ISTORIA SECRETĂ A IEZUIŢILOR

„Dragostea pentru adevăr este singura noastră salvare”Jean Guehenno de la Academia Franceză

„De aceea, lăsaţi-vă de minciună: <<Fiecare dintre voi să spună adevărul...>>”

Biblie: Efeseni 4:25

Cuvânt înainte

Un scriitor al secolului trecut, Adolph Michel, îşi amintea că Voltaire estima un număr de şase mii de cărţi publicate despre Iezuiţi de-a luangul anilor. „La ce număr am ajuns un secol mai târziu?” a întrebat Adolph Michel, doar pentru am concluziona mai apoi: ”Nu are importanţă. Atăta timp cât există Iezuiţi, vor fi scrise cărţi împotriva lor. Nu a mai rămas nimic nou de spus în ceea ce îi priveşte, dar, în fiecare zi apar noi generaţii de cititori...Vor căuta aceşti cititori cărţi vechi?” 1

Motivul sus menţionat ar trebui să fie suficient pentru a justifica de ce reluăm acest mult auzit subiect. De fapt, primele cărţi în care se vorbea despre istoria Iezuiţilor nu se mai găsesc. Acestea pot fi consultate doar în bibliotecile publice, ceea ce le

1 Adolph Michel (1879) Les Jesuites ,Ed. Sandoz et Fischbacher, Paris

face inaccesibile pentru majoritatea cititorilor. Cu scopul de a informa în mod succint publicul, este necesar un rezumat al acestor cărţi.

Dar mai este un motiv, la fel de bun ca şi primul menţionat. Pe măsură ce apar noi generaţii de cititori, apar şi noi generaţii de Iezuiţi. Aceştia utilizează astăzi aceleaşi metode tenace şi lipsite de sinceritate care au dat naştere unor reflexe defensive din partea naţiunilor şi a guvernelor. Fiii lui Loyola sunt astăzi – şi putem spune mai mult ca niciodată – aripa conducătoare a Bisericii Romane. La fel ca şi înainte, sau poate chiar mai bine „deghizaţi”, ei rămân campionii camuflaţi ai politicii sale, „armata secretă a Papalităţii”.

Tocmai din această cauză, subiectul: „Iezuiţii” nu va fi niciodată epuizat. Deşi literatura în ceea ce îi priveşte este atât de îmbelşugată, fiecare epocă va avea datoria de a mai adăuga câteva pagini la istoria Iezuiţiilor pentru a marca continuitatea acestui sistem misterios care a început în urmă cu patru secole „pentru gloria măreaţă a lui Dumnezeu”, dar de fapt pentru gloria Papei. În ciuda mişcării generale spre o „laicizare” crescândă, în ciuda unui progres a unui raţionalism de neînlăturat care reduce pe zi ce trece domeniul „dogmei”, Biserica Catolică nu a putut să renunţe la marele scop, stabilit încă de la început, şi anume de a avea sub aripa sa toate naţiunile universului. Această „misiune” monumentală trebuie să meargă mai departe, orice s-ar întâmpla, atât printre „păgâni” cât şi printre „creştinii autonomi”. Clerii laici având datoria de a-şi menţine poziţiile dobândite (ceea ce este relativ dificil, în zilele noastre), ei trebuie să respecte anumite ordine pentru a creşte mulţimea credincioşilor prin convertirea „ereticilor” şi a păgânilor,acetsta fiind un lucru mult mai greu de realizat. Datoria lor este aceea de a păstra sau a dobândi, a apăra sau a ataca şi pe frontul bătăliei să fie o putere mobilă a „Societăţii lui Iisus” – Iezuiţii. Corect vorbind, această societate nu este nici laică, nici veritabilă în termenii

Constituţiei sale, ci un fel de companie subtilă care intervine unde şi când este nevoie, în biserică sau în afara acesteia, pe scurt, „agentul cel mai iscusit, mai perseverent, mai neînfricat, mai încredinţat de autoritatea papală”, după cum scria unul dintre cei mai buni istorici.2

Vom urmări în continuare cum a fost format acest „corp al ienicerilor” şi care era preţul acestuia pentru Papalitate. De asemenea, vom vedea cum acest interes va deveni indispensabil instituţiei servite. Exercitând o mare influenţă asupra sa, Generalul ei a fost numit pe bună dreptate „Papa cel Întunecat”, pe măsură ce a devenit din ce în ce mai dificil de distins, în Guvernul bisericesc, autoritatea „Albului Papă” de cea a puternicelor sale ajutoare.

Astfel, această carte este, în acelaşi timp, o retrospectivă şi o reactualizare a istoriei Iezuiţiilor. Majoritatea lucrărilor în ceea ce îi priveşte pe Iezuiţi nu se referă la mulţimea evenimentelor la care aceştia au luat parte, care nu au făcut altceva decât să răstoarne lumea de-a lungul ultimilor 50 de ani. De aceea ne-am gândit că este timpul să umplem spaţiile lăsate libere, sau, mai precis, să realizăm un studiu mai profund legat de acest subiect, fără să fie ascunse obstacolele întâlnite de autorii neiertători care doreau să facă publice lucrările despre acest subiect.

Dintre toţi factorii care au făcut parte din viaţa internaţională a unui secol al confuziei şi al prefacerilor, unul dintre cei mai decisivi – nu în ultimul rând, cel mai bine recunoscut – îşi are originea în ambiţia Bisericii Catolice. Din dorinţa sa străveche de a-şi extinde influenţa în partea de est, a devenit aliatul spiritual al pangermanismului şi al complicilor săi, în încercarea de a câştiga puterea supremă , care a avut ca rezultat, atât în 1914 cât şi în 1939, moartea şi ruinarea oamenilor din Europa.3

2 A. Michel, op. cit.

Publicul nu este conştient de responsabilitatea copleşitoare deţinută de Vatican şi a Iezuiţiilor săi în ceea ce priveşte izbucnirea celor două războaie mondiale – situaţie care ar putea fi explicată în parte de giganticele venituri, aflate la dispoziţia Vaticanului şi a Iezuiţiilor săi, dându-le astfel putere în atât de multe sfere, mai ales de la ultimul conflict.

De fapt, intervenţia în acele tragice evenimente a fost foarte puţin menţionată până în prezent, cu atât mai puţin de către apărătorii dornici de a le deghiza. Cu scopul de a rectifica şi releva adevăratele fapte ale Vaticanului, vom prezenta, atât în această carte cât şi în altele, activitatea politică a acestuia în epoca contemporană – activitate care îi proveşte în mod mutual şi pe Iezuiţi.

Acest studiu se bazează pe o arhivă de documente incontestabile, publicaţii ale unor bine cunoscute personalităţi politice, diplomaţi, ambasadori şi eminenţi scriitori, majoritatea dintre ei fiind catolici, fapt atestat de către autorizaţie.

Aceste lucrări pun în lumină acţiunile secrete ale Vaticanului şi acţiunile perfide în crearea conflictelor între naţiuni atunci când servea intereselor sale. Cu ajutorul articolelor finale, arătăm ce rol a jucat biserica în „ridicarea” regimurilor totalitariste din Europa.

Aceste dovezi şi documente constituie o acuzaţie imbatabilă, şi până acum, nici un susţinător nu a încercat să îi contrazică.

În mai, 1938, „Mercur de France” ne-a amintit ceea ce a fost spus cu patru ani în urmă:

„Mercur de France a afirmat, în 15 ianuarie 1934 – şi nimeni nu i-a contrazis – că Pius al XII-lea este cel care l-a <<făcut>> pe Hitler. Acesta a ajuns la putere, nu atât prin mijloace legale, cât prin influentarea centrului (partidul catolic

3 Vezi Edmond Paris, Le Vatican contre l’Europe (Fischbacher, Paris), (de asemenea P.T.S., Londra), şi L. Duca, L’Or du Vatican (Laffront, Paris).

german) de către papa... Consideră Vaticanul că a făcut o greşală politică oferindu-i lui Hitler puterea? Se pare că nu...”

Nu a considerat acesta nici când articolul a fost scris, în ziua de după „Anschluss” (când Austria s-a unit cu nazismul german), nici atunci când agresiunile naziste au cresut şi cu atât mai puţin pe perioada celui de Al Doilea Război Mondial. De fapt, pe data de 24 iulie 1959, succesorul lui Pius XII, Ioan XIII i-a oferit prietenului său Franz von Papen titlul onorific de parlamentar secret. Acesta a fost spion în Statele Unite pe perioada Primului Război Mondial şi unul dintre cei responsabili pentru dictatura lui Hitler şi pentru Anschluss. Trebuie să fii orb într-un mod foarte ciudat încât să nu observi nişte fapte atât de clare.

„Acordul a adus guvernului socialist-naţional (considerat aproape pretutindeni a fi format din uzurpatori şi tâlhari) încheierea unui acord cu cea mai veche putere internationala (Vaticanul). Acest acord era într-un fel echivalentul unei diplome internaţionale de onoare” (Le catholicisme politique en Allemagne, Paris 1956, p. 231, Ed. du Seuil).

Astfel , Papa fiind nemulţumit cu acordarea ajutorului lui Hitler, a oferit prin acest acord sprijinul moral al Vaticanului, regimului nazist.

În acelaşi timp ce teroare începea să guverneze de cealaltă parte a Rinului şi era aprobată şi accepatată, în mod tacit, aşa numitele „Cămăşi Maro” trimiseră deja 40 000 de persoane în tabere de concentrare. Toate acestea se multiplicau şi o dată cu marşurile naziste: „ când sângele evreiesc curge din cuţite, ne simţim mai bine din nou.” (Horst-Wessel-Lied).

În anii următori, Pius XII a văzut că se poate şi mai rău fără a crea agitaţie. Nu este surprinzător atunci, cum capetele catolice ale Germaniei au rivalizat între ele în servilismul faţă de regimul nazist, fiind încurajate de „conducătorul” lor roman. Trebuie citite nebuniile şi acrobaţiile verbale ale unor teologi

oportunişti precum Michael Ichmaus. Acesta a fost „încoronat ca Prinţ al Bisericii” de către Pius XII şi caracterizat drept „marele teolog al Munchen-ului” de către publicaţia „La Croix”, pe 2 septembrie 1954 sau mai apoi de o anumită carte intitulată „Katholisch-Konservatives Erbgut” despre care s-au scris:

„Această antologie pune împreună texte despre principalii terorişti catolici ai Germaniei de la Gorres până la Vogelsang. Toate acestea ne fac să credem că socialismul-naţional s-a născut pur şi simplu din idei catolice”. (Gunther Buxbaum, „Mercure de France”, 15 ianuarie 1939).

Episcopii, obligaţi de Concordat să depună jurământ de supunere lui Hitler, au încercat mereu să exceleze prin „devotamentul” lor:

„Sub regimul nazist vom întâlni mereu sprijinul necondiţionat al episcopilor în toate corespondenţele şi declaraţiile din partea demnitarilor ecleziaşti” (Joseph Rovan, op. cit., p. 214).

În ciuda diferenţelor evidente dintre universalismul catolic şi rasismul hitlerist, cele două doctrine s-au împăcat în armonie. Conform lui Franz von Papen, motivul acestui acord scandalos a fost faptul că „nazismul este o reacţie creştină împotriva însufleţirii din 1789”.

Să revenim totuşi la Michael Schmaus, profesor al Facultăţii de Teologie din Munchen, şi care a scris următoarele:

„Imperiul şi Biserica reprezintă o serie de scrieri care ar trebui să ajute la construirea regimului nazist deoarece uneşte statele socialiste naţionale cu creştinătatea catolică...”

„ În întregime germane şi în întregime catolice, aceste două scrieri explorează şi favorizează relaţiile şi întâlnirile dintre Biserica Catolică şi socialismul-naţional...Mişcarea naţional-socialistă reprezintă cel mai mare şi viguros proces împotriva spiritului secolelor XIX şi XX... Ideea unui singur popor cu un singur sânge reprezintă nucleul învăţăturilor sale şi

toţi catolicii care se supun instrucţiunilor episcopului german vor trebui să fie de acord cu aceste idei...Legile naţional-socialiste şi cele ale Bisericii Catolice au aceleaşi obiective...” (Begegnungen zwischen Katholischem Christentum und nazional-sozialistischer Weltanschauung Aschendorff, Munster 1933)

Acest document atestă rolul primordial jucat de Biserica Catolică în ridicarea la putere a lui Hitler. De fapt, acesta a fost un acord prestabilit. Este astfel prezentat tipul monstruos de acord stabilit între catolicism şi nazism. Ura faţă de liberalism iese clar în evidenţă.

În cartea sa „Catholiques d’ Allemagne”, Dl. Robert d’ Harcourt, membru al Academiei Franceze scria astfel:

„Punctul cel mai vulnerabil dintre toate declaraţiile episcopale care au urmat alegerilor triumfătoare din 5 martie 1933 se găseşte în primul document oficial al bisericii care conţinea semnăturile tuturor episcopilor germani. Ne referim aici la scrisoarea pastorală din 3 iunie 1933, în care întregul episcopat german era implicat.”

„Ce formă ia acest document?” Cum începe? Cu o notă de optimism şi cu această declaraţie veselă: „omul din vârful piramidei guvernului, spre marea noastră bucurie, ne-a asigurat că s-au stabilit atât ei cât şi munca lor pe pământ creştin. O declaraţie de o sinceritate atât de profundă merită recunoştinţa tuturor catolicilor.” (Paris, Plon, 1938, p. 108).

De la începutul Primului Război Mondial, mulţi Papi au venit şi s-au dus dar atitudinea lor a fost mereu aceeaşi referitor la cele două dezbinări care s-au confruntat în Europa.

Mulţi autori catolici nu au reuşit să-şi ascundă surprinderea – şi supărarea – atunci când au scris despre indiferenţa inumană aratată de Pius XII în faţa celor mai rele atrocităţi comise de cei care lucrau în favoarea sa. Dintre multe mărturii vom cita una dintre cele mai moderate în cuvintele

sale împotriva Vaticanului. Această mărturie a fost făcută de către Jean d’Hospital, corespondent al publicaţiei „Monde”:

„Amintirea lui Pius XII este înconjurată de neîncredere. În primul rând este această întrebare pusă de către observatorii din fiecare ţară şi chiar din interiorul Vaticanului: Avea el la cunoştinţă anumite atrocităţi comise în timpul războiului începute şi conduse de Hitler?”

„Având la dispoziţie în permanenţă, şi din toate părţile rapoarte regulate ale episcopilor... putea el să ognore ceea ce cei aflaţi la conducerea armatei germane nu au putut să simuleze: tragedia din lagărele de concentrare – civilii condamnaţi la deportare – masacrele comise cu sânge rece a celor care <<le-au stat în cale>> - teroarea din camerele de gazare, unde din motive administrative milioane de evrei au fost exterminaţi? Şi dacă a ştiut toate acestea, de ce nu a ieşit îmbrăcat în alb cu mâinile aşezate în forma crucii să denunţe o crimă fără precedent, să strige: NU!?”

„Sufletele credincioase vor căuta în zadar scrisori ecleziastice, discursuri şi destinatarii regretatului Papă. Nu există nici o urmă a vreunei condamnări a acestei <<religii a sângelui>> instituite de Hitler, acest Anticrist... aceştia vor găsi condamnările de rasism care sunt în evidentă contradicţie cu Dogma Catolică.” „Rome en confidence” (Grasset, Paris, 1962, pp. 91 ss)

În cartea sa „Le silence de Pie XII”, publicată de către Rocher, Monaco 1965, autorul Carlo Falconi scrie în particular:

„Experienţa unei asemenea monstruozităţi (exterminarea în masă a minorităţilor etnice, prizonierilor şi civililor deportaţi) învinge orice standard de bine şi rău. Acestea sfidează demnitatea indivizilor săi şi a societăţii în general în asemenea măsură încât suntem nevoiţi să-i denunţăm pe cei care ar fi putut influenţa opinia publică, fie ei oameni obişnuiţi sau conducători de stat.”

„Pentru a păstra liniştea în faţa unor asemenea scandaluri ar echivala, de fapt, cu o colaborare deschisa. Se ve stimula ticăloşia criminalilor, stârnindu-le cruzimea. Dar, dacă fiecare om are datoria morală de a reacţiona atunci când se confruntă cu asemenea crime, această atitudine nu este valabilă în ceea ce priveşte societatea religioasă şi conducătorii acesteia. Papa Pius XII nu a exprimat niciodată o condamnare directă sau explicită a războiului de agresiune ca să nu mai vorbim de crimele teribile comise de germani şi de complicii acestora pe perioada războiului.”

„Papa Pius XII nu a păstrat liniştea pentru că nu ştia ce se întampla: acesta cunoştea gravitatea situaţiei încă de la început, poate chiar mai bine decât orice alt conducător de stat din lume...” (pp. 12 ss).

Şi aceasta nu este totul! Vaticanul a oferit o mână de ajutor la realizarea acestor crime, prin „împrumutarea” unor oameni de ai săi care să fie transformaţi în agenţi pro-nazişti; aceştia au fost Messeigneurs, Hlinka şi Tiso. În Croaţia au fost trimişi de asemenea proprii guvernatori – R.P. Marcone – care, cu ajutorul Monseniorului Stepinac, trebuiau să supravegheze munca lui în Ante Pavelitch. Oriunde privim, acelaşi spectacol edificator se autoprezintă.

După cum am arătat şi anterior, nu obiectăm doar împacarea cu sine şi monstroasa parţialitate. Crimele de neiertat ale Vaticanului constau în rolul decisiv jucat de acesta în naşterea în celor două războaie mondiale4.

Iată ce are de spus Dl. Alfred Grosser, profesor la Institutul de Ştiinţe Politice al Universităţii Paris:

„Cartea foarte succintă a lui Guenter Lewy, The Catholic Church and nazi Germany (New York, McGrawhill – 1964) susţine faptul că toate documentele releva colaborarea Bisericii Catolice cu regimul lui Hitler...”

4 E. Paris, ,,The Vatican against Europe” (P.T.S. London)

„În iulie 1933, atunci când Concordatul i-a forţat pe episcopi să depună jurământ de supunere guvernului nazist, lagărele de concentrare erau deja deschise... scrierile citate acumulate de Guenter Lewy dovedesc toate acestea în mod copleşitor. Găsim în aceste dovezi zdrobitoare, referitoare la personalităţi precum Cardinalul Faulhaber şi iezuitul Gustav Gundlach5.”

Doar cuvinte goale pot fi găsite care să se opună multitudinii de dovezi care atestă culpabilitatea Vaticanului şi a iezuiţilor acestuia. Ajutorul lor a reprezentat forţa principală în ridicarea lui Hitler care, împreună cu Mussolini şi Franco, deşi în ciuda aparenţelor nu erau decât pioni de război manipulaţi de Vatican şi iezuiţii acestuia.

Diaconii Vaticanului ar trebui să aplece capetele de ruşine atunci când un membru italian al Parlamentului strigă tare: „Din mâinile Papei curge sânge” (Discurs al Laurei Diaz, membră a Parlamentului pentru Livourne, trimisă la Ortona pe 15 aprilie 1946) sau atunci când un student al Univerităţii Cardiff alege tema pentru o conferinţă: „Ar trebui dus Papa la judecată drept criminal de război?” („La Croix”, 2 aprilie 1946).

* * *

Iată modul în care Papa Ioan XXIII se adresează iezuiţilor: „Perseveraţi fii dragi în activităţile care v-au adus deja binecunoscute merite... în acest fel veţi bucura Biserica şi veţi creşte cu entuziasm neobosit: cărarea dreptăţii este precum lumina zorilor... Fie ca acea lumină să crească şi să lumineze modelarea adolescenţilor... În acest fel, veţi ajuta la realizarea dorinţelor noastre spirituale şi a neliniştilor... Oferim binecuvântarea noastră apostolească din toată inima

5 Saul Friedlander: ,,Pie XII et le IIIe Reich”, (Ed. du Seuil, Paris, 1964)

Superiorului General, vouă şi ajutoarelor voastre şi tuturor membrilor Societăţii lui Iisus.” Papa Paul VI6

„De la restaurarea ei, familia credincioasă se bucură de ajutorul lui Dumnezeu şi progresează rapid... membrii Societăţii au realizat multe fapte importante, toate acestea pentru gloria lui Dumnezeu şi pentru beneficiul catolicismului...Biserica are nevoie de soldaţi ai lui Hristos, înzestraţi cu vitejie, înarmaţi cu credinţă de neintimidat, gata să înfrunte dificultăţi... de aceea avem mare speranţă în ajutorul pe care activitatea noastră îl va aduce... fie ca noua eră să găsească Societatea pe aceeaşi cărare onorabilă pe care a mers în trecut...”

„Oferită în Roma, lângă Sf. Petru pe 20 august 1964, în timpul celui de al doilea an al său ca Papă7”.

* * *

Pe 29 octombrie 1965, „L’Osservatore Romano”, anunţă: ,, Preasfinţitul Părinte Arrupe, General al iezuiţilor, a susţinut Sf. Liturghie pentru Consiliul Ecumenic pe 6 octombrie 1965”

Iată apoteoza ,,eticii papale”: anunţul simultan al unui proiect de sanctificare al lui Papa Pius XII şi Papa Ioan al XXIII:

,,Pentru a ne împuternici în lupta noastră pentru o reînnoire spirituală am decis începerea procedurilor canonice pentru sanctificarea acestor doi măreţi şi Sfinţi Pontifi care ne sunt dragi8”

Papa Paul VI

* * *

6 L’Osservatore Romano, 20 Octombrie 19617 L’Osservatore Romano, 18 Septembrie 19648 L’Osservatore Romano, 26 Noiembrie 1965

Fie ca această carte să releve tuturor celor care o citesc adevărata natură a acestui conducător roman ale cărui cuvinte sunt pe cât de ,,dulci”, pe atât de feroce sunt acţiunile sale.

Secţiunea I

FONDAREA ORDINULUI IEZUIT

Capitolul 1

IGNATIUS DIN LOYOLA

Fondatorul Societăţii lui Iisus, spaniolul Basque don Inigo Lopez de Recalde, s-a născut la Castelul Loyola din provincia Guipuzcoa, în anul 1491. Acesta a fost unul dintre cei mai ciudaţi soldaţi călugăr promovat vreodată de lumea catolică. Dintre toţi fondatorii ordinelor religioase, el pare a fi cel a cărui personalitate a lăsat cele mai puternice urme în mintea şi comportamentul discipolilor şi succesorilor lui. Acesta poate fi motivul pentru acea ,,înfăţişare familiară”, fapt care merge până la asemănarea fizică. Domnul Folliet pune la îndoială acest fapt9, dar multe documente dovedesc permanenţa unui tip iezuit de-a lungul secolelor. Cea mai amuzantă dintre aceste mărturii se găseşte în Muzeul Guimet, pe fundalul auriu al unui ecran din secolul al XVI-lea, un artist japonez a făcut portretul, cu umorul rasei sale, tărâmului portughez şi al fiilor lui Loyola, pe insula Nipponese. Uimirea acestui iubitor de natură şi de culori luminoase este evidentă în modul în care el descrie acele umbre lungi şi negre cu feţele lor subre pe care este surprinsă toată aroganţa conducătorului fanatic.

Asemenea multor altor sfinţi, Inigo – care mai târziu şi-a romanizat numele şi a devenit Ignatius – nu părea nici pe

9 ,,La Croix”, 31 iulie 1956

departe a fi cel predestinat să-şi îndrume compatrioţii10. Tinereţea sa zbuciumată a fost plină de greşeli şi crime. Un raport al poliţiei spune că acesta era ,,înşelător, brutal şi răzbunător”. Toţi biografii acestuia recunosc că el nu s-a lăsat mai prejos decât prietenii săi în ceea ce priveşte violenţa instinctivă, pe atunci un lucru comun. ,,Un soldat de nestăpânit şi orgolios”, spune unul dintre confidenţii săi. ,,Acesta a dus o viaţă dezordonată în cele ce privesc femeile, pariurile şi duelurile atunci când era cazul”, a adăugat secretarul lui Polanco11. Toate acestea fac legătura cu noi prin intermediul unuia dintre fiii săi spirituali, R. P. Rouquette, care a încercat să explice şi săm scuze acest temperament înflăcărat care în cele din urmă s-a dedicat ,,ad majorem Dei gloriam”, preamăririi lui Dumnezeu. Ca şi în acest caz, ca pentru mulţi alţi eroi ai Bisericii Romano Catolice, o nenorocire fizică puternică a fost necesară pentru a-i schimba personalitatea. Acesta a foat paj al trezorierului Castilliei până când stăpânul său a căzut în disgraţie. După acestea, el a devenit un domn în serviciul viceregelui al Navarrei. Ducând până atunci viaţa unui curtean, tânărul bărbat şi-a început viaţa de soldat apărând Pampeluna de francezii conduşi de Contele de Foix. Ceea ce i-a influenţat acestuia viitorul a fost rana suferită în timpul acelui asediu. Un glonte i-a rănit piciorul. Ignatius a fost luat de francezii victorioşi şi dus la fratele lui Martin Garcia, la castelul din Loyola. Acesta a trebuit să suporte operaţia fără anestezie şi deoarece prima operaţie nu a fost realizată corespunzător o altă intervenţie chirurgicală a fost necesară. În urma tuturor acestora, Ignatius nu a mai putut merge normal ci doar şchiopătând. E de înţeles faptul că această experienţă i-a provocat o cădere nervoasă. "Darul lacrimilor", care i-a fost apoi oferit "din abundenţă" - şi în care pioşii săi biografi văd o favoare mareaţă - este, poate, doar rezultatul naturii sale

10 Precum Sf. Augustine, Sf. Francis din Assini şi mulţi alţii11 R.P. Iezuitul Robert Rouquette, op.cit., p. 9

deosebit de emoţionale, care, de acum înainte, urmează să-l afecteze din ce în ce mai mult.

Singurul său divertisment în timp ce zăcea în durere era citirea ,,Vieţii lui Hristos” şi ,,Viaţa Sfinţilor”, acestea fiind singurele cărţi care puteau fi găsite în castel.

Acesta fiind practic needucat şi încă foarte afectat de şoc, chinul lui Hristos şi martiriul sfinţilor a avut un mare impact asupra sa. Obsesia aceasta l-a condus pe calea apostolatului.

,,A pus cărţile pe o parte şi a început să viseze cu ochii deschişi. Un caz clar al visului cu ochii deschişi este o continuare a jocului imaginar din copilărie în viaţa de adult... dacă îi permitem să invadeze realitatea psihică, rezultatul este nevroza şi capitularea voinţei; astfel ceea ce este real ocupă locul doi...12”.

La o primă vedere, acest diagnostic, nu pare a se aplica fondatorului unui ordin atât de activ, cu atât mai puţin unor ,,creatori” ai societăţilor religioase, cu toţii având mari capacităţi de organizare. Dar aflăm că toţi sunt incapabili de a rezista imaginaţiilor hiperactive şi astfel pentru ei imposibilul devine posibil.

Iată ce spune acelaşi autor despre acest subiect: ,,Vreau să subliniez evidentul rezultat al practicii misticismului de către cineva care deţine o inteligenţa strălucitoare. Mintea slabă, răsfăţată de misticism se află pe un teren periculos iar prezenţa inteligenţei mistice reprezintă un pericol şi mai mare deoarece intelectul lucrează mult mai profund şi mai vast... Atunci când mitul preia controlul asupra realităţii într-o inteligenţă activă, totul se transformă în fanatism; o infecţie a voinţei care suferă de o lărgire sau o distorsionare parţială13”.

12 R. P. Iezuitul Robert Rouquette, op.cit., p. 913 Dr. Legrain, ,,Le Mysticisme et la folie” (Ed. de l’Idee Libre, Herblay [S.-et-O] 1931, pp.14-16)

Ignatius din Loyola a fost un exemplu de primă clasă a acelui ,,misticism activ” şi ,,distorsionare a voinţei”. Nu în ultimul rând, transformarea războinicului domn în ,,Generalul” celui mai militant Ordin din Biserica Romană s-a făcut foarte încet. Au existat mulţi paşi ezitanţi înainte ca acesta să-şi găsească adevarata vocaţie. Nu avem intenţia să-l urmărim pe perioada acestor etape. Să ne reamintim punctele principale: în primăvara anului 1522 a părăsit castelul ancestral, hotărât să devină un sfânt asemenea celor despre care a citit în marele volum ,,Gotic”. În plus, nu Sfânta Fecioară i-a apărut în vis, ţinându-l în braţe pe Iisus? După o spovedanie profundă la mănăstirea Monserrat, acesta plănuia să meargă la Ierusalim. Ciuma s-a răspândit în Barcelona şi deoarece traficul maritim a fost oprit acesta a fost nevoit să stea la Manresa aproape un an. Acolo şi-a petrecut timpul în rugăciuni şi posturi lungi, biciuindu-se, practicând toate formele de macerare şi înfăţişându-se mereu tribunalui pentru petenţă, deşi spovedania sa la Monserrat a durat 3 zile. O astfel de spovedanie ar fi fost suficientă unui păcătos cu mult mai puţine scrupule. Toate acestea descriu clar starea mentală şi nervoasă a acestui om. Eliberat în cele din urmă de obsesia păcatului, decizând că aceasta a fost o capcană a Satanei, s-a devotat întru-totul viziunilor sale variate şi abundente care îi bântuiau mintea.

,,Se datorează unei viziuni”, spune H. Boehmer, ,,faptul că a început să mănânce carne din nou. O serie de viziuni i-au dezvăluit misterele Dogmei Catolice şi l-au ajutat să io trăiască cu adevărat: astfel el meditează asupra Sfintei Treimi; asupra misterului Creaţiei lumii a <<ceva>> înceţoşat şi lumina apărea sub forma unei raze de soare; coborârii miraculoase a lui Hristos pentru împărtăşanie; naturii inumane a lui Hristos şi a Sfintei Fecioare sub forma unui corp alb strălucitor; şi în final asupra lui Satana intr-o formă vicleană şi de licărire

asemănătoare unei multitudini de scântei şi ochi misterioşi14. Nu este acesta începutul creării de imagine bine-cunoscut al iezuiţilor?

Dl. Boehmer adaugă faptul că înţelesul profund al dogmei i-a fost relevat ca un favor special venit de Sus prin intermediul instituţiiei transcedentale. ,,Multe mistere ale Credinţei şi ale ştiinţei au devenit clare pentru el şi mai târziu a pretins că a învăţat mai multe în acele scurte momente decât pe toată perioada sa de studiu. Totuşi nu a fost niciodată capabil să explice ce mistere erau acelea care brusc i-au devenit clare. I-a rămas doar o amintire înceţoşată, un sentiment a ceva miraculos, ca şi cum la acel moment a devenit un alt om cu o altă inteligenţă15”.

Toate acestea pot fi rezultatul unei tulburări nervoase şi pot fi asemănate cu ceea ce se întâmplă cu fumătorii de opium şi consumatorii de hasish: acea lărgire sau extindere a egoului, iluzia de înălţare deasupra a tot ceea ce este real, o senzaţie scânteietoare care lasă în urmă doar o amintire de ameţeală.

Viziunile binecuvântate şi iluminaţiile reprezintă companii constante ale misticului pe parcursul vieţii sale.

“Nu s-a îndoit niciodată de realitatea acestor revelaţii. L-a urmărit pe Satana cu un băţ aşa cum ar fi făcut un câine nebun; vorbea cu Sf. Duh ca şi cum vorbea cu o altă persoană; cerea aprobarea lui Dumnezeu, a Sfintei Treimi şi a Sfintei Fecioare pentru proiectele sale şi izbucnea în lacrimi de bucurie atunci când aceştia îi apăreau. Cu aceste ocazii, acesta a gustat din fericirea celestă; cerurile se deschideau şi Dumnezeu devenea vizibil şi perceptibil pentru el16”

Nu este şi aici cazul unei persoane care are halucinaţii? Acest Dumnezeu vizibil şi perceptibil va fi cel pe care fiii lui

14 H. Boehmer, Profesor al Universităţii din Bonn, ,,Les Jesuites”, (Armand Colin, Paris, 1910, pp. 12-13)15 H. Boehmer, op.cit., pp. 12-1316 H. Boehmer, op. cit., p 14

Loyola îl vor oferi constant lumii - nu doar din motive politice, flatând înclinaţia bine înrădăcinată în inima oamenilor pentru idolatrie, dar, de asemenea, prin condamnare, fiind bine îndoctrinaţi. Încă de la început, mistica medievală a triumfat în Societatea lui Iisus; este încă măreţul animator în ciuda aspectelor sale asumate la nivel mondial şi intelectual. Axioma sa de bază este: ,,Toate lucrurile pentru toţi oamenii”. Artele, literatura, ştiinţa şi chiar filozofia au fost modalităţi simple sau plase pentru a prinde suflete, precum indulgenţa acordată cu uşurinţă de către sofiştii săi şi pentru neglijenţa de care erau adesea certaţi. Pentru acest Ordin nu există tărâm unde slăbiciunile umane să nu poată fi prelucrate, să incite spiritele şi voinţa pentru a se preda şi a se întoarce la o devotare mai copilăroasă şi liniştită. Astfel, ei lucrează pentru naşterea ,,Regatului lui Dumnezeu”, conform propriului lor ideal: o turmă măreaţă aflată sub cârja episcopală a Sfântului Tată. Pare foarte ciudat ca acei oameni învăţaţi să aiba un asemenea ideal anacronic şi totuşi acesta este de necontestat şi totodată confirmarea unui fapt adesea neluat în considerare: preeminenţa emoţiilor din viaţa spiritului. Mai presus de acestea, Kant a spus că fiecare filozofie reprezintă expresia temperamentului sau caracterului filozofului.

Pe lângă metodele individuale, ,,temperamentul” iezuit pare mai mult sau mai puţin uniform. „Reprezintă o mixtură de evlavie şi diplomaţie, sihăstrie şi înţelepciune mondială, misticism şi raţiune; astfel este caracterul lui Loyola, astfel este marca acestui ordin17”.

În primul rând, fiecare iezuit a ales acest Ordin datorită dispoziţiilor sale naturale; în realitate devenind un ,,fiu” al lui Loyola după teste riguroase şi o pregătire sistematică pe o perioadă de nu mai puţin de 14 ani.

17 J. Huber, profesor de teologie catolică în Munchen, ,,Les Jesuites”, (Sandoz et Fischbacher, Paris 1875, p. 127

În acest mod, paradoxul acestui Ordin a continuat timp de 400 de ani: un Ordin care se doreşte a fi ,,intelectual” dar care în mod simpultan a fost în cadrul Bisericii Romane şi a societăţii campionul dispoziţiei celei mai rigide.

Secţiune I

Capitolul 2

EXERCIŢIILE SPIRITUALE

Când veni momentul ca Ignatius să părăsească în cele din urmă Monresa, acesta nu-şi putea prevedea destinul dar anxietatea referitoare la propria salvare nu mai reprezenta principala sa grijă. Era precum un misionar, nu un simplu pelegrin, care a plecat spre Tărâmul Magic în martie 1523. A ajuns în Ierusalim pe 1 septembrie dar a trebuit să plece curând după aceea, la ordinele franciscanului provincial care nu era încântat să vadă pacea precară dintre creştini şi turci primejduită de prozelitismul timpuriu.

Misionarul dezamăgit, în drumul său spre Universitatea din Alcala unde şi-a început studiile teologice, a trecut prin Veneţia, Geneva şi Barcelona. Acolo este locul unde el începe ,,vindecarea de suflete” printre ascultătorii voluntari.

,,În aceste mănăstiri, cele mai obişnuite manifestări de evlavie erau isteriile leşinate. Prin acestea înţelegem cât de greu a aplicat metodele sale religioase şi cum o propangandă atât de fierbinte va stârni curiozitatea şi apoi suspiciunea inchizitorilor. În aprilie 1527, Inchiziţia l-a închis pe Ignatius pentru erezie. Ancheta a examinat acele incidente ciudate dintre adepţii săi, ciudata afirmaţie a acuzatului referitoare la minunata putere pe care puritatea sa i-o oferea şi teoriile sale

bizare în ceea ce priveşte diferenţa dintre păcate capitale şi cele care pot fi iertate. Aceste teorii aveau o înrudire izbitoare cu cele ale sofiştilor iezuiţi ale epocii ulterioare18.

Eliberat, dar fiindu-i interzis să mai susţină întruniri, Ignatius pleacă la Salamanque şi curând începe şi acolo aceleaşi activităţi. Trezind din nou suspiciuni printre inchizitori, acesta este închis din nou. A fost eliberat cu condiţia de a renunţa la acel comportament. A plecat apoi la Paris pentru a-şi continua studiile la colegiul din Montaigu. Eforturile sale de a-şi îndoctrina prietenii studenţi, conform metodelor sale ciudate i-au creat din nou probleme cu Inchiziţia. A devenit apoi mai prudent şi se întâlnea doar cu şase din colegii săi, dintre care doi vor deveni recruţi foarte stimaţi: Salmeron şi Lainez.

Ce avea în el de atrăgea cu atâta putere tinerii studenţi? Era idealul şi farmecul pe care îl purta cu sine: o carte micuţă care în ciuda dimensiunilor ei se află printre acele care au influenţat soarta omenirii. Acest volum a fost printat de atât de multe ori încât numărul copilor este necunoscut. A fost de asemenea obiectul a peste 400 de comentarii. Aceasta reprezintă manualul iezuiţilor şi în acelaşi timp rezumatul lungii dezvoltări interioare a conducătorului lor: ,,Exerciţiile Spirituale”19 .

Dl. Boehmer afirmă mai târziu: ,,Ignatius a înţeles mai bine decât oricare leader care l-a

precedat că cea mai bună metodă de a ridica un om la un anumit ideal este să devii conducătorul imaginaţiei sale. Îl umplem cu forţe spirituale pe care îi va fi foarte greu să le elimine mai târziu, forţe care sunt mai durabile decât cele mai bune principii şi doctrine. Aceste forţe pot ieşi din nou la suprafaţă chiar şi după căţiva ani, fără a fi menţionate şi devin

18 H. Boehmer, op. cit., pp. 20-21, 2519 H. Boehmer, op. cit., pp. 25

atât de imperative încât voinţa devine neputincioasă să se opună şi trebuie să urmeze impulsul lor irezistibil20”.

Astfel, toate ,,adevărurile” dogmei catolice vor trebui să fie nu doar meditate ci chiar trăite şi simţite de cei care sunt devotaţi acestor exerciţii cu ajutorul unui ,,director”. Cu alte cuvinte, el va trebui să vadă şi să retrăiască misterul cu cea mai mare intensitate posibilă. Sensibilitatea candidatului este impregnată cu aceste forţe a căror persistenţă în memoria sa şi chiar mai mult, în subconştientul său vor fi la fel de puternice precum efortul pe care acesta îl face pentru a le evoca şi asimila. Pe lângă vedere, celelelate simţuri precum auzul, mirosul, gustul şi simţul tactil vor juca propriile roluri. Pe scurt, auto-sugestia este controlată. Răzvrătirea îngerilor, izgonirea din Paradis a lui Adam şi Eva, tribunalul lui Dumnezeu şi scenele evanghelice ale patimilor sunt retrăite în faţa candidatului. Scene dulci şi fericite alternează cu cele mai sumbre într-un ritm controlat cu mare grijă. Nu este necesar de adăugat că Iadul are un rol pronunţat în acel „spectacol magic” împreună cu lacurile sale de foc în care cei condamnaţi sunt aruncaţi, cu concertul îngrozitor de ţipete, cu întinderile de sulf şi carne arzând. Totuşi Hristos este acolo pentru a-l susţine pe vizionarul care nu ştie cum să-i mulţumească pentru că nu l-a aruncat deja din Iad ca să plătească pentru păcatele sale din trecut.

Iată ce a scris Edgar Quinet:„Nu doar viziunile sunt prearanjate, ci şi vederea,

inhalarea şi respiraţia sunt notate. Pauzele şi intervalele de tăcere sunt notate ca pe o foaie muzicală. În cazul în care nu mă credeţi citez: <<Al treilea mod de rugăciune - prin măsurarea cuvintelor şi perioadelor tăcere>>. Această manieră de rugăciune constă în lăsarea în afară a unor cuvinte între fiecare respiraţie. Mai departe << asiguraţi-vă să păstraţi pauze egale între fiecare respiraţie, suspin înăbuşit şi cuvânt>>. Et

20 H. Boehmer, op. cit., pp. 34-35

paria anhelituum ac vocum interstitia observet – înseamnă că omul, fie că este inspirat, fie că nu, devine o maşină care trebuie să suspine, să geamă, să plângă, să strige sau să-şi ţină respiraţia la momentul precis şi în ordinea în care experienţa îi arată a fi cel mai profitabil.”21

Astfel, este de înţeles, ca după patru săptămâni de devotare la aceste exerciţii intense cu un îndrumător ca fiind singurul prieten, candidatul să fie pregătit pentru perfecţionarea şi ruptura ulterioară.

Iată ce Quinet are de spus atunci când se referă la creatorul unei metode atât de halucinante:

„ Ştiţi ce îl distinge pe el de asceţii din trecut? Faptul că se putea observa şi analiza logic şi raţional în acea stare de extaz în timp ce pentru toţi ceilalţi ideea de reflectare era imposibilă.

Impunând discipolilor săi acţiuni care pentru el erau spontane, acesta avea nevoie de doar 30 pentru a distruge cu această metodă voinţa şi raţiunea în aceea şi manieră prin care un călăreţ îşi distruge calul. Avea nevoie de doar 30 de zile pentru a supune un suflet. Este de notat faptul că iezuismul s-a extins împreună cu inchiziţia modernă: în timp ce inchiziţia disloca trupul, Exerciţiile Spirituale distrugeau gândurile prin intemediul maşinii lui Loyola.”22

În orice caz, viaţa sa „spirituală” nu putea fi examinată profund fie că erai iezuit fie că nu. Metodele lui Loyola erau recomandate în mod special credincioşilor şi ecleziaştilor după cum ne este recomandat de către comentatori precum R. P. Pinard de la Boullaye, autor al „Mental Prayer for All”. Cartea acestuia a fost inspirată de sfântul Ignatius şi suntem de părere că un titlu mai explicit al acestei cărţi „Mental Prayer for All”

21 Michelet et Guinet: ,,Des Jesuites”, (Hachette, Paulin, Paris, 1845, pp. 185-18722 Michelet et Guinet: ,,Des Jesuites”, (Hachette, Paulin, Paris, 1845, pp. 185-187

(„Rugăciune mentală pentru toţi”) ar fi „Mental Alienation for All” („Alienare mentală pentru toţi”).

Secţiunea I

Capitolul 3

FONDAREA SOCIETĂŢII

„Societatea lui Iisus” a fost înfiinţată în ziua Adormirii Maicii Domnului în anul 1954, la capela Notre-Dame de Montmartre.

Ignatius avea pe atunci 44 de ani. După împărtăşanie însufleţitorul şi însoţitorii săi au jurat că vor merge pe Tărâmul Sfânt, de îndată ce vor termina studiile, pentru a-i converti pe păcatoşi. Dar anii care au urmat i-a găsit în Roma, unde Papa organiza pe atunci o cruciadă împotriva turcilor împreună cu împăratul german şi Republica Veneţiană. Din această cauză, proiectul lor a fost imposibil de realizat. Astfel, Ignatius şi însoţitorii săi s-au dedicat muncii de misionar pe pământ creştin, în Veneţia, apostolatul său stârnind din nou suspiciuni Inchiziţiei. Constituţia Societăţii lui Iisus, A fost în cele din urmă scrisă şi aprobată în Roma de Papa Paul III, în anul 1540. Astfel, iezuiţii s-au pus la dispoziţia papei promiţându-i acestuia supunere necondiţionată. Învăţătura, spovedania, predica şi munca în scop caritabil reprezentau terenul de acţiune al noului Ordin. Cu toate acestea, misiunile străine nu au fost excluse, astfel că în 1541, Francis Xavier şi doi colegi de a-i săi au plecat de la Lisabona cu scopul de a evangheliza Estul Îndepărtat. În anul 1546, s-au lansat în cariera lor

politică, prin alegerea de către Papă a lui Lainez şi Salmeron pentru a-l reprezenta la Consiliul de la Trent în calitate de „teologi potifi”.

Domnul Boehmer scrie următoarele:„Atunci, Ordinul a fost angajat de Papă doar temporar.

Dar aceştia şi-au îndeplinit sarcinile cu atâta promptitudine şi zel încât încă din perioada lui Papa Paul III şi-au înfipt bine rădăcinile în toate activităţile alese, câştigând astfel încrederea Curiei pentru totdeauna”23.

Toată această încredere era justificată pe deplin. Iezuiţii şi Lainez în mod special, împreună cu bunul său prieten, Cardinalul Morone, au devenit campionii vicleni şi neobosiţi ai autorităţii pontife şi a intangibilităţii dogmei pe perioada celor 3 sedinţe ale Consiliului încheiate în 1562. Prin intermediul manevrelor lor inteligente şi a dialectelor, aceştia au reuşit să învingă opoziţia şi toate revendicările „eretice”, incluzând căsătoria preoţilor, uniunea cu cele doua elemente, folosirea limbii naţionale în cadrul slujbelor şi în special reforma papalităţii. Doar reforma bisericilor a fost reţinută pe ordinea de zi. Lainez, cu un contraatac foarte puternic a susţinut infaibilitatea pontifă: aceasta a fost promulgată trei secole mai târziu de Consiliul de la Vatican24. Vaticanul s-a ridicat mai puternic, datorită acţiunilor de neclintit ale iezuiţilor din criza în care aproape s-a scufundat. Termenii aleşi de Papa Paul III pentru a descrie acest nou Ordin erau justificaţi: „Regimen Ecclesiae militantis”.

Spiritul de luptă s-a dezvoltat din ce în ce mai mult o dată cu trecerea timpului şi pe lângă misiunile străine, activităţile fiilor lui Loyola au început să se concentreze pe sufletele oamenilor, mai ales în jurul claselor conducătoare. Politica reprezintă principalul lor câmp de acţiune, întru-cât toate eforturile acestor conducători erau concentrate pe un

23 H. Boehmer, op. cit., pp 47, 4824 Consiliul de la Vatican (1870)

singur ţel: supunerea întregii lumi papalităţii şi pentru a obţine acestea „capetele trebuie cucerite mai întâi”. Şi cum se poate realiza acest ideal? Prin două arme puternice: prima constă în devenirea lor de confidenţi a celor puternici, iar cea de a doua – în educarea copiilor acestora. Astfel, prezentul este în siguranţă iar viitorul este pregătit.

Vaticanul şi-a dat seama de puterea pe care acest nou Ordin o poate aduce. La început numărul membrilor a fost limitat la 60, dar curând această restricţie a fost ridicată. În 1556, atunci când Ignatius a murit, fiii săi lucrau printre păgânii din India, China, Japonia, New York şi în special din Europa: Franţa, Sudul şi Vestul Germaniei, unde au luptat împotriva ereziei, Spania, Portugalia şi chiar Anglia, ajungând chiar şi în Irlanda. Istoria lor, plină de vicisitudini va fi asemenea unei reţele romane pe care vor încerca în permanenţă să o răspândească asupra întregii lumi. Legăturile acesteia vor fi întotdeauna tăiate şi îmbunătăţite.

Secţiuna I

Capitolul 4

SPIRITUL ORDINULUI

„Să nu uităm”, spune iezuitul Rouquette, „că din punct de vedere istoric <<ultramontanismul>> a reprezentat afirmarea practică a <<universalismului>>... Acest universalism necesar ar fi un cuvânt gol dacă nu ar fi rezultatul unei coeziuni practice sau al unei supuneri a creştinismului: acesta este motivul pentru care Ignatius a vrut ca echipa să se afle la dispoziţia Papei... şi să fie campionii unităţii catolice,

unitate care poate fi asigurată doar printr-o supunere efectivă preoţilor lui Hristos.”25 Iezuiţii au dorit să impună în Biserica Romană monarhia absolutistă. Aceasta a fost păstrată în societatea civilă deoarece ei trebuiau să supravegheze suveranii ca reprezentanţi temporari ai Sfântuli Tată, adevăratul cap al creştinismului. Atâta timp cât acei monarhi erau pe deplin supuşi Papei, iezuiţii erau suporterii lor cei mai credincioşi. Pe de altă parte, dacă aceşti prinţi se răzvrăteau, iezuiţii deveneau cei mai mari dusmani ai lor.

„Curia era conştientă că nu ar fi putut găsi în afara Societăţii iezuite, oameni mai vicleni şi mai îndrăzneţi atunci când venea vorba de intrigi, propagandă sau în Europa atunci când interesele Romei presupuneau răzvrătirea oamenilor sau atunci când prinţii aleşi temporari luau decizii care făceau de ruşine biserica.”26

Am observat prin „Exerciţiile” spiritului cum fondatorul acestei Societăţi era în urmă cu ceea ce însemna misticismul simplistic, disciplina ecleziastică şi, în general vorbnd, concepţia de subordonare. „Constituţiile” şi „Exerciţiile”, fundamentale ale acestui sistem risipesc orice îndoială în ceea ce priveşte acest subiect. Indiferent de ce ar spune disciplina sa – mai ales azi când ideile moderne asupra acestui subiect sunt total diferite – supunerea deţine un rol special, de fapt incontestabil, după cum este rezumat în regulile Ordinului. Dl. Folliet poate susţine că nu vede în ele mai mult decât supunere religioasă necesară oricărei congregaţii, dar R. P. Roquette scrie: „Nu numai că este o diminuare a omului, această supunere inteligentă şi voită ste cea mai înaltă libertate... o eliberare de sub propria sclavie”. Doar citind aceste cuvinte putem percepe extreme care reprezintă caracterul monstruos al supunerii sufletului şi spiritului impus

25 R.P. Jesuit Rouquette, op.cit., p. 4426 Rene Fulop – Miller : ,,Les Jesuites et le secret de leur puissance” (Librairie Plon, Paris, 1933, p. 61)

de iezuiţi, transformându-i astfel pe aceştia în intrumente docile în mâinile superiorilor lor. De la începutul lor ca iezuiţi, aceştia devin inamicii oricărui tip de libertate.

Conform D-lui Folliet, faimoasa sintagmă „perinde ac cadaver” (asemenea unui corp în măinile anteprenorului) poate fi găsită in toată „literatura spirituală” şi chiar în Est în Constituţia Haschichină. Iezuiţii se află în mâna superiorilor lor asemenea unor cârje care se supun fiecărui impuls, asemenea unei mingi de ceară care poate fi deformată şi întinsă în orice direcţie sau asemenea unui mic crucifix care poate fi ridicat şi mişcat după bunul plac. Remarcile şi explicaţiile creatorului acestui Ordin risipesc orice îndoieli referitoare la adevărata lor semnificaţie. Pe lângă acestea, în cazul iezuiţilor nu doar voinţa ci şi raţiunea şi chiar scrupulele morale trebuiau sacrificate acestei supuneri de virtuţi primordiale care sunt conform lui Borgia „meterezele cele mai puternice ale Societăţii”.

„Să ne lăsăm convinşi că totul este bine şi just, atunci când superiorul cere ceva”, scrie Loyola. Mai adaugă apoi: „Chiar dacă Dumnezeu ţi-a dat un animal neascultător, nu vei ezita să îl supui fiindu-i conducător şi ghid deoarece Dumnezeu a ordonal să fie asa.”

Iată ceva şi mai interesant: iezuiţii trebuiau să vadă în superiorul lor nu pe un om supus greşelii ci pe Hristos însuşi. J. Huber, profesor de teologie catolică la Munchen şi autor al uneia dintre cele mai importante lucrări referitoare la iezuiţi scrie următoarele: „Iată un fapt dovedit: <<Constituţiile>> repetă de 500 de ori că Hristos trebuie văzut în persoanea Generalui.”27

Disciplina Ordinului înţeleasă adeseori ca cea a armatei nu se compară cu realitatea. „Supunerea militară nu este echivalenta cu supunerea iezuita; cea de a doua este mai extinsa, cuprinde omul ca întreg şi nu se mulţumeşte asemenea

27 J. Huber: ,,Les Jesuites”, (Sandoz et Fischbacher, Paris 1875, pp. 71 şi 73)

celeilalte cu un act exterior ci solicită sacrificiul voinţei şi lăsarea la o parte a propriei judecăţi.”28

Însuşi Ignatius a scris în scrisoarea destinată iezuiţilor portughezi: „Trebuie să vedem negrul alb dacă Biserica asta ne cere”. Aceasta este „înalta libertate” şi „eliberarea de sub propria sclavie”, adaugă R. P. Rouquette. Întradevăr iezuitul este eliberat întru-totul de el, întru-cât este supus total conducătorului său. Orice îndoială sau scrupule sunt considerate păcate.

Dl. Boehmer scrie: „În completările aduse <<Constituţiilor>>, superiorii

sunt sfătuiţi să-şi domine novicii aşa cum Dumnezeu a facut cu Avraam.29

Urcuşurile şi coborâşurile vieţii Ordinului – nu a existat ţară din care să nu fie exilat – dovedesc că aceste pericole au fost recunoscute de toate guvernele, mai ales de cele catolice. Introducând oameni atât de devotaţi cauzei lor de a preda printre clasele sociale, Societatea – campioana universalismului, în concluzie ultramontanismului – a fost considerată ca reprezentând o ameninţare a autorităţii civile, întru-cât activitatea Ordinului, prin simpla lor vocaţie se orienta din ce în ce mai mult spre politică.

În paralel, ceea ce noi simţim spirit iezuit se dezvolta printre membrii săi. Nu în ultimul rând, fondatorul inspirat în principal de nevoile misiunilor de acasă şi din străinătate nu şi-a neglijat abilităţile. Acesta a scris în „Sententiae asceticae”: „O grijă înţeleaptă împreună cu o puritate mediocră este mai bună decât o sfinţenie măreaţă cuplată cu o îndemânare mai puţin perfectă. Un bun păstor al sufletelor trebuie să ştie cum să ignore multe lucruri şi să se prefacă a nu le înţelege. O dată ce este stăpânul voinţelor el va fi capabil să-şi conducă cu

28 J. Huber: ,,Les Jesuites”, (Sandoz et Fischbacher, Paris 1875, pp. 71 şi 73)29 Gabriel Monod, in Introduction aux “Jesuites”, de H. Boehmer, p. XVI (Armand Colin, Paris)

înţelepciune studenţii oriunde ar alege. Oamenii sunt absorbiţi în întregime de interese trecătoare de aceea nu trebuie să le vorbim prea insistent despre sufletele lor, altfel ar fi ca şi cum am arunca un cârlig fără momeala.”

Chiar şi expresia feţei a fiilor lui Loyola era exact stabilită: „ei trebuie să ţină capul puţin aplecat în jos fără să-l întoarcă în stânga sau în dreapta; nu trebuie să se uite în sus şi atunci când vorbesc cu cineva nu trebuie să se uite direct în ochii lor ci să îi vadă doar indirect...”30

Succesorii lui Loyola au memorat această lecţie şi au aplicat-o intens în urmărirea propriilor planuri.

Secţiunea I

Capitolul 5

PRIVILEGIILE SOCIETĂŢII

După 1558, Lainez, subtilul tactician al Consiliului de la Trent, a fost făcut general al Congregaţiei având puterea de a organiza Ordinul după cum a fost inspirat. „Declaraţiile” pe care el însuşi le-a scris împreună cu Salmeron, au fost adăugate „Constituţiilor” pentru a forma un comentariu. Aceştia au accentuat şi mai mult dictatura generalului ales pe viaţă. Un învăţat, un procuror şi asistenţi locuitori ai Romei, de asemenea, îl vor ajuta să administreze Ordinul împărţit pe atunci în 5 Congregaţii: Italia, Germania, Franţa, Spania, Anglia şi America. Aceste congreţii erau şi ele împărţite în provincii grupând diferitele instituţii ale ordinului. Doar învăţatul (supraveghetorul) şi asistenţii sunt numiţi de

30 Pierre Dominique: ,,La politique des Jesuites” (Grasset, Paris 1955, p. 37)

Congregaţie. Guvernul îi numeşte pe ceilalţi oficiali, promulgă ordonanţele care nu trebuie să modifice Constituţiile, administrează bogăţia Ordinuluin după bunul plac şi conduce activităţile acestuia, el răspunzând doar în faţa Papei.

Pentru această miliţie, atât de strâns unită în mâinile şefului ei şi care necesită o autonomie cât mai bună pentru ca acţiunile ei să fie eficiente, Papa acordă privilegii care ar putea părea exorbitante pentru alte Ordine religioase.

Prin Constituţiile lor, iezuiţii erau scutiţi de regulile bisericeşti care se aplicau în general vieţii de călugăr. De fapt, ei sunt călugări care trăiesc (în lume) şi aparent nimic nu îi distinge de clerii seculari. Dar contrar acestei şi altor congregaţii religioase, ei nu sunt supuşi autorităţii episcopilor. La începutul anilor 1545, o bulă emisă de Papa Paul III a permis iezuiţiilor să ţină predici, spovedanii, să sfinţească şi să vorbească maselor de oameni; pe scurt, puteau să îşi exercite puterea fără să ceară aprobarea episcopilor. Singurul lucru care nu le era permis era celebrarea cununiilor.

Aveau puterea de a oferi iertare, să schimbe jurămintele cu altele mai uşor de îndeplinit sau chiar să le anuleze.

Dl. Gaston Bally scrie următoarele:„Puterea generalului în cele ce priveau iertarea şi

poruncile religioase era chiar mai vastă. El putea ridica orice pedeapsă dată membrilor Societăţii, înainte sau după intrarea acestora în Ordin, îi putea absolvi de păcate, chiar şi de cele precum erezia, sau schisma, falsificări de scrieri apostolice, etc.”

„Generalul îi absolvă personal sau printr-un delegat pe toţi cei care se aflau sub supunerea sa, de excomunicare, suspendare sau interzicere.”

„El absolvă, de asemenea, neregulile provenite din bigamie, vătămări aduse altora, crime, asasinate atâta timp cât

aceste fapte nu erau făcute plubice astfel încât să producă un scandal.”31

În cele din urmă, Papa Gregory XIII a oferit Societăţii dreptul de a interveni în comerţ şi în operaţiuni bancare, drept de care aceasta s-a folosit mult, mai târziu. Aceste puteri legale şi fără precedent le erau pe deplin garantate.

„Papi le-au cerut chiar şi prinţilor şi regilor să apere aceste privilegii, ameninţând cu excomunicarea <<latae sententiae>> tuturor celor care li se vor opune. În anul 1574, o bulă a Papei, Pius V a oferit Generalului dreptul de a reface acele privilegii la proporţiilor iniţiale împotriva tuturor încercărilor de modificare şi limitare ale acestora...”

„Oferindu-le iezuiţiilor asemenea privilegii exorbitante care se opuneau constituţiei antice a Bisericii, Papalitatea a dorit nu doar să le furnizeze acestora arme puternice pentru a lupta cu <<păcătoşii>> ci şi să îi folosească drept gărzi de corp pentru a-şi apăra propria putere nelimitată, în Biserică şi împotriva Bisericii.” „Pentru a conserva supremaţia temporară şi spirituală pe care au uzurpat-o în timpul Evului Mediu, Papii au vândut Biserica Ordinului lui Iisus şi, în consecinţă, s-au predat în mâinile acestora... Dacă papalitatea era susţinută de iezuiţi, întreaga lor existenţă depindea de supremaţia temporară şi spirituală a papalităţii. În acest mod, interesele ambelor părţi erau bine legete între ele.”32

Dar acest grup ales avea nevoie de ajutoare secrete pentru a domina societatea civilă: acest rol le-a revenit celor afiliaţi companiei numite Iezuiţi. „Astfel, mulţi oameni importanţi aveau legătură cu această Societate: împăraţii Ferdinand II şi Fredinand III, Sigismond III, regele Poloniei,

31 Gaston Bally: ,,Les Jesuites” (Chambery, Imprimerie Nouvelle, 1902, pp. 11-13)32 Gaston Bally, op.cit., pp. 9-10, 16-17

care a aparţinut oficial Societăţii, Cardinalul Infant, un duce al Savoiei. Toţi aceşti au avut o contribuţie importantă.”33

La fel se întâmplă azi. Cei 33 000 de membri oficiali ai Societăţii îşi desfăşoară activitatea peste tot în lume, în calitate de cadre, ofiţeri ai unei armate cu adevărat secrete care conţine conducători ai partidelor politice, oficiali de nivel înalt, generali, magistraţi, doctori, profesori universitari, etc. Toţi aceştia luptă pentru a da naştere, în propriile lor sfere „l’Opus Dei”, muncii lui Dumnezeu, toate acestea fiind în realitate planuri ale papalităţii.

33 Pierre Dominique, op. cit., p.37

Secţiunea II

IEZUIŢII ÎN EUROPA ÎN SECOLELE XVI ŞI XVII

Capitolul 1

ITALIA, PORTUGALIA, SPANIA

„Franţa”, spune dl Boehmer, „rerezintă leagănul Societăţii lui Iisus iar în Italia, aceasta şi-a primit programul şi constituţia. Astfel, Societatea îşi are rădăcinile în Italia şi de acolo a început să se răspândească.34

Autorul notează numărul în creştere al colegilor şi al academiilor iezuite (128 şi 1680), „dar” spune el, „istoria civilizaţiei Italiene pe perioada secolelor XVI-XVII arată un rezultat mai surprinzător. Dacă o bine educată Italie a îmbrăţişat în consecinţă din nou credinţa şi ordinele Bisericii, a fost entuziasmată de ascentism şi misiuni, a compus din nou poezii şi imnuri religioase, oare toate acestea nu se datorează educării în colegiile iezuite şi spovedaniilor?”35

„Duse au fost simplitatea copilărească, bucuria, vivacitatea şi dragostea simplă pentru natură...”

„Elevii iezuiţilor sunt mult prea credincioşi, sinceri şi absorbiţi de a conserva aceste calităţi. Ei se împrietenesc cu iluminaţii şi viziuni pline de extaz; se îmbată la propriu cu picturi ale mortificărilor înspăimântătoare şi ale chinurilor îngrozitoare ale martirilor; ei au nevoie de paradă, stralucire şi acte teatrale. De la sfârşitul secolului al XVI-lea, în continuare, arta şi literatura italiană reproduc credincioase această transformare morală... Lipsa de odihnă, ostentativitatea, cererile socante care caracterizau creaţiile acelei perioade,

34 H. Boehmer, op. cit., p.8235 H. Boehmer, op. cit., p. 82-83

promovau un sentiment de repulsie în loc de simpatie pentru credinţele pe care ei trebuiau să le interpreteze şi să le glorifice.”36

Aceasta este marca sui generis a Societăţii. Această dragoste pentru deformare, plictis, strălucitor, teatral ar putea părea ciudată printre cei formaţi de „Exerciţiile Spirituale”, dacă nu am găsi în ea acest scop esenţial iezuit de a impresiona mintea. Aceasta este o aplicaţie a maximei „Scopul scuză mijloacele”, fiind folosită cu perseverenţă de către iezuiţi în arte, literatură precum şi în politică şi etică.

Italia abia a fost atinsă de Reformă. Nu în ultimul rând, secta Waldenses care a supravieţuit încă din perioada Evului Mediu în ciuda persecuţiilor şi s-au stabilit în nordul şi sudul peninsulei s-a alăturat Bisericii Calviniste în 1532. Într-un raport al iezuitului Possevino, acesta afirma faptul că Emmanuel Philibert din Savoia a iniţiat o altă persecuţie sângeroasă împotriva păcătoşilor în anul 1561. Acelaşi lucru s-a întămplat în Calabria la Casal di San Sisto şi Guardia Fiscale: „iezuiţii erau implicaţi în aceste masacre, erau ocupaţi cu convertirea victimelor...”37

În ceea ce îl priveşte pe Parintele Possevino: „ ... el a urmat armata catolică ca şi preot militar şi a sugerat exterminarea prin foc a pastorilor eretici ca şi o măsură sfântă şi necesară.”38

Iezuiţii deţineau putere în Parma , la curtea de la Farnese precum şi în Naples, pe perioada secolelor XVI şi XVII. Dar în Veneţia, unde au fost încărcaţi cu favoruri, au fost interzişi pe data de 14 mai 1606 pentru că erau cei mai credinioşi servitori şi purtători de cuvânt ai Papei.

În cele din urmă, li s-a permis să se reîntoarcă în 1656 dar influenţa lor în Republică urma să fie de acum înainte doar

36 H. Boehmer, op. cit., p. 82-8337 J. Huber, op.cit., p. 165 38 H. Boehmer, op. cit., p. 89

o umbră a celei deţinute în trecut. Portugalia a fost o ţară aleasă de Ordin. „Aflată deja sub conducerea Papei Ioan III (1521-1559), aceasta era cea comunitatea religioasă cea mai puternică din regat.”39 Influenţa ei a crescut şi mai mult după Revoluţia din 1640, în urma căreia Braganza a fost pus la tron. Sub conducerea primului rege al casei Barganza, Părintele Fernandez era un membru al guvernului, iar sub conducerea minorităţii lui Alphonse VI era sfătuitorul cel mai important al Reginei Louise. Părintele de Ville a avut succes în răsturnarea lui Alphonse VI în anul 1667 şi Părintele Emmanuel Fernandez a fost numit deputatul celor două Organe Legislative în 1667 de către noul rege Peter II...În ciuda faptului că aceşti părinţi nu îndeplineau nici o datorie publică la regat, ei erau mult mai puternici în Portugalia decât în alte ţări. Aceştia nu erau doar sfătuitorii spirituali ai familiei regale ci erau şi consultaţi de rege şi amantele acestuia în situaţii importante. Dintr-una din mărturiile lor, stim că nici un loc din administraţia statului şi Bisericii nu putea fi obţinut fără consimţământul lor; astfel clerii, clasele sociale înalte trebuiau să-şi câştige favorurile. De asemnea, şi politicile externe se aflau sub conducerea lor. Orice om cu capul pe umari ar observa că o astfel de stare a afacerilor era neprofitabilă pentru regat.”40

De fapt, rezultatul poate fi văzut prin starea de decădere în care acest pământ a ajuns. Toată energia şi perspicacitatea marchizilor din Pombal de la mijlocul secolului al XVIII –lea a fost necesară pentru Portugalia din strănsoarea mortală a Ordinului.

În Spania, pătrunderea Ordinului s-a produs foarte încet. Clerii şi dominicanii s-au opus acestuia pentru o perioadă lungă de timp. Înşişi suveranii Charles V şi Philip II, în timp ce acceptau serviciile lor nu aveau încredere în aceşti soldaţi ai Papei şi se temeau ca propria autoritate să nu le fie încălcată.

39 H. Boehmer, op. cit., pp. 85, 86, 87, 8840 H. Boehmer, op. cit., pp. 85, 86, 87, 88

Dar, cu multă viclenie, Ordinul a învins în cele din urmă această rezistenţă. „Pe perioada secolului al XVII-lea, ei au fost atotputernici în Spania, printre înaltele clase sociale şi la Curte. Chiar şi Părintele Neidhart, fost ofiţer al cavaleriei germane a guvernat regatul ca şi consilier de stat, prim-ministru şi Mare Inchizitor... Ca şi în Portugalia, în Spania decăderea regatului a coincis cu ridicarea Ordinului...”41

Iată ce Edgar Quinet avea de spus în legătură cu aceasta:

„Oriunde o dinastie moare, pot vedea ridicându-se şi stând în spatele ei un fel de genă rea, una din acele figuri negre cum sunt duhovnicii care uşor o trag înspre moarte...”42

Întradevăr nu putem pune decăderea Spaniei doar pe seama acestui Ordin. „Totuşi, este adevărat că Societatea lui Iisus împreună cu Biserica şi alte Ordine religioase i-au grăbit căderea. Cu cât Ordinul devenea mai puternic, cu atât Spania devenea mai săracă, încât atunci când Charles II a murit, tezaurul statului nu conţinea suma necesară pentru a plăti liturghia făcută de obicei pentru slavarea sufletului monarhului decedat.”43

Secţiunea II

Capitolul 2

GERMANIA

„Nu a fost sudul Europei ci Europa centrală: Franţa, Olanda, Polonia, Germania, locul acelei lupte istorice dintre

41 H. Boehmer, op. cit., pp. 85, 86, 87, 8842 Michelet et Qiunet, op.cit., p. 25943 H. Boehmer, op. cit., pp. 85, 86, 87, 88

catolicism şi protestantism. Astfel că aceste ţări erau principalele câmpuri de luptă ale societăţii lui Iisus”44

Situaţia era gravă în Germania. „Nu doar pesimiştii notorii ci şi gânditorii şi înţelepţii catolici considerau cauza Bisericii pe tărâmul Germaniei aproape pierdute. De fapt, chiar şi în Austria şi în Boemia, ruptura de Roma a fost atât de vagă încât protestanţii sperau pe bună dreptate să cucerească Austria în câteva decade. Atunci cum se explică faptul că această schimbare nu s-a produs şi că ţara a fost împărţită în două? Partidul catolic la sfârşitul secolului al XVI-lea nu prezenta ezitări în răspunderea la această întrebare deoarece a recunoscut întotdeauna că habzburgii şi iezuiţii erau responsabili de această răsturnare a evenimentelor.”45

Rene Fullop – Miller scrie de rolul iezuiţilor în aceste evenimente: „Cauza catolică putea spera la un succes real numai dacă Părinţii erau capabili să influenţeze şi să ghideze prinţii în permanenţă şi în toate situaţiile. Spovedaniile le-a oferit iezuiţilor modalităţi de asigurare a permanenţei influenţei politice şi astfel o acţiune eficace.”46

În Bavaria, tânărul duce Albert V, fiu al unui catolic plin de zel şi educat la Ingostadt, vechiul oraş catolic, i-a chemat pe iezuiţi pentru a combate erezia:

„Pe 7 iulie 1556, opt Părinţi şi doisprezece profesori iezuiţi au intrat în Ingolstadt. Acesta era începutul unei noi ere pentru Bavaria... statul a primit un nou sigiliu... şi concepţiile romano-catolice conduceau politicile prinţilor şi comportamentul înaltelor clase. Dar acest nou spirit a cuprins doar clasele sociale înalte. Nu a câştigat inimile oamenilor obişnuiţi...Totuşi sub disciplina de fier a statului şi a bisericii restaurate aceştia au câştigat catolici sinceri, docili, fanatici şi intoleranţi faţă de orice erezie...”

44 H. Boehmer, op. cit., pp. 89, 104, 112, 11445 H. Boehmer, op. cit., pp. 89, 104, 112, 14446 Rene Fulop-Miller, op. cit., II, pp. 98, 102

„Ar putea părea exagerat a atribui asemenea virtuţi şi acţiuni uriaşe câtorva străini. Totuşi, în aceste circumstanţe forţa lor a fost mai mică faţă de numărul lor şi astfel au fost eficienţi într-cât nu au întâlnit nici un obstacol. Emisarii lui Loyola au câştigat inima şi mintea ţării încă de la început... De la următoarele generaţii, Ingolstadt a devenit tipul perfect de oraş german iezuit.”47

Poate fi înţeleasă starea mentală pe care Părinţii au introdus-o în această fortăreaţă a credinţelor, din următoarele:

„Iezuitul Mayrhofer din Ingolstadt scria în a sa „Oglindă a predicatorului”: <<Nu vom fi judecaţi dacă cerem uciderea protestanţilor mai mult decât atunci când am cere pedeapsa cu moartea pentru hoţi, criminali, falsificatori şi revoluţionari>>”48

Succesorii lui Albert V, şi mai precis Maximilian I (1597-1651) i-a încheiat munca. Dar Albert V fusese deja conştiincios în datoria sa de asigurare a „salvării” subiecţilor săi.

„De îndată ce Părinţii au ajuns în Bavaria, atitudinea lui faţă de protestanţi şi cei în favoarea lor a devenit mai severă. Din 1563 şi mai departe acesta a expulzat fără milă toţi recalcitranţii şi nu a avut milă faţă de anabaptiştii care au suferit din cauza înecului, focului, închisorii, şi lanţurilor... În ciuda tuturor acestora, o întreagă generaţie de oameni a trebuit să dispară înainte ca persecuţiile să fie declarate un adevărat succes. Târziu, în 1586 anabaptiştii au reuşit să ascundă 600 de victime de ducele Guillaume. Acest exemplu dovedeşte că mii şi nu sute au fost izgoniţi, acest fapt fiind un groaznic abuz pentru o ţară atât de slab populată.”

47 H. Boehmer, op. cit., pp. 89, 104, 112, 11448 Rene Fulop-Miller, op. cit., II, pp. 98, 102

„Dar” Albert V spune consiliului oraşului Munchen: „Cinstea lui Dumnezeu şi salvarea sufletelor trebuie plasată deasupra oricăror interese temporare.”49

Încetul cu încetul toate învăţăturile din Bavaria au ajuns în mâna iezuiţilor şi acel tărâm a devenit baza pentru pătrunderea lor în estul, vestul şi nordul Gemaniei.

„Din anul 1585, Părinţii au convertit partea Westfaliei dependentă de Koln. În 1586, aceştia apărând în Neuss şi Bonn, unele dintre rezidenţele arhiepiscopului Koln-ului, au deschis colegii la Hildesheim în 1587 şi la Munster în 1588. Cel din urmă avea 1300 de elevi în 1618... O mare parte din vestul Germaniei a fost recucerită astfel de catolicism, mulţumită iezuiţilor şi lui Wittelsbach.”

„Alianţa dintre Wittelsbach şi iezuiţi a fost mai importantă mai mult pentru tărâmul austriac decât pentru vestul Germaniei.”50

Arhiducele Charles din Styrie, ultimul fiu al împăratului Ferdinand s-a căsătorit în anul 1571 cu o prinţesă Bavariană „care a adus la castelul Gratz tendinţele catolice înguste şi prietenia cu iezuiţii care a triumfat la Curtea de la Munchen”. Sub influenţa ei Charles a muncit cu sârguinţă să „extirpe erezia” din regatul său, iar atunci când a murit, în 1590, l-a pus pe fiul său, Ferdinand, să jure că va continua munca începută de el. În orice caz, Ferdinand era foarte pregătit pentru aceasta. „Timp de 5 ani, a fost elev al iezuiţilor la Ingolstadt. Pe lângă aceasta, el era atât de îngust în gandire, încât pentru el nu exista o sarcină mai nobilă decăt aceea de a reinstaura Biserica Catolică în statul său eretic. Dacă această sarcină era avantajoasă sau nu pentru tărâmul său nu constituia o grijă pentru el.” „Eu prefer”, spune el, „să domnesc peste o ţară aflată în ruine decăt asupra uneia care este blestemată.”51

49 H. Boehmer, op. cit., pp. 89, 104, 112, 11450 H. Boehmer, op. cit., pp. 117, 12051 H. Boehmer, op. cit., pp. 117, 120

În anul 1617, arhiducele Ferdinand a fost încoronat ca rege al Boemiei de către împărat. „Fiind influenţat de sfătuitorul săi iezuit Viller, Ferdinand a început să combată protestantismul din regatul său. Acesta reprezenta semnalul începutului acelui război săngeros al religiilor, care timp de 30 de ani a ţinut Europa în suspans. În 1618, atunci când tragicele evenimente de la Praga au dat semnalul unei răzvrătiri libere bătrânul împărat Mathias a încercat la început să facă un compromis, dar nu a avut puterea necesară pentru ca intenţiile sale să triumfe împotriva regelui Ferdinand care era dominat de Sfătuitorul său iezuit. Astfel, ultima speranţă de rezolvare a acestui conflict pe care amiabilă s-a pierdut.” „În acelaşi timp, tărâmurile Boemiei au luat măsuri speciale şi au decretat ca toţi iezuiţii să fie izgoniţi deoarece îi vedeau pe aceştia ca promotori ai războiului civil.”52

Curând după aceea, Moravia şi Silesie i-au urmat exemplul, iar protestanţii din Ungaria, unde iezuitul Pazmany conducea cu mână de fier, s-au răzvrătit de asemenea. Dar bătălia Muntelui Alb (1620) a fost câştigată de Ferdinand acesta devenind împărat după moartea lui Mathias.

„Iezuiţii l-au influenţat pe Ferdinand pentru a impune cele mai crude pedepse rebelilor. Protestantismul a fost dezrădăcinat din întreaga ţară prin mijloace prea groaznice de descris în cuvinte... La sfârşitul războilui, ruinarea materială a ţării a fost completă.”

„Iezuitul Balbinus, istoric boemian s-a întrebat cum de au mai rămas locuitori în acea ţară. Dar falimentul moral era şi mai groaznic... Cultura înfloritoare aflată printre nobili şi clasele de mijloc şi bogata literatură naţională care nu putea fi înlocuită au fost distruse şi chiar naţionalitatea a fost abolită. Boemia a fost deschisă activităţilor iezuite, iar aceştia au ars în masă literatura ceha. Sub influenţa lor, chiar şi numele marelui

52 J. Huber, op.cit., pp. 180-183

Sfânt naţional Ioan Huss a decăzut treptat până când a dispărut total din inimile oamenilor...”

„Înălţarea puterii iezuite”, spune Tomek, „coincidea cu marea decădere a ţării în ceea ce privea cultura lor naţională. Faptul că aceste tărâmuri s-au trezit un secol mai târziu se datorează influenţei pe care ordinul o deţinea.”

„Atunci când Războiul de 30 de ani a luat sfârşit şi pacea a fost instaurată asigurându-le protestanţilor germani aceleaşi drepturi politice de care se bucurau catolicii, iezuiţii au făcut tot ceea ce au putut pentru a continua lupta. Totul a fost însă în zadar.”53

Ei au obţinut de la studentul lor Leopold I, împărat pe atunci, promisiunea de a presecuta protestanţii de pe tărâmul său şi mai ales pe cei din Ungaria. „Escortat de dragoni imperiali, iezuiţii au preluat munca de convertire în 1671. Maghiarii au ripostat şi au pronit un război care avea să dureze aproape o întreagă generaţie. Acea insurecţie a avut succes sub conducerea lui Francis Kakoczi. Învingătorul dorea izgonirea iezuiţilor din toate ţările aflate sub puterea sa dar protectorii cu influenţă ai Ordinului au reuşit să amâne aceste măsuri, astfel că expulzarea s-a realizat doar în anul 1707...”

„Prinţul Eugene a învinovăţit, cu o dură francheţe, politica dusă de casa imperială şi intrigile iezuite în Ungaria”. El a scris: „Austria aproape că a pierdut Ungaria datorită persecutărilor preotestanţilor.” Într-o zi acesta a exclamat cu amărăciune că etica turcilor era cu mult superioară celei iezuite, fapt plauzibil, cel puţin în practica. „Nu doreau doar să domine conştiinţa morală ci şi să aibă dreptul de viaţă şi moarte asupram oamenilor.”

„Austria şi Bavaria au cules în totalitate fructele dominaţiei iezuite: comprimarea tutror dorinţelor progresive şi ridiculizarea sistematică a oamenilor.”

53 Rene Fulop-Miller, op.cit., II, pp. 104-105

„Mizeria profundă care a urmat războiului religios, politica fără putere, decadenţa intelectuală, corupţia morală, scăderea îngrozitoare a populaţiei şi sărăcirea întregii Germanii au fost rezultatele acţiunilor ordinului.”54

Secţiunea II

Capitolul 3

ELVEŢIA

Iezuiţii au reuşit doar de-a lungul secolului al XVII-lea să se stabilească în Elveţia. Toate acestea s-au întâmplat după ce au fost chemaţi, apoi interzişi de puţine oraşe ale Confederaţiei, în cea de a doua jumătate a secolului al XVI-lea.

Arhiepiscopul din Milano, Charles Borromee, care a favorizat instelarea iezuiţilor la Lucerne în 1578, în scurt timp şi-a dat seama care erau rezultatele acţiunii lor, după cum ne aminteşte J. Huber: „Charles Borromee i-a scris confesorului său că societatea lui Iisus, având la guvernare conducători mai

54 J. Huber, op. cit., pp. 183-186

mult politici decât religioşi, devine prea puternică pentru a păstra cumpătarea şi supunerea necesară... Societatea guvernează regi şi prinţi şi conduce afaceri temporare şi spiritualel; instituţia religioasă şi-a pierdut din spiritul care a însufleţit-o iniţial; vom fi siliţi să o abolim.”55

În acelaşi timp, în Franţa, faimosul expert legal Etienne Pasquier a scris: „Introduceţi acest Ordin printre noi şi în acelaşi timp veţi introduce neînţelegerea, haosul şi confuzia.”56

Nu este această plângere împotriva Societăţii, cea care se aude în mod repetat în toate ţările? La fel s-a întâmplat şi în Elveţia atunci când rezultatele faptelor diabolice au ieşit la iveală printre aparenţele linguşitoare.

„Oriunde iezuiţii au reuşit să-şi înfigă rădăcinile i-au vrăjit atât pe cei mari cât şi pe cei mici, atât pe cei tineri cât şi pe cei bătrâni. Foarte curând autorităţile au început să le ceară sfatul în situaţii împortante. Darurile lor au început să se extindă şi nu a durat mult până când au dominat şcolile, elevii de la majoritatea bisericilor şi spovedaniile tuturor oamenilor sus puşi şi influenţi. Influenţa duhovnicilor care supravegheau educaţia tuturor claselor Societăţii şi a sfătuitorilor şi a prietenilor intimi ai membrilor Consiliului a crescut pe zi ce trecea din ce în ce mai mult. Aceştia nu au aşteptat prea mult timp până să-şi exercite această influenţă în afacerile publice. Principalele lor centre erau Lucerne şi Fribourg şi de aici ei conduceau politicile externe ale majorităţii cantoanelor (diviziuni administrative) catolice...”

„Orice plan creat în Roma sau de alte puteri străine împotriva protestantismului din Elveţia avea parte de întregul sprijin al iezuiţilor...”

„În anul 1620, aceştia au reuşit să determine populaţia catolică din Vetlin să se ridice împotriva protestanţilor.

55 J. Huber, op. cit., p. 13156 Citat de H. Fulop-Miller: „Les Jesuites et le secret de leur puissance” (Plon, Paris 1933, p. 57)

Rezultatul acesteia a fost măcelul a 600 de protestanţi. Papa a acordat indulgenţe tuturor celor care au luat parte la această faptă oribilă.”

„În anul 1656, aceştia au aprins Războiul Civil dintre membrii mai multor religii diferite... Mai târziu, un nou război religios a fost cauzat de iezuiţi.”

„În 1712, în Aarau s-a discutat despre pace. Lucerne şi Uri au acceptat pacea atunci când iezuiţii, în urma unui ordin de la Roma au făcut tot ce le-a stat în putere pentru a întoarce lucrurile cu susul în jos. Aceştia au refuzat iertarea tuturor celor care au ezitat să pună mâna pe arme. Ei eu proclamat sus şi tare că nimeni nu era obligat să se ţină de cuvânt atâta timp cât acesta era dat ereticilor. Aceştia au numit consilieri moderaţi, au încercat să-i îndepărteze de pe posturile lor şi au provocat în Lucerne ridicarea ameninţătoare a oamenilor împotriva guvernelor astfel încât autoritatea supremă a demisionat şi pacea a fost rupta. În urma bătăliei care a urmat, catolicii au fost învinşin şi au semnat o pace împovărătoare.”

„Din acel moment, influenţa Ordinului în Elveţia a devenit din ce în ce mai mică.”57

Astăzi, articolul 51 al constituţiei elveţiene interzice Societăţii lui Iisus să susţină orice activitate culturală sau educativă pe teritoriul Confederaţiei. De asemenea, toate eforturile de până acum de a aboli această lege a fost înfrântă.

Secţiunea II

Capitolul 4

POLONIA ŞI RUSIA

57 J. Huber, op.cit., pp. 188 ss

Dominaţia iezuiţilor nu a fost nicăieri atât de fatală precum a fost în Polonia. Acest lucru este dovedit de H. Boehmer, un istoric moderat care nu tolera nici o ostilitate adresată Societăţii.

„Iezuiţii erau responsabili pe deplin de anihilarea polonezilor. Această acuzaţie este exagerată. Decăderea statului polonez a început cu mult înainte ca iezuiţii să intre în scenă. Aceştia au grăbit fără îndoială ruinarea regatului. Dintre toate statele, Polonia, care avea milioane de creştini ortodoxi ar fi trebuit să aibă ca principiu esenţial al politicii sale interioare toleranţa religioasă. Iezuiţii nu au permis aceasta. Aceştia au făcut chiar mai rău: au pus politicile externe ale Poloniei la dispoziţia intereselor catolice într-o manieră fatală.”58

Acestea au fost scrise la sfârşitul ultimului secol; este foarte asemănător cu ceea ce Colonelul Beck, fost ministru al Afacerilor Externe între anii 1932-1939, a spus după războiul dintre anii 1939-1945:

„Vaticanul este una dintre cauzele principale a tragediei ţării mele. Mi-am dat seama prea târziu că am urmărit politicile străine doar pentru a servii interesele Bisericii Catolice.”59

La o diferenţă de câteva secole, aceeaşi influenţă dezastroasă şi-a lăsat amprenta asupra acestei naţiuni nenorocite.

În anul 1581, Părintele Possevino, reprezentant pontif la Moscova, a făcut tot ce i-a stat în putere să unească Biserica Romană de Ţarul Ivan cel Groaznic. Ivan nu era pe deplin împotriva ei. Plin de speranţă, Possevino s-a autonumit în 1584 mediator al păcii de la Kirewora Gora dintre Rusia şi Polonia, pace care l-a salvat pe Ivan de nişte dificultăţi de nerezolvat.

Acesta este lucrul la care spera vicleanul suveran. Nu s-a mai pus problema convertirii Rusiei. Astfel, Possevino a trebuit să părăsească Rusia fără a fi obţinut ceva. Doi ani mai

58 H. Boehmer, op. cit., p. 13559 Declaraţia din 6 Februarie 1940

târziu, o altă oportunitate i-a ieşit în cale Părintelui de a pune mâna pe Rusia: Grischka Ostrepjew, un călugăr răspopit a dezvăluit unui iezuit că în realitate el era Dimitri, fiul ţarului Ivan, care a fost asasinat. Acesta a declarat că va subordona Moscova Romei dacă va fi făcut ţar. Fără a mai sta pe gânduri, iezuitul l-a lăsat pe Ostrepjew şi l-a dus la Palatine din Sandomir care i-a dat acestuia fiica sa spre căsătorie. Aceştia au vorbit în numele său, regelui Sigismund III şi Papei, în cele ce priveau aşteptările lui şi au reuşit să determine armata poloneză să se răzvrătească împotriva Ţarului Boris Godounov. Ca o recompensă pentru aceste favoruri, falsul Dimitri a abandonat religia tatălui său la Crascovie, o casă a iezuiţilor şi a promis Ordinului o instituţie la Moscova, lângă Kremlin după ce victoria sa asupra lui Boris va avea loc.

„Aceste favoruri ale catolicilor sunt cele care au dezlănţuit ura Bisericii Ortodoxe ruse împotriva lui Dimitri. Pe 27 mai 1606 acesta a fost ucis împreună cu câţiva susţinători polonezi de ai săi. Până atunci cu greu se putea vorbi despre un sentiment naţional rusesc, dar de acum, acest sentiment a devenit foarte puternic şi a luat forma unei uri fanatice faţă de Biserica Romană şi faţă de Polonia.”

„Alianţa cu Austria şi politica ofensivă a lui Sigismond III împotriva turcilor, fapte încurajate de Ordin, erau la fel de distrugătoare pentru Polonia. Pe scurt, nici un alt stat nu a suferit atât cât a suferit Polonia, sub dominaţia iezuită. Şi în nici o altă ţară cu excepţia Poloniei nu a fost Societatea atât de puternică. Polonia a avut nu doar „un rege al iezuiţilor”, ci şi un rege iezuit, Jean-Casimir. Acest suveran a aparţinut Ordinului încă dinainte de ascensiunea sa la tron din 1649...”

„În timp ce Polonia se îndrepta cu paşi repezi spre ruinare, numărul instituţiilor şi al şcolilor iezuite a crescut atât de repede încât Generalul a transformat Polonia într-o congregaţie specială în 1751.”60

60 H. Boehmer, op. cit., p. 135 ss

Secţiunea II

Capitolul 5

SUEDIA ŞI ANGLIA

„În ţările scandinave” scria dl Pierre Dominique, „luteranismul cuprinse totul iar când iezuiţii au contraatacat nu au găsit ceea ce găsiseră în Germania şi anume un partid catolic minoritar dar totuşi puternic.”61

Singura lor speranţă consta în convertirea suveranului Jean Wasa III care era în secret în favoarea catolicismului. De asemenea, acest rege s-a căsătorit în anul 1568 cu Catherine, o prinţesă poloneză şi o Romano Catolică. În 1574, Părintele Nicolai şi alţi iezuiţi au fost aduşi la noua şcoală de teologie instaurată. Aici, aceştia adoptasera oficial luteranismul dar în realitate promovau cu înflăcărare catolicismul. Apoi, vicleanul negociator Possevino s-a ocupat de convertirea regelui Jean III şi de educarea fiului acestuia Sigismond, viitorul Sigismond III, rege al Poloniei. Atunci când a venit vremea ca Suedia să se supună Vaticanului, condiţiile regelui, printre care căsătoria preoţilor şi folosirea limbii naţionale atât în slujbe cât şi la împărtăşanie respinse toate de Biserica Catolică au adus negocierile într-un punct mort. După moarte soţiei sale, regele s-a recăsătorit cu o suedeză luterană iar iezuiţii au fost nevoiţi să părăsească ţara.

„Cincizeci de ani mai târziu, Ordinul a mai câştigat o victorie în Suedia. Regina Christine, fiica lui Gustave-Adolphe, ultimul din familia Wasas a fost convertită la catolicism sub

61 Pierre Dominique, op. cit., p. 76

învăţăturile a doi profesori iezuiţi. Aceştia reuşiseră să ajungă la Stockholm, pretinzând că sunt nobili călători italieni. Pentru a-i schimba religia fără să apară conflicte, aceasta a trebuit să abdince în 24 iunie 1654.”62

Pe de altă parte, în Anglia, situaţia părea a fi în favoarea Societăţii iar aceştia puteau spera, cel puţin pentru o vreme să aducă această ţară sub jurisdicţia Papei. „Atunci când Elizabetha a urcat la tron in 1558, 50% din Anglia era catolică iar Irlanda era în întregime... Încă din 1542, Papa i-a trimis pe Salmeron şi Broet să supravegheze Irlanda.”63

Au fost create seminarii, sub conducerea iezuiţilor din Douai, Ponta-Mousson şi Roma cu scopul de a pregătii misionarii englezi, irlandezi şi scoţieni. În acord cu Philip II al Spaniei, papalitatea a încercat răsturnarea Elizabethei şi locul acesteia să fie luat de Mary Stuart. Răzvrătirea irlandezilor, provocată de Roma, a fost învinsă. Ajunşi în Anglia în 1580, iezuiţii au luat parte la o mare adunare catolică în Southwark.

„Apoi sub diferite deghizări, aceştia s-au împrăştiat dintr-o ţară în alta. Seara realizau spovedanii, dimineaţa predici şi împartăşeau şi apoi dispăreau pe atât de misterios pe cât au apărut. De aceea, din 15 iulie Elizabetha i-a interzis.”64

Iezuiţii au printat şi distribuit în secret pamflete duşmănoase împotriva reginei şi a Bisericii Anglicane. Aceştia au creat de asemenea intrigi la Edinburgh cu scopul de a le atrage de partea lor pe regele James al Scoţiei. Rezultatul tuturor acestor acţiuni a fost executarea în 1587 a lui Mary Stuart.

A sosit apoi expediţia spaniolă, armata invincibilă care a făcut ca Anglia să „ tremure” pentru o perioadă şi a creat în jurul tronului elizabetan „uniunea sacră.”

62 H. Boehmer, op. cit., pp. 137, 138, 13963 H. Boehmer, op. cit., pp. 137-13964 H. Boehmer, op. cit., pp. 140-142

Dar Societatea a urmărit nu în ultimul rând proiectele sale şi pregătirea preoţilor englezi la Valladolit, Sevilla, Madrid şi Lisabona în timp ce propaganda ei secretă a continuat în Anglia sub conducerea Părintelui Garnett. În urma complotului împotriva lui James I, succesorul Elizabethei, Părintele Garnett a fost condamnat pentru complicitate şi spânzurat asemenea Părintelui Campion. Sub Charles I, mai apoi comunitatea britanică Cromwell şi alţi iezuiţi au plătit cu viaţa intrigile lor. Totuşi Ordinul a crezut că va triumfa sub conducerea lui Charles II care împreună cu Louis XIV au încheiat un tratat secret la Dover prin care promiteau să reinstaureze catolicismul în naţiune.

„Naţiunea nu a fost pe deplin informată referitor la aceste situaţii dar puţinul care s-a aflat a fost suficient pentru a crea o agitaţie de neimaginat. Întreaga Anglie a tremurat în faţa spectrului lui Loyola şi a conspiraţiilor iezuite.”65

O întrunire a iezuiţilor, chiar în palat, a determinat furia populaţiei.

„Iubind viaţa de rege şi nedorind să mai facă << o călătorie peste mări>>, Charles II a spânzurat 5 părinţi pentru înaltă trădare la Tybum... Dar acestea nu au înlăturat iezuiţii. Totuşi, Charles era prea prudent şi prea cinic pentru gustul lor, acesta fiind oricând capabil să-i lase baltă. O dată cu ascensiunea lui James II la tron, iezuiţii au crezut că au victoria în mână. De fapt, regele a folosit jocul lui Mary Tudor, dar a folosit mijloace mai uşoare. Acesta a pretins convertirea Angliei şi a înfiinţat pentru iezuiţi un colegiu la palatul Savoy, unde 400 de studenţi s-au mutat. Un grup de iezuiţi a ocupat palatul...”

„Toate aceste situaţii au reprezentat cauza principală pentru revoluţia din 1688. Iezuiţii au trebuit să se lupte cu un curent mult prea puternic. Atunci Anglia a avut 20 de protestanţi la un catolic. Regele a fost înlăturat şi toţi membrii

65 H. Boehmer, op. cit., pp. 140, 142

Societăţii au fost închişi şi pedepsiţi. Pentru o perioadă de timp, iezuiţii şi-au reînceput munca de agenţi secreţi dar aceasta nu a reprezentat mai mult decât o agitaţie inutilă. Au pierdut cauza.”66

Secţiunea II

Capitolul 6

FRANŢA

Ordinul a început să se stabilească în Franţa în 1551, aceasta fiind la 17 ani după fondarea lui în Capela Saint-Denis din Montmartre.

Aceştia s-au prezentat ca şi adversari efectivi ai reformării care a cuprins o şeptime din populaţia Franţei. Totuşi, oamenii nu au avut încredere în aceşti soldaţi mult prea devotaţi Papei. Astfel, Pătrunderea lor pe pământ francez s-a produs încet. La fel ca şi în alte ţări, în care opinuia generală nu era în favoarea lor, aceştia nu s-au infiltrat printre oamenii de la curte şi apoi prin intermediul acestora au ajuns la înaltele clase sociale. Totuşi, la Paris, Parlamentul, Universitatea şi clerii au rămas ostili faţă de ei, iar acest lucru a devenit şi mai clar atunci când au încercat să deschidă un colegiu nou.

„Facultatea de Teologie a cărei misiune era de a păzi principiile religioase ale Franţei a decretat la 1 decembrie 1554 că această Societate pare a fi extrem de periculoasă în ceea ce reprezintă credinţa. Ea este un inamic al păcii bisericii, fatală

66 Pierre Dominique, op. cit., pp. 101, 102

statului şi pare a se fi născut să aducă mai repede ruinarea decât edificarea.”67

Părinţilor li se permitea totuşi să se stabilească la Billon, într-un colţ al Auvergne. De acolo, aceştia au organizat o mare acţiune împotriva reformării din provinciile din sudul Franţei. Faimosul Lainez, participant la Consiliul de la Trent, s-a distins faţă de ceilalţi în polemicile, mai ales în Discuţiile de la Poissy prin încercarea sa zadarnică de a împăca cele două doctrine (1651).

Datorită Reginei Mame, Catherine de Medici, Ordinul si-a deschis prima instituţie pariziană, Colegiul Clermont, acesta fiind în competiţie cu Universitatea. Opoziţia din partea Universităţii, a clerilor şi din partea Parlamentului a fost mai mult sau mai puţin pacifistă în concesiile verbale, cel puţin, făcute de Societate care promitea să se supună drepturilor civile. Universitatea a luptat greu şi îndelung împotriva introducerii „mitei cu riscul ca Franţa să se înarmeze şi să se ridice împotriva regelui” după spusele lui Etienne Pasquier ale cărui cuvinte s-au dovedit a fi adevărate, nu la mult timp după aceea. Nu este nevoie să ne întrebâm dacă iezuiţii au „încuviinţat” masacrul Sf. Bartolomew în 1572. A fost „pregătit” de aceştia? Cine ştie?...Politicile Societăţii subtile şi maleabile în desfăşurarea lor au obiective clare, politica Papei fiind „distrugerea ereziei”. Totul trebuie subordonat acestui scop major. „Catherine de Medici a lucrat pentru îndeplinirea acestui scop, iar societatea s-a putut baza pe familia Guise”68

Aceste intenţii ajutate foarte mult de masacrul din noaptea de 24 august 1572 au provocat o teribilă izbucnire de ură.

Trei ani mai târziu, Liga a fost cea care, după asasinarea ducelui Guise, poreclit „regele Parisului”, şi după apelarea la Maiestatea Sa cea mai Creştină, s-a luptat cu protestanţii.

67 Gaston Bally, op. cit., p. 6968 Pierre dominique, op. cit., p. 84

„Isteţul Henry III, a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a evita un război religios. În acord cu Henry din Navarra, aceştia i-au adunat pe protestanţi şi pe cei mai moderaţi catolici care erau împotriva Parisului, Liga şi partizanii acesteia care erau romani fanatici sprijiniţi de Spania...”

„Iezuiţii, puternici în Paris, au protestat că regele Franţei s-a supus ereziei. Acest fapt a fost deliberat în cadrul Comitetului Director, organizat în casa iezuită de pe strada Saint-Antoine. Stăpânea oare Spania Parisul? Cu greu. Dar Liga? Liga era doar un instrument în mâini pricepute. Conducătorul secret al Parisului era această Societate care a luptat în numele Romei de mai bine de 30 de ani."

„Astfel, Henry III a fost asasinat. Deoarece moştenitorul era protestant, la o primă vedere această crimă părea să fi fost făcută din alte motive decât cele politice. Dar oare cei care au plănuit crima şi l-au supravegheat pe Jacob Clement să o ducă până la capăt, nu sperau la o ridicare a Franţei catolice împotriva unui moştenitor calvinist? Puţin mai târziu, Clement a fost numit „înger” de iezuitul Camelet. De asemenea, Guignard, un alt iezuit care în final a fost spânzurat, a oferit studenţilor săi, ca o modelare a opiniilor lor, exerciţii latine care conţineau texte tiranice.”69

Printre altele, aceste exerciţii şcolare conţineau următoarele: „Jaques Clement a realizat un fapt merituos, fiind inspirat de Sf. Duh... Dacă putem face război împotriva regelui, atunci lăsaţi-ne să o facem; dacă nu putem face război împotriva sa, lăsaţi-ne să-l omorâm...”Şi aceasta: „am făcut o mare greşeală la Sf. Bartolomeu; ar fi trebuit să facem să sângereze venele roiale.”70

În 1592, un anume Barriere care a încercat să-l asasineze pe Henry IV, a mărturisit că Părintele Varade, rector al iezuiţilor din Paris a fost cel care l-a obligat să facă aceasta.

69 Pierre Dominique, op. cit., pp. 85, 86, 8970 Pierre Dominique, op. cit., pp. 85, 86, 89

În anul 1594, o altă încercare a fost făcută de Jean Chatel, fost elev al iezuiţilor, care s-a spovedit înainte de a duce totul la bun sfârşit. Cu această ocazie, exerciţiile menţionate anteriro au fost oprite la casa Părintelui Guignard. „Părintele a fost spânzurat la Greve, în timp ce regele a semnat un decret al Parlamentului prin care se interzicea prezenţa fiilor lui Loyola în regat, deoarece erau văzuţi ca şi corupători ai tinereţii, perturbatori ai păcii publice şi inamici ai statului şi ai coroanei franceze...”

Decretul nu a fost dus până la capăt deoarece în 1603 a fost revocat de rege în ciuda sfatului Parlamentului. Generalul iezuiţilor, Aquaviva a fost foarte inteligent în manevrele sale şi l-a făcut să creadă pe regele Henry IV că Ordinul o dată reinstaurat în Franţa se va ocupa doar cu servirea intereselor naţionale. Cum a putut să creadă că acest fanatic roman va accepta într-adevăr Decretul de la Nantes (1498) care expunea drepturile protestanţilor în Franţa şi chiar mai rău că va trece pe locul 2 proiectele sale împotriva Spaniei şi împăratului? De fapt, Henry IV l-a ales ca şi confesor şi tutore pe unul dintre cei mai distinşi membrii ai Societăţii şi anume pe Părintele Colton.71 Pe data de 16 mai 1610, în ajunul campaniei sale împotriva Austriei, a fost ucis de Ravaillac, acesta mărturisind că a fost inspirat de scrierile Părinţilor Mariana şi Suarez. Aceştia doi au aprobat uciderea „tiranilor eretici” şi a celor insuficient de devotaţi intereselor papalităţii. Ducele de Epernon, cel care l-a făcut pe rege să citească o scrisoare în timp ce asasinul său stătea în aşteptare, era un prieten notoriu al iezuiţilor, iar Michelet a dovedit faptul că aceştia ştiau despre atentat. „Ravaillac s-a spovedit spunând totul chiar înainte ca aceasta să se întâmple, Părintelui iezuit D’Aubigny. Atunci când preotul a fost înterogat de judecători, acesta a răspuns

71 Adeversarii acestuia obişnuiau să spună că avea ,,bumbac” (eng. cotton) în urechi

simplu că Dumnezeu i-a dat darul de a uita imediat tot ceea ce a auzit la spovedanie.”72

Parlamentul, convins că Ravaillac a fost doar o unealtă pentru Societate, a ordonat executorului să ardă cartea lui Mariana.

„Din fericire, Aquaviva era încă acolo. Din nou acest mare general a complotat bine, condamnând foarte sever legitimitatea tiraniei. Societatea a avut întotdeauna autori care, în liniştea studiilor lor, au prezentat doctrina în toată cinstea ei. De asemenea ea mai deţinea şi mari politicieni care, atunci când era necesar, mascau totul foarte bine.73

Mulţumită Părintelui Cotton, care a preluat situaţia în mâinile sale, Societatea lui Iisus a ieşit din furtună „neşifonată”. Nu doar bogăţia ei a crescut ci şi numărul instituţiilor şi al membrilor ei. Dar, atunci când Louis XIII a urcat la tron şi Richelieu a preluat afacerile de stat, s-a declanşat o ciocnire de voinţe. Cardinalul nu lăsa pe nimeni să se opună politicii sale. Iezuitul Caussis, sfătuitor al regelui a simţit aceasta pe propria piele, atunci când a fost întemniţat la Rennes la ordinul lui Richelieu fiind acuzat a fi criminal de stat. Această acţiune a produs cele mai bune rezultate. Doar pentru a rămâne în Franţa, Ordinul a mers atât de departe până la colaborarea cu ministrul de temut.

H. Boehmer scria despre aceasta: „Lipsa de consideraţie faţă de Biserică aratată în permanenţă de Guvernul Francez în conflictele dintre interesele naţionale şi cele ecleziastice încă de pe vremea lui Philippe le Bel au reprezentat din nou cea mai bună politică.”74

Ascensiunea la tron a lui Louis XIV a marcat perioada cea mai prosperă a Ordinului. Lejeritatea sfătuitorilor iezuiţi, această bunătate inteligentă pe care o foloseau pt a atrage

72 Henry Fulop-Miller, op. cit., p. 11373 Pierre Dominique, op. cit., p. 9574 H. Boehmer, op. cit., p. 100

păcătoşii care nu erau prea entuziamaţi de penitenţă, a fost folosită mai ales printre oamenii obişnuiţi, dar şi la curte cu regele care era destul de fustangiu.

Maiestatea sa nu avea nici o intenţie să renunţe la aventurile sale amoroase, iar sfătuitorul său a avut mare grijă să ascundă acest lucru în ciuda faptului că regele comitea adulter. Întreaga familie regală, foarte curând a avut doar sfătuitori iezuiţi, iar influenţa acestora a crescut din ce în ce mai mult în înalta societate. Preoţii din Paris au atacat în scrierile lor, principiile flexibile ale faimoşilor sofişti ai Societăţii. Însuşi Pascal a intervenit în favoarea preoţilor pe perioada marelui scandal teologic al vremii. În lucrarea sa „Scrisoriile provinciale”, acesta i-a prezentat pe adversarii săi, iezuiţii, într-un etern ridicol.

În ciuda tuturor acestora, locul sigur pe care îl deţineau la curte le-a asigurat victoria şi supunerea celor de la Pot-Royal. Aceştia veneau să câştige o altă mare victorie pentru Roma, ale cărei consecinţe erau împotriva intereselor naţionale. Se înţelege că aceştia au acceptat, împotriva voinţei lor, pacea asigurată de Decretul de la Nantes şi au acceptat în secret războiul împotriva protestanţilor francezi. O dată cu îmbătrânirea sa, Louis XIV s-a orientat din ce în ce mai mult spre bigotism, fiind sub influenţa doamnei de Maintenon şi a Părintelui La Chaise care era sfătuitorul acestuia. În anul 1681, aceştia l-au convins să reînceapă persecuţiile împotriva protestanţilor. În final, pe 7 octombrie 1685, el a semnat „Revocarea Decretului de la Nantes” numindu-i pe cei care au refuzat să îmbrăţişeze religia catolică proscrişi. Pentru a grăbi convertirea acele evenimente draconice au început, numele devenind astfe parte a încercărilor următoare de convertire prin foc şi lanţuri. În timp ce fanaticii aclamau, protestanţii fugeau în masă din regat. Conform lui Marchal Vauban, Franţa a pierdut în acest fel 400.000 de locuitori şi 60 de milioane de franci. Fabricanţi, negustori, armatori, meşteşugari pricepuţi,

cu toţii au plecat în alte ţări şi le-au oferit acelora beneficiile abilităţilor lor.

Ziua de 17 octombrie 1685 a fost una de victorie pentru iezuiţi, recompensa finală petru un război care s-a derulat timp de 125 de ani fără repaos. Statul a plătit victoria iezuiţilor.

„Depopularea şi reducerea prosperităţii naţionale au fost unele din consecinţele materiale acute ale acestui trimf, acestea fiind urmate apoi de o împovărare spirituală care nu a putut fi vindecată nici de cea mai bună scoală iezuită. Pentru aceasta a suferit Franţa şi aceasta este ceea ce Societatea lui Iisus a trebuit să plătească.”75

Pe parcursul secolului următor, fiii lui Loyola au observat cum nu doar Franţa ci toate ţările europene i-au izgonit. Dar, din nou, aceasta a fost doar pentru o perioadă deoarece aceşti ieniceri fanatici ai papalităţii nu si-au dus la bun sfărşit visul lor imposibil de a distruge păgânii.

75 H. Boehmer, op. cit., p. 103

Secţiunea III

MISIUNILE STRĂINE

Capitolul 1

INDIA, JAPONIA, CHINA

Convertirea păgânilor a reprezentat principalul obiectiv al fondatorului Societăţii lui Iisus. Deşi necesitatea de a combate protestantismul în Europa a devenit principala lor sarcină, aceştia au continuat evanghelizarea tărâmurilor îndepartate, această combatere implicând din ce în ce mai mult atât discipolii ei cât şi această acţiune politică la fel ca şi cea religioasă, căreia i-am făcut doar un scurt rezumat.

Idealul lor teocratic de a supune întreaga lume autorităţii Papei presupunea ca aceştia să meargă în toate regiunile globului cu scopul de a cuceri suflete. Francisc Xavier, unul dintre primii prieteni ai lui Ignatius care a fost de asemenea, canonizat de Biserică, a fost marele promotor al Evangheliei asiatice. În 1542, când a debarcat la Goa a găsit acolo un episcop, o catedrală şi un convertit al franciscanilor şi împreună cu nişte preoţi portughezi au încercat deja să răspândească religia lui Hristos. Acesta a dat primei sale încercări un impuls atât de puternic încât a fost poreclit „Apostolul Indiei”. De fapt, el era mai mult un pionier şi un „entuziast” decât unul care a realizat ceva de durată. Arzător, entuziastic şi întotdeauna în căutare de noi terenuri de acţiune, el a încercat să arate mai mult direcţia decât să înlăture obstacole. În regatul Travancore, la Malacca, pe insula Banda,

Macassar şi Ceylon, farmecul său şi discursurile sale elocvente au făcut minuni, rezultatul fiind convertirea a 70.000 de idolatri. Pentru a obţine aceasta el nu a dispreţuit ajutorul politic şi militar al portughezilor. Aceste rezultate, mai mult de faţadă decât solide, aveau scopul de a creşte interesul pentru misiunile din Europa. De asemenea, acestea pot fi asemnănate cu aruncarea unui candelabru cu diamante asupra Societăţii lui Iisus.

Neobosit, dar puţin perseverentul apostol a părăsit India pentru a merge în Japonia şi mai apoi în China, unde urma să ajungă dacă nu ar fi murit la Canton în 1552.

Succesorul său în India, Robert de Nobile, a aplicat în acea ţară aceleaşi metode folosite de iezuiţi, cu succes în Europa. El a făcut apel la clasele sociale înalte. Celor „de neatins” el le-a oferit consacrata anafură doar pe capătul unui băţ.

A adoptat îmbrăcămintea, obicediurile şi modul de trai al brahmanilor. De asemenea a amestecat riturile lor cu cele creştine, toate acestea făcându-se cu aprobarea Papei Gregory XV. Datorită acestei ambiguităţi, el a convertit, după cum declară, 250.000 de hinduşi. Dar „la un secol după moartea lui, atunci când intransigentul Papă Benedict XIV a interzis sărbătorile riturilor hinduse, totul s-a prăbuşit şi cei 250.000 de pseudocatolici au dispărut.”76

Pe teritoriul nordic indian al marelui Mogol Akbar, un om tolerant care a încercat să introducă în statele sale un sincretism religios, iezuiţilor li s-a permis să-şi ridice o instituţie la Lahore, în 1575. Succesorii lui Akbar le-au permis aceleaşi favoruri. Totuşi Aureg-Zeb (1666-1707), un musulman-ortodox a pus capăt acestei aventuri.

În 1549, Xavier s-a îmbarcat pentru a merge în Japonia cu 2 prieteni şi un japonez numit Yagiro, pe care l-a convertit la Malacca. Începuturile nu erau prea promiţătoare. „Japonezii

76 ,,Les Jesuites” din ,,Le Crapouillot”, Nr. 24, 1954, p. 42

au propria moralitate şi sunt mai degrabă rezervaţi. Trecutul lor i-a trecut la păgânism. Adulţii privesc la acei străini cu amuzament iar copii îi urmează, ironizându-i.”77

Yagiro, un nativ, a reuşit să formeze o mică comunitate de 100 de membri. Deoarece, nu vorbea japoneză prea bine, Francis Xavier nu a putut obţine nici măcar o audienţă de la Mikado. Când a părăsit această ţară, doi Părinţi au rămas în urmă, aceştia asigurând convertirea oraşelor Arima şi Bungo.

În anii care au urmat, Părinţii s-au stabilit la Nagasaki. Aceştia au pretins convertirea a 100 000 de japonezi. În anul 1587, situaţia internă a acestei ţări, distrusă de războaiele dintre clanuri, s-a schimbat întru totul. „Iezuiţii au profitat de acea anarhie şi de relaţiile apropiate cu negustorii portughezi.”78

Hideyoshi, un om de joasă speţă a uzurpat puterea şi şi-a luat titlul de Taikosama. Acesta nu a avut încredere în influenţa politică a iezuiţilor, în asocierea lor cu portughezii şi nici în legăturile acestora cu marii şi sălbaticii vasali, samuraii.

În consecinţă, tânăra Biserică Japoneză a fost violent persecutată. Şase franciscani şi trei iezuiţi au fost crucificaţi. De asemenea, mulţi dintre cei care s-au convertit au fost ucişi, iar Ordinul a fost izgonit. Totuşi, Decretul nu a fost dus până la capăt. Iezuiţii şi-au continuat apostolatul în secret. În 1614, primul şogun, Tokugawa Yagasu, a devenit neiertător cu acţiunile lor oculte, iar persecutarea a început din nou. Pe lângă aceasta, danezii au luat locul portughezilor în cele ce priveau afacerile şi, de asemenea, aceştia erau supravegheaţi în de-aproape. Profunda neîncredere a tuturor străinilor, ecleziaştilor sau profanilor a inspirat comportamentul conducătorilor şi, astfel, în 1638 o răzvrătire a creştinilor de la Nagasaki a fost înnecată în sânge. Pentru iezuiţi, aventura japoneză a luat sfârşit şi aşa avea să rămână pentru o lungă perioadă de timp. Putem citi în opera remarcabilă a Lordului Bertrand Russell

77 ,,Le Crapouillot”, op. cit., p. 4378 H. Boehmer, op. cit., p. 162

„Science and Religion” (Ştiinţă şi religie) următorul fragment referitor la făcătorul de minuni Francis Xavier: „El şi prietenii lui au scris multe scrisori care au fost păstrate. În acestea, ei ofereau rapoarte referitoare la munca lor, dar nici una din cele scrise pe perioada vieţii sale nu a menţionat de vreo putere miraculoasă. Joseph Acosta, iezuitul care a avut mari probleme cu „sălbaticii” din Peru, a negat faptul că aceşti misionari au fost ajutaţi de miracole în eforturile lor de a converti păgânii. Curând după moartea lui Xavier, poveşile miraculoase au început să apară. Se spunea că avea darul limbilor, deşi scrisorile lui erau pline de aluzii ale dificultăţiile pe care le-a avut în stăpânirea limbii japoneze şi în găsirea unor buni tălmaci.”

„S-au spus poveşti despre cum, atunci când prietenilor lui li s-a făcut sete pe mare, el a transformat apa sărată în apă proaspătă. Atunci când acesta şi-a scăpat crucifixul în mare, un crab i l-a adun înapoi. Conform unei versiuni mai târzii, se spunea că acesta îşi aruncase crucifixul în mare pentru a opri o furtună. Atunci când a fost canonizat, în 1622, s-a dovedit spre satisfacţia autorităţilor de la Vatican, că acesta a realizat miracole, fără de care nu ar fi putut deveni sfânt. Papa a garantat oficial pentru darul limbilor acestuia şi a fost în mod special impresionat de fapul că Xavier a făcut lămpile să ardă cu apă sfinţită în locul uleiului.”

„Acelaşi Papă Urban VIII a refuzat să creadă declaraţia lui Galileo. Legenda a continuat să se îmbunătăţească şi o biografie realizaţă de Părintele Bonhours, publicată în 1682 ne spune faptul că sfântul a readul la viaţă 14 persoane pe perioada vieţii sale. Autorii catolici continuă să-i atribuie acestiua darul de a face miracole. Într-o biografie publicată în 1872, Părintele Coleridge al Societăţii lui Iisus reafirmă faptul că acest Xavier a avut darul limbilor.”79 Judecând după

79 Lordul Bertrand Russell: “Science and Religion” (Ed. Gallimard, Paris 1957, pp. 84-85)

exploatările mai sus menţionate Sfântul Francis îşi merită haloul.

În China, fiii lui Loyola au avut o perioadă lungă şi favorabilă cu doar câteva expulzări la mijloc. Ei au obţinut aceasta cu condiţia că vor lucra acolo mai mult în calitate de oameni de ştiinţă şi că se vor închina în faţa riturilor de mii de ani ale acestei civilizaţii anitice.

„Meteorologia este unul dintre principalele subiecte. Francis Xavier aflase deja că japonezii nu ştiau că Pământul e rotund. Aceştia erau foart interesaţi de tot ceea ce acesta îi învăţa despre aceasta şi alte subiecte similare.” „În China, a devenit oficial şi întru-cât chinezii nu erau fanatici, lucrurile s-au dezvoltat în pace.” „Un italian, Părintele Ricci, a fost iniţiatorul. Ajungând la Peking, el a jucat rolul unui astronom în faţa oamenilor de ştiinţă chinezi. Astronomia şi matematica erau părţi importante ale instituţiilor chineze. Aceste ştiinţe permiteau suveranul să stabilească datele diferitelor sezoane religioase şi a ceremoniilor civile... Ricci a venit cu informaţii care l-au făcut indispensabil şi a profitat de această oportunitate pentru a vorbi despre creştinism. El a trimis după doi Părinţi care au modificat calendarul tradiţional, stabilind un acord între cursul stelelor şi evenimentele pământeşti. Ricci a ajutat şi la sarcinile mai mărunte, de exemplu a desenat o hartă murală a imperiului, punând cu grijă China în centrul universului...”80

În aceasta a constat majoritatea muncii dusă de iezuiţi în Imperiul Celest, iar în ceea ce priveşte partea religioasă a misiunii lor, interesul faţă de aceasta a fost minimal. Este mai mult amuzant să ne gândim că la Perking, Părinţii erau ocupaţi cu rectificarea greşelilor astronomice făcute de chinezi, în timp de la Roma, Papam candamna în mod persistent sistemul copernican şi asta până în 1822.

În ciuda faptului că poporul chinez manifesta foarte puţin interes pentru misticism, prima Biserică Catolică a fost

80 „Le Crapouillot”, op. cit., p. 44

deschisă la Perking în anul 1599. Atunci când Ricci a murit, a fost înlocuit de un german, Părintele Shall von Bell, un astronom care a publicat nişte tratate remarcabile în limba chineză. În anul 1644, acesta primeşte titlul de „Preşedinte al Tribunalului de matematică”, fapt ce a dat naştere geloziei printre înalţii funcţionari ai Chinei. Între timp, comunităţile creştine s-au organizat. În 1617, împăratul trebuia să fi prevăzut pericolele acestei pătrunderi dinspre Pacific atunci când a decretat interzicerea străinilor. Bunii Părinţi au fost trimişi portughezilor la Macao în cuşti de lemn. Dar foarte curând au fost chemţi înapoi. Erau astronomi atât de buni!

Ei erau la fel de buni ca şi misionari deţinând 41 de locuinţe în China, 159 biserici şi 257 de membrii convertiţi. Dar o nouă reacţie împotriva lor a dus la interzicerea lor şi Părintele Shall a fost condamnat la moarte. Fără îndoială nu şi-a atras această pedeapsă doar pentru munca sa în matematică. Un cutremur şi arederea palatului Imperial prezentată cu inteligenţă ca fiind semne ala mâniei din Rai i-au salvat viaţa şi a murit în pace 2 ani mai târziu. Totuşi, complicii lui au trebui să părăsească China.

„În ciuda tuturor acestora, respectul faţă de iezuiţi a fost atât de mare încât împăratul Kang-Hi s-a simţit obligat să îi cheme înapoi în 1669 şi a pregătit funeralii solemne pentru rămăşiţele lui Iam-Io-Vam (Jean-Adam Shall). Aceste onoruri neobişnuite au reprezentat doar începutul unor favoruri excepţionale.”81

Un Părinte belgian, Verbiest a continuat misiunea lui Shall, ocupând şi locul de la Institutul de matematică din Imperiu. El este cel care a dat Observatorului din Perking acel instrument faimos a cărui precizie matematică este ascunsă de o himeră/ chimaeră . Kang-Hi, „despotul cel iluminat”, care a domnit timp de 61 de ani, a apreciat munca acelui om de ştiinţă care i-a oferit sfaturi înţelepte şi care l-a însoţit la război. Dar

81 H. Boehmer. op. cit., p. 168

aceste activităţi profane şi de război au fost conduse „ad majorem Dei gloriam”, după cum Părintele i-a amintit împăratului într-o scrisoare pe care i-a trimis-o înainte de moarte: „Domnule, mori fericit întru-cât am folosit aproape fiecare moment al vieţii mele pentru a o servi pe Maiestatea Voastră. Dar mă rog Lui, foarte umil să-şi amintească după moartea mea că scopul meu, în tot ceea ce am făcut a fost de a procura un protector pentru cea mai sfânta religie din Univers, acest protector fiind Tu, cel mai măreţ rege din Est.”82

Totuşi, la fel în China, ca şi în Malabar, această religie nu putea supravieţui fără nişte artificii. Iezuiţii au trebuit să aducă doctrina romană la nivelul chinez, să-L identifice pe Dumnezeu cu Raiul (Tien) sau cu Chang–Ti (Împăratul de Sus), să împreuneze riturile catolice cu cele chinezeşti.

Papa Clement XI, căruia ordinele rivale i-au spus despre toate acestea, a condamnat această doctrină „relaxată”, iar rezultatul a fost prăbuşirea întregii munci a iezuiţilor în Imperiul Celest.

Succesorul lui Kang-Hi a interzis creştinismul şi ultimii Părinţi rămaşi în China au murit acolo şi nu au mai fost niciodată înlocuiţi.

Secţiunea III

Capitolul 2

Americile: Statul iezuit al Paraguay-ului

Misionarii Societăţii lui Iisus au găsit Noua Lume mult mai favorabilă convertirii decât Asia. Acolo, ei nu au găsit nici

82 ,,Correspondence”, a lui Verbiest (Bruxelles 1931, p. 551)

o veche sau învăţată civilizaţie, nici o religie stabilită solid şi cu atât mai putin vreo tradiţie filozofică ci doar triburi barbare şi sărace, neînarmate spiritual şi temporal în faţa albilor cuceritori. Doar Mexic şi Peru cu amintiri proaspete referitoare la zeii lor Inca şi Aztec au rezistat acestei religii pentru o perioadă lungă de timp. De asemnea, şi dominicanii şi franciscanii aveau deja rădăcinile bine înfipte. Fiii lui Loyola şi-au exercitat activitateaa printre triburi sălbatice, vânători nomazi şi pescari. Aceştia au obţinut rezultate variate în funcţie de sălbăticia şi opoziţia diferitelor populaţii.

În Canada, huronii paşnici şi docili au acceptat cu uşurinţă catehismul iezuiţilor, dar duşmanii lor irochezii au atacat bazele create în jurul fortului Sainte-Marie şi au ucis locuitorii. Huronii au fost practic exterminaţi în timp de 10 ani şi în 1649 iezuiţii au fost nevoiţi să plece cu aproximativ 300 de supravieţuitori.

Aceştia nu au făcut o impresie puternică atunci când au mers prin teritoriile care reprezintă azi Statele Unite, iar toate acestea se întâmlau pe perioada secolului al XIX-lea, când au început să-şi înfigă rădăcinile în acea parte a continentului.

În America de Sud, acţiunile iezuite au întâlnit şanse şi bune şi rele. În 1546, portughezii i-au chemat să lucreze în teritoriile pe care le deţineau în Brazilia. Pe perioada converitrii nativilor, aceştia au întâmpinat multe conflicte cu autoritatea civilă şi alte ordine religioase. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în Granada.

Totuşi, Paraguay a fost teritoriul pentru „experienţe măreţe” ale colonizării iezuite. Această ţară se întindea atunci de la Atlantic până la Anzi şi cuprindea teritoriile care astăzi aparţin Braziliei, Uruguay-ului şi Argentinei. Singurele modalităţi de acces prin jungla virgină erau râurile Paraguay şi Parana. Populaţia acestui teritoriu era formată din nomazi şi indieni docili care se închinau dominaţiei oricui atâta timp cât li se furniza suficientă mâncare şi puţin tutun.

Iezuiţii nu ar fi putut găsi condiţii mai bune de instaurare, departe de corupţia albilor. Acesta era tipul perfect de colonie, un oraş al lui Dumnezeu, conform propriilor lor dorinţe. La începutul secolului al XVII-lea, Paraguay-ul a fost transformat în provincie de generalul Ordinului care a primit puteri nelimitate din partea Curţii spaniole. Astfel, „Statul Iezuit” s-a dezvoltat şi a înflorit.

Aceşti sălbatici erau învăţaţi cum trebuie şi pregătiţi să ducă o viaţă sedentară sub o disciplină pe cât de gentilă, pe atât de puternică: asemnea unei mâini de fier într-o mănuşă de catifea. Aceste societăţi patriarhale ignorau în mod deliberat libertăţile de orice fel. „Tot ceea ce un creştin deţine şi utilizează: coliba în care trăieşte, pământurile pe care le cultivă şeptelul care asigură mâncarea şi hainele, armele pe care le poartă, uneltele cu care munceşte chiar şi singurul cuţit de masă oferit fiecărui tânăr cuplu atunci când puneau bazele, este <<Tupambac>>, proprietatea lui Dumnezeu. Conform acestei concepţii <<creştinul>> nu poate dispune de propriul timp şi propria liberate. Sugarul se află sub protecţia mamei. De îndată ce acesta poate merge el intră în puterea Părintelui sau a agenţilor acestuia...Atunci când copilul creşte, învaţă, dacă este fată să ţeasă, iar dacă este băiat să citească şi să scrie, dar în limba guarană. Pentru spanioli acestea sunt interzise pentru a putea preveni comerţul cu creolii corupţi... De îndată ce o fată împlineşte 14 ani iar un băiat 16, aceştia sunt căsătoriţi întru-cât Părinţii nu doresc să îi vadă căzând pe aceştia în păcatul carnal... Nici unul dintre ei nu poate deveni preot, călugăr şi cu atât mai puţin iezuit... Acestora nu le rămâne practic nici o liberate. Dar aceştia sunt în mod evident foarte fericiţi, material vorbind... Dimineaţa, după liturghie, fiecare grup de muncitori merge la câmp unul după celălalt, cântând şi fiind urmaţi de imaginea sfânta. Seara, se întorc în sat în aceeaşi manieră pentru a asculta catehisme şi pentru a face mâtănii. Părinţii au

inventat de asemenea, şi nişte mijloace cinstite de distracţie şi recreere pentru creştini...”

„Iezuiţii veghează asupra lor precum părinţi şi asemenea părinţilor, ei pedepsesc chiar şi cea mai mică greşeală... Biciul, închisoarea şi punerea la zidul Infamiei în piaţa publică, pedepsirea publică în Biserică sunt catehismele folosite de aceştia. Astfel „copiii roşii” ai Paraguay-ului nu cunosc altă autoritate decât cea a bunilor Părinţi. Aceştia nu bănuiesc, nici macar vag că regele Spaniei este suveranul lor.”83

Nu este aceasta imaginea perfectă a idealului teocratic al Societăţii?

Permiteţi-ne să vă arătăm cum acest sistem a afectat dezvoltarea intelectuală şi morală a beneficiarilor săi, a acestor „bieţi inocenţi” după cum erau numiţi de marchizul de Loreto: „Misiunea înaltei culturi nu este nimic mai mult decât un produs artificial dintr-o seră, purtătorul unei sentinţe a morţii. În ciuda tuturor acestor intruziuni şi pregătiri, guaranul îşi amintea în adâncul lui cine a fost: un sălbatic leneş, îngust la minte, senzual, lacom şi murdar. După cum spuneau Părinţii, el munceşte doar atunci când simte respiraţia supraveghetorului său în ceafa sa. De îndată ce sunt lăsaţi singuri, aceştia sunt indiferenţi de faptul că buruiana creşte, uneltele se deteriorează şi turmele se împrăştie. Dacă nu este supravegheat în timp ce munceşte pământul, poate foarte simplu să dejuge un bou şi să-l măcelărească pe loc, să aprindă un foc cu lemnul de la plug şi împreună cu colegii săi să înceapă să mănânce din carnea pe jumătate prăjită până când nu mai rămâne nimic. El este conştient că va primi 25 de lovituri de bici pentru fapta sa, dar va mai ştii de asemenea că bunii Părinţi nu-l vor lăsa niciodată să moară de foame.”84

83 H. Boehmer. op. cit., p. 197 ss84 H. Boehmer. op. cit., p. 197 ss

Într-o carte publicată de curând putem citi următoarele lucruri referitoare la pedepsele folosite de iezuiţi: „ Vinovatul îmbrăcat în haine de pocăit era escortat la Biserică unde îşi mărturisea păcatul. După aceea era biciuit în piaţa publică conform codului penal... Vinovaţii întotdeauna primeau aceste catehisme nu doar fără murmur ci şi cu recunoştinţa...” „Vinovatul după ce a fost pedepsit şi împăcat sărută mâna celui care l-a lovit spunând: <<fie ca Dumnezeu să te răsplătească că m-ai eliberat pe mine prin această luminată pedeapsă de necazurile eterne care m-au ameninţat>>”85

După citirea tuturor acestora putem înţelege concluzia d-lui Boehmer: „Viaţa morală a guaranului s-a îmbogăţit foarte puţin sub disciplina Părinţilor. El a devenit un catolic cinstit şi superstiţios care vede miracole peste tot şi căruia pare să-i placă să se biciuiască până la sânge. El a învăţat să se supună şi era legat de bunii Părinţi, cu o recunoştinţă filială care deşi nu era foarte profundă era totuşi tenace. Aceste rezultate nu foarte extraordinare, dovedesc faptul că exista un defect important în metodele de educare folosite de Părinţi. Care să fi fost acest defect? Faptul că ei nu au încercat niciodată să dezvolte în copiii lor „roşii” abilităţile inventive, nevoia de activitate şi sentimentul de responsabilitate. Ei înşişi au inventat jocuri pentru creştinii lor, ei au gândit pentru aceştia în loc să-i încurajeze să gândească pentru ei înşişi. Ei i-au supus pe cei care se aflau sub grija lor la o <<intruziune>> mecanică în loc să îi educe.”86

Cum ar fi putut să fie altfel dacă ei înşişi au fost supuşi unei „intruziuni” în ultimii 14 ani? Urmau ei să-i înveţe pe guarani şi pe elevii lor „albi” să „gândească pentru ei înşişi” când lor înşişi le era interzis acest lucru? Iată ce scrie un iezuit, nu în vârstă ci contemporan: „el (iezuitul) nu va uita că virtutea

85 Clovis Lugon: ,, La Republique communiste chretienne des Guaranis” p. 19786 H. Boehmer. op. cit., pp. 204-205

caracteristică Societăţii este supunerea totală a acţiunii, a voinţei şi chiar a judecăţii... Toţi superiorii vor fi legaţi în aceeaşi manieră de cei superiori lor, de Părintele general şi de Sfântul Tată. A fost astfel aranjat, încât să redea eficacitatea universală a autorităţii Papei, iar Sfântul Ignatius a fost sigur că predarea şi educarea vor aduce pe viitor uniunii catolice, o Europă care s-a îndepărtat în timp.

Cu speranţa „reformării lumii”, spunea Părintele Bonhours, „el a îmbrăţişat aceste metode: instrucţia tinerilor...”87

Educarea nativilor din Paraguay s-a făcut pe baza aceloraşi principii pe care Părinţii le-au aplicat, le aplică şi le vor aplica tuturor şi oriunde. Scopul lor deplâns de domnul Boehmer, care aparent este ideal pentru fanatici, reprezintă renunţarea la întreaga judecată personală, la întreaga iniţiativă şi supunerea oarbă în faţa superiorilor. Nu este acesta „acea culme a libetăţii”, „eliberare din sclavia proprie” pentru care s-a rugat R. P. Rouquette şi pe care l-a menţionat anterior?

Bunii guarani au fost „eliberaţi atât de bine de metodele iezuite pentru mai bine de 150 de ani încât atunci când conducătorii lor au plecat pe perioada secolului al XVIII, aceştia s-au reîntors în pădurile lor şi la vechile lor obiceiuri ca şi cum nimic nu s-a întâmplat.

87 F. Charmot, s. j. : ,,La pedagodie des Jesuites” (Edit. Spes, Paris 1943, p. 139)

Secţiunea IV

IEZUIŢII ÎN SOCIETATEA EUROPEANĂ

Capitolul 1

ÎNVĂŢĂTURA IEZUIŢILOR

„Metoda pedagocigă a Societăţii”, după cum scrie R.P. Charmot, S.J, „constă în primul rând în înconjurarea elevilor cu o reţea măreaţă de rugăciuni...”

Mai târziu, el îl citează pe Părintele iezuit Tacchini: „fie ca Sf. Duh să-i umple aşa cum alabaştrii sunt umpluţi cu parfum; fie ca El să-i pătrundă atât de mult cu trecerea timpului încât să fie capabili să respire din ce în ce mai mult parfumul Celestial şi parfumul lui Hristos.”

Şi Părintele Gandier îşi aduce contribuţia: „Să nu uităm faptul că educaţia, aşa cum este văzută de Societate, reprezintă guvernarea similară celei îngerilor.”88

Iată ce spune mai târziu Părintele Charmot: „ Să nu fim nerăbdători în ceea ce priveşte unde şi cum este inserat misticismul în educaţie!...” „Nu se realizează printr-un sistem sau tehnică artificială ci prin infiltrare. Sufletele copiilor sunt impregnate deoarece se află în contact cu aceşti conducători care sunt literalmente saturaţi cu ei.”89

Acelaşi autor vorbeşte despre „obiectivul profesorului iezuit: „Prin învăţătura sa, scopul accestuia este de a forma nu o elită intelectuală creştină ci o elită creştină.”90

Puţinele citate ne spun suficiente despre principalele obiective ale acestori educatori. Să vedem acum modul în care

88 F. Charmot, S.J. op.cit., pp. 413, 415, 417, 442, 49389 F. Charmot, S.J. op.cit., pp. 413, 415, 417, 442, 49390 F. Charmot, S.J. op.cit., pp. 413, 415, 417, 442, 493

ei formează aceste elite creştine şi ce tip de misticism este „înserat” (sau inoculat), „infiltrat” sau „pompat” copiilor supuşi acestui sistem educaţional.

În faţă, după cum este specific acestui Ordin, o găsim pe Fecioara Maria. „Pentru Loyola, Fecioara a devenit cel mai important lucru din viaţa sa. Venerarea Fecioarei reprezintă baza devotamentului săi religios pe care l-a lăsat moştenire Ordinului. Această venerare s-a dezvoltata atât de mult încât de multe ori s-a zis, şi pe bună dreptate, că a fost adevărata religie a iezuiţilor.”91

Acestea nu au fost scrise de către un protestant ci de către J. Huber, profesor de teologie catolică.

Loyola însuşi a fost convins că Fecioara l-a inspirat atunci când şi-a pregătit „Exerciţiile”. Un iezuit a avut o viziune a Fecioarei Maria, convertind Societatea cu pelerina sa ca un semn al protecţiei. Încă unul, Rodrigue de Gois, a fost atât de vrăjit de frumuseţea ei neexpresivă încât a fost văzut înăţâdu-se spre cer. Un novice al Ordinului, care a murit în Roma, în 1581, a fost ajutat de Fecioara Maria în lupta sa împotriva tentaţiilor diavolului. Pentru a-i da putere aceasta i-a dat din când în când gustul sângelui Fiului ei şi „alinarea sânilor ei”.92

Doctrina lui Duns Scot, în ceea ce priveşte „Concepţia Imaculată” a fost adoptată cu entuziasm de Ordin care a fost transformat cu succes în dogmă de Papa Pius IX în 1854.

„Erasmus descrie în mos satiric venerarea Fecioarei din timpul lui. Povestea casei Loretto a fost inventată pe perioada secolului IV. Aparent această casă a fost adusă din Palestina de către îngeri. Iezuiţii au primit şi au apărat această legendă. Canisius a mers atât de departe până la a scrie scrisori de la însăşi Maria şi mulţumită Ordinului, o avere impresionantă a

91 J. Huber, op. Cit., pp. 98-9992 J. Huber, op. Cit., pp. 98-99

început să curgă în casa Loretto ( ca şi la Lourdes, Fatima etc).”

„Iezuiţii au scos în faţă tot felul de relicve ale mamei lui Dumnezeu. Atunci când şi-au făcut intrarea în Biserca Saint-Michael la Munchen, aceştia au oferit spre venerarea credinţei bucăţi din voalul Mariei, smocuri din părul ei şi bucăţi din pieptenele ei. Ei au instituit un cult special, dedicat venerării acestor obiecte...”

„Această venerare a degenerat într-o manifestare lecenţioasă şi senzuală în special in imnurile Părintelui Jacques Pontanus dedicate Feciarei Maria. Poetul nu ştia nimic mai mult decât frumuseţea sânilor Mariei, nimic mai dulce decât laptele ei şi nimic mai încântător decăt abdomenul ei.”93

Oricine ar putea multiplica aceste note la nesfârşit. Ignatius a dorit ca discipolii săi să aibă o „perceptibilitate” sau o evlavie senzuală asemănătoare cu a lui. În final, au reuşit aceasta. Nu e de mirare că au avut atâta succes cu guaranii, întrucât acest fetiş erotic li se potrivea perfect. Dar bunul Părinte a considerat întotdeauna că acesta se va potrivi la fel de bine şi „albilor”. Baza acestei doctrine reprezintă un dispreţ total pentru oameni ca fiinţe umane indiferent că erau „albi” sau „roşii” şi ambii trebuiai trataţi ca şi cum ar fi copii.

„Părintele Barri a scris o carte intitulată <<Paradisul se deschide printr-o sută de rugăciuni adresate Mamei lui Dumnezeu>>. În aceasta el expune ideea că drumul prin care intrăm în Paradis nu este important, important este să intrăm. El enumeră exerciţii de evlavie exterioară adresate Mariei care deschide uşa Raiului. Printre alte lucruri, aceste exerciţii constau în: salutarea Sf Marii în fiecare dimineaţă şi seară, încărcarea frecventă a unghiurilor pentru a o preamării, exprimarea dorinţei de a-i construi mai multe biserici decât i-au construit toţi monarhii la un loc, purtatea zi şi noapte a unei mătănii ca şi brăţară etc.”

93 “Oeuvres completes”, de Bucher (Munchen 1819, II, p. 477 ss)

„Aceste exerciţii sunt suficiente pentru a ne asigura salvarea, iar dacă diavolul, atunci când suntem aproape de moarte, ne pretinde sufletul trebuie să-i reamintim că Sf. Maria este responsabilă de noi şi ca trebuie să rezolve lucrurile cu ea.”94

În a sa „Pietas quotidiana erga S.D. Mariam”, Părintele Pemble recomadă următoarele: „propria bătaie sau biciuire şi oferirea fiecărei lovituri ca sacrificiu către Dumnezeu, sculptarea cu un cuţit a sfântului nume Maria pe propriul piept; îmbrăcarea decentă noaptea încât să nu jignim privirea pură a Mariei, mărturisirea către Fecioară că ai fi dispus să-i oferi locul tău în Rai daca ea nu ar fi avut unul, să-ţi doreşti să nu te fi născut vreodată sau să mergi în Iad dacă Maria nu s-ar fi născut, să nu mănânci niciodată vreun măr, întrucât Maria a fost ţinută departe de a comite greşeala de a gusta din el”95

Toate acestea au fost scrise în 1764, dar este necesară o singură privire asupra lucrărilor similare publicate astăzi în număr mare sau doar de presa catolică pentru a realiza faptul că timp de 200 de ani această idolatrie sălbatică nu a făcut altceva decăt să crească şi să se împodobească. Papa Pius XII s-a distins de ceea ce presupunea proprietatea Sfintei Mari. Sub conducerea sa o mare parte a Bisericii Catolice l-a urmat.

În plus, fiii lui Loyola, care sunt întotdeauna nerăbdători să se conformeze spiritului epocii, încearcă şi azi să se acomodeze acestor copilării medievale. Astfel, există câteva imnuri religioase publicate de aceşti Părinţi sub marile auspicii ale „ Centrului Naţional de Cercetare Ştiinţifică” (CNRS).

Dacă adăugăm tuturor acestora hainele lor de diferite culori cu virtuţile specifice, venerarea sfinţilor, imaginile, relicvele, scuza „miracolului”, adoraţia Inimii Sfânte, ne-am putea face o idee referitoare la „misticismul” cu care „sufletele

94 J. Huber, op. cit., pp. 106-108 95 J. Huber, op. cit., pp. 106-108

copiilor sunt impregnate” în contactul lor cu conducătorii „care sunt saturaţi cu ei”, după cum scria în 1943 R. P. Charmot.

Nu există altă cale de formare a „elitei creştinilor”.Totuşi dacă ar fi fost să câştige lupta împotriva

Universităţilor, colegiile iezuite ar fi trebuit să-şi lărgească învăţătura şi să includă subiecte laice întrucât Renaşterea a trezit o sete pentru învăţătură. Cunoaştem faptul că aceştia îşi luau toate precauţiile necesare pentru a preveni ca această învăţare să nu se întoarcă împotriva obiectivului lor de învăţare: menţinerea minţilor în supunere totală faţă de Biserică.

Aceasta este cauza pentru care elevii sunt în primul rând „înconjuraţi” de această „pânză măreaţă de rugăciuni” care nu ar fi suficientă dacă învăţăturile împărtăşite nu ar fi curăţate cu grijă din întregul spirit şi idei eterodoxe. Astfel, greaca şi latina (latina fiind pusă pe un piedestal în aceste colegii)erau studiate pentru valoare lor literară, dar gândul ortodox „antic” era expus cât să stabilească aşa numita superioritate filozofică şcolară. Aceşti „umanişti” pe care îi pregăteau erau capabili să compună versuri şi discursuri în latină, dar singurul conducător al gândurilor lor era Sfântul Thomas Aquinas, un călugăr al secolului XIII.

Ascultaţi „Ratio studiorum”, tratatul fundamental al pedagogiei iezuite citat de R. P. Charmot: „Vom ignora cu grijă subiectele seculare care nu favorizează buna morală şi evlavie. Vom compune poezii, dar fie ca poeţii noştri să fie creştini şi nu adepţi ai păgânilor care invocă muze, munţi, pe Calliope, pe Apollo, nimfe etc... sau pe alţi zei sau zeiţe. Mai mult decât atât, dacă e să-i menţionăm, mai bine să o facem ridiculizându-i, întrucât reprezintă doar demoni.”96

Astfel, toate ştiinţele, în special ştiinţele naturii, vor fi „interpretate”.

96 F. Charmot, S. J. op. cit., pp. 318-319, 508-509, 494

R.P. Charmot nu încearcă nici măcar să ascundă aceasta în ceea ce spune despre profesorul iezuit în 1943: „El predă ştiinţe nu pentru ei înşişi ci pentru a da naştere glorificării lui Dumnezeu. Aceasta este regula notată de Sf. Ignatius în <<Constituţiile>> sale.”97 În continuare: „Atunci când vorbim despre întreaga cultură nu ne referim că predăm toate subiectele şi ştiinţele, dar oferim o educaţie ştiinţifică şi literară care nu este în mod pur seculară şi impermeabilă luminilor Revelaţiei.”98

Instruirea împărţită de iezuiţi era mai mult ţipătoare decât profundă sau „formală” după cum era adeseori numită. H. Boehmer scria: „ei nu credeau în libertate, care era fatală, în ceea ce privea învăţătura.”

„Adevărul este că meritele învăţăturilor iezuite s-au diminuat în timp ce ştiinţa şi modalităţile de educare şi instruire au progresat şi s-au dezvoltat pe baza unei concepţii mai largi şi mai profunde a omenirii.” Buckle spunea: „cu cât civilizaţia evolua, cu atât mai mult iezuiţii pierdeau teren, nu neapărat din cauza decadenţei lor, ci mai ales datorită modificărilor şi schimbărilor din minţile celor din jurul lor... Pe perioada secolului al XVI-lea iezuiţii erau înainte, dar pe perioada secolului al XVIII aceştia au rămas în urma timpului lor.”99

Capitolul 2

ETICA IEZUITĂ

97 F. Charmot, S. J. op. cit., pp. 318-319, 508-509, 49498 F. Charmot, S. J. op. cit., pp. 318-319, 508-509, 49499 J. Huber, op.cit., II. p. 177

Spiritul de cucerire al Societăţii, dorinţa arzătoare de a atrage conştiinţe şi de a le păstra sub influenţa lor exclusivă nu putea decât să determine iezuiţii să fie îngăduitori cu pedepsele, decât confesorii altor ordine sau decât clericii seculari. Adevărat spune proverbul: „ Nu putem prinde muşte cu oţet”.

După cum am văzut şi anterior, Ignatius a exprimat aceeaşi idee în termeni diferiţi, iar fiii săi s-au inspirat din aceasta.

„Activitatea extraordinară desfăşurată de Ordin în teren s-au în teologia etică arată că această ştiinţă subtilă a avut pentru el o importanţă practică mai mare decât alte ştiinţe.”100

Dl. Boehmer cel care a scris fraza abia citată ne reaminteşte faptul că spovedaniile erau foarte rare pe perioada Evului Mediu, iar credincioşii apelau la ea doar în cele mai grave situaţii. Dar caracterul tiranic al Bisericii Romane a făcut ca această practică să se răspândească şi să crească din ce în ce mai mult. De fapt, pe perioada secolului XVI, spovedania a devenit o datorie religioasă care a fost supravegheată cu mare atenţie. Ignatius a considerat-o cea mai importantă şi le-a recomandat discipolilor săi să o practice cât mai regulat.

„Rezultatele acestei metode au fost extraordinare. Sfătuitorii iezuiţi s-au bucurat foarte curând de aceeaşi consideraţie arătată profesorilor iezuiţi, iar spovedania a fost considerată de toţi ca fiind simbolul puterii şi activităţii Ordinului asemenea catedrei de profesor şi gramaticii latine...”

„Dacă citim instrucţiunile lui Ignatius, referitoare la spovedanie şi etica morală trebuie să recunoaştem că încă de la început ordinul a fost pregătit să trateze păcătosul cu blândeţe, iar o dată cu trecerea timpului acesta a arătat tot mai multă indulgenţă până când această bunătate a degenerat în slăbiciune...”

100 H. Boehmer, op. cit., pp. 244-246

„Putem înţelege foarte uşor de ce această indulgenţă inteligentă i-a făcut pe aceştia duhovnici de succes. Astfel, au reuşit ei să obţină favoruri din partea nobililor şi a claselor sociale înalte din lume care aveau în permanenţă nevoie de politeţea arogantă a confesorilor lor mai mult decât cea a masei păcătoşilor obişnuiţi.”

„Curţile din Evul Mediu nu au avut niciodată sfătuitori atotputernici. Aceste figuri caracteristice au apărut în viaţa curţii doar în perioada modernă şi aceasta a fost înrădăcinată de însuşi Ordinul Iezuit.”101

Dl. Boehmer scria următoarele: „Pe perioada secolului XVII aceşti sfătuitori nu numai că au obţinut o influenţă politică pretutindeni, dar au şi acceptat posturi şi funcţii politice. Arunci Părintele Neidhart s-a ocupat de conducerea politicii spaniole ca „Prim-ministru şi Mare Inchizitor.” Părintele Fernandez a primit dreptul de a vorbi şi a vota în Consiliul portughez. Părintele La Chaise şi succesorii lui au deţinut funcţii de miniştri ai afacerilor ecleziastice de la Curtea Franceză.

„Permiteţi-ne să vă reamintim rolul jucat de Părinţi în politicile generale chiar şi în afara confesionalului: Părintele Possevino, ca împuternicit ponfit în Polonia, Suedia şi Rusia; Părintele Petre – ministru în Anglia; Părintele Vota – consilier personal al lui Jean Sobieski din Polonia, <<creator de regi>>, mediator în Prusia atunci când a fost transformată în regat. Trebuie recunoscut faptul că nici un alt Ordin nu a arătat atât de mult interes pentru politică şi nici nu a desfăşurat o atât de multă activitate în ea mai mult decât Ordinul Iezuit.”102

„Dacă <<indulgenţa>> acestor sfătuitori faţă de pocăiţii lor a ajutat interesele Ordinului şi ale Bisericii Catolice, aceasta a fost la fel în sferele mai modeste unde Părinţii au folosit metode convenabile similare. Cu spiritul lor meticulos şi

101 H. Boehmer, op. cit., pp. 244-246102 H. Boehmer, op. cit., pp. 247-248, 238 ss

băgăreţ pe care l-au moştenit de la fondatorul lor, faimoşii <<sofişti>> precum Escobar, Mariana Sanchez, Busenbaum etc s-au supus studierii fiecărei reguli în particular şi aplicaţia lor în toate cazurile în care ar putea fi prezentate de tribunalul de penitenţă. Tratatele lor referitoare la <<teologia etică>> au oferit Societăţii o reputaţie universală întrucât subtilitatea lor de a distorsiona şi transforma cele mai evidente obligaţii morale era foarte vizibilă.”

Iată câteva exemple ale acestor acrobaţii: „Legea Divină susţine <<să nu accepţi mărturii mincinoase>>”. „Mărturie falsă este doar atunci când cel aflat sub jurământ foloseşte cuvinte despre care ştie că îl vor induce pe judecător în eroare. Este permisă utilizarea termenilor ambigui şi chiar a scuzelor de rezervare mentală în anumite situaţii...” „Dacă un soţ îşi întreabă soţia adulteră dacă a încălcat contractul conjugal, aceasta poate spune <<nu>> fără a ezita întrucât contractul încă există. Din momentul în care aceasta a obţinut iertare în urma spovedaniei, ea poate spune <<sunt fără de păcat>>, dacă în timp ce spune aceasta ea se gândeşte la ieratea care i-a luat greutatea păcatului. Dacă soţul ei este încă neîncrezător ea poate să-l reasigure spunând că ea nu a comis adulter şi dacă adaugă în şoaptă cuvântul <<adulter>> este obligată să mărturisească.”103

Nu este greu de imaginat că o astfel de teorie a avut succes în rândul frumoaselor doamne păcătoase!

De asemenea, escortele lor erau tratate în acelaşi fel. Poruncile lui Dumnezeu spun „să nu ucizi” „dar asta nu înseamnă că fiecare om care ucide încalcă această poruncă. De exemplu, dacă un nobil este ameninţat cu lovituri sau bătaie, acesta îşi poate ucide agresorul. Totuşi, acest drept se referă doar la nobili şi nu la oamenii obişnuiţi, întrucât nu este nimic dezonorant pentru ei în a primi o bătaie...”

103 H. Boehmer, op. cit., pp. 247-248, 238 ss

„În acelaşi fel, un srvitor care îşi ajută stăpânul să seducă o tânără fată, nu comite vreun păcat mortal dacă s-ar teme că în urma unui refuz va fi dezavantajat sau va avea parte de un tratament mai rău. Dacă o tânără fată este însărcinată, un avort poate fi provocat în cazul în care sarcina ar putea să o dezonoreze pe ea sau pe un membru al clerului.”104

În ceea ce îl priveşte pe Părintele Benzi, acesta a avut parte de ora sa de faimă atunci când a declarat: „este doar o mică ofensă să simţi sânii unei măicuţe.” Datorită acesteia, iezuiţii au fost porecliţi <<teologii mamari>>.

Referitor la toate acestea faimosul sofist Thomas Lanchz merită premiul pentru tratatul său „De Matrimonio” în care autorul religios studiază cu detalii scandaloase toate varietăţile de „păcat carnal”.

Permiteti-ne să analizăm pe mai departe aceste maxime convenabile în ceea ce priveşte politica şi mai ales pe cele care se referă la legitimitatea asasinării „tiranilor” găsiţi vinovaţi de indeferenţa faţă de interesele sacre ale papalităţii. Iată ce are de spus dl. Boehmer: „după cum s-a văzut, nu este dificil să ne păzim de păcatul mortal. Totuşi, depinzând de circumstanţe, trebuie doar să folosim mijloacele excelente permise de Părinţi: echivocul, rezervarea mentală, teoria subtilă a direcţionării intenţiilor. Astfel, vom fi capabili să comitem, fără păcat, fapte care sunt considerate criminale de masele ignorante, dar în care nici cel mai sever Părinte nu va fi capabil să găsească o urmă de păcat mortal.”105

Dintre toate maximele criminale iezuite, există una care a stârnit indignarea publică la cel mai înalt nivel şi merită a fi examinată. Aceasta este: „unui călugăr sau unui preot le este permis să îi ucidă pe aceia care sunt gata să-i calomnieze pe ei sau pe comunitatea lor.”

104 B H. Boehmer, op. cit., pp. 238, 241105 H. Boehmer, op. cit., pp. 238, 241

În concluzie, Ordinul îşi rezervă dreptul de a-şi elimina adversarii şi chiar proprii membrii care, ieşind din Societate, sunt prea „vorbăreţi”. Această perlă se găseşte în „Teologia Părintelui L’Amy”. Mai este, de asemenea, un caz unde acest principiu îşi găseşte aplicaţia. Acelaşi iezuit a fost suficient de cinic pentru a scrie: „dacă un Părinte cedează tentaţiei abuzează de o femeie şi aceasta face public ce s-a întâmplat, astfel dezonorându-l acelaşi Părinte poate să o ucidă pentru a evita ruşinea!”

Un alt fiu al lui Loyola, citat de „Le grand flambeau”, Caramuel este de părere că aceste maxime trebuie sisţinute şi apărate: „Părintele le poate folosi pentru a scuza crima şi pentru a-şi păstra onoarea.”

Această teorie monstruoasă a fost folosită pentru a acoperi multe crime comise de ecleziastici şi au reprezentat în anul 1956 motivul, dacă nu chiar cauza regretatei aventuri a preotului din Uruffe.

Secţiunea IV

Capitolul 3

ECLIPSA SOCIETĂŢII

Succesele Societăţii lui Iisus, obţinute în Europa şi pe tărâmurile îndepărtate, deşi răspândite de nişte nenorociţi i-au asigurat situaţia preponderentă pentru o perioadă lungă de timp, dar după cum am menţionat deja, timpul nu lucra în favoarea lor. Întrucât ideile evoluau şi progresul ştiinţelor tindea să elibereze minţile, oamenii obişnuiţi şi monarhii găseau din ce în ce mai dificil să suporte ascensiunea acestor

campioni ai „teocraţiei”. De asemenea, multele abuzuri născute din succesele ei au slăbit încet Societatea. În afara politicii în care erau adânc implicaţi, după cum s-a văzut în detrimentul intereselor naţionale, activitatea sa devoratoare s-a făcut simţită şi în domeniul economiei.

„Părinţii s-au implicat foarte mult în afaceri care nu aveau nimic de-aface cu religia, în comerţ, în schimburi şi în lichidarea falimentelor. Colegiul Roman, care ar fi trebuit să rămână modelul intelectual şi etic al tuturor colegilor iezuite, avea făcute stofe în cantităţi mari la Macerata şi le-au vândut în târguri la preţuri reduse. Centrele lor din India, Antile, Mexic şi Brazilia, curând au început să facă comerţ cu produse coloniale. La Martinique, un magistrat a creat o mare plantaţie care a fost cultivată de sclavii negrii.”106

Aceasta este parte comercială a misiunilor străine care este la fel şi în prezent. Biserica Romană nu a ţintit niciodată la a extrage un profit temporar din cuceririle ei „spirituale”. În cele ce privesc toate acestea, iezuiţii erau asemenea oricărui alt Ordin religios însă le-au depăşit. Oricum, cu toţii ştim că Părinţii Albi se aflau printre cei mai bogaţi proprietari de pământuri din Africa de Nord.

Fiii lui Loyola erau activi nu doar în a obţine ceea ce e mai bun din munca păgânilor ci şi în câştigarea sufletelor acestora.

„În Mexic, aceştia deţineau mine de argint şi rafinării de zahăr; în Paraguay – plantaţii de ceai şi cacao, fabrici de covoare, aceştia creşteau, de asemenea, vite şi exportau 80.000 de tractoare în fiecare an.”107

După cum se observă evanghelizarea copiilor lor „roşii” reprezenta o bună sursă de venit. Pentru a avea un profit şi mai mare, Părinţii nu au ezitat să delapideze trezoreria de stat după cum s-a văzut în binecunoscuta poveste a aşa numitelor cutii de

106 Pierre Dominique, op. cit., pp. 190-191107 Andre Mater, citat de Pierre Dominique, op. cit., p. 191

ciocolată descărcate la Cadix şi care erau pline cu pudră de aur. Episcopul Palafox, trimis de Papa Innocent VIII, ca şi vizitator apostolic îi scrie acestuia în 1847: „Întreaga bogăţie, a Americii de Sud se află în mâna iezuiţilor.”

Afacerile financiare „la Roma, cu tezaurul Ordinului s-au făcut plăţi la ambasada portugheză în numele guvernului portughez. Atunci când Auguste le Fort a plecat în Polonia, Părinţii Vienei, i-au deschis acestui monarh nevoiaş un cont de credit. În China, Părinţii i-au împrumutat cu bani pe negustori, cerându-le o dobândă de 25, 50 sau chiar 100%.”108

Lăcomia scandaloasă a Ordinului, libertatea eticii, intrigile politice continue şi de asemenea, încălcarea prerogativelor clericilor au stârnit duşmănia şi ura pretutindeni printre clasele sociale înalte şi a creat o faimă proastă, iar în Franţa, toate eforturile de a menţine oamenii într-o evlavie formală şi superstiţioasă nu au făcut decât să ofere cale liberă emancipării sufletelor.

Totuşi, prosperitatea materială de care se bucura Societatea, poziţia deţinută la curţi şi mai ales sprijinul papalităţii pe care îl considerau de neclintit au menţinut siguranţa iezuiţilor chiar şi pe culmea propriei ruini. Oare nu au trecut deja prin mai multe furtuni şi au suferit în jur de 30 de expulzări de la momentul fondării lor până la mijlocul secolului al XVIII-lea? Aproape de fiecare dată, mai devreme sau mai târziu, ei se întorceau pentru a-şi recupera poziţiile pierdute.

Dar această nouă eclipsă care îi ameniţa urma să fie aproape totală şi să dureze mai bine de 40 de ani.

Lucrul ciudat este că primul asalt împotriva puternicei Societăţi a venit din partea Portugaliei catolice, unul din principalii lor susţinători în Europa. Una din cauzele acestei răzvrătiri a fost probabil influenţa exercitată asupra ei de către Anglia, încă de la începutul secolului.

108 Pierre Dominique, op. cit., p. 191

Un tratat prin care se fixau graniţele în America, încheiat între Spania şi Portugalia, în 1750 a oferit portughezilor un teritoriu vast la est de râul Uruguay, teritoriu unde iezuiţii îşi desfăşurau activitatea. În consecinţă, Părinţii au trebuit să se retragă împreună cu cei convertiţi de partea noii frontiere pe teritoriul francez. Aceştia şi-au înarmat guaranii, au condus un lung război de gherilă şi în final au rămas stăpâni ai pământului care a fost dat înapoi Spaniei.

Marchizul de Pombal, prim-ministru portughez, s-a simţit foarte insultat. Acest fost elev al iezuiţilor nu a păstrat „marca” lor şi s-a inspirat mai degrabă din filozofi francezi şi englezi decât din vechii săi profesori. În 1757, acesta a izgonit sfătuitorii familiei regale şi a interzis membrilor Societăţii să predice. După mai multe certuri cu ei, acesta a publicat pamflete – unul dintre acestea fiind „scurt bilanţ al regatului iezuit din Paraguay”, care a stârnit mare agitaţie; a obţinut o anchetă a Papei benedict al XVI-lea asupra comportamentului lor, iar în final a interzis Societatea, în toate teritoriile sale.

Aventura a creat senzaţie în Europa şi mai ales în Franţa, unde curând după aceea a izbucnit falimentul Părintelui La Valette. El era un om de afaceri care se ocupa cu mari tranzacţii de zahăr şi cafea pentru Societate. Refuzul acesteia de a plăti datoriile Părintelui a fost fatal. Parlamentul nefiind mulţumit cu o condamnare civilă i-au examinat Constituţiile, au declarat ca fiind ilegală stabilirea lui în Franţa şi au condamnat 24 de lucrări.

Pe 6 aprilie 1662, a fost eliberată o „Declaraţie de arest” (acuzaţie) cu următorii termeni: „Instituţia menţionată este inadmisibilă în orice stat civilizat întrucât natura sa este ostilă tuturor autorităţilor temporale şi spirituale; aceasta urmăreşte să introducă în Biserică şi în stat aub voalul plauzibil al unei instituţii religioase, nu un ordin cu adevărat doritor să răspândească perfecţiunea evanghelică ci mai degrabă un corp

politic care lucrează neobosit la uzurparea autorităţii prin toate tipurile de mijloace indirecte, secrete şi cinstite...”

În concluzie, doctrina iezuită a fost descrisă după cum urmează: „perversă, o distrugătoare a tuturor principiilor religioase şi cinstite, jignitoare pentru etica creştină, fatală societăţii civile, ostilă drepturilor naţiunii, puterii regale şi chiar securităţii suveranului şi supunerii cetăţenilor lor; potrivită să impulsioneze cele mai mari tulburări în state, să dea naştere şi să menţină cele mai rele tipuri de corupţii în inimile oamenilor.”

În Franţa, proprietăţile societăţii au fost confiscate pentru beneficiul coroanei şi niciunuia dintre membrii ei nu i s-a permis să rămână în regat, cu condiţia să renunţe la jurămintele sale şi să jure că se va supune regulilor generale ale clericilor Franţei.

În Roma, generalul iezuit Ricci a obţinut de la Papa Clement XIII o bulă care confirma privilegiile Ordinului şi proclama inocenţa acestuia. Dar era deja prea târziu. În Spania, burbonii au înăbuşit toate instituţiile Societăţii, atât cele metropolitane cât şi cele coloniale. Aşa a sfârşit statul iezuit al Paraguay-ului. Guvernele Naple, Parma şi chiar marele conducător al Maltei au introdus prezenţa fiilor lui Loyola pe teritoriile lor. Cei 6000 care se aflau în Spania au trecut printr-o ciudată experienţă după ce au fost aruncaţi în închisoare: „Regele Charles III a trimis prizonierii Papei cu o scrisoare în care spunea că i-a pus <<sub înţelepciunea şi controlul imediat al Sfinţiei Sale>>. Dar când nenorociţii erau gata să debarcheze la Civita–Vecchia au fost primiţi cu focuri de tun la ordinul propriului lor general care deja trebuia să aibă grijă de iezuiţii portughezi şi pe care nici măcar nu îi putea hrăni. Abia a reuşit să le găsească un sanctuar amărât în corsica.”109

„Clement XIII, ales pe 6 iulie 1758 a rezistat o lungă perioadă de timp cererilor insistente ale mai multor naţiuni care

109 Pierre Dominique, op. cit., p 209

cereau suprimarea iezuiţilor. Acesta era pe cale să cedeze şi stabilise deja o întâlnire pentru 3 februarie 1769 la care urma să le expună Cardinalilor decizia sa de a se conforma deciziilor tuturor acestor curţi. Cu o noapte înainte de acest eveniment s-a îmbolnăvit brusc şi pe când mergea spre pat a strigat: <<mor...>>. Este un lucru periculos să ataci iezuiţii.”110

O întrunire secretă a fos organizată şi s-a desfăşurat timp de 3 luni. În cele din urmă Cardinalul Ganganelli şi-a pus mitra şi a luat numele de Clement XIV. Curţile care au intrezis iezuiţii au continuat să ceară suprimarea totală a Societăţii. Dar papalitatea nu se grăbea să abolească acest instrument primordial pentru a-şi putea continua politicile. Patru ani au trecut până când Clement XIV, constrâns de atitudinea fermă a oponenţilor săi care au ocupat unele din statele pontife, a semnat în cele din urmă dosarul de dizolvare: „Dominus ac Redemptor” în 1773. Ricci, generalul Ordinului a fost chiar întemniţat la Castelul Saint-Ange, unde a şi murit câţiva ani mai târziu.

„Iezuiţii doar au părut a se supune acestui verdict care i-a condamnat... Ei au scris nenumărate pamflete împotriva Papei pentru a-i incita pe rebeli. Ei au scris minciuni şi calomnii nenumărate referitoare la aşa numitele atrocităţi comise atunci când proprietăţile lor din Roma au fost confiscate.”111

Moartea lui Clement XIV, 14 luni mai târziu le-a fost tot lor atribuită de o parte din opinia europeană.

„Iezuiţii, în principiu cel puţin, nu mai existau”, dar Clement XIV a ştiut foarte bine că semnând condamnarea lor la moarte o semnează şi pe a sa: Suprimarea s-a făcut în cele din urmă”, a exclamat acesta „şi nu îmi pare rău... aş face-o din

110 Baron de Ponnat, ,, Histoire des variations et des contradictions de l’Eglise romanine”, p. 215, t. II111 J. Huber, op. cit., p. 365

nou dacă nu ar fi fost făcută deja; dar această suprimare mă va ucide.”112

Ganganelli avea dreptate. Curând postere au început să apară pe pereţii Palatului care conţineau cinci litere: I. S. S. S. V., şi toată lumea se întreba ce însemnau. Clement a înţeles imediat şi a declarat: „înseamnă <<In Settembre, Sara Sede Vacante>> (în septembrie, locul Papei va fi vacant – adică Papa va fi mort).”113

Iată o altă mărturie: „Papa Ganganelli nu va supravieţui mult după suprimarea iezuiţilor”, spunea Scipion de Ricci. „Bilaţul bolii şi morţii acestuia trimis Curţii de la Madrid de ministrul Spaniei la Roma a dovedit că acesta a fost otrăvit. Din câte ştim noi, acest eveniment nu a fost anchetat de Cardinali şi cu atât mai puţin de noul pontif. Autorul acestei fapte abominabile a scăpat astfel de judecata lumii dar nu va mai putea scăpa de judecata lui Dumnezeu!”114

„Putem afirma clar că pe data de 22 septembrie 1774, Papa Clement XIV a murit prin otrăvire.”115

Între timp, împărăteasa Austriei, Marie-Therese a interzis de asemenea, iezuiţii din statele sale. Doar Frederik al Prusiei şi Catherine a II-a, împărăteasa Rusiei, i-au binevenit pe aceştia ca şi profesori în ţările lor dar în Prusia, ei au reuşit să stea doar 10 ani până în anul 1786. Rusia le era favorabilă pentru mai mult timp dar şi acolo din acelaşi motiv, în cele din urmă au stârnit duşmănia guvernului.

„...Suprimarea schismei şi reîntoarcerea Rusiei la Papa i-a atras precum lampa atrage molia. Ei au lansat un program activ de propagandă în armată şi printre aristocraţi şi au luptat împotriva Societăţii Biblice create de Ţar. Aceştia au avut câteva succese şi l-au convertit pe prinţul Galitzine, nepot al 112 Caraccioli: ,,Vie du Pape Clement XIV” (Desent, Paris 1776, p. 313)113 Baron de Ponnat, op. cit. p. 223114 Potter: ,,Vie de Scipion de Ricci”, (Brussels 1825, I, p. 18)115 Baron de Ponnat, ,, Histoire des variations et des contradictions de l’Eglise romanine” (Charpentier, Paris 1882, II, p. 224)

ministrului pentru venerare. Astfel, Ţarul a intervenit şi a apărut Decretul din 20 decembrie 1815.”

Nu mai este necesar să spunem că bazele acestui decret care a interzis iezuiţii din Saint-Petersburg şi Moscova erau aceleaşi cu ale celorlalte ţări. „Am ajuns la concluzia că aceştia nu şi-au îndeplinit datoriile aşteptate de stat... În loc să trăiască ca şi locuitori paşnici într-o ţară străină, aceştia au tulburat religia grecească existentă din cele mai vechi timpuri, religia dominantă în Imperiul nostru şi pe care se bazează pacea şi fericirea naţiunilor aflate sub spectrul nostru. Ei au abuzat de încrederea obţinută şi au îndepărtat de propria religie tinerii creduli şi femeile capricioase... Nu suntem surprinşi că acest ordin religios a fost izgonit din fiecare ţară şi că acţiunile lor nu au fost nicăieri tolerate.”116

În cele din urmă, în 1820, s-au luat măsuri generale de izgonire a acestora din întreaga Rusie.

Datorită evenimentelor politice favorabile, aceştia au pus piciorul din nou în Europa de Vest atunci când Ordinul lor a fost reînfiinţat de Papa Pius VII în 1814.

Semnificaţia politică a acestei decizii este clar exprimată de Monseniorul Daniel-Rops, un mare prieten al iezuiţilor. El a scris referitor la „reapariţia fiilor lui Loyola”: „era imposibil să nu vezi în aceasta un act evident de contrarevoluţie.”117

Secţiunea IV

Capitolul 4

116 Pierre Dominique, op. cit., p. 220117 Daniel-Rops, al Academiei Franceze: ,,Le retablissement de la Compagnie de Jesus” ( Etudes, Septembrie 1959)

RENAŞTEREA SOCIETĂŢII LUI IISUS PE PERIOADA SECOLULUI AL XIX-LEA

Am menţionat că atunci când Clement XIV a fost constrâns să suprime Ordinul Iezuit acesta a spus: „Trebuie să imi tai mâna dreapt.”

Fraza pare suficient de plauzibilă. Papalităţii trebuie să-i fi fost foarte greu să se despartă de cel mai important al său, în ceea ce privea dominaţia mondială. Dizgraţia Ordinului, o măsură politică impusă de circumstanţe a fost atenuată treptat de succesorii lui Clement XIV: Pius VI şi Pius VII. Dacă eclipsa oficială a iezuiţilor a durat 40 de ani, aceasta s-a datorat schimbărilor din Europa rezultate în urma Revoluţiei Franceze. Oricum, eclipsa nu a fost niciodată totală.

„Majoritatea iezuiţilor au rămas în Austria, Franţa, Spania, Italia amestecându-se cu clericii. Aceştia s-au întâlnit cât de des a fost posibil. În anul 1794, Jean de Tournely a fondat în Belgia Societatea Inimii Sacre, aceasta fiind un corp profesoral. Mulţi iezuiţi i s-au alăturat. Trei ani mai târziu, Tyrolean Paccanari care se credea un alt Ignatius a fondat Societatea Fraţilor Soartei. În 1799, cele două societăţi s-au unit avându-l ca şi conducător pe Părintele Clariviere. El a fost singurul francez iezuit supravieţuitor. În 1803, aceştia s-au alăturat iezuiţilor din Rusia. Ceva coerent revenea la viaţă, dar nici masele şi cu atât mai puţin politicienii nu au recunoscut-o la început.”118

Revoluţia Franceză şi apoi imperiul i-au oferit Societăţii lui Iisus din nou o credibilitate neaşteptată. Era o

118 Pierre Dominique, op. cit., p. 219 – Iată, conform Monseniorului Daniel-Rops ciudata moarte a lui Paccacaci, fondatorul Fraţilor Soartei: ,,A fost adus în faţa papalităţii, întemniţat la Castelul Saint-Ange şi în final a fost asasinat” (Etudes, septembrie 1959)

reacţie defensivă împotriva noilor idei care izvorau din monarhiile antice.

Napoleon a descris Societatea ca fiind „foarte periculoasă; ea nu va fi niciodată acceptată în Imperiu.” Dar atunci când Sfânta Alianţă a trimfat, noii „monarhi” nu s-au dedat în a-i ajuta pe aceşti absolutişti în a-i aduce pe oameni din nou la o supunere strictă.

Dar timpurile s-au schimbat. Toate abilităţile bunilor Părinţi nu puteau decăt să întârzie şi nu să oprească propagarea ideilor liberale, iar eforturile lor erau mai mult dăunătoare decât folositoare. În Franţa, restaurarea a experimentat-o într-un mod amar. Louis XVIII, un politician inteligent şi necredincios a încercat să limiteze ridicarea „extremelor” pe cât de mult a putut, dar cu Charles X la tron, un om îngust la minte şi sincer, iezuiţilor le-a fost mai uşor. Legea expulzării lor din 1764 încă se aplica. Aceştia au readus la viaţă faimoasa „Congregaţie”, primul tip de Opus Dei. Această frăţie sinceră compusă din ecleziastici şi profani, se găsea pretutindeni, pretinzând „a curăţa” armata, magistraţii, administraţia şi educaţia. Aceştia au avut „misiuni” în întreaga ţară, plantând cruci comemorative, peste tot unde mergeau. Multe dintre acestea se află încă acolo şi azi. Aceasta a impulsionat credincioşii să lupte împotriva păcătoşilor şi a devenit urâtă chiar de catolici şi chiar Montlosierii legitimi au exclamat: „Misionarii noştri au pornit focul pretutindeni. Dacă trebuie trimis ceva către noi, am prefera să fie ciuma de la Marseilla decât mai mulţi misionari.

În 1828, Charles X a retras dreptul Ordinului de a preda, dar deja era prea târziu. Dinastia s-a prăbuşit în anul 1830.

Urâţi şi acoperiţi de ruşine, fiii lui Loyola au rămas totuşi în Franţa, dar deghizaţi întrucât Ordinul era oficial abolit. Louis-Philippe şi Napoleon III i-au tolerat. Republica i-a împrăştiat abia în 1880 sub administraţia lui Jules Ferri.

Închiderea instituţiilor lor s-a făcut de fapt abia în 1901 sub legea separării. Pe perioada secolului XIX, istoria Societăţii în America şi în jumatatea Europei a fost plină de urcuşuri şi coborâşuri, ca şi în trecut aceştia luptându-se acum şi cu noile idei.

„Oriunde oamenii cu gândiri liberale câştigau victorii, iezuiţii erau izgoniţi. Pe de altă parte, atunci când iezuiţii trimfau, aceştia se instaurau pentru a apăra tronul şi altarul. Atfel, au fost interzişi în Portugalia în 1834, în Spania în 1820, 1835 şi 1868, în Elveţia în 1848, în Germania în 1872 şi în Franţa în 1880 şi 1901.”

„În Italia, din 1859 toate colegiile şi instituţiile lor le-au fost treptat luate, încât au fost forţaţi să îşi oprească toate activităţile prescrise în legile lor. Acelaşi lucru s-a întâmplat în republicile din America Latină. Ordinul a fost suprimat în Guatemala în 1872, în Mexic în 1873, în Brazilia în 1874, în Ecuador şi Columbia în 1875 şi în Costa Rica în 1884.”

„Singurele ţări în care iezuiţii au trăit în pace au fost cele în care protestantismul era majoritar: Anglia, Suedia, Danemarca şi Statele Unite ale Americii. Aceasta poate părea surprinzător la o primă vedere, dar explicaţia zace în faptul că, în aceste ţări, Părinţii nu au reuşit să exercite o influenţă politică. Fără nici o îndoială, aceştia au acceptat acestea mai mult din necesitate decât din afecţiune. Astfel, aceştia ar fi profitat de fiecare şansă de influenţă, legislaţie şi administraţie, într-un mod direct prin influenţarea claselor conducătoare sau indirect prin agitarea maselor catolice.”119

Sincer vorbind, această imunitate a ţărilor protestante faţă de acţiunile iezuite era departe de a fi încheiată.

„În Statele Unite”, scria Monseniorul Fulop-Miller, „Societatea a desfăşurat o activitate sistematică şi fructoasă pe o lungă perioadă de timp, întrucât ea nu a fost oprită de nici o lege...” „Nu sunt mulţumit de renaşterea iezuiţilor”, îi scria

119 H. Boehmer, op. cit., p. 285

fostul preşedinte al Uniuni, John Adams, succesorului său Thomas Jefferson, în 1816. „Plini de ei, aceştia se vor prezenta sub mai multe deghizări, chiar şi decât şeful Boemiei: ca şi pictori, scriitori, publicişti, profesori scolari etc.. Dacă vreo asociere de oameni a meritat vreodată condamanrea eternă pe acest Pământ şi în Iad, aceasta este Societatea lui Loyola. Cu sistemul nostru de libertate religioasă le putem oferi refugiu...” Jefferson i-a răspuns predecesorului său: „Asemenea ţie mă opun reinstaurării iezuiţilor care fac ca lumina să permită loc întunericului.”120

Secţiunea IV

Capitolul 5

AL DOILEA IMPERIU AL LEGII LUI FALOUX – RĂZBOIUL DIN 1870

În capitolele anterioara am menţinat vasta toleranţă de care s-a bucurat Societatea lui Iisus în Franţa sub Napoleon III chiar dacă aceasta era în mod oficial interzisă. Nu putea fi altfel, întrucât acel regim datora lor existenţa sa. Susţinerea Bisericii Romane a fost permanentă atâta timp cât a durat regimul. Aceasta avea să coste Franţa foarte mult. Cititorii ai „Progres du Pas-de-Calais”, o publicaţie pentru care viitorul rege a scris câteva articole în 1843 şi 1844, nu-l puteau suspecta pe acesta de lejeritate faţă de „ultramontanism”, judecând după următoarele: „clerici cer, sub spectrul libertăţii şi al învăţăturii dreptul de a instrui tinerii. Statul, cere, pe de

120 Rene Fulop-Miller, op. cit., pp. 149-150

altă parte, dreptul de a conduce, instruirea publicului pentru propriul interes. Această luptă este rezultatul opiniilor, ideilor şi sentimentelor divergente dintre guvern şi biserică. Ambii vor să influenţeze noile generaţii venind cu direcţii opuse şi pentru propriul beneficiu. Nu credem, după cum o face un binecunoscut orator, că toate legăturile dintre clerici şi autoritatea civilă trebuie rupte pentru a opri această diversiune. Din nefericire, miniştrii francezi ai religiilor se opun intereselor democratice. Permiterea lor să constuiască şcoli fără a fi controlaţi reprezintă incurajarea învăţării oamenilor, ura revoluţiei şi a libertăţii.”

În continuare: „Crericii vor înceta a mai fi <<ultramontani>> din momentul în care sunt siliţi să crească într-o manieră formală şi la zi şi se amestecă cu oamenii, obţinându-şi educaţia ca şi restul lumii.”

Referindu-se la modul în care preoţii germani erau pregătiţi, autorul îşi clarifică gândurile în maniera următoare: „În loc să fie izolaţi de restul lumii încă din copilărie şi astfel să fie introduşi la seminarii în care să înveţe să urască societatea în care trebuie să trăiască, aceştia vor învăţa mai repede să fie din timp cetăţeni înainte de a fi preoţi.”121

Aceasta nu a încurajat clericismul politic pentru viitorul suveran, pe atunci un „Carbonari”. Ambiţia sa de a ajunge la tron l-a făcut mai docil faţă de Roma. Oare nu chiar Roma a fost cea care l-a ajutat să urce prima treapta?

„Devenind preşdinte el republicii pe 10 decembrie 1848, Louis Napoleon Bonaparte şi-a adunat mai mulţi miniştri în jurul său, unul dintre aceştia fiind Monseniorul de Falloux. Cine este acest Monsenior de Falloux? O altă unealtă a iezuiţilor...Pe data de 4 ianuarie 1849, acesta a instituit o comisie a cărei sarcină era <<de a pregăti o mare reformă legislativă pentru educarea primară şi secundară>>... în cursul dicuţiei, Monseniorul Cousin şi-a luat liberatea de a spune că

121 ,, Oeuvres de Napoleon III”, (Amyot et Plon, Paris 1856, II, pp. 31 şi 33)

poate nu este bine ca Biserica să-şi lege destinul de cel al iezuiţilor. Monseniorul Dupanloup a apărat energic Societatea... O lege a educaţiei este pregătită şi care va face câteva corecturi iezuiţilor. În trecut, Statul şi Universitatea au fost protejate împotriva invaziei iezuite. Suntem incorecţi şi nedrepţi. Am cerut ca guvernul să aplice legile sale acestor agenţi ai unui guvern străin şi nu cerm iertare pentru aceasta. Aceştia sunt cetăţeni buni care au fost calomniaţi şi judecaţi greşit. Cum putem să le arătăm respectul şi stima datorată?”

„Să punem în mâinile lor învăţătura tinerelor generaţii.”Acesta şi este obiectivul legii din 15 martie 1850.

Această lege desemnează un consiliu superior pentru Instruirea Publică In care clericii domină (primul articol), astfel, clericii devin conducătorii şcolilor (articolul 44). Oferă asociere religioasă dreptului de a crea şcoli libere fără a fi nevoie să explice congregaţiile (iezuite) neautorizate (art. 17,2). Se spunea că scrisorile de supunere ar fi diplomele lor (art. 49). Monseniorul Barthelemy Saint-Hilaire încearcă în zadar să demonstreze că scopul autorilor acestui proiect este de a crea monopol al clericilor şi că această lege ar fi fatală pentru Universitate...Victor Hugo exclamă, de asemenea, în zadar: această lege este un monopol în mâinile celor care încearcă să scoată învăţăturile din sacristie şi guvernul de la spovedanie.”122

Dar adunarea a ignorat aceste proteste. A preferat să asculte afirmaţiile Monseniorului de Montalembert: „Vom fi înghiţiţi dacă nu oprim imediat acest curent actual al raţionalismului şi demagogiei; mai mult poate fi oprit doar cu ajutorul Bisericii.”

„Monseniorul de Montalembert adaugă aceste cuvinte pentru a se asigura că semnificaţia acestei legi este bine descrisă: armatei de profesori anarhişti şi descurajaţi trebuie să

122 Adolphe Michel, op. cit., pp. 66 ss

opunem armata clericilor.” Legea a fost semnată. Niciodată în Franţa, iezuiţii nu au câştigat o luptă mai desăvârşită.

Monseniorul de Montalembert a recunoscut cu mândrie: „Eu apăr justiţia, susţine guvernul republicii, cât de bine posibil, care a făcut atâtea pentru a salva ordinea şi a păstra uniunea poporului francez. Acesta a făcut mai multe servicii Bisericii Catolice decât toate celelalte guverne la putere pe perioada ultimelor două secole.”123

Toate acestea s-au întâmlat acum 100 de ani, dar par a fi foarte urmărite azi. Să vedem cum „Republica” condusă de prinţul Louis Napoleon acţiona internaţional. Revoluţia din 1848, pe lângă alte repercursiuni din Europa a provocat ridicarea romanilor împotriva Papei Pius IX, suveranul lor temporar care a fugit la Gaete. A fost proclamată Republica Romană. Printr-un paradox scandalos, Republica Franceză, în acord cu austriecii şi regele de la Naple au fost cei care l-au pus înapoi pe tron pe nedoritul suveran.

„Un regiment francez, asediind Roma, l-au adus pe acesta pe 2 iunie 1849 şi au reinstaurat puterea pontifă. A reuşit să se menţină cu ajutorul unei divizii de ocupare franceză care a părăsit Roma doar după primele dezastre din Războiul franco-german din1870.”124

Începutul era foarte promiţător. „Lovitura de la 2 decembrie 1851 a dat naştere

proclamării Imperiului. Louis Napoleon, preşedintele Republicii a favorizat iezuiţii în toate modalităţile posibile. Acum împărat, acesta nu le-a mai refuzat nimic complicilor şi aliaţilor lui. Clericii şi-au vărsat binecuvântarea şi abundenţa <<Te De>> asupra masacrelor şi proscrierilor din 2 decembrie. Responsabilul pentru această ambuscadă abominabilă a fost privit ca un salvator providenţial: arhiepiscopul Parisului, Monseniorul Sibour care a văzut pe bulevard masacrele

123 Adolphe Michel, op. cit., pp 55, 56124 Larousse, VII, p. 371

exclama: <<omul care a fost pregătit de Dumnezeun a venit. Degetul lui Dumnezeu nu a fost niciodată mai vizibil decât în evenimentele care au provocat aceste rezultate mărite.>>”

Episcopul Saint-Flour spunea din amvonul său: „Dumnezeu l-a indicat pe Louis-Napoleon; El l-a ales deja ca împărat. Da, dragii mei confraţi. Dumnezeu l-a sfinţit înainte prin binecuvântarea făcută de pontifii şi preoţii Săi; El însuşi l-a aclamat, oare chiar nu îl recunoaştem pe alesul lui Dumnezeu?”

Episcopul din Nevers a salutat prefăcut „instrumentul vizibil al Providenţei.” „Această adulaţie demnă de milă poate fi multiplicată în continuare; merită o recompensă. Această recompensă a fost o libertate completă oferită iezuiţilor pe întreaga perioadă a imperiului. Societatea lui Iisus a fost literalmente conducătoarea Franţei timp de 18 ani... ea s-a îmbogăţit, şi-a înmulţit instituţiile şi şi-a răspândit influenţa. Acţiunea ei a fost simţită în toate evenimetele imperiului ale acelei perioade, mai ales în expediţia de la Mexic şi în declaraţia de război din 1870.”125

„Imperiul înseamnă pace”, a declarat noul suveran. Dar la abia 2 ani, după ce a urcat la tron, primul dintre acele râzboaie consecutive ale regimului său a izbucnit. Istoria ar putea da atenţie motivelor care au dat naştere acestor războaie, aparent fără nici o legătură între ele, dacă nu am observa ceea ce le-a unit, şi anume apărarea intereselor Bisericii Romane. Un exemplu caracteristic este reprezentat de războiul din Crimeea, primul dintre aceste aventuri nebuneşti care ne-au slăbit şi care nu a fost profitabil din punct de vedere naţional.

Nu un anticleric, ci Abbe Brugerette a fost cel care a scris: „Trebuie citite discursurile faimosului Theatine (Părintele Ventura) pe care le-a susţinut în capela Les Tuileires pe perioada postului Paştelui în 1857. Acesta a prezentat restaurarea imperiului ca pe o operă a lui Dumnezeu, iar

125 Adolphe Michel, op. cit., pp. 71-72

Napoleon III a fost lăudat pentru faptul că a apărat religia în Crimeea şi a făcut ca măreţele zile ale Cruciadelor să strălucească pentru a doua oară în Est... Războiul din Crimeea a fost privit ca un compliment la adresa expediţiei romane... A fost lăudat de toţi clericii, aceştia fiind plini de admiraţie pentru fervoarea religioasă a trupelor care au asediat Sebastopolul. Saint-Bauve a povestit într-un mod impresionant, cum Napoleon III a trimis o imagine a Fecioarei flotei franceze.”126

Ce a fost acestă expediţie care a ridicat entuziasmul clericilor? Monseniorul Paul Leon, membru al Institutului explică: „O ceartă între călugări a reînviat întrebarea Estului care s-a născut din rivalitatea dintre Biserica Latină şi Ortodoxă referitoare la protecţia locurilor sfinte (în Palestina). Cine va supraveghea Bisericile din Bethlehem? Cine va ţine cheile? Cine va conduce lucrările? Cum este posibil ca o problemă atât de mică să stârnească două imperii, unul împotriva celuilalt?... În spatele călugărilor latini se află partidul Catolic Francez care deţinea privilegii antice şi susţinea noul regim. În spatele cererilor crescânde ale ortodocşilor care au crescut în număr se află influenţa rusă.”127

Ţarul invocă protecţia Bisericii Ortodoxe care trebuie să asigure şi să ceară ca flota lui să folosească Strâmtoarea Dardanele. Anglia, care este susţinută de Franţa, refuză şi astfel izbucneşte războiul.

„Franţa şi Anglia pot ajunge la Ţar doar prin Marea Neagră şi prin alianţa cu Turcia... de acum înainte războiul Rusiei devine războiul din Crimeea şi este centrat în întregime pe asediul Sebastopolului, acesta fiind un episod costisitor.

126 Abbe J. Brugerette: ,,Le Pretre francais et la societe contemporaine” (Lethielleux, Paris 1933, I, pp. 168 şi 180)127 Paul-Leon, al Institutului, ,,La Guerre pour la Paix”, (Ed. Fayard, Paris 1950, pp. 321-323)

Bătăliile sângeroase, epidemiile mortale şi suferinţele inumane au costat Franţa 100.000 de morţi.”128

Trebuie să subliniem că aceşti 100.000 de morţi erau soldaţi ai lui Hristos şi glorioşi „martiri ai credinţei”, conform Monseniorului Sibour, Arhiepiscopul Parisului care a declarat în acea perioadă: „Războiul din Crimeea dintre Franţa şi Rusia nu este un război politic ci unul sfânt; nu este un stat care luptă împotriva altui stat, un popor care luptă împotriva altui popor ci un război religios singular, o Cruciadă...”129

Recunoaşterea nu este ambiguă. Oare nu am auzit de acelaşi lucru nu de mult, pe perioada ocupaţiei germane expusă în aceiaşi termeni de către prelaţii sfinţiei sale Papa Pius XII şi de însuşi Pierre Laval, preşedintele Consiliului de la Vichy?

În 1863, are loc expediţia de la Mexic. Despre ce este vorba? La transformarea unei republici laice într-un imperiu şi oferirea lui Maximilien, arhiduce al Austriei, Austria este principalul stâlp al papalităţii. Scopul era acela de a ridica o barieră care ar conţine influenţa Statelor Unite protestante asupra statelor din America de Sud, acestea fiind fortăreţe ale Bisericii Romane.

Monseniorul Albert Bayet scria cu inteligenţă: „Scopul războiului este de a stabili un imperiu catolic în Mexic şi să reducă drepturile oamenilor la propriile reguli; asemenea campaniei din Siria şi a celor două campanii din China, a căror tendinţă a fost servirea intereselor catolice.”130

Ştim cum în 1867, după ce armata franceză s-a îmbarcat, Maximilien, nefericitul campion al papalităţii a fost luat prizonier atunci când Queretaro s-a predat şi a fost

128 Paul-Leon, al Institutului, ,,La Guerre pour la Paix”, (Ed. Fayard, Paris 1950, pp. 321-323)129 Citat de Monseniorul Journet: ,, Exigences chretiennes en politique” (Ed. L.V.F. Paris 1945, p. 274)130 Albert Bayet: ,, Histoire de France” (Ed. du Sagittaire, Paris 1938, p. 282)

împuşcat, făcând loc republicii al cărei câştigător Juarez a fost preşedinte.

Totuşi, se apropia momentul când Franţa trebuia să plătească şi din nou, de dragul sprijinului politic, Vaticanul a asigurat tronul imperial. În timp ce armata franceză îşi vărsa propriul sânge în cele patru colţuri ale lumii şi devenea mai slabă, în timp ce apăra interese care nu îi aparţineau, Prusia, sub mâna grea a viitorului „preşedinte de fier”, era ocupată să-şi extindă puterea militară cu scopul de a uni statele germane într-un singur bloc. Austria a fost prima victimă a voinţei şi puterii acesteia. În acord cu Prusia, care urmărea să o răpească pe ducesa daneză de Schleswig şi de Holstein, Austria a fost înşelată de propriul complice. Războiul care a urmat a fost câştigat de Prusia la Sadowa pe data de 3 iulie 1866. Această victorie a reprezentat o lovitură teribilă pentru monarhia habsburgică care se afla în declin. Lovitura a fost la fel de puternică pentru Vatican întrucât Austria a fost pentru mult timp cea mai credincioasă fortăreaţă pe tărâmul german. De acum înainte, Prusia protestantă îşi va exercita hegemonia asupra lor doar dacă... Biserica Romană nu va găsi „o armă laică” capabilă să oprească în întregime expanisiunea puterii „eretice”.

Cine poate juca acest rol în Europa în afară de Imperiul Francez? Napoleon III, „omul trimis de Providenţă” va avea onoarea să răzbune Sadowa. Armata franceză nu este pregătită. „Artileria este demodată. Tunurile noastre sunt încă încărcate pe ţeavă”, scria Rothan, ministrul francez la Francfort, care prevedea sosirea unui dezastru. Prusia ştie că ne este superioară şi cunoaşte lipsa noastră de pregătire”, adaugă acesta împreună cu alţi observatori. Instigatorii la război, nu sunt îngrijoraţi. Candidatura unui prinţ de Hohenzollern la tronul vacant al Spaniei este scuza oferită pentru acest conflict. De asemnea, şi Bismark voia tronul. Atunci când a falsificat telegrama lui

Ems, susţinătorii războiului aveau totul la mâna lor şi astfel au stârnit opinia publică.

Franţa însăşi a declarat război. Acest „război din 1870 a fost dovedit de istorie ca fiind o lucrare a iezuiţilor”, după cum Monseniorul Gaston Bally a scris.

Compoziţia guvernului care a trimis Franţa la dezastru este descrisă de către istoricul catolic Adrien Dansette după cum urmează: „Napoleon III a început totul prin sacrificarea lui Victor Duruy şi apoi a hotărât să numească în guvernul său oameni din partidul popular (ianuarie 1870). Noii miniştrii erau aproape toţi catolici sinceri sau ecleziastici care credeau în conservatorismul social.”131

Este uşor să înţelegem acum ceea ce era inexplicabil: graba acestui guvern de a extrage un „casus belli” din telegrama falsificată chiar înainte de a primi confirmarea primirii.

„Consecinţele au fost: prăbuşirea Imperiului şi contralovitura tronului papal care a urmat... Edificiul imperial şi edificiul papal încoronate de iezuiţi au căzut în acelaşi noroi în ciuda Concepţiei Imaculate şi a infailibilităţii papale; dar, vai! era desupra cenuşei Franţei.”132

Secţiunea IV

Capitolul 6

IEZUIŢII ÎN ROMA – PROGRAMA ANALITICĂ

131 Adrien Dansette: ,, Histoire religieuse de la France contemporaine” (Ed. Flammarion, Paris 1948, I, p. 432)132 Gaston Bally, op. cit., pp. 100, 101

În cartea lui Abbe Brugerette, în capitolul intitulat „Clericii sub cel de al Doilea Imperiu”, se poate citi următorul pasaj: „devotamentele specifice, vechi sau noi, erau onorate din ce în ce mai mult într-o perioadă în care romantismul încă exalta simţurile în detrimentul motivului auster. Venerarea sfinţilor şi a relicvelor lor interzise atât de mult timp de către respiraţia rece a raţionalismului au căpătat o nouă forţă. Venerarea Sfintei Fecioare, datorită apariţiei la La Salette şi Lourdes a câştigat o mare popularitate. Pelerinajele în aceste locuri erau privilegiate de multiple miracole.”

„Episcopatul francez... favoriza noile rugăciuni. Ei au binecuvântat cu căldură şi recunoştinţă, în anul 1854, scrisoarea ecleziastică a lui Pius IX prin care proclama dogma Concepţiei Imaculate... Episcopatul a adus în Paris, în 1856, pentru baptiştii prinţului imperial, sarbătoarea Inimii Sacre, dorind ca aceasta să fie transformată într-o sărbătoare solemnă a Bisericii Universale.”133

Aceste puţine linii arată în mod clar influenţa preponderentă exercitată de iezuiţii aflaţi sub cel de al Doilea Imperiu atât asupra Franţei cât şi asupra papalităţii. După cum am văzut şi anterior, ei au fost şi vor rămâne mari propagatori ai „rugăciunilor specifice, vechi sau noi”, a acestei evlavii perceptibile şi aproape senzuale care a trezit scrupule maselor, mai ales femeilor în cele ce privesc ideile religioase. În ceea ce priveşte aceasta, trebuie să recunoaştem că aceştia erau realişti. Acea vreme a trecut – deja sub Napoleon III – când publicul, ca un întreg, cel învăţat şi cel ignorant, manifestau un mare interes pentru problemele teologice. Din punct de vedere intelectual, catolicismul şi-a încheiat cariera. Este mai mult din necesitate decât datorită formaţiei lor, că fiii lui Loyola s-au

133 Abbe J. Brugerette: ,,Le pretre francais et la societe contemporaine”, (Ed. Lethielleux, Paris 1933, I. pp. 183-184)

străduit din secolul XIX şi până azi să trezească superstiţiile religioase mai ales printre femeile care reprezintă majoritatea enoriaşilor. Aceasta a fost contrabalanţa „raţionalismului”.

Pentru învăţământul secundar al fetelor, Ordinul a propus fondarea mai multor congregaţii pentru femei. „Cea mai faimoasă şi activă a fost <<Congregaţia Doamnelor cu Inimă Sacră>>. În 1830, ea cuprindea 105 case cu 4700 de profesori şi influenţa ei asupra înaltelor clase sociale era foarte importantă.”134

În ceea ce privea venerarea Fecioarei Maria, care era atât de dragă iezuiţilor, a fost ajutată sub cel de al Doilea Imperiu de „apariţiile” Fecioarei unui mic păstor din Lourdes. Aceasta s-a întâmplat la 2 ani după ce Papa Pius IX a semnat dogma Concepţiei Imaculate (1854) la instigarea Sociatăţii lui Iisus. Actele principale ale acestui pontificat au reprezentat toate victorii pentru iezuiţi, a căror puternică influenţă asupra papalităţii romane s-a manifestat din ce în ce mai mult.

În 1864, Papa Pius IX a publicat scrisoarea enciclică „Quanta cura”, însoţită de „Programa analitica” care blestema cele mai bune principii politice ale societăţilor contemporane.

„Blestemul a tot ceea ce era drag Franţei moderne! Franţa modernă doreşte independenţa statului; <<Programa analitica>> ne învaţă că puterea ecleziastică trebuie să îşi exerseze „autoritatea fără încuviinţare sau permisiunea puterii civile>>. Franţa modernă doreşte libertatea conştiinţei şi a venerării. <<Programa analitică>> spune că Biserica Romană are dreptul de a utiliza forţa şi a restaura Inchiziţia. Franţa modernă cunoaşte existenţa mai multor tipuri de venerare. <<Programa analitică>> declară că religia catolică trebuie considerată singura religie a statului şi toate celelalte trebuie excluse. Franţa modernă susţine că oamenii sunt suverani. <<Programa analitică>> condamnă votul universal. Franţa modernă spune că toţi francezii sunt egali în faţa legii. <<

134 H. Boehmer, op.cit., p. 290

Programa analitică>> afirmă că ecleziasticii fac excepţii în faţa tribunalelor civile şi criminale.”

„Acestea sunt doctrinele predate de iezuiţi în colegiile lor. Ein se află în faţa armatei contra Revoluţiei... Misiunea lor constă în creşterea tinerilor puşi în grija lor cu ură pentru principiile care stau la baza societăţii franceze, principii care au fost înscrise de foste generaţii cu un preţ mare. Prin învăţăturile lor, aceştia încearcă să împartă Franţa în două şi să pună la îndoilă tot ceea ce s-a făcut înca din anul 1789. Noi vrem armonie, ei vor conflict; noi vrem pace, ei vor război; noi vrem ca Franţa să fie liberă, ei vor ca ea să fie în sclavie; ei se luptă cu noi, lasaţi-ne să ne apărăm; ei ne ameninţă, lasaţi-ne să-i dezarmăm.”135

Dorinţa eternă a papalităţii de a domina societatea civilă a fost atunci reafirmată după cum a spus şi Renan în 1848 într-un articol numit „Liberalismul cleric” : „Aceasta demonstrează că suveranitatea oamenilor, libertatea conştiinţei şi toate libertăţile moderne erau condamnate de Biserică. Inchiziţia a fost prezentată ca fiind „consecinţa logică” a întregului sistem ortodox, <<rezumatul spiritului Bisericii>>. Acesta a adăugat <<atunci când ea va fi capabilă, Biserica va readuce Inchiziţia; dacă nu va face acest lucru, înseamnă că nu poate.>>”136

Puterea iezuiţilor asupra Vaticanului a fost arătată şi mai mult, câţiva ani mai târziu, după „Programa analitică” atunci când dogma Infailibilităţii Pontife a fost promulgată. Abbe Brugerette a scris că această dogmă a fost „pentru a arunca asupra anilor tragici 1870-1871, care au pus Franţa în doliu, luminoasa şi măreaţa sperţă creştină.”

Acelaşi autor a adăugat: „Se poate spune că pe perioada primei jumătăţi a anului 1870, Biserica Franceză nu se afla în Franţa. Ea se afla în Roma, foarte ocupată cu Consiliul General

135 Adolphe Michel: ,,Les Jesuites” (Sandoz et Fisch Bacher, Paris 1879, pp. 77 ss136 Abbe J. Brugerette, op. cit., pp. 221, 223

pe care Papa Pius X l-a convocat la Vatican...” „Conform Monseniorului Pie, aceşti clerici francezi şi-au <<aruncat>> complet proprii ficaţi, maxime şi libertăţi franceze sau galice.” Acest episcop din Poitiers a adăugat că totul a fost făcut ca un sacrificiu pentru principiul autorităţii, sunetul doctrinei şi dreptul civil. Totul a fost plasat sub piciorul Papei, i-au făcut un tron şi au sunat din trompetă spunând: „Papa este regele nostru; nu doar că voinţa sa este ordin pentru noi, dar şi dorinţele lui sunt reguli pentru noi.”137

Cedarea intrigilorn clericilor „naţionali” în mâinile papalităţii a fost clară iar, datorită ei, şi supunerea catolicilor francezi voinţei unui despor străin care sub acoperirea eticii şi a dogmei urma să le impună direcţiile sale politice fără vreo opoziţie. Catolicii liberali au protestat în zadar împotriva pretenţiilor exorbitante ale papalităţii de a dicta propriile legi în numele Sfâtului Duh. Abbe Brugerette ne informează că Monseniorul de Montalembert, conducătorul său a publicat în „Gazette de France” un articol în care protestează vehement împotriva celor care „sacrifică justiţia şi adevărul, motivul şi istoria, idolului pe care l-au pus la Vatican.”138

Mai mulţi episcopi notorii precum Părinţii Hyacinthe Loyson şi Gratry au urmat aceeaşi linie. Părintele Gratry spunea: „El şi-a publicat cu succes cele 4 Scrisori adresate Monseniorului Deschamps. În acestea el a discutat evenimente istorice precum condamnarea Papei Honorius, care conform lui, s-a opus semnării Infailibilităţii Pontife. Într-o manieră ascuţită şi amară, a denunţat dispreţul autorităţii catolice faţă de adevăr şi integritate ştiinţifică. Unul dintre ei, un candidat ecleziastic la doctoratul de Teologie a îndrăznit chiar să justifice falsele decrete în faţa Facultăţii din Paris, declarând că „nu a fost o fraudă odioasă.” De asemenea, Gratry a mai

137 Abbe J. Brugerette, op. cit., pp. 221, 223138 Abbe J. Brugerette, op. cit., pp. 221, 223

adăugat: „Chiar şi astăzi este afirmat că a fost potrivită condamnarea lui Galileo.”

„Voi oameni cu credinţă mică, cu inimi nefericite şi suflete sacre! Farsele voastre sunt scandaloase. În ziua când măreaţa ştiinţă a naturii s-a ridicat deasupra lumii, voi aţi condamnat-o.”

„Să nu fiţi surprinşi dacă oamenii, înainte să vă ierte... aşteaptă de la voi spovedanie, pocăinţă, căinţă şi îndreptări ale greşelilor voastre.”139

Nu mai e loc de cuvinte că iezuiţii, agenţi inspiraţi ai Papei Pius IX şi atotputernici asupra Consiliului nu erau nerăbdători în legătură cu spovedania, pocăinţa, căinţa sau îndreptarea într-un moment în care ei aproape şi-au atins scopul pe care şi l-au propus la Consiliul de la Trent de la mijlocul secolului al XVI-lea. La acea vreme, Lainez susţinea deja ideea Infailibilităţii Papale.

S-a dorit doar consacrarea ca şi dogmă, o pretenţie la fel de veche ca însăşi papalitatea. Nici un alt Consiliu de până atunci nu a dorit să o ratifice, dar timpul părea perfect atunci. Munca răbdătoare a iezuiţilor a pregătit clericii naţionali pentru cedarea ultimelor lor libertăţi. Prăbişirea iminentă a puterii temporale a Papei – întâmplată în faţa votului Consiliului – cerea o reîntărire a propriei autorităţi spirituale conform ultramontanismului. Argumentul trimfător şi „dictatus papae” al Papei Gregory VII, principii ale reocraţiei medievale au trimfat la mijlocul secolului XIX.

Ce anume din noua dogmă special consacrată reprezenta atotputernicia Societăţii lui Iisus în Biserica Romană?

„Sub acoperişul iezuiţilor care s-au stabilit la Vatican, încă de când puterile seculare i-au izgonit din toate ţările libere, asociindu-i cu factori dăunători, papalitatea a aspirat la noi ambiţii. Aceşti oameni răi care au transformat evanghelia într-

139 Părintele Gratry, citat de Abbe J. Brugerette, op. cit.,p. 229

un spectacol de lacrimi şi sânge şi rămân cei mai groaznici inamici ai democraţiei şi ai libertăţii în gândire domină papalitatea. Toate eforturile lor s-au concentrat pe păstrarea în Biserică a preponderenţelor fatale şi a doctrinelor lor fără de ruşine.”

„Dedicaţi cauzei centralizării extreme, dificilii apostoli ai teocraţiei sunt conducătorii recunoscuţi ai catolicismului contemporan şi şi-au pus sigiliul pe propria teologie, evalvia lor oficială şi pe politicile necinstite.”

„Adevăraţi ieniceri ai Vaticanului, ei inspiră totul, conduc totul, pătrund peste tot, se formează ca un sistem de guvernare, fiind credincioşi unei cazuistici ai cărei imoralitate profundă a fost dezvăluită de istorie şi a inspirat paginile nemuritoare de sublimă batjocură a lui Pascal. Prin <<Programa analitică>> din 1864, pe care ei înşişi au desenat-o, Papa Pius IX a declarat război tuturor gândurilor libere şi a sancţionat câţiva ani mai târziu dogma infailibilităţii care este un adevărat anacronism istoric şi pe care ştiinţa modernă nu dă doi bani.”140

Pentru aceia care vor continua să vadă o exagerare şi o defaimare a acestor linii abia citate, nu putem face mai bine decât să prezentăm confirmarea însăşi a acestori factori din stiloul ortodox al Monseniorului Daniel-Robs. Acestă confirmare are mai multă greutate prin faptul că a fost publicată în 1959 cu titlul „Reinstaurarea Societăţii lui Iisus” în propria publicaţie iezuiţă „Etudes”. Cităm un adevărat discurs pentru apărare:

„Din mai multe motive, această reorganizare a Societăţii lui Iisus a avut o importanţă istorică foarte considerabilă. Papa a redescoperit această credincioasă grupare, devotată total cauzei sale, lucru care urma să fie necesar foarte curând. Mulţi Părinţi urmau să exercite, pe

140 Louis Robuelin: ,,L’Eglise chretienne primitive et le catholicisme” (Paris, Maurice Boivent, 1927 pp. 79-81)

perioada acelui secol şi până acum o influenţă discretă, dar profundă asupra anumitor decizii luate de Vatican. Un tip de zicală a fost auzit în Roma: << cei care ţin pixul Papei sunt iezuiţi>>. Influenţa lor este evidentă în dezvoltarea venerării Inimii Sacre precum şi în proclamarea dogmei Concepţiei Imaculate în încheierea <<Programei analitice>> precum şi în definiţia <<Infailibilităţii>>. <<Civilta cattolica>> fondată de iezuitul napolitan Carlo Curci, a fost susţinută pentru a reflecta gândul Papei pe perioada majorităţii pontificatului lui Pius IX.>>141

Această mărturie este destul de clară. Judecând după contextele anterioare se poate deduce mai degrabă că a fost gândul Papei, cel care a fost reflectat în opiniile din „Civita cattolica”.

Nu mai sunt necesare cuvintele pentru a spune că iezuiţii, atotputernici în Roma, atât datorită spiritului cât şi organizaţiei lor, urmau să impice papalitatea în politicile internaţionale din ce în ce mai mult, după cum Monseniorul Louis Roogueline scria: „de când şi-a pierdut puterea temporală, Biserica din Roma a profitat de orice şansă pentru a recâştiga terenul pe care a fost constrânsă să-l abandoneze printr-o recrudescenţă a activităţilor politice. Întrucât schema ei, bine găndită, este să dividă cu scopul de a cuceri, ea a încercat să întoarcă fiecare conflict în favoarea ei.

Conform planului adepţilor lui Loyola, dogma Infailibilităţii Papale a favorizat această acţiune a Papei, a cărui importanţă poate măsurată prin faptul că majoritatea statelor au un reprezentat diplomatic acreditat lui. Sub acoperişul dogmei şi al eticii, subiecte care în principiu interzic cuvântul „infailibil”, Papa astăzi dispune de autoritate nelimitată asupra cunoştinţelor credincioşilor.

141 Daniel-Rops: ,,Le Retablissement de la Compagnie de Jesus” (Etudes, Septembri 1959)

Astfel, pe perioada secolului XX se poate observa activitatea Vaticanului implicat în politicile interne şi externe ale ţărilor şi modul în care aceste ţări erau guvernate datorită partidelor catolice.

Şi, mai mult, îl vom vedea susţinând oameni „ai Providenţei”, precum Mussolini şi Hitler, care vor dezlănţui cele mai groaznice tipuri de catastrofe.

Preoţii lui Hristos au recunoscut serviciile acestei faimoase Societăţi, care lucra cu atâtă sârguinţă în favoarea sa. Aceşti „fii ai Satanei”, după cum îi calificau câţiva ecelziaşti curajoşi, erau toţi întunecaţi, dar se pot lăuda cu mărturia din august care le-a fost oferită de decedatul Papă SS Pius XII, al cărui sfătuitor a fost un iezuit german.

În acest text publicat de „La Croix”, pe 9 august 1955 citim următoarele: „ Biserica nu vrea ajutoare de alt tip decât pe cele ale Societăţii... fie ca fiii lui Loyola să reuşească să calce pe urmele foştilor fii...”

Astăzi, la fel ca şi ieri ei fac exact aceasta, spre marele necaz al naţiunilor lor.

Secţiunea IV

Capitolul 7

IEZUIŢII ÎN FRANŢA DIN 1870 PÂNĂ ÎN 1885

Prăbuşirea Imperiului ar fi trebuit să aducă măcar o reacţie împotriva spiritelor „ultramontane” din Franţa. Dar nu a fost aşa după cum arată şi Adolphe Michel:

„Atunci când tronul a căzut în noroiul Sedanului pe 2 decembrie. Atunci când Franţa a fost definitiv învinsă, atunci când Adunarea din 1871 s-a întâlnit la Bordeaux, în timp ce se aştepta să se desfăşoare la Versailles, partidul cleric a fost mai îndrăzneţ ca niciodată. Cine nu şi-ar putea aminti manifestările arogante ale iezuiţilor şi ameninţările lor insolente pe perioada acestor ultimi ani? Precum un Părinte Marquigni care anunţa înmormântarea civilă a principiilor din '89; precum Monseniorul de Belcastel care oferea Franţa Inimii Sacre; iezuţii care au ridicat o Biserică pe dealul Montmartre din Paris, astfel sfidând Revoluţia; sau episcopii care împingeau Franţa să declare război Italiei pentru a putea stabili puterea temporală a Papei...”142

Gaston Bally explică foarte binemotivele acelei situaţii aparent paradoxale: „pe perioada cataclismului, iezuiţii, ca întotdeauna, s-au ascuns în gaura lor, lăsând Republica să se scoată singură şi cât de bine putea din noroi. Dar atunci când majoritatea muncii a fost făcută deja, când teritoriul nostru a fost eliberat de invazia Prusiei, invazia neagră a început din nou şi <<castanele au fost scoase din foc>>. Teritoriul îşi revenea dintr-un coşmar şi era timpul perfect pentru a pune mâna pe masele lovite de panică.”143

Dar oare nu este la fel după fiecare război? Este un fapt incontestabil că Biserica Romană a beneficiat întotdeauna de pe urma dezastrelor publice, întrucât moartea, nefericirea şi orice fel de suferinţă determină masele să caute consolări iluzorii în practicile religioase. Astfel, puterea celor care dau frâu liber acestor dezastre devine mai puternică sau este crescută de însăşi victimele. În ceea ce priveşte aceasta, cele

142 Adolphe Michel, op.cit., pp72, 73143 Gaston Bally, op. cit. pp. 101, 107, 108, 109

două războaie mondiale au avut aceleaşi consecinţe precum cel din 1870

Apoi, Franţa a fost cucerită. Pe de altă parte aceasta a fost o victorie genială a Societăţii lui Iisus, atunci când, în 1873, o lege a permis construirea unei basilici a Inimii Sacre pe dealul Montmartre. Această Biserică urma să reprezinte materializarea în piatră a triumfului iezuit , în locul unde şi-a început viaţa. La o primă vedere, această invocaţie a Inimii Sacre a lui Iisus, lăudată de iezuiţi, poate părea, deşi fiind la bază idolatră, chiar inocentă.

„Pentru a realiza pericolul”, scria Gaston Bally, „trebuie să ne uităm în spatele faţadelor, să fim martori la manipularea sufletelor şi să vedem scopul diferitelor lor asociaţii: frăţia <<Perpetual Adoration>>; frăţia <<Guard of Honor>>; Apostolatul de rugăciuni etc. Frăţiile, asociaţiile, apostolatele, misionarii, veneratorii, fanatocii, gărzile de onoare, mediatorii şi alte federaţii ale Inimii Sacre par să intenţioneze, după cum i-a invitat doamne Alacoque, să se unească cu cele 9 coruri de îngeri.”

Astfel, în realitate este pe departe de a fi inocentă. „Frăţiile şi-au exprimat scopurile în nenumărate rânduri. Nu mă pot acuza că i-am calomniat. Totuşi voi cita câteva pasaje ale declaraţiilor lor cele mai clare şi voi aduna mărturiile lor”.

„Opinia publică a fost şocată de remarcile Părintelui Olivier atunci când victimele Bazarului de Caritate au fost îngropate. Călugărul a văzut în acea catastrofă doar o altă dovadă a îndurării divine. Dumnezeu a fost întristat de <<greşelile>> noastre şi astfel ne invită să le corectăm.”

„Acest lucru părea monstruos. Construirea bazilicii de la Montmartre a fost rezultatul aceluiaşi << gând>>, dar acest lucru a fost uitat.”144

144 Gaston Bally, op. cit. pp. 101, 107, 108, 109

Care a fost atunci groaznicul păcat pe care Franţa trebuia să-l mărturisească? Autorul mai sus menţionat răspunde: „...Revoluţia”

Aceasta este crima abominabilă care trebuia „răscumpărată”.

„Astfel, bazilica Inimii Sacre simbolizează pocăinţa Franţei (Sacratissimo Cordi Jesu Galioe poenitens et devoter). Reprezintă, de asemenea, intenţiile noastre ferme de a repara greşelile făcute...”145

„Salvaţi Roma şi Franţa în numele Inimii Sacre” a devenit unul dintre imnurile Ordinului.”

„Astfel am putut să sperăm împotriva tuturor speranţelor”, scria Abbe Brugerette, „şi să aşteptăm de la <<Raiul aflat în pace>> , la un moment dat, marele eveniment de restaurare al Ordinului şi salvarea propriului pământ”.146

Se pare că „Raiul” supărat pe Franţa Drepturilor Omunlui nu a fost suficient de „pacifist” în ceea ce privea ridicarea bazilicii deoarece „restaurarea Ordinului” sau mai degrabă restaurarea monarhală „se mişca foarte încet”. Acelaşi autor explică acest lucru în următoarea manieră:

„Deşi grandioasele manifestări ale credinţei catolice pe perioada anilor care au urmat războiului din 1870 ar putea părea impresionante, acestea nu ar reprezenta decât o lipsă a şimţului de observaţie, dacă societatea franceză a acelei epoci ar fi judecată doar pe baza acelei evlavii exterioare. Trebuie să ne întrebăm atunci dacă sentimentul religios era un răspuns direct, al întregii societăţi, la exprimarea credinţei, sentiment care era devăluit de pelerinajele impuse organizate de episcopi şi de convingerea maselor din Biserici...”

„Nedorind atenuarea importanţei mişcării religioase din Franţa, născute de cele 2 războaie din 1870 şi 1914, care au ridicat speranţe înalte, trebuie să recunoaştem totuşi că această

145 Gaston Bally, op. cit. pp. 101, 107, 108, 109146 Abbe Brugerette, op. cit., II, pp. 10-14

reînviere a credinţei nu avea profunzimea şi cu atât mai puţin proporţia pe care o adevărată reînnoire religioasă ar avea-o...”

„Încă de atunci, Biserica Franţei era din nefericire alcătuită nu numai din mii de necredincioşi şi adversari ci şi dintr-un număr mare al acelora care erau credincioşi doar după nume, neavând convingere. Practicile religioase erau realizate nu pentru a convinge ci mai degrabă din obicei...”

„Curând după aceea Franţa părea să regrete mişcarea disperată care a făcut-o să trimită o majoritate catolică la o Adunare Naţională, majoritate care 5 luni mai târziu şi-a schimbat poziţia la alegerile complementare din 2 iulie. În acea zi ţara trebuia să aleagă 113 deputaţi. Acea zi a reprezentat o înfrăngere pentru catolici şi o victorie pentru aproximativ 90 de republicani. Toate alegerile care au urmat au avut acelaşi caracter republican şi de opoziţie anticlerică. Ar fi copilăros să pretindem că acestea nu reprezentau sentimentele şi dorinţele societăţii.”147

Abbe Brugerette, cel care vorbeşte despre pelerinajele organizate în acea perioadă pentru „înnobilarea ţării”, recunoaşte că ei au fost cauza „unor greşeli şi excese” care au ridicat suspiciunile „adversariilor bisericii”.

„Pelerinajele vor fi pentru ei planuri organizate de clerici pentru restaurarea monarhiei în Franţa şi a puterii pontife în Roma. Atitudinea luată de clerici în cele ce privesc aceste două scopuri va fi una care să justifice această acuzaţie din partea presei păgâne şi va da, după cum vom vedea mai târziu, un puternic impuls împotriva clericismului. Fără a se elibera de obiceiurile sale religioase reînviate pe perioada anilor de după război, societatea franceză se va răzvrăti împotriva acestui „guvern de preoţi”, după cum Gambetta a stigmatizat-o. În adâncul său, poporul francez a păstrat un instinct invincibil de rezistenţă împotriva a orice semăna chiar şi în mod vag cu dominaţia politică a Bisericii. Per ansamblu,

147 Abbe Brugerette, op. cit., II, pp. 10-14

această naţiune a iubit religia dar spectrul „teocraţiei” reînviat de presa de opoziţie, a speriat-o. Cea mai în vârstă fiică a Bisericii nu a vrut să uite că era, de asemenea, mama Revoluţiei.”148

Clericii cu iezuiţii în frunte făceau mari eforturi pentru a determina poporul francez să se lepede de spiritul republican!

„Încă de la introducerea legii lui Falloux, iezuiţii şi-au extins în mod liber colegiile lor unde i-au crescut pe copiii claselor mijlocii conducătoare şi pe care, în mod evident, nu i-a învăţat depspre marea dragoste pentru republică...”

„În ceea ce îi privea pe <<Asumpţioniştii>> creaţi în 1845 de intransigentul Părinte d’Alzon, aceştia voiau să dea înapoi oamenilo credinţa pe care au pierdut-o...”149

Dar mai existau şi alte congregaţii de predare înfloritoare şi invidioase: oratorii, dominicanii celui de al III-lea Ordin etc, care îi învăţau pe copiii claselor mijlocii, cât şi pe mai bine de jumătate de milion din copiii oamenilor obişnuiţi „buna doctrină”.

Nu este surprinzător că această situaţie a pus regimul republican în defensivă.

O lege, propusă de în 1879 de Jules Ferry dorea să îndepărteze clericii din Consiliul Instituiri Publice, în care au fost introduşi de legile din 1850 şi 1873, şi să dea înapoi statului abilităţile dreptului unic de a nota gradele profesorilor. Articolul 7 al acestei legi spune, de asemenea, că „nimeni nu avea dreptul să ia parte la predarea publică sau liberă dacă făcea parte dintr-o congregaţie religioasă neautorizată.”

„Iezuiţii sunt principala ţintă a acestui articol 7. Preoţii decanatului de la Moret (Seine-et-Marne) vor declara atunci că <<ei sunt de partea tuturor comunităţilor religioase, inclusiv de cea a venerabililor părinţi ai Societăţii lui Iisus>>.” „Să-i lovim pe ei”, scriu aceştia, „înseamnă să ne lovim pe noi înşine...”

148 Abbe Brugerette, op. cit., II, pp. 164, 165149 Adrien Dansette, op. cit., p.29

Mărturia este clară. Abbe Brugerette, care a scris acest fragment, descrie rezistenţa ridicată de catolici împotriva a ceea ce el numeşte „un atac înşelător”, dar adagă:

„Clericii continuă să ignore imensul progres al laicităţii. Nu a înţeles încă aceasta datorită opoziţiei lor faţă de principiile din '89 şi astfel au pierdut marea influenţă asupra conducerii spiritului public din Franţa.”150

Articolul 7 este respins de senat dar Jules Ferry invocă legile existente referitoare la congregaţii:

„În consecinţă, pe 29 martie 1880, <<Journal officiel>> conţine două decrete care îi obligau pe iezuiţi să se despartă şi toate congregaţiile neautorizate de bărbaţi şi femei să <<obţină recunoaştere şi aprobare pentru reglementările şi statutul lor legal în trei luni...”

Fără vreo întârziere, o mişcare de opoziţie a fost organizată. Conform Monseniorului Debidour „Biserica profund rănită s-a ridicat.” După 11 martie, Leo XIII şi nunţiul său papal au protestat...

„Acum era rândul tuturor episcopilor să apere cu energie ordinul religios.”151

Fiii lui Loyola au fost totuşi izgoniţi. Dar să vedem ce avea Abbe Brugerette de spus referitor la aceasta: „În ciuda tuturor, iezuiţii, experţi în a reintra pe fereastră atunci când sunt daţi afară, au reuşit să-şi pună colegiile sub controlul profanilor sau al ecleziaştilor seculari. Deşi nu mai locuiau în aceste colegii, aceştia puteau fi văzuţi, în anumite momente ale zilei, intrând pentru a-şi face datoriile de conducere şi supraveghere.”152

Dar înşelătoria a fost descoperită şi colegiile iezuite au fost în cele din urmă închise.

150 Abbe Brugerette, op. cit., II, pp. 164, 165, 166, 167, 176, 185.151 Abbe Brugerette, op. cit., II, pp. 164, 165, 166, 167, 176, 185.152 Abbe Brugerette, op. cit., II, pp. 164, 165, 166, 167, 176, 185.

În plus decretele din 1879 au fost aplicate aupra a 32 de congregaţii care au refuzat să se supună dispoziţiilor legale. În mai multe locuri expulzarea a fost încheiată prin intermediul armatei „manu militari” împotriva opoziţiilor creştinilor stârniţi de Părinţi. Aceştia nu doar au refuzat să ceară o autorizaţie legală ci şi să semneze o declaraţie prin care nu se opuneau regimului republican, acest lucru fiind suficient pentru Monseniorul de Freycinet, pe atunci preşedinte al consiliului, pentru a-i tolera în continuare, făcându-le astfel o favoare. Atunci când Ordinul a hotărât în final să semneze această declaraţie formală de loialitate, manevra a devenit nulă şi Monseniorul de Freycinet a demisionat deoarece a încercat să negocieze acest acord împotriva dorinţelor Parlamentului şi al colegilor săi din cabinet.

Abbe Brugerette comentează asupra declaraţiei pe care Ordinele religioase trebuiau să o semneze şi pe care o găsea respingătoare:

„Această declaraţie pentru respect faţă de instituţiile franceze ... ar putea părea inofensivă astăzi, în comparaţie cu jurământul de loialitate cerut episcopilor germani de Concordatul de la 20 iulie 1933 dintre papalitate şi Imperiul German.”

„Articolul 16 – înainte de a intra în posesia diocezelor lor, episcopii vor face un jurământ de loialitate în faţa preşedintelui regimului nazist sau a unui membru Reichsstatthalter, în următorii termeni:

Înaintea lui Dumnezeu şi a Sfintei Scripturi, jur şi promit, aşa cum face un episcop, loialitate regimului nazist german şi statului. Jur şi promit să respect şi să-i determin pe clerii mei să respecte guvernul stabilit conform legii constituţionale. Aşa cum îmi este datoria, voi lucra pentru binele şi interesul statului german; în programul pe care mi l-a încredinţat Sf. ministru, voi încerca să opresc tot ceea ce va fi

în detrimentul său.” (Concordat între papalitate şi Imperiul German) 153

Diferenţa este foarte mare între între simpla promisiune de neopunere faţă de regimul francez şi acest jurământ solemn de susţinere a statului nazist. La fel de mare este diferenţa dintre cele două regimuri, unul democratic şi liberal, atât de urât de Biserica Romană, şi altul totalitar şi intolerant, dorit şi înfiinţat de forţele unite ale lui Franz von Papen, şambelanii secreţi ai Papei şi al Monseniorului Pacelli, nunţiu în Berlin şi viitor Pis XII.

Abbe Brugerette după ce a declarat că scopul guvernului a fost atins în ceea ce priveşte Societatea lui Iisus, recunoaşte de asemnea:

„Nu putem discuta despre distrugerea instituţiei congregaţiilor. Congregaţiile femeilor nu au fost atinse iar cele autorizate <<la fel de periculoase ca şi celelalte datorită spiritului lor profan>> stăteau încă în picioare. Ştiam, de asemenea, că aproape toate congregaţiile bărbaţiilor, izgoniţi din casele lor datorită decretului din 1880 s-au întors în linişte la mănăstirile lor.”154

Dar această linişte a fost scurtă. Intenţia statelor de a percepe taxe şi drepturi de succesiune asupra averii comunităţilor ecleziastice a provocat un ţipăt general printre aceştia, întrucât nu aveau nici o intenţie de a se supune legii. „Organizarea rezistenţei a reprezentat munca unui comitet condus de P.P. Bally, „asumpţionist”, Stanislas, un călugăr capucin şi Le Dore, conducător al eudiştilor... Părintele Bally reînvia entuziasmul călugărilor scriind: „Asemenea Sfântului Laurent, călugării şi măicuţele ar merge mai degrabă la roata de tortură decât să se predea.”155

153 Abbe Brugerette, op. cit., II, pp. 164, 165, 166, 167, 176, 185.154 Abbe Brugerette, op. cit., pp. 185, 196, 191 155 Abbe Brugerette, op. cit., pp. 185, 196, 191

Ca şi un accident, principalul insuflător al „marelui entuziasm”, Bally era un „asumpţionist” sau de fapt, un iezuit camuflat. În cele ce privesc instrumentele de tortură, am putea reaminti bunuli Părinte, că acestea se află în tradiţia papalităţii şi nu în cea a unui stat republican.

În cele din urmă, congregaţia a plătit aproximativ jumătate din ceea ce avea, iar Abbe Brugerette recunoaşte că „prosperitatea muncii lor nu a fost slăbită”, după cum ne putem imagina.

Nu putem intra în detalii în cele ce privesc legile din 1880 şi 1886 care urmăresc să asigure neutralitatea religioasă în şcolile de stat, această „secularizare”156 care este normală pentru toate minţile tolerante, dar este respinsă de Biserica Romană întrucât reprezintă o încercare abominabilă în forţarea conştiinţei, lucru pe care l-a pretins doar pentru ea. Nu puteam aştepta ca ea să lupte pentru acest aşa zis drept la fel de violent ca şi pentru privilegiile financiare.

În 1883, Congregaţia romană a Indexului, inspirată de iezuiţi intră în luptă condamnând anumite cărţi şcolare referitoare la etică şi educaţie civică. Bineînţeles, problema este gravă. Unul dintre autori, Paul Bert a îndrăznit să scrie că ideea de miracole „trebuie să dispară din mintea critică.” Astfel, mai mult de 50 de episcopi au promulgat un decret al Indexului cu comentarii fulminante, şi unul dintre ei, Monseniorul Isoard declară în scrisoarea sa pastorală din 27 februarie 1883, că profesorii, părinţii şi copii care refuză să distrugă aceste cărţi vor fi interzişi în sacrament. 157

Legile din 1886, 1901 şi 1904, care declarau că nici un post de profesor nu putea fi deţinut de membrii ai congregaţiilor religioase au stârnit multe proteste venite din partea Vaticanului şi a clericilor „francezi”. De fapt, tot ceea ce

156 Vezi Jan Cotereau: ,,Antologie des grands textes laiques” (Fischbacher, Paris)157 Vezi Jean Cornec: ,,Laicite” (Sudel, Paris)

trebuiau să facă profesorii călugări şi măicuţe nu era decât să se „secularizeze”. Singurul rezultat pozitiv al acestor dispoziţii legale a fost că profesorii şcolilor aşa numite „libere” trebuiau să creeze calificări pedagogice adecvate, acesta fiind un lucru bun, ţinându-se seama că înaintea războiului trecut şcolile primare catolice din Franţa erau într-un număr de 11.655 şi aveau 824.595 elevi.

În cele ce privesc colegile „libere”, în special cele iezuite, numărul lor se reduce datorită mai multor factori care nu au nimic de a face cu încăierările legale. Superioritatea învăţaturilor oferite de universitate, recunoscute de majoritatea părinţilor şi existenţa ei neschimbată de-a lungul timpului reprezintă principalele cauze pentru popularitatea ei crescândă. În plus, Societatea lui Iisus a redus în mod voluntar numărul şcolilor sale.

Secţiunea IV

Capitolul 8

IEZUIŢII ŞI GENERALUL BOULANGERIEZUIŢII ŞI AFACEREA DREYFUS

Ostilităţii a cărei victimă pretinde a fi sincerul partid, la mijlocul secolului al XIX-lea, în statul Republican, nu îi lipsea justificarea. Opoziţia clericilor faţă de regimul liber al Franţei a

fost arătată cu fiecare ocazie conform Abbe Brugerette. În anul 1873, încercarea de a restaura monarhia contelui de Chambord a eşuat deoarece pretendentul a refuzat cu încăpăţânare să adopte steagul tricolor ca şi emblemă a Revoluţie.

„Aşa cum catolicismul părea legat de politică sau de un anumit tip de politică... Laicitatea faţă de Monarhie a fost transmisă din generaţie în generaţie atât în vechile familii nobile cât şi în clasele mijlocii şi printre oamenii obişnuiţi, în regiunile catolice din Vest şi Sud. Nostalgia lor pentru un regim idealist şi antic exprimat între epopea Evului Mediu a reprezentat salvarea religiei. Ei s-au adunat în spate la Veuillot cu familia regală din Chambord, aceasta fiind considerată a fi formă de guvernământ cea mai favorabilă pentru Biserică. Din uniunea acestor forţe politice şi religioase a luat naştere un tip de misticism reacţionar ilustrat perfect de Monseniorul Pie, episcop al Poitiers şi de încarnarea cea mai bună a cuvântului ecleziastic: „Franţa care aşteaptă un alt şef şi strigă după un conducător..., va primi din nou de la Dumnezeu, <<sceptrul universului care a căzut din mâinile sale pentru o perioadă de timp>>, într-o zi când ea va învăţa iarăşi să îngenuncheze.”158

Această imagine descrisă de un istoric catolic este importantă. Ea ajută la înţelegerea mişcărilor care au urmat câţiva ani mai târziu şi anume o încercare de restaurare nereuşită în 1873.

Acelaşi istoric catolic descrie atitudinea politică a clericilor din acea vreme astfel:

„La momentul alegerilor, prezbitariile au devenit centre pentru candidaţii reacţionari. Preoţii şi miniştrii oficiali dădeau telefoane de acasă pentru propaganda electorală, defăimarea Republicii şi a noilor legi de predare. Ei declară că cei care votează pentru gânditorii liberi, prezentul guvern sau francmasonii descrişi ca <<bandiţi>>, <<plebea>> şi <<hoţi>> sunt acuzaţi de păcat capital. Este declarat că : 1. o femeie care

158 Adrien Dansette, op.cit., II, pp. 37, 38

comite adulter va fi iertată mai uşor decăt cei care îşi trimit copiii la şcoli profane; 2. este mai bine să sugrumi un copil decât să susţii regimul; 3. le vor fi refuzate sacramentele celor care vor vota cu partidele partizane. Ameninţările sunt duse până la capăt: negustorii republicani şi anticlericii sunt boicotaţi, este refuzat ajutorul oamenilor săraci, iar muncitorii sunt concediaţi.”159

Aceste excese din partea clericilor, afectate tot mai mult de ultramontanismul iezuit sunt chiar mai puţin acceptate datorită faptului că sunt emanate de „ecleziastici plătiţi de guvern după cum şi Concordatul este încă aplicat.”

De asemnea, majoritatea opiniei publice nu este fericită cu această presiune asupra conştiinţelor după cum scrie autorul mai sus menţionat: „După cum am văzut, poporul francez, ca un întreg, este indiferent faţă de probleme religioase şi nu putem confunda observatorii ereditari ai practicilor religioase cu credinţa adevărată...” „Adevărul este că harta politică a Franţei este identică cu cea religioasă... Putem spune că în regiunile unde credinţa este mai puternică, poporul francez votează candidaţi catolici. În alte părţi, ei aleg în mod conştient deputaţi şi senatori anticlerici... Aceştia nu doresc clericismul, întrucât reprezintă autoritatea ecleziastică în problemele politice şi este adeseori numit <<guvernul preoţilor>>.”

„Pentru un număr mare de catolici, faptul că preotul, acest om tulburător, intervine în instrucţiunile predicii şi în reţetele spovedaniei referitoare la comportamentul credincioşilor, controlând gândul, sentimente, acţiuni, mâncarea, băuturi şi chiar intimităţile vieţii de familie, este de ajuns. Ei intenţionează să limiteze acest imperiu prin păstrarea independenţei lor ca cetăţeni.”160

Am dori să vedem acest spirit de independenţă la fel de viu şi azi.

159 Adrien Dansette, op.cit., II, pp. 46, 47, 47160 Adrien Dansette, op.cit., II, pp. 46, 47, 48

Dar, deşi opinia acelui „număr mare de catolici” era atât de puternică pe cât era numărul lor, ultramontanii nu dezarmau şi nu determinau la fiecare ocazie lupta împotriva regimului atât de urât de ei. Aceştia au crezut, pentru o perioadă de timp că nu au găsit „omul providenţei” în persoana Generalului Boulanger. Ministru al războiului în 1886, acesta a organizat propria propagandă atât de bine încât aceasta l-a făcut să arate ca un viitor dictator.

„Un acord tacit”, scrie Monseniorul Adrein Dansette, „este încheiat între general şi catolici şi devine clar pe perioada verii... Acesta a mai încheiat, de asemenea, un acord secret cu membrii regali ai Parlamentului precum baronul de Mackau şi contele de Mun, apărători fideli ai Bisericii la Adunare...”

„Calmul ministru de interne Constans, ameninţă cu arestarea lui iar pe 1 aprilie, candidatul dictator fuge la Buesselles cu amanta sa.”

De acum înainte, „boulangismul” decade rapid. Franţa nu a fost cucerită: „ea se reface... <<boulangismul>> este zdrobit la poli pe 22 septembrie şi 6 octombrie 1889...”161

Poate fi citit din stiloul aceluiaşi istoric tipul de atitudine al Papei din acea vreme referitor la acest aventurier. Acesta era Leo XIII, care în 1878 i-a urmat lui Papa Pius IX, Papă al „Programei analitice” şi care s-a prefăcut că sfătuieşte credincioşii Franţei pentru a se alătura regimului republican:

„În august (1889), amabasadorul german la Vatican pretinde că Papa vede în general (Boulanger) omul care va răsturna Republica Franceză şi va reinstaura monarhia. Poate fi citit un articol în care <<Monitorul Romei>> susţine că acest candidat dictatorial a preluat puterea şi că Biserica <<ar putea obţine multe beneficii din aceasta>>... Generalul Boulanger l-a trimis pe unul din foştii săi ofiţeri la Roma cu o scrisoare pentru Leo XIII, în care el promitea Papei <<că în ziua în care

161 Adrien Dansette, op.cit., II, p. 114 ss

va ţine în mâna sa sabia Franţei va face tot posibilul ca drepturile papalităţii să fie recunoscute>>”162

Aşa a fost acest Pontif iezuit; clericii intransigenţi au obiecatat asupra presupusului lui exces de „liberalism”!

Criza „Boulangistă” a dezvăluit destul de bine acţiunile conduse de partidul religios împotriva Republicii profane sub masca naţionalismului. Transparenţa, precum şi rezistenţa majorităţii naţiunii a învins acea încercare în ciuda întregii agitaţii a acestei forţe. Totuşi, aceste tactici şovine s-au dovedit a fi eficiente mai ales la Paris şi urmau a fi folosite şi cu alte ocazii. A fost o pură întâmplare sau totul a fost provocat? Discipolii lui Loyola au fost la conducerea acestei mişcări. „Prietenii lor sunt aici”, scria Monseniorul Pierre Dominique, „o nobilime bigotă, o burghezie care îl resping pe Voltaire şi mulţi militari. Ei vor lucra în special în armată iar rezultatul va fi faimoasa alianţă a <<sabiei cu picăturile apei sfinţite>>.”

„În anul 1890, nu conştiinţa regelui Franţei aceştia o conduc ci statul major sau cel puţin pe şeful lor. Apoi izbucneşte <<Afacerea Dreyfus>>, un război civil care divide Franţa în două.”163

Istoricul catolic Adrien Dansette rezumă începutul Afacerii după cum urmează:

„ Pe 22 decembrie 1894 căpitanul artileriei Alfred Dreyfus este găsit vinovat, condamnat la deportare şi închisoare pe viaţă. Trei luni mai târziu <<Serviciul nostru Secret>> a descoperit la <<Ambasada germană>> o listă cu mai multe documente care aveau de aface cu apărarea naţională. S-a stabilit o asemănare între scrisul de pe listă şi cel al Căpitanului Dreyfus. Statul major a strigat imediat <<Este el. Este evreul>>. Aceasta era doar o prezumţie întrucât trădarea nu avea o explicaţie psihologică (Dreyfus avea o reputaţie bună, era bogat şi ducea o viaţă ordonată). Totuşi,

162 Adrien Dansette, op.cit., II, p. 114 ss163 Pierre Dominique, op. cit., p. 239

nefericitul om este închis, condamnat de un tribunal militar după o anchetă atât de parţială, încât judecata trebuie să fi fost preconcepută. Ca să fie şi mai rău, se va afla mai târziu că un document secret a fost oferit Judecătorilor fără ca avocatul acuzatului să ştie de el...”

„Au existat mai multe scurgeri de informaţii de la statul major după arestarea lui Dreyfus şi comandantul Picquart, şeful Serviciilor Secrete, după luna iulie 1895 află de un anumit proiect numit <<Petit Bleu>> (Scrisori poştale) dintre diplomatul militar german şi comandantul francez (de origine ungară) Esterhazy. Acesta era un om rău famat care îşi urăşte ţara adoptivă. Un ofiţer al Serviciului Secret, comandantul Henry adaugă la dosarul Dreyfus, după cum vom vedea, un document fals care ar fi zdrobitor pentru ofiţerul evreu dacă ar fi fost adevărat. El şterge şi rescrie numele de Esterhazy de pe <<Petit Bleu>> pentru a lăsa impresia că documentul a fost falsificat. Astfel, Picquart este dezonorat în noiembrie 1896.”164

Dezonoarea şefului Serviciile Secrete este uşor de înţeles: entuziasmul lui de a ascunde relele acumulate era prea excesiv. Mărturia cea mai de încredere se găseşte în „Carnets de Schwartzkoppen” publicată după moartea sa în 1930. Autorul primea documente secrete referitoare la apărarea naţională a Franţei de la Esterhazy şi de la Dreyfus.

„La un moment dat , în iulie, Picquart s-a gândit că era momentul să îl avertizeze printr-o scrisoare pe şeful statului major care se afla atunci la Vichy în legătură cu suspiciunile lui referitoare la Estehazy. Prima întâlnire a avut loc pe 5 august 1896. Generalul de Boisdeffre a aprobat tot ceea ce a făcut Picquart până atunci referitor la această Afacere şi i-a dat permisiunea de a-şi continua investigaţia.”

„Ministrul de război, generalul Baillot a fost informat, de asemenea, din august de suspiciunile lui Picquart. De asemenea, a aporbat măsurile luate de Picquart. Esterhazy, pe

164 Adrien Dansette, op.cit., II, pp. 263, 264.

care l-au concediat, a încercat, folosindu-şi conexiunile cu deputatul Jules Roche, să deţină un post la ministerul de război, a încercat să ia legătura cu mine, din nou, şi a scris mai multe scrisori ministrului de război. Una din aceste srisori i-a fost dată lui Picquart, care pentru prima dată a realizat că scrisul său este la fel ca cel din <<listă>>! El a arătat o poză a acelei scrisori lui Du Paty şi Bertillon, fără a le spune cine a scris-o...” Bertillon a spus: „este scrisul din listă!”165

„Simţind că vinovăţia lui Dreyfus se îndepărtează, Picquart a decis să consulte <<micul dosar>> care a fost oferit judecătorilor. Arhivistul Gribeli i l-a oferit. Era seară. Rămas singur în birou, Picquart a deschis plicul lui Henry pe care se afla parafa lui Henry scrisă cu pix albastru. Mare i-a fost surprinderea atunci când a descoperit nulitatea acelor jalnice documente şi din care nici unul nu putea fi aplicat lui Dreyfus. Pentru prima dată, acesta a ştiut că omul condamnat pe <<Ille du Diable>> (Insula Diavolului) era nevinovat. În ziua următoare, Picquart a scris o scrisoare generalului de Boisdeffre în care prezenta toate acuzaţiile împotriva lui Esterhazy şi recenta sa descoperire: atunci când generalul a citit despre <<acel document secret>> acesta a sărit exclamând: <<De ce nu a fost ars aşa cum am stabilit?>>”166

Von Schwartzkoppen a scris mai departe: „Poziţia mea a devenit extrem de inconfortabilă. Această problemă este mai presus de mine: să spun tot adevărul şi astfel să repar groaznica greşeală şi să-l eliberez pe acel biet om nevinovat? Dacă aş putea face cum vreau eu, asta aş fi făcut. Uitându-mă mai atent la aceste lucruri în detaliu am ajuns la concluzia că nu trebuie să ma implic în această problemă, întrucât nimeni nu m-ar fi crezut; de asemenea, judecăţile diplomaţilor stăteau în calea acestei acţiuni. Considerând că guvernul francez va fi capabil

165 ,,Les Carnets de Schwartzkoppen” Rieder, Paris 1933, pp. 147, 148, 162166 Armand Charpentier, ,,Histoire de l’affaire Dreyfus”, (Fasquelle 1933, p. 73)

să ia măsurile necesare pentru a face justiţie eu tot am decis să nu fac nimic.”167

„Putem vedea prinzând viaţă tacticile statului major”, scrie Adrien Dansette. „Dacă Esterhazy este vinovat, ofiţerii care au provocat acea condamnare ilegală a lui Dreyfus şi mai ales generalul Marcier, ministrul de război al momentului sunt vinovaţi de asemnea. Interesela armatei presupun sacrificiul lui Dreyfus; nu trebuie să ne implicăm în această sentinţă din 1849.”168

Rămânem zăpăciţi la gândul că un astfel de argument ar putea fi invocat de justiţie, o condamnare nedreptă. Aşa a fost să fie atunci în ceea ce priveşte Afacerea care atunci tocmai începea. Bineînţeles, eram cu toţii în febra antisemită. Dizertaţiile violente ale lui Edouard Drumont, în „Libre Parole” arătau în fiecare zi copii israelieni ca fiind agenţi ai corupţiei naţionale şi ai dizolvării. Prejudiciul nefavorabil creat a stârnit o mare parte din opinia publică să creadă „a priori”, în vinovăţia lui Dreyfus. Dar, mai târziu când vinovăţia acuzatului a devenit evidentă, monstruosul argument al „infailibilităţii” tribunalului militar era încă susţinut, iar de acum înainte era susţinut cu un cinism perfect.

Oare Sfântul Duh este cel care îi inspiră pe aceşti judecători în uniformă, care nu fac greşeli? Este tentant să credem în intervenţia celestă – atât de similar cu cel care garantează infailibilitatea papală – atunci când citim despre Părintele du Lac, membru al Societăţii lui Iisus, care a avut multe de a face cu Afacerea:

„El a condus colegiul de la <<Rue des Postes>>, unde iezuiţii au pregătit candidaţii pentru Şcolile mai mari. El este un om foarte inteligent cu importante relaţii. La transformat pe Drumont în confesorul lui de Mun şi de Boisdeffre,

167 ,,Les Carnets de Schwartzkoppen” Rieder, Paris 1933, pp. 147, 148, 162168 Adrien Dansette, op.cit., II, pp. 263, 264

conducătorul statului major al Armatei, pe care îl vede în fiecare zi.”169

Abbe Brugerette a menţionat de asemenea, aceleaşi fapte citate de Joseph Reinach: „Nu este acesta Părintele du Lac care l-a convertit pe Drumond şi l-a determinat să scrie <<Franţa evreică>> şi care a furnizat mijloacele de creare a <<Libre Parole>>? Oare generalul de Boisdeffre nu îl vedea în fiecare zi pe faimosul iezuit? Şeful statului major nu i-a nici o decizie fără a se consulta înainte cu conducătorul.:170

Acolo, pe Insula Diavolului, care îşi merită numele în acel climat fatal, victima acestui complot a fost tratată într-un mod extrem de crud. Presa antisemită a împărţit rapoarte în care spunea că acesta încearcă să evadeze. Andre Lebon a dat ordine în consecinţă.

„În duminica de 6 septembrie, dimineaţa, conducătorul închisorii Lebar l-a informat pe prizonier că nu va mai avea voie să se plimbe pe acea partea a insulei care a fost rezervată pentru el şi că va fi închis în baraca sa. Seara, a fost anunţat că pe timp de noapte va fi pus în lanţuri. La piciorul patului său, făcut din 3 scânduri erau nituite două cătuşe din fier care înconjurau picioarele condamnatului. Atunci când nopţile erau toride această pedeapsă era foarte dureroasă.”

„În zori, gărzile dezlegau prizonierul iar când acesta se ridica tremura în picioare. I-a fost interzis să-şi părăsească baraca în care trebuia să stea zi şi noapte. Seara era înlănţuit din nou. Această pedeapsă a durat 40 de nopţi. După un timp, gleznele sale erau acoperite de sânge şi trebuiau să-l bandajeze. Gărzilor sale fiindu-le milă de el, îl bandajau înainte de a-i pune lanţurile.”171

Totuşi, condamnatul continua să se declare nevinovat. El i-a scris soţiei sale: „Trebuie să existe undeva pe acest tărâm

169 Pierre Dominique, op. cit., p. 240170 Abbe Brugerette, op. cit., II, pp. 454, 432, 467171 Armand Charpentier, op.cit., p. 74

generos şi frumos al Franţei un om cinstit care este suficient de curajos ca să caute adevărul.”172

Adevărul nu mai era în îndoială acum. Ceea ce lipsea era dorinţa de a lăsa să iasă la iveală. Abbe Brugerette mărturiseşte:

„Prezumţia de nevinovăţie a condamnatului de pe insula diavolului s-a multiplicat în van. Declaraţiile Monseniorului de Bulow la Reichstag şi cele transmise de Monseniorul de Munster, ambasadorul său, guvernului francez au declarat de asemenea nevinovăţia lui Dreyfus în zadar; nevinovăţia dezvăluite şi de împăratul Guillaume şi confirmată când Schwarzkoppen (atacul militar german)a fost rechemat la Berlin de îndată ce Esterhazy a fost acuzat de către Mathieu Dreyfus (fratele condamnatului). Statul major se opune oricărei reexaminări a procesului... cineva este ocupat să îl acopere pe Esterhazy. Documente secrete îi sunt comunicate pentru apărarea sa, iar chiar scrisul său nu este voie a fi comparat cu cel de pe <<lista>>...”

„Apărat astfel ticălosul Esterhazy este suficient de îndrăzneţ să ceară să fie audiat de către Consiliul de război. El este informat în mod unanim în 17 ianuarie 1898 după o dezbatere care a durat 3 minute.”173

Trebuie să menţionăm că după câteva luni, când colonelui Henry a fost acuzat de falsificare, Estehazy a mers în Anglia şi în cele din urmă a mărturisit că el este autorul faimoasei „liste” atribuite lui Dreyfus.

Nu putem cita toate întâmplările acestei drame, falsificările adăugate altor falsificări în încercarea de a ascunde adevărul, demisia şefului statului major, căderea miniştrilor, sinuciderea lui Henry, reţinut la Mount Valerian, care şi-a tăiat gâtul şi astfel a scris cu propriul sânge mărturia vinovăţiei sale.

172 ,,Lettres d’un innocent”, ianuarie şi februarie 1985173 Abbe Brugerette, op. cit., II, pp. 454, 432, 467

În decembrie 1898, nota semioficială a fost publicată de presa germană: „Declaraţiilem guvernului imperial au stabilit că nici o personalitate germană nu a avut nici un fel de legătură cu Dreyfus. Astfel, din punctul de vedere al germanilor nu vedem nici o inconveninţă în a publica în totalitate documentul secret.174

În final, inevitabila reexaminare a fost decisă de Înalta Curte. Dreyfus trebuie să apară din nou în faţa consiliului de război la Rennes pe 3 iunie 1899 şi reprezintă începutul unei alte torturi pentru el. „Nu avea de unde să ştie că urma să întâlnească mai multă ură decât atunci când a plecat şi că foştii lui şefi, conspirând să îl trimită înapoi pe insula Diavolului nu vor avea milă de acest nenorocit, această umilă creatură care a crezut că a trecut peste toate suferinţele posibile.”175

„Astfel”, scria Abbe Brugerette, „consiliul de război de la Rennes va adăuga o nouă injustiţie anchetei procesului din 1894. Ilegalitatea acestui proces, vinovăţia lui Esterhazy, manevrele criminale ale lui Henry vor ieşi la iveală pe perioada celor 29 de prezentări ale procesului la Rennes. Dar Comitetul de război... îl vor judeca pe Dreyfus de alte acuzaţii de spionaj care nu au constituit niciodată cauza unei alte acuzaţii sau al unui raport. Toate scurgerile anterioare îi vor fi atribuite lui şi vor fi produse documente care nu aveau nici o legătură cu el... În final, şi contrar tuturor tradiţiilor noastre legale vom cere ca Dreyfus însuşi să dovedească că un asemnea document nu a fost eliberat de el, ca şi cum sarcina acuzării nu era aceea de a dovedi crima.”176

Parţialitatea acuzatorilor lui Dreyfus a fost atât de evidentă încât opinia publică din afara Franţei s-a răzvrătit. În Germania, semioficiala „Cologne Gazette” a publicat în 16 şi

174 Maurice Paleologue: ,,Journal de l’Affaire Dreyfus” (Plon, Paris 1955, p. 149) 175 Abbe Brugerette, op. cit., II, pp. 454, 432, 467176 Abbe Brugerette, op. cit., II, pp. 469, 471, 472

19 august, la jumătatea perioadei de desfăşurare a procesului 2 articole în care putem citi următoarea frază: „Dacă, după declaraţiile guvernului german şi dezbaterile Înaltei Curţi de Apel din Franţa cineva mai crede ca Dreyfus e vinovat nu putem spune decât atât că acea persoană trebuie să fie bolnavă mental sau doreşte în mod conştient ca un nevinovat să fie condamnat.”177

Dar ura, prostiile şi fanatismul nu au fost doar cu atâta dezarmate.

Au fost folosite chiar noi falsuri care le-au înlocuit pe cele care nu mai aveau credibilitate. Ca să facem un scurt rezumat, totul a fost doar o bufonerie sinistră. La sfârşit, Dreyfus a fost condamnat la 10 ani de închisoare cu consecinţe atenuatoare.

„Nenorocitul proces a provocat o indignată stupoare în întreaga lume. Franţa era urâtă. Cine şi-ar fi putut imagina o supărare atât de mare?”178, a exclamat Clemenceau în ziarele engleze şi germane. Mila era indispensabilă. Dreyfus a acceptat să meargă mai departe „căutând anularea îngrozitoarei greşeli militare a cărei victimă era.” „Pentru acestă anulare era inutil să se bazeze pe justiţia Consiliului de război. Această justiţie a fost văzută lucrând! A venit din nou din partea Înaltei Curţi de Apel care după investigaţii profunde şi dezbateri lungi a anulat o dată pentru totdeauna verdictul de la Rennes. Căteva zile mai târziu, Adunarea şi Senatul prin vot solemn l-au restabilit pe Dreyfus în arnată: Dreyfus căruia i s-au oferit Legiunea de Onoare şi a fost restabilit public.

Anularea întârziată obţinută atât de greu s-a datorat „oneştilor şi curajoşilor” oameni precum cei de pe Insula Diavolului au vrut să vadă. Numărul lor a crescut din ce în ce mai mult pe măsură ce adevărul ieşia la iveală. După achitarea rapidă a trădătorului Esterhazy de către consiliul de război, în

177 Maurice Paleologue, op. cit., p. 237178 ,,L’autore” 14 septembrie 1899

ianuarie 1898, Emil Zola a publicat în „Aurore”, publicaţia lui Clemenceau faimoasa lui scrisoare „Eu acuz”. El a scris: „Acuz primul consiliu de război de faptul că a violat legea prin condamnarea unui acuzat pe baza unui document care a rămas secret şi acuz al doilea consiliu de război că a acoperit această ilegalitate prin comiterea unei crime judiciare prin achitarea conştientă a acuzatului.”

Dar, „cavalerii” Societăţii noastre erau de veghe în a aduce la tăcere orice ar putea lumina publicul. O întrebare din partea deputatului catolic de Mun l-a a adus pe Zola în faţa Curţii Assize de la Seine şi curajosul scriitor a fost acuzat la un an de închisoare (pedeapsa maximă) ca un rezultat al acestui proces injust.

Opinia publică a fost amăgită de strigătele „clericilor naţionalişti” încât alegerile din mai 1898 au fost în favoarea lor.

Totuşi, falsele dezvăluiri publice, concedierea conducătorului statului major, parţialitatea criminală a judecătorilor au deschis ochii celor care căutau adevărul din ce în ce mai mult. Aceasta a venit din rândul protestanţilor, evreilor şi profanilor.

„În Franţa, catolicii erau foarte puţini în comparaţie cu cei care luau apărarea lui Dreyfus... Acţiunea acestei mâini de oameni a făcut puţin zgomot. Conspiraţia tăcerii i-a înconjurat...”179

„Majoritatea preoţilor şi a episcopilor a rămas convinsă de vinovăţia lui Dreyfus”, scria Abbe Brugerette. Georges Sorel adăuga de asemenea: „În timp ce Afacerea Dreyfus a divizat grupurile sociale, lumea catolică era complet unită împotriva reexaminării.” Peguy însuşi recunoaşte că „toate forţele politice ale Bisericii au fost întotdeauna împotriva lui Dreyfus.”

179 Adrien Dansette, op. cit., II, pp. 275, 276

Trebuie să amintim lista abonaţilor deschisă de „Libre Parole” şi „La Croix” în favoarea văduvei lui Henry, care s-a sinucis? Numele preoţilor abonaţi erau însoţite de „comentarii nu foarte evanghelice”, după cum spunea Monseniorul Adrein Dansette care citează următoarele:

„Un anume Abbe Cros cere un preş la pat făcut din piele de evreu şi pe care să poată călca dimineaţa şi seara. Un tânăr preot ar dori să-i spargă nasul lui Reinach cu călcâiul; trei preoţi ar dori să-l pălmuiască pe evreul Reinach.”180

Doar clericii seculari au rămas rezervaţi. În Congregaţii lucrurile sunt mult mai virulente:

„Pe 5 iulie 1898, zi de premiere la Colegiul Arcueil, condusă de Generalissimo Jamont (vicepreşedinte al Consiliului Superior de Război), Părintele Didon, rector al Şcolii Albert-le-Grand, a ţinut un discurs violent în care acuza oamenii a căror crimă a fost curajoasa denunţare a unei greşeli militare...”

„Oare trebuie”, spunea un călugăr elocvent, „să-i lăsăm pe cei slabi să se desfăşoare liber? În mod clar, nu! Inamicul este intelectualismul care pretinde a dispreţui forţa şi civilii care doresc să subordoneze armata. Atunci când influenţarea a dat greş, atunci când dragostea (!) a fost ineficientă, trebuie să scoatem sabia, să împărţim teroarea, să tăiem capete, să pornim războaie, greve...”

„Acest discurs părea a fi o provocare aruncată tuturor simpatizanţilor nefericitului condamnat.”181

„Dar pe câţi dintre ei i-am auzit de atunci? Aceste chemări la represiuni sângeroase, venite din partea blânzilor clerici, în special pe perioada ocupaţiei germane!” În ceea ce priveşte acest strigăt de ură împotriva intelectualismului, găsim ecoul perfect din partea unui anumit general: „Atunci când cineva vorbeşte de inteligenţă, îmi scot pistolul.”

180 Adrien Dansette, op. cit., II, pp. 275, 276181 Abbe Brugerette, op. cit., II, p. 451

Zdrobirea gândului cu forţa este un principiu al Bisericii Romane care nu a fost niciodată modificat.

Abbe Brugerette se mira cum nimic nu a modificat credinţa clericilor în culpabilitatea lui Dreyfus: „Un asemnea măreţ şi dramatic eveniment care a venit precum un tunet pe un cer senin şi care a adus la lumină departamentului care lucra fals, trebuie să fi deschis ochii chiar şi acelora care nu doreau să afle adevărul. Ne referim la descoperirea falsurilor făcute de Henry...”

„Oare nu a venit timpul ca atât clericii francezi cât şi catolicii să respingă greşeala care a durat prea mult timp... Ei, preoţii şi credincioşii ar fi putut merge în masă şi în al unsprezecelea ceas precum muncitorii menţionaţi în evanghelie, să mărească numărul apărătorilor justiţiei şi adevărului... Dar faptele cele mai evidente nu îşi aştern lumina în mâinile dominate de anumite prejudecăţi întrucât prejudecăţile se opun examinării şi, prin natura lor, se răzvrătesc împotriva probelor.”182

Ce eforturi sunt făcute pentru a-i menţine pe catolici în greşeală! „Puteau ei să îşi dea seama că erau înşelaţi în mod scandalos de o presă care ţinea ascunse cu încăpăţânare dovezile de nevinovăţie, mărturiile favorabile condamantului de pe insula Diavolului şi care încercau să împiedica cursul justiţiei prin orice mijloace?”183

În linia întâi a presei se afla „La Libre Parole”, creat după cum am văzut cu ajutorul Părintelui iezuit du Lac şi „La Croix” al Părintelui „Asumpţionist” Bailly. Ordinul „Asumpţiei” reprezenta o mască pentru Societatea lui Iisus şi astfel trebuie să le atribuim lor determinarea campaniei anti-Dreyfus.

Un martor nu foarte suspicios, Părintele Lecanuet scrie: „Congregaţiile şi în special iezuiţii sunt denunţaţi de istoricii

182 Abbe Brugerette, op. cit., II, pp. 443, 444, 448183 Abbe Brugerette, op. cit., II, pp. 443, 444, 448

Afacerii. De data aceasta, trebuie să recunoaştem că iezuiţii au luat primul glonte cu multă nechibzuiţă.”184

„Ziarele provinciale catolice precum „Nouvelliste” din Lyon, foarte citit, vor lua aproape în întregime partea complotului împotriva adevărului şi justiţiei. Se pare că urmărea păstrarea publicului în întuneric.”185

În realitate, ar trebui să fii orb într-un mod ciudat, încât să nu distingi adevărul în agitaţia arătată de „Croix”. Trebuie să fii foarte naiv pentru a nu observa toate acestea. 186

Monseniorul Adrien Dansette spune de asemnea: „Ordinul <<Asumpţionist>>, ca întreg, şi împreună cu Biserica sunt cei prezentaţi de campania <<La Croix>>... Părintele Bailly a izbucnit spunând că Sfântul Părinte l-a aprobat.”187

Nu există nici o îndoială referitoare la această aprobare. Iezuiţii, cărora „Asumpţioniştii” le-au împrumutat numele nu sunt ei încă de la fondarea Ordinului, instrumentul politic al Papei? Nu putem decât să râdem la povestea răspândită, cum că Leo XIII a cerut „moderare” directorilor de la „La Croix”. Este un truc clasic, dar foarte eficient. Astăzi, mai sunt oameni care cred într-un fel de „independenţă” a vocii oficiale a Papei!

Să vedem acum ce a fost publicat în Roma în „Civilta Cattolica”, publicaţia oficială a iezuiţilor sub titlul de „Il caso Dreyfus”:

„Emanciparea evreilor a fost rezultatul aşa numitelor principii din 1789, a căror înjugare cântăreşte mult asupra poporului francez... Evreii ţin Republica în mâna lor, care este mai mult ebraică decât Franceza... Evreii au fost creaţi de Dumnezeu ca să fie spioni oriunde se pregăteşte o trădare... Nu doar în Franţa ci şi în Germania, Austria şi Italia evreii trebuie

184 Părintele Lecanuet, ,,Les Signes avant – coureurs de la Separation”, p. 179185 Abbe Brugerette, op. cit., II, pp. 443, 444, 448186 Ziarul ,,La Croix” era publicat în număr mare (nota autorului)187 Adrien Dansette, op. cit., p. 227

izgoniţi din naţiune. Apoi, cu marea armonie a vechilor timpuri, naţiunile îşi vor găsi din nou fericirea pierdută.”188

În capitolele anterioare am oferit un scurt rezumat al „măreţei armonii” şi a „fericirii” de care s-au bucurat naţiunile atunci când fiii lui Loyola ţineau spovedaniile şi inspirau regii. După cum am văzut înainte „armonia” guverna şi atunci când ei erau confesorii şi consilierii şefului statului major.

Conform lui Abbe Brugerette, generalul de Boisdeffre, pocăit al părintelui iezuit du Lac a gustat aceeaşi amărăciune ca mulţi alţii înaintea lui care au fost dezamăgiţi de aceşti „conducători ai conştiinţelor”. Mărturia lui Henry l-a obligat să demisioneze. „Fiind un om foarte cinstit, acesta a declarat că a fost „dezamăgit în mod scandalos”, iar cei care îl cunoşteau au ştiut că acesta s-a simţit foarte rău în legătură cu „complotul” a cărui victimă a fost.”189

Abbe Brugerette adaugă că acesta a încheiat orice legătură cu fostul lui confesor „şi chiar a refuzat să-l vadă atunci când era pe moarte.

După citirea tuturor acestora, scrise şi publicate în „Civilta Cattolica”, ar fi prea mult să mai insistăm asupra vinovăţiei Ordinului şi nu putem decât să fim de acord cu ceea ce Joseph Reinach scria atunci: „Iezuiţii sunt cei care au creat această Afacere întunecată. Iar, pentru ei, Dreyfus este doar un pretext. Ceea ce ei vor este să distrugă laicitatea şi să reconducă Revoluţia franceză..., să abolească Dumnezeii străini şi dogmele din 1789.”

Este suficient de clară aceasta. Deşi, după cum unii insistă împotriva tuturor dovezilor că există o posibilă neînţelegere între Papă şi armata sa secretă, între intenţiile uneia şi acţiunile celeilalte, este uşor de arătat invaliditatea unei astfel de propuneri. Cazul lui Bailly este foarte clar.

188 ,,Civilta Cattolica”, 5 februarie 1898189 Abbe Brugerette, op. cit., II, pp. 435, 454

Ce putem citi în „La Croix”, pe data de 29 mai 1956? Nimic mai mult decât aceasta: „După cum am anunţat, Eminenţa Sa Cardinalul Feltin a ordonat o anchetă asupra scrierilor Părintelui Bailly. Acesta este fondatorul publicaţiei noastre şi a <<Maison de la Bonne Press>>” Iată textul acelei ordonanţe din 15 mai 1956:

„Noi, Maurice Feltin, prin îndurarea lui Dumnezeu, şi a Papei apostolic, preot cardinal al Sfintei Biserici Romane al cărei nume este Sfânta Marie a Păcii, arhiepiscop al Parisului.”

„În vederea planului dat de Congregaţia Asumpţionistă şi aprobat de noi, de a introduce în Roma cauza servitorului lui Dumnezeu, Vincent-de-Paul Bailly, fondator al <<La Croix>> şi <<Bonne Press>>.” „În vederea dispoziţiilor... şi instrucţiunilor Papei referitoare la actul de beatificare şi cercetare a scrierilor servitorului lui Dumnezeu: am ordonat şi ordonăm următoarele: oricine l-a cunoscut pe acest servitor a lui Dumnezeu sau care ne poate spune ceva mai special în legătura cu viaţa sa trebuie să ne aducă la cunoştinţa aceasta... Oricine deţine scrieri ale acestui servitor al lui Dumnezeu, trebuie să ni le înmâneze înainte de 30 septembrie 1956, fie ele cărţi tipărite, note scrise de mână, scrisori... chiar şi instrucţiuni sau sfaturi nu scrise de el, dar dictate de el... Pentru toate aceste comunicări l-am desemnat pe Canon Dubois, secretar al episcopiei şi promotor al credinţei pentru această cauză.”190

Iată un „slujitor al lui Dumnezeu” aflat pe cale să primească recompensa pentru serviciile sale loiale în faţa haloului. Îndrăznim să spunem că în cele ce privesc „scrierile” sale şi care sunt cercetate cu multă grijă, „promotorul credinţei” va avea multe din care să aleagă. În ceea ce privea materialul „tipărit”, colecţia „La Croix”, mai ales dintre 1895 şi 1899 va furniza tipul cel mai înălţător.

„Atitudinea ziarelor catolice şi în special al <<La Croix>>, constituie la momentul respectiv pentru toate

190 ,,La Croix”, 29 mai 1956

<<minţile luminate>> ceea ce Monseniorul Paul Violet, menbru catolic al Institutului, numeşte un <<scandal de nedescris>>. Acest scandal conctine în Afacerea Dreyfus cele mai şocante greşeli, minciuni, şi crime împotriva adevărului şi justiţiei.” „Curtea de la Roma”, adaugă acesta, „cunoaşte toate acestea la fel cum ştiu şi Curţile din Europa.”191

Într-adevăr Curtea de la Roma, ştia mai bine decât oricine altcineva! După cum am văzut în 1956, ea nu a uitat faptele glorioase ale acestui „slujitor al lui Dumnezeu”, întrucât îi pregătea acestuia sanctificarea.

Fără îndoială, promotorul credinţei a dat crezare viitorului nostru sfânt în cele ce priveau faimoasele liste de subscripţii în favoarea văduvei lui Henry şi despre care Abbe Brugerette spunea: „Astăzi, când luăm în considerare acele cereri ca Inchiziţia să fie adusă înapoi, persecuţia evreilor, asasinarea apărătorilor lui Dreyfus, este ca şi cum ascultăm imaginaţiile halucinante ale acelor sălbatici şi groteşti fanatici. Totuşi, acestea nu sunt prezentate de <<La Croix>> ca un măreţ spectacol de alinare şi laudă.”192

În cele ce privesc toate aceste cereri religioase, referitoare la evrei, Părintele Bailly nu a mai apucat să vadă pe perioada vieţii sale cum acestea au fost aplicate de aceşti sălbatici fanatici. Acesta se putea bucura de acel spectacol măreţ din Rai chiar dacă, acolo sus spectacole de acest gen sunt la ordinea zilei, conform „învăţatului” şi în special, Sfântului Thomas d’Aquin, îngerul Şcolii:

„Pentru a ajuta sfinţii să se bucure de sfinţenia lor şi pentru a le creşte recunoştinţa faţă de Dumnezeu, le este permis să contempleze asupra torturii nelegiuiţilor... Sfinţii vor găsi bucurie în chinul nelegiuiţilor.” (Sancti de poenis impiorum gaudebunt)193

191 Abbe Brugerette, op. cit., II, p. 443192 Abbe Brugerette, op. cit., II, p. 450193 ,,Somme theologique”, in Supple. XCIV, I, 3

După cum am putut vedea, Părintele Bailly, fondator al „La Croix”, a avut ceea ce era necesar pentru a deveni un sfânt: persecutarea nevinovatului, blestemarea celor care îl apără, uciderea acestora, susţinerea împreună cu toţi ceilalţi a minciunii şi a nedreptăţii, impulsionarea urii. Acestea sunt în ochii Bisericii Romane, titluri solide pentru glorie şi putem înţelege astfel dorinţa ei de a-l sanctifica pe autorul acestor fapte religioase.

Totuşi, se pune întrebarea: „Este acel servitor al lui Dumnezeu” un făcător de minuni de asemenea? Deoarece cu toţii ştim că pentru a merita o astfel de promovare trebuie să fii înfăptuit miracole care au fost realizate cu adevărat.

Care erau minunile realizate de directorul fondator al „La Croix”? Să fi fost transformarea pentru cititori a negrului în alb sau a albului în negru? Să fi fost prezentarea unei minciuni ca şi adevăr sau a adevărului ca minciună? Un mare miracol a fost faptul că i-a determinat pe membrii statului major (şi apoi publicul) ca după ce au comis o greşeală iniţială şi când aceasta a fost descoperită să nege dovada, transformând astfel greşeala într-un abuz de putere. „Errare humanum est, perseverare diabolicum”. „Slujitorul lui Dumnezeu” nu prea a ţinut cont de acest proverb. În loc să se lase inspirat de el, l-a ascuns sub sutana sa. „Mea culpa” este pentru credincioşii simplii şi nu pentru ecleziastici şi cu atât mai puţin pentru şefii armatei care au sfătuitori iezuiţi. Aceasta este afirmată de eminentul istoric Pierre Gaxotte: „Afacerea Dreyfus a fost punctul de întoarcere decisiv... judecat de ofiţeri, implicând instituţia militară... Afacerea a crescut, a devenit un conflict politic, a divizat familii şi a împărţit Franţa în două. A avut efectul unui război religios... a creat ură împotriva corpurilor militare... A început anti-militarismul.”194

194 Pierre Gazotte, de l’Academie Francaise, ,,Histoire de Francais” (Flammarion, Paris 1951, tome, II, pp.516, 517

Atunci când ne gândim la Europa acelei vremi, Germania supraechipată cu arme şi înconjurată de cei doi aliaţi ai săi, atunci când de reamintim responsabilitatea Vaticanului la începutul conflictului din 1914 nu putem crede că diminuarea puterii potenţialului nostru militar nu a fost premeditată.

Cum de nu am observat că, de fapt, „Afacerea Dreyfus” a început în 1894, anul alianţei franco-ruse. Atunci, purtătorii de cuvânt ai Vaticanului au vorbit, fără ascunzişuri, despre acest acord pe care îl considerau a fi scandalos. Chiar şi azi, „un prelat al sfinţiei sale”, Monseniorul Cristiani îndrăzneşte să scrie:

„Prin intermediul politicilor, în mod ciudat oarbe şi considerate bolnave, ţării noastre se părea că îi făcea plăcere să provoace înclinaţii spre război în vecinătatea sa (Germania)... De fapt, alianţa franco-rusă părea să ameninţe Germania prin înconjurare.”195

Pentru respectabilul prelat, Tripla Alianţă (Germania, Italia, Austro-Ungaria) nu reprezenta un pericol pentru nimeni, iar Franţa a greşit nestând izolată în faţa unui asemenea bloc. Cu trei împotriva unuia, „lovitura ar fi fost mai uşoară şi Sfântul nostru Tată, Papa, nu ar fi trebuit să deplângă în 1918, înfrângerea campionilor săi.

195 Mgr Cristiani, ,, Le Vatican politique”, (Ed. Du Centurion, Paris 1957, p. 102)

Secţiunea IV

Capitolul 9

ANII DINAINTE DE RĂZBOI: 1900 – 1914

Astfel după cum scrie Abbe Brugerette: „Sub imaginea lui Iisus crucificat, simbolul divin al ideii de justiţie, <<La Croix>> a cooperat cu lucrările sale de dezamăgire şi crimele împotriva adevărului, dreptăţii, şi justiţiei.”196

Justiţia a triumfat totuşi în final şi Abbe Fremont care nu s-a temut să menţioneze misterioasele Cruciade conduse de Inocent III împotriva „Albigenses” atunci când s-a referit la Afacere părea a fi un adevărat profet atunci când a spus:

„Catolicii câştigă şi cred că vor răsturna Republica datorită urii faţă de evrei. Dar tot ceea ce vor reuşi va fi să se răstoarne pe ei înşişi.”197

Atunci când opinia a fost lămurită, reacţia a fost fatală. Ranc a învăţat lecţia din Afacere atunci când a exclamat: „Republica va distruge puterea Congregaţiei sau va fi sugrumată.” În 1899, a fost constituit un minister al „apărării republicane”. Părintele Picard, conducătorul „Asumpţionoştilor”, Părintele Bailly, conducător al „La Croix” şi alţi 10 membrii ai acelui ordin au fost aduşi în instanţă în

196 Abbe Brugerette, op. cit., II, p. 478197 Agnes Siegfried: ,,L’Abbe Fremont” (F. Alcan, Paris 1932, II, p. 169)

faţa tribunalului de la Seine pentru încălcarea legii prin asociere. Congregaţia „Asumpţioniştilor” a fost dizolvată.

Waldek-Rousseau, preşdinte al Consiliului a declarat într-un discurs de la Toulouse, pe 28 Octombrie 1900: „Dispersat, dar nu suprimat, Ordinul religios s-a format din nou, mai mare în număr şi mai militant. Au acoperit teritoriile cu reţele de organizaţii politice ale căror legături sunt nenumărate şi strâns legate între ele, după cum s-a văzut într-un proces recent.”

În cele din urmă, în 1901, o lege a fost promulgată care presupunea ca nici o Congregaţie să nu se formeze fără o autorizaţie, iar cei care nu cer aceasta în timpul legal vor fi în mod automat dizolvaţi.

Aceste reglementări, normale în cele ce privesc autorităţile publice ale căror datorie este de a verifica asocierile găsite pe teritoriul lor, vor fi prezentate catolicilor ca un abuz intolerabil. „Casa unui om reprezintă castelul lui”, spune zicala. Dar Biserica nu are parte de nimic întrucât legea obişnuită nu este pentru ea.

Rezistenţa clericilor în faţa aplicării legii va fi suficientă pentru a arăta căt de necesară a fost aceasta. Această rezistenţă va întări atitudinea statului, în special sub ministrul Combes. Intransigenţa Romei, mai ales atunci când Pius I i-a urmat lui Leo XIII, va da naştere legii din 1904, abolind Ordinele care predau.

După aceasta, neînţelegerea dintre guvernul francez şi papalitate va deveni una constantă. În plus, alegerea noului Papă a fost făcută în circumstanţe semnificative.

„Leo XIII a murit pe 20 iulie 1903. Conclavul, întâlnirea pentru desemnarea succesorului oferă după mai multe bule de vot, 29 de voturi Cardinalului Rampolla – 42 erau necesare pentru a fi ales – când Puzyna, Cardinalul Austriac se ridică şi declară că Maiestatea Sa apostolică, împăratul Austriei, regele Ungariei a fost inspirat în mod

oficial să-l excludă pe secretarul de stat. Se ştie că acest Cardinal Rampolla este pro-francez.”198

Crdinalul Sarto este ales. Prin intermediul manevrei Austriei care s-a înlocuit pentru papalitate, pentru „a inspira” Cardinalii conclavului , această alegere reprezintă o victorie pentru iezuiţi. Întradevăr, noul pontif, descris ca fiind o mixtură de „preot de la sat şi arhanghel cu o sabie fierbinte”, este omul perfect dorit de Ordin. Iată ce Monseniorul Adrien Dansette are de spus:

„Când îl iubim pe Papă, nu îi limităm terenul în care el poate şi trebuie să-şi exercite voinţa.”199

„Ştim că vom şoca mulţi oameni când vom spune că ne vom implica în politică. Oricine doreşte să judece corect poate vedea că suveranul pontif investit de Dumnezeu cu autoritate supremă nu are dreptul de a separa politica de credinţă şi etică.”200

Astfel, Pius X, de îndată ce a ocupat tronul, a declarat public că pentru el autoritatea Papei trebuie simţită şi că nu este doar un drept ci şi o datorie, clericalismul politic. El a ales ca secretar de stat un prelat spaniol, Monseniorul Merry del Val, care avea 38 de ani şi asemenea lui, era pro-german şi anti-francez. Acest lucru nu este surprinzător când citim următoarele cuvinte din Abbe Fremont:

„Merry del Val, pe care l-am cunoscut la un Colegiu Roman, a fost elevul favorit al iezuiţilor.”201

Relaţia dintre papalitate şi Franţa a simţit curând efectele acestei alegeri. În primul rând a fost numirea ca episcop de puterea civilă cea care a dat naştere unui conflict.

„Înainte de războilul din 1870, papalitatea a învăţat numele noilor episcopi numai după ce aceştia au fost numiţi.

198 Adrien Dansette, op. cit., pp. 317, 318, 319199 Adrien Dansette, op. cit., pp. 317, 318, 319200 Adrien Dansette, op. cit., pp. 317, 318, 319201 Agnes Siegfried, op. cit., p. 342

Papa şi-a rezervat dreptul, în cazul în care vreunul nu era acceptabil pentru el, de a-i lua postul de episcop prin refuzarea instituţiei canonice. Dificultăţile erau enorme întrucât guvernele sub orice tip de regim erau foarte atente în alegerea candidaţilor demni de biroul episcopal.”202

De îndată ce Pius X a devenit Papă, majoritatea numirilor pentru noii episcopi au fost refuzate de Roma. În plus, nunţiul din Paris, Lorenzelli era după cum spune şi Adrien Dansette: „un teolog corupt şi ostil Franţei.” Unii ar putea spune: „doar un altul adăugat celorlalţi!” dar o asemnea alegere pentru un asemnea post arată în mod clar intenţiile Bisericii Romane faţă de ţara noastră.

Această ostilitate sistematică urma să se arate în mod clar în 1904, când Monseniorul Loubet, preşedintele Republicii, a mers la Roma pentru a răspunde vizitei regelui Italiei, Victor Emmanul III.

Monseniorul Loubet dorea să fie primit şi de Papă. Dar, papalitatea a creat un aşa numit „protocol invincibil”. „Papa nu poate primi un şef de stat care, prin vizita făcută regelui Italiei la Roma recunoaşte <<uzurparea>> acelui stat antic pontif. Existau precedente: de două ori în 1888 şi 1903, un conducător de stat – şi nu unul dintre aceia mai puţin importanţi – a fost primit la Roma atât de regele Italiei cât şi de Papă. Bineînţeles, acest vizitator nu era preşedintele unei Republici, ci împăratul Germaniei Guillaome II... Aceaşi onoare i-a fost oferită şi lui Eduard VIII, regele Austriei şi Ţarului.”

Intenţia de insultare a acestui refuz era evidentă şi a fost chiar întărită de o notă trimisă diferiţilor cancelari de secretarul de stat Merry del Val. Un autor catolic, Monseniorul Charles Ledre scria următoarele:

202 Adrien Dansette, op. cit., p. 323

„Putea diplomaţia pontifă să ignore obiectivul decisiv care lua formă în spatele vizitei preşedintelui Loubet la Roma?”203

Bineînţeles că Vaticanul stia despre planul de separare al Italiei de partenerii ei din Tripla Alianţă: Germania şi Austro-Ungaria. Aceste două puteri germanice erau considerate de Biserica Romană a fi cele mai bune arme seculare. Aceasta a adus cheia problemei şi motivul pentru frecventele izbucniri de temperament al Vaticanului. Au izbucnit şi alte conflicte referitoare la episcopii francezi consideraţi în Roma a fi prea republicani. În cele din urmă, sătul de constantele dificultăţi datorate încălării Vaticanului a termenilor din Concordat, guvernul francez a pus capăt pe 29 iulie 1904: „Relaţiilor care erau făcute vide de papalitate.”

Ruptura relaţiilor diplomatice a condus la separarea Bisericii de stat.

„Ni se pare normal astăzi”, scrie Adrein Dansette, „ca Franţa să menţină relatiile diplomatice cu papalitatea şi ca statul şi Biserica să trăiască sub regimul de separare. Relaţiile diplomatice sunt necesare întrucât Franţa trebuie să fie reprezentată oriunde avea interese de apărat în afara consideraţiei doctrinare. Dar separarea este necesară întrucât într-o demonstaţie fondată pe suveranitea unui popor divizat şi de mai multe credinţe, statul doar datorează libertate Bisericii.”204 Autorul adaugă: „acesta este cel puţin opinia generală.”

Nu putem decât să fim de acord cu această opinie fără să uităm, bineînţeles, ca papalitatea, nu va aproba niciodată aceasta. Biserica Romană nu a încetat niciodată să-şi declare superioritatea de-alungul istoriei, prin propria ei istorie şi pe

203 Charles Ledre: ,,Un siecle sous la tiare”, (Biblioteque catholique Amiot-Dumond, Paris 1955, p. 125)204 Adrien Dansette, op. cit., pp. 333, 361

care a încercat să i impună cu ajutorul armatei sale secrete, Societatea lui Iisus.

În acea perioadă, Părintele Wernuz, generalul acestui Ordin scria: „Statul se află sub jurisdicţia Bisericii, astfel autoritatea seculară este supusă autorităţii ecleziastice şi trebuie să se supună.”205

Aceasta este doctrina acestor campioni intransingenţi ai teocraţiei, sfătuitorii sfătuitorilor precum şi acelor care execută ordinele lor, care au devenit indispensabili Vaticanului, atât de mult încât, azi, ar fi absolut imposibil de distins chiar şi cea mai mică diferenţă dintre „Papa cel Negru” şi „Papa cel Alb”. Sunt unul şi acelaşi. Iar atunci când ne referim la politica de la Vatican, ne referim la politica iezuiţilor.

Cu muţi alţi observatori calificaţi, Abbe Fremont, recunoaşte următoarele: „iezuiţii domină Vaticanul.”206

Înainte de opoziţia ireductibilă a iezuiţilor atotputernici în Biserică, statul este constrâns să aplice legea separaţie cu mai multe amendamente din 1905 până în 1908. Această lege nu doreşte să scadă bogăţia Bisericii şi clădirile ei ridicate pentru venerare. Credincioşii se pot aduna în asociaţii locale, sub conducerea unui preot pentu al e conduce. Ce va face Roma?

„În scrisoarea <<Vehementer>> (11 frebruarie 1906), Pius X a condamnat principiile de separare şi pe cel legat de asociaţiile locale. Dar merge el mai departe de aceste principii?”207 Vom ştii în curând. În ciuda sfatului din partea episcopatului francez, el respinge toate reglementările, pe data de 10 august 1906, în scrisoarea „Gravissiomo”.

Aceasta reprezintă o altă dezamăgire pentru liberalii catolici: „Atunci când mă gândesc”, exclamă Brunetiere, „că ceea ce este refuzat catolicilor francezi cu întreagă conştiinţă,

205 Pierre Dominique, op. cit., p 341206 Agnes Siegfried, op. cit., p. 421207 Adrien Dansette, op. cit., pp. 333, 361

că acest refuz va dezlănţui un război religios în săraca noastră ţară, care are atât de mare nevoie de pace, este permis catolicilor germani şi că <<asociaţiile locale>> au funcţionat acolo, timp de 30 de ani, spre satisfacţia tuturor, nu mă pot abţine atât ca patriot cât şi ca un catolic să nu mă simt foarte indignat.”208

Au fost anumite probleme atunci când un inventar al proprietăţilor ecleziastice a fost luat, dar nu în război religios... Chiar dacă ultramontanii agitau probleme, populaţia ca un întreg, a rămas calmă atunci când unele dintre proprietăţile Bisericii, au fost returnate statului în loc să se supună măsurilor conciliatorii date de lege.

Oare înţelese atunci scriitorul Brunetiere motivul pentru modul de tratare diferit al papalităţii faţă de francezii catolici şi germanii catolici? Primul război mondial urma să dezvăluie întreaga semnificaţie.

În timp ce iezuiţii munceau prin intermediul „Afacerii Dreyfus”, la dividerea Imperiului Francez şi slăbirea prestigiului armatei, în Germania aceştia făceau exact opusul. Bismark, care a lansat în trecut „Kulturkampf” împotriva Bisericii Catolice, era încărcat cu favorurile acesteia. Iată ce spune scriitorul catolic Joseph Rovan:

„Bismark va fi primul protestant care va primi <<Ordinul lui Hristos>>, prin bijuterii, unul dintre cele mai înalte onoruri ale Bisericii. Guvernul german permite ziarelor să publice faptul că supravieţuitorul va fi pregătit să accepte pretenţiile Papei referitoare la o restaurare parţială a autorităţii sale temporale.”209

„În 1886, Centrul – partidul catolic german – a fost ostil faţă de proiectele militare prezentate de Bismark. Leo XIII a intervenit în afacerile interne ale Germaniei, în favoarea lui Bismark. Secretarul său de stat a scris nunţiului de la Munchen:

208 Adrien Dansette, op. cit., p. 363209 Joseph Rovan, op.cit., pp. 121, 150 ss

<<în vederea apropierii reviziei legislaţiei religioase care, aveam motive să credem, va fi încheiată într-o manieră conciliatoare, Sfântul Tată doreşte ca Centrul să promoveze proiectele armatei>>,”210

Iată ce are de spus Joseph Rova: „Diplomaţia germană intervine – deja este un vechi obicei – la Vatican pentru a-l determina pe Papă să-şi exercite infleunţa sa asupra <<Zentrum>> (Centrul) pentru a favoriza proiectele militare... Catolicii germani vor vorbi depre marea <<miniune politică>> a Germaniei care este, în acelaşi timp, o misiune morală univerală. Centrul este şi el responsabil pentru prelungirea unui regimcare va conduce în cele din urmă Germania la catastrofo... Centrul intră în război din 1914 convins de puritate, dreptatea şi integritatea morală a conducătorilor ţării sale, de acordul planurilor şi programelor cu planurile justiţiei eterne.”211

După cum am văzut, papalitatea a făcut tot ceea ce era necesar pentru a înrădăcina această condamnare. În plus, Monseniorul Fruhwirth spunea în 1914: „Germania este baza pe care Sfântul Tată poate şi trebuie să stabilească marţi speranţe.”

210 Jean Bruhat: ,,Le Vatican contre les peuples” (Paralleles, 21 decembrie 1950)211 Joseph Rovan, op.cit., pp. 121, 150 ss

Secţiunea V

CICLUL INFERNAL

Capitolul 1

PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

Furiei ridicate la Vatican de alianţa franco-rusă şi arătată atât de bine în „Afacerea Dreyfus” şi agitaţiei create de uniunea franco-italiană le-a fost adăugată un resentiment amar cauzat de Alainţa Cordială cu Anglia. Franţa a decis să nu rămână singură în opoziţia faţă de „formidabilul ei vecin” şi Austro-Ungaria. Politicile atât de „oarbe şi bolnav considerate” de Monseniorul Cristiani erau văzute a fi nefavorabile de Sfântul Sfinţilor Catolici. Întrucât, pe lânga faptul că punea în pericol această „minuţioasă vărsare de sânge” de care Franţa desacralizată avea nevoie, aceste politici reprezentau un srijin de nepreţuit pentru Rusia dezbinată, această „oaie pierdută” a cărei întoarcere înspre romano-catolicism, rămăsese un deziderat la care încă se continua să se spere, chiar dacă aducerea lui la îndeplinire ar fi putut reprezenta un război.

Pentru acel moment, Biserica Ortodoxă a rămas bine înrădăcinată în Balcani, în special în Serbia, unde tratatul de la Bucureşti care punea capăt conflicului Balcanic a transformat-o în centrul de atracţie pentru slavii din Sud şi mai ales pentru cei aflaţi în jugul Austriei. Planurile ambiţioase ale Vaticanului şi imperialismul apostolic al habsburgilor era şi atunci ca şi în trecut într-un perfect acord. Puterea în creştere a Serbiei a scos-

o în evidenţă pentru Roma şi Viena, fiins privită acum ca un duşman care trebuia nimicit.

Acest lucru este stabilit într-un document diplomatic care a fost găsit în arhivele austro-ungare. Acesta relata, pentru beneficiul ministurlui austriac Berchtold, pe baza discuţiilor avute de Prinţul Schonburg la Vatican în octombrie-noiembrie 1913 următoarele:

„Printre subiectele disctate în primul rând cu secretarul de stat, Cardinalul Meery del Val, săptămâna trecută, problema Serbiei a fost adusă, ca şi anticipată. În primul rând, Cardinalul şi-a exprimat mulţumirea faţă de atitudinea noastră fermă şi oportună din ultimele luni. Pe perioada şedinţei pe care am avut-o în acea zi, cu Sfinţia Sa, Sfântul Tată, care a început discuţia, menţionând paşii noştrii energici făcuţi la Belgrad, a făcut câteva remarci: <<Ar fi fost cu siguranţă mai bine>>, spuse Sfinţia sa, <<dacă Austro-ungaria i-ar fi pedepsit pe sârbi pentru toate păcatele pe care le-au făcut>>.”212

Astfel sentimentul de război al lui Pius X a fost clar exprimat încă din 1913. Nu este nimic surprinzător în aceasta dacă ţinem cont de cine inspiră politicile romane. „Ce trebuiau habsburgii să facă? Să pedepsească Serbia o naţiune ortodoxa? Prestigiul Austro-Ungariei, a acestor habsburgi care împreună cu burbonii din Spania, erau ultimii susţinători ai iezuiţilor şi în special prestigiul moştenitorului Francois-Fernand ar fi fost crescut cu măreţie. Penreu Roma, afacerea a devenit aproape importantă din punct de vedere religios. O victorie a monarhiei apostolice asupra ţarismului era considerată a fi o victorie e Romei asupra Schismei din Est.”213

Totuşi, afacerea s-a târât până în 1913. Pe 28 iunie 1914, arhiducele Francois-Ferdinand a fost asasinat la Sarajevo. Guvernul sârb nu a avut nici o legătură cu această crimă care a fost comisă de un student macedonian, dar a

212 ,,Document” P. A. XI/ 291213 Pierre Dominique, op.cit., pp. 245, 246, 250

reprezentat scuza perfectă pentru ca împăratul Francois-Joseph să înceapă ostilităţile.

„Contele Sforza susţine că principala problemă era convingerea lui Francois-Joseph că războiul era necesar. Sfatul Papei şi al ministrului său era acela care îl putea influenţa cel mai mult.”214

Acest sfat a fost oferit împăratului şi celui care era aşteptat din partea Papei şi a ministrului său, „elevul favorit al iezuiţilor”. În timp ce servea, încerca să menţină pacea, cedând tuturor dorinţelor guvernului austriac care a trimis o notă ameninţătoare la Belgrad, Contele Palffy, reprezentant austriac la Vatican a oferit ministrului Berchtold, pe 29 iulie un rezumat al discuţiilor pe care le-a avut pe 27 cu secretarul de stat, Cardinalul Merry del Val. Această discuţie se referea la „problemele care sunt supărătoare pentru Europa pentru moment.”

Dispreţuitorul diplomat neagă zvonurile „fanteziste” referitoare la presupusa intervenţie a Papei care se pare că l-a implorat pe împărat să cruţe naţiunile creştine de ororole războiului.” Având de a face cu aceste superstiţii „absurde”, acesta prezintă „adevărata opinie a papalităţii”, după cum i-a fost transmis:

„Ar fi fost imposibil de simţit vreo urmă de indulgenţă şi conciliere în cuvintele eminenţei sale. Este adevărat că a considerat nota transmisă Serbiei ca fiind foarte aspră dar a aprobat-o totuşi în întregime şi în acelaşi timp şi indirect a exprimat dorinţa ca Monarhia să termine treaba. Într-adevăr, a adăugat Cardinalul, este păcat că Serbia nu a fost umilită după cum s-ar fi putut atunci fără atât de mari riscuri ataşate. Acesată declaraţie reprezintă dorinţele Papei care, de-alungul anilor şi-a exprimat regretul că Austro-Ungaria a neglijat <<pedepsirea>> periculosului ei vecin de pe Dunăre.”215

214 Pierre Dominique, op.cit., pp. 245, 246, 250

Aceasta este doar o opziţie faţă de zvonurile fanteziste referitoare la intervenţia pontifică în favoarea păcii,

De fapt, diplomatul austriac nu este singurul care relatează „adevărata opinie” a Pontifului Roman şi a ministrului său.

Cu o zi înainte, pe 26 iulie, Baronul Ritter, respunsabilil Bavarian cu afaceri la Vatican a scris guvernului său următoarele:

„Papa a fost de acord ca Austria să înfrunte Serbia. El nu dă împortanţă armatei ruse şi nici celei franceze şi este de părere că acestea nu vor putea face faţă Germaniei într-un război. Cardinalul secretar de stat nu ştie când Austria va începe războiul daca nu se decide acum.”216

Astfel, papalitatea este pe deplin conştientă de „marile riscuri” pe care le presupunea un conflict între Austria şi Serbia, dar totuşi a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a încuraja aceasta.

Vaticanul şi sfătuitorii iezuiţi nu erau preocupaţi de suferinţele „naţiunilor creştine”! Nu era pentru prima dată când acestet naţiuni erau folosite pentru beneficiul politicilor romane. În cele din urmă a apărut şansa dorită de a folosi arma seculară germană împotriva Rusiei Ortodoxe, Franţei „nelegiuite” care avea nevoie de o „sângerare completă” şi împotriva Angliei „eretice”. Toate acestea păreau să promită un război „viu şi fericit”.

Pius X nu a văzut desfăşurarea sa şi rezultatul, ambele fiind contrare previziunilor sale. El a murit la începutul conflictului pe 20 august 1914. Dar 40 de ani mai târziu, Pius XII l-a canonizat pe acest pontif şi „Precis d’Histoire”

215 ,,Veroffentlichungen der Kommission fur Neuere Geschichte Osterreichs”, 26 Wien-Leipzig 1930, pp. 893, 894216 Această declaraţiea apare în ,,Bayerische Dokumenten zum Kriegssausbruch”, III, p. 205

(Rezumatul Sfintei Istorii), folosit pentru catehisme parohiale, i-a dedicat aceste cuvinte înălţătoare:

„Pius X a făcut tot ceea ce i-a stat în putere pentru a preveni începerea războiului din 1914 şi a murit de durere când a înţeles suferinţele pe care acesta le va dezlănţui.”

Dacă aceasta a fost o satiră, nu putea fi expusă mai bine!

Cu căţiva ani înainte de 1914, Monseniorul Yves Guyot, un adevărat profet spunea: „dacă războiul izbucneşte, ascultaţi voi oameni care credeţi că Biserica Romană, simbolul ordinii şi al păcii şi nu căutaţi vinovatul în afara Vaticanului, întrucât el va fi vicleanul instigator precum s-a întâmplat în războiul din 1870.”217

Instigatorul măcelului, Vaticanul urma să-i susţină pe nu mai puţin viclenii, campionii Austro-Ungari pe parcursul războiului. Expediţia militară din Franţa pe care Kaiser s-a lăudat că o va face a fost oprită la Marna şi agresorul a fost adus înapoi în defensivă în urma atacurilor sale furioase. Dar, cel puţin diplomaţia pontifă i-a oferit tot ajutorul posibil, iar acest lucru nu este surprinzător dacă luăm în considerare faptul că Providenţei Divine îi făcea plăcere să favorizeze imperiile centrale.

Într-adevăr, Cardinalul Rampolla, considerat a fi pro-francez – din acest motiv fost ţinut departe de tronul pontif printr-un vot din partea Autriei – nu se mai afla printre cei care puteau deveni papă, întrucât a murit cu câteva zile înaintea lui Pius X, o moarte care părea foarte oportună.

Dar aceasta nu a fost întreaga intervenţie „Divină”: După cum a promis, chiar înainte ca votul să aibă loc, noul Papă, Benedict XV l-a numit pe Cardinalul Ferrata ca secreatar de stat.

217 Yves Guyot: ,,Bilan politique de l’Eglise”, p. 139

Dar Cardinalul218 nu avea timp să-şi ocupe pe deplin noua poziţie. Ocupându-şi locul de secretar de stat la sfârşitul lui septembrie 1914, acesta moare brusc pe 20 octombrie, fiind victima unei teribile indispoziţii după ce s-a înfruptat cu nişte „gustări uşoare”.

„Stătea la biroul său când i s-a făcut dintr-o dată foarte rău. Acesta a căzut ca şi cum ar fi fost lovit de fulger. Servitorii i-au sărit în ajutor. Medicul care a fost chemat imediat, a realizat repede gravitatea situaţiei şi a cerut o consultare rapidă. În ceea ce îl privea pe Ferrata, acesta înţelese deja că nu mai erau speranţe... El s-a rugat să nu fie lăsat să moară la Vatican... Consultaţia medicală a avut loc imediat la hotelul său şi a fost realizată de 6 doctori... Aceştia au refuzat să elibereze un buletin medical, cel publicat neavând nici o semnătură.”219

Acesta nu suferea de nici un fel ed boală.„Scandalul acestei morţi a fost atât de mare încât o

anchetă nu putea fi evitată. Rezultatul a fost: un borcan a fost spart în birou. Astfel prezenţa sticlei pisate în bolul de zahăr folosit de Cardinal a fost explicată foarte simplu. Zahărul granulat poate fi folositor! Ancheta s-a oprit aici!”220

Abbe Daniel adaugă faptul că brusca plecare, câteva zile mai târziu a servitorului decedatului Cardinal a provocat o mulţime de remarci, întrucât acesta se pare că a fost servitorul Monseniorului Von Gerlach, înainte ca stăpânul său să se alăture Ordinului Sfânt. Acest prelat germanic, un spion notoriu, urma să zboare din Roma în 1916. El urma să fie arestat şi acuzat de sabotajul navei de luptă italiene „Leonard de Vinci”, care a explodat în Golful Tarente, luănd cu ea 21 de ofiţeri şi 221 marinari. Procesul său a fost reluat în 1919, Von

218 Acesta nu era amabil cu iezuiţii219 Abbe Daniel: ,,Le Bapteme de sang”, (Ed. de l’Idee Libre, Herblay 1935 pp. 28-30220 Abbe Daniel: ,,Le Bapteme de sang”, (Ed. de l’Idee Libre, Herblay 1935 pp. 28-30

Gerlach nu s-a prezentat şi a fost condamnat la 20 de ani de muncă.221

Prin participarea acestui şambelan, redactor al „Osservatore Romani” obţine o idee mai clară referitoare la opiniile din sferele înalte ale Vaticanului.

Din nou, Abbe Brugerette descrie: „anturajul Vaticanului”: „Profesori sau ecleziastici, aceştia nu sunt daţi la o parte de nici un obstacol în încercarea lor de a impresiona clericii italieni şi lumea catolică în Roma şi nici în respectul şi admiraţia pe care o au faţă de armata germană sau în dispreţul şi ura pentru Franţa.”222

Ferrata a murit la timpul potrivit şi Cardinalul Garparry a devenit secretar de stat. Fiind în perfect acord cu Benedict XV, a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a servi interesele imperiilor centrale.

„Luând în considerare toate acestea, nu este de mirare că Papa Benedict XV, în următoarele luni, a muncit din greu pentru a menţine Italia pe calea intervenţiei care era cea mai potrivită pentru iezuiţ, prietenii habsburgilor...”223

În acelaşi timp, etica aliaţilor era viclean nehotărâtă.„Pe 10 ianuarie 1915, un decret semnat de Cardinalul

Gasparri, secretarul de stat al lui Benedict XV, ordona ca o zi de rugăciune să fie ţinută pentru a grăbi pacea... Unul din exerciţiile obigatorii de evlavie reprezenta recitarea unei rugăciuni scrise de însuşi Benedict XV... Guvernul francez a ordonat ca acel document pontif să fie confiscat. Această rugăciune pentru pace a fost considerată o manifestare uşoară şi distructivă capabilă de încetinirea eforurilor armatei noastre într-un moment în care hoardele germane simţeau presiunea irezistibilă care le împingea în afara teritoriului nostru şi când Kaiser putea vedea venind pedeapsa teribilă meritată pentru

221 Abbe Brugerette, op. cit., III, pp. 553, 528, 529222 Abbe Brugerette, op. cit., III, pp. 553, 528, 529223 Pierre Dominique, op. cit., p. 252

crimele sale de neiertat... Papa, se spunea, dorea pacea cu orice preţ într-un moment în care putea doar fi în favoarea imperiilor centrale. Franţa nu era plăcută de Papa. El este <<german>>.”224

Monseniorul Charles Ledre, un alt scriitor catolic confirmă: „Cu două ocazii menţionate în câteva articole faimoase ale publicaţiei <<La Revue de Paris>>, papalitatea invitând Italia şi mai târziu Statele Unite să nu intre în război, nu dorea numai o încheiere rapidă a conflictului... Conform Abbe Brugerette, ea servea interesele duşmanilor săi şi lucra împotriva noastră.”225

Dar acţiunile iezuiţilor, în consecinţă, acţiunile Vaticanului nu erau simţite doar în Italia şi Statele Unite, orice mijloc, orice loc era suficient de bun pentru ei.

„Nu este surprinzător atunci să vedem diplomaţia pontifă ocupată încă de la început cu ascunderea rezervelor noastre de mâncare, disuadându-i pe cei neutri să ni se alăture nouă cu scopul de a rupe legătura care ţine unită alianţa... Nimic nu era considerat nesemnificativ atâta timp cât ajuta la realizarea acestei sarcini şi producea pacea prin provocarea de slăbiciuni aliaţilor.”

„Urma şi mai rău: solicitarea pentru pacea separată. Între 2 şi 10 ianuarie 1916, câţiva catolici germani au mers în Belgia pentru a predica, în numele Papei, după cum spuseseră ei, o pace separată. Episcopii belgieni i-au acuzat de minciună, dar nunţiul şi Papa au păstrat tăcerea...”

„Apoi, Vaticanul s-a gândit să aducă împreună Franţa şi Austria sperând astfel să determine Franţa să semneze o pace separată sau să ceară, împreună cu aliaţii ei o negociere a păcii generale... Câteva săptămâni mai târziu, pe 31 martie 1917, Prinţul Sixte de Bourbon a oferit faimoasa scrisoare a împăratului Charles, preşedintelui Republicii.”

224 Abbe Brugerette, op. cit., III, pp. 553, 528, 529225 Charles Ledre, op. cit., p. 154

„Întrucât manevrele au eşuat în această parte a Alpilor, era normal să se încerce din nou în altă parte, în Anglia, în America şi în special în Italia...”

„Rupeţi forţele temporale ale Alianţei cu scopul de s-i opri atacurile ofensive, distrugeţi-i prestigiul moral prin slăbirea curajului ei şi convingeţi-o...Aceste două lucruri formează politica lui Benedict XV şi toate eforturile imparţialităţii sale au fost şi sunt în continuare ţinta penalizării noastre.”226

Aceasta a fost scrisă de un catolic notoriu, Monseniorul Louis Canet. Aceasta este ceea ce scrie Abbe Brugerette: „Noi am aflat 4 ani mai târziu printr-o declaraţie a Monseniorului Erzberger, publicată în <<Germania>> pe 22 aprilie 1921, că propunerea de pace proclamată de Papa în august 1917 a fost precedată de un acord secret dintre Vatican şi Germania.”227

Încă un lucru interesant este faptul că diplomatul ecleziastic, care a negociat acest „acord secret” a fost nunţiul din Munchen, Monseniorul Pacelli, viitorul Pius XII.

Unul dintre apărătorii lui, iezuitul R.P. Fernesolle scria: „Pe 28 mai 1917 Monseniorul Pacelli i-a prezentat scrisorile sale de numire regelui Bavariei... A încercat din greu să obţină cooperarea lui William II şi a preşedintelui Bethmann-Holveg. Pe 29 iunie, Monseniorul Pacelli a fost solemn primit de împăratul William la sediile din Kreuznach.”228

Astfel, viitorul Papă şi-a început cei 12 ani ca nunţiu la Munchen apoi In Berlin în modul în care el dorea să continue, iar pe perioada acelori ani a multiplicat intrigile de răsturnare a Republicii Germane, instaurate după Primul Război Mondial şi a pregătit răzbunarea din 1939 prin aducerea la putere a lui Hitler.226 Louis Canet: ,,Le Politique de Benoit XV”, (Revue de Paris, 15 octombrie şi 1 noiembrie 1918)227 Abbe Brugerette, op. cit., III, p. 543228 R.P. Fernesolle, S.J. ,,Pro pontifice”. Autorizat pe 26 iunie 1947 (Beauschesne, Paris 1947, p. 15)

Da, atunci când aliaţii au semnat Tratatul de la Versailles, în iulie 1919, aceştia erau foarte conştienţi de rolul jucat de Vatican în conflict, fiind astfel ţinut departe de masa de conferinţă. Surprinzător a fost faptul că cel mai catolic stat, Italia, a insistat la excluderea Vaticanului.

„Prin art. 15 al pactului de la Londra (26 aprilie 1915) care definea participarea Italiei la război, Baronul Sonnino a obţinut promisiunea aliaţilor de a se opune intervenţiei papalităţii în planurile de pace.”229 Acestă măsură a fost înţeleaptă dar insuficientă. În loc să aplice sancţiunile papalităţii pe care le merita pentru pornirea Primului Război Mondial, învingătorii nu au făcut nimic pentru a preveni viitoarele intrigi ale iezuiţilor şi ale Vaticanului. Acestea au dus în final, 20 de ani mai târziu la o catastrofă groaznică, poate cea mai îngrozitoare din câte a cunoscut lumea.

Secţiunea V

Capitolul 2

PREGĂTIREA PENTRU CEL DE AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

229 Charles Pichon: ,,Histoire du Vatican” (Sefi, Paris 1946, p. 143)

În 1919, fiii lui Loyola au cules amarele fructe ale politicilor sale criminale. Franţa nu a cedat „sângerării complete”. Imperiul apostolic Habsburgic pe care papalitatea l-a încurajat să „pedepsească” sârbii s-a dezmembrat, eliberând sclavii ortodoxi de sub jugul Romei. Rusia, în loc să se întoară la credincioşii romani a devenit marxistă, anticlerică şi oficial ateistă. În ceea de privea Germania de neînvins, aceasta s-a scufundat în haos.

Dar mândra Societate iezuită nu a luat niciodată în considerare mărturisirea păcatului. Atunci când Benedict XV a murit în 1922, aceasta era gata să înceapă din nou pe o nouă bază. Nu este aceasta atotputernică în Roma?

Iată ce are de spus Pierre Dominique: „Papa Pius XI care este, conform unora, un iezuit a încercat să reconcilieze lucrurile. Acesta i-a ceruit iezuitului, Părintele D’Herbigniy, să meargă în Rusia într-o încercare de a aduna ceea ce mai rămas din catolicism şi în special să vadă ceea ce mai putea fi făcut. Speranţa mare şi vagă: să adune în jurul pontifului lumea ortodoxă persecutată.”

„În Roma există 39 de colegii ecleziastice a căror fondare marchează datele unor mare contraofensive. Majoritatea acestor contraofensive erau lucrări conduse de iezuiţi: Colegiul Germanic (1552), Englez (1578), Irlandez (1628, reinstaurat în 1826), Scoţian (1600), Nord American (1859), Canadian (1888), Etiopian (1919, reconstitut în 1930)”

Pius XI crează colegiul rus (Ponteficio Collegio Russo di S. Teresa del Bambino Jesu) şi îl pune sub grija iezuiţilor. Aceştia mai au în grijă Institutul Orintal, Institutul Saint-John Damascene, colegiul polonez şi mai ţârziu colegiul lituanian. Nu sunt aceste amintiri ale Părintelui Possevino, Ivan cel Teribil şi ale falsului Dimitri? Al doilea din cele 3 obiective de pe vremea lui Ignatius este primul care ia loc. Iezuiţii, din nou,

sunt agenţii inspiranţi şi executorii în această măreaţă aventură.”230

În urma înfrângerii suferite, fiii lui Loyola tot mai pot vedea o urmă de speranţă. Revoluţia rusă prin eliminarea Ţarului protector al Bisericii Ortodoxe, nu a decapitat marele rival şi a ajutat pătrunderea Bisericii Romane? Trebuie să lovim cât încă fierul este cald. Este creat „Russicum” şi misionarii săi clandestini vor aduce veşti bune acelei ţări schismatice.231 Un secol mai târziu, după excluderea de către Ţarul Alexandru I, iezuiţii vor încerca din nou cucerirea lumii slave. Din 1915, generalul lor este Nalke von Ledochowski.

Pierre Dominique spune: „Unii vor spune că văd iezuiţi peste tot! Dar sunt obligat să subliniez prezenţa şi acţiunile lor; să spun că ei se aflau în spatele monarhiei lui Alphonso XIII, al cărui sfătuitor este Părintele Lopez; că atunci când monarhia spaniolă a luat sfârşit şi mănăstirile şi colegiile lor au fost arse, ei se găseau în spatele lui Gil Robbes, iar apoi atunci când războiul civil a izbucnit, în spatele lui Franco; în Portugalia ei îl susţineau pe Salazar; în Austria şi Ungaria pe împăratul Charles care a fost detronat de 3 ori (ce rol au jucat ei în acele încercări de a recâştiga tronul Ungariei? Cine ştie!). Au ţinut scaunul cald fără a ştii pentru cine sau pentru ce. Monseniorul Seipel, Dolfuss şi Schussnigg fac parte din rangul lor. Aceştia au visat pentru o vreme la o Germanie măreaţă cu o majoritate catolică, căreia îi va aparţine Austria: o versiune modernă a Alianţei din secolul XVI dintre Wittelsbach şi Hapsburg. În Italia, ei l-au susţinut prima dată pe Don Sturzo, fondatorul partidului popular şi mai apoi pe Mussolini... Iezuitul, Părintele Tacchi Venturi, secretarul general al Societăţii a fost intermediarul dintre Pius XI, ai cărui sfătuitori erau Părintele Alissiardi şi Celebrano (iezuiţi) şi Mussolini.

230 Pierre Dominique, op. cit., pp. 253, 254231 Vezi şi Frederic Hoffet ,,L’Equivoque catholique et le nouveau clericalisme” (Fischbacher, Paris)

„Papa, în februarie 1929, la momentul tratatului de la Lateran, îl numeşte pe Mussolini <<omul pe care Providenţa ne-a permis să-l cunoaştem>>. Roma nu condamnă ceea ce este numită <<agresiune etiopiană>> şi în 1940, Vaticanul este în continuare un prieten sincer al lui Mussolini.”

„Iezuiţii au locuinţa secretă acolo. De acolo ei supraveghează Biserica Universală cu ochiul rece şi calculat al unui politician.”232

Acesta este un rezumat al activităţii iezuite între cele 2 războaie. „Locuinţa secretă” a fiilor lui Loyola reprezintă creierul politic al Vaticanului. Confesorii lui Pius XI sunt iezuiţi; cei ai succesorului său, Pius XII, vor fi tot iezuiţi şi germani pe bună dreptate. Nu contează dacă devine evident complotul: totul pare a fi gata pentru răzbunare.

Perioada de pregătire s-a făcut în timpul pontificatului lui Pius XI. „Arma seculară” germană învinsă a aruncat sabia. În timp ce aşteptăm să o ia înapoi, vom pregăti în Europa un teren care să merite viitoarele sale exploatări şi care în primul rând să oprească ameninţătoarea creştere a democraţiei.

Italia va fi primul teren de acţiune. Există un şef socialist zgomotos care adună foştii servitori în jurul său. Acest om proclamă o doctrină aparent intransigentă dar este suficient de ambiţios şi lucid pentru a-şi da seama cât de precară este poziţia sa în ciuda izbucnirilor sale extravagante.

Diplomaţia iezuită îl va atrage curând de partea sa.Francois Charles-Roux, al Institutului, care a fost

ambasadorul francez din acea vreme la Vatican spune: „Pe vremea când viitorul duce era un simplu deputat, Cardinalul Gasparri, secretar de stat a avut un interviu secret cu el... Şeful fascist a fost de acord imediat că Papa ar trebui să-şi exercite o suveranitate temporală asupra unei părţi din Roma...”

232 Pierre Dominique, op. cit., pp. 253, 254

„Atunci când mi-a spus de interviu”, Cardinalul Gasparri concluziona, „cu această promisiune am fost sigur că vom reuşi dacă omul acesta ajunge la putere.”

„Nu voi menţiona bilanţul negocierilor sale dintre agenţii secreţi ai lui Pius XI şi Mussolini.”233

Agenţii secreţi, principalul fiind Părintele iezuit Tacchi Venturi şi-au îndeplinit misiunile foarte bine. Acest lucru nu este surprinzător, ştiind că Părintele Tacchi Venturi a fost secretarul Societăţii lui Iisus şi sfătuitorul lui Mussoloni în acelaşi timp. De fapt, a fost „condus” spre această „linguşire” a şefului fascist de generalul ordinului său, Halke von Ledochowski, după cum ne spunea Gaston Gaillard.234

„În 16 noiembrie 1922, Parlamentul l-a ales pe Mussolini cu 306 voturi pro şi 116 contra. La acea întâlnire cineva a văzut grupul catolic al lui Don Sturzo, presupus creştin-democrat, ca votând în unanimitate pentru primul guvern fascist.”235

Zece ani mai târziu, aceeaşi manevră a adus un rezultat similar în Germania. „Zentrum-ul” catolic al Monseniorului Kass, a asigurat printr-un vot masiv dictatura nazistă.

De fapt, Italia a fost în 1922, pământul necazurilor pentru formula nouă a conservatorismului autoritar: fascismul, deghizat când circumstanţele locale o cer, cu ceva pseudo-socialism. De acum înainte, toate încercările iezuiţilor Vaticanului tind să răspândească această „doctrină” în Europa, ambiguitate care este tipică pentru ei.

Chiar şi astăzi, prăbuşirea regimului lui Mussolini, înfrângerea şi ruinele nu au fost suficiente pentru a-l discredita în ochii creştinilor italieni democraţi pe magalomanul dictator impus în ţara lor de către Vatican. Iată ce poate fi citit în presă: 233 Francois Charles-Roux: ,,Huit ans an Vatican” (Flammarion, Paris 1947, p. 47 ss)234 Gaston Gaillard, p. 353 ,,La fin d’un temps” (Ed. Albert, Paris 1933)235 Pietro Nenni ,,Six ans de guerre civile en Italie” (Librairie Valois, Paris 1930, p. 146)

„Am decis: vizitatorii care vin la Roma pentru Jocurile Olimpice în 1960 vor vedea Obeliscul de marmură ridicat de Benito Mussolini în cinstea sa, întrucât aceasta domină stadionul olimpic.” Pe înaltul monument de 33 de metri se găseşte înscris „Mussolini – Dux”, acesta fiind de asemenea decorat cu mozaic şi inscripţii care laudă fascismul. Fraza: „Trăiască ducele” este repetată de mai bine de 100 de ori şi sloganul: „Mulţi duşmani înseamnă mare onoare” de mai multe ori de asemnea. Monumentul are, pe ambele părţi, blocuri de marmură care comentează principalele evenimente fasciste de la fondarea publicaţiei: „Popolo d’Italia”, de Mussolini până la instaurarea de scurtă durată a regimului fascist, incluzând războiul din Etiopia. Obeliscul urma să fie încoronat cu o gigantă statuie a lui Mussolini ca un atlet dezbrăcat de aproape 100 de metri înălţime. Dar regimul s-a prăbuşit înainte ca acest proiect ciudat să fie realizat.

„După un an de controverse, guvernul Segni a decis ca obeliscul ducelui să rămână.”236

Războiul, sângele care a curs din abundenţă şi ruinele nu contează. Acestea sunt simple fleacuri, mici pete pe monumentele ridicate pentru gloria „omului pe care Providenţa ne-a permis să-l cunoaştem”, după cum a fost descris de Pius XI.

Lipsurile,greşelile sau crimele pot şterge principalul său merit: faptul că a reinstaurat puterea temporală a Papei, a proclamat catolicismul roman care religie de stat şi a oferit clericilor, prin legi care încă se aplică putere totală asupra vieţii naţiunii.

Este de mărturisit că obeliscul lui Mussolini trebuie să stea în inima Romei pentru beneficiul turiştilor străini care îl privesc cu admiraţie sau cu ironie şi pentru speranţa unor

236 ,,Press italienne, New York Herald Tribune, Time and Paris-Presse”, 3 noiembrie 1959

vremuri mai bune care vor permite ridicarea „atletului gol” de 100 de metri, campionul simbolic al Vaticanului.

Tratatul Lateran, prin care Mussolini şi-a arătat recunoştinţa faţă de papalitate a oferit Vaticanului pe lângă plata a 1750 milioane de lire, suveranitatea temporală asupra teritoriului Vaticanului. Monseniorul Cristiani, prelat al Sfinţiei sale, explică semnificaţia acestui eveniment:

„Este clar că o problemă de primă importanţă pentru stabilirea papalităţii ca o putere politică era reprezentată de Constituţia Vaticanului.”237

Nu vom irosi timp încerând să împăcăm această mărturie explicată cu fraza atât de des auzită că „Biserica Romană nu este implicată în politică.” Vom sublinia doar poziţia unică în lume a unui stat care este secular şi sacru şi consecinţele acelei poziţii.

Care sunt trucurile viclene iezuite folosite de această putere care, depinzând de circumstanţe, se foloseşte de caracterul ei temporal şi spiritual pentru a fi scutită de la toate regulile impuse de legile internaţionale?

Prin ajutarea iezuiţilor, naţiunile au permis acestora să pătrundă în mijlocul lor asemnea unui cal troian, dar al clericilor.

„Papa părea să se identifice prea mult cu dictatorii”238, scrie Monseniorul Francois Charles-Roux, ambasadorul francez la Vatican. Dar putea fi altfel atunci când papalitatea însăşi ia ridicat la putere pe aceşti oameni?

Mussolini a fost inauguratorul acelei serii de oameni providenţiali, purtători de săbii care urmau să pregătească răzbunarea pentru 1918. Din Italia, unde s-a dezvoltat atât de bine sub grija Părintelui iezuit Tacchi Venturi şi a paracliserilor săi, fascismul urma să fie exportat foarte curând Germaniei.

237 Monseniorul Cristiani: ,,Le Vatican politique” Autorizată în 15 iunie 1956 (Ed. du Centurion, Paris 1957, p. 136)238 Francios Charles-roux, op. cit., p. 231

„Hitler a primit impulsul său de la Mussolini; idealul de nazism era la fel ca în Italia... Întrucât Mussolini este la conducere, toată compătimirea este pentru Berlin... În 1923, fascismul se uneşte cu naţional-socialismul. El devine prieten cu Hitler căruia i-a oferit armată şi bani.”239

În acea vreme, Monseniorul Pacelli, viitor Pius XII şi pe atunci cel mai bun diplomat al papalităţii este nunţiu în Munchen, capitala Bavariei catolice. Acolo, steaua viitorului dictator german începe să răsară. El este catolic ca şi cei mai im portanţi asociaţi. Despre acea ţară, leagăn al nazismului, Monseniorul Maurice Laporte ne spune: „Cei doi duşmani ai săi sunt protestantismul şi democraţia.”

Neliniştea Prusiei este astfel de înţeles.„Este uşor de ghicit ce fel de grijă specială poartă

Vaticanul Bavariei unde naţional-socialism lui Hitler, recrutează cei mai puternici contingeţi.”240

Să iei de la Prusia „eretică” controlul „armei seculare” germane şi să-l transferin Bavariei catolice; ce vis! Monseniorul Pacelli îşi dă toată silinţa pentru a realiza aceasta, acţinând împreună cu şeful Societăţii lui Iisus.

„După celălalt război (1914-1918) generalul iezuit Halke von Ledochowski a conceput un plan vast... crearea cu sau fără împăratul Imperiului Habsburgic, a unei confereraţii a naţiunilor catolice în centrul şi estul Europei: Austria, Slovacia, Boemia, Polonia, Ungaria, Croaţia şi bineînţeles Bavaria.”

„Acest nou imperiu central lupta pe două fronturi: în partea de est împotriva Uniunii Sovietice şi în partea de vest îm potriva Prusiei, Angl;ien Protestante şi Franţei republicane şi răzvrătite. În acea perioadă, Monseniorul Pacelli, viitorul Pis XII, a fost nunţiu în Munchen, apoi în Berlin şi apoi colaboratorul principal al lui von Ledochowski, un prieten

239 Antonio Aniante: ,,Mussolini”, (Grasset, Paris 1932, p. 123 ss)240 Maurice Laporte: ,, Sous le casque d’acier” (A. Redier, Paris 1931, p. 105)

apropiat al Cardinalui Faulhaber. Planul Ledochowski este visul tinereţii lui Pius XII.”241

Oare a fost doar un vis de tinereţe? Europa pe care Hitler a încercat să o organizeze era asemănătoare unui plan, cu excepţia prezenţei în acel bloc al Prusiei luterane, o minoritate nu foarte periculoasă şi a zonelor de influenţă recunoscute care – poate temporar- au aparţinut Italiei. De fapt, planul lui Ledochowski, adaptat nevoilor timpului era cel pe care Fuhrer încerca să-l realizeze sub patronajul papalităţii cu ajutorul lui Franz von Papen, şambelan secret al Papei şi nunţiu de la Munchen, apoi în Berlin, Monseniorul Pacelli.

Monseniorul Francois Charles-Roux scrie: „pe perioada epocii contemporane, politicile mondiale nu au simţit niciodată intevenţia catolică mai mult decât în perioada ministerului Monseniorului Pacelli.242

Iată ce spune Monseniorul Joseph Rovan: „Acum Bavaria catolică... urmează să-i primească şi să-i protejeze pe toţi aceia pe care crează probleme, pe toţi aliaţii şi asasinii de la Saint-Vehme.”243

Dintre toţi aceşti instigatori, alegerea Germaniei a fost Hitler care este destinat să trimfe asupră „greşelilor democratice” sub emblema Sfântului Tată. Bineînţeles, el este un catolic asemenea principalilor săi colaboratori.

„Regimul nazist este precum o reîntoarcere la guvernul Germaniei de Sud. Numele şi originile şefilor ei o demonstrează: Hitler este austriac, Goering este bavarian şi Goebbels este renan, ş. a. m. d.”244

În 1924, Vaticanul semnează un Concordat cu Bavaria. În 1927, citim în „Cologne Gazette”: „Pius XI este în mod cert

241 ,,La Tribune des nations”, 30 iunie 1950242 Francois Charles-Roux, op. cit., p. 93243 Joseph Rovan, op. cit., p. 195244 Gonzague de Reynold: ,,D’ ou vient l’Allemagne” (Plon, Paris 1939, p. 185)

cel mai german Papă care a stat vreodată pe tronul Sfântului Petru.”

Succesorul său, Pius XII, îi va fura din palmă. Dar, pentru acel moment el îşi urmărea cariera diplomatică mai mult decât cariera politică în această Germanie pe care, după cum îi spune mai târziu lui Ribbentrop, „va avea întotdeauna o afecţiune specială”. Fiind promovat ca nunţiu în Berlin, el lucrează împreuna cu Franz von Papen la distrugerea Republicii Weimar.

Pe 22 iulie 1932 este proclamată starea de asediu în Berlin şi miniştrii au fost izgoniţi „manu militari”. Acesta era primul pas spre dictatura lui Hitler. Sunt pregătite noi alegeri care vor stabili succesul naziştilor.

„Cu aprobarea lui Hitler, Goering şi Strasser iau legătura cu Monseniorul Kaas, şeful de partid al Centrului Catolic.”245

Cardinalul Bertram, arhiepiscop al Breslau declară: „Noi, creştinii şi catolicii nu recunoaştem nici o religie sau rasă...” Împreună cu mulţi alţi episcopi, el a încercar să îi avertizeze pe credincioşi împotriva „idealului păgân al naziştilor.” În mod evident acest prelat nu are înţelepciunile papale, dar foarte curând avea să fie învăţat.

„Mercure de France” a oferit un excelent studiu în 1934:

„La începutul lui 1932, catolicii germani nu au considerat că au pierdut lupta dar în primăvară, şefii lor păreau oarecum nehotărâţi: li s-a spus că <<Papa era personal în favoarea lui Hitler>>.”

„Faptul că Pius XI îl simpatiza pe Hitler nu ar trebui să ne surprindă... Pentru el, Europa putea fi stăpânită din nou doar prin hegemonia germană... Vaticanul se gândea să schimbe centrul de gravitate al Imperiului German prin Anschluss

245 Walter Gorlitz şi Herbert A. Quint: ,,Adolf Hitler” (Amiot, Dumont, Paris 1953, p. 32)

pentru o lungă perioadă de timp iar Societatea lui Iisus colabora spre atingerea acestui scop (planul lui Ledochowski) în special în Austria. Se ştie că Pius XI depindea de Austria pentru a realiza acel aşa numit trumf politic. Ceea ce trebuia prevenit era hegemonia Prusiei protestante şi întrucât Imperiul German era cel care domina Europa... un Imperiu German trebuie reconstruit acolo unde catolicii vor fi la conducere...”

„În martie 1933, episcopii germani, întrunindu-se la Fulda au profitat de discursul susţinut de Hitler la Potsdam pentru a declara: Trebuie să recunoaştem că cei mai înalţi reprezentanţi ai guvernului Imperiului German, care este în acelaşi timp conducătorul mişcării naţional-socialiste a făcut declaraţii publice şi sincere, prin care inviolabilitatea doctrinei catolice, munca şi drepturile de neschimbat ale Bisericii erau recunoscute...”. „Von Papen părăseşte Roma. Acel bărbat al cărui trecut este blestemat, devine un pelerin religios având misiunea de a încheia un Concordat (pentru întreaga Germanie) cu Papa. Şi el va trebui să rivalizeze cu ofertele lui Mussolini către Vatican.”246

De fapt, acelaşi lucru se întâmplă cu ambele ţări: în Italia, partidul catolic al lui Don Sturzo asigură ascensiunea la putere a lui Mussolini; în Germania „Zentrum-ul” Monseniorului Kaas face acelaşi lucru pentru Hitler şi în ambele cazuri un Concordat încheie pactul.

Monseniorul Joseph Rovan recunoaşte următoarele: „Mulţumită lui von Papen, deputat la Zentrum din 1920 şi proprietarul publicaţiei oficiale a partidului <<Germania>>, Hitler ajunge la putere pe 30 ianuarie 1933...” „Catolicismul politic german în loc să devină creştin-democrat a fost în final transformat pentru a oferi puteri depline lui Hitler pe 26 martie 1933... Pentu a vota în favoarea puterilor depline, o majoritate de două treimi era necesară şi voturile <<Zentrum-ului>> erau

246 ,,Mercure de France”; ,,Pius XI şi Hitler” (15 ianuarie 1934)

indispensabile pentru a obţine aceasta.”247 Acelaşi autor adaugă: „În corespondenţa şi declaraţiile demnitarilor ecleziastici vom găsi întotdeauna sub regimul nazist aprobări constante ale episcopilor.”248

Această fervoare este uşor de explicat atunci când citim următoarele din partea lui von Papen: „termenii generali ai Concordatului erau mai favorabili decât orice alte acorduri similare semnate de Vatican” şi „Preşedintele Hitler m-am rugat să-l asigur pe secretarul de stat papal (Cardinalul Pacelli) că va cenzura clanurile anticlericilor.”249

Aceasta nu a fost o promisiune în vânt, deja chiar în acel an (1933) exceptând masacrarea evreilor şi asasinările săvârşite de nazişti, existau 45 de lagăre de concentrare în Germania cu 40.000 de prizonieri cu diferite opinii politice, majoritatea lor fiind liberali. Franz von Papen, şambelanul secret al Papei, defineşte perfect sensul pactului dintre Vatican şi Hitler prin această frază care merită a fi gravată: „Nazismul este o reacţie creştină împotriva spiritului din 1789.”

În 1937, Pius XI, sub presiunea opiniei mondiale „condamna” teoriile rasiste ca fiind incompatibile cu principiile şi doctrina catolică în cea pe care apărătorii săi o numesc cu amuzament „teribilă”, „Mit brennender Sorge”. Rasismul nazist este condamnat dar nu Hitler, promoterul lui: „Distinguio” şi Vaticanul are grijă să nu demaşte „avantajosul” Concordat încheiat cu 4 ani în urmă cu Imperiul German.

În timp ce crucea lui Hristos şi Swastika cooperau în Germania, Benito Mussolini a înaintat în cucerirea Etiopiei având binecuvântarea Sfântului Părinte.

„... Suveranul Pontif nu a condamnat politica lui Mussolini şi a oferit clericilor italieni libertate deplină pentru a

247 Joseph Rovan op.cit., pp. 197, 209, 214248 Joseph Rovan op.cit., pp. 197, 209, 214249 Franz von Papen, op. cit., p. 207

colabora cu guvernul fascist. Ecleziasticii, de la preoţii cei mai umili şi până la Cardinali au vorbit în favoarea războiului...”

„Unul dintre cele mai izbitoare exemple a venit din partea Cardinalului arhiepiscop din Milano, Alfredo Ildefonso Schuster (iezuit) care a mers atât de departe până la a numi acestă campanie o „cruciadă catolică”250. „Italia”, clasifică Pius XI, „crede că acest război este justificat datorită necesităţii apăsătoare pentru expansiune...”

„Zece ani mai târziu, vorbind unei adunări a foştilor servitori, şi-a exprimat dorinţa ca drepturile legitime ale unei naţiuni măreţe şi nobile din care îşi aminteşte că provine, să fie satisfăcute.”251

Agresiunea fascistă împotriva Albaniei în Vinerea Sfântă din 1939 s-a bucurat de aceeaşi „înţelegere” după cum ne spune Monseniorul Camille Ceanfarra: „Ocupaţia Albaniei de către italieni a fost foarte avantajoasă pentru Biserică... Din populaţia de 1 milion a Albaniei, care au devenit cetăţeni italieni, 68% erau musulmani, 20% ortodocşi greci şi doar 12% romano-catolici ... Din punct de vedere politic, anexarea acestei ţări de o putere politică avea ca scop îmbunătăţirea poziţiei Bisericii şi satisfacţia Vaticanului.”252

În Spania, instaurarea republicii nu a urmărit să fie detestată de papalitate, considerând aceasta o ofensă personală. „Nu am îndrăznit nicodată să-i menţionez lui Pius XII, problema spaniolă”, scria Monseniorul Francois Charles-Roux.

250 Entuziasmul Cardinalului Schuster este de înţeles precum Societatea lui Iisus a avut aceeaşi soartă atât în Abyssinia cât şi în ţările Europene. Cu ajutorul usurpadorului Segud, pe care l-au convertit şi l-au pus la tron, fiii lui Loyola au încercat să impună catolicismul întregii ţări, provicând răzvrătiri şi represiuni sângeroase; în final au fost izgoniţi de Negus Basilides (nota autorului)251 Camille Cianfarra: ,, La Guerre et le Vatican” (Le Portulan, Paris 1946, pp. 46, 47, 48)252 Camille Cianfarra: ,, La Guerre et le Vatican” (Le Portulan, Paris 1946, pp. 46, 47, 48)

„Probabil mi-ar fi reamintit că interesele Bisericii în acel măreţ şi istoric tărâm al Spaniei era o problemă doar pentru papalitate.”253

Astfel, acestui „tărâm protejat” i-a fost asigurat un dictator similar celor care au avur deja succes în Italia şi Germania. Aventura generalului Franco a început de abia la mijlocul lui iulie 1936, dar pe 21 martie 1934, „Pactul de la Roma” a fost încheiat între Mussolini şi şefii partidelor reacţionare spaniole, unul dintre aceştia fiind Monseniorul Goigoechea, şef al „Renovacion Espanola”. Prin acest pact, partidul fascist italian a preluat sarcina de a furniza rebelilor bani, material de război, arme şi muniţie. Ştim că nu au făcut nimic mai mult decât au promis şi că Mussolini şi Hitles au continuat să „reîncarce” rebelii spanioli cu materiale, aviaţie şi „voluntari”.

În ceea ce privea Vaticanul, neatent la propriul principiu că guvernul stabilit trebuie respectat de credincioşi, a asuprit Spania cu ameninţările sale.

„Papa a excomunicat conducătorii Republicii Spaniole şi a declarat război între Vatican şi Madrid. Apoi, acesta a scris o scrisoare enciclică „Dilectissimi Nobis”... Arhiepiscopul Goma, noul arhiepiscop al Spaniei a proclamat războiul civil.”254

Prelaţii Sfinţiei sale au acceptat bucuroşi ororurile acestui conflict fratricid şi Monseniorul Gomara, episcop la Carthagene, a interpretat în mod admirabil sentimentele lor apostolice atunci când spunea: „Binecuvântate fie tunurile dacă în rupturile pe care le fac, Evanghelia răsare!”

Vaticanul, chiar a recunoscut guvernului Franco, pe data de 3 august 1937, cu 20 de săptămâni înainte de sfârşitul războiului civil.

253 Francois Charles-Roux, op. cit. p. 181254 Andre Ribard: ,,1960 et le secret du Vatican” (Libr. Robin, Paris 1954, p. 45)

Belgia era de asemnea, pândită de Acţiunea Catolică – este inutil de spus – o organizaţie ultramontană şi iezuită. Tărâmul trebui să fie pregătit pentru invazia care se apropia, reprezentată de armatele lui Fuhrer. Astfel, sub pretextul „reînnoirii spirituale” evanghelia fascist hitleristă era cu sârguinţă predicată acolo de către Monseniorul Picard (iezuit), Părintele Arendt (iezuit), Părintele Foucart (iezuit) etc. Un tânăr belgian care a fost victima lor, ca şi alţii mărturiseşte: „În acea perioadă, cu toţii eram obsedaţi de un fel de fascism... Acţiunea Catolică, de care aparţineam era foarte înţelegătoare faţă de fascismul italian... Monseniorul Picard declara că Mussolini era un geniu şi că îşi dorea foarte mult un dictator... Pelerinajele erau organizate pentru a favoriza legăturile cu Italia şi cu fascismul.” „Atunci când am mers 300 de studenţi în Italia, la întoarcere cu toţii salutam în stilul roman şi cântam Giovinezza.”255

Un alt martor spune: „După anul 1928, grupul lui Leon Degrelle colabora regulat cu Monseniorul Picard... Monseniorul Picard a obţinut ajutorul lui Leon Degrelle pentru o anumită misiune importantă: să conducă noua editură la centrul de Acţiune Catolică. Editura a primit un nume care curând a deveni faimos: <<Rex>>...”

„Cererile pentru un nou regim s-au înmulţit...Rezultatele aceste propagande în Germania, au fost analizate cu mare interes. În octombrie 1933, un articol în <<Vlan>> ne amintea că naziştii erau în număr de 7 şi că Hitler, câţiva ani mai târziu nu a adus nici o zestre, doar talentul său pentru publicitate... Fondată pe astfel de principii, echipa <<rexistă>> a început programul de propagandă activă în ţară. Întâlnirile au atras în curând căteva sute apoi mii de ascultători.”256

255 Raymond de Bucker: ,,Livre des vivants et des morts” (Ed. de la Toison d’Or Brussels 1942, pp. 72, 73, 175)

Bineînţeles, Hitler a adus noilor născuţi naţional-socialismul – aşa cum Mussolini a făcut cu fascismul – mai mult decât talent pentru papalitate: susţinerea papalităţii!

Fiind doar o umbră palidă a acestor două regimuri, Leon Degrelle, şeful „Christus Rex” era beneficiarul aceluiaşi sprijin, dar pentru un total alt scop, întrucât sarcina sa era să deschidă ţara invadatorului.

Monseniorul Raymond de Becker spune: „Am colaborat cu acest <<Avant-Garde>>... Această publicaţie (emisă de Monseniorul Picard) ţinea la ruperea legăturilor care uneau Belgia, Franţa şi Anglia.”257

Se ştie cât de repede armata germană a învins apărarea belgiană, aceasta fiind trădată de a cincea coloană clerică. Ne amintim de asemenea, că apostolul lui „Christus Rex”, îmbrăcat în uniformă germană a mers, fiind însoţit de multă publicitate, să „lupte pe frontul de Est”, în fruntea „Waffen SS”, recrutaţi în principalm dintre tinerii Acţiunii Catolice. Apoi. O retragere oportună i-a permis să ajungă în Spania. Dar înainte de aceasta, a dat drumul pentru ultima dată sentimentului său „patriotic”.

Monseniorul Maurice de Behaut scria: „Acum 10 ani, în 1944, portul Anvers, al treilea ca importanţă din lume a căzut aproape intact în mâinile trupelor britanice... Atunci câns populaţia începea să vadă sfârşitul suferinţelor şi greutăţile lor au avut parte de cea mai diabolică invazie nazistă: au căzut bombe, V1 şi V2. Acest bombardament, cel mai cunoscut din istorie întrucât a durat 6 luni, zi şi noapte, a fost ţinut cu grijă ascuns la ordinul centrelor aliate. Acesta este motivul pentru care azi martiriul din oraşele Anvers şi Liege este încă ignorat.”

256 Jacques Saint-Germain: ,,La Bataille de Rex” (Les oeuvres francaises, Paris 1937, pp. 67, 69257 Raymond de Bucker: ,,Livre des vivants et des morts” (Ed. de la Toison d’Or Brussels 1942, pp. 72, 73, 175)

„În ajunul primului bombardament (12 octombrie) au fost auzite la Radio Berlin remarcile alarmante ale trădătorului <<rexist>>, Leon Degrelle: <<I-am cerut lui Fuhrer 20.000 de bombe. Ele vor pedepsi un popor prostesc. Vă promit că acestea vor face din Anvers un oraş fără port sau un port fără oraş>>.”

„... Din acea zi, ritmul bombardamentelot urma să se accentueze, rezultatele fiind catastrofe şi dezastre, în timp ce trădătorul leon Degrelle urla la Radio Berlin, promiţând cataclisme chiar mai teribile.”258

Acesta a fost ultimul rămas bun faţă de pământul său natal al acestui produs monstruos al Acţiunii Catolice. Copil ascultător al Monseniorului Picard (iezuit), al Părintelui Arendt (iezuit) etc., şeful „Christus Rex” a urmat cu stricteţe regulile papale.

„Oamenii Acţiunii Catolice”, scria Pius XI, „vor eşua în ceea ce privea datoriile lor, dacă de îndată ce şansa le permite, ei nu vor încerca să conducă politica provinciei şi a ţării lor.”259

Într-adevăr, Leon Degrelle şi-a făcut datoria iar rezultatul, după cum am văzut, a fost proporţional cu entuziasmul său.

Citim în cartea Monseniorului Raymond de Beckers: „Acţiunea catolică a găsit în Belgia oameni excepţionali pentru a orchestra lucrările lor precum Monseniorul Picard (cel mai important)... Preotul Cardijn, fondatorul mişcării <<jociste>>, un om vizionar cu un temperament bolnav de furios...”260

Acesta din urmă jură azi că: „nu l-a văzut sau auzit vreodată pe prietenul său Leon Degrelle”. Deci, aceşti doi conducători ai Acţiunii Catolice belgiene, ambii lucrând sub 258 Vezi ,,Historia” decembrie 1956259 Scrisoarea lui Pius XI ,,Peculari Quadam”, citată de iezuitul R.P. Soras în ,,Action Catolique et Action temporelle” (Ed. Spes. Paris 1938, p. 105), autorizată în 1938260 Raymond de Becker, op. cit., p. 66

mâna Cardinalului Van Roey, se pare că nu s-au întâlnit niciodată! Prin ce miracol? Bineînţeles, fostul preot nu ne spune aceasta. De atunci, el a fost făcut Monsenior de Pius XII şi director al mişcărilor „jociste” pentru întreaga lume.

Încă un miracol: nici Monseniorul Cardijn nu l-a întâlnit vreodată pe şeful „Christum Rex”, pe perioada marelui congres descris de către Degrelle:

„Îmi amintesc de marele congres al Tinerilor catolici la Bruxelles în 1930. Eu mă aflam în spatele Monseniorului Picard, care se afla lângă Cardinalul Van Roey. O sută de mii de tineri au mărşăluit prin faţa noastră timp de 2 ore, ovaţionând autorităţiile religioase adunate pe platformă...”261

Unde se ascundea atunci conducătorul al J. O. C. ale cărui trupe luau parte în acel gigantic marş? Să fi fost oare printr-un decret special al Providenţei ca cei condamnaţi să-şi linguşească superiorii fără să se vadă unul pe celălalt, atât pe platforma oficială precum şi la Centrul Acţiunii Catolice, la care mergeu în mod constant?

Monseniorul Cardijn, un iezuit, merge mai departe. El pretinde că a luptat „verbal” cu „rexismul”.

Într-adevăr această Actiune Catolică a fost o organizaţie ciudată. Nu doar că celor două „mişcări” principale: „J.O.C.” şi „Rex” se jucau de-a „vaţi-ascunselea” pe coridor şi că un altul spune că a „luptat” împotriva a ceea ce celălalt a făcut cu întreaga aprobare a „ierarhiei”!

Acest fapt nu poate fi dezbătut: „Degrelle a fost pus la conducerea <<Rex>> de către însuşi Monseniorul Picard sub autoritatea Cardinalului Van Roey şi a nunţiului apostolic, Monseniorul Micara. Astfel, conform Monseniorului Cardijn, el nu a fost de acord cu lucrăile colegului său în Acţiunea

261 Leon Derelle: ,,La cohue de 1940” (Robert Crausaz, Lausanne 1949, pp. 214-215

Catolică, aflat, asemenea lui, sub patronajul arhiepiscopului Belgiei.”262

Aserţiunea este mai degrabă severă. Suntem şi mai conştienţi de aceasta atunci când examinăm care a fost atitudinea după invazia Belgiei de către Hitler, a acelora precum Monseniorul Cardijn şi a asociaţiilor lui care, azi, îl resping pe Degrelle şi „rexismul”. Într-o carte care a fost „pusă sub buşel”, atunci când a fost publicată, şeful „Christus Rex” reîmprospătează amintirile după cum vom vedea, iar ceea ce el spunea nu a fost niciodată infirmat.

Fiind un creştin înflăcărat şi la curent cu interpretările spirituale şi temporare nu m-aş fi găndit să colaborez cu Hitler, fără să ma consult prima dată cu autorităţile religioase ale ţării mele... Am cerut o audienţă cu Eminenţa Sa, cu Cardinalul Van Roey... Cardinalul m-a primit într-o manieră prietenoasă într-o dimineaţă la palatul episcopal din Malines...El este condus de un ciclonic şi total fanatism... Dacă ar fi trăit cu câteva secole mai devreme, în timp ce cânta „Magnificat” i-ar fi supus pe păcătoşi sabiei sau i-ar fi ars sau ar fi lăsat să cadă în pivniţele mănăstirii oile neascultătoare ale turmei. Întrucât este secolul XX, tot ceea ce are este cârja episcopală, dar cu aceasta se realizează lucruri măreţe. Pentru el totul este important atâta timp cât serveşte intereselor Bisericii. Dacă era ceva bun, îl sprijinea, dar tot ce era rău îl zdrobea. Dar Biserica are atât de multe căi de „servire”: lucrările sale, partidele, ziarele, cooperativele de agricultură, instituţiile bancare care asigură puterea temporară a instituţiei divine...

„Şi acum pot spune sincer că acesta a fost înţelesul remarcii Cardinalului: <<colaborarea era cel mai potrivit lucru de făcut, de fapt, era singurul lucru pe care o persoană cu capul pe umeri ar fi făcut-o>>. Pe perioada întregii audienţe nu s-a gândit măcar că şi o altă atitudine ar fi fost posibilă. Pentru Cardinal, în toamna lui 1940, războiul a luat sfârşit. Nici măcar

262 ,,La Croix” 24 mai 1946

nu a menţionat numele <<englez>> cu atât mai puţin să rostească supoziţia că rederesarea aliaţilor era posibilă... Cardinalul nu credea acestea; din punct de vedere politic orice era posibil cu excepţia colaborării... Nu a obiectat la nici una din concepţiile şi proiectele mele... Ar fi putut sau ar fi trebuit să ma avertizeze dacă el considera că ideile mele referioare la politică nu erau bune, întrucât am mers la el pentru un sfat... Înainte de plecare, Cardinalul mi-a oferit binecuvântarea sa paternală.”

„De asemenea, alţi catolici în toamna lui 1940, au privit spre marele turn al lui Saint-Rombaut... Mulţi au intrat în palatul episcopal pentru a cere sfatul Monseniorului Van Roye sau al anturajului său referitor la moralitatea sau necesitatea colaborării...”

„Mai mult de 1000 de primari catolici, cu toţii secretari generali, aleşi cu multă grijă, s-au adaptat imediat noului Ordin... Toţi acei oammeni nevinovaţi, întemniţaţi sau insultaţi în 1944, trebuie să se fi întrebat în 1940: oare ce credeau oamenii din Malines? Dar cine ar fi crezut că nici oamenii din Malines, episcopii lor şi cu atât mai puţin preoţii nu au fost capabili să aducă liniştea!”

„Opt din zece colaboratori belgieni erau catolici...”„Pe perioada acelor săptămâni decisive, datorită

deciziei care trebuia luată, poporul din Malines şi diferitele episcopii au emis sfaturi scrise şi verbale negative mie şi tuturor celorlalţi colaboratori.”

„Deşi nu foarte plăcut, acesta este purul adevăr. Atitudinea înalţilor clerici catolici din străinătate nu putea decât să întărească convingerea credincioşilor de faptul că o colaborare este perfect compatibilă cu credinţa... În Vichy, cei mai înalţi prelaţi şi-au făcut poze stând atăluri de Marshal Petain şi Pierre Laval, în urma interviului dintre Hitler şi Petain. În Paris, Cardinalul Baudrillart a declarat public că este un colaboraţionist.”

„În Belgia, Cardinalul Van Roey, a permis unuia dintre faimoşii preoţi din Flanders, Abbe Verschaeve să declare, pe 7 noiembrie 1940, în timpul unei şedinţe a senatului şi în prezenţa unui general german, preşedintele Raeder următoarele: <<Este datoria Consiliului Cultural de a ridica un pod care să unească Flandra cu Germania>>...”

„Pe 29 mai 1940, la o zi după predare, Cardinalul Van Roey a descris invazia ca fiind un cadou din Rai: <<Fiţi siguri>> scria acesta credincioşilor, <<că suntem martorii unei excepţionale intervenţii a Providenţei Divine care îşi etalează puterea prin evenimente măreţe>>.”

„Astfel, după toate acestea, Hitler părea a nu fi nimic mai mult decât un instrument purificator care pedepsea poporul belgian.”263

Ceva similar se întâmpla în propria noastră ţară Franţa unde ni se amintea în mod constant că „învingerea este mai fructoasă decăt victoria.” Spre deosebire, când înainte de 1914, se dorea asupra Franţei „vărsarea de sânge”.

De asemenea, în aceste memorii, care au căzut sau mai degreabă au fost aruncate în închisorile subterane, găsim nişte detalii foarte interesante referitoare la „Boerenbond, măreaţa maşină catolică, politică şi financiară a Cardinalului Van Roey care a finanţat secţiunea flamandă a Universităţii Louvain...”264

„Tipografia <<Standaard>> se asigura că presele sale erau ţinute în mişcare prin tipărirea apelurilor celor mai colaboraţioniste din V. N. V. (Vlaamsch Nationalis Verbond). Foarte curând, afacerea avea profit... Fiind 200% catolici şi stâlpii Bisericii, în Flandra, conducătorii tipografiei <<Standaard>> nu ar fi luat în considerare colaborarea decât în caul în care Cardinalul le-ar fi dat în primul rând binecuvântarea sa în mod clar şi distinct.”

263 Leon Degrelle, op. cit., pp. 213, 216 ss, 219 ss264 Leon Degrelle, op. cit., pp. 213, 216 ss, 219 ss

„Acelaşi lucru s-a spus despre întraga presă catolică...”265

Toate aceste eforturi nu ţinteau nimic mai mult decât scindarea Belgiei după cum ne aminteşte un alt scriitor catolic, Monseniorul Gaston Gaillard.

„Catolicii vorbitori de flamandă şi cei autonomi din Alsacia, îşi justfică sprijinul tacit oferit întotdeauna propagandei germane de către Vatican. Atunci când s-au referit la scrisoarea memorabilă trimisă de Pius XI secretarului de stat, Cardinalul Gasparri, pe 6 iunie 1923, aceştia erau convinşi că politicile lor aveau aprobarea Romei şi, bineînţeles, Roma nu a făcut nimic pentru a-i convinge contrariul. Oare nunţiul Pacelli (viitor Pius XII) nu a sprijinit cu dibăcie naţionaliştii germani şi a incurajat aşa numita populaţie <<asuprită>> a Sileziei de Sus? Oare nu comploturile autonome din Alsacia, Eupen-Malmedy şi Silezia au primit aprobarea ecelziastică care nu a fost dată întotdeauna cu prudenţă? A fost uşori atunci pentru flamazi să-şi asundă faptele împotriva unităţii Belgiei, în spatele directivelor romane...”266

De asemenea, în1942, Papa Pius XII a cerut nunţiului său în Berlin să transmită condoleanţe la Paris cu ocazia morţii Cardinalului Baudrillart, aceasta însemnând că el considera un fapt anexarea nordului Franţei de Germania. Este confirmat din nou „sprijinul tacit” oferit întotdeauna expansiunii germane de către Vatica.

Astăzi, putem zâmbi dispreţuitor când vedem iezuiţii Sfinţiei Sale eschivându-se asupra ceva atât de veident şi respingănd complicitatea cu cea de a cincea coloană pe care ei înşişi au organizat-o şi în special cu Degrelle. În ceea ce îl priveşte pe acesta – păstrat în refugiul său doarece ştia prea multe- îşi poate aminti liber faimoasele versuri ale lui Ovid:

265 Leon Degrelle, op. cit., pp. 213, 216 ss, 219 ss266 Gaston Gaillard: ,,La fin d’ un temps”, (Ed. Albert, Paris 1933, II, p. 141)

„Donec eris felix, multos numerabis amico. Tempora si fuerint nubila, solus eris.”267

Zâmbim când citim următoarele lucruri scrise de R. P. Fessard (iezuit):

„În 1916 şi 1917, am aşteptat întăririle americane cu atât de multă nerăbdare! În 1939, am realizat cu tristeţe, chiar şi după declararea războiului, ca Hitler era favorizat de o mare parte a opiniei americane şi în special de catolici! În 1941 şi 1942 ne-am întrebat din nou dacă Statele Unite vor interveni sau nu.”268

Astfel se pare că Bunul Părinte a văzut „cu tristeţe” rezultatele obţinute în America de proprii lui fraţi iezuiţi. Este dovedit istoric faptul că „frontul creştin” o mişcare catolică care se opunea intervenţiei Statelor Unite a fost condusă de Părintele Iezuit Coughlin, un pro-hitlerist notoiu.

„Acestei organizaţii religiose nu i-a lipsit nimic şi a primit din partea Berlinului nenumărate materiale de propagandă pregătite de biroul lui Goebbel.”

„Prin intermediul publicaţiei sale <<Justiţia Socială>> şi a transmisiunilor radio, Părintele iezuit Coughlin, apostolul svasticii a ajuns la un public vast. El avea grijă de <<detaşmentele secrete>> din principalele centre urbane care erau conduse după metodele fiilor lui Loyola şi antrenate de agenţii iezuiţi”269

Un document secret al lui Wilhelmstrasse clarifică următoarele: „studiind evoluţia antiremitismului în Statele Unite, observăm faptul că numărul scultătorilor al

267 Atâta timp cât eşti fericit, vei avea mulţi prieteni. Când norii apar, vei fi singur.268 R. P. Fessard S. J. : ,,Libre meditation sur un message de Pie XII” (Plon, Paris 1957, p. 202)269 Edmond Paris: ,,The Vatican against Europe”, (P.T.S., Londra 1959, p. 141)

transmisiunilor ale Părintelui Caughlin, binecunoscut pentru antisemitismul său, depăşeşte 20.000.000.”270

Trebuie să ne amintim oare de acţiunile Părintelui iezuit Walsh, un agent al Papei, decan al Şcolii de Ştiinţe Politice a Universităţii din Georgetown şi un entuziast propagandist al politicilor germane?

În acel moment, generalu Societăţii lui Iisus era Halke von Ledochowski, un fost general al armatelor austriece.

Oare a uitat R.P Fessard ceea ce „La Croix” a scris pe toată durata războiului şi ami ales următoarele: „Nu este nimic de câştigat dintr-o intervenţie a trupelor din partea cealaltă a canalului şi a Atlanticului.”271

Oare nu îşi amintete acesta nici telegramele Sfiinţiei Sale, Pius XII? „Papa transmite binecuvântarea sa publicaţiei <<La Croix>>, vocea gândului pontif.”272

Ţinând cont de această mnemorie proastă, trebuie să ajungem la concluzia că membrii Societăţii au memorii foarte scurte? Ei nu au înfruntat acest reproş nici măcar din partea duşmanilor lor! Permiteţi-ne să subliniem că R.P. Fessard şi-a exprimat temerile patriotice ale anilor 1941 şi 1942 doar în 1957. „Meditaţiile sale libere”, peste 15 ani, au adus anumite rezultate, iar el a avut timp să recitească un fragment al „Exerciţiilor Spirituale”, care spun că „iezuitul trebuie să fie pregătit, dacă Biserica declară că ceea ce vede el negru este alb, să fie de acord cu ea, chiar dacă simţurile sale îi spun contrariul.”273

În ceea ce priveşte aceasta R.P. Fessard pare a fi un excelen iezuit.

270 Arhivele secrete ale Wilhelmstrasse, documentul 83-26 19/1, (Berlin, 25 ianuarie 1939)271 “La Croix”, 10 august 1943272 “La Croix”, 28 ianuarie 1942273 ,,…siquid quod oculis nostris apparent album, nigrum illaesse definierit debemus itidem quod nigrum sit pronuntiare”. ,,Institutum Societatis Jesus”, (Ediţia romană din 1869, II, p. 471)

Pe 7 martie 1936, Hitler a adus wehrmacht în regiunea Rinului demilitarizată astfel, încălcând Pactul de la Locarno. Pe 11 martie 1938 a avut loc Uniunea Austriei şi Germaniei (Anschluss) şi în 29 septembrie în acelaşi an, în Munchen, Franţei şi Angliei le-a fost impus prin intermediul Imperiului German anexarea regiunii Sudetenland din Cehoslovacia.

Fuhrer a ajuns la putere datorită voturilor Zentrumului Catolic doar 5 ani mai devreme, dar majoritatea obiectivelor cinice dezvăluite în „Mein Campf” erau deja îndeplinite. Această carte, o provocare insultătoare pentru democraţiile din Vest a fost scrisă de Părintele iezuit Staempfle şi semnată de Hitler. Astfel, deşi mulţi ignoră faptul, Societatea lui Iisus este cea care a realizar faimosul program Pan-german, precum este notat în această caret, iar Fuhrer-ul l-a sprijinit.

SECTIUNE V

Capitolul 3

AGRESIUNILE GERMENE ŞI IEZUIŢIIAUSTRI-POLONIA-CEHOSLOVACIA-

IUGOSLAVIA

Să vedem cât de pregătit era Anschluss-ul:În primul rând, şi cu un sincronism

„providenţial”, când Mussolini a ajuns la putere în Italia, datorită lui Don Sturzo, iezuit şi şef al partidului catolic, Monseniorul Seipel (iezuit) a devenit cancelarul Austriei. A rămas pe poziţie până în 1929, cu un interval de doi ani şi, de-a lungul acestor ani decisivi, el a condus politica internă a Austriei pe drumul reacţionar şi clarical. Succesorii lui au

urmat acel drum, fapt care a avut ca rezultat absorbţia ţării în blocul german. Represiunea sângeroasă a clasei muncitoare i-a adus numele de „Keine Milde Kardinal”: Cardinalul Fără Milă.

„În primele zile din mai 1936, von Papen intră în negocieri în secret cu Dr. Schussnigg (cancelarul Austriei), lucrând la punctele slabe ale acestuia şi arătându-i cât de avantajoasă va fi, în cele ce privesc interesele Vaticanului o reconciliere cu Hitler. Argumentul poate părea ciudat, dar, Schussnigg era foarte sincer, iar von Papen şambelanul Papei.”274

Nu este de mirare că şambelanul secret era cel care a condus întreaga afacere care s-a încheiat pe 11 martie 1938, cu demisia religiosului Schussnigg (elev al iezuiţilor) în favoarea lui Seyss-Inquart, şeful naziştilor austrieci. În ziua următoare, trupele germane au intrat în Austria şi guvernul marionetă al lui Seyss-Inquart a proclamat uniunea ţării cu Imperiul Germen. Acest eveniment a fost primit cu o declaraţie entuziastă a arhiepiscopului din Viena, Cardinalul Innitzer (ieziut).

„Pe 5 martie, presa gemană apublicat următoarea declaraţie din partea Cardinalului Innitzer: <<preoţii şi credincioşii trebuie să susţină fără ezitare statul germen şi pe Fuhrer, a cărui luptă de a stabili puterea Germaniei, onoarea şi prosperitatea este în acord cu dorinţele Providenţei>>.”

Ziarele au tipărit o copie a acestei declaraţii pentru a înlătura orice îndoială în ceea ce privea autenticitatea ei. Copii au fost lipite pe zidurile Vienei dar şi în alte oraşe austriece. Cardinalul Innetzer...a scris cu propria mână următoarele cuvinte înaintea semnăturii sale: „ Und Heil Hitler!”

„Trei zile mai târziu, întregul episcopat austriac a adresat o scrisoare pastorală diocezelor sale. Ziarele italiene au publicat textul acestei scrisori pe 28 martie. A fost o adeziune

274 G.E.R. Gedye: ,,Suicide de l’Autriche” (Union latine d’editions, Paris 1940, p. 188)

cinstită la regimul nazist ale căriu virtuţi erau ridicate în slăvi.”275

Cardinalul Innitzer, cel mai înalt reprezentant al Bisericii Romane în Austria a mai scris în declaraţia sa: „Îi invit pe şefii organizaţilor de tineret să-şi pregătească unirea cu organizaţia Imperiului German.”276

Astfel, nu doar că acest Cardinal, arhiepiscopm al Vienei, urmat de episcopat, a pus la bătaie lui Hitler mulţimea, dar i-a şi înmânat de asemenea tinerii „creşini” pentru a fi pregătiţi conform metodelor naziste. Aceste metode au fost „condamnate oficial” în „teribila” scrisoare enciclică: „Mit Brennender Sorge”!

Apoi, „Mercure de France” observă: „...Aceşti episcopi nu au luat o decizie care implică Biserica văzută ca un întreg, în propriul lor acord. Papalitatea le-a oferit directive pe care pur şi simplu le-au urmat.”277

Acest lucru este evident. Dar ce „directive” puteau fi aşteptate de la această papalitate care i-a adus la putere pe Mussolini, Hitler, Franco şi care în Belgia a creat „Christus Rex” al lui Leon Degrelle?

„Înţelegem apoi de ce autorii englezi precum F. A. Ridley, Secker şi Warburg au protestat împotriva politicilor lui Pius XI, care favoriza mişcarea fascistă pretutindeni.”278

În ceea ce privea Anschluss-ul, Monseniorul Francois Charles-Roux ne spune de ce Biserica era atât de mult în favoarea acestuia: „Opt milioane de catolici austrieci uniţi cu catolicii Imperiului Germen puteau forma un corp catolic germen mult mai capabil să-şi facă greutatea simţită.”279

275 Francois Charles-Roux, op. cit., pp. 118, 122276 Ernest Pezet, fost vice-preşedinte al Comisiei Afacerilor Externe, ,,L’Autriche et la paix” (Ed. Self, Paris 1945, p. 149)277 Austria şi Hitler (,,Mercure de France”, 1 mai 1938, p. 720)278 J. Tchernoff: ,,Les Demagogies contre les democracies” (R. Pichon şi Durand-Auzias, Paris 1947, p. 80)279 Francois Charles-Roux, op. cit., p. 114

Polonia se afla în aceeaşi situaţie ca şi Austri atunci când Hitler, după ce a invadat-o, a anexat părţi din ea în numele patriei. Câteve milioane de catolici în plus, întăreau contingentul germen aflat sub supunerea Romei: papalitatea nu putea decât să fie în favoarea acestui lucru, în ciuda dragostei ei pentru „dregul popor polonez”. De fapt, nici măcar nu s-a încruntat la brutalele regrupări ale catolicilor din Europa centrală conforme planului generalului iezuiţilor, Halke von Ledochowski.

Membrii autorizaţi ai Vaticanului continuă să reamintească cititorilor că Papa Pius XII „ a protestat” împotriva agresiunilor în scrisoarea enciclică „Summi Pontificatus”. În realitate acest document absurd, la fel ca şi celelalte documente de aceste fel care numără nu mai puţin de 45 de pagini, conţine o singură frază, la sfârşit referitoare la Polonia care a fost zdrobită de Hitler. Iar această scurtă aluzie reprezintă un sfat pentru poporul polonez de a se ruga mai mult Fecioarei Maria! Contrastul este izbitor dintre acele puţine cuvinte banale de condoleanţe şi paginile flatante dedicate fascismului italian şi slăvirii tratatului de la Lateran. Acest tratat a fost încheiat de papalitate şi Mussolini, colaboratorul lui Hitler care în momentul în care Papa îşi scria scrisoarea enciclică a ţinut un discurs scandalos ca o provocare a lumii, şi l-a început cu aceste cuvinte: „Liquidata la Polonia!”

Dar care sunt riscurile folosirii acestor alibiuri derizorii atunci când predică celor convertiţi? În plus, câţi dintre ei ar fi nerăbdători să verifice aceste referinţe?

Totuşi, ce vedem atunci când studiem comportamentul Vaticanului în aceste afaceri? În primul rând, vedem nunţiul în Varşovia, Monseniorul Cortesi îndemnând guvernul polonez să-i cedeze lui Hitler: Dantzig-ul, teritoriile unde locuiau minorităţiile germane.280 Apoi, atunci când îndeplineşte această

280 Cf. ,,Journal”, (1933-1939) al Contelui Szembeck (Plon, Paris 1952, p. 499)

misiune, vedem cum Stântul Tată îl ajută pe agresor în încercarea de a face Parisul şi Londra să ratifice amputarea unei părţi mai mari din „draga lui Polonie.”281

Pe cei surprinşi de un astfel de comportament faţă de o ţară catolică vom cita un faimos precedent: după prima scindare a Poloniei în 1772, o catastrofă în care intrigile iezuiţilor au jucat un rol important, atunci când Papa Clement XIV i-a scris Împărătesei din Austria, Marie-Therese, el şi-a exprimat satisfacţia după cum urmează:

„Invazia şi scindarea Poloniei nu au fost realizate doar din motive politice; era în interesul religiei şi era necesar pentru profitul spiritual al Bisericii ca Tribunalul de la Viena să-şi extindă dominaţia peste Polonia cât mai mult posibil”

Desigur, nu era nimic nou sub soare – mai ales la Vatican. În 1939, nu exista nici o necesitate de a schimba nici măcar un cuvânt în acea declaraţie cinică cu excepţia „profitului spiritual al Bisericii” care de această dată consta în mai multe milioane de catolici, polonezi care s-au alăturat marelui Imperiu German.

Acest fapt exprimă cu uşurinţă zgârcenia Papei în ceea ce privea condoleanţele din „Summi Pontificatus”.

În Cehoslovacia, Vaticanul s-a descurcat şi mai bine: i-a făcut rost lui Hitler de proprii prelaţi, un şambelan secret care să devină conducătorul acestui stat stabilit al Imperiului German.

„Anschluss-ul a creat multă agitaţie în Europa. De acum înainte, tratatul hitlerian plana asupra Republicii Cehoslovacia şi războiul se simţea în aer. Dar, la Vatican nimeni nu părea să se îngrijoreze.” Să-l ascultăm pe Monseniorul Francois Charles-Roux: „La mijlocul lui august am încercat să-l conving pe pa Papa să vorbească în favoarea păcii – o simplă pace, bineînţeles... Prima mea încercare a fost fără de succes. Dar, la începutul lui septembrie 1938, când

281 Cf. Camille Cianfarra, op. cit., pp. 259, 260

criza internaţională a atins cel mai groaznic nivel, am început să adun la Vatican impresii blânde contrastau în mod ciudat cu situaţie de deteriorare rapidă.”282

„Toate încercările mele, adaugă fostul ambasador francez, „au primit acelaşi răsouns din partea lui Pius XI:<<ar fi fără de folos, inutil, inoportun>>. Nu am putut în ţelege încăpăţânarea sa în a păstra tăcerea.”283

Evenimentele urmau în curând să explice această tăcere. În primul rând a fost anexarea de către Imperiul German a Sudetenland-ului cu sprijinul Partidului Social Creştin. Această anexare a fost ratificată de acordul de la Munchen şi astfel, Republica Cehoslovacă a fost dizolvată. Dar Hitler, care a încercat să respecte integritatea teritorială, intenţiona în realitate să anexeze ţările cehe independente de Slovacia şi să guverneze asupra lor la fel, prin proprii săi oameni numiţi.

A fost uşor pentru el să ajungă la aceste ţinte, întrucât majoritatea şefilor politici slovaci erau ecleziaşti catolici, după spusele lui Walter Hagen284 şi, printre aceştia, Părintele Hlinka (iezuit) a avut la dispoziţie un ,,paznic” antrenat după principiile naziste.

Ştim că, în conformitate cu legea canonică nici un preot nu poate accepta un post public sau un mandat politic fără consimţământul Vaticanului.

Acest lucru este confirmat şi explicat de R.P. Iezuit de Soras: „Cum ar fi putut fi altfel? Am spus deja: un preot, prin virtutea <<caracterului>>, hirotonisirea sa îl marchează, prin virtutea funcţiilor oficiale el îşi desfăşoară activitatea în Biserică; prin virtutea sutanei pe care o poartă, acesta este obligat să se comporte ca un catolic cel puţin atunci când este

282 Francois Charles-Roux, op. cit., pp. 127, 128283 Francois Charles-Roux, op. cit., pp. 127, 128284 Cf. Walter Hagen: ,,Le Front secret” (Les Iles d’Or, Paris 1950)

vorba despre o acţiune publică. Acolo unde este preotul , acolo este şi Biserica.”285

Cu acordul Vaticanului, clericii au ocupat locuri în Parlamentul Cehoslovac. Totuşi, unul dintre aceşti preoţi a avut nevoie de aprobarea Vaticanului atunci când Fuhrer-ul l-a investit în funcţia de şef de stat – oferindu-i mai târziu cele mai înalte distincţii hitleriste: Crucea de Fier şi decoraţia Vulturul Negru.

După cum a fost anticipat, pe 15 martie 1939, Hotler a anexat restul din Boemia şi Moravia, şi a trecut Republica Slovacia, pe care a creat-o cu lovitură a pixului său, „sub protecţia sa”. La conducere l-a trecut pe Monseniorul Tiso (iezuit), „al cărui vis era combinarea catolicismului cu nazismul.” Aceasta era o ambiţie nobilă şi uşor de realizat, întrucât acest lucru a fost deja dovedit de episcopatele germane şi austriece. „Catolicismul şi nazismul” proclama Monseniorul Tiso, „au multe în comun; ele lucrează mână în mână pentru îndreptarea lumii.”286

Aceasta trebuie să fi fost şi opinia Vaticanului, întrucât – în ciuda „teribilei”scrisori enciclice „Mit Brennender Sorge” – acesta nu a negociat asupra aprobării preotului.

„În iunie 1940, Radio Vatican anunţa: „Declaraţia Monseniorului Toso, preşedintele statului slovac prin care îşi expune intenţia de a construi Slovacia conform unui plan creştin are întreaga aprobare s Vaticanului.”287

„Regimul lui Tiso, în Slovacia, a fost mai degrabă chinuitor pentru Biserica Protestantă a acelei ţări care cuprinde o cincime din populaţie. Monseniorul Tiso a încercat să reducă influenţa protestantismului la minim sau chiar să o elimine...

285 R.P. de Soras, op. cit., p. 96286 Henriette Feuillet: ,,France Nouvelle”, 25 iunie 1949287 Henriette Feuillet: ,,France Nouvelle”, 25 iunie 1949

Membrii influenţi ai Bisericii Protestante au fost trimişi în lagăre de concentrare.”288

Aceştia se puteau considera norocoşi dacă luăm în considerare această declaraţie a generalului iezuit Wernz, un prus (1906-1915): „Biserica poate condamna la moarte ereticii întrucât fiecare drept pe care îl au se datorează răbdării noastre.”

Să vedem acum ce tip de blândeţe apostolică a folosit prelatul Tiso faţă de everei: „În 1941, primul detaşament al evreilor din Slovacia şi din Silezia ajunge la Auschwitz; încă de la început, aceia care nu sunt capabili să muncească sunt trimişi la camerele de gazare, într-o cameră a clădirii care conţinea coşurile crematoriului.”289

Cine a scris acesta? Un martor care nu putea fi provocat, Lordul Russell din Loverpool, un avocat al proceselor criminalilor de război.

Astfel, papalitatea nu şi-a „împrumutat” în zadar unul dintre prelaţi lui Hitler. Conducătorul de stat iezuit făcea o treabă bună, iar satisfacţia exprimată de Radio Vatican era de înţeles. Să fie principalul furnizor al Auschwitz-ului, ce mai glorie pentru acest om sfânt şi pentru întreaga Societate iezuită!

De fapt, acestui triumf nu-i lipsea nimic. La momentul eliberării, acest prelat a fost înmânat Cehoslivaciei de către americani şi a fost condamnat la moarte în 1946 şi spânzurat.

„Tot ceea ce facem împotriva evreilor o facem din dragoste pentru această naţiune a noastră. Dragostea pentru prietenii noştri şi dragostea pentru ţara noastră a evoluat într-o fructoasă luptă împotriva duşmanilor nazismului.”290

Un alt înalt demnitar al Bisericii Romane dintr-o ţară vecină şi-ar putea însuşi acestă declaraţie a Monseniorului

288 ,,Reforme”, 17 august 1947289 Lordul Russell din Liverpool: ,,Sous la signe de la croix gammes”, (L’Ami du livre, Geneva 1955, p. 217)290 ? Henriette Feuillet: ,,France Nouvelle”, 25 iunie 1949

Tiso. Astfel, dacă temeliile „oraşului lui Dumnezeu” slovac erau ura şi persecuţia, conform tradiţiei neclintite a Bisericii, ce se poate spune atunci despre eminentul stat catolic Croaţia, care a fost rezultatul colaborării dintre asasinul Pavelitch şi Monseniorul Stepinac, colaborare realizată cu ajutorul legatului pontif Marcone!

Trebuie să privim înapoi până la cucerirea New York-ului, să cuplăm acţiunile aventurilor lui Cortes cu nu mai puţin călugării feroce care converteau pentru a găsi ceva care să merite, comparat cu atrocităţile ale acelor „Oustachis” susţinuta, comandate şi împinse de clericii fanatici. Ceea ce aceşti „criminali în numele lui Dumnezeu”, după cum au fost pe bună dreptate porecliţi de Monseniorul Herve Lauriere, au făcut timp de mai bine de patru ani, sfidează orice imaginaţie şi cronicile Bisericii Romane, care atât de bogate într-un asemenea material, nu poate produce echivalentul în Europa. Oare trebuie să mai adăugăm că prietenu însetatului de sânge Ante Pavelitch era Monseniorul Stepinac, un alt iezuit?

Organizaţia teroristă croată „Oustachis”, condusă de Pavelitch a ajuns să fie cunoscută de poporul francez prin asasinatele, în Marseille a regelui Alexander I al Iugoslaviei şi a ministrului nostru de Afaceri Externe, Louis Barthou, în 1934. „Întrucât guvernul lui Mussolini era clar implicat în asasinate”291, extrădarea lui Pavelitch care s-a refugiat în Italia a fost cerută de guvernul francez. Ducele a avut grijă să nu recunoască şi Curtea Assize din Aix-En-Provence a trebuit în concluzie să dea pedeapsa cu moartea conducătorului organizaţiei „Oustachis”.

Acest şef al teroriştilor, angajat de Mussolini, „a lucrat” pentru expansiunea italiană pe Coasta Adriatică. Atunci când, în 1941, Hitler şi Mussolini au invadat şi divizat Iugoslavia, acest presupus patriot croat a fost pus de aceştia în fruntea statului pe care l-au creat sub numele de „Statul Independent al

291 Francois Charles-Roux, op. cit., p. 132

Croaţiei”. Pe 18 mai al aceluiaşi an, la Roma, Pavelitch a oferit coroana statului ducelui Spolete, care a luat numele de „Tomislav II”. De asemnea, a mai avut grijă să nu mai calce pe solul pătat de sânge al pseudo-regatului său.

„În acea zi, Pius XII, i-a primit în audinţă pe Pavelitch şi <<prietenii>> săi, unul dintre aceştia fiind Monseniorul Salis-Sewis, general vicar al Monseniorul Stepinac.”

„Astfel, papalitatea nu s-a temut să dea mâna cu un criminal autorizat şi să-l condamne la moarte pentru crimele lui Alexander I şi Louis Barthou, pe şeful teroriştilor care avea pe conştiinţă cele mai îngrozitoare crime. De fapt, pe 18 mai 1941, când Pius XII i-a primit bucuros pe Pavelitch şi banda sa de criminali, masacrul croaţilor ortodocşi era în plină desfăşurare în paralel cu convertirile forţate la catolicism.”292

Aceştia urmăreau de fapt populatia minoritară sârbă, după cum explică autorul Walter Hagen: „Mulţumită organizaţiei <<Oustachis>> ţara a fost curând transformată într-un haos sângeros. Ura mortală a noilor conducători a fost direcţionată spre evrei şi sârbi, care au fost oficial interzişi... Sate întregi, chiar regiuni întregi au fost nimicite sistematic... Întrucât tradiţia antică dorea Croaţia şi credinţa catolică, Serbia şi Biserica Ortodoxă să fie sinonime, credincioşii ortodocşi au fost constrânşi să se alăture Bisericii Catolice. Aceste convertiri obligatorii au constituit desăvârşirea <<croatizării>>.”293

Andrija Artukovic, ministrul de interne a fost marele organizator al acestor masacre şi convertiri obligatorii, dar în timp ce făcea acestea s-a apărat din punct de vedere moral conform spuselor unui martor aflat într-o poziţie înaltă.

Atunci când guvernul iugoslav a cerut extrădarea sa din Statele Unite unde s-a refugiat, cineva a vorbit în numele său:

292 Cf. Herve Lauriere: ,,Assassins in the Name of God” (Ed. Dufour, Paris 1951, pp. 40 ss)293 Walter hagen, op. cit., pp. 168, 176, 198, 199

iezuitul Lackovic care locuia cu el în Statele Unite, secretar al Monseniorul Stepinac, arhiepiscop la Zagreb pe perioada războiului precedent.

„Artukovic”, susţine iezuitul, „era purtătorul profan de cuvânt al Monseniorul Stepinac. Între 1941 şi 1945, nu a trecut o zi fără să-l văd la mine în birou sau să merg eu la el în birou. El a cerut sfatul arhiepiscopului în toate acţiunile sale în ceea ce privea aspectul etic.”294

Ştiind care erau „acţiunile” acestui executor ne putem da seama ce fel de sfaturi „etice” edificatoare i-a oferit Monseniorul Stepinac.

Masacrele şi „convertirile „au avut loc până în momentul eliberării, iar bună-voinţa Papei faţă de criminali, nu s-a schimbat niciodată. Trebuie citit în ziarul catolic croat al timpului schimburile de complimente dintre Pius XII şi Pavelitch „Poglavnik” căruia Monseniorul Stepinac, arhiepiscop iezuit la Sarajevo şi preot în timpul său liber i-a dedicat versuri impregnate cu o adoraţie entuziastă.

Dar acesta era doar un spectacol de bune maniere: „Monseniorul Stepinac devine membru al Parlamentului <<Oustachis>>.”295 El poartă decoraţii ale „Oustachis”, este prezent la toate manifestările oficiale importante ale „Oustachis” şi chiar ţine discursuri. „Oare trebuie să ne mai mirăm atunci de respectul oferit Monseniorului Stepinac de statul satelit Croaţia sau de faptul că rugăciunile lui erau lăudate de presa <<Oustachis>>? Este clar că fără sprijinul religios şi politic al Monseniorului Stepinac, Ante Pavelitch nu ar fi obţinut niciodată colaborarea catolicilor croaţi într-o aşa mare măsură.”296

294 ,,Mirror News” din Los Angeles, 24 ianuarie 1958295 Cu alţi ecleziastici catolici cum sunt Aksamovic, iezuitul Irg Olis, Lonacir, Pavunic, Mikan, Polic, Severovic, Sipic, Skrinjar, Vucetic (nota autorului)296 ,,Le Monde”, 27 mai 1953

Pentru a înţelege toată măsura acestei colaborări, trebuie citită toată presa croată catolică, „Katolicki Tjednik”, „Katolick List”, „Hrvatski Narod” şi alte publicaţii care rivalizau între ele în flatarea sâgerosului „Poglavnik”. Pius XII era foarte încântat că acesta era „un practicant” al catolicismului şi înalta stimă a Suveranului Pontif i-a cuprins şi pe complicii acestui mare om.

„Osservatore Romano” ne informează că pe 22 iulie 1941, Papa a primit 100 de membrii ai poliţiei croate conduşi de şeful poliţiei din zagreb, Eugen Kvaternik – Dido. Acest grup croat, elita călăilor care lucrau în lagărele de concentrare a fost prezentat Papei, de cel care a comis crime atât de monstruoase, încât propria sa mamă s-a sinucis din disperare.

Bună-voinţa Sfinţiei Sale Pius XII este uşor de explicat de entuziasmul apostolic al acestor criminali. Un alt „practicant catolic” Mile Budak, ministrul pentru venerare exclmă în august 1941 la Karlovac: „Mişcarea <<Oustachis>> se bazează pe religie. Întraga noastră muncă constă în loialitatea noastră faţă de religie şi faţă de Biserica Catolică.”297

În plus, pe 22 iulie la Gospic, acelaşi ministru pentru venerare a definit perfect această muncă: „Vom ucide nişte sârbi, îi vom deporta pe alţii şi pe restul îi vom obliga să îmbrăţişeze religia catolică.”298

Acest program a fost îndeplinit literă cu literă. Atunci când Eliberarea apus capăt acestei tragedii, 300.000 de sârbi şi evrei au fost deportaţi şi mai mult de 500.000 au fost masacraţi. Prin aceste metode Biserica Romană a făcut ca 240.000 de credincioşi ortodocşi să intre în turma sa... care s-au întors repede la religia strămoşilor lor atunci când le-a fost înapoiată libertatea.

297 Cf. Herve Lauriere ,, Assassins in the Name of God”, (Ed. Dufour, Paris 1951, p. 97) 298 ,,L’ Ordre de Paris”, 8 februarie 1947

Dar, pentru a obţine aceste rezultate ridicole, ce orori au căzut peste această nefericită ţară! Trebuie citite în cartea Monseniorului Herve Lauriere: „Asasini în numele lui Dumnezeu” detalii despre torturile monstruoase pe care aceşti practicanţi catolici le-au impus asupra bietelor lor victime.”

Jurnalistul englez J. A. Voigt a scris: „Politicile croate constau în masacre, deportări sau convertiri. Numărul celor care au fost masacraţi a ajuns la sute de mii. Masacrele erau însoţite de cele mai sălbatice torturi. Organizaţia <<Oustachis>> a scos ochii victimelor, au făcut ghirlande cu ei şi le purtau pentru a le prezenta ca ameninţări.”299

„În Croaţia, iezuiţii, au înrădăcinat clericismul politic.”300

Este cadoul invariabil oferit de faimoasa Societate naţiunilor care i-au binecuvântat. Acelaşi autor adaugă: „O dată cu moartea marelui tribun croat, Raditch, Croaţia pierde principalul oponent al clericismului politic care va îmbrăţişa misiunea Acţiunii Catolice definite Friedrich Muckermann. Germanul iezuit, binecunoscut dinaintea venirii lui Hitler a făcut aceasta cunoscută în 1928, într-o caryte a cărei prefaţă a fost scrisă de Monseniorul Pacelli, apoi nunţiu apostolic în Berlin.” Muckermann spune următoarele: „Papa face apel în favoarea noii cruciade a Acţiunii Catolice. El este ghidul care ţine drapelul Regatului lui Hristos... Acţiunea Catolică reprezintă adunarea catolicismului mondial. Trebuie să-şi trăiască viaţa eroică... Noua epocă poate fi obţinută pentru Hristos doar cu preţul sângelui.”301

Zece ani după ce acestea au fost scrise, cel care a scris prefaţa cărţii a Părintelui iezuit Muckermann s-a aşezat pe tronul Sfântului Petru şi pe perioada pontificatului său „sângele

299 ,,Nineteenth Century and After” august 1943300 Herve Lauriere, op. cit. pp. 83, 84, 85301 Herve Lauriere, op. cit. pp. 83, 84, 85

pentru Hristos” a curs la propriu în Europa, dar Croaţia este cea care a suferit cele mai groaznice fapte ale „Noii Epoci”.

Nu doar că preoţii susţineau din amvon măcelurile, dar unii chiar au mărşăluit la capetele criminalilor. Alţii deţineau pe lângă funcţiile sacre posturi oficiale de prefecţi sau şefi ai poliţiei „Oustachis” sau chiar de şefi ai lagărelor de concentrare unde ororile nu erau întrecute de Dachau sau Auschwitz. Pe această listă blestemată de onoruri trebuie să-i adăugăm pe : Abbe Bozidar Bralo, preotul Dragutin Kamber iezuitul Lackovick şi Abbe Yvan Salitch, secreatar al Monseniorului Stepinac, preotul Nicolas Bilogrivic etc.... şi nenumăraţi franciscani. Cel mai groaznic dintre aceştia a fost Fratele Niroslav Filipovitch, Principalul organizator al acestor masacre, şef şi călău al lagărelor de concentrare din Jasenovac, cel mai groaznic dintre aceste iaduri pământene.

Soarta Fratelui Filipotch a fost aceea cu cea a Monseniorului Tiso în Slovacia: când Eliberarea a sosit a fost spânzurat îmbrăcat în sutană. Dar Mulţi dintre rivalii săi nu foarte nerăbdători de a câştiga statutul de martiri au fugit în Austria cu asasinii pe care i-au ajutat atât de mult. Dar ce făcea „ierarhia” atunci când s-a confruntat cu nebuna sete de sânge a atâtora din subordonaţii săi? „Ierarhia” sau episcopatul şi liderul său Monseniorul Stepinac au votat în Parlamentul „Oustachis” pentru decretele referitoare la convertirea ortodocşilor la catolicism, au trimis „misionari” ţăranilor terorizaţi, au convertit fără a tresări sate întregi302, au confiscat proprietăţile Bisericii Ortodoxe sârbe şi fără încetare au aruncat cu rugăciuni şi binecuvântări asupra Poglavnik-ului, copiind exemplul dat de Papa Pius XII.

302 În dioceza Monseniorului Stepinac, Kamensko, 400 de ortodicşi s-au întors în turma romano-catolică. Pe 12 iunie 1942, Radio Vatican anunţa aceste convertiri în masă spunând că acestea au fost făcute „în mod spontan, şi fără nici o presiune asupra civilior şi din partea autorităţilor ecleziastice”

Sfinţia Sa Pius XII a fost reprezentat personal la Zagreb de un călugăr eminent, R. P. Marcone. Acest „Sancti Sedis Legatus” a primit locul de onoare la toate ceremoniile regimului „Oustachis” şi s-a fotografiat în mod ipocrit la casa şefului criminalilor – Pavelitch – cu familia acestuia care l-au primit ca pe un prieten. „Cine se aseamănă se adună.” Astfel, cea mai sinceră prietenie a domnit între relaţiile dintre asasini şi ecleziastici, bineînţeles, mulţi dintre aceşti ecleziastici deţineau ambele poziţii pentru care nu au fost învinovăţiţi niciodată. „Scopul scuză mijloacele.”

Atunci când Pavelitch şi cei 4000 „Oustachis” ai săi – care îi includeau pe arhiepiscopul Saric, un iezuit, episcopul Garic şi 400 de clerici – au părăsit scena faptelor lor glorioase pentru am merge în Austria şi apoi mai departe în Italia, aceştia au lăsat în urmă o parte din „averile” lor: filme, fotografii, discursuri înregistrate ale lui Ante Pavelitch, cufere pline cu bijuterii, monezi de aur, brăţări, verighete şi bucăţi de dantură făcute din aur sau platină. Această pardă brută de la nefericiţii săraci, care au fost acuzaţi, a fost ascunsă la palatul episcopal unde a fost în cele din urmă găsită.

În cele ce îi priveau pe fugari, aceştia au profitat de „Comisia Pontifă de Asistenţă”, creată special pentru a salva criminalii de război. Aceste instituţii caritabile i-au ascuns în mănăstiri, mai ales în Austria şi Germania şi le-au făcut rost şefilor de paşapoarte false care le-au permis să meargă în ţări „prietenoase”, unde se puteau bucura de fructele jafurilor lor în pace. Acest lucru a fost făcut pentru Ante Pavelitch, a cărui prezenţă în Argentina a fost dezvăluită în 1957 printr-un atentat la viaţa lui şi în urma căruia a fost rănit. De atunci, regimul dictatorial s-a prăbuşit la Buenos Aires. Ca şi fostul preşedinte, Peron, protejatul său a trebuit să părăsească Argentina. Mai întâi a mers în Paraguay, apoi în Spania, unde a murit în 28 decembrie 1956, la spitalul german din Madrid. Cu acea ocazie, presa franceză şi-a reamintit de cariera sa sângeroasă şi

mai ales de „complicii săi puternici” care i-au permis să scape nepedepsit.

Sub titlul „Belgradul a cerut extrădarea sa în zadar”, citim în, „Le Monde” : „Scurta informaţie publicată în presă în această diminaţie a reînviat, printre poporul iugoslav amintirile unui trecut umplut cu suferinţe şi amărăciuni faţă de cei care, ascunzăndu-l pe Ante Pavelitch pentru aproape 15 ani au obstrcţionat cursul justiţiei.”303

„Paris-Presse” subliniază ultima ascunzătoare oferită teroristului cu această scurtă, dar semnificativă fraza: „A ajuns în final la o mănăstire franciscană din Madrid.”304

De acolo, Pavelitch a fost dus la spital unde şi-a îndeplinit datoria faţă de natură dar nu faţă de jutiţie, fiind ironizat de aceşti „complici puternici” care sunt uşor de identificat.

Monseniorul Stepinac care avea, după cum spune el : „conştiinţa curată”, a stat în Zagreb unde a fost călit în 1946. Condamnat la muncă grea acesta a fost doar obligat să locuiască în statul său natal. Pedeapsa era uşor de suportat, dar după cum se poate vedea, Biserica avea nevoie de martiri. Arhiepiscopul Zagrebului a fost numit membru al Armatei Sfinte, pe perioada vieţii sale de către Pius XII, care s-a grăbit să-i ofere acestuia titlul de Cardinal, recunoscându-i-se „apostolatul” care mnanifesta cea mai pură strălucire.

Ni se face cunoscută astfel semnificaţia simbolică a purpuriului Cardinalilor: cel care îl poartă trebuie să fie pregătit să-şi mărturisească credinţa „usque ad sanguinis effusionem”, până la vărsarea sângelui. Nu trebuie să negăm faptul că această vărsare a fost abundentă în Croaţia pe perioada apostolatului acestui om sfânt, dar sângele care a curs acolo în şiroaie nu a fost cel al prelaţilor: a fost sângele credincioşilor ortodocşi şi al evreilor. Trebuie să vedem acolo o „revocare a

303 ,,Le Monde”, 31 decembrie 1959304 ,,Paris-Presse”, 31 decembrie 1959

meritelor”. Dacă aceasta este situaţia, dreptul de a fi cardinal al Monseniorului Stepinac nu poate fi contestat. În dioceza lui, Gornji Karlovac, parte a episcopiei sale din 460.000 ortodocşi care au locuit acolo 50.000 au reuşit să se ascundă în munte, 50.000 au fost trimişi în Serbia, 40.000 au fost convertiţi la catolicism printr-un regim de teroare şi 280.000 au fost masacraţi.”305

Pe 16 decembrie 1958, citim în „Catholic France” : „Pentru a lăuda măreţia şi eroismul Eminenţei Sale, Cardinalul Stepinac, o mare adunare va avea loc pe 21 decembrie 1958, la ora 4 în cripta Sf. Odile, pe Bulevardul Stephane, Mallarme, numărul 2, Paris 17. Aceasta va fi prezidată de Eminenţa Sa Cardinalul Feltin, arhiepiscop al Parisului. Vor fi prezenţi senatorul Ernest Pezet şi Părintele Dragoun, rector naţional al misiunii croate în Franţa. Excelenţa Sa, Monseniorul Rupp va oficia liturghia şi împărtăşania.”

Iată o nouă figură, şi una dintre cele mai importante, cea a Cardinalului Stepinac a ajutat la îmbogăţirea galeriilor Marilor Iezuiţi.

Un alt al acestei adunări de pe 21 decembrie 1958 la cripta Sf. Odile a fost reprezentat de „lansarea” unei cărţi scrise în apărarea arhiepiscopului de la Zagreb de înuşi R. P. Dragoun. Monseniorul Rupp cu ajutorul Cardinalului Feltin a scris prefaţa. Nu putem face o analiză completă dar vom spune următoarele:

Cartea se numeşte „Dosarul Cardinalului Stepinac” şi promite cititorului o prezentare obiectivă a procesului de la Zagreb. De fapt, în acest volum care numără 285 de pagini, găsim discursuri întregi ale celor doi avocaţi ai arhiepiscopului, însoţite de remarci prelungite din partea autorului dar nici acuzarea însăşi şi nici discursul de acuzare nu sunt menţionate nici măcar pe scurt.

305 Cf. Jean Hussard: ,,Vu en Yougoslavie” (Lausanne 1947, p. 216)

R. P. Dragoun pare săn ignore procesul francez: „Qui n’entend qu’une cloche n’entend qu’un son” (Există două versiuni la fiecare poveste) – doar dacă bineînţeles îl ştie prea bine!

Fie ce o fi, dar această distrugere sitematică a părţii adverse a poveştii ar fi suficientă pentru a închide dezbaterea.

Permiteţi-ne să luăm în considerare totuşi, motivele invocate pentru achitarea arhiepiscopului de la Zagreb. Dar prima dată o întrebare: a fost oare Monseniorul Stepinac într-adevăr metropolitanul Croaţiei şi al Sloveniei? Cartea lui R. P. Dragoun nu răspunde la această întrebare. La pagina 142 a cărţii citim următoarele referitoare la o copie a unui raport al Monseniorului Stepinac şi al cărui autenticitate a fost contestată de apărare:

„În textul copiei, arhiepiscopul este descris ca fiind <<Metropolita Croatiae et Slavonia>>, dar arhiepiscopul nu este metropolitan şi nici nu s-a prezentat vreodată ca fiind unul.”

Aceasta ar lămuri situaţia dacă am fi citit la pagina 14 următorul citat luat din propria declaraţie a Monseniorului Stepinac în faţa tribunalului:

„Papalitatea a subliniat deseori că micile noţiuni şi minorităţile naţionale au dreptul de a fi libere. Nu am eu ca <<episcop şi metropolitan>> dreptul să dezbat aceasta?” Cu cât citim mai mult, cu atât mai puţin înţelegem.

Nu contează! Întrucât ni se aminteşte foarte des că Monseniorul Stepinac nu ar fi putut influenţa în nici un fel comporatmentul enoriaşilor săi şi al clericilor.

Pentru cei care aduc în discuţie articolul din presa catolică în care erau lăudate realizările lui Pavelitch şi a asasinilor săi pe care i-a angajat, răspunsul este următorul: „Este pur şi simplu ridicol să-l considerăm responsabil pe Monseniorul Stepinac de ceea ce s-a scris într-un ziar.” Chiar dacă acest ziar era „Katoliki List”, cea mai importantă

publicaţie catolică din Zagreb, dioceză a Monseniorului Stepinac!

În acele condiţii, nu ne vom obosi să menţionăm de „Andjeo Cuvar” (Îngerul Păzitor) care aparţinea franciscanilor, de „Glasnik Sv. Ante” (Vocea Sf. Anton), al celor de la „Katolicki Tjednik), şi nici de „Vjesnik Pocasne Straze Srca Isusova” (Publicaţia Gărzii de Onoare a Inimii lui Iisus) care aparţinea iezuiţilor.

Astfel, este susţinut faptul că Monseniorul Stepinac „metropolian contestat” nu a avut nici o influenţă asupra acestor publicaţii, ale căror preşedinte a fost şi încercau în mod constant să se întreacă în laude adresate lui Pavelitch şi regimului său sâgeros.

De asemenea acesta nu a avut autoritate, după cum spun ei nici asupra „Oustachis-lor”, episcopii Sacric, Garic, Aksamovic, Simrak etc care au îmbăiat în laude Poglavnik-ul şi care au aplaudat crimele sale, nici asupra „cruciaţilor” ai Acţiunii Catolice, aceste ajutoare ale „Oustachis-lor” care converteau, nici asupra crimelor franciscane, nici asupra călugăriţelor din Zagreb care au mărşăluit pe lângă mâinile lor ridicate în stil hitlerist.

Ce ciudată „ ierarhie” care nu avut autoritate asupra nimănui şi nimic!

Faptul că acesta a stat cu alţi 10 preoţi catolici în „Sabor” (Parlamentul Oustachis) nu-l compromite pe arhiepiscop sau cel puţin aşa trebuie să presupunem întrucât acest lucru a fost pur şi simplu ignorat.

Nu putem să-i reproşăm nici preşedinţia sa asupra conferinţelor episcopale şi cu atât mai puţin asupra comitetului pentru aplicarea decretului referitor la conbvertirea persoanelor ortodoxe. În apărarea sa, pretextul „umanitar” de a fi determinat cu forţa pe atâţi oameni să se alăture Bisericii Romane este foarte bine expus. Citim următoarele referitor la „groaznica dilemă” cu care se confrunta Monseniorul Stepinac:

„Datoria sa pastorală era de a menţine intacte principiile canonice, dar pe de altă parte dizidenţii care refuzau să îmbrăţişeze catolicismul erau masacraţi. Astfel, el a micşorat severitatea acestor reguli.”

Devenim şi mai tulburaţi atunci când citim puţin mai în faţă: „El a încercat să rezolve această alternativă dramatică printr-o scrisoare circulară, pe 2 martie 1942, în care o ordonat preoţilor să aleagă cu grijă motivele pentru convertire. Acasta este într-adevăr o metodă ciudată de <<atenuarea severităţii regulilor>> şi de rezolvare a <<alternativei dramatice>>”.

Oare Monseniorul Stepinac deschidea sau închidea uşile B isericii Romane falşilor convertiţi? Era total imposibil să descoperim aceasta, dacă ne referim doar la discursul de apărare. Apărătorii arhiepiscopilor se pare că au ales „închiderea”, totuşi când declară, spun: „Cazurile de reconvertire în teritoriul arhidiocezelor Zagrebului erau foarte rare.”306

Din păcate, statisticile au dovedit contrariul după cum am menţionat anterior: „...Doar în dioceze lui Gornji Karlovac, o parte din arhiepiscopia Zagrebului, 40.000 de oameni au fost convertiţi.”

Este evident faptul că astfel de rezultate au fost obţinute în urma convertirilor în masă a sate întregi, cum este de exemplu Kamensko, în aceeaşi arhidioceză a Monseniorul Stepinac, unde 400 de „oi pierdute” s-au întors la „turma” romană, într-o singură zi, „spontan şi fără nici o presiune din partea autorităţilor civile şi ecleziastice.”

Atunci ce puteau ascunde aceste numere? Dacă aceste convertiri au fost rezultatul „sentimentelor caritabile” ale clericilor catolici croaţi şi nu a exploatării cinice a terorii, atunci ei ar trebui să fie mândri de ei. Adevărul este că vălul aruncat peste aceste infamii în încercarea de a le ascunde este

306 R.P. Dragoun: ,,The Dossier of Cardinal Stepinac” (Nouvelles Editions Latines, Paris 1958, pp. 46 şi 193)

transparent şi nu suficient de larg. Pentru a-l acoperi pe Stepinac, alţii trebuie să fie descoperiţi: episcopii Saric, Garic, Simrak, preoţii Bilogrivic, Kamber, Bralo şi asociaţii lor - franciscanii şi iezuiţii trebuie să fie descoperiţi, iar în cele din urmă şi papalitatea.

Am putea lăsa acest arhiepiscop ciudat să se bucure de „conştiinţa curată”, presupus a fi „dezbrăcat de putere”, numindu-se „metropolitan” atunci când nu era aşa şi care pentru a încorona paradoxul deschidea uşile atunci când le închidea.

Dar în spatele acestui prelat fantastic se mai afla unul consecvent şi gras, P.P. Marcone, reprezentantul personal al lui Pius XII.

A fost acest „Sancti Sedis legatus” îndepărtat de orice autoritate asupra clericilor croaţi? Numeni nu ştie. În „dosarul” atât de bine cenzurat nu se face referire la vreo persoană măreţă; am putea uita de existenţa acestei persoane dacă nu am avea informaţii, cum ar fi fotografii care îl arătau inaugurând catedrala din Zagreb, întrunarea printre statul major „Oustachis” şi mai presus de toate, masa luată cu familia lui Pavelitch, „practicantul” catolic care a organizat masacrele.

Confruntându-se cu un astfel de document, nu este de mirare că prezenţa reprezentatului Papei a fost camuflată, misticii numind aceasta „luminarea întunericului”. Dar aceste rânduri din „dosar” sunt şi mai iluminatoare:

„Însuşi procurorul, în actul să de acuzare îl menţionează pe secretarul de stat al Vaticanului, Cardinalul Maglione, care, în 1942, l-a sfătuit pe arhiepiscopul Stepinac să stabilească mai multe relaţii cordiale şi sincere cu autorităţiile <<Oustachis>>.”307

Acest lucru este suficient pentru a pune capăt oricărui alt joc de cuvinte.

307 R.P. Dragoun: ,,The Dossier of Cardinal Stepinac” (Nouvelles Editions Latines, Paris 1958, pp. 46 şi 193)

Înţelegerea secretă dintre Vatican şi criminalii „Oustachis” este evidentă. Papalitatea însăşi în grăbea pe Monseniorul Stepinac să colaboreze cu ei şi reprezentantul personal al lui Pius XII, ocupându-i locul la masa lui Pavelich, îndeplinea instrucţiunile pontifului literă cu literă: sinceritate şi cordialitate în relaţiile cu asasinii credincioşilor ortodocşi şi ai evreilor.

Aceasta nu ne surprinde!Dar la ce se gândesc iezuiţii când afirmă cu

încăpăţânare că desele colaborări date dictatorilor, prin prelaţii Sfiinţiei Sale au fost o „alegere”, în totalitate personală şi nu dictată de Vatican?

Când Cardinalul Manglione a trimis recomandările menţionate anterior arhiepiscopului Zagrebului, a fost aceasta „opţiunea sa”, sub semnătura biroului secretarului se stat?

Dovada complicităţii dintre Vatican şi membrii „Oustachis” acoperită de R.P. Dragoun care a fost menţionat anterior, pune capăt acestui capitol.

Dar iată o nouă confirmare a sentimentului evanghelic şi continuă să înflorească printre credincioşii Bisericii Catolice croate faţă de ortodocşii sârbi.

„Federation Ouvriere Croate en France” (Federaţia Muncitorilor Croaţi în Franţa) a fost o invitaţie publică la solemna adunare organizată duminică, 19 aprilie 1959 la centrul „Confederaţiei Generale a Muncitorilor Creştini” în Paris, care sărbătorea cea de a 18 aniversare a fondării statului croat „Oustachis”.

Această invitaţie spunea: „Ceremonia va începe cu sfânta liturghie la biserica Notre-Dame-de-Lorette”. Dar cititorul, înălţat de acest început religios devine îngrozit când citeşte imediat după aceea cuvintele: „Moarte sârbilor...!”308

308

Astfel, acest document, nu foarte banal exprimă regretul că nu au fost ucişi mai mulţi din aceşti „fraţi ai lui Hristos”.Cartea lui R.P. Dragoun, rector al Misiunii croate în Franţa sugerează că buna primire oferită de catolicii francezi refugiaţilor croaţi nu a fost suficient de călduroasă. Ni se spune aceasta în paginile 59 şi 60 şi în paginile 280 şi 281menţionează „marea dezamăgire” pe care aceşti refugiaţi au simţit-o de faptul că „au fost întâmpinaţi cu o totală lipsă de înţelegere din partea fraţilor lor de credinţă”. Luând în considerare documentul menţionat mai sus, această „lipsă de înţelegere” pare de înţeles. Ne bucurăm că acest cetăţean, în ciuda celor mai măreţe invitaţii, arată puţină simpatie unei forme de evlavie în care chemarea la crimă merge mână în mână cu sfânta liturghie în cele mai bune tradiţii romane şi „Oustachis”. Ne-am bucura şi mai mult dacă acestor broşuri însetate de sânge, nu li s-ar permite să fie printate şi distribuite liber în Paris.

În 10 februarie 1960, ticălosul arhiepiscop al Zagrebului, Alois Stepinac moare în satul său natal Karlovice, unde a fost obligat să locuiască. Această moarte a oferit Vaticanului şansa de a organiza una dintre cele mai spectaculoase manifestări la cere excelează.

Cu această ocazie, multe trebuiau făcute, întrucât mulţi catolici nu aveau nici o idee despre „cazul” Stepinac. Astfel, papalitatea s-a întrecut pe ea însăşi în a oferi acestei apoteoze toată splendoarea posibilă. „Osservatore Romano” şi presa catolică au dedicat multe coloane laudelor entuziaste ale „martirului”, „testamentului său spiritual” şi discursurilor Sfinţiei Sale Ioan XXIII prin care îsi proclama „respectul şi supranaturala sa afecţiune”. Acestea au fost motivele care l-au împins să ofere acestui Cardinal care nu făcea parte din papalitate, onorurile unei slujbe la Sfântul Petru în Roma, unde el însuşi va oferi iertarea absolută. Şi pentru a încheia această

glorificare, presa a anunţat că sanctificarea acestei persoane ilustre va urma să înceapă.

Trebuie să recunoaştem că acesta merită atâta laudă şi chiar haloul pentru că a respectat „sfânta supunere” şi a dus până la capăt, literalmente, instrucţiunile insistente ale papalităţii referitoare la relaţiile „cordiale” şi sincere dorite între el şi „Oustachis”.

Dar, chiar şi printre catolici sperăm că se va găsi cineva care va descoperi şi va discerne în spatele exaltării acestui viitor sfânt şi a înmormântării sub flori ale amintirilor nenorocite ale „apostolatului” său, încercarea Vaticanului de a-şi ascunde propria crimă.

Secţiunea V

Capitolul 4

MIŞCAREA IEZUITĂ ÎN FRANŢA ÎNAINTE ŞI PE PERIOADA RĂZBOIULUI DINTRE ANII 1939-1945

Am văzut cum Acţiunea Catolică, cu Leon Degrelle şi asociaţii săi la conducere a pregătit calea lui Hitler spre Belgia lui „Christus Rex”. În Franţa avea loc aceeaşi acţiune subminatoare. Aceasta a început atunci când Mussolini a ajuns la putere şi a luat sfârşit în 1940 cu prăbuşirea apărării naţionale. În ceea ce privea Belgia, după cum ne-a fost spus, „valorile spirituale” trebuiau să fie refăcute pentru binele ţării.

F. N. C.: „Federeation Nationale Catolique” (Federaţia Naţional Catolică) s-a născut şi a fost plasată sub conducerea generalului de Castelnau, întrcât 3 milioane de aderenţi i s-au alăturat. Decizia şefului a fost una înţeleaptă: „Generalul, o figură militară măreaţă, a acoperit cu prestigiul său – bineînţeles, acest lucru fiind neştiut de el – un program intens de propagandă clerico-fascist”.

Faptul că F. N. C., ca întreaga Acţiune Catolică era iezuită în totalitate, este evident pentru toată lumea. Dar ştim de asemenea, că Bunilor Părinţi, a căror păcat chinuitor este mândria, le place să pună semnatura pe creaţiile propriilor genii. Ei au făcut acest lucru pentru F.N.C. atunci când au dedicat această armată catolică „Inimii Sacre a lui Hristis”, aceasta fiind o venerare stabilită de Societatea lor şi a căror basilică se afla pe dealul Montmartre, de unde Ignatius din Loyola şi adepţii săi au pornit pentru a cuceri lumea.

O carte referitoare la F.N.C., a cărei prefaţă a fost scrisă de R. P. Janvier, a fost păstrată pentru posteritatea actului de sfinţire citit la „Altar” de către bătrânul general. Vom cita doar câteva fraze:

„Inima Sacră a lui Iisus, şefii şi reprezentanţii catolicilor francezi care se închină acum în faţa voastră au creat şi organizat Federaţia Naţională Catolică pentru a restabili domnia voastră asupra acestui teritoriu... Noi toţi cei care suntem prezenţi şi cei care suntem absenţi nu am fost întotdeauna fără de cusur... Ducem povara crimelor pe care naţiunea franceză le-a comis împotriva voastră... Astfel, cu viziunea de a repara şi ispăşi vă prezentăm azi dorinţele noastre, intenţiile şi rezoluţiile unanime de a reinstaura asupra întregii Franţe suveranitatea voastră sacră şi regală şi eliberarea sufletelor copiilor ei dintr-o învăţătură profană. Nu ne vom mai clinti în faţa acestei lupte pentru care v-aţi catadisit să ne înarmaţi. Vrem ca totul să fie înclinat şi devotat serviciilor voastre...”

„Inimă Sacră a lui Iisus, te implorăm prin Fecioara Maria să primeşti omagiul...etc”309

Căt despre „crimele naţiunii franceze”, acelaşi autor catolic le enumeră:

„Cuvinte fatale şi directive generale: socialismul este condamnat... liberalismul este condamnat... Leo XIII a arătat că liberatea venerării este de nejustificat. Papa a arătat de asemenea că libertatea cuvântului şi a exprimării nu poate fi armonizată justificabil... Deci, libertatea de gândire a presei şi a venerării, considerate ca fiin drepturi native ale omului, nu pot fi date...”

„Trebuie”, a spus Pius XI, „să reinstaurăm aceste învăţături şi reguli ale Bisericii.”

Acesta este principalul scop al F.N.C. sub controlul ierarhiei, asigurat de descentralizarea comitetelor diocezelor.

„În Acţiunea Catolică, la fel ca şi în război, faimosul cuvânt al generalului Castelnau rămâne valabil: <<Înainte!>>.”310

Acest lucru este clar şi explicit. Astfel, ştim la ce să ne aşteptăm atunci când citim următoarele: „Acţiunea Catolică este apostolatul credincioşilor...” (Scrisoare către Cardinalul Van Roey, 15 august 1929)

Ciudatul apostolat constă în respingerea tuturor libertăţilor valorificate de ţările civilizate şi sprijinirea evangheliei totalitare. Este oare acesta „dreptul de a transmite şi altor minţi comorile ispăşirii?” (Pius XI, „Non Abbiamo Bisogno”)

În Belgia, Leon Degrelle şi prietenii săi, eroi ai Acţiunii Catolice, au răspândit în jurul lor aceste „comori ale

309 Georges Viance: ,,La Federation nationale catholique”, prefaţă de R. P. Janvier (Flammarion, Paris, 1930 pp. 186, 187, 188, 77)310 Georges Viance: ,,La Federation nationale catholique”, prefaţă de R. P. Janvier (Flammarion, Paris, 1930 pp. 186, 187, 188, 77)

Ispăşirii”... revizuite şi aduse la zi de Părintele iezuit Staempfle, autor discret al „Mein Kampf”.

S-a întâmplat în Franţa unde apostoli profani, „atăturându-se activităţii apostolatului ierarhal” (Pius XI, „dixit”), erau ocupaţi cu realizarea unei alte colaborări. Permiteţi-ne să vă citim ceea ce Franz von Papen , şambelanul secret al Papei şî mâna dreaptă a Fuhrer-ului a scris referitor la acest subiect: „Prima întâlnire a avut loc atunci când o delegaţie germană, din care am avut onoarea să fac parte, a venit la Paris pentru <<Săptămâna Socială a Institutului Catolic>> sub preşedinţia Monseniorului Baudrillart. Aceasta a fost într-adevăr o primă întâlnire fructuoasă întrucât a marcat un început al unui lung schimb de vizite între personalităţi importante din Franţa şi Germania.”

„La aceste conferinţe au fost prezenţi: din partea Franţei RR. PP. Delattre (iezuit), de la Briere (iezuit) şi Dansette (iezuit)...”311

În continuare bunul apostol a adăugat faptul că în timp „aceste conferinţe ale catolicilor au atins măreţii supraumane.

Această „măreţie” a atins apogeul în 14 iunie 1940, ziua care a văzut steagul împodobit cu svastica înălţându-se victorios asupra Parisului. Ştim că Goebbels, şeful propagandei hitleriste a indicat acea zi cu 23 luni înainte, pe 14 martie şi faptul că ofensiva germană a fost lansată pe 10 mai.

Acurateţea aceste prognoze nu este atât de uluitoare pe cât pare.

„Iată raportul secret al agentului 654 J. 56, care lucra pentru Serviciul German Secret şi care i-a transmis aceste informaţii lui Himler: Paris, 5 iulie 1939. Pot declara că în Franţa situaţia este sub control. Totul este pregătit pentru ziua J şi toţi agenţii noştri sunt pe poziţii. În câteva săptămâni forţa poliţiei şi sitemul militar se vor prăbuşi ca un pachet de cărţi.”

311 Franz von Papen: ,, Memoires” (Flammarion, Paris 1953, p. 91)

„Multe documente secrete dezvăluie faptul că trădătorii au fost aleşi cu mult timp în urmă. Aceştia sunt oameni precum Luchaire, Bucard, Deat, Doriot... şi Abel Bonnard (al Academiei Franceze)”312

Cel din urmă a fugit în Spania la Eliberare. S-a întors în Franţa pe 1 iunie 1958 şi s-a predat dar a fost imediat eliberat temporar de către preşedintele Înaltei Curţi de Justiţie!

Această carte foarte bine documentată a Monseniorului Andre Guerber ne dă detalii despre plăţile alocate acestor trădători de SR German.

Aceşti bani erau câştigaţi pe bună dreptate întrucât munca lor a fost foarte eficientă.

În plus, atmosfera a fost pregătită cu mult timp în urmă. Pentru a „regenera” tărâmul, în conformitate cu dorinţele Acţiunii Catolice, o întreagă serie de ucenici dictatori pregătiţi după modelul lui Leon Degrelle au „ieşit din ou”. Printre aceştia se numără: Deat, Bucard, Doriot, care au fost – după cum spune Monseniorul Andre Guerber – „agentul Nr. 56 BK al Serviciului Secret German.” Dintre toţi cei din această serie variată, Doriot a fost cel mai căutat de arhiepiscopie şi de cei aflaţi la dispoziţia ei... şi bineînţeles de Hitler care mai târziu, la Sigmaringen, ia dat putere deplină.

Doriot era o stea în urcare. Dar în ceea ce privea viitorul apropiat, pentru a trata cu grijă tranziţiile de după înfrângerea prevăzută sau dorită, mai era necesar un om, un foarte respectat şef militar care să aibă abilitatea de a masca un dezastru şi de a-l prezenta ca pe o „recuperare naţională”.

În 1936, Canon Coube scria: „Dumnezeul care a dus în faţa Charlemangne şi pe eroii cruciadelor, mai poate încă ridica mântuitori... Printre noi mai trebuie să fie oameni pe care El i-a marcat cu semnul său şi care vor fi dezvăluiţi la momentul

312 Andra Guerber: ,,Himmler et ses crimes” (Les Documents Nuit et Jour, Paris 1946, p. 101)

potrivit... Printre noi trebuie oameni de stofă care sunt muncitori în marile restaurări naţionale. Dar ce condiţii trebuie să îndeplinească pentru a duce la capăt această misiune? Abilităţile naturale ale inteligenţei şi ale caracterului, calităţile supranaturale cum ar fi supunerea în faţa lui Dumnezeu şi a legii sale care sunt indispensabile, întrucăt această lucrare politică este morală şi mai ales religioasă. Aceşti mântuitori sunt oameni cu inimi generoase care lucrează doar pentru gloria lui Dumnezeu...”313

Atunci când discipolul lui Loyola a expus aceste gânduri politice şi religioase, a ştiut cine va fi acest „Mântuitor” religios întrucât numele său nu era un secret printre clerici şi fascişti. Iată ce spune Monseniorul Francois Ternand:

„O campanie de propagandă înţeleaptă şi persistentă a început în favoarea <<dictaturii Petain>>.”

„În 1935, Gustave Herve a publicat un pamflet pe care îl vom examina... Broşura este numită <<Avem nevoie de Petain>>...prefaţa sa este o apărare entuziastă a <<refacerii italiene>> şi << a uimitoarei refaceri a Germaniei>> şi de asemenea, o exaltare a minunaţilor şefi care erau autorii acestor refaceri. Dar ce se întâmplă cu poporul nostru francez?... Există un bărbat în jurul căruia ne-am putea uni... Avem şi noi un om preovidenţial... Vrei să-i ştii numele? Este Petain.”

„Avem nevoie de Petain” deoarece pământul mamă se află într-o poziţie periculoasă; dar nu numai pământul mamă ci şi catolicismul: „Civilizaţia creştină este condamnată la moarte dacă regimul dictatorial nu este stabilit în fiecare ţară...”

„Ascultaţi: pe timp de pace, un regim poate fi înlăturat doar printr-o lovitură de stat dacă doreşte aceasta sau dacă nu este ajutat de nici o armată şi nici o administraţie. Operaţiunea

313 Canon Coube: ,,Sainte Therese de l’Enfant Jesus et les crises du temps present” (Flammarion, Paris 1936, pp. 165 ss), autorizată în 11 ianuarie 1936

poate fi un succes doar pe timp de război şi mai ales printr-o înfrângere”314

Aşadar, calea de urmat a fost clară în 1935. Pentru a „recreştina Franţa” regimul trebuia înlăturat şi cea mai bună metodă de a obţine aceasta era o înfrângere militară care ne-ar poziţiona sub jugul german. În anul 1943, acest fapt a fost confirmat de Pierre Laval, contele Papei şi preşedintele guvernului Vichy:

„Sper ca Germania să câştige. Este ciudat să-l auzi pe cel înfrânt să-şi dorească victoria cuceritorului. Aceasta se datorează faptului că acest război nu este ca altele anterioare. Este într-adevăr un război al religiei! Da, un război al religiei.”315

Acest război a fost într-adevăr ceea ce Biserica dorea, deşi era neplăcut pentru regretatul iezuit Fessard pe care l-am menţionat anterior. Acesta nu doreşte să mai ştie ceea ce s-a spus la redioul din America pentru cei 20 de milioane de ascultători ai „Frontului Creştin” de către Fratele său loyolan, Părintele Coughlin: „Războiul german este unul pentru creştinism...”316

Dar în aceeaşi perioadă, în Franţa ocupată, Cardinalul Baudrillart, rector al Institutului Catolic din Paris spune acelaşi lucru. Să îl ascultăm:

„Războiul lui Hitler este o aventură nobilă întreprinsă pentru apărarea culturii Europene.”317

Astfel, de ambele părţi ale Atlanticului şi de asemenea în întreaga lume vocile clericilor lăudau nazismul victorios.

În Franţa, Cardinalul Suhard, arhiepiscop al Parisului a fost exemplul întregului episcopat prin „colaborare completă”,

314 Francois Tenard: ,,L’ Ascension politique du Marechal Petain”, (Ed. du livre francais, Paris 1946, p. 40 ss)315 National Radio, 2 ianuarie 1943316 7 iulie 1941317 30 iulie 1941

exemplul fiind urmat de nunţiul iezuit Monseniorul Valerio Valeri.

După eliberare, guvernul a cerut Vaticanului să evoce nu mai puţin de 30 de episcopi şi arhiepiscopi care erau compomişi. În cele din urmă acesta a consimţit să evoce trei dintre aceştia.

„Franţa a uitat...”, scria Monseniorul Maurice Nadeau. „La Croix” cel mai periculor purtător de cuvânt al Serviciului de colaborare îşi ocupă locul printre publicaţiile unei Franţe eliberate; prelaţii care grăbeau tinerii Franţei să muncească pentru victoria Germaniei, nu au fost aduşi la judecată.”318

Se poate citi în „Artaban”, pe 13 decembrie 1957 următoarele:

„În 1944 <<La Croix>> a fost acuzată că a favorizat duşmanul şi a fost adusă în faţa Curţii de Justiţie din Paris. Cazul a fost pus în mâinile judecătorului Raoult, care l-a anulat. Afacerea a fost disputată în Camera Deputaţilor pe 13 martie 1946 (vezi J. O. Dezbateri Parlamentare, pp. 713-714) şi s-a aflat atunci că Monseniorul de Menthon, ministru de justiţie şi meticulos în purificarea presei franceze a vorbit în favoarea <<La Croix>>.”

De fapt, „vocea gândului pontif” – precum Pius XII a numit-o în 1942 când l-a binecuvântat, a fost singul scutit de măsurile generale luate pentru suprimarea tuturor ziarelor publicate pe perioada ocupaţiei chiar dacă, după cum, „Artaban” ne aminteşte:

„ <<La Croix>> a primit instrucţiuni din partea locotenentului german Sahm şi în Vichy, din partea lui Pierre Laval.”

Bineînţeles, „gândul pontif” şi instrucţiunile hitleriste coincideau în mod fericit. Acest fapt este confirmet atunci când studiem ediţiile valoroaselor ziare din timpul razboiului.

318 Prefaţă la ,,L’Eglise a-t-elle collabore” ?, de Jean Cotereau (Spartacus, Paris, mai 1946)

Una dintre atribuţiile iezuite şi nu cea mai puţin importantă, este să supravegheze toată presa catolică. În diferitele ziare adaptate nevoilor cititorilor, ei arată diferitele forme ale „gândului pontif”, care sub aspectele sale îşi itinge proprile scopuri. Nu există ziar sau periodic „creşin” care să nu se bucure de colaborarea unor discreţi iezuiţi.

Aceşti Părinţi care sunt „totul pentru toţi” sunt bineînţeles cei mai buni cameleoni. Au făcut aceasta şi după eliberare. Am avut surpriza să vedem progresând Părinţi „care au aparţinut rezistenţei” (ei s-au alăturat acesteia mai târziu decât alţii!) şi care au mărturisit că Biserica nu a „colaborat” niciodată.

Uitate, abolite şi evaporate au fost articolele din „La Croix” şi alte ziare catolice, mandatele episcopale, scrisorile pastorale, comunicările oficiale din partea Adunărilor cardinalilor şi episcopilor, îndemnările Cardinalului Baudrillart făcute tinerilor francezi de a purta uniforma nazistă şi de a servi în L.V.F., după depunerea unui jurământ de supunere lui Hitler! Toate acestea au fost lăsate trecutului şi uitate!

„Istoria este un roman”, scria un gânditor deziluzionat. Cea a epocii noastre va fi conform definiţiei: romanul este scris chiar sub ochii noştri. Mulţi „istorici” contribuie la ea, ecleziaşti care dau dispoziţii şi profani, astfel putem fi siguri că rezultatul va fi înălţător: un roman catolic, bineînţeles. Contribuţia iezuiţilor este vastă, asemenea moştenitorilor Părintelui Loriquet, a cărui „Istorie a Franţei” a oferit o imagine fantezistă a lui Napoleon.

Comparativ cu această trăsătură abilă, camuflarea colaborării dintre clerici şi ocupanţii germani între 1940 şi 1944 şi determinarea dispariţiei ei, au fost o simplă problemă. Acest lucru continuă. De-a lungul anilor, atât de multe articole au fost scrise în ziare periodice, cărţi sub patronajul „Imprimatur” pentru a lăuda superpatrioţii judecaţi greşit, cum ar fi: Suhard, Baudrillart, Duthoit, Auvity, du Bois de la

Villerabel, Mayol de Luppe etc.! Câte pagini au fost înnegrite pentru a exalta atitudinea atât de eroică a episcopatului pe perioada anilor de război în care Franţa a experimentat „o situaţie care a condus episcopii francezi la a deveni <<apărătorii oraşului>>!”, după cum scria unn glumeţ.319

„Calomniaţi şi calomniaţi din nou! Este menit să fi rămas ceva!”, sfătuia Basile, acest tip perfect de iezuit. „Ascundeţi şi asundeţi din nou!”, spuneau succesorii lui, mari scriitori ai „romanelor istorice”.

Şi această ascundere este vast îndeplinită.Viitoare generaţii scufundate de un curent de exagerare,

vor dedica un gând de recunoştinţă – cel puţin sperăm că aşa vor face – acestor „apărători” ai oraşului, aceşti eroi ai Bisericii Romane şi ai tărâmului mamă, „îmbrăcat cu o onestitate naivă, din pânză albă”, prin munca apărătorilor săi, unii dintre ei fiind chiar canonizaţi.

Pe 25 august 1944, Cardinalul iezuit Suhard, arhiepiscop al Parisului, (din 11 mai 1940!) şi conducător al colaboratorilor clerici, a decis solemn să sărbătorească „Te Deum” al victoriei la Notre-Dame. Vom cruţa această farsă ruşinoasă doar prin „puternicul protest al generalului preot militar al F.F.I.”

Citim în „France-Dimanche”, pe 26 decembrie 1948: „Eminenţa Sa, Cardinalul Suhard, arhiepiscop al Parisului, la aniversarea intrării sale în preoţie a primit o scrisoare din partea Sfiinţiei Sale Pius XII care l-a felicitat, printre altele pentru rolul jucat pe perioada ocupaţiei. Comportamentul Cardinalului din acea perioadă a fost criticat sever după eliberare. Atunci când generalul de Gaulle s-a întors la Paris, în august 1944 a refuzat să se întâlnească cu el la „Te Deum” în Notre-Dame. În acea perioadă, prelatul era acuzat de <<tendinţe colaboraţioniste>>.”

319 R.P. Deroo: ,, L’Episcopat francais dans la melee de son temps”, (Bonne Presse, Paris 1955, p. 103), autorizată în 1955

Felicitările Sf. Părinte sunt de înţeles. Dar mai există o poveste a „Te Deum” chiar mai înălţătoare:

După debarcarea aliaţilor, oraşul Rennes a suferit mult în bătăliile care au urmat şi mulţi dintre civilii populaţiei au murit, întrucât ofiţerul conducător al garnizoanei germane a refuzat să-i evacueze. Atunci când oraşul a fost preluat, tradiţionalul „Te Deum” urma să fie sărbătorit, dar arhiepiscopul şi episcopul de la Britany, Monseniorul Roques a refuzat nu doar să îl oficieze ci şi să îi permită ca această ceremonie să aibă loc în catedrala sa. Să mulţumească Raiului pentru eliberarea oraşului său a reprezentat un scandal intolerabil pentru ochii acestui prelat. Datorită acestei atitudine, el a fost închis în reşedinţa arhiepiscopului de autorităţiile franceze.

O asemenea loialitate pentru „gândul pontif” cerea o răsplată pe măsură. Aceasta a venit din Roma puţin după aceea, luând forma unei pălării de Cardinal.

Putem să îl învinovăţim pe răposatul Pius XII, de multe lucruri, dar trebuie să recunoaştem că el „îi epreciază întotdeuna pe ai săi”. O scrisoare flatantă adresată Cardinalului Suhard, colaborator distins, purpuriul cardinalului pentru Monseniorul Roques, erou al rezistenţei germane, acest „măreţ Papă” practica o justiţie distributivă.

Bineînţeles, anturajul său era format din cei care îl puteau sfătui cu înţelepciune: doi iezuiţi germani R.P. Leiber şi R.P. Hentrich, „cei doi secretari privaţi şi favoriţii săi”.320

Sfătuitorul său era iezuitul german Bea. Sora Pasqualina, o călugăriţă germană îi supraveghea gospodăria şi mai presus de toate îi gătea. Chiar şi canarul, care răspundea la dulcele nume de „Dumpfaf” a fost adus de dincolo de Rin.

320 “La Croix”, 10 octombrie 1958

Dar oare, nu suveranul pontif i-a spus lui Ribbentrop, după ce Hitler a invadat Polonia că „el va avea întotdeuna o afecţiune specială pentru Germania?”321

Secţiunea V

Capitolul 5

GESTAPOUL ŞI SOCIETATEA LUI IISUS

Dacă binevoinţa lui Pius XI şi Pius XII nu ar fi dat greş faţă de Fuhrer pe care l-au adus la putere trebuie să recunoaţem că el a îndeplinit toate condiţiile pactului prin care era legat de Vatican. Întrucât a promis „strangularea” anticlericilor, aceştia i-au urmat curând pe liberali şi pe eroi în lagărele de concentrare. Se ştie cum şeful regimului nazist a decis soarta evreilor: aceştia erau pur şi simplu mascraţi sau atunci când era mai avantajos îi punea să lucreze până la epuizare şi apoi îi lichida. În acest caz, „soluţia finală” era întârziată.

Permiteţi-ne să vedem mai întâi cum o personalitate „autorizată”, Franco, Cavaler al Ordinului lui Hristos confirmă clar înţelegerea secretă dintre Vatican şi nazişti. Conform

321 Citim în “Documentation catholique”, pe 15 martie 1959: ,,În ceea ce priveşte naţiunea germană, vom urma exemplul care ni s-a dat de predecesorul nostru(Pius XII)”, semna Papa Ioan XXIII. Spiritul de continuitate este unul din atributele Vaticanului

„Reforme” iată ce presa dictatorului spaniol (Franco) a publicat pe 3 mai 1945, în ziua morţii lui Hitler:

„Adolf Hitler, fiul Bisericii Catolice a murit în timp ce apăra creştinismul. Este astfel de înţeles faptul că nu există cuvinte care să-i deplângă moartea, întrucât atât de mulţi îi slăvesc viaţa. Deasupra morţii sale rămâne figura victorioasă. Dumnezeu îi oferă lui Hitler faima Victoriei.”322

Urările acestei înmormântări a şefului naziştilor, o provocare a aliaţilor victorioşi sunt exprimate de însăşi papalitatea sub masca presei lui Franco. Acesta este un comunicat al Vaticanului dat prin intermediul Madridului.

Bineînţeles, acest erou dispărut merită pe deplin recunoştiinţa Bisericii Romane iar papalitatea nu încearcă să ascundă acest fapt. El o serveşte cu credinţă: pe toţi aceia pe care Biserica i-a arătat ca fiind adversarii ei au suportat consecinţele. Şi acest bun „fiu” nu a fost încet în a recunoaşte că îi era dator Celei Mai Sfinte Mame şi mai ales celor care s-au transformat în soldaţii ei în lume.

„Ordinul iezuiţilor m-a învăţat multe”, a spus Hitler... „până acum nu a fost niciodată nimic mai grandios pe Pământ decât organizaţia ierarhică a Bisericii Catolice. Am transferat multe din această organizaţie în propriul meu partid... Îţi voi spune un secret... Fondez un Ordin... În <<Oraşele>> mele ale Ordinului vom creşte nişte tineri care vor face lumea să tremure... Hitler apoi s-a oprit spunând că nu poate divulga mai multe...”323

Un alt sus pus Hitlerist, Walter Schellenberg, fost şef al Serviciului de Contra-spionaj german a completat această mărturie a Fuhrer-ului după război:

322 ,,Reforme”, 21 august 1945323 Hermann Rauschning, fost şef al guvernului naţional socialist din Dantzig: „Hitler m’a dit”, (Ed. Co-operation Paris 1939, pp. 266, 267, 273 ss)

„Organizaţia S.S. a fost constituită de către Himmler în conformitate cu principiile Ordinului Iezuit. Reglementările lor şi Exerciţiile Spirituale prescrise de Ignatius din Loyola au reprezentat un model pe care Himmler a încercat să-l copieze în totalitate...<<Reichsfuhrer SS>> - care era numele lui Himmler ca şef suprem al S.S. – era echivalentul funcţiei de <<general>> al iezuiţilor şi întreaga structură conducere reprezenta o invitaţie al Ordinului ierarhic al Bisericii Romane. Un castel medieval lângă Paderborn în Westfalia şi numit <<Webelsburg>> a fost restaurat; acela putând fi numit o mănăstire SS.”324

În ceea ce privea partea lor, cele mai bune pixuri teologice erau ocupate cu demonstrarea asemănărilor dintre doctrinele catolice şi naziste. În ceea ce privea munca, fiii lui Loyolaerau cei mai ocupaţi. Ca şi exemplu să analizăm cum Michaele Schmaus, teolog iezuit a prezentat în public o serie de studii asupra acestui subiect:

„Imperiul şi Biserica” sunt o serie de lucrări care ar trebui să ajute la construirea regimului nazist, întrucât uneşte un stat naţional nazist cu o creştinătate catolică... „Mişcarea national socialistă reprezintă cel mai puternic protest împotriva spiritului din secolul XIX şi XX... Un compromis între credinţa catolică şi gândirea liberală este imposibil... Nimic nu este mai opus catolicismului decât democraţia... Înţelesul de <<autoritate strictă>> redeschide calea către interpretarea reală a autorităţii ecleziastice... Neîncrederea libertăţii este considerată în doctrina catolică un păcat originar... Comandamentele naţional-socialiste şi Biserica Catolică au acelaşi scop...”325

324 Walter Schellenberg: ,,Le Chef du contre-espionnage nazi vous parle”(Juillard, Paris 1957, pp. 23-24)325 ,, Begegnungen zwichen Katholischen Christentum und nazional – sozialitischer Weltanchaunung”, de Michaele Schmaus, profesor la Facultatea de Teologie din Munchen, (Aschendorf, Munster 1933)

Acest scop era „noul Ev Mediu” al lui Hitler, promis Europei. Asemănarea este evidentă între antiliberalismul acestui iezuit din Munchen şi fanaticismul exprimat pe perioada „actului de sfinţire al F.N.C. în Biserica din Muntmartre”. Pe perioada acestei ocupaţii R. P. Merklen a scris: „În aceste zile, libertatea nu mai pare a merita respect.”326

Citate precum acestea ar putea fi multiplicate cu miile. Nu este această ură pentru libertate sub toate formele ei însuşi caracterul conducătorului roman? Este uşor de înţeles de asemenea cum „doctrina” catolică şi „doctrina” nazista pot fi într-o armonie atât de perfectă. Cel care a demonstrat cu dibăcie acest acord, „iezuitul Michaele Schmaus” a fost numit de ,,La Croix” la 10 anu după război ,,Marele Teolog din Munchen”327 şi nimeni nu va fi surprins să afle că a fost făcut „Prinţ al Bisericii” de Pius XII.

Sub aceste circumstanţe ce se întâmplă cu „teribila” scrisoare enciclică „Mit Brennender Sorge” a lui Pius XI care se presupunea a condamna nazismul? Nici un sofist nu a încercat să se expună... Evident!

Marele teolog Michaele Schmaus a avut mulţi rivali conform unui autor german care consideră „Katolisch-Konservatives Erbgut” ca fiind cea mai ciudată carte publicată vreodată de Publicaţiile Germane Catolice:

„Această antoligie care uneşte texte ale principalilor teoreticieni catolici din Germania, de la Gorres şi până la Vogelsang, ne face să credem că socialismul naţional s-a născut din idei catolice.”328

Atunci când scria aceasta autorul cu siguranţă nu a realizat că o descria atât de bine.

326 ,,La Croix”, 2 septembrie 1951327 ,,La Croix”, 2 septembrie 1954328 Gunter Buxbaum: ,,Les Catholiques en Europe centrale” (,,Mercure de France”, 15 ianuarie 1939)

O altă persoană bine informată, resortul principal al Pactului dintre Vatican şi Berlin şi şambelanul secret al Papei, Franz von Papen a fost mult mai explicit:

„Regimul nazist este prima putere din lume care nu numai că recunoaşte dar şi pune în practică principiile înalte ale papalităţii.”329

Vom adăuga rezultatul acestei „puneri în practică”: 25de milioane de victime din lagărele de concentrare – imaginea oficială creată de Organizaţia Naţiunilor Unite.

Aici, considerăm a fi necesar să adăugăm ceva mai ales pentru minţile naive, pentru cei care nu pot recunoaşte că masacrele organizate reprezentau unul dintre „principiile înalte” ale Vaticanului. Desigur, această candoare era păstrată cu sârguinţă:

„- Asemenea fapre barbare aparţin trecutului!”Aceasta spun unii apostoli buni oamenilor simplii în

timp ce dau din umeri în faţa celor care nu sunt catolici, „pentru care focul Sfintei Inchiziţii încă arde”.330

Aşa să fie! Permiteţi-ne să stăm la o parte de mărturiile foarte încărcate referitoare la ferocitatea clericilor din anii trecuţi, luând în considerare secolul XX.

Nu vom lua în considerare nici exploatările săvârşite de oamenii precum Stepinac şi Marcone în Croaţia şi nici cele săvârşite de Tiso în Slovacia, dar ne vom limita la examinarea ortodoxiei unor „principii înalte” pe care ei le-au pus în practică atât de bine.

Sunt cu adevărat învechite azi aceste principii respinse de o „doctrină luminat㔺i respinsă oficial de către Vatican împreună cu alte greşeli ale unui trecut întunecat? Este uşor de aflat. Permiteţi-ne de exemplu să deschidem „Marea Apărare”

329 Robert d’Harcourt al Academiei Franceze: ,, Franz von Papen, l’ Homme a tout faire” (L’Aube, 3 octombrie 1946)330 ,,Temoignage chretien” 6 decembrie 1957

de Abbe Jean Vieujan care cu greu poate fi descris ca fiind medieval întrucât este masacrat (1937). Ce citim?

„Pentru a accespta principiile Inchiziţiei este nevoie de o mentalitate creştină şi acest lucru lipseşte multor creştini... Biserica nu are o asemenea timiditate.”331

Nimeni nu poate exprima aceasta mai bine. Este oare necesară o altă dovadă nu mai puţin ortodoxă şi modernă? Iată ce spune R. P. Janvier, un faimos orator la Notre-Dame:

„Prin virtutea puterii sale indirecte asupra problemelor temporare nu are dreptul Biserica de a aştepta ca statele catolice să asuprească ereticii chiar şi până la punctul de moarte astfel încât să-i supună?” Iată răspunsul meu:

„Eu apăr aceasta până la moarte!... Bazându-mă în primul rând pe practici, apoi pe însăşi învăţăturile Bisericii; şi sunt convins că nici un catolic nu va spune răspunsul fără a greşi grav.”332

Nu-l putem acuza pe acet teolog de faptul că vorbeşte în ghicitori. Discursul său este clar şi concis. Ar fi imposibil de spus mai mult cu mai puţine cuvinte. Totul este acolo, referitor la dreptul Bisericii de a-şi atribui exterminarea acelor credinţe care nu corespunde cu ale ei: „Învăţăturile” care o silesc, „practicile” care o legitimează prin tradiţie şi chiar prin „chemarea statelor creştine”, pentru care cruciadele hitleriste au fost un exemplu perfect.

Următoarele cuvinte, departe de a fi ambigue nu au fost pronunţate nici în întunericul Evului Mediu:

„Biserica poate condamna ereticii la moarte, întrucât toate drepturile pe care le au se datorează toleranţei, iar aceste drepturi nu sunt reale.”

331 Abbe Jean Vieujan: ,,Grande Apologetique” (Bloud et Gay, Paris 1937, p. 1316)332 Conferinţa din 25 martie 1912

Autorul acestei afirmaţii a fost generalul iezuit Franz Wernz (1906-1915), iar ceea ce oferă mai multă credibilitatea declaraţiei sale este faptul că era german.

Pe perioada secolului XX Cardinalul Lepicier, prinţ notoriu al Bisericii a scris: „dacă cineva declară public faptul că e eretic sau dacă încearcă să-i convertească pe alţii prin discursul sau exemplul său. El nu poate fi doar excomunicat ci şi ucis pe drept...”333,334. Dacă aceasta nu este un îndemna la crimă, pot să mă „transform” atunci într-un bob de piper după cum spunea răposatul Courteline.

Este atât de mult dorită contribuţia Suveranului Pontif? Iată ce spune un Papă, al cărui „liberalism” a fost criticat de intransigenţii clerici, iezuitul Papa Leo XIII: „Îi blestem pe cei care spun: papalitatea nu vrea să-i omoare pe eretici.”

Ce autoritate mai înaltă poate fi invocată după acesta cu excepţia Sfântului Duh?

Deşi aceasta displace celor care manipulează, perdeaua de fum (referitor la cei care eliberează semnale de fum pe perioada alegerii Papei), linguşitorii conştiinţei liniştite, „înaltele principii” ale papalităţii rămân neschimbate, şi printre alte lucruri, exterminarea pentru credinţă este la fel de validă şi canonică azi precum a fost şi în trecut. O concluzie „iluminatoare”, dacă luăm în considerare ceea ce s-a întâmplat în Europa între 1939-1945.

„Hitler, Goebbels, Himmler şi majoritatea membrilor partidului, <<vechi gărzi>> erau catolici”, scria Monseniorul Frederic Hoffet. „Nu a fost o întâmplare faptul că datorită şefilor religiei guvernul naţional socialist a fost cel mai catolic guvern din câte a avut Germania vreodată... Asemănarea dintre socialismul naţional şi catolicism este izbitoare, dacă studiem

333 ,,De stabilitate et progressu dogmatis” , prima parte, art. VI 9 I (Typographia editrix Romana, Romae 1908)334 Vezi Sol Ferrer-Francisco Ferrer. Un martir din sec. XX (Fischbacher, Paris)

îndeaproape metodele de propagare şi organizaţia interioară a partidului. Referitor la aceasta, nimic nu este mai îndrumător decât munca lui Joseph Goebbel. Acesta a fost crescut într-un colegiu iezuit şi a fost seminarist înainte de a se devota literaturii şi politicii... Fiecare pagină, fiecare al scrierilor sale amintesc învăţăturile conducătorilor săi, astfel el accentuează supunerea... Dispreţ pentru adevăr...<<unele minciuni sunt la fel de folositoare precum pâinea!>>, proclama el printr-o virtute a unui relativism moral extras din scrierile lui Ignatius din Loyola....”335

Hitler nu l-a premiat pe şeful său de propagandă, deşi îi spunea şefului Gestapoului : „Îl pot vedea pe Himmler ca pe propriul nostru Ignatius din Loyola.”336

Să spună această, Fuhrer-ul trebuie să fi avut nişte motive bune. În primul rând observăm că Kurt Heinrich Himmler, Reichsfuhrer al SS, forţele poliţiei germane şi ale Gestapoului par a fi cele mai impregnante de clericii dintre membrii catolici ai anturajului lui Hitler. Tatăl său a fost directorul unei şcoli catolice din Munchen, apoi meditatorul prinţului Ruprecht din Bavaria. Fratele său, un călugăr Bededictin trăia în Mănăstirea Maria Laach, acesta ocupând unul dintre cele mai înalte locuri ale Pan-Germanismului. A mai avut de asemenea un unchi care a deţinut o poziţie importantă de preot la Curtea din Bavaria, iezuitul Himmler.

Autorul german Walter Hagen oferă de asemenea această discretă informaţie: „generalul iezuit, Contele Halke von Ledochowski era pregătit să organizeze pe bazele anticomunismului o colaborare între Serviciile Secrete Germane şi Ordinul Iezuit.”337

335 Frederic Hoffet: ,,L’Imperialisme protestant” (Flammarion, Paris 1948, pp. 172 ss)336 Adolf Hitler: ,,Libres propos”,(Flammarion, Paris 1952, p. 164)337 Walter Hagen, op. cit., p. 358

Ca un rezultat, în Serviciul Secret Central SS, o organizaţie a fost creată şi majoritatea principalelor sale posturi erau ocupate de preoţi catolici care purtau uniforme negre ale SS. Părintele ieziut Himmler, era unu8l dintre ofiţerii superiori ai acesteia.

După capitularea regimului nazist, Părintele iezuit Himmler a fost arestat şi întemniţat la Nuremberg. Audierea sa de către Tribunalul internaţional pare să fi fost foarte interesantă, dar Providenţa avea grijă de el: unchiul lui Henrich Himmler nu a apărut niciodată în faţa Curţii. Într-o dimineaţă, acesta a fost găsit mort în celula sa, iar publicul nu a ştiut niciodată cauza morţii sale.

Nu vom insulta memoria acestui cleric, presupunând că şi-a pus de bună voie capăt zilelor împotriva legilor predate de Biserica Romană.

Totuşi, moartea sa a fost la fel de bruscă şi oportună precum cea a unui alt iezuit, Părintele Staempfle, nerecunoscutul autor al „Mein Kampf”. Într-adevăr au coincis în mod ciudat...

Dar să ne întoarecem acum la Kurt Heinrch Himmler, şeful Geatapoului, care a deţinut în mâna sa frâurile esenţiale ale puterii regimului. Să fi fost oare meritele sale personale cele care i-au obţinut o asemenea poziţie înaltă? Să fi văzut oare Hitler în el un geniu superior atunci când l-a comparat cu creatorul Ordinului iezuit? În mod cert nu implică mărturiile celor care l-au cunoscut, întrucât aceştia nu au văzut în el nimic mai mult decât mediocritate.

Oare această stea strălucea cu ajutorul unei lumini împrumutate? Să fi fost oare chiar Kurt Heinrh Himmler, şeful prefăcut care a domnit asupra Gestapoului şi asupra Serviciilor Secrete. Cel care trimitea la moarte milioane de deportaţi dim motive politice şi evrei? Să fi fost nepotul cu faţă plată sau unchiul, fost preot la curtea din Bavaria, unul din favoriţii lui von Ledochowski, un Părinte iezuit şi ofiţer superior.

Ar părea cu totul nesăbuit să aruncăm o privire atât de indiscretă în spatele scenelor istoriei. Piesa se desfăşoară pe scenă în faţa luminilor combinate. Acest lucru este normal pentru orice spectacol, iar cel care doreşte să vadă în spatele recuzitei, va fi privit ca fiind creator de probleme.

Totuşi, actorii pe care publicul îi priveşte au venit în spatele scenelor. Acest lucru este mai mult decât evident atunci când îi studiem pe aceşti monştri sacri şi realizăm că sunt departe de a fi egali indivizilor pe care trebuie să îi reprezinte.

Acesta pare a fi cazul lui Himmler, dar nu ar fi corect să spunem acelaşi lucru despre cel pe care l-a ajutat, fiindu-i mână dreaptă şi anume, Hitler?

Atunci când l-am văzut pe Hitler gesticulând pe ecrane sau când l-am auzit ţinându-şi discursurile isterice, oare nu aveam impresia că privim mişcările prost adaptate ale unui robot care are hăţurile mult prea întinse? Până şi mişcările, cele mai simple ne amintesc de o păpuşă mecanică. Ce să mai spunem atunci despre ochii săi globulari şi întunecaţi, daspre nasul moale, fizionomia moale a cărei vulgaritate nu putea fi distinsă de faimoasa buclă de păr şi mustaţa pieptănată care părea a fi lipită sub nările sale?

Să fi fost acest bâlbâit, la întâlnirile publice cu adevărat un şef? „Adevăratul” conducător al Germaniei, un „autentic” şef de stat al cărui geniu urma să întoarcă lumea cu susul în jus?

Sau să fi fost el doar un prost înlocuitor pentru toate acestea?

El însuşi a recunoscut când a spus: „Sunt doar o trâmbiţă.” Monseniorul Francois-Poncet, pe atunci ambasador francez la Berlin, confirmă faptul că Hitler lucra foarte puţin, nu citea, iar colaboratorii săi făcea tot ceea ce voiau.

Ajutoarele sale au lăsat aceeaşi impresie de goliciune şi nerealitate. Primul, Rudolf Hess, care a zburat în Anglia în 1941 privea la propriul proces la Nuremberg ca un total străin

şi nu am ştiut niciodată dacă era doar un lunatic sau într-adevăr nebun. Cel de al doilea a fost grotescul Goering, orgolios şi obez, care purta cele mai spectaculoase uniforme de operă comică, fiind un mare hoţ de picturi şi mai presus de toate un dependent de morfină.

Celelalte personalităţi importante ale partidului aveau aceaşi asemănare. Mare a fost surpriza jurnaliştilor atunci când au trebuit să relateze că, excepţie făcând efectele lor particulare, acestor eroi nazişti le lipsea inteligenţa şi caracterul şi că erau mai mult sau mai puţin neimportanţi.

Cel care s-a ridicat deasupra acelei gloate vulgare – datorită inteligenţiei şi nu a valorii sale morale – a fost Franz von Papen, şambelanul Sfiinţiei Sale, „omul pentru orice slujbă...” şi căruia îi era menit să fie achitat. Dacă Fuhrer-ul apare ca o marionetă extraordinară, oare cel pe care el însuşi l-a modelat a fost mai consecvent? Să ne amintim aventurile ridicole ale acelui „Cezar” potrivit pentru un carnaval, ochii să mari şi negri, pe care voia să-i lumineze sub ciudata pălărie decorată cu ciucuri! Şi aceste fotografii destinate propagandei l-au surprins în picioare, accentuându-i fălcile care îi ieşeau în evidenţă înspre cer, înfăţişându-l ca omul minune, o piartă de nemişcat, simbol al unei voinţe care nu cunoaşte obstacole.

Ce mai voinţă! Din mărturiile unor prieteni de ai săi, înţelegem că era un om, în mod constant indecis, acest „formidabil” om care urma să „invadeze” totul cu forţa naturală nu a rezista avansurilor pe care i le-a făcut Cardinalul iezuit Gasparri.

Doar câteva întâlniri secrete l-au determinat pe revoluţionar să obţină uniforma sub standardul Sf. Părinte, să scoată în evidenţă geniala carieră pe care o ştim atât de bine. Bine cunoscutul fost minstru, Carlo Sforza scria:

„Într-o zi când timpul va fi atenuat, amărăciunea şi ura, va fi recunoscut, sperăm, că orgia brutalităţilor sângeroase care au transformat Italia într-o închisoare timp de 20 de ani şi într-

o ruină pe timpul războiului dintre 1940 şi 1945 îşi are originea într-un caz unic din punct de vedere istoric: cumplita disproporţie dintre o legendă, artificial creată în jurul unui nume şi capacitătile reale ale bietului diavol care a purtat acel nume, un om care nu a fost împiedicat de cultură.”338

Această formulă perfectă îi este aplicată lui Hitler şi Mussolini: aceeaşi disproporţie dintre legendă şi capacităţi, aceeaşi lipsă de „cultură” a celor doi aventurieri mediocrii cu trecuturi aproape identice. Carierele lor luminoase îşi pot găsi explicaţia doar în darul lor de a ţine discursuri în faţa maselor, un dar care i-a adus în faţa luminoasei publicităţi.

Faptul că legenda a fost „creată artificial” este un lucru evident azi când retrospectiva apariţiei lui Fuhrer pe ecranele germane nu a provocat nimic mai mult decât râsete.

Dar oare nu inferioritatea evidentă a acestor „oameni providenţiali” a fost motivul pentru care au fost aleşi pentru a fi ridicaţi la putere? Această lipsă de calităţi personale poate fi găsită în toţi aceia pe care papalitatea i-a ales să fie campionii ei.

În Italia şi Germania au existat şefi de stat „reali”, şefi „reali” care erau capabili să preia cârma şi să guverneze fără a fi nevoie să recurgă la acest „mistic” delirant. Dar aceştia erau intelectuali prealuminaţi, dar nu suficient de pliabili. Vaticanul şi în special „Papa cel negru”, von Ledochowski nu i-ar fi putut ţine „precum un buton în mână” şi nu i-ar fi putut obliga să servească scopurile lor cu orice preţ până când catastrofa lovea.

Hitler care era de neclintit urma să se dovedească a fi la fel de maleabil. Planul lui Ledochowski a fost de a crea o federaţie a naţiunilor catolice în centrul şi estul Europei în care Bavaria şi Austria (guvernate de iezuitul Siepel) ar fi avut superioritate. Bavaria a trebuit să fie separată de Republica

338 Contele Carlo Sforza: ,,L’Italie telleque je l’ai vue” (Grasset, Paris 1946, p. 158)

Germană Weimar şi agitatorul Hitler de origine austriacă era un separatist bavarian.

Dar şansa de realizare a acestei federaţii şi de a pune la conducerea ei un habsburg a devenit din ce în ce mai mică, în timp ce Monseniorul Pacelli, nunţiul care a părăsit Munchen-ul pentru Berlin, a devenit conştient de slăbiciunea Republicii Germane datorită sprijinului sărac primit din partea aliaţilor. Speranţa de a stăpânii Germania ca un întreg s-a născut apoi la Vatican iar planul a fost modificat:

„Hegemonia Prusiei protestante trebuia prevenită şi întrucât Imperiul German urma să domine Europa, un Imperiu German Nazist trebuia reconstituit, în care catolicii să conducă.339

Aceasta a fost suficeintă. Hitler, care a fost până atunci separatist bavarian a devenit peste noapte insiprat de apostolul marelui Impreriu Geman.

Secţiunea V

Capitolul 6

LAGĂRELE MORŢII ŞI CRUCIADELE ANTISEMITE

În măsura în care catolicii erau conducătorii Germanie naziste curând a devenit evidentă, de asemenea şi severitatea cu care erau aplicate „înaltele principii” ale papalităţii.

Liberalii şi evreii au avut suficient de mult timp liber pentru a afla că aceste principii erau de mult demodate, întrucât

339 ,,Mercure de France”: ,,Pius XI şi Hitler”, 15 ianuarie 1934

multe voci ortodoxe confirmă acest fapt. Dreptul pe care Biserica şi-l atribuie singură este acela de a-i extermina încet sau rapid pe cei care stau în calea „punerii în practică” la Auschwitz, Dachau, Belsen, Buchenwald şi în alte lagăre ale morţii.

Gestapoul lui Hitler, „Ignatius al nostru din Loyola a realizat aceste acte de caritate cu diligenţă”. Germania civilă şi militară a trebuit să se supună „perinde ac cadaver”, acestei puternice organizaţii.

Nu e nevoie să spunem că Vaticanul s-a spălat pe mâini de aceste orori. Atunci când a dat un interviu lui Dr. Nerin F. Gun, jurnalist elveţian, care s-a deportat şi care a întrebat de ce Papa nu a intervenit sau nu a oferit cel puţin sprijin atât de multor oameni nevinovaţi, Papa Pius XII a răspuns insultător:

„Cunoşteam faptul că din motive politice persecutări violente aveau loc în Germania dar nu am fost niciodată informaţi de caracterul inuman al represiunii naziste.”340

Aceasta se întâmpla în acelaşi moment în care un vorbitor la Radio Vatican, R. P. Mistiaen, declara că „dovezi copleşitoare documentate referitoare la cruzimea naziştilor au fost primite.”341

Fără nici o îndoială Sf. Tată nu era informat despre ceea ce se întâmpla în lagărele de concentrare „Oustachis” în ciuda prezenţei trimisului său la Zagreb.

O dată, totuşi, papalitatea s-a interesat despre soarta anumitor oameni condamnaţi la deportare. Aceştia erau 528 de misionari protestanţi, supravieţuitorii dintre toţi cei luaţi prizonieri de către japonezi în Insulele Pacificului şi duşi în lagărele de concentrare din Philippines. Monseniorul Andre Ribard, în excelenta sa carte „1960 şi secretul Vaticanului” dezvăluie intervenţia pontifă în numele acestor nenorociţi.

340 ,,Gazette of Lausanne”, 15 noiembrie 1945341 R. P. Duclos : ,,Le Vatican et la seconde guerre mondiale”, (Ed. Pedone, Paris 1955, p. 255), autorizat în 1955

Textul apare sub numărul 1591 şi este datat Tokio, 6 aprilie 1963 într-un raport al departamentului pentru afaceri religioase în teritoriile ocupate şi citez următorul fragment:

„Exprimă dorinţa Bisericii Romane de a vedea Japonia urmând politicile lor şi provenind anumiţi propagatori religioşi ai greşelii să recâştige o libertate asupra căreia nu au dreptul.342

Din punct de vedere „creştin” acest pas caritabil nu necesită comentarii dar nu este oare cel mai important din punct de vedere politic? În Slovacia Monseniorul Tiso, iezuitul Gauleiter a avut libertatea să persecute „fraţii separaţi”chiar dacă Germania, căreia statul său era satelit, era în principal protestantă. Aceasta spune multe despre influenţa pe care a avut-o Biserica Romană asupra regimului hitlerist.

Am văzut de asemenea, rolul jucat în Croaţia de reprezentanţii Bisericii în exterminarea credincioşilor ortodocşi.

În ceea ce privea cruciada antievrei, piesa de rezistanţă a Gestapoului este inutil să menţionăm din nou rolul jucat de Roma întrucât am prezentat deja exploatările Monseniorului Tiso, principalul furnizor al camerelor de gazare şi crematoriilor din Auschwitz. Vom adăuga câteva documente caracteristice acestui dosar.

În primul rând iată o scrisoare a Monseniorului Leon Berard, ambasadorul Guvernului Vichy către papalitate:

„Marshall Petain, domnule,În scrisoarea dumneavoastră din 7 august 1941, m-aţi

onorat cerându-mi anumite informaţii referitoare la problemele şi dificultăţile care ar putea apărea din punct de vedere romano-catolic, datorită măsurilor pe care guvernul dumneavoastră le-a luat referitor la evrei. Am onoarea să vă răspund că nu mi-a fost spus nimic, la Vatican, care ar fi putut fi interpretat ca

342 Andre Ribard: ,,1960 et le secret du Vatican”, (Librairie Robin, 38, rue de Vaugirard, Paris 1954, p. 80) şi Frederic Hiffet : ,,Politique romaine et demission des Protestants” (Demission des laiques) (Fischbacher, Paris )

dezaprobare sau criticism faţă de legile şi faptele directive despre care discutăm.”343

Periodicul „L’ Arche” menţionând această scrisoare într-un articol intitulat „Tăcerea lui Pius XII” vorbeşte despre un raport ulterior pe care Monseniorul Leon Berard l-a trimis la Vichy pe 2 septembrie 1941:

„Există vrei contradicţie între statutul de evreu şi doctrina catolică? Doar una şi leon Berard o subliniază şefului statului. Constă în faptul că legea de pe 2 iunie 1941 defineşte evreii ca pe o rasă...Biserica (scria ambasadorul de la Vichy) nu a afirmat niciodată că toţi cetăţenii trebuie să aibă aceleaşi drepturi... După cum o autoritate de la Vatican mi-a spus, nu te vei găsi în dificultate asupra statutului evreilor.”344

Apărătorii se referă de mai multe ori la scrisoarea enciclică: „Mit Brenneder Sorge”, împotriva rasismului, care a fost pusă în practică.

Dar găsim ceva mai bun în cartea Monseniorului Leon Poliakov:

„Propunerea Bisericii Franceze protestante, ca, împreună cu Biserica Romană să ia nişte măsuri împotriva adunării evreilor pe perioada verii din 1942 a fost respinsă de demnitarii catolici.”345

Mulţi parizieni îşi amintesc cum copiii evreilor erau luaţi de la mamele lor şi trimişi cu trenuri speciale la crematoriile din Auschwitz. Aceste deportări de copii sunt confirmate printre alte documente oficiale, în scrisoarea lui „SS Haupsturmfuhrer Danneker” din data de 21 iulie 1942.

Groaznica insensibilitatea a Bisericii Romane şi a şefilor ei au inspirat nu cu mult timp în urmă rândurile răzbunătoare ale periodicului „L’Arche”:343 Leon Poliakov: ,,Breviaire de la haine” (Calmann-Levy, Paris 1951, pp. 345, 350, 351) 344 „L’Arche”, Noiembrie 1958345 Leon Poliakov: ,,Breviaire de la haine” (Calmann-Levy, Paris 1951, pp. 345, 350, 351)

„Timp de 5 ani, nazismul a fost autorul profanării, blasfemiei şi crimei. Mai mult de 5 ani acesta a masacrat 6 milioane de evrei. Dintre aceste 6 milioane 1.800.000 au fost copii. Cine a spus cândva <<Lăsaţi copiii să vină la Mine?>> Şi din ce motiv <<Lăsaţi-i să vină la mine ca să-i măcelăresc?>>” Militantul Papă a fost urmat de un Papă diplomat. De la Paris ne îndreptăm spre Roma, ocupată, de asemenea, de germani, după prăbuşirea italiană. Iată un mesaj adresat lui von Ribbentrop, ministrul nazist al Afacerilor Externe: „Ambasada germană la papalitate, Roma, 28 octombrie 1943. deşi împins din toate părţile, Papa nu a exprimat nici o dezaprobare faţă de deportarea evreilor din Roma. Se poate aştepta ca duşmanii noştri să-i reproşeze această atitudine pe care o ve vedea exploatată în ţările protestante anglo-saxone, în propaganda lor împotriva catolicismului. Luând în considerarea această delicată problemă, pericolul relaţiilor nostre cu guvernul german a reprezentat factorul decisiv...”

Semnat, Ernest-von-Weiszaeker.346

Relatând cariera acestui von-Weiszaeker, ca fiind criminal de război „deoarece a pregătit listele de exterminare”, „Le Monde” descria pe data de 27 iulie 1947:

„Observând o înfrângere germană, s-a numit la Vatican, profitând de şansa de a lucra în de aproape cu Gestapoul.”

Pentru cititorii noştri încă nu foarte convinşi vom cita următorul document oficial german care declara aranjamentele Vaticanului faţă de evrei, înainte de război:

„Studiind evoluţia antisemită în Statele Unite, notăm cu interes că numărul ascultătorilor transmisiunilor radio ale Părintelui Coughlin (iezuit), binecunoscut pentru antisemitismul său, depăşeşte 20 milioane.”347

346 Arhivele secrete ale Wilhemstrasse347 Arhivele secrete ale Wilhemstrasse, (Document 83-26 19/I, Berlin, 25 ianuarie 1939)

Antisemitismul militant al iezuiţilor în Statele Unite, ca pretutindeni, nu este surprinzător de partea acestor ultramontani, întrucât este în perfect acord cu „doctrina” lor. Să vedem ce are de spus Monseniorul Daniel-Rops, al Academiei Franceze, referitor la acest subiect. Acest autor este specializat în literatura şi publicaţiile religioase, fiind sub auspiciul „Imprimatur”, poate fi citit într-una din cele mai bune lucrări ale sale „Iisus şi vremurile sale”, publicată în 1944 în timpul ocupaţiei germane următoarele:

„De-a lungul secolelor, oriunde rasa evreiască era împrăştiată, sânge curgea şi întotdeauna chemarea la crimă groaznică îneca plânsetele de disperare repetate de 1000 de ori. Faţa persecuţiei naţiunii evreieşti a umplut istoria, dar nu poate şterge cealaltă faţă pătată de sânge pentru care poporul evreiesc nu a simţit milă. Fără îndoială, Israelul nu a avut de ales şi a trebuit să-l ucidă pe Dumnezeul său după ce l-a renegat şi întrucât sângele în mod misterios cere sânge, actele de caritate creştine nu au de ales; dacă nu voinţa divină compensează cu orori de nesuportat (crucificarea).”348

Cât de bine a fost pus? Sau ca să spunem şi mai brutal: dacă milioane de evrei au trebuit să treacă prin camerele de gazare şi crematorile de la Auschwitz, Dachan a fost propriul lor merit. Această nenorocire a fost dorită de „voinţa divină”, iar „caritatea creştină” ar greşi dacă s-ar întoarce pentru ai ajuta.

Eminentul profesor, MonseniorulJules Isaac, preşedinte al „Amitie judeochretienne”, exclama atunci când se referea la acest pasaj: „Aceste fraze teribile şi de blasfemie îşi provoacă o oroare de nesuportat, fiind agravate de o notă care spune: <<printre evrei, azi..., unii dintre ei... încearcă să-şi ridice această grea responsebilitate de pe umeri...>> Într-adevăr sentimente onorabile, dar nu putem merge împotriva dovezilor

348 Daniel-Rops: ,,Jesus en son temps” (Artheme Fayard, Paris 1944, pp. 526, 527), autorizată în 7 aprilie 1944

istoriei...Marea greutate a Morţii lui Iisus pe care Israelul trebuie să o poarte nu e în puterea oamenilor a o respinge.”349

Monseniorul Jules Isaac ne aduce la cunoştiinţă că fr4azele în discuţie au fost modificate de publicist „în cele mai recente ediţii” ale acestei cărţi înălţătoare. Există „un timp” pentru toate: crematoriile erau învechite, astfel, de la afirmaţia doctrinară a principilor papale până la punerea în practică a acestora de Himmler, cercul se închide.

Dar – revenind la subiect – nu a fost lăsată lumina să cadă pe acest individ zadarnic?

A existat o prăpastie, un gol evident simţit de toţi. Pentru a umple acest gol, legende au abundat: poveşti au fost răspândite în străinătate, nu întotdeuna fără scopul secret de a induce în eroare. Ştiinţele oculte, magicienii orientali, astrologii au inspirat după cum ni s-a spus pustnicul somnambul din Berchtesgaden, iar alegerea svasticii, ca insignă apartidului nazist, originară din India, părea să sprijine ideea.

Monseniorul Maxime Mourin respinge această aserţiune: „Adolf Hitler a fost elev la şcoala din Lambach şi a cântat printre băieţii corului mănăstirii. El a descoperit svastica acolo, întrucât aceasta era semnul heraldic al Părintelui Hagen, administratorul mănăstirii.”350

„Inspiraţia Fuhrer-ului a fost foarte uşor explicată, fără a fi nevoie să se apeleze la filozofii misterioase sau foarte exotice. Dacă este evident că acest „fiul a Bisericii Catolice” cum a fost descris de Franco, a fost supus impulsurilor conducătorilor mistici, ştim de asemenea că acestea nu au nimic de a face cu magia orientală.”

Iadurile pământeşti care au devorat 25 de milioane de victime poartă altă pecete uşor de recunoscut: cea a oamenilor

349 Jules Isaac: ,,Jesus et Israel” (Albin Michel, Paris 1948, p. 382)350 Maxime Mourin: ,,Histoire des Grandes Puissances” (Payot, Paris 1958, p. 134)

care au trebuit să treacă printr-o lungă şi meticuloasă pregătire după cum este prescris în „Exerciţiile Spirituale” ale iezuiţilor.

Secţiunea V

Capitolul 7

IEZUIŢII ŞI COLLEQIUM RUSSICUM

Printre diferitele cauze care au făcut Vaticanul să decidă începerea primului Război Mondial, prin silirea Împăratului Austriei, Francis Joseph, să „pedepsească sârbii”principalul a fost, după cum am văzut, realizarea unei lovituri decisive împotriva Bisericii Ortodoxe, acest vechi şi urât rival de secole.

În spatele micilor naţiuni sârbe, Vaticanul a ţintit spre Rusia, tradiţionalul protector al credincioşilor ortodocşi din Balcani şi Est.

Monseniorul Pierre Dominique scria: Pentru Roma, această aventură a devenit cea mai

importantă, o victorie a monarhiei apostolice asupra Ţarismului putea fi privită ca o victorie a Romei asupra schismei din est.”351

Papalitatea nu-şi făcea griji de faptul că o asemenea victorie putea fi realizată doar printr-un gigantic holocaust. Riscul, mai precis certitudinea au fost acceptate întrucât alianţele au făcut-o inevitabilă. Îndemnat de secretarul său de

351 Pierre Dominique, op. cit, p. 246

stat, iezuitul Merry del Val, Pius X, nu a făcut un secret din aceasta şi ministrul bavarian de afaceri a scris guvernului său în ajunul conflictului: „El (Papa) nu crede că armatele franceze şi ruse vor avea succes într-un război împotriva Germaniei.”

Acest calcul blestemat s-a dovedit a fi greşit. Primul Război Mondial care a distrus nordul Franţei şi a ucis câteva milioane nu a îndeplinit ambiţia Romei, în schimb au divizat Austro-Ungaria, astfel, privând Vaticanul de principalul său susţinător în Europa şi eliberând sclavii care făceau parte din acea dublă monarhie de la Viena aflată sub jugul apostolic. În plus, Revoluţia Rusă a eliberat de sub controlul Vaticanului pe acei romano-catolici de origine poloneză care locuiau în fostul imperiu ţarist.

Înfrângerea a fost totală dar Biserica Romană „patiens quia aeterna” îşi va urma cu eforturi proaspete politicile ei. „Drang nach osten”, setea faţă de Est care s-a combinat atât de bine cu ambiţiile pan-germane.

Rezultatul acesteia a fost, după cum am menţionat anterior ridicarea la putere a dictatorilor şi cel de al doilea Război Mondial cu suita de orori: „curăţarea” Wartheland din Polonia şi „catolicizarea obligatorie” a Croaţiei care au fost două exemple ale acestori orori.

Nu a avut nici o importanţă ca 25 de milioane de oameni au murit în lagărele de concentrare, 32 de milioade de soldaţi au fost ucişi pe câmpurile de luptă şi 29 de milioane au fost răniţi şi mutilaţi. Acestea sunt statisticile oficiale ale Organizaţiei Naţiunilor Unite352 şi arată magnitudinea acelui carnagiu. De această dată, papalitatea a considerat ca scopurile ei au fost atinse iar în „Basler Nachrichten” din Basle poate fi citit:

352 ,,La Croix” 7 septembrie 1951

„Acţiunea germană în Prusia ridică întrebarea referitoare la evanghelizarea acelei cărţi; Vaticanul va fi foarte interesat de ea.”353

Iată ce mai scrie o carte dedicată glorificării lui Pius XII:

„Vaticanul şi Berlinul au semnat un pact prin care misionarilor catolici ai colegiului Russicum li se permitea să meargă în teritoriile ocupate şi să treacă teritoriile baltice sub nunţiul din Berlin.”354

„Catolicizarea”Rusiei urma să fie lasnată sub protecţia Wehrmacht şi SS folosind aceleaşi modalităţi pe care Pavelitch şi asociaţii săi le desfăşurau în Croaţia dar pe o scală mult mai mare. Acesta a fost într-adevăr un trimf pentru Roma!

Dezamăgirea a fost mare atunci când setea hitleristă a fost oprită la Moscova şi când von Paulus împreună cu armata sa au fost prinşi în capcană în Stalingrad. Era vremea Crăciunului, Crăciunul din 1940 şi trebuie totuşi „să recitim mesajul” mai departe chemarea vibrantă la arme, adrasată „naţiunilor creştine” de Sf. Tată.

„Nu este timp pentru lamentare ci pentru acţiune. Fie ca entuziasmul cruciadelor să cuprindă creştinătatea şi chemarea <<Dumnezeu vrea aceasta!>> va fi auzită; fie ca noi să fim pregătiţi să servim şi să ne sacrificăm precum cruciaţii de demult...” Vă implorăm să preluaţi asupra voastră groaznica gravitate a situaţiei prezente... În cele ce privesc voluntarii care participă în această Sf. Cruciadă a vremurilor moderne „ridicaţi steagul sus şi declaraţi război părţii întunecate a unei lumi separată de Dumnezeu.”355

În acea zi a Crăciunului ne aflăm departe de „Pax Christi”!353 „Basler Nachrichten”, 7 septembrie 1951354 ,,War messages to the world”, de Pius XII (Ed. Spes, Paris 1945, pp. 34, 257 ss) 355 ,,War messages to the world”, de Pius XII (Ed. Spes, Paris 1945, pp. 34, 257 ss)

Această chemare la război nu a reprezentat expresia „neutralităţii stricte” cu care Vaticanul se lăuda în probelemele internaţionale. Această chemare a devenit şi mai nepotrivită oprin faptul că Rusia era aliatul Angliei, Americii şi a Franţei libere. Nu putem decât să zâmbim atunci când citim vehementele contestaţii ale apărătorilor lui Pius XII care ne spuncă războiul lui Hitler nu a fost o adevărată „cruciadă”, deşi acest cuvânt este menţionat în mesajul Sf. Părinte.

„Voluntarii” chemaţi de Papă la arme erau cei din „divizia Azul” şi persoanele recrutate de Cardinalul Baudrillart din Paris.

„Războiul lui Hitler este o afacere nobilă în apărarea culturii europene”, exclamă acesta pe 30 iunie 1941.

Observăm că Vaticanul nu mai este interesat acum de apărarea acestei culturi întrucât se luptă pentru a determina naţiunile africane să se revolte împotriva Franţei. Pius XII spunea: „Biserica Catolică nu se identifică cu cultura din Vest.”356

Importurile şi marile contradicţii sunt fără de sfârşit de partea celor care îl acuză pe Satana ca fiind „Părintele tuturor minciunilor”.

Înfrângerea susţinută în Rusia de armatele hitleriste, „Aceşti nobili apărărtori ai culturii europene” implica de asemenea iezuiţi care converteau. Te poţi întreba oare ce făcea Sf. Tereza în faţa unui asemenea dezastru! Pius XI a proclamat-o ca fiind „patroana sfântă a nefericitei Rusii” şi Părintele Coube a pictat-o stând „zâmbind dar la fel de teribil precum o armată porneşte spre bătălia împotriva gigantului bolşevist.”357

356 ,,Le Monde” 13 aprilie 1956 (Congress of African catholic students)357 Canon Caube: ,,Sainte-Therese de l’Enfant Jesus et les crises du temps present” (Flammarion, Paris 1936, p. 6 ss), autorizată în 11 ianuarie 1936

Oare sfânta din Lisieux – folosită pentru diferite lucrări de biserică – a cedat în faţa noii şi gigantice sarcini care a fost desemnată de sfântul Părinte? Nu ar fi de mirare.

Dar, în locul micului sfânt există în continuare Regina Raiului care a preluat asupra sa în 1917 cu anumite condiţii datoria de a aduce Rusia schismatică creştinilor romano-catolici.

Să vedem ce are de spus „La Croix” despre aceasta: „Le vom arăta cititorilor noştrii că însăşi Fecioara din

Fatima a promis convertirea ruşilor dacă toţi creştinii ar practica în mod sincer şi cu bucurie toate comandamentele legii evanghelice.358

Dorim să subliniem faptul că în conformitate cu spusele Părinţilor iezuiţi care sunt specialişti în problemele miraculoase, Mediatorul celest recomandă folosirea mătăniilor.

Această promisiune a Fecioarei a fost pecetluită printr-un „dans al soarelui”, o minune care a apărut din nou în 1951, în grădinile Vaticanului, doar în beneficiile Papei Pius XII.

Totuşi, ruşii au intrat în Berlin, în ciuda cruciadei cerută de Papa şi până atunci, compatrioţii Monseniorului Khruschev nu au arătat nici un fel de nerăbdare din căte ştim noi de a apărea în faţa uşii Sf. Petru în haine de penitenţă şi cu lanţuri în jurul gâturilor lor.

Ce a fost greşit? Oare creştinii nu au lega suficiente mărgele la mătăniile lor?

Am fii tentaţi să credem că aceasta ar fi cauza dacă nu ar fi existat mai degrabă acel detaliu dezgustător în povestea minunată a Fecioarei din Fatima. Promisiunea de convertire a Rusiei, oferită cu atâta inteligenţă clar văzătoarei Lucia în 1917, a fost „dezvăluită” de ea abia în 1941, când a devenit călugăriţă şi a fost făcută publică în octombrie 1942 de Cardinalul Schuster, un partizan al axei Roma-Berlin; a fost

358 ,,La Croix”, 11 iunie 147

făcută publică la cererea lui Pius XII – acelaşi Pius XII care trei luni mai târziu a făcut apelul pentru o cruciadă.

Foarte iluminatr într-adevâr: unul dintre apărătorii Fecioarei recunoaşte că datorită ei, problema îşi „pierde o parte din valoarea ei profetică.”359Acesta este puţinul care s-a putut spune destre aceasta. Un anumit preot, mare specialist în problema „miracolului portughez”, mărturiseşte: „Trebuie să mărturisesc că în ceea ce mă priveşte, am adăugat în primele mele ediţii, textul dezvălui publicului de către Eminanţa Sa, Cardinalul Schuster, cu mare tragere de inimă...”360

Înţelegem clar sentimentele bunului preot.Astfel Sf. Fecioară i-a spus păstoriţei Lucua în 1917 :

„Dacă cererilor mele li se vor da atenţie, Rusia va fi convertită...”, cerându-i în acelaşi timp să păstreze acest „secret”. Cum ar fi putut atunci creştinii să cunoască aceste „cereri” şi să le îndeplinească?

„Credibile quia ineptum”Se pare că din 1917 până în 1942, „nefericita”Rusie nu

a avut nevoie ca rugăciuni să fie spuse pentru ea şi au devenit necesare doar după întrângerea naziştilor la Moscova şi atunci când von Paulus a fost prins în capcană la Stalingrad.

Aceasta este singura concluzie pe care o permite târzia revelaţie. Supranaturalul după cum am spus deja, este un lucru puternic, dar trebuie mânuit cu grijă.

După Montoire, generalul iezuit, Halke von Ledochowski a vorbit deja dispreţuitor despre adunarea generală pe care Societatea o va ţine în Roma după capitularea Angliei, a cărei importanţă şi strălucire nu va mai avea egal în întreaga sa istorie.

359 Michel Agnellet: ,,Miracles a Fatima” (Ed. de Trevise, Paris 1958, p. 54) , autorizată în 1958360 Canon Barthas: ,,Fatima, merveille du XX siecle” (Fatima, Editions, Toulouse 1957, p. 81) autorizată în 1957

Dar Raiul a decis contrariul, în ciuda Sf. Teresa şi a Fecioarei Fatima. Marea Britanie s-a ridicat împotriva duşmanului, Statele Unite au intrat în război (în ciuda grelei munci duse de Părintele iezuit Coughlin), aliaţii au debarcat în nordul Africii iar campania rusă a fost un dezastru pentru nazişti.

Pentru Ledochowski a reprezentat prăbuşirea marelui său vis. Wehrmacht SS şi iezuiţii care converteau se retrăgeau împreună. Sănătatea generalului nu a putut face faţă acestui dezastru şi a murit.

Permiteţi-ne să vedem ce este acest „Russicum” pe care Papa XI şi von Ledochowski le-au adat deja în 1929 organizaţiei romane, atât de bogată şi variată.

„Cu constituţia apostolică <<Quam Curam >>, Pius XI a creat acest seminar rus în Roma unde tinerii apostoli de orice naţionalitate urmau a fi pregătiţi cu condictia de a adopta, înainte de toate ritul bizantin –slav şi de a fi hotărâţi a se devota în totalitate sarcinii de a aduce Rusia înapoi în <<ţarcul>> lui Hristos”.361

Acesta era scopul colegiului pontif rus. Acesta împreună cu Institutul pontif oriental şi Colegiul Roman se aflau sub administraţia Societăţii lui Iisus.

La „ Colegiul Roman” găsim novici iezuiţi şi aceşti novici poartă numele de „russipetes”, întrucât le este destinat să meargă în Rusia. Creştinii ortodocşi are trebuie să aibă grijă, întrucât atât de mulţi campioni valoroşi sunt hotărâţi să-i zdrobească. Trebuie să subliniem ca mai sus menţionatul „Homme nouveau” afirmă:

„Toţi aceşti preoţi sunt destinaţi să meargă în Rusia dar acest proiect nu poate fi realizat momentan.”362

Conform acestei publicaţii, presa sovietică îi numeşte pe aceşti apostoli „paraşutiştii Vaticanului”. Şi din mărturiile

361 ,,L’Homme nouveau”, (L’Avenir catholique )7 decembrie 1958362 ,,L’Homme nouveau”, (L’Avenir catholique )7 decembrie 1958

unora foarte informaţi despre acest subiect, ajungem la concluzia ca acest nume i se potriveşte foarte bine.

Persoana in cauza nu este nimeni latul decât iezuitul Alighiero Tondi, profesor al Universităţii Potife Gregoriene, care l-a respins pe Ignatius din Loyola şi „Exerciţiile Spirituale”, totuşi nu fără un considerabil scandal şi a demisionat din faimoasa Societate. Putem citi următoarele dintr-un interviu pe care l-a dat unui ziar italian: „Activităţiile Colegiului <<Russicum>> şi ale altor organizaţii legate de el sunt multe şi variate. De exemplu, împreună cu fasciştii italieni şi cu ceea ce a mai rămas din nazismul german, iezuiţii organizează şi coordonează diferitele grupuri antiruse la ordinul autorităţii ecleziastice. Scopul final este de a fi pregătiţi pentru a răsturna guvernele din est. Banii sunt furnizaţi de organizaţiile ecleziastice conducătoare. Aceasta este munca pe care o susţin liderii clerici. Tot aceiaşi, sunt oricând gata să îşi rupa sutanele din măini atunci când sunt acuzati de implicare în politică şi de silire a episcopilor şi preoţilor din est să conspire împotriva propriilor guverne.”

„Atunci cznd am vorbit cu iezuitul Andrei Ouroussof, i-am spus că a fost ruşinos să afirme în <<Osservatore Romano>> vocea oficială a Vaticanului, şi în alte publicaţii ecleziastice că spionii demascaţi e5rau martiri ai credinţei. Ouroussof a izbucnit în râs.”

„- Ce vei scrie Părinte? m-a întrebat: Îi veni numi spioni sau ceva mai rău? Azi politica Vaticanului are nevoie de martiri dar pentru moment martirii sunt dificile de găsit. Deci, sunt fabricaţi.

- Dar acesta este un joc necinstit!Acesta a dat din cap ironic.- Eşti inventiv Părinte. datorită muncii tale ar trebui

să ştii mai bine decât oricine altcineva că liderii Bisericii au fost întotdeauna însufleţiţi de aceleaşi reguli.

- Dar Iisus Hristos? am întrebat.El a râs.- Nu trebuie să ne găndim la Iisus Hristos. Dacă ne-

am gândi la el, am ajunge pe cruce. Şi azi a sosit timpul să-i punem pe alţii pe cruce şi nu să fim noi înşişi puşi pe cruce.”363

Astfel, după cum a spus atât de bine iezuitul Ouroussof, politicile Vaticanului au nevoie de martiri, voluntari sau nu. A „creat” milioane de aceştia pe perioada celor 2 războaie mondiale

Secţiunea V

Capitolul 8

PAPA IOAN XXIII ÎNDEPĂRTEAZĂ MASCA

Dintre toate ficţiunile general acceptate în lume, spiritul de pace şi armonie atribuit papalităţii este probabil cel mai greu

363 Interviu care a apărut în ,,Il Paese” 2 octombrie 1954

de dezrădăcinat întrucât acest spirit pare a fi inalienabil în faţa naturii juridice apostolice.

În ciuda lecţiei de istorie, nu în totalitate cunoscută sau prea repede uitată, cel care îşi spune „Vicarul lui Hristos”trebuie neapărat să încarneze în ochii mulţimii, idealul de iubire şi fraternitate răspândit de evanghelie.

În realitate, evenimentele ne determină să realizăm ca această prezumţie nefavorabilă trebuie înlăturată întrucât considerăm că acest fapt a fost demonstrat suficient dar, Biserica este prudentă – după cum ne este deseori reaminit –şi rareori adevăratele sale acţiuni nu sunt înconjurate de precauţii indispensabile care au grijă de aparenţe. „Bonne renommee vaut mieux que ceinture doree” (O reputaţie bună este mai bună decât o curea de aur), spune un proverb dar este chiar şi mai bine dacă le ai pe amândoună. Vatincanul, extem de puternic se ghidează după această maxime. Setea sa politică de dominare îşi asumă întotdeauna pretexte „spirituale” şi umanitare, proclamând „urbi et orbi” printr-o propagandă intensă pe care o curea de aur o oferă – şi „buna reputaţie” astfel păstrartă, menţine fluxul de aur în aşa numita curea.

Vaticanul nu deviază de la acest comportament şi legenda referitoare la imparţialitatea ei absolută este păstrată vie de acele scrisori enciclice, ambigue şi solemne şi de alte documente pontife. Recent era hitleristă a multiplicat asemenea exemple. Dar, ne putem aştepta să fie astfel o putere autoritară care trebuie să fie transcedentală şi universală în acelaşi timp?

Poziţia Vaticanului faţă de un asemnea proiect nu ne-a lăsat nedumeriţi. În SUA, Cardinalul Spellman a demonstrat aceasta limpede, silindu-i pe catolici să-şi arate ostilităţile faţa de Monseniorul Khrushchev, care era oaspetele preşedintelui america. Pentru această parte şi fără a exprima clar, Sfinţia Sa Ioan XXIII, a arătat puţin entuziasm pentru „destindere” în mesajul de Crăciun „ Speranţa” pe care acesta o exprima şi anume de a vedea pace în lume, o dorinţă care e obligatoriu de

menţionat într-un astfel de document părea foarte slabă după cum erau şi apelurile către liderii din vest de a fi prudenţi, Dar până acum, Vaticanul a afişat o faţă bună.

Dar ce s-a întâmplat atunci în mai puţin de 2 săptămâni? O altă mult iubită „speranţă” s-a dovedit a fi în zadar? Oare decizia domnului Gronchi, preşedinte al Republicii Italiene de a merge la Moscova a fost picătura care a umplut paharul amărăciunii romane?

Indiferent de ce s-ar fi întâmplat, furtuna a izbucnit brusc, pe 7 ianuarie şi fulgere ecleziastice se răzvrăteau asupra şefilor de stat „creştini” care erau vinovaţi de faptul că doreau ca războiul rece să se încheie. Pe 8 ianuarie, „Le Monde”scria:

„În ziua în care preşedintele Republicii italiene urma să plece pentru a face o vizită oficială pregătită în ultimul moment, conducătorul Moscovei, atunci Cardinalul Ottaviani, succesorul Cardinalului Pizzardo ca secretar al Congregaţie biroului sfânt sau şef al tribunalului suprem al Bisericii a susţinut un discurs uimitor în timpul unei liturghii de dimineaţă”.

„Niciodată până acum, un prinţ al Bisericii, ocupând unul dintre cele mai importante posturi de la Vatican, nu a atacat vreodată autorităţiile sovietice atât de furios sau mustrând atăt de tare puterile vestice cu care aveau legături.”

„Le Monde” a publicat fragmente din acel discurs violent care amplifică pe bună dreptate calificativul „uluitor” folosit mai sus. „Timpul tamerlanilor a revenit”, a afirmat Cardinalul Ottaviani. Conducătorii ruşi au fost descrişi ca fiind „noi anticrişti” care au „condamnat oamenii la deportare, întemniţare, masacrare şi care nu au lăsat nimic în spatele lor, decât pământ pustiu.” Oratorul era şocat că nimeni nu mai era „speriat” să dea mâna cu ei. Apoi el le-a amintit ascultătorilor săi că Pius XII s-a refugiat la Castelgandolfo atunci când Hitler a venit la Roma. A uitat totuşi să adauge că acelaşi pontif a

încheiat cu acelaşi Hitler menţionat un Concordat foarte avantajos pentru Biserică.

Nici călătoria în timp nu a fost cruţată în această denunţare violentă: „Noul om...crede că poate viola Raiul prin păşirea în spaţiu şi astfel să demonstreze încă o dată că Dumnezeu nu există.”

În final, a urmat duşmănoasa şi importanta concluzie:„Ne putem oare declara satisfăcuţi cu orice tip de

destindere când în primul rând nu poate exista vreun fel de calm în lume doar dacă arătăm respectul pentru conştiinţă, credinţa noastră faţă de Hristos, care a fost încă o dată acoperit cu scuipat, încoronat cu ghimpi şi lovit? Le putem oare întinde mâna celor care au făcut aceasta?”

Aceste cuvinte dramatice nu fac decât să ne reamintească de faptul că Vaticanul nu oate vorbi de „resppect pentru conştiinţă”, întrucât el însuşi i-a suprimat fără de ruşine. De fapt, este cel mai imprudent lucru ca acesta să ceară ca alţii să observe „acest respect elementar, când însăşi Biserica Romană îl respinge în întregime.

Scrisorile enciclice „Quanta cura” şi „Syllabus” sunt explicite”

„Blestemul asupra celui care spune: fiecare om este liber să îmbrăţişeze şi să profese religia pe care judecata sa o consideră a fi dreaptă.”(„Syllabus”, art. 15)

„...Este o nebunie să gândeşti că libertatea de gândire şi venerare sunt drepturi simple pentru fiacare om.”(„Quanta cura”)

Judecând după felul în care tratează ereticii, nu este de mirare că Vaticanul condamnă în mod sistematic toate încercările de compromis dintre „statele creştine” şi cei care sunt oficial atei. „Non est pax impilis” – „Fără pace pentru cei blestemaţi.”

Părintele iezuit Cavalli, ca mulţi alţii dinaintea sa, proclamă că această „intransigenţă” este „cea mai obligatorie poruncă” a Bisericii Romane.

Vom cita un alt articol care a apărut în acelaşi număr al „Le Monde” pe 9 ianuarie 1961:

„Omenirea se apropie de o situaţie unde anihilarea mutuală devine o posibilitate. În ziua de azi, nu există alt eeniment care să poată fi comparat ca importanţă cu acesta...Trebuie astfel să luptăm încontinuu pentru o pace dreaptă.” Aceasta a spus preşedintele Eisenhower, ieri, joi, în faţa crongresului Statelor Unite, în acelaşi timp în care Cardinalul Ottaviani, în Roma,a condamnat coexistenţa.

Contrastul dintre aceste doouă feluri de gândire nu poate fi mai izbitor: umanistul şi teocratul nu mai puţin evident decât pericolul fatal care plana asupra lumii datorită acelui nucleu de fanatism orb pe care îl numim Vatican. Egoismul său sacru este în aş a fel încât situaţiile şi necesităţiile urgente pentru un acord internaţional cu scopul de a evita exterminarea totală care ameninţa lumea, nu contau. Secretarul Biroului Sfânt, acest tribunal suprem, al cărui trecut este foarte bine cunoscut, nu i-a în considerare asemenea abstinţe neglijabile. Merg ruşii la liturghie? Acesta este lucrul important şi dacă preşedintele Eisenhower nu înţelege aceasta este deoarece „a devenit „idiot datorită terorii.”

Nebunia discursului Cardinalului Ottaviani ne face să zâmbin şi în acelşi timp ne şochează. Mulţi cred că acestui om îi va fi greu să-i convingă pe „creştini” că bomba atomică trebuie acceptată cu graţie. Dar trebuie să fim în gardă! În spatele acestui purtător de cuvânt al papalităţii se află întreaga organizaţie pontifă şi în special această armată secretă a iezuiţilor, care nu este formată din soldaţi obişnuiţi. Toţi membrii faimoasei Societăţi lucrează printre coridoarele puterii şi acţiunea lor este foarte eficientă. Un zvon a fost răspândit că discursul brutal al Cardinalului ottaviani nu a fost reflectarea

exactă a gândului papalităţii ci cel al aşa numitului clan integrist. Presa catolică în Franţa a încercat să atenueze aducerea acelui discurs violent şi „La Croix” a fost singurul ziar care a publicat un scurt paragraf al acestuia din care întreaga violenţă a fost omisă. Inteligent oportunism, întradevăr, dar nu putea dezamăgii pe nimeni. Este absolut imposibil ca un asemnea criticism de o importanţă politică excepţională să fie impus clerului de către secretarul biroului sfânt fără aprobarea şefului congregaţiei şi cea a Papei. Papa Ioan XXIII nu putea arunca acea bombă singur, dar făcându-l pe unul dintre cei mai importanţi demnitari ai papalităţii să îi ia locul el voia să fie evidentă pentru toată lumea complicitatea sa.

Oare prin exprimarea opoziţiei faţă de orice încercare de a uni estul cu vestul, Vaticanul aştepta nişte rezultate pozitive? Spera el să intimideze şefii de state care urmăresc aceste politici de pace? Sau spera el să provoace cel puţin o mişcare contrar „destinderii” dintre credincioşi? Deşi părea iraţională această sperantă, ea a bântuit minţile clerilor. Aceste viziuni ciudate au menirea de a produce astfel de iluzii. Mai mult ei nu puteau uita o anumită iluzie folosită atât de mult timp pentru a-i înşela pe cei care avut încredere în ei. Ne referim la converirea Rusiei, aparent anunţată la Fatima de către Sf. Fecioară în persoană, Luciei, păstoriţa care în cele din urmă a îmbrăţişat ordinele sfinte şi a mărturisit în 1942 în „Memoriile” pe care le-a scris la cererea superiorilor ei. Această poveste a cocoşului şi a taurului ar putea să ne facă să zâmbim dar cert rămâne faptul că Vaticanul a răspândit-o în întreaga lume printr-o serie de discursuri, predici, declaraţii solemne, cărţi şi pamflete şi prin călatorii. Această propagandă zgomotoasă a rămas în mintea credincioşilor precum şi afirmaţia următoare publicată de „La Croix”:

„Fatima a devenit o răscruce de drumuri...soarta naţiunilor poate fi decisă mai bine acolo decât în jurul meselor.”

Apărătorii ei nu-şi mai pot găsi refugiu în ambiguitate. Alternativa este perfect clară: „destindere” sau Război Rece”, Vaticândul alegând cea dea a doua variantă.

Începem să înţelegem violenţa atunci când luam în considerare importanţa mizei Pontifului Roman. Am judeca greşit Vaticanul dacă l-am crede capabil să renunţe la o speranţă la fel de veche ca şi însăşi schisma din Est şi anume aceea de a aduce înapoi, credincioşii ortodocşi sub supunea ei printr-un succes militar. Ridicarea lui Hitler s-a datorat acestei speranţe încăpăţânate, dar înfrângerea finală a cruciadei sale tot nu a deschis ochii papalităţii faţă de absurditatea acestei ambiţii. Există o altă dorinţă chiar mai apăsătoare: să elibereze în Polonia Ungaria şi Cehoslovacia această faimoasă „Biserică a Tăcerii” care a ajuns astfel datorită răsturnării neaşteptate de evenimente . „Qui trop embrasse mal etreint” (Aduni tot pierzi tot): un proverb înţelept care nu i-a inspirat niciodată pe fanatici. Pentru a relua marşul lui spre Est, Vaticanul se bazează încă pe „arma seculară” germană, principalul campion european care are nevoie de putere nouă şi vigoare. În frunte a Germaniei feudale este aşezat un om de încredere, cancelarul Konrad Adenaur, şambelanul secret al Papei. Politicile urmărite de el pentru mai bine de 15 ani dezvăluie clar ştampila papalităţii. Expunând la început precauţie, omul pe care compatrioţii lui l-au numit „der alte Fuchs” – „Vulpea Bătrână” – a lucrat la reînarmarea ţării sale. Bineînţele, reînarmarea „morală” a populaţie şi în special a tinerilor germani a fost un supliment imperativ al primului. Acesta este motivul pentru care posturile importante din ministerele şi administraţia Germaniei de Vest sunt deţinute de mulţi indivizi cu un trecut hitlerist notoriu şi căpitani ai industriei precum von Krupp şi Flick care nu cu mult timp după ce au fost condamnaţi drept

criminali de război, şi-au condus din nou giganticele lucrări care le-au fost restaurate. În timpul unui interviu dat periodicului „Dutch”, Siegfried a răspuns ca un ecou discursului Cardinalului Ottaviani:

„...Cu existenţa în pace a naţiunilor a căror viziuni sunt total opuse este doar o aluzie care are prea mulţi suporteri.”364

„Predica”, incendiară dată pe 7 ianuarie la Sainte-Marie-Majeure a precedat cu câteva zile ca printr-un accident vizita lui Konrad Adenauer la Roma. Declaraţiile date de presă au fost unanime în sublinierea atmosferei prietenoase care a dăinuit pe perioada audienţei pe care Sfinţia Sa Ioan XXIII i-a oferit-o Cancelarului german şi ministrului său de afaceri. Citim în „L’Aurore”:

„Întâlnirea a provocat o declaraţie mai degrabă neaşteptată din partea cancelarului atunci când i-a răspuns pontifului:

Părerea mea este că Dumnezeu a oferit poporului german un rol special dejucat în aceste timpuri problematice. Să fie protectorul vestic faţă de puternicele influenţe din vest şi care ne ameninţă.”365

„Combat” a publicat : „Evocarea Dr. Adrenauer a muncii atribuite naţiunii

germane şi-a găsit inspiraţia într-o declaraţie similară a fostului pontif. Astfel ne este permis să credem că Dr. Adrenauer a pronunţat această frază (<<Dumnezeu este cu noi>>) în circumstanţele prezente întrucât a crezut că ascultătorii erau pregătiţi să-l asculte.”366

De fapt, trebuie să fii foarte naiv şi ignorant pentru a crede că această „declaraţie neaşteptată” nu făcea parte din program. Pariem, de asemenea că nu s-a creat nici o umbră asupra „prelungitei conversaţii”, pe care Dl. Adenauer a avut-o

364 ,,ELSEVIERS WEEKBLATT” citat de ,,Combat” pe 11 ianuarie 1960365 ,,L’Aurore”, 23 ianuarie 1960366 ,, Combat”, 23 ianuarie 1960

cu Cardinalul Cardini, acesta a luat apoi masa cu secretarul de stat al papalităţii.367

Intruziunea spectaculoasă a biroului sfânt în politicile internaţionale rostite de Cardinalul Ottaviani a şocat chiar şi catolicii care erau de mult obişnuiţi cu implicările Bisericii Romane în afacerile de stat. Roma era conştientă de aceasta. Dar perpetuarea războiului rece era atât de vitală pentru puterea politică a Vaticanului şi chiar pentru prosperitatea ei financiară, încât nu a ezitat să repete aceste viziuni politice.

În martie 1960 Khrushchev a făcut o călătorie în Franţa şi a dorit să viziteze oraşul Dijon. Episcopul acestui oraş i-a interzis primarului să-l primească pe acesta. Astfel, vizitatorul a fost primit de un asistent care i-a ţinut locul primarului. Modalitatea neconstrânsă prin care „ierarhia” ironiza autoritatea civilă cu această ocazie, a ridicat cele mai ascuţite comentarii. Pe 30 martie „Le Monde” scria: „Cine îşi exercită autoritatea asupra primarului din Dijon? Episcopul sau prefectul? Şi mai presus de aceasta, reprentanţii puterii centrale, Papa sau guvernul francez? Aceasta este o întrebare pe care toată lumea şi-o adresează...În spatele acestei întrebări franceze de ordine interioară, afacerea Kir ne aduce la cunoştiinţă o problemă mai mare. Acţiunea Vaticanului nu priveşte doar relaţiile dintre primar şi guvernul său. Modalitatea de desfăşurare constituie o intervenţie directă şi spectaculoasă în diplomaţia internaţională.

Reacţiile pe care această afacere le-a provocat aproape peste tot, arată faptul că semnificaţia sa a fost înţeleasă clar de către opinia lumii. Mulţi s-au temut că vor vedea cum politicile externe ale ţării se vor înclina în favoarea intereselor Bisericii Romane, în prejudiciul intereselor naţiunii.

Putem vedea că Vaticanul, silit să folosească arme spirituale, s-a străduit să obţină ce era mai bun din ele. Iezuiţii făceau tot ce le stătea în putere pentru a evita cea mai

367 „Le Figaro”, 23 ianuarie 1960

îngrozitoare „calamitate” care plana asupra papalităţii: un acord internaţional care excludea apelarea la război. Ce se va alege de prestigiul Vaticanului, importanţa sa politică şi toate avantajele financiare care continuă din aceasta dacă datorită unui asemenea acord, nu va mai putea complota, nu va mai putea să-şi folosescă influenţă, nu-i va mai putea favoriza pe unii şi teroriza pe alţii, nu se va mai putea opune naţiunilor, nu va mai putea crea conflicte în beneficiul propriului interes şi dacă pentru a servi ambiţiei ei nu va mai putea găsi soldaţi?

*Nimeni nu mai poate fi înşelat, o dezarmare generală ar însemna îngenunchierea Bisericii Romane ca o putere Mondială şi însuşi capul său „spiritual” se va clătina.

Trebuie să ne aşteptăm atunci să-i vedem pe fii lui Loyola oponându-se cu tot arsenalul lor de scamatorii dorinţei de pace a naţiunilor şi guvernelor. Este un război fără milă, un război sfânt determinat de discursul nebun al Cardinalului Ottaviani. Şi Societatea lui Iisus îl va urma cu încăpăţânarea oarbă a unei insecte. Lumea trebuie să piară mai presus decât supremaţia pontifului roman.

CONCLUZII

Am recapitulat în această carte principalele manifestări ale activităţii multiforme desfăşurată de Societatea lui Iisus pe perioada a 4 secole. Am stabilit de asemenea că acest caracter militant, chiar militar al acestei faimoase şi ultramontane instituţii îşi justifică numele adeseori atribuit şi anume „armata seculară a papalităţii”. În faţa acţiunii pentru gloria lui Dumnezeu şi în special a papalităţii reprezintă ordinul pe care acşti soldaţi ecleziastici şi l-au dat lor înşişi şi de care sunt mândri. În acelaşi timp, ei se străduiesc prin intermediul cărţii şi al presei religioase pe care le supraveghează să distingă pe cât posibil şi să prezinte ca aventuri „apostolice” acţiunile lor pe care le execută în domeniul lor favorit: Politicile naţionale. Camuflajul inteligent, afirmaţiile de inocenţă, ironiile referitoare la „planurile întunecate” atribuite lor de către imaginea bolnavă a duşmanului lor, toate acestea sunt depăşite ca importanţă de ostilitatea unanimă a opiniei publice faţă de ei şi de reacţiile înavitabile la intrigile care au avut ca rezultat expulzarea lor din fiecare ţară.

Aceste 56 de expulzări, pentru a le cita doar pe cele mai importante, oferă un argument incontestabil!

Cum să nu fie periculos pentru societăţîle civile întrucât Ordinul reprezintă instumentul cel mai eficient al papalităţii în impunerea propriei legi asupra guvernelor temporare şi când această lege nu are nici o consideraţie asupra diferitelor interese naţionale. Papalitatea, fiind oportunistă, îmbrăţişează aceste interese atunci când ele coincid cu ale ei.

Groaznic cu duşmanii săi sau cu cei care i se opun, Vaticanul, această organizaţie amfibă, clerico-politică este şi mai fatală pentru proprii prieteni.

Referitor la acest subiect Dl. T. Jung scrie în 1864 următoarele rânduri care nu s-au învechit: „Puterea Franţei este

invers proporţională cu intensitatea supunerii ei faţă de papalitate.”368

Dl. Joseph Hours, un martor mai recent, a scris atunci când studia efectele „nesupunerii” noastre:

„Nu este nici o îndoială despre aceasta. Chiar şi pe continent, oricând catolicismul este tentat să devină politic, este tentat să devină antifrancez.”369

O remarcă justă într-adevăr deşi termenul „tentat” este slab. Vom concluziona totuşi că verbul „ a se supune” ar fi mai la subiect.

Nu este bine să te expui la această ostilitate decât să ajungi la această concluzie asemenea Colonelului Beck, fost ministru al afacerilor externe al Bisericii Polone.370

„Vaticanul este unul dintre principalii responsabili ai tragediei ţării mele. Am ajuns la concluzia prea târziu ca ne-am urmărit politicile externe doar pentru a servi interesul Bisericii Catolice.”

Ne întrebăm dacă Biserica romană a cules vreun profit din această aspiraţie nebună de a guverna lumea, pretenţie păstrată vie de către iezuiţi.

Răspunsul este simplu: cel mai clar şi incontestabil rezultat e reprezentat de o continuă diminuare a „moştenirii Sf. Petru” – un sfârşit trist la atât de multe crime!

Un autor catolic scria:„Scopul lor este de a concentra întotdeauna puterea

ecleziastică pe care o controlează. Infailibilitatea Papei exasperează episcopii şi guvernele, aceştia o cer totuşi la consiliul de la Trent şi o obţin în cele din urmă la Consiliul de la Vatican (1870). Prestigiul societăţii îi fascinează în interiorul Bisericii, la fel de mult pe adversari cât şi pe prieteni. Avem

368 T. Jung : ,,La France et Rome”, (Charpentier, Paris 1874, p. 396)369 „L’ Annee politique et economique”, 19, Bourbon, Paris 4 , ianuarie-martie 1953, p. 2 ss370 Declaraţia făcută în 6 februarie 1640

respect sau cel puţin ne temem de ea; considerăm că poate face orice şi astfel ne comportăm în concordanţă.”371

Un alt scriitor catolic afirma cu putere efectele acestei concentrări a puterii în mâinile pontifului:

„Societatea lui Iisus era suspicioasă pe viaţă, sursa ereziei şi se opunea autorităţii ei. Consiliul de la Trent, pare deja a fi testamentul catolicismului. Este ultimul consiliu veritabil.”

„După aceasta va exista un singur Consiliu la Vatican care va consacra abdicarea consiliilor.

Suntem cu toţii constienţi de câştigul Papei la sfârşitul consiliilor.

Ce simplificare şi totuşi ce împovărare! Creştinătatea romană intră în posesia caracterului monarhiei absolute fondată acum pentru totdeauna prin infailibiliatea papală.

Imaginea este frumoasă dar viaţa îi suportă costurile. Totul vine de la Roma şi Romei nu îi rămâne nimic decât să se bazeze pe Roma.”372

În continuare autorul însumează meritele acestei faimoase Societăţi: „A întărziat poate moarte Bisericii dar printr-un tip de pact cu moartea.”373

Fără îndoială, discipolii lui Loyola se străduiesc să mascheze de ochii credincioşilor duritatea unui sistem din ce în ce mai totalitar. Presa catolică sub directul lor control îşi asumă o inspiraţie variată pentru a oferi cititorilor iluzia unui fel de independenţă pentru a fi deschisă „noilor idei”. Dar în spatele acestor meschine distracţii, eternul iezuit priveşte şi despre care autorul mai sus menţionat scrie: „ El se naşte cu intransigenţă, capabil de a înşela datorită abilităţilor sale, el excelează în a fi încăpăţânat.”374

371 Andre Mater, ,,Les Jesuites” (Reider, Paris,1932) p. 118372 Henri Petit: ,,L’ Honneur de Dieu” (Grasset Paris 1958, p. 88)373 Henri Petit: ,,L’ Honneur de Dieu” (Grasset Paris 1958, p. 88)374 Andre Mater, op.cit., p. 182

În „Le Monde” din 7 mai 1956, Monseniorul Henri Fresquet a scris un articol important referitor la „Opus Dei” spaniol, definind acţiunea organizaţiilor religioase şi oculte acesta scria: „Membrii lor...urmăresc a-i ajuta pe intelectuali să atingă o stare de perfecţiune religioasă prin practicarea profesiilor lor şi prin sanctifierea muncii.”

Acest lucru nu este nou şi Monseniorul Henri Fresquet cunoaşte acest lucru, întrucât continuă: „Ei sunt acuzaţi de faptul că doresc să ocupe poziţiile cheie ale Pământului, să fie miezul Universităţii, al administraţiei, guvernului şi previn de a intra şi izgonesc dintre ei necredincioşii sau liberalii.”

„Opus” se pare că a intrat în Franţa „clandestin”, în noiembrie 1954, fiind adus de doi preoţi şi cinci profani, doctoranzi sau studenţi la medicină. Ar putea fi aşa, dar ne îndoim de faptul că această întăriri a fost necesară pentru continuitatea muncii lor care avea continuitate de mult timp în Franţa, în special în lumile medicale şi academice, după cum, anumite scandaluri în examinare au dezvăluit-o.

Totuşi ramura acestei acţiuni franceze, presupusă a fi „unca lui Dumnezeu”, nu pare a fi clandestină, judecând după spusele lui Francois Mauriac:

„...Mi s-a făcut o ciudată confidenţă, atât de ciudată încât dacă aceasta nu ar fi fost semnată de un scriitor catolic şi care îmi este prieten şi în care am încredere, aş fi crezut că este o glumă. El a oferit un articol unui periodic care l-a primit cu bucurie, dar nu a conştientizat conţinutul său. Trec lunile şi prietenul meu devine nerăbdător, pune întrebări şi în cele din urmă primeşte acest răspuns din partea directorului acelui periodic: <<după cum ştii probabil, Opus Dei, verifică de câteva luni ceea ce pubicăm. Şi acest Opus Dei a refuzat să permintă ca acest text să fie tipărit>>. Acest prieten m-a

întrebat: <<ce este Opus Dei?>> În continuare şi eu mi-am pus aceeaşi întrebare...”375

La această întrebare, eminentul academician ar fi putut primi răspunsul de la oamenii pe care îi cunoştea foarte bine: scriitori, publicişti, oameni de ştiinţă, oameni de teatru şi cinema şi asta dacă nu dorea să se informeze direct de la centrele de editare.

În ceea ce priveşte opoziţia „opus Dei”, în care presupunem că se află şi iezuiţii, noi nu vedem mai mult decât o rivalitate de grup. Societatea este „modernistă” şi se integrează uşor, conform oportunităţilor, întru-cât ea trebuie să se afle în ambele tabere. De fapt aceaaşi publicaţie „Le Monde” a publicat un articol al Monseniorului Jean Creach care ne invită în mod ironic să admirăm o „Auto-da-fe al iezuiţilor spanioli”. Într-adevăr această cenzură iezuită nu pare a fi modernistă, judecând după spusele Monseniorului Jean Creach:

„Dacă Părintele Garmendia ar fi avut puterea Cardinalului Tavera, a căriu privire a fost resuscitată de către Greco, pe lângă mov, Spania ar fi cunoscut doar propria literatură a autorilor neputincioşi sau chiar decapitaţi”.

„Apoi, după citarea mai multor exemple amuzante ale zelului de purificare ale Sfântului Părinte, autorul face următoarea afirmaţie:

„Sunt creierele formate de iezuiţi atât de slabe încât nu se pot confrunta nici cu cel mai mic pericol şi să triumfe asupra lui”. „Spune-mi, dragă prieten; dacă nu sunt capabili de aceasta, care este valoarea învăţăturilor care îi recompensează atât de blând?” 376

Acestei critici amuzante îi putem răspunde că presupusa slăbiciune a creierelor modelate de iezuiţi reprezintă principala valoare a învăţăturilor lor.

375 ,,Le Bloc-notes de Monseniorul Francois Mauriac”, în Express, pe 29 octombrie 1959376 ,,Le Monde”, 31 august 1950

Acesta este locul unde trebuie să ne întoarcem. Printr-o vocaţie specială, ei sunt duşmanii libertăţii de gândire: li s-au spălat creierele şi ei la rândul lor spală creiere!

Aceasta este atât puterea cât şi slăbiciunea lor. Monseniorul Andre Mater afirma extrem de bine totalitarismul absolut al Ordinului lor atunci când scria: „Prin disciplina care îl uneşte, în spirit, pe toţi ceilalţi membri, fiecare dintre ei se poartă şi gândeşte cu intensitate a alţi 30 000. acesta este fanatismul iezuit”.377

Mai îngrozitor, acum ca niciodată, fanatismul iezuit, stăpân absolut al Bisericii Romane, a implicat-o pe aceasta adânc în competiţiile politicilor lumii. Sub grija sa, organizaţia papală şi svastică au lansat un atac fatal asupra liberalismului şi au încercat să dea naştere „Noului Ev Mediu” pe care Hitler l-a promis Europei.378

În ciuda planurilor lui von Ledochowski, în ciuda planurilor lui Himmler, a lagărelor de concentrare, coruperii de minţi de către Acţiunea Catolică şi a propagandei neîngrădite a iezuiţiilor în Statele Unite, afacerea „omului providenţial” a eşuat şi „moştenirea Sfântului Petru în loc să crească în Est, a fost redusă.

Rămâne de necontestat faptul că guvernul naţional-socialist, „cea mai catolică Germanie, pe care au avut-o vreodată” a fost pe departe cel mai crud, fără a exclude epoca barbară, într-adevăr, o declaraţie dureroasă pentru mulţi credincioşi, ar fi înţelept să se mediteze asupra ei. „Oraşul Ordinului unde antrenamentul era o copie a metodei iezuite, conducătorul regimului nazist a format această <<elită SS>> în faţă căreia, conform dorinţelor sale, lumea a „tremurat”. Aceleaşi cauze au produs aceleaşi rezultate. „Există discipline prea grele pe care sufletul uman să le suporte şi care distrug întru totul conştiinţa... Alienarea crimei este mascată de

377 Andre Mater, op. cit., p. 193378 Frederic Hoffet, op. cit., p. 172

eroism...Nici un comandament nu poate fi bun dacă în primul rând corupe un suflet. Atunci când ţi-ai luat o obligaţie faţă de societate, celelalte fiinţe îşi pierd importanţa”379

De fapt, şefii nazişti nu aveau nici o consideraţie pentru „celelalte fiinţe” şi acest lucru este valabil şi în cazul iezuiţiilor.

„Erau obligaţi să se supună idolului lor”380

Şi această supunere deplină a fost invocată de acuzaţii din Nuremberg pentru a li se ierta crimele îngrozitoare.

În cele din urmă, împrumutăm de la acelaşi autor, care a analizat fanatismul iezuit atât de bine, această judecată:

„Îi reproşăm Societăţii cu abilităţiile, politicile şi vicleşugurile ei şi punem pe seama ei toate calculele, toate motivele ascunse şi toate loviturile pe sub mână. Nu există ţară în care Societatea să nu aibă parte de dejamăgiri şi în care comportamentul ei scandalos să nu se întoarcă cu mânie asupra sa”

„Dacă machiavelismul lor ar fi avut adâncimea atribuită în mod general, s-ar fi aruncat aceşti oameni prudenţi în mod constant în abisurile înţelepciunii umane, în catastrofele unde trebuiau să aştepte întru-cât Ordinul experimenta aceleaşi lucruri în statele civilizate?”

„Explicaţia este simplă: un geniu puternic guvernează Societatea, un geniu atât de puternic încât o împinge uneori împotriva unor obstacole greşite ca şi cum le-ar putea învinge, ad majorem Dei Gloriam.”

„Acel geniu nu este cel al Generalului, al sfatului său şi cu atât mai puţin al conducătorilor gospodăriilor...”

„Este geniul viu al acestui vast corp, este puterea inevitabilă rezultată din această adunare de conştiinţe sacrificate şi inteligenţe legate între ele; este puterea explozivă şi furia îngâmfată a Ordinului, rezultată din propria natură.”

379 Henri Petit: ,,L’Honneur de Dieu”, pp. 25, 72, 73380 Henri Petit: ,,L’Honneur de Dieu”, pp. 25, 72, 73

„Într-o mare acumulare de nori, fulgerul este puternic şi furtuna este gata să izbucnească”381

Între 1939 şi 1945, furtuna a ucis 57 milioane de suflete, ruinând Europa.

Trebuie să fim în gardă; o altă şi mai rea catastrofă poate zace ascunsă în aceeaşi nori; fulgerul poate lovi din nou, aruncând lumea în „abise pe care înţelepciunea umană nu le poate prevedea”, dar din care, dacă a avut nenorocul de a se lăsa aruncată nici o putere nu o va putea salva.

În ciuda tuturor celor spuse de către purtătorul de cuvânt al Romei, nu „anticlericismul” ne-a determinat să studiem cu grijă politicile Vaticanului sau pe cele ale iezuiţiilor şi să denunţăm motivele sale, ci necesitatea de a lumina publicul în legătură cu vicleana activitate a fanaticilor care nu se opresc de la nimic - trecutul a dovedit aceasta - pentru a-şi atinge scopurile.

A văzut cum pe perioada secolului al XVIII-lea, monarhiile europene s-au unit pentru a cere suprimarea acestui Ordin malefic. Astăzi, acesta poate îşi poate născoci intrigile în pace, iar guvernele democrate nu par a-şi face griji. Pericolul la care lumea este expusă, datorită Societăţii, este mult mai mare azi decât pe perioada „pactului de familie”, şi chiar mai mare decât atunci când cele două războaie mondiale au izbucnit.

381 Henri Petit, op. cit., pp. 152-153