Epoca Romană

Dacia romană

Prin Epoca Romană, se înțelege perioada de timp cuprinsă între anul 106 en, când romanii au anexat Dacia cuprinsă între râurile Olt și Someș, și respectiv anul 275 en, anul retragerii administrației romane de pe teritoriul Daciei. ÎmpăratulCezar Nerva Traianus (53-117 en), învingătorul dacilor, a fost pe bună dreptate declarat de Senatul Romei ca Optimus Princeps (cel mai bun conducător). În ziua în care a fost numit Imperator, Traian a înaintat Senatului un document scris demâna sa prin care se angaja, sub jurământ, că nu va ucide sau dezonora nici un bărbat de valoare. Reputația sa era foarte mare ca urmare a traiului său simplu, a spiritului justițiar și a curajului pe câmpul de onoare. Puternic și inteligent, nu ainvidiat pe nici unul dintre contemporanii săi, s-a reținut de la a confisca banii altora, nu a ucis fără judecată. A investit sume uriașe pentru drumuri, piețe și clădiri publice. Dintre acestea au dăinuit până astăzi Forumul împreună cu Coloana luiTraian. După construirea podului de piatră de la Drobeta, cel de al doilea război împotriva dacilor a fost mai degrabă o inavazie, în care coloniștii romani au luat în posesie teritoriile, pas cu pas, fără nici o grabă. Rând pe rând, conducătoriitriburilor dacice au acceptat pacea romană și Decebal a fost învins aproape fără luptă. Din ordinul Împăratului Traian, pe locul de campare a Legiunii a V-a Macedonica, la 40 de km de Sarmizegetusa, s-a fondat prima colonie romană denumităinițial Dacica, apoi în onoarea sa, colonia Ulpia Traiana Augusta. Cu o suprafață totală de 30 de hectare, așezarea adăpostea în vremurile de glorie o populație de circa 20 000 de locuitori cu statut de ius italicum (legea romană). Pe lângă castrulmilitar și școala de gladiatori, așezarea mai cuprindea un Forum, un Amfiteatru, Terme, Palatul Augustalilor și numeroase temple, printre care cele închinate Zeiței Hygieia și lui Esculap, Zeului Silvanus al pădurilor și cîmpiilor, dar și untemplu închinat zeului Mithra, protectorul vitelor și al apelor. Tot din ordinul Împăratului, în anul 109 en, la Adamclisi s-a ridicat un imens monument funerar pentru a comemora jertfa celor 3 000 de militari căzuți în anul 102 en. DenumitTropaem Traiani, monumentul are în preajmă un tumul și altarul roman, o necropolă cu o basilică, cetatea și termele împreună cu un ansamblu de apeducte. În anul 117 en, Împăratul Traian a murit de inimă (edem cardiac). Oasele sale au fosttransportate la Roma și apoi îngropate în piedestalul Columnei. Jocurile Parthiene declarate în onoarea sa au durat câțiva ani.

Pentru cucerirea Daciei, Împăratul Traian a mobilizat o armată formată din circa 35-40 000 de oameni. Singura legiune care a staționat în Dacia de la cucerire și până la retragere a fost Legiunea a XIII-Gemina, adusă din PanonniaSuperioară și cantonată la Apulum. Au mai fost consemnate temporar pe teritoriul noii provincii și efective ale legiunilor: a V-a Macedonica, a I-a Italica, a IV- Flavia, a VII-a Claudia, a XI-a Claudia, a X-a Gemina și a XXII-a Primigenia. Fiecare legiune avea un efectiv de 5 600 militari, format din 10 cohorte, împărțite la rândul lor în centurii. Foarte numeroase au fost și trupele auxiliare, aduse în Dacia din întreaga Europă, purtând numele semințiilor din care au fost recrutate.Dintre acestea au fost consemnate istoriografic următoarele: 1. din Thracia (Vespasiana Dardanorum, Thracum Germanica, Flavia Bessorum) 2. din Dalmația (Delmatarum) 3. din Pannonia (Pannoniorum Breucorum) 4. din Raetia(Raetorum Vindelicorum) 5. din Galia (Claudia Gallorum Capitoniana, Gallorum Bosporanorum, Gallorum Dacica, Gallorum Pannonica, Gallorum Macedonica) 6. din regiunea Rinului (Batavorum, Urbiorum, Cannanefatium, Lingonum), dinHispania (Hispanorum Campagonum, Hispoanorum Pia Fidelis, Hispanorum Veterana, Flavia Ulpia Hispanorum, Hiospanorum Cyreneica) 7. din Munții Alpi (Alpinorum) 8. din Britania (Aurelia Brittonum, Brittonum Malvensis, BrittonumMiliaria, Augusta Nervia Pacensis) 9. din Orient (Palmyrenorum Porolissensium, Ituraeoum Sagittariorum, Tyriorum Sagittariorum, Flavia Commagenorum) și din Africa (Afrorum, Flavia Numidarum). După 25 de ani de serviciu militar(honestia misia), acești soldați ai imperiului primeau cetățenia romană și totodată recunoașterea căsătoriei (connubium), drept atestat prin niște diplome militare emise personal de Împărat. Fiecare veteran primea o efigie din bronz ce atestadreptul lor inalienabil și un lot de pământ, impozitat după legea romană (censium). Toți acești soldați și veterani romani, din etnii policrome dar vorbitori ai limbii latine, țineau în subordine circa 500 000 de daci, fără drepturi constituționale.Dacii nu aveau dreptul să dețină, să cumpere sau să vândă pământ și nu puteau pătrunde pe pământul romanilor decât atunci când executau munci plătite foarte prost.

Istoricul Flavius Eutropius din secolul al IV-lea en, în breviarul său despre viața romană, spune că Împăratul Traian a adus în Dacia din toată lumea romană mulțimi nesfârșite de oameni, pentru a cultiva ogoarele și a popula orașele. Numărullor nu a fost chiar nesfârșit, dar probabil că au fost câteva sute de mii de oameni și animale, suficienți pentru a contrabalansa populația autohtonă. Acești coloniști, dar și o parte dintre dacii autohtoni, au primit pământ (adsignatio) fără săîntemeieze colonii sau orașe romane, mulți dintre ei fără să fie cetățeni romani. Fără cetățenie, acești peregrini constituiau și ei așezări omenești dar acestea nu puteau deveni orașe de drept roman, municipii sau colonii. Dintre coloniștii străini,o notă aparte o formează cei aduși din Dalmația, specializați în exploatări miniere și stabiliți la Alburnus Maior, unde au format așezări de tip castella sau vicium. Alții au întremeiat mici ferme fortificate, de tip vilae rustica. Pe lângăcolonizarea oficială, organizată din ordinul Împăratului, în Dacia au mai pătruns și numeroși coloniști veniți din liberă inițiativă, din toate colțurile imperiului, ca urmare a zvonurilor despre bogățiile proverbiale ale munților încărcați de aur.Toți acești coloniști cu origine etnică diferită, au adus cu ei numeroasele culte și culturi, inclusiv credința creștină. Stau dovadă numeroasele temple închinate unor zei romani sau păgâni, dar și obiecte de cult paleocreștine, în formă de pește saucu simbolul crucii. Diversitatea etnică, "ex toto urbe Romano", se regăsește și în onomastica identificată pe diversele inscripții. Dintre cele aproximativ 2 600 de denumiri inscripționate, circa 1940 sunt de tip italic, 340 sunt grecești, 110 suntilirice, 58 sunt traco getice iar restul sunt celtice și orientale. Mulți dintre purtătorii de nume romane aveau însă originea etnică diferită de cea a numelui. Toți erau însă purtătorii culturii materiale și spirituale romane, toți erau mai mult sau maipuțin vorbitori ai limbii latine și cunoscători ai obiceiurilor și tradițiilor romane, contribuind astfel la romanizarea prin vigoare a Daciei. Fenomenul de romanizare a Daciei este mai pregnant în Transilvania, Banat și Oltenia, dar este prezent șiîn afara limitelor provinciei romane, semn că numeroși coloniști au pătruns cu curaj și în teritoriile controlate de dacii liberi.

Principalele edificii ridicate de romani au fost niște complexe de clădiri înconjurate de sisteme de apărare și fortificație, cunoscute sub denumirea de castrum. Pentru fortificațiile mai mici utilizate de unități auxiliare se utiliza denumirea decastellum. Castrele, de formă rectangulară, erau străbătute de două căi de acces (Via Principalis, Via Pretoria) situate în cruce și terminate prin patru porți. Căile de acces conduceau spre principalele clădiri: Principia (clădirea comandantului),Horreum (Grânarul), Contubernium (barăcile soldaților), Stabulae (grajurile), Latrinae (toaletele), Thermae (băile publice). În Transilvania, au fost identificate până în prezent următoarele castre militare romane: Alba (Alba Iulia-Apulum,Cetatea de Baltă, Ighiel, Războieni, Șugag), Bistrița (Ilișua, Livezile, Orheiu Bistriței), Brașov (Cincșor, Feldioara, Hoghiz, Râșnov), Cluj (Cluj-Napoca, Bologa, Cășeiu, Gherla, Gilău, Mihai Viteazu, Turda-Potaissa), Caraș Severin (Berzovia,Caransebeș-Tibiscum, Cornuțel, Duleu, Iaz, Mehadia, Pojejena, Surducu Mare, Teregova, Vărădia, Voislova, Zăvoi), Covasna (Boroșneu Mare, Brețcu), Hunedoara (Baru Mare, Bănița, Bucium, Cigmău, Costești Deal, Târșa, Vețel), Harghita(Inlăceni, Odorheiu Secuiesc, Sânpaul), Mureș (Brâncovenești, Călugăreni, Cristești, Sărățeni, Sighișoara, Târnăveni), Sibiu (Ocna Sibiului), Sălaj (Buciumi, Jac-Porolissum, Românași, Sutoru-Zimbor, Tihău), Timiș (Cenad-Morisena, Foeni-Bacaucis). În Muntenia, castrele militare au urmat cursul Oltului și al Jiului sau malul Dunării: Argeș (Câmpulung-Jidava, Purcăreni, Săpata de Jos, Urluieni, Voinești), Dolj (Cioroiu Nou, Desa, Plosca, Răcarii de Jos), Gorj (Bumbești,Bumbești Jiu, Valea Perilor), Mehedinți (Turnu Severin-Drobeta, Izvoarele), Olt (Albești, Corabia, Ghioca, Piatra Olt-Arcidava, Slăveni), Prahova (Ploiești, Drajna de Sus, Sfârleanca-Mălăiești), Teleorman (Băneasa, Islaz, Traian), Vâlcea(Copăceni-Pretorium, Ionești-Pons Aluti, Păușa-Arutela, Racoviță, Sâmbotin-CastraTraiana, Titești). În Moldova, singurul castru roman din secolul al II-lea este cel de la Fedești-Vaslui. Dintre acestea, doar Apulum și Potaissa au fost castre delegiune, celelalte adăpostind unități mai mici. Și așa, numărul castrelor îl depășește pe cel al unităților militare deplasate în Dacia, semn că au fost construite la intervale de timp diferite. Termenul de castre este de altfel utilizat în istoriografiepână în epoca feudală, mult după încheierea ultimelor cruciade. Dispuse în așa fel încât să se apere între ele la nevoie, castrele urmăresc fidel lunca râurilor mari: Mureșul și Oltul, mai puțin Cerna, Jiul și Someșul.

Pe lângă castrele militare, tot prin munca soldaților s-au ridicat și alte structuri de apărare cu rol defensiv, sau cu rol în supravegherea teritoriului. Mai importante sunt fortificațiile mici de tip castellum sau burgus, turnurile de veghe,fortificațile și valurile de pământ. Dintre aceste, au fost identificate pentru epoca romană următoarele: Alba (Abrud, Băcăinți), Arad (Arad, Bulci, Lipova, Sâmbăteni-valuri de pământ), Argeș (Câmpulung, Rucăr), Bistrița (Budacu de Jos,Buduș, Ciceu Corabia, Dobricel, Domnești, Dumbrăveni, Jeica, Monor, Negrilești, Perișor, Rusu Bârgăului, Salva, Sărățel, Sigmir, Simionești, Sita, Zagra), Brașov (Drumul Carului-Moeciu, Feldioara), Cluj (Apahida, Bologa, Chinteni,Hodișu, Liteni, Negreni, Pălatca, Pintic, Poieni, Rugășești, Sălișca, Suceagu, Tritenii de Jos, Vânători-Ciucea), Caraș Severin (Brebu, Bucoșnița, Caransebeș, Cărbunari, Gornea, Lăpușnicel, Șopotu Vechi, Zăgujeni), Covasna (Angheluș,Comolău), Dolj (Cioroiu Nou, Galicea Mare), Gorj (Bumbești Jiu-val de pământ), Galați (Galați, Poiana), Hunedoara (Boholt, Chitid, Cinchiș Cerna, Geoagiu, Grădiștea de Munte, Sântămărie Orlea, Strei, Valea Lupului-Baru), Harghita(Bădeni, Băile Homorod, Firtuș, Mugeni, Ocland, Ocna de Sus, Satu Mare, Văleni), Mehedinți (Cerneți, Livezile-Brazda lui Novac, Rogova, Șvinița), Mureș (Călugăreni, Câmpu Cetății-val de pământ, Eremitu, Măgherani, Săcădat, Sâmbriaș),Olt (Mihăiești, Vlădila), Prahova (Ploiești-șanț de apărare), Sibiu (Sibiu, Apoldu de Sus, Boița, Mediaș, Miercurea Sibiului), Sălaj (Zalău - turnuri și vallum de piatră, Agrij, Bârsău Mare, Brebi, Buciumi, Cliț, Cormeniș, Fălcușa, Gâlgău,Gârbou, Huta, Ileanda, Jibou, Lozna, Meseșenii de Sus, Mirșid, Moigrad, Negreni, Preluci, Rogna, Sîngeorgiu de Meseș, Stârciu, Surduc, Treznea, Valea Leșului, Var), Satu Mare (Lucăceni), Timiș (Chișoda - val de apărare), Teleorman(Gresia, Putineiu, Roșiorii de Vede), Vâlcea (Stolniceni). Asemănătoare cu pichetele de grăniceri din timpurile moderne, aceste puncte de observație funcționau și ca puncte de vamă. Toate căruțele cu mărfuri și turmele de animale erau oprite șiinventariate pentru a opri censum-ul. În caz de pericol, turnurile de observație comunicau între ele prin semnale optice, sau prin curieri rapizi în caz de vreme nefavorabilă.

Inclusă în provincia Romană Moesia Inferior, Dobrogea a fost cuprinsă într-un plan strategic de apărare complex. Malul drept al Dunării și țărmul Mării Negre, reprezentau coordonate geografice esențiale pentru delimitarea teritoriului și înplus ofereau un avantaj strategic natural împotriva carelor de luptă și a turnurilor de asalt. Singurul pericol iminent venea de pe mare sau de pe fluviu. Principalele castre romane din secolele II-III, au fost cele de la: Constanța (Constanța-Tomis,Capidava, Cernavodă-Axiopolis, Dunăreni, Hârșova-Carsium, Istria, Izvoarele-Sucidava, Mangalia-Callatis, Murfatlar, Ostrov-Durostorum, Pantelimon-Ulmetum, Rasova, Topalu) și Tulcea (Tulcea-Aegyssus, Găvan - Dinogetia, Isaccea-Noviodunum, Izvoarele, Jurilovca-Argamum, Mahmudia-Salsovia, Măcin-Arrubium, Murighiol-Halmyris, Ostrov-Beroe, Slava Rusă-Ibida, Traian, Turcoaia-Troesmis). Fortificații mai mici de tip castellum, burgus sau turnuri de veghe au fostidentificate la următoarele locații: Constanța (Adamclisi, Capidava, Ion Corvin - val de pământ, Moșneni, Tuzla - val și șanț de apărare, Vadu) și Tulcea (Tulcea, Agighiol, Casimcea, Cataloi, Căprioara, Ceamurila de Jos, Ciucurova, Jijila,Mihai Bravu, Neatârnarea, Niculițel, Peceneaga, Poșta, Topolog). Dintre unitățile militare amintite istoriografic, cele mai importante au fost: Legiunea a V-a Macedonica și Legiunea I-a Iovia Scythica (Troesmis), Legiunea I Italica, AlaFlaviana (Carsium), Legiunea a V-a Mecedonica, Cohorta I Cilicum, Cohorta II-a Mattiacorum (Dinogetia), Legiunea a XI-a Claudia (Durostorum, Adamclisi, Capidava), stație a flotei Classis Flavia Meosica (Halmyris). Dintre trupele auxiliaresunt menționate 10 alae și 32 de cohorte. Cea mai veche mențiune este pentru Legiunea a V-a Macedonica, deplasată în regiune în anul 15 îen și responsabilă pentru securitatea zonei în secolele următoare. Cantonată la Troesmis, între anii 103-104 en a construit fortul de la Carsium. Legiunea I Italica a fost deplasată în fortăreața de la Novae în anul 45 en. A participat efectiv la războaiele pentru cucerirea Daciei. Legiunea a XI-a Claudia a fost deplasată în Moesia din Dalmația, înanul 85 en, în timpul campaniei militare condusă de Împăratul Dioclețian. În total, efectivul militar al acestor unități era în jur de 30 000 de militari (cât pentru toată provincia Dacia), dintre care circa 16 000 călăreți.

Militarii au reprezentat însă mai puțin de 10 % din totalul forței de muncă deplasată în Dacia. În imediata vecinătate a castrelor militare civilii au ridicat așezări denumite canabae, unde proprietatea lor se afla sub protecție militară. Aceșticivili erau de cele mai multe ori soțiile, copii și rudele militarilor încartuiți. Primeau pământ din ager publicus și erau plătitori de taxe. De cele mai multe ori, militarii contribuiau la ridicarea așezării, structurată asemănător cu un castru darbarăcile comune erau înlocuite de locuințe mai mici. Alte așezări mai mici, denumite vicus, erau organizate tot după modelul roman, fiind locuite în principal de veterani cu familiile lor, sau de coloniști cu sau fără cetățenie romană. Fărăprotecție militară, aceste localități rurale depindeau doar de forțele proprii. În secolele al II-lea și al III-lea, în centrul Transilvaniei au fost întemeiate următoarele așezări: Alba (Alba Iulia-Apulum, Aiud, Blandiana, Cicău, Ciugud, DaiaRomană, Ghirbom, Pătrânjeni, Rădești, Răhău, Roșia Montană-Alburnus, Sebeș, Stremț, Șpălanca, Timbru), Bistrița (Bistrița, Apatiu, Archiud, Bârla, Beclean, Bidiu, Bozieș, Bretea, Buduș, Bungard, Căianu Mic, Cepari, Chiochiș, Chiraleș,Ciceu Corabia, Coasta, Corvinești, Cristur Șieu, Delureni, Dipșa, Domnești, Dorolea, Fânațe, Fântânița, Ghinda, Hirean, Ilișua, Jeica, Jelna, Matei, Miceștii de Câmpie, Nimigea de Jos, Ocnița, Orheiu Bistriței, Salva, Sălcuța, Sângeorzu Nou,Sânmihaiu de Câmpie, Silivașu de Câmpie, Strugureni, Stupini, Șieu Odorhei, Târpiu, Uriu, Vermeș, Vusuia, Zoreni), Brașov (Brașov, Bod, Cața, Cincșor, Cristian, Crit, Feldioara, Hălmeag, Hoghiz, Jilbert, Rupea, Ungra), Cluj (Cluj-Napoca,Aghireșu, Aiton, Apahida, Aruncuta, Baciu, Bădeni, Băgara, Băița, Boian, Boju, Bolduț, Bologa, Bronț, Buza, Căianu, Călărași, Căprioara, Cășeiu, Ceanu Mic, Cheia, Ciumăfaia, Copăceni, Corpadea, Cubleșu Someșan, Deușu, Dezmir,Florești, Gârbău, Gheorgheni, Gherla, Gilău, Gligorești, Iara, Iclod, Izvoru Crișului, Livada, Luna de Sus, Mărtinești, Mera, Micești, Mihai Viteazu, Moldovenești, Mureșenii de Câmpie, Pata, Pădureni, Pălatca, Petreștii de Jos, Petreștii de Sus,Rădaia, Recea Cristur, Rediu, Săndulești, Sânnicoară, Soporu de Câmpie, Suatu, Suceagu, Șardu, Turda, Tureni, Urișor, Vâlcele, Viișoara, Viștea), Covasna (Angheluș, Baraolt, Boroșneu Mare, Brateș, Brețcu, Let, Măgheruș, Moacșa, Olteni,Poian, Reci, Sânzieni), Hunedoara (Breazova, Călan-Aque, Geoagiu-Germisara, Grădiștea de Munte, Hunedoara, Sarmizegetusa, Vețel), Harghita (Crăciunel, Inlăceni, Odorheiu Secuiesc, Porumbenii Mici, Sânpaul, Șimonești), Mureș (Bogata,Călușeri, Chețani, Cristești, Gurghiu, Ivănești, Lechința de Mureș, Morești, Ogra, Ormeniș, Ozd, Papiu Ilarian, Petrilaca de Mureș, Saschiz, Sărățeni, Sângeorgiu de Pădure, Sovata, Tăureni, Târnăveni, Toldal, Viilor, Voiniceni, Zau de Câmpie),Sibiu (Sibiu, Agnita, Apoldu de Sus, Ațel, Biertan, Boarta, Boița, Bratei, Cașolț, Cristian, Hamba, Hosman, Mediaș, Micăsasa, Miercurea Sibiului, Ocna Sibiului, Orlat, Roșia, Rusciori, Ruși, Săcădate, Slimnic, Șeica Mare, Șura Mare), Sălaj(Zalău, Badon, Bobota, Bocșa, Bulgari, Câmpia, Crasna, Doh, Dragu, Jac, Lompirt, Moigrad, Panic, Rogna, Sâncraiul Silvaniei, Sutoru, Tihău).

Maramureșul, Crișana și Banatul au rămas sub dominația dacilor liberi, cu excepția unor localități izolate și a regiunii miniere din zona importantelor zăcăminte metalifere: Arad (Berindia, Sântana, Șimand), Caraș Severin (Băile Herculane,Bănia, Berzovia, Caransebeș, Cornuțel, Domașnea, Dulei, Greoni, Iaz - Tibiscum, Mehadia, Moldova Nouă, Pătaș, Pojejena, Prilipeț, Ramna, Surducu Mare, Șopotu Vechi, Teregova, Vărădia, Voislova, Zăvoi), Timiș (Sânnicolau Mare). ÎnMuntenia, coloniștii romani au format așezări mai ales în Valea Oltului și a Jiului, pe traseul drumurilor romane, în vecinătatea castrelor militare și a structurilor fortificate: Argeș (Câmpulung, Podu Dâmboviței, Purcăreni, Săpata de Jos,Urluieni, Voinești), Dâmbovița (Căprioru, Cătunu, Cojasca, Colacu Răcari, Crivățu, Croitori, Mătăsaru, Ocnița, Odobești, Petrești, Podu Cristinii, Potlogi, Răzvad, Tețcoiu, Voinești), Dolj (Almăj, Bârca, Botoșești Paia, Cârcea, Drănic, Godeni,Padea, Potmelțu, Puțuri, Răcarii de Jos, Zănoaga, Zvorasca), Gorj (Târgu Jiu, Bumbești, Bumbești Jiu, Glodeni, Hăiești, Săcelu, Valea Perilor), Galați (Galați, Băneasa, Cișmele, Odaia Manolache, Poiana, Șendreni, Vânători), Mehedinți(Turnu Severin, Balta Verde, Batoți, Bistrița, Crăguiești, Halânga, Izmișa, Izvoru Frumos, Ostrovu Mare, Roșcoreni, Rogova, Șimian, Șvinița, Vrancea), Olt (Brâncoveni, Corabia-Sacidava, Drăgănești Olt, Gârcov, Maldăr, Orlea, Piatra Olt -Arcidava, Reșca - Romula, Slăveni, Sprâncenata), Teleorman (Băneasa, Islaz, Pietroșani, Putineiu, Roșiorii de Vede, Traian), Vâlcea (Râmnicu Vâlcea, Bălcești, Bârsești, Bujoreni, Buleta, Bunești, Câinenii Mari, Copăceni, Drăgășani, Fișcălia,Frâncești, Greblești, Greci, Gura Suhașului, Horezu, Lunca, Măgura, Ocnița, Olteni, Pădurețu, Robești, Roșia, Ruda, Sălătrucel, Sâmbotin, Scărișoara, Stănești Lunca, Stolniceni, Șirineasa, Teiușu, Titireciu, Valea lui Stan). Pe lângă veteraniide război și familiile lor, aceste așezări adăposteau ateliere meșteșugărești și centre comerciale. Așezate pe drumurile romane, la distanțe de o zi de mers, aceste puncte fortificate asigurau adăpost și hrană pentru trupe sau pentru convoaielemilitare. Inaintea campaniilor militare, mesagerii anunțau numărul și data aproximativă pentru sosirea trupelor. Hambarele și depozitele se ridicau integral din piatră și cărămidă iar pentru restul clădirilor doar fundația era din piatră, structuraclădirii fiind din lemn.

În Dobrogea, colonizarea a fost masivă și sistematică interesând practic toate zonele locuite din antichitate și până în prezent. Oriunde răscolești pământul în aria așezărilor omenești, apar și urme de locuire străveche cu ceramică de facturăromană, cărămizi, olane sau țigle ștampilate (terra sigillata). Localitățile romane de secol II-III prezente în Lista Monumentelor Istorice sunt următoarele: Constanța (Constanța - Tomis, 2 Mai, 23 August, Adamclisi, Agigea, Albești, Băltăgești,Băneasa, Bugeac, Canlia, Capidava, Castelu, Cetatea, Ciobanu, Cobadin, Cogealac, Corbu, Costinești, Crucea, Cumpăna, Cuza Vodă, Dorobanțu, Dunărea, Eforie Sud, Fântânele, Floriile, Gălbiori, General Scărișoreanu, Ghindărești, GuraDobrogei, Hațeg, Hârșova, Istria, Izvoarele-Sucidava, Lazu, Luminița, Mangalia-Callatis, Năvodari, Nisipeni, Nistorești, Nuntași, Ostrov, Ovidiu, Palazu Mare, Palazu Mic, Pantelimon-Ulmetum, Pădureni, Pecineaga, Rasova, Râmnicu de Jos,Săcele, Sibioara, Straja, Techirghiol, Topalu, Traian, Tuzla, Vadu, Vama Veche), Tulcea (Tulcea, Agighiol, Babadag, Baia, Beidaud, Beștepe, Camena-Petra, Casimcea, Cataloi, Căprioara, Ceamurila de Jos, Ciucurova, Enisala, Făgărașu Nou,Frecăței, Iazurile, Isaccea-Noviodunum, Izvoarele, Jurilovca, Lunca, Mahmudia, Malcoci, Măcin-Arrubium, Mihai Bravu, Murighiol, Nalbant, Niculițel, Nufăru, Ostrov, Parcheș, Peceneaga, Poșta, Rachelu, Sabangia, Sarichioi, Sarinasuf,Sălcioara, Slava Cercheză, Somova, Telița, Topolog, Traian, Trestenic, Turcoaia-Troesmis, Turda, Valea Nucarilor, Visterna, Vișina). Istoricul modern al cercetărilor arheologice din Dobrogea începe în anul 1878 prin constituirea Muzeului deIstorie Națională și Arheologie din Constanța prin grija prefectului Remus Opreanu și a profesorului de istorie Ion Bănescu. Istoricul cercetărilor arheologice începe în anul 1911, prin campania de la vicus-urile Ulmetum și Histria, condusă deacademicianul Vasile Pârvan (1882-1927). Dintre obiectele specific dobrogene descoperite în așezările romane poziția dominantă o ocupă amforele de transport, utilizate pentru pește sărat sau murat, umplute la întoarcere cu ulei de măsline.

În imediata vecinătate a așezărilor romane sunt înregistrate un număr relativ redus de necropole, nu pentru că numărul lor ar fi fost mai mic, ci datorită faptului că interesul arheologilor pentru dezvelirea lor a fost mult mai limitat. Ca urmarea exodului de populații din etnii diferite, cu culturi și tradiții diferite, structura acestor necropole este heterogenă, o combinație a riturilor de inhumație și incinerare. Apartenența la un grup cultural sau altul poate fi identificată uneori prin urmeleceramice sau prin monede. Dintre necropolele identificate pentru epoca cuceririi romane, în lista monumentelor istorice figurează următoarele: Alba (Alba Iulia, Barabanț, Bereghin, Pătrânjeni, Roșia Montană, Șard), Arad (Sântana, Șeitin),Brașov (Calbor), Cluj (Gherla, Mihai Viteazu, Sânnicoară, Soporu de Câmpie, Tritenii de Jos, Turda), Caraș Severin (Băile Herculane, Duleu, Iaz, Moldova Nouă, Prilipeț), Constanța (Constanța, Adamclisi, Canlia, Hârșova, Istria, Ostrov,Vârtop), Covasna (Angheluș), Gorj (Săcelu), Galați (Galați), Hunedoara (Cinchiș Cerna, Vețel), Harghita (Orășeni), Mehedinți (Turnu Severin, Izvoru Frumos, Șimian), Mureș (Lechința de Mureș, Morești, Sighișoara, Târnăveni), Olt (ReșcaRomula, Slăveni), Prahova (Ploiești, Boldești, Târgușoru Vechi), Sibiu (Agnita, Brădeni, Cașolț, Târnava), Sălaj (Badon, Crasna, Jac), Tulcea (Tulcea, Casimcea, Frecăței, Jurilovca, Măcin, Mihai Bravu, Ostrov, Poșta, Sabangia, SlavaCercheză, Turcoaia, Turda -Mihai Bravu, Visterna). În ce privește tipologia mormintelor romane cele mai importante sunt cele din piatră, cu sarcofage, inscripții și ornamentație, mormintele din cărămizi și țiglă, cele cu sicriu metalic și cele cuconstrucții funerare monumentale. În ce privește mormintele de incinerație acestea pot fi tumulare, cu ardere pe loc, morminte plane cu ardere pe loc, sau morminte plane cu urnă de incinerație. De exemplu, în necropola de la Apulum au fostidentificate peste 1 700 de morminte birituale cu această tipologie, dintre care circa 570 sunt din epoca romană.

Fostele centre comerciale și așezări importante ale dacilor s-au dezvoltat acum sub noua administrație primind denumirea de orașe (colonia) și municipii (municipia). Principalele orașe au fost: Napoca, Apulum, Potaissa, Ulpia TraianaSarmizegetusa, Ampelum, Porolissum, Tibiscum (în Transilvania), Romula, Sucidava, Dierna, Drobeta (în Oltenia), Tomis, Callatis, Aergyssus, Histria, Troesmis, Ibida, Tropaeum Traiani, Beroe, Carsium, Axiopolis, Arrubium (Dobrogea).Orașele romane erau expresia cea mai autentică a sistemului de viață roman și a orânduirii sclavagiste. În orașe locuiau funcționarii provinciali, marii proprietari și stăpânii de sclavi, negustorii cei mai bogați dar și numeroși meșteșugari.Coloniile erau alcătuite din cetățeni romani, cu dreptul de a alege înalții demnitari de la Roma, unele fiind scutite de dările directe. Municipiile reprezentau un rang intermediar între vicus și colonie cu drepturi și onoruri ceva mai restrânse. Înfruntea comunității se afla un consiliu municipal și diverși magistrați conduși de doi dregători în orașe și de patru dregători în municipii. Consiliul municipal organiza îngrijirea clădirilor publice, poliția orașului, întreținerea străzilor,aprovizionarea orașelor, organizarea festivalurilor și spectacolelor publice. Colectarea taxelor și administrația financiară se făceau prin questori, aleși dintre cetățenii înstăriți, plătiți prin renumerație. Restul cetățenilor formau plebea, saupoporul (populus) dar și aceștia erau împărțiți în mai multe pături sociale, după avere. O parte dintre aceștia formau asociații politico religioase sub denumirea de Augustali. Prin imitarea ordinului ecvestru al militarilor, aceste asociații aveaustatut și regulamente interne. O altă categorie socială o formau asociațiile meșteșugarilor bazate pe interesul comun. Pe lângă cetățeni, orașele mai erau populate și cu sclavi, înregistrați ca proprietate a celor bogați, drepturile și viața lor fiindreglementate prin legi distincte de cele ale oamenilor liberi. Fiecare oraș avea și un teritoriu în afara zidurilor (extra-murum), organizat juridic, unde orășenii dețineau proprietăți funciare apărate prin lege.

Toate castrele militare, fortificațiile, coloniile și orașele romane erau legate între ele prin drumuri marcate și măsurate cu atenție. Dacă vechile drumuri comerciale ale Daciei urmau cursul râurilor și erau marcate doar prin repere naturale,drumurile romane urmau calea cea mai directă de acces, uneori prin defrișarea pădurilor și erau marcate cu pietre de hotar. Frecvent erau tapetate cu pietriș, sau chiar cu dale din piatră și aveau un sistem de drenaj al apei de ploaie pentru apreveni înămolirea. Legea romană prevedea ca drumul să aibă o lățime de minimum 8 picioare (circa 2,4 metri) pentru a permite ca două trăsuri cu lățimea de 4 picioare (1,2 m) să poată trece simultan. După rangul lor se împărțeau în: 1. viaepublicae, consulares, pretoriae, militares (construite din banul public) 2. viae private, rusticae, glareae, agrariae (construite cu bani privați) 3. viae vicinales (ramificații spre un vicus, construite din banul public sau din fonduri private).Principalele drumuri construite în secolele II și III au fost cele militare, destinate pentru aprovizionare și comunicare rapidă. Pentru circulația mărfurilor, denumită cursus publicus, romanii au dezvoltat un sistem poștal primitiv, strămoșul celuidin timpul Imperiului Bizantin. Pe drumurile principale existau stații pentru popas și aprovizionare, denumite mansio, situate la fiecare 12 pînă la 20 Km, cu provizii pentru oameni și animale și ateliere de reparații pentru căruțe. La un astfel depopas își aveau reședința hangii, secretari, fierari și rotari sau tâmplari, veterinari și catârgii sau geambași. Pe drumurile romane, căruțele se puteau deplasa cu maximum 6,5 Km/oră. În Dacia, principalul nod rutier era situat la Apulm, unde seîntâlneau principalele artere de comunicație. Primul drum imperial pornea de la Lederata pe Dunăre și trecea prin Arcidava (Vărădia), Centum Putei (Surduc), Tibiscum (Caransebeș), Sarmizegetusa, Germisaria (Geoagiu), Apulum (Alba Iulia).Cel de al doilea drum imperial pornea tot de la Dunăre, de la Sucidava (Celei) și trecea prin Romula (Reșca), Acidava, Rusidava, Pons Aluti, Caput Stenarum (Boița), Cedonia (Sibiu), Apulum (Alba Iulia). De la Apulum, pornea drumul nordicce mergea spre Potaissa (Turda), Napoca (Cluj) și Porolissum (Moigrad). Un drum secundar, lega Sarmizegetusa de Dunăre prin Aque (Călan), Bumbești, Drobeta sau prin Băile Herculane, Dierna, Drobeta. Dintre pietrele miliare ale drumurilorimperiale s-au păstrat până în prezent doar opt, cea mai bine conservată fiind cea de la Aiton (Cluj) de pe drumul Potaissa-Napoca. Principalele fragmente de drum roman, dezvelite și conservate arheologic sunt cele de la: Alba (Apulum), Cluj(Aiton, Băița, Dej, Gherla), Caraș Severin (Șopotu Vechi), Hunedoara (Geoagiu), Mureș (Grâușorul, Livezeni, Valea, Vețca), Olt (Corabia), Sibiu (Apoldu de Sus, Miercurea Băi), Sălaj (Moigrad).

În Dobrogea, principala arteră de comunicație a fost pe malul drept al Dunării, de la Durostorum până la Histria, trecând prin Capidava, Beroe, Troesmis, Dinogetia, Aegyssos, Halmarys, Argamum. Un alt drum imperial lega Tomisul deCallatis și Odessos. Un drum secundar traversa centrul Dobrogei, de la Tropaeum Traiani la Noviodunum, trecând prin Ulmetum și Ibida. Principalele noduri de comunicație erau cele de la Ulmetum, de unde plecau drumuri secundare spreAxiopolis, Carsium, Tomis și Histria, respectiv Ibida de unde plecau drumuri secundare spre Carsium, Troesmis, Noviodunum și Enisala. La Ulmetum s-a păstrat o inscripție în limba Latină, text ce conține expresia via publica, fapt ce atestăconstrucția drumului din banul public. Stâlpi miltari de marcaj s-au păstrat în localitățile: Rașova, Hârșova, Măcin, Garvan, Niculițel, Slava Rusească, Sinoe, Traian, Corbu, Costinești, Mangalia, Vama Veche, Amzacea. Alți 32 de stâlpi miliariau fost identificați pe tronsoanele de drum din Bulgaria și Serbia. Drumul roman din provincia Moesia Inferior începea de la Singidunum (Belgrad) și urmărea malul drept al Dunării până la cetatea Halmyris (Murighiol), de unde ajungea laHistria și apoi urmărea țărmul Mării Negre până la Bizanț (Istambul). Construcția drumului a început în timpul Împăratului Tiberius și a continuat apoi sub împărații Claudius, Domitian, și Traian. Dobrogea fiind un ținut secetos, semi-arid, prinefort militar s-au construit și sisteme complexe de captare, dirijare și aprovizionare cu apă potabilă. Fragmente de apeduct și galerii au fost descoperite la: Constanța, Adamclisi, Cuza Vodă, Fântânele, Negureni, Vulturul, Beidaud. Canalele șiconductele pentru apă conduceau spre o cisternă, sau spre o fântână publică, denumită în timpurile turcești cișmea. Cel mai mare apeduct din Dobrogea se afla la Ovidiu, la 3 metri sub nivelul mării și aproviziona orașul Tomis cu apă din laculSiutghiol. În prezent, aceste galerii se află la 20 de metri adâncime față de nivelul actual al orașului. Alt apeduct, cel de la Fântânele, avea o lungime de circa 30 km și aproviziona cetatea Histria cu aproximativ 10-30 metri cubi de apă pe zi.

În fruntea vieții economice a noilor coloniști se afla mineritul, în special extracția metalelor: aur, argint, cupru, plumb. Cel mai important bazin minier a fost cel din Munții Apuseni unde au fost identificate mine romane la Abrud, Brad,Zlatna, Băița, Roșia Montană, Baia de Arieș și Săcărâmb. Un al doilea bazin minier a fost cel din Banat, din Munții Aninei, unde erau exploatate minele de la Sasca Montană și Moldova Nouă. În Dobrogea, principalele mine din Munții Măcinau fost cele de la Atân Tepe, Hamcearca, Mircea Vodă, Somova. Dintre minele de fier exploatate de romani, cele mai importante sunt cele de la Ghelari și Teliuc unde au fost identificate trei galerii subterane săpate cu dalta și ciocanul,târnăcoape și o inscripție în limba lanină: "Natus ibi, ubi ferum nascitur" (Născut întotdeauna acolo unde se naște fierul). Exploatarea zăcămintelor se făcea prin arendarea minelor către niște împuterniciți (leguli), organizați în asociațiiprofesionale (collegia aurarium). Munca se făcea aproape exclusiv cu sclavi și deținuți (damnati ad metalla) dar exista și muncă salariată, în special pentru administrația minelor. Pe lângă plata arenzii, comisionarii erau obligați să predeaautorităților tot aurul extras. Documentele se păstrau pe tăblițe din lemn acoperite cu un strat de ceară de albine. La Roșia Montană (Alburnus Maior) s-a păstrat o tăbliță din lemn, prin care un arendaș se obliga să muncească timp de șase luni,în schimbul hranei și a 70 de dinari plătiți în rate lunare. Personalul administrativ începea cu un procurator aurarium, la care se adăugau contabilii (tabularii), casierii (dispensatores), registratorii (scribae) și agenții fiscali (librarii). Prospectoriispălau nisipul aurifer până când identificau venele și zăcămintele masive unde roca trebuia spartă cu dalta și cu ciocanul. Pentru a fisura stâncile mari, făceau focuri intense și apoi stropeau rocile încinse cu apă rece. Galeriile începeau prinsăparea unor puțuri (putei) cu adâncime de 1,3 m pe care apoi le adânceau și le lărgeau treptat, urmărind traseul venelor metalice. Urmărind astfel de filoane, romanii au săpat cu târnăcopul și pironul galerii umede și strîmte, late de 60 cm șiînalte de 130 cm, săpate uneori până la 300 de metri adâncime. Puținele instrumente romane păstrate, expuse în muzee, sunt primitive și grosolan lucrate. Condițiile de muncă erau infernale, majoritatea lucrătorilor fiind practic condamnați lamoarte.

Rata de supraviețuire era ceva mai mare în ocnele de sare, exploatate de cele mai multe ori la suprafață. Principalele zăcăminte de sare, cele de la: Turda (Potaissa), Ocna Mureșului (Salinae), Ocna Dej, Sic, Cojocna și Ocna Sibiului eraucunoscute și exploatate empiric încă din epoca bronzului. Pur și simplu, țăranii săpau gropi în muntele de sare și extrăgeau bolovani de sare cu dimensiuni variabile. Un document medieval despre vama sării, spune că o măsură de sare era atâtcât putea duce un om în brațe. Probabil că și în antichitate sarea se vămuia asemănător. În timpul romanilor însă, ocnele de sare constituiau tot un domeniu al împăratului și se arendau unor comisionari prin contracte de servicii. Împreună cudreptul de a extrage sarea, acești arendași primeau și dreptul de a o vinde, precum și dreptul de pășunat pe terenul respectiv (conductores pascui, salinarum et comercii). Printre beneficiarii unui astfel de contract, un document din secolul al III-lea en, îl amintește pe cavalerul Publius Aelius Strenuus, ales în fruntea colegiului municipal (patronus). Sarea extrasă din Transilvania acoperea nu numai nevoile interne, dar și cele ale provinciilor învecinate, în special Panonnia. Majoritateaexploatărilor de sare din epoca antică sunt în prezent prăbușite sau inundate, transformate în lacuri sărate. Exploatarea ocnelor de sare este însă atestată epigrafic pe monumente datând din secolul al III-lea en. De exemplu, între ruinele de laMicia (Vețel, Hunedoara) a fost descoperit un altar votiv cu inscripția: "Zeului Silvanus Domesticus, Publius Aelius Euphorus, pentru sănătatea lui Publius Aelius Marus al pășunilor și salinelor, cu bucurie a îndeplinit promisiunea". Un altarasemănător a fost descoperit la Sânpaul (Mărtiniș, Harghita) cu o inscripție asemănătoare "Soarelui Neînvins, pentru sănătatea lui Caius Iulius Valentinus conducător al salinelor, Iulius Omucio libertul său a pus prinosul. ". Un al treilea altarvotiv a fost descoperit între satele Sărățel și Domnești (Bistrița) cu inscripția : "Lui Jupiter cel prea bun și prea mare, pentru sănătatea lui Aelius Marcus, arendaș al pășunilor și salinelor, Atticus cu bucurie a îndeplinit jurămîntul.". După cumeste ușor de observat, nu numai împăratul, dar și zeii, prin preoții lor, aveau partea lor din tot ce se extrăgea.

Pe lângă metale și sare, un interes central era concentrat în jurul carierelor de piatră, existente încă din epoca fierului, dar a căror activitate s-a intensificat foarte mult în epoca romană. Lucrările se făceau aproape exclusiv prin muncasclavilor, unitățile militare fiind prezente doar pentru pază și administrație. Piatra era necesară pentru fundații și construcții, pentru altare și sculpuri, dar mai ales pentru drumuri, poduri, apeducte și lucrări de regularizare a apei. Marmura șipiatra ornamentală lua drumul Romei, la fel ca gemele și pietrele prețioase sau semiprețioase. Principalele exploatări au fost cele de la Deva, Călan, Bucova, Cheile Turzii, Ighiu, Gilău, Creaca, Măgura și Rusca Montană. Pentru marmurăprincipalele cariere au fost cele de la Bucova, Rusca Montană, Vârciorova și Rușchița. Pietrarii, denumiți lapidarius, se ocupau cu tăierea, fasonarea, cioplirea și șlefuirea pietrei, uneori și cu inscripționarea unui text sau a unor semne deidentificare și marcaj. Pe pietrele inscripționate a fost identificat numele pentru trei dintre acești meșteri pietrari: Titus Iulius la Sarmizegetusa (Hațeg), Diogenes la Aque (Călan) și Cocceius Lucius la Micia (Vețel). Lângă carierele de piatră dela Cheile Turzii și Creaca au fost descoperite temple săpate în stâncă și mici statuete sculpate ale zeilor protectori: Silvanus și Hercules. Pe lângă piatra de construcție, meșteri specializați denumiți carvatores gemmarum, lucrau pentru tăiereașlefuirea și sculptarea pietrelor geme în bijuterii și obiecte artizanale. Principalele ateliere pentru tăierea gemelor au fost identificate la Napoca, Romula, Porolissum, Apulum, Micia, Tibiscum și Sucidava, unde s-au descoperit numeroasefragmente de geme pregătite pentru gravare, dar și resturile prelucrării lor. În aceleași centre s-au descoperit și puținele camee descoperite pe teritoriul nostru, majoritatea fiind închinate Soarelui (Sol Invictus), patronul soldaților. Urmau apoiîntregul Pantheon al zeilor romani și greci, imagini animaliere și florale sau animale grotești imaginare (gryllos). Principalele pietre geme extrase din Dacia erau: carneol, hematit, jasp, agate, onix, calcedonie, rhodocrozit, malachit și turcoaz.Dintre pietrele prețioase, cele mai frecvente erau: rubin, topaz, beril, corindon, turmalină, grosular și cuarțit.

Dacă pentru romani, principalul interes în Dacia era legat de minerit, pentru dacii autohtoni principala activitate economică a rămas agricultura, cu un accent special pe creșterea animalelor (vite, cai și oi), vânătoare și pescuit. Mai mult de80 % din suprafețe erau acoperite de păduri, așa că fondul cinegetic nu era de loc de neglijat. Mulți dintre daci au supraviețuit ascunși în inima pădurilor. Singurele suprafețe arabile erau în luncile și pe terasele ce mărgineau principalele cursuride ape. Aflate în vecinătatea principalelor drumuri romane, toate terenurile arabile erau sub administrație romană, sub denumirea de ager publicus și erau date în folosință în arendă (cu excepția veteranilor și a cetățenilor scutiți de taxe).Terenurile mai puțin fertile și greu accesibile (ager stipendiarius) erau în continuare folosite de daci, împovărați însă de diverse obligații fiscale sau corvezi. În vecinătatea castrelor miltare, agricultura se practica prin munca sclavilor, în fermedenumite villae rusticae, aflate în grija unui stăpân de scalvi denumit villicus. Dintre cereale, principala specie cultivată era grâul, urmat de orz, ovăz, secară și mei. Mazărea, lintea, bobul, macul, năutul, inul și cânepa erau cunoscute, dar nu secultivau decât în jurul gospodăriilor, pentru uz familial. Termenul de grădină (hortus), definea orice teren înconjurat de gard viu, sau din piatră, în care se cultivau ierburi, legume și pomi fructiferi. Dintre legume, cele mai răspândite erau:varza, sfecla, gulia (nap), morcovul, păstârnacul, castravetele, prazul, ceapa și usturoiul, fasolea, mazărea, lintea, salata verde. Dintre pomii fructiferi, erau răspăndiți merii, perii, cireșii, prunii și gutuii, în varianta lor naturală, nealtoită. Laacestea se adăugau ciupercile, ghinda, jirul, alunele și toate fructele pădurii. Vița de vie sălbatică era cunoscută de daci, dar romanii au adus cu ei cultura sistematică a viței de vie, legislația cu privire al cultivarea și exploatarea viței de vie, darmai ales obiceiul de a consuma must și vin tulburel. Romanii aveau însă obiceiul de a dilua vinul cu apă, arome și miere, vinul nediluat fiind rezervat doar barbarilor. Romanii nu consumau doar vin ci și alte băuturi alcoolice: alica (un fel debere din cereale), lora (un fel de tescovină), mied (o țuică slabă din cereale și miere), mulsum (vin amestecat cu miere), passum (vin din stafide) sau posca (un amestec de apă și oțet). Apicultura a rămas la fel ca în epoca fierului, doar că miereași ceara de albine se foloseau pentru plata taxelor în loc de negoț.

În ce privește uneltele agricole, acestea pot fi grupate în funcție de materialul din care au fost confecționate. Din lemn se făceau: trăsuri, căruțe, pluguri cu brăzdar din fier, juguri, lopeți, ciubere, coșuri împletite din nuiele. Din piatră sefăceau: mojare, râșnițe și pietre de moară. Din lut și ceramică se făceau: oale și ulcele, amfore și lădițe rectangulare impermeabile. Din bronz și plumb se făceau: oale, căldări, polonice, balanțe și greutăți. Din fier se făceau: brăzdare de plug,sape, coase, furci, seceri, ferăstraie, lopeți, sferedele și cuțite. Dacă dacii liberi au continuat să utilizeze fierul de plug de tip celtic, în Dacia Romană a pătruns brăzdarul de tip roman, aplatizat, cu vârful triunghiular prevăzut cu o nervurămediană. Acest tip de plug a fost descoperit la Costești, Cristești, Tinosul, Lechința, Pecica, Poiana, Popești, Grădiștea Muncelului. Brăzdarele de plug cu manșon de fixare de tip celtic, prezintă o tipologie comună cu cele descoperite înteritoriile locuite de dacii liberi, cum sunt de exemplu cele de la București, Ploiești sau Râmnicu Sărat. Cea mai răspândită unealtă a rămas în continuare secera cu cârlig, specific dacică, prezentă în toate așezările studiate. Ca element nou, apareînsă coasa cu cârlig și manșon produsă de meșterii de la Sarmizegetusa Regia. Printre obiectele noi se numără și cosoarele pentru vița de vie, sau foarfecele pentru tunsul oilor. Alături de uneltele noi aduse din import, au rămas în uz și celedacice din epoca fierului, în special topoarele, cuiele și piroanele, furcile și secerile curbate din fier. Principalele ateliere de fierărie au fost identificate în apropierea castrelor militare (Apulum, Napoca, Tibiscum, Romula, Hoghiz, Bumbești,Răcari, Slăveni, Praetorium) sau în interiorul unor villae rusticae (Hobița, Chinteni, Apahida). Depozite de unelte agricole romane au fost descoperite la: Dedrad (Reghin), Lechința de Mureș (Mureș), Obreja (Alba), Apoldu de Sus (Sibiu),Căianu Mic (Bistrița Năsăud), Mărculeni (Mureș), semn că la fel ca în vremurile străvechi, conducătorul obștei păstra și distribuia uneltele agricole după vrednicie. Numărul semnificativ mai mare de obiecte descoperite în mediul militar,comparativ cu mediul civil, atestă faptul că aceste obiecte erau extrem de valoroase și atent supravegheate (sclavii nu puteau deține arme, sau obiecte din fier ce puteau fi transformate în arme).

Cea mai dezvoltată industrie din Dacia Romană a fost însă industria ceramică, constând din vase și figurine, lămpi și opaițe, tuburi și țigle. Atelierele de olărit sunt prezente atât în orașe cât și în așezările rurale, resturile unor obiecte ceramicefiind prezente în cantități enorme. Pe lângă ceramica provincială romană, prezentă cu aceeași tipologie în toate provinciile Imperiului, în Dacia se întâlnesc și vase produse după rețeta romană dar cu forme specifice vaselor dacice, sau cu deseneștampilate cu modele din epoca Latene (mai frecvente în Dacia Porolissensis). Fie că au fost produse de meșteri autohtoni, fie că au fost produse de coloniști, aceste vase cu forme autohtone au avut piața lor de desfacere, semn că daciiparticipau activ la viața economică. Majoritatea vaselor ceramice sunt din pastă fină de culoare roșie, bine arse, cu puține ornamente însă frecvent ștampilate cu însemnele atelierului sau ale legiunii a V-a. Există însă și vase de culoare cenușiespre neagră, cu mai mult nisip și pietricele în compoziție de calitate inferioară. Cuptoare pentru ars au fost identificate în localitățile: Apulum, Potaissa, Blandiana, Vințul de Jos, Micia, Ilișua, Cristești, Orheiul Bistriței, Tibiscum, Slăveni,Buridava și Sucidava, dar număruul lor trebuie să fi fost mult mai mare. Majoritatea acestor cuptoare sunt în formă de potcoavă, altele sunt însă rectangulare. Construite din argilă sau din cărămidă, cuptoarele aveau diametrul mai mic de 2metri, cu excepția celui de la Apulum de 4 x 1,12 metri. Numele unora dintre olari sau proprietari au fost identificate pe vasele ștampilate: Valerius Lucius Rufus (Ilișua), Marcus Martinus (Orlea), Marcus Aurelius (Sarmizegetusa), Aurelius șiValerius (Buridava). Vasele de tip "terra sigillata", cu glazură roșie strălucitoare și cu figuri în relief imprimate cu ajutorul unor tipare sunt asemănătoare cu cele aduse din Gallia și Germania. La Apulum, Napoca, Ilișua și Miercurea au fostdescoperite tipare pentru astfel de ornamente, fapt ce atestă producerea vaselor de tip terra sigillata și pe plan local. Printre vasele aduse de coloniștii romani, cele mai numeroase sunt opaițele (lucernae). La Romula, Drobeta, Potaisa și Napocaau fost descoperite tipare pentru producerea de opaițe, semn că tehnologia a fost importată rapid și în Dacia. Multe dintre lămpli sunt inscripționate cu numele cărămidarului: Actor, Aquinus, Armenius, Caius, Drusus, Maximus, Rustikus, Titus,Urus.

Pe lângă vase și opaițe, atelierele de ceramică produceau și numeroase figurine ale unor divinități, păstrate în fiecare casă în mici altare. Denumite genius, aceste mici figurine erau un fel de protectori ai casei la care femeile se rugau pentrubunăvoință și clemență. Tiparele unor astfel de statuete au fost descoperite la Apulum, Dierna, Drobeta sau Romula. Greul acestor ateliere ceramice era reprezentat însă prin cărămizi arse (lateres cocti), țigle (tegulae) și olane (imbrices), pentruconstrucții civile și militare. Calitatea lor era atât de bună încât multe cărămizi au fost furate din șantierele arheologice și reutilizate de țărani pentru construcții moderne. O astfel de cărămidărie romană a fost identificată la Hobița, lângăSarmizegetusa, proprietarul ei fiind Manius Servius Donatus. Pe ștampilele imprimate pe cărămizi figurează și alți meșteri (sau poate comandanți militari), cum sunt: Antonius Super, Iulius Valens, Antonius Rufi. Alte ori, numele suntreprezentate doar prin inițiale: QAB, QCC, QLP, MID, GSV, FAT. Dintre cărămidăriile orășenești, cea de la Dierna utiliza ștampila DR (De Republica), iar cea de la Napoca utiliza ștampila Col Nap (Colonia Napocensis). Unitățile militare, detoate categoriile își produceau singure toate cărămizile prin munca militarilor. Pe aceste cărămizi produse exclusiv pentru construcții militare, ștampila conține numele legiunii: LVM (pentru Legiunea a V-a Macedonica), respectiv LEG XIII GE(pentru Legiunea a XIII-a Gemina). Pe o cărămidă de la Drobeta a fost identificată și o inscripție conținând numele cohortei I Sagittariorium, alături de numele comandantului Aurelius Mercurius. Lipite de cuptoarele ceramice sau de cuptoarelepentru pâine, romanii construiau din cărămidă niște sisteme de ventilare a aerului cald și a gazelor arse denumite hipocaust sau caldarium. Pardoseala era ridicată cu 30-60 de centimetri cu ajutorul unor stâlpișori din cărămidă (pilettes) iar înpereți erau introduse niște tuburi ceramice. Aerul cald și fumul erau ventilate prin aceste tuburi și prin nișele de sub pardoseală. Pardoseala și pereții fiind tot din cărămidă, încăperea se încălzea ca o sobă de teracotă, dar la temperaturi mai mici,controlate prin inchiderea ventilației. Astfel de încăperi erau utilizate în terme pentru saună, dar este probabil că erau destinate pentru conservarea alimentelor (la temperaturi constante de 60-80 de grade Celsius). Stâlpișori asemănători se maiutilizau pentru a ridica pardoseala hambarelor (horreum) împotriva rozătoarelor mici, sau pentru a ridica pardoseala caselor împotriva igrasiei.

Legenda întemeierii Romei spune că primul stat centralizat s-a format prin unificarea celor trei triburi Latinii, Sabinii și Etruscii. Fiecare trib era reprezentat prin 100 de bărbați nobili, capi de familie, conducători ai unor ginte asemănătoarecu cele grecești. Zece ginte reunite formau o asociație politică și militară denumită fraterie, apoi curie, cu un comandant de oaste, un mare preot, sanctuare și ceremonii religiose proprii. Inițial cele 300 de ginte au format 30 de astfel de curii,denumite după mama primului conducător al frateriei: Acculeia, Calabra, Faucia, Floriensis, Rapta, Valiensis, Tifata, Titia. Sediul central, denumit inițial comitia centuriata, a fost reconstruit de Regele Tullus Hostilius primind numele de CuriaHostilia, apoi a fost extins de consulul Cornelius Sulla și a primit numele de Curia Cornelia. Totodată, Cornelius Sulla a dublat numărul frateriilor de la 30 la 60 și respectiv cel al senatorilor de la 300 la 600. Iulius Caesar a mărit numărulfrateriilor la 90 și cel al senatorilor la 900, apoi a construit noul sediu denumit acum Curia Iulia. În anul 94 en, Împăratul Domitian a reconstruit Curia Iulia, după planurile originale, noua clădire a Senatului Romei fiind în funcție până în anul283 en, când a fost distursă de un incendiu. Totodată a redus numărul senatorilor la 400. Senatul Romei se reunea pentru a confirma numirea magistraților și instalarea preoților, pentru a constata executarea instrucțiunilor testamentare, pentru aapăra familia și proprietatea romană prin legi și dispoziții de executare a lor. Puterea executivă era exercitată de Senat prin intermediul magistraților, organizați după rang în asociații denumite colegii (collegium). În ordinea descrescătoare arangului, magistrații imperiului purtau titlul de: consul, pretor, tribun al poporului, edil, chestor, tribun militar, deservind descrescător cele trei clase sociale: nobilii, plebeii și sclavii. Fiecare curie era divizată în 10 subunități denumite decuria,conduse de un decurion, ales pe viață dintre cetățenii cu vârsta mai mare de 50 de ani. Decuria era la rândul său o fraternie, formată din membrii unui clan familial, cu un număr de membri variabil de la o comunitate la alta. Decurionii erau însubordinea unui magistrat și se aflau în fruntea comunității cu puteri executive și juridice depline. Cu alte cuvinte, în fruntea comunității se afla familia cea mai reprezentativă. La orașe, consiliul de administrație era format dintr-un numărvariabil de astfel de decurioni, dar cel mai frecvent era format din 100 de decurioni.

După decurioni, urmau ca rang preoții din ordinul Sodales Augustales, ordin instituit de Împăratul Tiberius pentru a menține și conduce cultul Impăratului Augustus și al Curiei Iulia. Augustalii, în număr de 25 erau aleși dintre principalelefamilii nobiliare ale Romei și înalții preoți ai celor 15 zei principali (flamines maiores). Excepțional, au fost alese și femei în acest ordin, de exemplu Livia, văduva Împăratului Augustus. Augustalii erau în fruntea unor fraternii voluntare,formate pentru a conduce ceremoniile religioase și funerale. Prin lege era interzis ca interesele unei astfel de asociații să intre în conflict cu legea publică (ius publicum). Cel de la treilea rang administrativ era format din colegii (collegium),niște asociații profesionale voluntare, formate în scop lucrativ, pentru a organiza festivități și banchete sau pentru a finanța înmormântările și lucrările publice. Colegiile aveau un sediu denumit aedes sau schola, unde se țineau steagurile,sigiliile, insignele și însemnele, se organizau ședințe, banchete și festivități sau unde era altarul uneia dintre divinități. Colegiile acordau ajutoare materiale (sportula) și apărau proprietatea familiilor membre. Colegiile mari aveau un avocat(defensor) pentru a le reprezenta interesele în fața legii. Pe teritoriul Daciei, cele mai importante astfel de colegii au fost cele ale: aurarilor, lapidarilor, lemnarilor (dendrofori), meșteșugarilor (fabri), corăbierilor și luntrașilor (utricularii),postăvarilor (centonarii) și purtătorilor de letică (lecticari). La Sarmizegetusa au fost identificate trei pietre funerare ridicate de colegiul fabrilor și o piatră funerară pe care se menționează o contribuție a colegiului în valoare de 400 de dinari.Alte inscripții asemănătoare au fost identificate la Apulum unde existau cinci colegii, apoi la Tibiscum și la Drobeta. Organizate mai ales în orașele mari, colegiile aveau un caracter public și își asumau o parte dintre sarcinile municipale, cum arfi de exemplu stingerea incendiilor. Colegiul fabrilor din Sarmizegetusa întrunea numeroși fierari, dulgheri și zidari, fiind format din circa 300 de membri împărțiți în decurii, conduse de un decurion. Cel din Apulum întrunea aproximativ 220de membri, iar sediul său avea un portic cu o lungime de 12 metri, ridicat de patronul său pe nume P. Aelius Rufinus. Un alt decurion, patron al fabrilor din Apulum este înscris pe o piatră funerară cu numele de P. Aelius Valerianus. Colegiileprofesionale sunt strămoșul antic al viitoarelor bresle meșteșugărești.

Dezvoltarea vieții economice și a relațiilor de schimb, au atras după sine un volum mult mai mare de monedă romană decât în epoca premergătoare. În majoritatea lor, monedele erau destinate pentru solda militarilor și plata funcționarilordin administrație, dar au existat și schimburi comerciale sau plata unor diverse servicii. Din timpul stăpânirii romane au fost descoperite în Provincia Dacia peste 100 de tezaure monetare, majoritatea ascunse în epoca anarhiei militare dintreanii 235-271 en, restul fiind descoperiri izolate din aria castrelor și orașelor romane. În Dacia au circulat toate tipurile de monede romane din aur, argint sau bronz: aurei, dinari, quinari, ași, duponzi sau sestreți. Cele mai răspândite și apreciateerau monedele din argint, respectiv dinarii emiși de împărații Antonini, urmați de sestreți. Cea mai mare sumă aminitită pe o inscripție se referă la 80 000 de sestreți donați de Q. Aurelius Tertius orașului Sarmizegetusa pentru aprovizionareaorașului Roma cu cereale (annona). O altă inscripție menționează 50 000 de sestreți pentru pavarea cu piatră a pieții din Sarmizegetusa. O inscripție de la Micia amintește în schimb despre o donație în valoare de 10 pondi de argint (800 dinari)făcută templului lui Silvanus Domesticus, probabil în legătură cu niște cherestea. Majoritatea tranzacțiilor pentru vânzarea și cumpărarea unor sclavi sau case au fost consemnate pe tăblițele din lemn în dinari. Tăblițele cerate mai menționeazăși existența unor case bancare (argentarii), de unde meseriașii și micii proprietari se puteau împrumuta cu mici sume de bani. Începând cu anul 245 en, Împăratul Marcus Iulius Philippus Augustus a acordat provinciei Dacia dreptul să batămonedă din bronz, de valoare mică, cu efigia împăratului pe avers și o femeie ținând emblemele celor două legiuni pe revers. Monedele aveau pe revers inscripția Provincia Dacia și au fost bătute timp de 11 ani, până în anul 256 en. Esteprobabil că monetăria a funcționat la Sarmizegetusa, unde este atestat epigrafic un Ianuarius Augustorum libertus nummularius (cel care verifică monedele). Începând cu anul 257 en, monedele din argint s-au depreciat drastic iar monetăriile dinîntregul imperiu au refuzat să mai bată monedă antrenând o severă criză monetară. Ultimele monede romane din Dacia datează din anul 271en, când mai multe tezaure au fost îngropate cu ocazia retragerii administrației romane din Dacia.

Administrația financiară a provinciei era încredințată unui procurator financiar, cu sediul în colonia Sarmizegetusa unde se păstrau registrele privitoare la impozitele și veniturile provinciei (tabularium provinciae). Pentru stabilireaimpozitelor, primul recensământ general a fost făcut imediat după cucerire în timpul Împăratului Traian. Taxele se recalculau din cinci în cinci ani, când se stabilea impozitul pentru fiecare proprietar și suma totală plătită de fiecare așezare,municipium sau colonie. Impozitul direct se plătea pentru proprietatea funciară (tributum soli), pentru numărul de persoane (tributum capitis), sau pentru imobile (tributa). Impozitele indirecte se plăteau pentru moșteniri 5 % (vicesimahereditatum), pentru vânzarea de sclavi 4 % (vicesima quinta mancipiorum), pentru eliberarea din sclavie 5 % (vicesima libertatis), pentru negustorie 1 % (centesima rerum venalium) sau pentru circulația mărfurilor și a persoanelor 2,5 %(quadragesima). Veniturile din impozitele directe erau administrate de procuratorul provincial pentru administrația locală iar excesul era trimis la Roma. Impozitele indirecte se vărsau de către pretori direct la o secție a fiscului imperial (offciuma rationibus). Înscrierile pe tăblițe le organizau registratorii (tabularii) numiți dintre liberții imperiali iar ajutoarele lor se numeau adiutores tabularii. Registrele erau păstrate de un arhivist (librarius) iar înscrierile propriu zise se făceau prinscribi (scriba tabularii). Numărarea banilor o făceau casierii (arcarii) și socotitorii (dispensatores). Numeroși funcționari ai administrației sunt amintiți pe inscripțiile unor altare închinate zeilor, semn că viața lor era destul de prosperă. Pentruîncasarea taxelor pe circulația mărfurilor (vămilor) serviciul denumit publicum portorium a fost încredințat inițial prin arendă, apoi a fost sub controlul direct al procuratorului provincial prin funcționari denumiți procuratores. Oficiile vamalepropriu zise, erau denumite statio portorii și dispuneau de un birou pentru încasări, fiind dispuse la frontierele provinciei, la intrarea în orașe sau pe drumurile principale și la trecera peste poduri. Fiecare oficiu era deservit prin doi funcționari(servi villici). Știri epigrafice sigure despre astfel de puncte vamale au fost identificate arheologic la: Dierna, Micia și Pons Augusti iar referiri indirecte există pentru: Drobeta, Sucidava, Porolissum, Apulm și Ampelum.

Dintre locuitorii provinciei Dacia, cei cu cetățenie romană erau împărțiți în patru clase sociale: patricieni, cavaleri, plebei și proletari. Patricienii aveau printre strămoși unul dintre fondatorii Romei, dispuneau de o avere mai mare decât unmilion de sestreți, aveau dreptul să-și facă efigii și să fie aleși pentru Senat. Toți preoții erau aleși tot dintre patricieni, deoarece puteau să comunice mai bine cu zeii. Cu fiecare război civil, numărul patricienilor s-a micșorat substanțial, familiiîntregi, cum erau: Horatia, Lucretia, Verginia sau Menenia, au dispărut în întregime. Dintre membrii ordinului senatorial au fost prezenți în Dacia doar unii dintre împărați și guvernatorii provinciei (legati augusti pro praetore). Următorul rangsocial era format din cavaleri (equites), membri ai ordinului ecvestru, cu o proprietate impozitată de cel puțin 400 000 de sestreți, echivalentă cu solda anuală a 450-1000 de legionari Dintre cavaleri, în Dacia au fost atestați epigraficprocuratorii provinciali ai aurului și vămilor, comandanți de legiune (legati Augusti legiones) și ofițeri superiori (tribuni laticlavii). Salariul unui procurator al provinciei era cuprins între 60 000 și 300 000 de sestreți pe an, în timp cecomandantul unei cohorte de auxiliari era plătit cu circa 40 000 de sestreți pe an. Majoritatea cavalerilor au exercitat în Dacia doar o funcție trecătoare sau o comandă militară. Au existat însă și cavaleri stabiliți definitiv în Dacia ca provinciali,ocupând cele mai înalte magistraturi, demnitatea de preoți ai altarului imperial (sacerdotes arae Augusti), sau având extinse proprietăți funciare (conductores pascui et salinarum). Dinte aceștia, un anume P. Aelius Strenuus era preot imperial șiconducătorul colegiilor meșteșugarilor, postăvarilor și navigatorilor. Printre marii proprietari de sclavi, sunt amintiți epigrafic P. Aelius Antipater la Apulum, sau P. Aelius Maximus la Napoca. Alți stăpâni de sclavi, sau patroni ai unor sclavieliberați sunt atestați epigrafic doar în orașele mari: Sarmizegetusa, Apulum, Potaissa, Tibiscum, Porolissum, Drobeta).

Termenul de plebei cuprindea toți cetățenii Romei fără titlul de patrician, iar ca termen generic făcea referință la poporul roman. Plebeii, la fel ca toți cetățenii Romei aveau obligația serviciului militar, echipamentul și armele fiind pe spezeproprii. Cu timpul, în funcție de averea impozitată plebeii s-au structurat în cinci pături sociale: 1. triarii cu 40 000 de sestreți sau 100 iugăre de pământ (50 ha) erau înarmați cu coif, scut, platoșă, cnemide, sabie și lance 2. principes cu o averede 30 000 sestreți sau 75 iugăre de pământ (38 ha) erau înarmați cu coif, scut, cnemide, sabie și lance 3. hastati cu 20 000 de sestreți sau 50 de jugăre de pământ (25 ha) erau înarmați cu coif, scut, sabie și lance 4. leves cu o avere de 10 000sestreți sau 25 iugăre de pământ (13 ha) erau înarmați doar cu scut, sabie și lance 5. accensi cu 5 000 de sestreți sau 10 jugăre de pământ (5 ha), nu aveau armură, luptau doar în linia a treia ca aruncători de sulițe și javeline. Toți cetățeniiRomei cu avere mai mică decât 5 000 de sestreți sau 10 jugăre de pământ formau proletariatul, cea mai săracă pătură socială. Fără importanță militară, era considerați doar buni pentru prăsilă (proles = progenitură). Principalul lor rol în societateera să producă și să crească cetățeni ai Romei, doritori să lupte pentru a obține un rang superior. Mai purtau și denumirea de capite censi, deoarece erau înregistrați în registre nu prin proprietate ci doar ca indivizi. O dată cu creșterea ImperiuluiRoman, necesitățile militare au crescut foarte mult, astfel că proletariatul a fost inclus pentru serviciul militar obligatoriu și începând cu anul 100 îen a format grosul armatei romane. În epoca cuceririi Daciei, aproape întreaga armată deplasatăîn Dacia era formată din proletari. Pentru zilele noastre, limita celor 5 ha de pământ reprezintă o suprafață agricolă îndestulătoare, dar în antichitate producția de grâu se situa undeva între 100 și 500 de kg la hectar. Foarte probabil, loturileagricole distribuite în Dacia erau recenzate după aceleași criterii, întreaga populație rurală (țărănimea) fiind înscrisă în rândul plebei sau al proletariatului. Cele mai clare dovezi arheologice au fost dezvelite la Chineni, unde au fost identificatetrei villa rusticae alăturate.

Plebea, adică poporul, a format osul sănătos al unităților militare ridicate din Dacia. Dintre acestea, ala I Ulpia Dacorum și cohors I Ulpia Dacorum au fost formate încă din timpul vieții Împăratului Traian. Au urmat apoi: cohors I AeliaDacorum pe timpul Împăratului Hadrian, cohors II Aurelia Dacorum și cohors II Aurelia Sacorum formate pe timpul Împăratului Marcus Aurelius. Pe timpul Împăratului Alexandrus Severus este atestată documentar cohors IV novaCumidavensium Alaxandriana iar în timpul Împăratului Gordianus al III-lea s-a format cohors gemina Dacorum Gordiana milliaria. Despre alte două unități, cohors II Augusta Dacorum pia fidelis milliaria equitata, respectiv cohors IIIDacorum equitata nu se știe cu exactitate când au fost formate. Ținând cont de numărul de ordine, rezultă că în Provincia Dacia au fost formate din provinciali cel puțin 15 unități militare cu un efectiv total de 7 200 - 12 000 de militari, adicăcirca 1/20 din întregul efectiv al armatei romane. O aripă (alae) conținea elita cavaleriei, formată din 480-720 militari, dotați cu coif și armură de zale, lance, sabie și arc. La comandă se afla un prefect ajutat de 16 decurioni ce comandau cele 16turmae, formate din câte 30 de călăreți. Aripile lărgite (ala milliara) erau formate din 720 de militari, împărțiți în 24 de turmae a câte 30 de militari. Cohorta quingenaria era o unitate de infanterie, formată din 480 de militari conduși de unprefect, ajutat de 6 centurioni la comanda celor 6 centurii formate din câte 80 de militari. Cohorta milliaria era tot o unitate de infanterie, dar formată din 800 de militari, conduși de un tribunum militum și 10 centurioni ce comandau cele 10centurii a câte 80 de militari. Cohortele erau unități de infanterie ușoară, fără armură grea sau coif. Tipic luptau în flancurile frontului de luptă, dar unele dintre ele aveau o armură din zale (lorica segmentata) și luptau alături de legionari.Cohortele de cavalerie erau formate din 480 de militari (cohors equitata quingenaria) sau din 800 de militari (cohors equitata milliaria) și erau divizate în centurii a câte 80 de militari conduse de centurioni. Cohortele de cavalerie erau fortificatecu 4 sau 8 turmae de infanterie (alți 480-800 de militari). Solda anuală a unui prefect sau tribun era de 53 200 de sestreți, cea a unui centurion de 5 320 de sestreți, iar cea a militarilor era cuprinsă între 1 052 și 2 100 de sestreți, în funcție devechime și rang (pedes, tesserarius, signifer, optio, vexillarius). Însumată, proprietatea funciară a acestor militari era undeva între 50 000 și 500 000 de hectare, adică întreaga suprafață din "ager publicus", incluzând și loturi de pădure.

În primul secol după cucerirea romană, circa 90 din populația provinciei era formată din peregrini, adică din locuitori liberi dar fără cetățenie romană. Acești peregrini proveneau din mai multe surse: 1. triburile de daci care au ales să se

alieze romanilor de bună voie 2. toate celelalte triburi vecine declarate prieteni ai romanilor 3. coloniști din toate colțurile imperiului 4. sclavi eliberați (liberți) sau sclavi care și-au cumpărat libertatea provenind mai ales de la Sud deDunăre, din Provincia Moesia. Peregrinii puteau să dobândească cetățenia romană prin cumpărare, sau după 25 de ani de serviciu militar ca auxiliari. Uneori, împărații acordau cetățenie în bloc unor triburi întregi, unor orașe sau chiar unorprovincii. Peregrinii nu beneficiau în totalitate de drepturile cetățenilor, dar nu puteau fi torturați în timpul anchetelor criminale și nu puteau fi executați decât în urma deciziei unui procurator provincial (legatus Augustus). Supuși legilor civile,peregrinii erau plătitori de taxe, în special taxele directe pentru capitație și taxa pentru pământ. Erau însă exceptați prin însăși situația lor economică de la taxele indirecte (pentru moștenire, comerț sau cumpărarea și vânzarea de sclavi).Peregrinii nu puteau lupta în legiuni și nu aveau dreptul să se căsătorească cu cetățeni ai Romei, dar puteau fi recrutați în trupele provinciale auxiliare, primind cetățenie pentru ei și urmașii lor pe linie bărbătească. Localitățile acestor peregrini,denumite civitaes peregrinae aveau un grad destul de mare de autonomie administrativă și dețineau restul pământurilor, exceptate de la confiscare de către romani. În fruntea acestor comunități se aflau în continuare familiile dominante rămasedin epoca premergătoare cuceririi romane. În anul 212 en, constituția Antoniană emisă de Împăratul Marcus Aurelius Severus Antonius (Caracalla) a garantat cetățenia romană pentru toți locuitorii liberi din înteraga arie a Imperiului Roman,astfel că starea socială a peregrinilor a fost complet desființată. Toți bărbații imperiului au primit titlul de Romani. După cum notează Dio Cassius, oficial această dispoziție dorea să onoreze bărbații imperiului, dar neoficial decizia a fost luatăpentru a crește fiscalitatea, provincialii străini câștigând astfel dreptul să plătească și taxele indirecte. Prin această măsură, toți locuitorii imperiului au devenit egali în drepturi, iar baza generală de impozitare a crescut cu 70-80 %.

Ultima categorie socială o formau sclavii (servus). După legea romană sclavii erau înscriși ca proprietate, fiind lipsiți de personalitate juridică. Puteau fi supuși la pedepse corporale, puteau fi exploatați, torturați sau chiar executați după ojudecată sumară. Locuind în condiții mizere, sclavii erau utilizați cel mai frecvent pentru muncile cele mai mizerabile din mine sau din fermele agricole. Epitaful de pe diverse pietre de mormânt identifică însă peste 55 de meserii exercitate desclavi, printre care: bucătar, bărbier și frizer, muncitor în manufacturi, hamal, morar, brutar, cizmar, scrib, secretar, registrator, normator sau doctor. Unii dintre aceștia beneficiau de condiții de trai mult mai bune decât cele ale peregrinilor sauchiar decât cele ale cetățenilor de rang inferior. Sclavii puteau fi proprietatea unei persoane (sclavi casnici) sau puteau aparține statului (sclavi imperiali). Mărturia unui sclav nu era luată în considerare în justiție decât dacă mărturia a fostobținută prin tortură. Cu timpul, legea a protejat din ce în ce mai mult drepturile sclavilor, emițând legi și reguli speciale, inclusiv dreptul de a depune plângere împotriva stăpânului pentru rele tratamente. Sclavii nu puteau deține nici un fel deproprietate, dar de cele mai multe ori stăpânii le acordau dreptul să aibă obiecte pentru uzul propriu. Sclavii educați aveau dreptul să câștige sume modeste de bani, în speranța că vor putea să-și răscumpere libertatea. De cele mai multe ori,sclavii reușeau să se răscumpere doar la vârste înaintate când oricum nu mai puteau presta munci grele, stăpânii folosind răscumpărarea pentru a cumpăra sclavi tineri. Sclavii eliberați purtau denumirea de libertus și erau excluși de la funcțiileadministrative și de la nominalizarea pentru preoție sau pentru Senat. Copiii lor născuți liberi aveau însă drepturile depline ale oricărui cetățean. În Dacia, majoritatea sclavilor au provenit din prizonierii de război, estimați de unii autori la unnumăr de circa 400 000 de suflete. Dintre aceștia, majoritatea au luat drumul Romei. Dintre cei rămași, mulți au fost eliberați sau și-au răscumpărat libertatea, astfel că în secolul al III-lea al erei noastre numărul lor era deja foarte redus. Aurămas însă numeroase pietre funerare și altare închinate zeilor cu inscripții ce atestă ridicarea lor de către un sclav, semn al unei vieți economice prospere. Numele acestor sclavi este de factură latină: Felix, Fortunatus, Bellinus, Securus, Vitalis,Rufinus, Tenax, Carus, Bona, Candida, semn că stăpânii lor s-au ocupat de educarea și romanizarea lor. Puținii lor bani au fost destinați pentru a cumpăra puțină nemurire.

În ce privește limba și scrierea latină, cercetătorii au analizat și publicat până în prezent peste 4 500 de inscripții din Dacia Romană. Majoritatea lor sunt scrise în piatră, cu litere majuscule, pe altare și monumente funerare într-o formădenumită scriere capitală sau monumentală. Există însă și fragmente de text scrise cu litere mici, cursive, într-o formă denumită scriere cursivă. Astfel de texte s-au păstrat mai ales sub forma unor contracte de cesiune a unor activități legate deminerit, scrise pe tăblițe din lemn acoperite cu ceară de albine (circa 50), descoperite în galeriile minelor de la Alburnum Maior. Alte surse epigrafice sunt reprezentate prin: cărămizi (42), țigle (22), amfore (15), vase din lut (25), plăcuțe dinmetal (4), fragmente de mozaic, monede, obiecte de podoabă. Limba latină s-a impus de la bun început ca limbă oficială, în primul rând în administrație și în mediul militar, apoi în viața orașelor și doar în ultimul rând în viața rurală. Toatefragmentele păstrate utilizează limba latină corectă, cu foarte puține cuvinte preluate din latina vulgară sau împrumutate din alte limbi. Inscripțiile oficiale sunt redactate cel mai corect, fiind standardizate după un formular conceput încancelariile imperiale, aceste inscripții fiind comune în toate provinciile imperiului. Exemple: "felicissimus fortissimusque princeps" sau "mater sanctissimi Antonini Augusti et castrorum senatusque ac patriae". Expresiile stereotipe suntfrecvente și în inscripțiile de pe pietrele funerare comandate de particulari, fiind redactate de scribi după un model. Nu existau școli publice, taina scrierii fiind dobândită în secret, cu multă trudă, cheltuielile pentru studiu fiind suportate din baniparticulari. Tipic, meseria de scrib era transmisă din tată în fiu și se deprindea încă din fragedă copilărie. Barbarii distrugeau cu intenție și reavoință toate semnele și inscripțiile, omorând prioritar scribii și păstrătorii de documente și înscrisuri,pentru ștergerea tuturor datoriilor. Din acest motiv, nobilii preferau să utilizeze în provincii sclavi sau liberți special instruiți, a căror viață era prea puțin prețuită. Ipotezele referitoare la răspândirea scrierii latine printre daci, în școli publice, suntabsurde. Scrisul era principală armă a celor învățați împotriva analfabeților și era supus cutumelor aristocratice. Epitafele scrise pe pietre funerare sau pe sarcofage nu erau destinate pentru a lumina mintea analfabeților, ci pentru a subliniafaptul că familiile cu origine nobilă se bucură de o viață nemuritoare, sunt un fel de semi-zei. Rolul lor era să sporească respectul și teama.

Limba latină își are originea în Latium, regiunea locuită de latini, leagănul unuia dintre cele trei triburi care au fondat cetatea Romei. Din punct de vedere gramatical, limba latină este caracterizată astfel: este puternic flexionară, are treigenuri distincte, șapte cazuri (ablativ, acuzativ, dativ, genitiv, locativ, nominativ, vocativ), cinci declinări, patru conjugări, șase timpuri, trei persoane, trei moduri, două voci, două aspecte și două numerale. Alfabetul latin a derivat din cel etrusc,dar include numeroase asemănări cu alte alfabete din lumea antică (grecesc, fenician, scrierea liniară primitivă). Cuvintele se scriu și se citesc de la stânga la dreapta, deși textele mai vechi folosesc și scrierea de la dreapta la stânga, sau ceaalternantă cu un rând scris de la stânga la dreapta urmat de un rând scris în oglindă și citit de la dreapta la stânga (boustrophedon). Termenul de limbă latină veche se referă la scrierea ce a precedat anul 75 îen și este caracteristică unor autori ca:Titus Plautus (254-184 îen), Marcius Cato (234-149 îen), Quintus Catulus (secolul II îen), Lucius Pomponius (secolul II îen). Limba latină clasică s-a standardizat la sfârșitul Republicii dar mai ales în perioada Imperială și a cuprins în mai puținde două secole întregul spațiu Mediteranean. Epoca de Aur a limbii latine este considerată perioada de circa două secole dintre scrierile lui Cicero și cele ale lui Ovidius Naso, principalii corifei fiind: Marcus Varro (116 - 27 îen), Marcus Cicero(112- 32 îen), Servius Rufus (106-43 îen), Iulius Caesar (103-44 îen), Cornelius Nepos (100-24 îen), Marcus Cato (87-48 îen), Publius Cato (secolul I îen), Gaius Catullus (84-54 îen), Vergilius Maro (70 - 19 îen), Horatius Flaccus (65 îen - 8en), Ovidius Naso (43 îen - 18 en), Titus Livius (64 îen -12 en), Pompeius Trogus (secolul I en). În timpul Provinciei Dacia cei mai reprezentativi autori latini au fost: juristul Publius Juventius Celsus (secolul I-II en), poetul Decimus JuniusJuvenalis (secolul I-II en), poetul Publius Annaeus Florus (secolul I-II en), istoricul Cornelius Tacitus (56-120 en), istoricul Marcus Justinus (secolul II en), juristul Sextus Pomponius (secolul II en), scriitorul Granius Licinianus (secolul II en),istoricul apologet creștin Marcus Minucius Felix (secolul III en).

Atât viața de stat cât și viața particulară a romanilor erau împletite cu viața zeilor și a divinităților, sau cu cea a sufletelor nemuritoare. Extrem de superstițioși, romanii aveau altare în toate spațiile publice, pe domeniile private, dar și înfiecare locuință. Posternația lor în fața zeilor era însoțită de un fel de negociere, după principiul "do ut des" (ofer și revendic). Romanii ofereau ofrande și făceau sacrificii pe altarul zeilor așteptând în schimb o răsplată înzecită, zeii fiind rugațisă ofere și ei ceva, după puterea lor. Familiile de elită dețineau toate posturile de preot și custode în altarele principalilor zei. Preoții (pontifex) exprimau prin glas omenesc dorința zeilor, iar în fruntea lor se afla un Pontifex Maximus a căruiprincipală îndatorire era să mențină pacea zeilor (pax deorum). Pontifex Maximus era în fruntea unui consiliu de preoți, denumiți auguri, însărcinați să citească auspiciile și dorința zeilor, fie după zborul păsărilor fie citind în viscereleanimalelor sacrificate. Augurii primeau dreptul pe viață să fie în fruntea tuturor procesiunilor religioase, să participe la toate banchetele publice ținând în mână simbolul ordinului lor denumit lituus, o trompetă în spirală cu ajutorul căreiatrimiteau spre cer sunete ce formau în cer un altar. Romanii adulau o multitudine de zei în fruntea cărora se aflau cei 12 zei denumiți Di Consentes, sau Di Imortales, zei ce formau șase perechi sau șase familii: Jupiter - Junona, Marte - Venus,Neptun - Minerva, Apollo - Diana, Vulcan - Vesta, Mercur - Ceres. Numeroși alți zei mai puțin puternici își aveau sălașul în ceruri sau în adâncurile pământului și ale apelor. Jupiter, zeul zeilor era simbolul autorității divine, fundamentul relațieidintre cetate și zei. Junona, soția lui Jupiter era protectoarea Romei, zeița nașterilor și a căsătoriei. Marte, zeul războiului și protectorul agricultorilor era căsătorit cu Venus, zeița frumuseții și a dragostei. Neptun, zeul apelor dulci sau sărateforma un cuplu cu Minerva, zeița înțelepciunii și a strategiei militare. Apollo, zeul soarelui și al luminii era patronul muzicii și poeziei, al adevărului și al puterii de a vindeca bolile fiind însoțit cu Diana, zeița vânătorii, protectoarea naturii, apădurii și a animalelor sălbatice. Vulcan, zeul focului și al vulcanilor era patronul fierarilor, asociat în unele legende cu Vesta, zeița virgină a sănătății, patroana casei și a familiei, patroana tempului vestalelor. Mercur, zeul finanțelor și alcomerțului era patronul călătorilor, al negustorilor și al mesagerilor, fiind asociat de Titus Livius cu Ceres, zeița agriculturii, patroana maternității și a fertilității. Dintre aceștia, Jupiter, Junona și Minerva aveau templul pe dealul Capitoliuluidin Roma și erau denumiți Triada Capitolină. În toate așezările templele închinate lor purtau numele de Capitolia, iar preoții lor erau denumiți preoți majori (flamines maiores).

Alți zei de importanță mai mică erau: Carmentis protectoarea nașterilor și a maternității, Flora zeița florilor și a primăverii, Fortuna zeița norocului, Liber Pater zeul viței de vie, Pomona zeița religiei, Portunus zeul porților, Silvanus zeulpădurii și protectorul vitelor, Volturnus zeul râurilor. Preoții lor, denumiți preoți minori (flamines minores) puteau să provină și din rândul plebeilor, fapt ce a favorizat răspândirea acestor culte în provincii. Fiecare dintre acești zei avea dedicatun festival (feriae) însoțit de jocuri și sărbători populare (ludi) sau de banchete private (dies festi), asemănător cu zilele de sărbătoare din calendarul creștin. Sărbătorile publice se țineau în fața templului închinat zeului respectiv, ridicat pe banipublici, fiind conduse de preotul dedicat acelui zeu. Pentru practicile religioase din mediul privat, romanii ridicau mici altare închinate zeului protector al casei, de obicei ales în funcție de interesele profesionale sau de ocupația proprietarului.Pentru protecția casei, divinitățile mai mici purtau numele de lares, penates sau genius și erau aflate în stânsă relație doar cu capul familiei (pater familias) cel însărcinat cu libațiile zilnice și totodată cel care avea dreptul să denumească spiritulcasei sau să stabilească ritualul și obligațiile ce trebuiau îndeplinite zilnic. Altarul casnic era cel mai frecvent denumit lararium. Cea mai simplă formă de sacrificiu pe altar se numea libație (adorare) și consta din turnarea unui lichid (vin, nectar,lapte sau miere) într-un vas special denumit patera. Pentru a fi complet, sacrificiul trebuia însoțit de o rugăciune utilizând formule standardizate de invocare a zeilor. Pe altarul zeilor se mai depuneau jurămintele și obligațiile contractuale, cuscopul de a atrage patronajul și judecata zeilor. Tot cu titlul de ofrandă pe altarul zeilor se depuneau ghirlande de flori, cununițe împletite din spice de grâu, primele fructe coapte ale sezonului, faguri de miere sau alimente rupte de la masa zilei.Cele mai puternice sacrifcii se făceau însă doar anual și constau din animale deomestice: vite, oi sau porci. Animalul sacrificat trebuia să fie cel mai frumos exemplar, împodobit cu ghirlande de flori, cu coarnele aurite, iar animalul trebuia să fieliniștit pentru ca sacrificiul să armonizeze lumea terestră cu cea a divinităților. Pentru divinitățile cerului sacrificiile se făceau în miezul zilei, în timp ce pentru zeii adâncurilor sacrificiile trebuiau făcute pe întuneric, în miez de noapte.

Nu au fost identificate până în prezent urme materiale ale prezenței creștinilor în Provincia Dacia, nici referiri istoriografice, deși prezența lor în Serbia, la Sirmium, face ca această ipoteză să fie plauzibilă. Fără prea multe scrupule referitorla motive, romanii persecutau și martirizau pe oricine refuza deschis să facă sacrificii pe altarele zeilor lor. Din acest motiv, prozelitismul creștin se făcea în mare taină, noaptea pe ascuns, în iatacuri și dormitoare sau în galerii subterane secrete.În fața legii, acuzația de Creștinism trebuia să fie adusă de un procurator (procuror) iar acuzatorul (delatorul) putea fi recompensat cu o parte din averea acuzatului. Înainte de anul 250 en, fiecare guvernator judeca după opiniile sale personale,deoarece nu exista nici un edict imperial care să reglementeze situația creștinilor. Potrivit apologistului creștin Septimius Tertullian (155-240 en), unii guvernatori din Africa nici măcar nu acceptau astfel de procese. Împăratul Traian Decius aemis primul edict potrivit căruia toți cetățenii imperiului erau obligați să facă sacrificii pentru zeii ancestrali, în fața magistratului, primind în schimb un certificat (libellus). Împăratul Valerianus Augustus (253-260) a ordonat sub pedeapsa cumoartea, ca preoții creștini să facă sacrificii pe altarele zeilor romani, iar senatorii și cavalerii creștini și-au pierdut titlul și proprietatea. Printre cei executați s-au aflat Episcopul Ciprian al Cartaginei și Episcopul Sixtus al II-lea al Romei. Printreapărătorii creștinismului s-au numărat și numeroși avocați, scriitori sau filozofi. Dintre aceștia, în dialogul său filozofic intitulat Octavius, apologetul Marcus Minucius Felix opune argumentele păgânului Caecilius Natalis celor emise deavocatul provincial Octavius Januarius. În apărarea păgânilor, Caecilius Natalis spune că în majoritatea lor creștinii sunt analfabeți și nu pot judeca cu responsabilitate problemele divinității, iar zeii romanilor și-au dovedit superioritateacâștigând dominația asupra întregii lumi. În plus, religia creștină nu poate fi decât prostească din moment ce preamăresc un om crucificat, și respectiv crucea, adică instrumentul prin care a fost pedepsit pentru fapte nedemne. În favoareacreștinilor, Octavius Januarius răspunde că nu poate să existe decât un singur Dumnezeu, universal și imens, ce nu poate fi văzut sau numit de noi, creator al tuturor lucrurilor. În ce privește omul de pe cruce, Octavius răspunde că a fost doar unsemn al puterii de iertare a lui Dumnezeu. Dacă printre militarii și coloniștii veniți din toate colțurile imperiului au existat și creștini, atunci cu siguranță epoca de anarhie militară a reprezentat pentru ei o adevărată mană cerească, un momentprielnic pentru prozelitism.

Mari amatori de ospețe și banchete, pe lângă cele 40 de zile de sărbători religioase romanii mai aveau numeroase alte motive pentru festivități, astfel că zilele de sărbătoare (dies fasti) erau mai numeroase decât zilele nesacre (dies nefasti).Sărbătorile de stat erau însoțite de festivaluri publice plătite din banul public, în timp ce festivalurile din mediul privat onorau un anumit individ sau o familie oarecare, asemănător cu zilele onomastice din prezent. În zilele faste toate proceseleși certurile trebuiau întrerupte iar sclavii erau scutiți de majoritatea muncilor, cu excepția muncilor agricole și a celor indispensabile vieții. Cei care lucrau în zilele de sărbătoare plăteau o amendă oarecare (piaculum), cel mai frecvent un purcel.O parte dintre sărbători erau fixe (stative), altele erau mobile ziua fiind aleasă de preoți (conceptivae), iar cele mai rare erau cele impuse prin ordin imperial (imperative) pentru a sărbători triumful unui general. În fiecare lună erau între 6 și 16sărbători distribuite astfel: Ianuarie (8), Februarie (11), Martie (11), Aprilie (10), Mai (9), Iunie (15), Iulie (16), August (14), Septembrie (8), Octombrie (16), Noiembrie (6), Decembrie (15). Unele festivaluri țineau însă o săptămînă (LudiAugustales, Ludi Apollinares, Ludi Megalenses, Ludi Cereri, Parentalia, Vestalia ), sau chiar două săptămîni (Jocurile Plebeilor, Jocurile Romanilor) fiind însoțite de spectacole de teatru și competiții sportive. Dintre sărbătorile cu durată de o zi,cele mai reprezentative sunt: zilele de naștere (Dies Natalis), ziua spiritelor rele (Lupercalia - 15 II), cursa de cai în onoarea lui Marte (Equirria - 27 II), ziua femeii (Matronalia - 1 III), ziua zeiței Luna (Noctiluna - 31 III), ziua zeiței Venus(Veneralia - 1 IV), festivalul vinului (Vinalia - 23 IV), ziua florilor (Ludi Florales - 1 V), ziua târgurilor (Mercuralia - 15 V), ziua pescarilor (Ludi Piscatorii - 7 VI), ziua norocului (Fors Fortuna - 24 VI), ziua zeului Neptun (Neptunalia - 23VII), ziua porților deschise (Portunalia - 17 VIII), ziua fierarilor (Vulcanalia - 23 VIII), ziua templului lui Jupiter (Epulum Iovis - 13 IX), ziua Împăratului Augustus (Augustalia - 12 X), ziua cailor (Equirria - 15 X), ziua circului (Ludi circensis- 1 XI), ziua castității (Bona Dea - 3 XII), ziua templului lui Saturn (Saturnalia - 17 XII), ziua soarelui (Dies Natalis Solis Invicti - 25 XII). Ce excepția preoților, romanii nu aveau nici un fel de obligații religioase în zilele faste.

Din punct de vedere arheologic și istoric, expresia cea mai clară a transformărilor petrecute în timpul ocupației romane o reprezintă apariția și dezvoltarea orașelor romane, așezări administrate strict după legea romană pentru o populațieformată majoritar din cetățeni romani. Primul oraș roman a fost Colonia Dacica (Sarmizegetusa Ulpia Traiană), sediul primului guvernator al provinciei senatorul Decimus Terentius Scaurianus, fost Consul suplinitor între anii 102-104.Respectând tradiția romană, guvernatorul a tăiat prima brazdă de pământ cu un plug tras de un bou alb și o vacă albă. Fondarea coloniei a fost imortalizată pe o inscripție lapidară reprodusă de câteva manuscrise medievale, dar și pe un sestretdin bronz cu efigia Împăratului Traian. Orașul a fost întemeiat pentru a închide terenul din jurul castrului militar ridicat în anul 102 de legiunea a IV-a Flavia Felix pentru a controla trecătoarea de la Tapae. Orașul avea forma dreptunghiulară culatura mare de 600 metri și cea mică de 540 metri, ocupând astfel o suprafață totală de 32,4 ha. Temelia zidului de apărare s-a pus din pietre de râu legate cu mortar, peste care s-a ridicat un zid cu înălțimea de 75 cm din blocuri fasonate degresie. Peste această fundație se ridica o palisadă (agger) înaltă de 4-5 metri, iar la colțuri incinta urbană avea bastioane trapezoidale. Cele două drumuri principale ce porneau din castrul central ieșeau în afara orașului prin patru porți dispuse pefiecare latură a orașului. Zidurile delimitau însă doar teritoriul consacrat al orașului, utilizat pentru refugiu și apărare în caz de pericol. Locuințele (villae), atelierele, templele private, școala de gladiatori, amfiteatrul, cimitirul și grajdurile seaflau în afara perimetrului împrejmuit cu zid. Dintre acestea, cea mai impunătoare construcție era amfiteatrul, de formă ovală cu lungimea de 88 metri și lățimea de 69 metri (arena de 66 x 47 metri) și o capacitate de maximum 5 000 despectatori. Sute de daci condamnați la moarte au vărsat sânge în acest amfiteatru, în lupte de galdiatori sau împotriva unor animale sălbatice, pentru a împlini festinul romanilor. Tot aici se găsea altarul Împăratului (ara Augusti) și marele preotal provinciei (coronatus Daciarum trium). În timpul Împăratului Severus Alexandru (222-235 en) colonia Ulpia Traiana a fost ridicată la rangul de metropolă (metropolis). Istoricul cercetărilor și materialul arheologic sunt descrise pe larg înmonografia domnului Hadrian Daicoviciu.

Primul oraș din Dacia ridicat la rangul de municipiu a fost Napoca (Cluj), un important centru tribal al dacilor semnalat în anul 108 ca așezare (vicus) pe traseul drumului dintre Potaissa și Porolissum, drum construit de "cohors I Flavia UlpiaHispanorum milliaria civium Romanorum equitata". Prima vizită din anul 117 a Împăratului Publius Aelius Hadrianus la Napoca, a fost ocazionată de acțiuni armate ale dacilor, iazigilor și roxolanilor ce au dus la moartea guvernatorului IuliusQuadratus Bassus, senator al Romei și fost Consul în anul 105 en. Împăratul a făcut pace cu roxolanii mărindu-le subsidiile și a numit ca procurator provincial pe generalul Marcius Turbo din ordinul cavalerilor ecveștri, cu o retribuție anuală de200 000 de sestreți. În timpul celei de a doua vizite, din anul 124, localitatea a primit dreptul la auto-guvernare fiind ridicată la rangul de Municipium Aelium Hadrianum Napocense, puterea executivă fiind exercitată prin doi duumviri, doi ediliși un senat al orașului format din 30-50 de decurioni. Toți locuitorii orașului au primit titlul de municeps, cu drepturile și obligațiile depline ale cetățenilor romani privitor la taxe și la serviciul militar. Acest tip de guvernare, denumit de romaniputere populară (res publica) nu era chiar atât de diferit de comanda militară, dat fiind faptul că toți decurionii erau foști militari combatanți. Municipiul dispunea de un vast teritoriu extra muros format din așezări mici (vicium), conduse de unprefect local, dar subordonate senatului municipal. În același an, Napoca a devenit capitala provinciei Dacia Porolissensis, înființată de împărat pentru paza graniței de Nord a Imperiului. Împăratul Hadrian a fost omagiat pentru intervanția sadin Dacia cu titlul de Dacicus, prezent pe una dintre edițiile de sestreți, în timp ce pe reversul ediției din anul 136 en apare numele provinciei Dacia. În mai puțin de 50 de ani, pe timpul Împăratului Marcus Aurelius (161-180) sau a fiului săuComodus (180-192), orașul a fost ridicat la rangul de Colonia Aurelia Napocensis. Titlul de colonie se acorda orașelor din teritoriile ocupate cu cel puțin 300 de veterani romani, dar de regulă numărul lor depășea câteva mii. Folosiți ca bază derecrutare pentru armata romană, locuitorii acestor colonii foloseau limba și obiceiurile romane și se considerau a fi romani cu drepturi depline. Orașul antic ocupa cu aproximație zona centrală a orașului actual, pe malul drept al Someșului.

În timpul Împăratului Publius Aelius Hadrianus a primit titlul de municipiu și orașul Drobeta (Turnu Severin), construit la picioarele podului ridicat de Apolodor din Damasc. Așezarea dacică a fost ocupată în anul 101, iar în anul 103 a fostconstruit primul castru de apărare cu ziduri din piatră și o suprafață de 2 hectare. După construirea podului, castrul adăpostea o cohortă formată din circa 500 de militari pentru a asigura apărarea podului și perceperea taxelor vamale. In decursulanilor, în castrul Drobeta au fost semnalate numeroase unități militare, printre care; Legiunile: a I-a Italica, a IV-a Flavia Felix, a V-a Macedonica, a VII-a Claudia și a XIII-a Gemina sau Cohortele: a I-a Antionchesium, a I-a Sagittariorum, a I-a Cretum, a II-a Hispanorum, a III-a Brittonum și a III-a Campestris. Orașul de formă poligonală s-a dezvoltat în jurul castrului de apărare și a fost la rândul lui înconjurat de o incintă, cu un șanț de apă în fața zidului. În timpul campanieimilitare din anul 117 en împotriva dacilor, iazigilor și roxolanilor, Împăratul Hadrian s-a temut că nu va putea apăra podul și a ordonat demontarea întregii structuri din lemn, tăind astfel liniile de aprovizionare și retragere strategică. Armata dela Nord de Dunăre a rămas cu o singură opțiune: învingem sau murim. Victorios în campania sa militară (mai mult pe cale diplomatică), împăratul a revenit la sentimente mai bune și la cea de a doua vizită în provincie, cea din anul 124 en, aridicat orașul la rang de Municipium Publium Aelium Hadrianum Drobetense. Cei circa 14 000 de locuitori ai orașului au dobândit astfel independență administrativă dar și obligația de a plăti taxele comerciale. Chiar și așa, cu podul dărâmat șiîmpovărat de taxe, orașul s-a dezvoltat continuu, astfel că în anul 193 en populația era în jur de 40 000 de locuitori iar Împăratul Septimius Severus i-a acortat titlul de Res Publica Coloniae Septimiae Drobetae. Între anii 245-247 en au fostrefăcute termele și castrul militar, distruse de o invazie barbară, fiind adăugate turnuri suplimentare și în spațiile dintre cele patru porți. Lângă oraș, au fost identificate ruinele fostului amfiteatru, sediul principalelor festivaluri publice și arenajocurilor romane. Aici își sfârșeau viața în lupte de gladiatori sclavii rămași nevănduți în urma principalelor târguri, pentru a reduce cheltuielile de întreținere și transport.

Orașul cel mai întins teritorial și cel mai dezvoltat din punct de vedere urbanistic a fost însă Apulum (Alba Iulia), organizat în jurul castrului de legiune construit în anul 106 de Legiunea a XIII-Gemina. Castrul avea o suprafață de 400 x 400metri (16 ha) iar construcțiile civile (canabae legionis) se extindeau pe alte 500 x 700 metri (35 ha). Unitatea cantonată aici avea ca misiune administrarea și apărarea minelor aurifere de la Apulum, un fel de El Dorado al lumii antice ce a atrasnumeroși coloniști și aventurieri. Orașul civil al acestor coloniști peregrini, la care se adăugau meșteșugari, negustori și sclavi, era la distanță de cel organizat în jurul castrului militar unde erau locuințele veteranilor și cele ale familiilorîncropite de militari. În proprietatea tribului Papiria, de care aparținea și Împăratul Traian este înscrisă o colonie denumită Apulensis, alături de Ulpia Traiana, caz în care orașul a primit de la bun început titlul de colonie și iar locuitorii săi auprimit cetățenia romană. Istoricii au considerat însă că este vorba despre orașul Puglia din Sudul Italiei, sau că este vorba despre Împăratul Traianus Decius. Orașul civil s-a dezvoltat mai rapid decât castrul militar, fiind administrat de unconsiliu al decurionilor, dependent însă de comandantul militar al castrului (conscribi et cives Romani consitentes kanabis legionis). În timpul Împăratului Marcus Aurelius, în anul 180 en, orașul civil a fost ridicat la rangul de MunicipiumAurelium Apulense și imediat după acea fiul său Commodus a ridicat orașul la rangul de Colonia Aurelia Apulensis. Acest oraș civil s-a format în valea Mureșului, pe locul actualului cartier Partoș, la distanță de castru. În timpul ÎmpăratuluiSeptimiu Severus, așezarea din jurul castrului militar a fost ridicată și ea la rangul de Municipium Septimium Apulensis iar în anul 250 en Împăratul Traianus Decius i-a acordat rangul de Colonia Nova Apulensis. Așadar au existat două coloniicu numele de Apulum, dar cea cu rol politic și administrativ a fost doar cea militară. În epoca medievală, Orașul de Jos este menționat ca o adunătură insalubră de oameni, un adevărat pericol public. Începând cu anul 169 orașul Apulum a fostcapitala provinciei Dacia Apulensis și sediul guvernatorului provincial, însărcinat cu apărarea frontierei. În oraș funcționau sediile administrației, monetăria, procuratura, principalele temple publice, palate, apeducte, fântâni publice și probabilun amfiteatru. O inscripție grecească din anul 252 en folosește pentru colonie denumirea de Chrysopolis (Orașul de Aur). Pe lângă importanța economică, Apulum era și singurul nod de comunicație pentru toate drumurile romane. În Dacia,toate drumurile duceau la Apulum.

Un alt oraș dezvoltat în jurul castrului militar a fost cel de la Romula (Reșca Olt) situat pe locul unei vechi așezări dacice, identificată ca Malva. Castrul militar, zidit în piatră, a fost ridicat în timpul Împăratului Traian pentru a controlaaccesul pe culoarul Oltului între castrele de la Sucidava și Arutela. Un alt drum roman traversa provincia transversal pe traseul Romula, Pelendava, Răcari, Drobeta. Pe teritoriul său au fost identificate următoarele unități militare: Legiunea aVII- Claudia, Legiunea a XXII Primigenia și Cohorta I Flavia Commagenorum. Ruinele orașului antic (60 ha) și necropolele romane se întind pe o suprafață de circa 300 de hectare, cu mai multe incinte în centrul cărora se află două castre și oincintă mai mică din cărămidă. Cea mai mare dintre incinte are formă poligonală și a fost ridicată în timpul Împăratului Marcus Iulius Philippus, între anii 244-249 en, când orașul este amintit cu numele de Colonia sua Romula. Titlul demunicipium a fost atestat pentru prima dată în timpul Împăratului Marcus Aurelius, deși unii autori consideră că a fost acordat încă din timpul Împăratului Publius Aelius Hadrianus. În urma reorganizării din anul 169 en, Romula a devenitcapitala provinciei Dacia Malvensis fiind condusă de un procurator presidial. Pe lângă garnizoana pentru apărarea frontierei, orașul era un important centru agricol, comercial și meșteșugăresc. Ruinele orașului păstrează urme ale unor edificiipublice, temple și altare, ateliere, terme, grânare, cuptoare de ars cărămida, o mare colecție de opaițe, geme și camee, inscripții și fragmente de statuete. Cel mai frumos exponat al Muzeului de Istorie de la Caracal este sarcofagul din calcar allui Aelius Iulius Iulianus, cu frumoase ornamente sculpturale atât pe capac cât și pe cutie. Datat pentru începutul secolului al III-lea, sarcofagul are o placă cu următoarea inscripție: "Zeilor Mani. Lui Aelius Iulius Iulianus, decurion, cvestor șiedil al coloniei Romula, Valeria Gemellina i-a pus soțului care a binemeritat... Urează-i, drumeț cititor, să-i fie țărâna ușoară". Cea mai mare parte din cărămizile castrului au fost utilizate în secolul al XVI-lea pentru ridicarea unei mănăstiri laHotărani, cu hramul Soborul Îngerilor. Istoricul cercetărilor și materialul arheologic sunt descrise în monografia editată de Muzeul Romanațiului din Caracal împreună cu Universitatea Spiru Haret din București.

Un oraș roman tipic militar a fost cel de Porolissum (Moigrad), ridicat în jurul garnizoanei cantonată pentru apărarea frontierei de Nord dintre Someș și Crișul Repede. Situat pe locul unei așezări neolitice, transformată în epoca fieruluiîntr-un important târg pentru vite, orașul era în centrul sistemului defensiv natural reprezentat de Munții Meseșului și bloca principala trecătoare, cea de la Porțile Meseșului. Prima atestare arheologică a orașului roman constă dintr-o diplomămilitară din anul 106 en, eliberată de "Cohors I Ulpia Brittonum torquata pia fidelis civium Romanorum" descoperită pe teritoriul castrului. Castrul militar de pe Dealul Pomăt a fost cel mai mare dintre cele destinate trupelor auxiliare cu unplan patrulater și o suprafață de 250 x 300 metri (7,5 ha), porțile principale fiind apărate de două bastioane a câte 4,8 x 9 metri. La fiecare dintre cele patru intrări a fost montată în anul 213 en o inscripție ce atestă faptul că lucrarea s-a făcut subpatronajul Împăratului Marcus Aurelius Antoninus (Caracalla), pentru a înlocui vechiul castru din lemn și surcele împletite, apărat doar de un val de pământ. Dintre unitățile militare menționate istoriografic la Porolissum, cele mai importanteau fost: Legiunile a IV-a Flavia Felix, a XIII-Gemina, a V-a Macedonica, a III-a Galica, a VII-a Gemina Felix și Cohortele a I-a Ulpia Brittonum, a II-a Dacorum, a VI-a Thracorum, a I-a Hispanorum, a I-a Augusta Ituaerorum și a V-aLingonum. În total efectivul se ridica la 5-7000 de militari, până la 10 000 în timpul campaniilor militare. În vecinătatea castrului a fost ridicat un amfiteatru din lemn, reclădit apoi în piatră în anul 157 en, în timpul Împăratului Antoninus Pius.În timpul războaielor de pe frontieră acest amfiteatru gemea de sărbătoare, sacrificii și lupte de gladiatori. În timpul Împăratului Septimius Severus, așezarea din vecinătatea castrului a fost ridicată la rangul de Respublica Municipii SeptimiiPorolissensium, fapt atestat pe un monument ridicat în timpul Împăratului Marcus Iulius Phillipus. Extinderea urbanistică este atestată și de cele două necropole romane situate de o parte și se alta a fostului drum roman ce cobora de la castruspre Valea Pomătului. Pe lângă rolul strategic militar, solda numeroșilor militari a atras după sine numeroase schimburi comerciale și o bogată circulație monetară. Mii de dinari emiși de Împăratul Traian au ajuns în evul mediu în colecțiile unornobili din Jibou, Gârcei și Zalău. Principalul lot este însă format din sestreții bătuți în Dacia sub patronajul Împăratului Marcus Iulius Philippus. Bogatul material arheologic inventariat la Porolissum este descris pe larg în monografia domnuluiNicolae Gudea.

Un alt oraș militar dezvoltat tot în vecinătatea unui castru de legiune a fost cel de la Potaissa (Turda). Așezarea dacică atestată arheologic încă din epoca neolitică a fost tansformată inițial în vicus, fiind menționată pentru prima dată în anul108 en când a fost construit drumul dintre Potaissa și Napoca, segment al drumului dintre Apulum și Porolissum. Situată pe Arieș, fortificația controla singura cale de comunicare dintre Someș și Mureș, fiind și punctul de plecare spre zonaminieră auriferă. Începând cu anul 166 en, toate triburile germanice de la Nord de Dunăre au început o ofensivă conjugată. În anul 168 en, Împăratul Marcus Aurelius a dislocat Legiunea a V-a Macedonica din la cantonamentul său de laTibiscus pentru a susține eforturile legiunii a XIII-Gemina. Cei circa 5 000 de militari au ridicat la Potaissa un castru de legiune cu dimensiunea de 578 x 408 metri (23,4 ha), cu ziduri groase de 1,7-2 m din mortar și piatră, dublate de un șanț deapărare adânc de 3 metri și lat de 12 metri. Pentru alimentarea cu apă, militarii au construit un apeduct cu lungimea de 5 km. Localitatea civilă s-a dezvoltat la poalele dealului, în lunca Arieșului. Două decenii mai târziu, pe timpul ÎmpăratuluiSeptimius Severus (193-211 en) orașul a fost ridicat la rang de Municipium Septimium Potaissense, apoi la cel de colonie. O dată cu cetățenia și drepturile romane (ius coloniae) militarii au dobândit deptul de a taxa circulația mărfurilor pepodul din piatră ridicat peste Arieș, singura cale directă de acces spre Pannonia Superioară. Distinsă în luptele de frontieră, în timpul Împăratului Publius Licinius Valerianus (253-260 en) legiunea a primit titlul de Pia Fidelis, iar în timpul fiului său Egnatius Gallienus Augustus legiunea a fost recompensată din nou, tot pentru că a rămas fidelă în timpul Anarhiei Militare declanșată de rebeliunea generalilor; Ingenuus în Panonia și Regalianus în Dacia. Lapidarul din Turda conțineo bogată colecție de sarcofage, lei funerari, statui, coloane și capiteluri descoperite în perimetrul castrului, multe alte obiecte fiind expuse în muzeele din Cluj, Budapesta și Viena. Un document din anul 1176 se referă la acest castru sub numelede Aureus, prima atestare documentară cu numele de Potaissa fiind din anul 1202, când este amintită ca vamă a sării.

Alte trei orașe din provincia Dacia au primit rangul de municipiu înainte de retragerea administrației romane: Dierna (Orșova), Tibiscum (Jupa) și Ampelum (Zlatna). Întemeiată de Împăratul Traian, așezarea Dierna este amintită de Ulpian,un jurist din timpul Împăratului Aurelius Antoninus (Caracalla) ca fiind "Zernensium colonia a divo Traiano deducta iuris Italici est" , caz în care ar fi avut statut de colonie încă de la fondarea ei. Toate celelalte informații sugerează însă căorașul a primit rangul de municipiu doar în timpul Împăratului Septimius Severus și nu a atins rangul de colonie. Alte surse istoriografice utilizează denumirile de Cyrenensium sau Czernensium cu referire la poziția pe râul Cerna (Czernes).Orașul s-a dezvoltat în vecinătatea castrului militar însărcinat cu paza frontierei și percepția taxelor vamale la granița dintre Moesia Superior și Dacia. La Dierna își avea sediul comandantul Legiunii a XIII-a Gemina, dar unele cărămizi cuștampilă atestă și prezența altor unități cantonate în zonă. De la Dierna pornea drumul roman spre Tibiscus, Sarmizegetusa, Apulum, Porolissum. Prima stație a drumului se afla se afla în castrul militar de la Ad Mediam (Mehadia). Castrul dinsecolul al II-lea nu a fost identificat, dar au rămas urmele unui castru de 65 x 54 metri (0,35 ha) ridicat în timpul Împăratului Constantin cel Mare și cărămidăriile din secolele III-IV en. Așezarea de la Tibiscum s-a dezvoltat în jurul unui castrucu palisadă din lemn și val de pământ cu suprafața de 320 x 170 metri (5,4 ha) în care au fost identificate unitățile: Cohors I Sagittariorum și Cohors I Vindelicorum milliaria equitata. Ulterior a fost ridicat un castru auxiliar din piatră de 102 x109 metri (1,1 ha). Așezat lângă localitatea Caransebeș din zilele noastre, orașul a fost ridicat la rang de municipiu în timpul Împăratului Septimius Severus sau Aurelius Antoninus (Caracalla). Din așezarea civilă au fost identificate ateliere deolărie și fierărie situate în vecinătatea castrului. Pentru Ampelum, prima atestare documentară datează din timpul Împăratului Antoniunus Pius (158 en) când este amintit un procurator aurarium pe nume Ulpio Ermia. Așezarea era formată dinproprietari de sclavi (leguli) care au luat în concesiune dreptul de a exploata puțuri aurifere. Acești leguli erau organizați după model militar, formând un colegium aurorum. Orașul a primit rang de municipiu în timpul Împăratului SeptimiusSeverus. În oraș este atestată și prezența unui detașament al Legiunii a XIII-a Gemina. Deși nu a devenit municipiu, un oraș înfloritor cu peste 5 000 de locuitori s-a dezvoltat la Micia (Deva) în jurul unui castru cu o suprafață de circa 7 hectare.Aici au fost descoperite numeroase monumente și stele funerare, altare închinate zeilor romani sau păgâni. Alte așezări semnificative (pagus) au fost cele din vecinătatea castrelor de la: Sucidava (Corabia), Aque (Călan), Buridava (OcneleMari), Brucla (Aiud), Cumidava (Râșnov). Pons Aluti (Podu Olt), Pelendava (Craiova), Turris (Turnu Măgurele), Angustia (Brețcu).

În Dobrogea, așezările fortificate de la Histria, Tomis și Callatis au primit rangul de oraș (polis) încă din epoca elenistică, iar în epoca romană li s-au mai adăugat alte două orașe: Troesmis și Tropheum Traiani. Dintre acestea, Tomisul, adevenit parte a Imperiului Roman în anul 46 en fiind redenumit Constantiana. Aici era sediul comandantului roman al țărmului Pontic și tot aici făceau popas guvernatorii și înalții funcționari ai provinciei Moesia. Orașul era condus de consiliual orașului având în frunte un decurion. Cercetările arheologice au stabilit că întreaga peninsulă ocupată de orașul vechi are în subteran straturi suprapuse de cultură antică, începând cu prima epocă a fierului (Hallstatt A). Pentru epoca romană,ansamblul de monumente arheologice include: edificiul roman cu mozaic (portul comercial), locuirea citadină , amfiteatrul, zidul de incintă al cetății, apeducte, turnul de apărare, necropola romană și thermele romane. Edificiul cu mozaic eradispus pe trei niveluri, dintre care primele două aveau câte 11 încăperi boltite, cu dimensiuni de 6 x 11 metri și înalte de 8 metri, prevăzute cu intrări masive din calcar alb. Din interiorul halelor au fost recuperate 120 de amfore întregi încărcatecu grîu și cuie din fier. Al treilea nivel era format dintr-o sală imensă de 101 x 21 metri, pardosită cu peste 2 000 metri de mozaic policrom format din marmură și piatră colorată. Cel mai mare din Sciția Minor, amfiteatrul situat lângă PoartaMare a cetății (str. Mircea cel Bătrân), avea 100 x 80 metri cu o arenă de 55-60 metri și o înălțime de 20-25 metri. Lângă amfiteatru s-a descoperit stela funerară a unui gladiator pe nume Argutos (poate Argonautos) învingător de 6 ori, învins așaptea oară. Locuirea citadină este reprezentată prin urmele unui cartier cu resturi de pavaje și locuințe antice, expus în parcul de lângă Catedrala Mitropolitană. Zidul de piatră al cetății a fost ridicat în secolul al III-lea și închidea întregulpromontoriu pe care se găsea orașul. Fragmente din zid se pot vedea la poarta cetății de lângă Teatrul Fantasio. Termele orașului situate lângă portul comercial au fost ridicate în secolul al V-lea, probabil pe locul altora mai vechi. Un inventararheologic bogat a fost descoperit și în necropola romană situată în vecinătatea Magazinului Tomis.

Începând cu Împăratul Publius Hadrianus orașul primește statutul de civitas libera sau Respublica Tomitanorum iar în timpul Împăratului Antoniunus Pius este menționat ca metropolă a Pontului Stâng. Termenul de MetropolisTomitanorum apare și pe o inscripție de pe un edificiu închinat Împăratului Septimius Severus și apoi pe documente epigrafice din timpul Împăratului Aurelius Antoninus. În epoca romană monetăria tomitană a înregistrat 1128 de emisiuni,reprezentând circa 33 % din totalul emisiunilor monetare din provincia Moesia în perioada secolelor I-III en. Perioada cuprinsă între Împărații Augustus și Hadrian se caracterizează prin emisiuni mai puține și tipuri iconografice neschimbate.Începând cu Împăratul Antoninus Pius poziția de metropolă apare explicit pe reversul monedelor iar numărul emisiunilor atinge valori spectaculoase. În secolul al III-lea cele mai numeroase emisiuni sunt din cele din timpul ÎmpăratuluiCaracalla (Aurelius Antoninus), urmate de cele dedicate lui: Septimius Severus, Iulia Domna, Plautila și Geta. În perioada următoare dinastiei Severilor, cel mai mare număr de emisiuni au fost în timpul Împăratului Marcus Antonius Gordianusiar atelierul a continuat să bată monedă până pe timpul Împăratului Iulius Phillipus, pentru a înceta activitatea în timpul fiului acestuia Phillipus al II-lea. În ansamblu se observă o intensificare a activității atelierului monetar în perioadele depace și prosperitate, cum au fost cele din timpul împăraților Antoniunus Pius, Septimius Severus, Caracalla, Geta, Severus Alexander, Gordianus III. În anul 248, Împăratul Marcus Iulius Philippus a organizat Jocurile Seculare pentru a aniversacei 1000 de ani de la fondarea Romei. După anul 257, monetăria s-a închis o dată cu majoritatea monetăriilor din imperiu, ca urmare a deprecierii raportului dintre monedele din bronz și cele din argint. Dintre tezaurele de monede descoperite laTomis pot fi menționate: 470 de monede (173 Severus Alexander, 96 Caracalla, 61 Getae) descoperite în zona Tomis Nord și 20 de monede izolate (de la Tiberius la Claudius II) descoperite în zona Viile Noi.

Al doilea oraș ca importanță a fost cel dezvoltat în vecinătatea castrului militar de la Troesmis (Turcoaia), situat pe malul Dunării. Cea mai veche atestare istoriografică este în Ponticele lui Ovidius Naso unde este amintit în forma Troesmes.Apare apoi în Geografia lui Ptolomeu în forma Troismis, menționat ca lagăr al Legiunii a V-a Macedonica. Două secole mai târziu este menționat în Itinerarium Antonini ca garnizoană a Legiunii a I-a Iovia, apoi în Notitia Dignitatum careședință pentru comandantul Legiunii a II-a Herculia. Este reprezentat și în Tabula Peuteringiană. Așezarea a primit rangul de municipiu în timpul domniei comune a Împăraților Marcus Aurelius și a fiului său Commodus, fapt atestat prininscripția de pe două tăblițe din bronz ce conțin fragmente din legea romană. În inscripție, numele complet al orașului este menționat în forma Municipium Marcum Aurelium Antoninum et Lucium Aurelium Commodum AugustumTroesmensium. Sub denumirea de Lex Municipium Troesmensium, textul include și reglementarea noțiunii de demnitar: "Nu poate fi demnitar cel care având o funcție publică, chestor, edil, duumvir, nu a făcut dare de seamă asupra banilorpublici în fața decurionilor municipali". Legea mai prevede și regulamentul electoral: "Nu va deveni demnitar, duumvir, chestor, edil sau sacerdot cel care prin vicleșug a fraudat alegerile. Va plăti bugetului municipiului 10 000 de sestrețiamendă". La numirea în magistratură, veteranul depunea în bugetul curiei o sumă onorifică de 250 dinari. Fortificată cu trei valuri de pământ, așezarea civilă observabilă în prezent este situată între două fortificații din piatră ridicate în secolul alV-lea, în epoca bizantină. Cea dinspre Est a fost ridicată pe un platou situat deasupra carierelor de granit, pe locul castrului militar ridicat de Traian, apărat de un șanț cu un val de pământ, iar cea dinspre Vest a fost amplasată pe un promontoriu,la 36 de metri deasupra Dunării, pe locul unui fost oppidum din epoca fierului. În oraș este menționată și prezența a doi preoți ai cultului imperial (sacerdotes provinciae) semn că orașul a devenit sediul consiliului provincial (conciliumprovinciae).

Un alt oraș important a fost cel întemeiat în anul 106 en, de Împăratul Traian Nerva, pentru a comemora victoria de la Adamclisi din anul 102 en când circa 15 000 de daci, roxolani și iazigi au trecut Dunărea pe pod de gheață și au năvălit înMoesia. În bătălia finală de la Adamclisi, romanii au obținut victoria lăsând pe câmpul de bătaie circa 4 000 de militari. Pentru onoarea lor, Împăratul Traian a decis să ridice un monument comemorativ ce îmbracă în piatră tumulul în care aufost înmormântați. Cu diametrul bazei de circa 40 de metri, monumentul conține 54 de plăci din piatră cu înălțimea de 1,49 metri, metope ale unui baseorelief comparabil doar cu cel de pe Columna lui Traian. Înălțimea monumentului este decirca 40 metri, aproximativ egală cu diametrul bazei. Altarul monumentului avea înscrise pe pereți numele tuturor militarilor căzuți în luptă, pentru ca barbarii să învețe cum își cinstesc romanii eroii. Într-un mausoleu separat, asemeni luiAchiles, era înmormântat comandantul legiunii (praefectus castrorum). Pentru construcția acestui monument, la 2 Km distanță a fost ridicată cetatea Tropaeum Traiani cu o suprafață de circa 10 hectare, sediul unității militare ce coordona șiadministra lucrările. În centrul cetății tronează o basilică de 18 x 50 metri cu două rânduri de coloane, clădire publică în care se întrunea Curia și se organizau întâlnirile publice. Lângă cetate au fost identificate locuințele extramurale, termelecetății, un altar, numeroase alte monumente, un ansamblu de apeducte și o necropolă. Orașul a fost colonizat cu veterani romani fiind menționat pentru prima dată cu titlul de municipiu în timpul Împăratului Marcus Aurelius. Inscripțiaidentificată în orașul Thyateira din Lydia, amintește un cavaler roman pe nume Alphenus Arignotos, comandant al Cohortei a I-a Cilicum și curator al orașului (curator civitas). Tropaeum Traiani este menționat cu titlul de municipiu și în timpulÎmpăratului Septimius Severus. Muzeul de la Adamclisi, inaugurat în anul 1977 include un lapidarium în care sunt expuse metopele, cele două frize, pilaștri, crenelurile și friza cu arme, alături de ceramică, fragmente de apeduct, unelte,sculpturi și documente epigrafice.

În timpul stăpânirii romane din secolele al II-lea și al III-lea, Dobrogea a fost locuită de un amalgam de populații cu limbi și culturi diferite, singurul element comun fiind limba și administrația romană. Pe lângă grupurile mari de geți, sciți,traci și greci, romanii au adus cu ei detașamente militare din toate colțurile imperiului, urmate de negustori și coloniști. Ca dovadă a acestui amalgam stă un tezaur sculptural descoperit în anul 1962 la Constanța cu ocazia unor lucrări în zonaGării Vechi. Format din 13 statui din marmură, 10 baseoreliefuri și un mic altar, acest tezaur are ca piesă principală statuia zeiței Fortuna cu Pontos, dar include și statui ale unor alte divinități cum sunt: Șarpele Glykon, bustul zeiței Isis, zeițaNemesis, Cavalerul Trac, basoreliefuri ale lui Hermes, zeița Cybele, zeița Selena, Mithras omorând taurul, Asclepios, Hecate sau Cele Trei Grații. Divinități protectoare ale portului Tomis, grupul statuar al zeiței Fortuna cu Pontos reprezintăpersonificarea norocului, dar și cea a cârmaciului ieșind din spuma mării (gubernaculum), simbol al dominației flotei romane. În baza unei monede emise de Împăratul Antoninus Pius pentru cetatea Ionopolis din Bithynia, statuia șarpeluiGlykon a fost datată cu aproximație în secolul al II-lea en. Pe aversul monedei este reprezentat chipul împăratului cu o cunună de lauri, iar pe revers este reprezentat un șarpe cu față antropomorfă și păr, alături de inscripția grecească GLYKONIONOPOLEITON. Acoperind a pleiadă întregă de zei, satuile erau probabil în conexiune cu mediul militar, a formă de motivare spirituală și un pretext pentru nenumărate libații sau sacrificii. Nu este exclus să fi fost găsite, sau furate dinperimetrul unui castru militar. Așezate ca într-un cuib, toate împreună, probabil că statuile au fost ascunse de un sacerdot sau de un decurion în fața uneia dintre invaziile barbare. Fără socluri și fără inscripții explificative, puse una peste alta,statuile nu puteau aparține unui lăcaș de cult ci în mod evident au fost îngropate în grabă, pentru a fi ascunse.

Istoriografie

Născut în Spania, în orașul Italica de lângă Sevillia de astăzi, Împăratul Marcus Ulpius Traianus făcea parte din ginta Martia și era înrudit cu dinastia Flaviană prin Împăratul Titus Flavius Vespasianus. Tatăl său a fost guvernatorul Syriei, iarel a început cariera militară ca tribun de legiune. În anul 98 en, forțat de șeful gărzii de pretorieni, Împăratul Marcus Cocceius Nerva a făcut următoarea declarație: "Spre binele poporului roman, al senatului, dar și al meu personal, îl adopt peMarcus Ulpius Nerva Traian". Prin acest act s-a fondat dinastia Nerva-Antonină formată din împărații: Nerva, Trajan, Hadrian, Antoniunus Pius, Lucius Verus, Marcus Aurelius și Commodus. Imediat după cucerirea Daciei, trupele romane aumărșăluit spre Egipt unde au cucerit Arabia Petraea (Regatul Nabatea). Împăratul Traian a cheltuit apoi sume exorbitante pentru a pava cu piatră Mlaștinile Pontine, traversate de Via Appia. A retras toate monedele din argint bătute anterior și aemis dinari cu un procent de argint de 89 % (2,88 g pe monedă) rezultând o depreciere a monedei de 4,5 %. Apoi în următorii 9 ani a domnit ca un împărat civil, preocupat doar de chestiuni edilitare. Din aurul dacilor, i-a comandat arhitectuluiApolodor din Damasc un set de construcții monumentale ce au format o piață denumită Forum Traiani. Cu lungimea de 300 metri și lățimea de 185 metri (5,55 ha), piața a fost pavată cu cuburi din marmură și a fost decorată cu o statuieecvestră a lui Traian. Pe cele două laturi ale pieței erau cele două mari biblioteci, Biblioteca Latină și Biblioteca Greacă, iar în mijloc trona Columna lui Traian, înaltă de 35 metri, cu diametrul de 3,7 metri, ridicată din marmură de Carara. ÎnColosseum, Traian a organizat lupte de gladiatori ce au ținut trei luni încheiate. Tot din aurul dacilor a inițiat un program denumit alimenta, destinat pentru hrana și educația orfanilor de război. Începând cu anul 113 en, împăratul a mărșăluit înfruntea trupelor spre Asia, unde a supus Armenia. După ce a supraviețuit în Antiohia unui cutremur devastator, a fost uimit de zidurile din asfalt ale Babilonului. Amestecat cu cărămidă și piatră, acest material era mai rezistent decât orice rocă.Apoi a coborât pe Eufrat până la Marea Roșie și a atacat ținutul Hatra din Arabia. Revolta dacilor și iazygilor a stopat expediția din Mesopotamia iar Împăratul Traian a pornit spre Italia, dar a fost răpus de călduri și secetă. A făcut un accidentvascular cerebral și a murit în Cilicia, în orașul Selinus, cunoscut și sub numele de Traianoupolis.

Nepot al Împăratului Traian, Publius Aelius Hadrian s-a născut în același oraș din Spania (Italica) fiu al unui senator, văr primar cu Traian. A fost căsătorit cu Vibia Sabina, nepoată pe linia maternă a lui Traian. În lipsa unui urmaș direct, asuccedat la tronul imperial susținut de Plotina, soția lui Traian, și Attianus, comandantul gărzii de pretorieni. La data numirii, Împăratul Publius Aelius Hadrian (117-138 en) era guvernatorul Syriei fiind cantonat cu trupele în Antiohia. Dinordinul său, oasele lui Traian au fost îngropate în piedestalul coloanei, iar Jocurile Parthice au durat câțiva ani. Iubitor de literatură și pictură, Împăratul Hadrian vorbea mai multe limbi și a lăsat în urmă fragmente de proză și poezie. După ce aînăbușit revolta evreilor din Palestina, Împăratul Hadrian a abandonat toate cuceririle din Mesopotamia și a intervenit în Dacia pentru a stinge războiul declarat de Iazygi și Roxolani. A deplasat trupe noi și a divizat Dacia în două provincii:Dacia Superior cu capitala la Apulum și Dacia Inferior cu capitala la Romula. Spre Vest a cumpărat pacea iagygilor mărind subvențiile, iar spre Est a fortificat frontiera cu un val de pământ (Limes Alautana sau Brazda lui Novac de Sud) cepornea de la Viespești pe Olt și ajungea la Dunăre, trecînd prin Alexandria. Cu o lungime de 120 km, valul de pământ avea 12 metri lățime și 2 metri înălțime, flancat de un șanț lat de 7-10 metri. Călăreții săi, îmbrăcați în armură completăpatrulau permanent malul Dunării trezind teroarea și respectul localnicilor. În urma unei revolte similare cu cea a dacilor, începând cu anul 122 en în Britania a construit celebrul zid ce-i poartă numele. Unind cele două țărmuri, cu o lungime de118 km, zidul cu fundația din blocuri de piatră măsura 3 metri lățime și 5-6 metri înălțime fiind supra-înălțat probabil cu o palisadă din lemn. În anul 123 en, Împăratul Hadrian a făcut o a doua vizită în provinciile Danubiene. Cu această ocaziea creat o nouă provincie, denumită Dacia Porolissensis, cu capitala la Napoca, recent ridicată la rang de municipium. Astfel, Provincia Dacia Superior cu capitala la Apulum a fost degrevată de o parte din sarcinile defensive, pentru a concentraeforturile în zona exploatărilor miniere aurifere. După Traian, Împăratul Hadrian a fost principalul edil al vieții romane din Dacia.

Reîntors la Roma, Împăratul Hadrian a proiectat personal o construcție monumentală pentru Templul zeiței Venus, eterna protectoare a cetății Roma. Consultat asupra proiectului, arhitectul Apolodor din Damasc a făcut remarciusturătoare și a fost executat, alături de alți oponenți ai noului împărat. În timpul domniei sale, majoritatea națiunilor au respectat pacea, ca rezultat al unei politici economice inteligente. Primind diverse ajutoare și sume de bani, majoritateapopoarelor administrate de romani au ales ca Împăratul Romei să fie arbitru pentru diferendele lor. În schimb, a construit numeroase amfiteatre și a organizat lupte pentru gladiatori, unde s-au răcorit și inimile cele mai înfierbântate. La moarteamătușei sale Plotina (soția lui Traian), a ținut nouă zile de doliou și i-a dedicat câteva imnuri de slavă. În cinstea unuia dintre generalii săi cei mai apropiați, Antinous din Claudiopolis, a ridicat un oraș pe care l-a botezat cu numele acestuia, iarla moartea sa a botezat cu același nume o stea despre care spunea că s-a născut din spiritul lui Antinous. În anul 133 en, a demolat un templu din Jerusalem și a construit în locul lui un templu închinat lui Jupiter (Aelia Capitolina). Evereii auconsiderat acest gest ca intolerabil și au declarat război. A urmat un război de proporții, cu peste 500 000 de victime, evreii fiind puternic motivați de predicile rabinului Bar Kokhba. Cele 12 legiuni romane și 50 de trupe auxiliare au înfruntatcei peste 400 000 de evrei revoltați, pe care însă i-au măcelărit în grupuri mici, fără nici o confruntare majoră. Peste 50 de fortificații și 985 de așezări evreiești au fost demolate până la temelie. În restul imperiului, Împăratul Hadrian a rămasamintit mai ales ca edil și constructor. Printre construcțiile monumentale din timpul său se numără: Mausoleul lui Hadrian, Templul lui Venus și Pantheonul din Roma, Arcul de triumf din Antalia (Uckapilar), arcul de triumf din Jordania(Jerash), Arcul de Triumf și Templul lui Zeus din Athena.

În anul 138 en, pe patul de moarte, Împăratul Hadrian l-a adoptat ca fiu și urmaș pe cumnatul său Titus Aelius Antoninus cu cuvintele: "am ales pentru voi pe cineva nobil, blând, maleabil, nu atât de tânăr încât să fie imprudent nici atât debătrân încât să fie neglijent, crescut în spiritul legii, cu destul experiență în deținerea autorității, mă refer la Aurelius Antoninus, aici de față". Primul gest al noului împărat a fost să ceară Senatului onoruri naționale pentru Hadrian, fapt ce i-aatras și numele de Pius (loial). Hadrian a fost îngropat în Mausoleul încă neterminat ce conținea un tumul de pământ acoperit de chiparoși și trandafiri, în vârful căreia trona statuia împăratului într-o quadrigă. Statuia era atât de mare încât unom adult încăpea în ochiul fiecărui cal. Titus Aelius Antoninus Pius (138-161 en) a fost cel mai pașnic cezar din întreaga istorie a Imperiului Roman, preferând să păstreze granițele de moment ale Imperiului în loc să le extindă. În anul 148 en,când s-au aniversat 900 de ani de la fondarea Romei, a organizat jocuri și festifități magnifice. A construit temple, amfiteatre și mausoleumuri, a promovat artele și știința, a condus imperiul ajutat de un nucleu al familiilor senatoriale coagulatîncă de pe timpul predecesorului său. În Scoția a construit un zid, paralel cu cel al lui Hadrian, lung de 63 Km, protejat de 16 forturi militare. În Dacia Inferioară a mobilizat trupe și a extins puterea procuratorilor iar în Dobrogea a respins unatac al sciților de la Nord de Dunăre. A fost ultimul Împărat al Romei recunoscut de către Indieni și Bactrieni. Puritatea argintului din dinarii emiși în timpul său a scăzut de la 89 la 83 %, probabil prin contaminare cu diverse monede falseretopite împreună cu cele bune. Este creditat cu separarea proprietății imperiului în trei categorii, reglementate prin legi diferite: proprietatea coroanei (patrimonium), proprietatea publică (res publica) și proprietatea privată (res privata).Clement cu creștinii, a favorizat eliberarea sclavilor și a introdus prezumpția nevinovăției în codul de procedură penală. Printre clădirile monumentale din timplu său se numără: Templul lui Antoninus și al soției sale Faustina (soră cu soția luiHadrian), Columna lui Antoninus, Amfiteatrul din Amman, reparații la Colisseum, Arcul de Triumf din Eleusis (Grecia).

La cererea lui Hadrian, în anul 138 en Împăratul Antoninus Pius l-a adoptat pe Lucius Verus pentru a asigura viitorul dinastiei. În același an, Împăratul Antonius Pius l-a adoptat și pe nepotul său Marcus Aelius Aurelius Verus pentru ase căsători în anul 145 en cu fiica sa Faustina, apoi l-a asociat la conducerea imperiului: consul, princeps iuventutis (comandantul ordinului ecvestru), pontifices, quaestor. În anul 161 en, ambii fii adoptivi au devenit co-împărați și au consolidatlegătura dintre ei prin căsătoria lui Lucius Verus cu Lucilla, fiica în vârstă de 11 ani a lui Marcus Aurelius. Mai tânăr și mai războinic, Lucius Verrus (161-169 en) a pornit imediat în fruntea trupelor spre Armenia și Mesopotamia. S-a întorsvictorios în anul 166 en dar a murit trei ani mai târziu de variolă, în timpul primei epidemii descrise de Galen. Poreclit "Filozoful", Marcus Aurelius (161-180 en) era înclinat mai ales spre studiu. Deși era deja împărat, participa la lecțiile defilozofie ale lui Sextus din Cheronea (nepotul lui Plutarch). În jurul anului 166 en, negustorii romani au atins frontierele Chinei, unde s-au păstrat până în prezent monede din aur și vase din sticlă cu efigia sa. Începând cu anul 166 en, toatepopoarele de la Nord de Dunăre, începând cu Costrobocii, Iazygii și Sarmații, apoi continuând cu Marcomanii, Quazii și Vandalii, s-au ridicat la luptă și au invadat Dacia, unde l-au ucis pe guvernatorul Calpurnius Proculus. Legiunea a V-aMacedonica a fost cantonată la Potaissa, apoi Legiunile a I-a și a III-a Italica au fost deplasate în Pannonia. După ce au fost conciliați germanii de pe frontul de Vest, în anul 175 en Iazygii au cerut pace, eliberând cei 10 000 de prizonieriromani. În anul 177 en, germanii au atacat din nou iar Marcus Aurelius l-a numit co-împărat pe fiul său Lucius Aurelius Commodus, în vâstă de 15 ani. A murit în timpul campaniei militare din anul 180 en, în castrul de la Vindobona (Vienna),probabil în urma unei pneumonii (Dio Cassius acuză medicii pentru moartea sa). Între anii 161-180 en, a scris un volum de memorii personale și filozofie stoică, denumit "Meditații", carte de căpătâi pentru capetele încoronate din veacurileurmătoare. Dintre monumentele ridicate în timpul său merită menționate: Columna lui Marcus Aurelius, Statuia ecvestră a lui Marcus Aurelius și Arcul de Triumf din Tripoli.

Imediat după moartea tatălui său, Împăratul Commodus a făcut pace cu Marcomanii și Quazii apoi cu Burii și cu Dacii. Burii și Dacii liberi au eliberat 15 000 de prizonieri și s-au angajat să nu mai pășuneze turmele pe teritoriul romanilor,iar romanii au eliberat 12 000 de daci și le-au oferit pământ în teritoriul controlat de ei. În anul 183 en, războiul din Dacia a reizbucnit, dar a fost stins prin intervenția generalilor Clodius Albinus și Pescennius Niger, viitorii uzurpatori aitronului. Împăratul Lucius Aurelius Commodus (177-192 en) a fost un tânăr excentric și megaloman. Întregul imperiu a fost presărat cu statuile și reprezentările sale. În vârstă de 19 ani, obișnuia să lupte în arenă alături de gladiatori sacrificândnumeroase animale sălbatice. Apoi se îmbrăca cu o piele de leu și îl personifica pe Hercules declarând că este semizeu. Într-o singură zi a ucis cu mâna lui 5 hipopotami și 2 elefanți. Lângă Villa Antoninilor, la 18 km de Roma a fost descoperitrecent un amfiteatru, despre care se crede că este legendarul mini-Colisseum ridicat de Commodus pentru antrenamentele sale sportive. Nu a ezitat să condamne la moarte nici pe cei mai distinși cetățeni, printre care și pe Julius Julianusprefectul Romei. La moartea mamei sale Faustina, chipul ei a fost reprezentat în templul zeiței Venus, unde s-a ridicat un altar la care fetele de măritat aduceau jertfe în ziua nunții. În schimb sora și soția sa au fost exilate pe insula Capri. Dupăce un incendiu a devastat Roma, s-a declarat noul Romulus și a redenumit cetatea drept Colonia Lucia Annia Commodiana. În același an a schimbat și denumirea lunilor din calendar, pentru a corespunde numelor sale adoptive: Lucius, Aelius,Aurelius, Commodus, Augustus, Herculeus, Romanus, Exsuperatorius, Amazonius, Invictus, Felix, Pius. Incendiul a fost urmat de o epidemie devastatoare cu peste 2 000 de morți, doar în Roma, în fiecare zi timp de o săptămână. Unii autoriestimează numărul victimelor la circa 3 milioane, aproximativ jumătate din populația imperiului. Aflat printre medicii familiei imperiale, Aelis Galenus, la origine grec, a descris o epidemie de tulburări digestive cu scaune negre melenice,pielea fiind acoperită de pustule purulente. Dio Cassius spune că epidemia a fost răspândită intenționat în întregul imperiu prin intermediul unor ticăloși care înțepau pielea cu niște ace fine otrăvite. Pe fondul unei nemulțumiri generale, nu fărăștirea Senatului, Împăratul Comodus a fost asasinat în ultima zi a anului, în timp ce romanii sărbătoreau Kalendele și Ziua Republicii.

Imediat după asasinarea lui Commodus, pe tronul imperial a fost înălțat senatorul Publius Helvius Pertinax, prefectul Romei în vârstă de 67 ani. După mai puțin de 3 luni, noul împărat a fost asasinat de pretorieni, iar urmașul său MarcusDidius Julianus a fost asasinat după alte 9 zile. A urmat un război civil în care legiunile au proclamat simultan trei împărați: Septimius Severus în Panonia Superioară, Pescennius Niger în Syria și Clodius Albinus în Britania. În anul 197 en,susținut de legiunile din Panonnia, Dacia și Moesia, Împăratul Lucius Septimius Severus (197-211 en) a ieșit învingător. Noul împărat a format trei legiuni noi, a crescut solda militarilor de la 300 la 400 de dinari pe an și a oferit fiecărui militarun premiu de 250 de dinari. În Dacia a ridicat la rangul de municipiu așezările de la Potaissa, Porolissum și Apulum (orașul civil), apoi a ridicat Drobeta și Potaissa la rang de colonie. A fortificat frontiera de Nord împotriva sciților, din timpulsău fiind primele mențiuni ale castrelor de la Cășei și Ilișua (Bistrița). În Dacia Inferioară a consolidat Limes Transalutanus cu noi fortificații situate pe malul stâng al Oltului. Iubit de toate legiunile Danubiene, Septimius Severus a asigurat înDacia un climat de pace și stabilitate. A purtat însă lupte la cele două extremități ale imperiului, în Arabia și în Britania. Căsătorit cu o prințesă din Syria pe nume Julia Domna, Septimuis Severus avea doi băieți Aurelius Septimius Caracalla(născut în 188 en) și Publius Septimius Geta (născut în 189 en). Julia Domna l-a însoțit credincioasă în toate campaniile sale și s-a implicat în numeroase proiecte edilitare, cel mai important fiind Templul Vestalelor din Roma. Chipul ei esteprezent pe numeroase emisiuni monetare, inclusiv pe monede emise la Histria. Deși nu a dus o campanie politică împotriva creștinilor, Septimius Severus a fost sever criticat de apologeții creștini deoarece în timpul său au fost semnalaținumeroși martiri, majoritatea ca urmare a persecuției din partea unor guvernatori de provincie. Creștinii erau însă tolerați tacit, fiind pedepsiți doar atunci când refuzau fățiș să onoreze cultul imperial și zeii romanilor. Dintre clădirilemonumentale ridicate în timpul său, cele mai reprezentative sunt: Arcul de Triumf pentru victoriile din Parthia, Templul celor 7 Planete (Septizonium), Arcul de triumf din Leptis Magna (Libia) și extinderea palatului Domus Flavia de pe ColinaPalatină.

Împăratul Septimius Severus a murit în Britania, în timpul campaniei militare unde era însoțit de cei doi băieți ai săi: Aurelius și Geta. Legiunile i-au proclamat ca împărați pe amândoi și după un rapid acord de pace cei doi frați s-au întorsla Roma pentru funeralii. Înconjurați de soldații fideli, cei doi frați nu au mai stat niciodată la aceeași masă, sau sub același acoperiș. Mama lor, Iulia Domna, a încercat să-i concilieze, dar Geta a fost ucis chiar în apartamentul ei, în brațele sale.În urma acestui asasinat, alte circa 20 000 de persoane au fost executate ca represalii, sub acuzația de trădare. Împăratul Marcus Aurelius Severus Antoniuns (211-217 en) a rămas în istorie sub numele de Caracalla, fiind poreclit astfel dupătunica cu glugă purtată în timpul campaniilor militare. Primul său proiect public a fost construcția unor băi publice în care încăpeau simultan circa 1 600 de persoane. Complexul mai includea bazine, stadioane, biblioteci, camere pentru ospețeși fântâni arteziene. Mare iubitor de otrăvuri, a ridicat pe Colina Quirinală un templu închinat zeiței Serapis. În același an 212 en, a iertat toți demnitarii aflați în exil și a emis un edict (Constitutio Antoniana) potrivit căruia toți locuitoriiimperiului, cu excepția sclavilor, au primit cetățenia romană. În consecință, toți bărbații imperiului au primit drept de vot, dar în același timp au fost obligați la plata integrală a tuturor taxelor, inclusiv cele pentru circulația mărfurilor. Toateorașele imperiului au devenit orașe romane, supuse legii romane. În timpul său, puritatea în argint a dinarului a scăzut până la 50 % și au fost emise monede noi denumite dinari dubli, monede ce au antrenat un proces inflaționist. Începând cuanul 213 en a plecat pe frontiera Dunării din Germania unde s-a ocupat de consolidarea fortificațiilor. În Dacia a reconstruit în piatră castrul de la Porolissum, unde i-a fost ridicată o statuie ecvestră în mărime naturală. Pe un fragment dininscripția de pe soclu, i se aduc laude "prea fericitul și prea puternicul principe", alături de recunoștiința pentru favorurile și libertățile oferite. Alte inscripții din castrele de la Ilișua, Cășei, Bucium sau Micia atestă prezența împăratului în DaciaSuperioară, însoțit de mama sa Iulia Domna. În anul 216 en, împăratul a pornit o campanie militară în Asia pentru anexarea Parthiei, dar a fost ucis doi ani mai târziu de unui dintre centurionii săi. Avea doar 29 de ani. Mama sa Iulia Domna s-asinucis de durere.

Soldații l-au proclamat împărat pe comandantul gărzii de pretorieni, Marcus Opellius Severus Macrinus (217-218 en), la origine maur născut în Mauretania, primul împărat al Romei care nu a fost senator și nu a avut sânge nobil. În DaciaÎmpăratul Macrinus a eliberat toți ostaticii reținuți în timpul predecesorului său. Împotriva lui s-a ridicat însă în Antiohia Julia Maesa, sora lui Iulia Domna, iar soldații Legiunii a III-a Gallica l-au proclamat împărat pe Marcus AureliusAntoninus (218-222 en) nepot prin alianță al lui Caracalla, în vârstă de 14 ani. Fără sânge imperial, tânărul împărat a fost descris de Dio Cassis sub numele de Falsul Antonin, dar istoricii preferă denumirea de Elagaballus, prezentă pemonedele emise în timpul lui, deoarece era Marele Preot al templului lui Elagabalus (un zeu solar venerat în Syria maternă). Imatur, noul împărat era preocupat doar de jocurile adolescenței fiind prezentat de contemporani ca excentric,decadent și iubitor al unor zei străini. În centrul sferei politice s-au aflat mama și bunica lui, primele femei invitate să participe la ședințele Senatului. Pe Colina Palatină a lărgit templul lui Jupiter ridicat de Domitian și l-a redenumit templul luiElagabalus Deus Sol Invictus. Ca urmare a excenticităților sale, Garda Pretorienilor a cerut înlocuirea sa cu un alt nepot al lui Cracalla (prin nepoata soției), pe nume Marcus Aurelius Severus Alexander (222-235 en) în vârstă de 15 ani. Noulîmpărat a guvernat ajutat de un consiliu format din 16 senatori, printre care și Dio Cassius, numit în timpul său guvernator al Africii, apoi al Dalmației și în final al Pannoniei Superioare. În onoarea sa, locuitorii orașului Thugga din Tunisia auridicat un arc de triumf înalt de 4 metri, unde se vămuiau mărfurile pe drumul dintre Chartagina și Tebessa. În timpul domniei sale, colonia Ulpia Traiana Sarmizegetusa a fost ridicată la rang de meotropolă și a devenit sediul unei adunări(concilium trium Daciarum) unde se discutau interesele comune ale celor trei provincii din Dacia. Pentru sporirea veniturilor, împăratul a arendat pământurile și salinele imperiale (patrimonium Caesaris) unor particulari (conductores pascui etsalinarum). Pe plan militar și strategic, Împăratul Severus Alexander a înființat la hotarele Daciei niște posturi (stationes) pentru supravegherea legăturilor cu populația din afara provinciilor romane. În anul 234 en, popoarele germanice autrecut Dunărea și au invadat Nordul Italiei. Sfătuit de mama sa, împăratul a încercat să cumpere pacea, dar a fost dezonorat, apoi ucis de legionarii săi.

Militarii Legiunii XXII Primigenia l-au proclamat împărat pe generalul Gaius Julius Verus Maximinus și apoi au pornit la luptă împotriva germanilor. Maximinus, poreclit Tracul, avea o constituție fizică impresionantă cu o înălțime și oputere fizică neobișnuită. A fost recrutat ca militar după ce a învins la trântă 16 soldați romani, în timpul Impăratului Septimius Severus. După ce a învins în arenă alți 7 gladiatori profesioniști a câștigat o cunună de aur și a fost avansatcenturion. În timpul Împăratului Severus Alexander a fost numit în fruntea Legiunii a IV Italica, compusă din militari recrutați din Pannonia. Împăratul Verus Maximinus (235-238 en) era pe jumătate goth, pe jumătate alan, cu educație șimaniere cazone, iubitor de soldați și adversar al aristocrației. În timpul său, banul public a fost confiscat pentru necesitățile armatei iar aurul și argintul din temple s-a topit pentru a bate monede. După ce i-a respins pe germani dincolo deDunăre a luat titlul de Germanicus Maximus, apoi a revenit la Sirmium (Belgrad) de unde a pornit războiul împotriva dacilor și sarmaților. Luptele trebuie să fi fost semnificative din moment ce a luat și titlurile de Dacicus Maximus șiSarmaticus Maximus. A murit sub zidurile cetății Aquieleia, asasinat de soldații legiunii a II-a Parthica. Începând cu acest împărat gladiator cu domiciliul în barăcile militare, Imperiul Roman a traversat o perioadă denumită de istorici AnarhiaMilitară (235-284 en), perioadă caracterizată prin război civil, invazii externe, molime și criză economică severă. În acești circa 50 de ani, nu mai puțin decât 26 generali au reclamat la un moment dat titlul de Caesar Augustus. În ciudavictoriilor Împăratului Maximinus Tracul, frontierele imperiului au fost invadate din ce în ce mai energic de triburile: Carpilor, Gothilor, Vandalilor și Germanilor spre Nord, respectiv de Imperiul Sasanid spre Sud Est. În anul 238 en, provinciaAfrica s-a revoltat și l-a proclamat împărat pe guvernatorul Marcus Antoninus Gordianus Sempronianus, împreună cu fiul său Romanus Africanus. Amândoi au murit însă după 21 de zile în bătălia de la Chartagina. În locul lor, Senatul a numitca împărați pe prefectul Romei Pupenius împreună cu consulul Balbinus. Cei doi co-împărați au fost asasinați după patru luni pentru ca Garda Pretorienilor să-l proclame împărat pe Marcus Antoninus Gordianus Pius, nepotul guvernatoruluiGordianus Sempronianus. .

În vârstă de 13 ani, Împăratul Gordianus Pius (Gordian al III-lea) s-a căsătorit cu fiica profesorului său de retorică, Gaius Furius Sabinus Timesitheus și l-a numit pe socrul său Prefect al Pretorienilor. În anul 242 en Gothii și Carpii au năvălit

în Dacia, Moesia și Tracia dar romanii au răscumpărat pacea. În anul următor, persanii conduși de Regele Regilor Shapur I au trecut Eufratul și au ocupat Armenia. Împăratul Gordian al III-lea l-a însoțit pe socrul său în campania militarăîmpotriva persanilor și a obținut o primă victorie, dar la scurt timp socrul său a murit de diaree. Noul Prefect al Pretorienilor, Marcus Julius Philippus era născut în Arabia, la Petra. Romanii au pierdut următoarea bătălie, în care împăratul a fostucis, iar Marcus Phillipus a negociat pacea cu Imperiul Sassanid. Împăratul Marcus Iulius Philippus, poreclit Filip Arabul, a redenumit orașul natal în Philippopolis și a demarat un enorm proces de reconstrucție populând orașul cu statuile sale.După ce nu și-au mai primit subsidiile, Gothii s-au aliat cu Vandalii, Peucinii, Astringii, Taifalii și Carpii, apoi au năvălit din nou în Dacia, Moesia și Tracia. Împăratul a deplasat o întreagă armată în Moesia, a restabilit ordinea luând titlul deCarpicus Maximus dar a recunoscut Daciei dreptul de a bate monedă proprie din bronz cu emblemele celor două legiuni pe efigie. Un an mai târziu (247 en) romanii au sărbătorit copios cei 1 000 de ani de la fondarea Romei (Ludi Saecularis).Peste 1 000 de gladiatori au fost uciși în Coloseum alături de animalele exotice ale Africii. Gaius Asinius Quadratus a scris Istoria celor 1 000 de ani ai Romei, în 15 volume (păstrată doar fragmentar). La mai puțin de un an, Legiunile dinPannonia și Moesia s-au revoltat și împăratul a fost înlocuit de generalul Gaius Messius Quintus Trajanus Decius. Noul împărat, cunoscut mai ales sub numele de Trajanus Decius (249-252 en), a ridicat la Roma termele ce-i poartă numele.Alianța barbară condusă acum de Regele Gothilor Cniva, a năvălit la Sud de Dunăre și a devastat orașele Nicopolis ad Istrum (Veliko Tarnovo), Philippopolis (Plovdiv) și Marcianopolis. Împăratul a luptat cu vitejie dar a căzut în luptă laAbrritus (Razgrad), alături de fiul său. A fost primul Împărat Roman căzut pe câmpul de luptă. Romanii au trebuit să accepte plata unui tribut anual și gothii s-au retras cu prada la vetrele lor.

Pentru titlul de Caesar Augustus legiunile l-au propus pe Gaius Vibius Afinius Trebonianus Gallus, guvernatorul provinciei Moesia Superioară, alături de Gaius Valens Hostilianus Messius fiul cel mai mic al lui Trajanus Decius. După nicidoi ani, împăratul a fost asasinat împreună cu fiul său Volusianus. După alte trei luni de supremație a lui Marcus Aemilius Aemilianus, trupele l-au proclamat împărat pe senatorul Publius Licinius Valerianus (253-260 en), alături de fiul săuPublius Licinius Egnatius Gallienus (253-268 en). Începând cu anul 254 en, Împăratul Valerianus și-a concentrat eforturile militare în Asia. A recucerit Antiohia, apoi în anul 250 s-a deplasat la Edessa. Îndârjit de rezistența arabilor, împăratul atrimis Senatului două scrisori prin care cerea măsuri ferme împotriva creștinilor: confiscarea averilor în cazul celor bogați și trimiterea în sclavie a celor fără proprietate. Înconjurată de trupele mult mai numeroase ale Regelui Shapur, armataromană a pierdut liniile de aprovizionare cu alimente și în scurt timp a fost decimată de o molimă severă. Împăratul a cerut să negocieze pacea dar a fost luat prizonier și a murit în captivitate. Fiul său Gallienus a fost cantonat în majoritateaacestui timp la granița de pe râul Rhin, dar emisiunile sale monetare atestă și prezența sa în Dacia, unde în anul 257 en și-a luat titlul de Dacicus Maximus. În anul 260 en, Împăratul Gallienus s-a confruntat cu o lovitură de stat a generalilor săiIngenus, Regalanus și Postumus. Dintre aceștia, Regalanus era dac, urmaș al regelui Decebal, ajuns senator pe timpul Împăratului Valerianus. Legiunile din Pannonia l-au proclamat împărat pentru a lupta împotriva Sarmaților, dar imediat dupăvictorie a fost asasinat în timpul unei invazii a Roxolanilor. În anul 268 en, a început marea invazie a unei coaliții a sciților, formată din Heruli, Gothi, Gepizi și Peucini, cu o flotă de circa 2 000 - 6 000 de bărci și corabii și un efectiv de circa320 000 de combatanți. Împăratul Gallienus a fost asasinat în timp ce se confrunta cu a nouă revoltă a generalului Aureolus, iar invazia a continuat. Au fost ruinate pe rând orașele din Dobrogea, apoi orașul Bizanț și țărmurile Mării Egee, celemai avansate corabii ale sciților ajungând până în insulele Creta și Rhodos.

Legiunile l-au proclamat Împărat pe generalul Marcus Aurelius Valerius Claudius (268-270 en) iar generalul Aureolus a fost înlăturat. Între timp, sciții s-au retras în ținuturile lor cu o pradă imensă în vite și sclavi. Fiecare soldat ducea încăruțele lor de tip vagon minimum trei femei. Cel puțin un milion de oameni au fost translocați dincolo de Dunăre, mulți doar în vederea răscumpărarii. Împăratul Claudius a intervenit cu o armată alcătuită în pripă și a zdrobit una dintrecoloanele gothilor în bătălia de la Naissus. Împăratul a luat titlul de Gothicus Maximus, dar bătălia în ansamblul ei a fost pierdută. În Estul Imperiului, Syria, Palestina și Egiptul s-au revoltat și au proclamat Imperiul Palmyrian, condus deRegina Septimia Zenobia. Împăratul Claudius Gothicul a căzut răpus de molimă în anul 270 en, succedat pentru câteva săptămâni de fratele său Marcus Aurelius Claudius Quintillus. Legiunile l-au proclamat apoi Împărat pe generalul LuciusDomitus Aurelianus, născut la Sirmium (Belgrad), căsătorit cu Ulpia Severina născută în Dacia. Prima acțiune ca împărat a fost să alunge Vandalii, Juthungii și Sarmații din Italia, fiind gratulat cu titlul de Germanicus Maximus. Legiunile aumărșăluit apoi în Balcani și i-au împins pe Gothi la Nord de Dunăre. În una dintre lupte, regele Cannabaudes a fost ucis, împreună cu 5 000 de luptători iar Împăratul Aurelian a primit titlul de Gothicus Maximus. Se pare însă că negocierilepentru eliberarea prizonierilor de război au mai durat câțiva ani. Cert este că în anul 275 en, Împăratul Aurelian a decis retragerea întregii administrații romane din Dacia. Cele două legiuni, împreună cu civilii și coloniștii care i-au urmat, auformat în Moesia o nouă provincie denumită Dacia Aureliană. Granița imperiului a fost fixată pe Dunăre, barbarii obținând astfel în fața romanilor o primă anexare teritorială rămasă definitivă. După doi ani de lupte, Gallia și ImperiulPalmyrian au recunoscut din nou autoritatea Romei, împăratul primind calificativul de restaurator al lumii (Restitutor Orbis). Pentru a face cetatea Romei inexpugnabilă, Împăratul Aurelian a înconjurat orașul cu un zid din cărămidă arsă, înaltde 8 metri și lat de 3,5 metri, cu o lungime totală de 19 Km. Zidul a fost gata în 5 ani prin efortul conjugat a 25 000 de pretorieni, militari și cetățeni ai Romei. Împăratul a fost asasinat în anul 275 en, în timp ce pregătea o expediție împotrivaImperiului Sasanid.

Dacia liberă

Provincia romană din Dacia a interesat mai puțin de jumătate din teritoriul Daciei, și puțin peste jumătate din teritoriul actual al României. În restul teritoriului, triburile dacilor liberi și-au urmat cursul firesc al vieții, asemănător cu cel dinepoca La Tenne. Termenul de Dacicus (da sicus) este cel mai probabil doar un termen generic cu referire la secerători, asemănător cu cel de Scytia (scyte ia), dar în istoriografia cunoscută nouă se utilizează pentru a denumi triburile din ariateritoriului nostru. Romanii au ocupat doar regiunile muntoase unde erau principalele zăcăminte minerale. Cu predilecție agricultori și păstori, dacii foloseau mai puțin aceste regiuni iar apărarea lor a fost mai puțin îndârjită. Nici sciții vecini, înpermanenta lor transhumanță, nu traversau decât rare ori munții, și atunci doar pentru negoț. Principalele disensiuni dintre coloniștii romani și dacii autohtoni erau cele cu privire la libera circulație a oamenilor și mărfurilor, sau cele referitoarela dreptul de pășunat. Romanii revendicau proprietate exclusivă asupra pământurilor și drumurilor, în timp ce legea strămoșească spunea că orice teren liber sau nelucrat poate fi exploatat de primul venit, iar drumurile aparțin tuturor. Foarteprobabil că o dată cu ocupația romană, numeroși dintre daci s-au refugiat în teritoriile rămase libere, unde au cerut pământ și apă. În aceste ținuturi, organizarea primară a rămas în continuare cea patriarhal tribală, dar permanentele confruntăricu romanii au condus la formarea de alianțe și uniuni tribale din ce în ce mai puternice. Administrația dacilor era mult mai laxă decât cea a romanilor. În locul tabulelor decimale, dacii numărau oamenii și animalele în turme sau hoarde. Pur șisimplu făceau un țarc în formă de cerc și înghesuiau înăuntru animale sau oameni până când se umplea țarcul. Așa știau câte animale să păstreze pentru prăsilă, sau câți oameni au trimis la luptă. Și granițele erau respectate destul de lax. Caregulă, evitau castrele și drumurile romane, dar în zonele montane au fost semnalate numeroase imixtiuni pe pășunile alpine. Uneletele din fier și armele erau în continuare în proprietate comună și se împărțeau doar la nevoie, după verdnicie.

În teritoriile din afara zonei administrate de romani, urmele arheologice din așezările datate pentru secolele II și III en sunt specifice culturii geto-dacice, puternic impregnate însă cu elemente ale culturilor grecești și romane. În Banat suntprezente și elemente ale culturii Iazyge iar în Moldova cultura Carpică este prezentă mai pregnant. Ca rezultat al stării de război cvasi-permanent, numărul așezărilor nou constituite este relativ mic în raport cu creșterea estimată a populației.Pentru cultura geto-dacică, în aria dacilor liberi au fost identificate urme arheologice în următoarele localități: Arad (Berindia, Sâmbăteni, Sântana, Șeitin, Șimand), București (Dămăroaia, Străulești, Tei, Fundeni, Pantelimon, Giulești, Militari,tot malul Dâmboviței), Bacău (Berbiceni, Călinești, Cârligi, Faraoani, Ghionoaia, Gutinaș, Lichitișeni, Oncești, Prăjești), Bihor (Oradea, Cociuba Mare, Galoșpetru, Ghenetea, Ghirișu de Criș, Livada de Bihor, Mișca, Râpa, Sânnicolau Român),Botoșani (Botoșani, Călărași, Huțani, Lozna, Mănăstireni, Mihălășeni, Prăjeni, Suharău, Victoria), Buzău (Izvoru Dulce, Maxenu, Nișcov, Pietroasa Mică, Pietroasele, Ulmeni, Ziduri), Brăila (Lișcoteanca, Scărlătești), Dâmbovița (Căprioru,Cătunu, Cojasca, Colacu Răcari, Cornățelu, Costeștii din Vale, Crivățu, Croitori, Mătăsaru, Mircea Vodă, Ocnița, Odobești, Petrești, Podu Cristinii, Potlogi, Ragu, Răzvad, Tețcoiu, Voinești), Galați (Băneasa, Cișmelele, Odaia Manolache,Poiana, Șendreni, Șerbeștii Vechi, Traian, Tulucești, Vânători), Giurgiu (Bila, Varlaam), Ilfov (Balotești, Bălăceanca, Bălteni, Căciulați, Căldăraru, Cioplani, Ciorogârla, Cocioc, Dumbrăveni, Glina, Grădiștea, Lipia, Moara Vlăsiei, Mogoșoaia,Periș, Popești Leordeni, Săftești, Tâncăbești, Țegheș, Vadul Anei, Vârteju), Iași (Băiceni, Bărbătești, Bâcu, Belcești, Brădicești, Buhalnița, Conțești, Cotnari, Crivești, Dumbrava, Dumitreștii Gălății, Glodenii Gândului, Hârtoape, Heleștani,Hilița, Hodora, Ion Neculce, Moimești, Oțeleni, Păușeni, Popești, Satu Nou, Săcărești, Spinoasa, Șcheia, Valea Ursului, Vascani), Maramureș (Ardusat, Bicaz, Călinești), Neamț (Piatra Neamț, Bahna, Bozieni, Butnărești, Cândești, David,Dochia, Dragomirești, Dușești, Goșmani, Homiceni, Icușești, Izvoare, Mastacan, Moldoveni, Pâncești, Poiana, Săbăoani, Slobozia, Tămășeni, Târpești, Traian, Văleni, Vlădiceni), Prahova (Ploiești, Boldești, Starchiojd, Șirna, Târgușoru Vechi,Vadu Săpat, Zalhanaua), Satu Mare (Satu Mare, Acâș, Culciu Mic, Dumbrava, Lazuri, Lucăceni, Pișcolț, Turulung), Suceava (Părhăuți, Podeni, Sfântu Ilie, Șcheia, Todirești, Vornicenii Mari), Teleorman (Gresia, Pietroșani, Putineiu, Roșiorii deVede), Vrancea (Bârsești, Bontești, Vârteșcoiu), Vaslui (Dodești, Drăgești, Giurcani, Gura Idrici, Ivănești, Murgeni, Perieni, Poienești).

Printre cetățile dacice menționate de Ptolomeu în aria dacilor liberi se numără cele de la: Pyrum, Sornum, Rhamidava, Zufida (Zusidava), Senbacia, Triphulum, Carssidava, Tamasidava, Petrodava, Zargidava, Utidava, Piroboridava. Primelecercetări arheologice sistematice pentru cultura costrobocilor au început în anul 1890 prin șantierul de la Lipița (Ukraina) și cetățuia de la Poiana (Piroboridava). Spiru Haret și Vasile Pârvan, urmați de Radu și Ecaterina Vulpe, ConstantinCiohodaru, Radu Florescu, Alexandru Vulpe și preotul Constantin Mătasă s-au numărat printre primii cercetători ai sit-ului de la Poiana. Perioada corespunzătoare secolelor II și III en este prezentă în nivelul al V-lea de cultură materială, fiindreprezentată prin locuințe și morminte de inhumație, cu numeroase vetre de foc, cuptoare, ateliere, multe resturi ceramice și obiecte metalice din import. Dintre unelte se remarcă: brăzdare și lame pentru plug, seceri, coase, tesle, ciocane șibelciuge, râșnițe din piatră, fusaiole pentru războiul de țesut, toate specifice unei așezări eminamente agricole. În ce privește ceramica pictată, decorurile sunt formate din linii hașurate sau verticale, de culoare roșie sau brună. Tipologia vaselorcontinuă tradiția Halstattiană și La Tenne dar se adaugă tipuri noi, importate sau copiate după cele grecești și balcanice. La acestea se adaugă și 14 tipuri de vase produse în Italia sau în Vestul Europei, semn că Dunărea era deja un intens culoarcomercial. În ce privește monedele, la Poiana s-au identificat monede dacice din tipurile Huși Vovriești, Vârteju București și Inotești Răcoroasa, monede grecești bătute la Callatis și monede romane republicane sau imperiale. Cu titlul desubsidii, pentru a cumpăra pacea, romanii au introdus în teritoriile dacilor liberi volume semnificative de monedă cu valoare mică, atrăgând astfel interesul tot mai crescând al dacilor pentru mărfurile imperiale. Ca urmare, alături de obiecte maigrosiere specifice vieții rurale, se întâlnesc și vase de mare rafinament, specifice vieții din palatele imperiale. Nu este exclus ca o parte dintre aceste obiecte să fi fost aduse de sciți din numeroasele lor incursiuni la Sud de Dunăre, pentru a fivândute la schimb cu cai și merinde sau pentru a plăti libera trecere.

Un alt nucleu important al civilizației dacilor liberi a fost în zona Bacău Piatra-Neamț, unde au fost cercetate cetățile Petrodava și Zargidava. Dintre acestea cetatea de la Brad de pe malul Siretului, identificată arheologic de profesorul VasileUrsachi cu Zargidava, este prima așezare în care au fost identificate începuturile urbanizării sistematizate. În cetate au fost identificate o piață centrală, un sanctuar, un palat și o construcție ce funcționa probabil ca un fel de cazarmă. Materialularheologic include peste 200 000 de piese (fragmente ceramice, unelte, arme, podoabe, obiecte de uz casnic). Așezarea deschisă din vecinătatea fortificației, acoperă o suprafață de circa 2,5 hectare și include numeroase locuințe din secolele I-III en. Fortificația este alcătuită dintr-o acropolă, separată de așezarea deschisă printr-un șanț de apărare și un val de pământ cu multă piatră. În vecinătate se găsește o necropolă tumulară din care au fost cercetați trei tumuli ce au permisformularea de concluzii referitor la la ritul de înmormântare al căpeteniilor geto-dace. Stratul de cultură corespunzător secolelor I-III en are o grosime de 2 metri și este stratificat la rândul său în patru nivele cronologice. Locuințele sunt maiales bordeie semi-îngropate sau de suprafață. Sanctuarul este o structură circulară cu un diametru de 16 metri, realizat din stâlpi de lemn ce susțineau probabil un acoperiș. Sanctuarul se află în vecinătatea unei piețe centrale, pavată cu piatră derâu și a unui palat cu absidă (o basilică sau un templu). Poate că denumirea de sanctuar este pretențioasă, structura fiind mai probabil un ocol pentru vite, unde se făceau tranzacționările în zilele de târg, sau rechizițiile în vremurile de anaghie.Astfel de structuri circulare se foloseau și pentru numărarea turmelor de oi sau a cetelor de călăreți, pur și simplu umpleau sanctuarul până la refuz. Așezarea a fost fortificată prin două inele succesive, cel exterior având adâncimea de 10 metriși deschiderea maximă de 50 de metri. Palisada din lemn avea o lățime de circa 0,8-2 metri iar la poarta de intrare era un turn de apărare din lemn cu o lățime de 9 metri. În ce privește inventarul așezării principalele obiecte sunt cele ceramice:vase dacice de forme variate decorate cu benzi transversale și triunghiuri hașurate, amfore, cupe, vase grecești și romane. În prezent, în vârful acropolei tronează o biserică din lemn.

Tot pe malul Siretului și tot în județul Bacău, o altă cetate dacică importantă a fost cea de la Răcătău de Jos, situată pe Movila lui Cerbu, într-un loc denumit de săteni Troian. Situată pe o terasă a râului Siret, cu o lungime de 170 metri și olățime de maximum 50 metri, o parte din așezare a fost săpată la bază și risipită în decursul mileniilor. Primele secțiuni au fost trasate în anul 1968 de profesorul Vasile Ursachi. Stratul de cultură materială are o grosime de 1,6-1,8 metri, cunivele ce încep în epoca bronzului (cultura Monteoru) și se termină în epoca târzie a fierului. Pe lângă fragmentele ceramice, în anul 1969 a fost descoperit și un tezaur de obiecte de podoabă din aur format din: 6 inele de tâmplă, 34 perle dinaur, o spirală groasă din aur și câteva perle din faianță. La o adâncime de 1,8 metri a fost descoperit într-o locuință semiadâncită un vas întreg din tipul Cozia Brad. Tot întregi au fost descoperite și patru cești din pastă fină maronie, cu torțilesupraînălțate, descoperite într-o groapă rituală. Ultimele urme de locuire au fost datate pentru secolul al II-lea en, când se pare că așezarea a fost abandonată fără a se identifica urme de incendiere sau distrugere intenționată. În această perioadă,dușumeaua locuințelor era formată din suprafețe de prundiș, dreptunghiulare sau pătrate. Majoritatea acestor locuințe aveau un diametru de 2,5-3,5 metri, săpate în subteran până la o adâncime de 0,6-1,2 metri, cu un acoperiș în două apesusținut pe pari din lemn. În incinta așezării s-au identificat și circa 500 de gropi circulare, cu pereții neteziți sau chiar arși, în care se păstrau cerealele și diverse alimente protejate în coșuri din nuiele, sau acoperite cu recipiente din lut în formăde clopot (țest). Obiectele și uneltele descoperite atestă mai ales dezvoltarea agriculturii, dar au fost identificate și unelte specializate pentru pescuit sau pentru prelucrarea lemnului. Caracterisitică pentru această perioadă este asocierea cuobiectele de factură romană: ceramică de tip terra sigillata, amfore de diferite tipuri, fibule norico-panonice și peste 30 de dinari republicani și imperiali din emisiuni ale împăraților Augustus, Tiberius, Nero. Așezarea era protejată de un șanț deapărare cu adâncimea de 16 metri și deschiderea maximă de 48 metri, dublat de o palisadă din lemn. Din necropola tumulară din vecinătate au fost cercetați 5 tumului, fiecare dintre ei conținând un singur mormânt de incinerație.

Cea mai mare densitate de așezări geto-dacice din zona Moldovei se suprapune însă cu aria de extensie a culturii Cucuteni, cu un centru de gravitație în jurul Iașului. O cetate dacică inedită din acest areal este cea de la Cotnari, dispusă pe unplatou al dealului Catalina, cu o diferență de nivel de circa 200 metri, cu lungimea de 1 100 metri și lățimea maximă de 150 metri, făcând parte din masivul Dealul Mare - Hârlău. Cetatea propriu zisă ocupă aproximativ 4,5 hectare cu laturile de450 x 500 metri, fortificate printr-un val de pământ. Valul de pământ cu o înălțime actuală de 0,4-1 metri și lățimea de 4-6 metri, are în interior un zid de piatră înalt de 0,6-0,8 metri ce reprezenta fundația unor construcții din lemn, probabillocuințe. Pe latura de Sud-Est, valul atinge înălțimea de 5 metri cu lățimea de 25 metri și este prevăzut la exterior cu un șanț adiacent, adânc de 6 metri și lat de 23 metri. Palisada a fost ridicată pe piloni din lemn cu secțiunea de 15 x 30 cmbătuți la distanțe de 1,5-1,8 metri unul de altul. Ținând cont de dimensiuni, este probabil că acest segment a inclus niște silozuri de fân, acoperitae apoi cu pământ și mineralizate. În fața cetății se găsesc alte trei valuri de pământ, unul înavanpost și două pe flancuri dispuse la circa 150 de metri în fața șanțului de apărare. Legate între ele prin palisade, aceste valuri formau probabil un inel exterior în care erau adăpostite animalele sau călătorii și negustorii. Cercetarea arheologicăa acestei cetăți a fost făcută între anii 1967-1985 de un colectiv condus de Adrian Florescu, dar potențialul arheologic este departe de a fi epuizat. Dealul cetății este înconjurat din toate părțile de trei ape curgătoare: Buhalnița, Bahlui și Măgura,reprezentând un adăpost natural ideal pentru turmele de oi și vite. Așezarea geto-dacică se extinde până la poalele dealului spre localitățile Horodiștea și Cârjoaia, iar la mai puțin de 10 km se află cetatea dacică de la Bărbătești. Cel maiprobabil, cetatea era sediul unui important târg de vite și cai, târg ținut anual în mijlocul verii, după primul Crai Nou.

În același areal, dar în lunca Prutului, se găsesc cetățile dacice de la Moșna, Arsura și Bunești-Averești. Începând cu anul 1978, muzeografii din Huși conduși de Violeta Veturia Teodoru au efectuat o săpătură de explorare la cetatea de laBunești în punctul Dealul Bobului. S-a identificat un singur strat de cultură, cu adâncimea de 0,45-0,50 metri în care au fost dezvelite 69 de locuințe de formă rectangulară, cu colțurile rotunjite, cu dimensiuni cuprinse între 40 și 60 de metripătrați. Gropile de tip depozit, de formă ovală sunt în număr mic fiind adâncite însă până la 2,30 metri. Cea mai mare parte a materialului arheologic constă din ceramică lucrată cu mâna și doar două căni lucrate cu roata. Decorul este formatdintr-un brâu alveolat sub formă de ghirlande, întrerupt de proeminențe conice. Vasele pentru provizii au 4-5 astfel de proeminențe iar imediat sub buză prezintă 4-5 butoni sferici. În cadrul importurilor grecești au fost identificate fragmente deamfore, pahare de tip kantaros, o statuetă fragmentară de tip elenistic și câteva monede grecești. Uneltele din fier sunt cele specifice activității pastorale. O categorie aparte o reprezintă cele peste 1 000 de obiecte de podoabă din aur, argint șibronz, în majoritatea lor fibule, brățări, verigi cu capete conice, pandantive, lanțuri cu trei verigi sau inele. La acestea se adaugă numeroase mărgele din pastă de sticlă, diverse ca formă și colorit. Printre obiecte se numără și o diademă princiarădin aur, în greutate de 765 grame, depusă izolat într-o groapă. Destul de multe podoabe pentru o așezare cu doar 70 de locuințe. O activitate ornamentală atât de intensă nu poate să semnifice decât o viață îndestulătoare, plină de mulțumiri.Prezența unui număr relativ mare de monede histriene atestă schimburi comerciale intense cu cetățile de la malul Mării Negre. Probabil vitele și caii se vindeau în schimbul uleiului de măsline, al vaselor și țesăturilor grecești. Cercetărileau fost reluate în anul 1999, când s-a evidențiat un șanț de apărare cu adâncimea de 2 metri și o deschidere de 12 metri, dublat de un val de pământ cu înălțimea maximă de 3 metri și o lățime de 28 metri.

Cea mai vestică cetate dacică din ținutul rămas liber a fost cea de la Peretu, identificată cu cetatea Pirum de pe harta lui Ptolomeu. În epoca romană apare sub numele de Statio ad Pirum sau Pinum, pe malul râului Vedea, exact pe locullocalității moderne. În anul 1971, aici a fost descoperit într-un mormânt de inhumație unul dintre cele mai frumoase coifuri getice din argint aurit, cu o greutate de 750 de grame, împreună cu un tezaur format din alte 50 de obiecte din argint.Printre acestea se numără un cap din argint cu părul sub formă de volute și gâtul înconjurat de un șirag de perle, alături de un vas de tip rhyton în formă de femeie. Așezarea dacică era un târg situat la întretăiere de drumuri, unde se uneaudrumul ce venea de la Zimnicea prin Roșiorii de Vede cu un alt drum ce venea de la Poiana și mergea spre Nord de-a lungul limesului transalutanus. Situată în imediata vecinătate a teritoriului roman, așezarea dacică a fost distrusă în totalitate,însă urme arheologice au fost identificate în vecinătate, la tell-ul de la Măgura-Lăceni-Vitănești, doar unul dintre cele 22 de tell-uri din Teleorman aparținând culturii Gumelnița. Sub forma unei măguri ovale cu diametrul de circa 100 metri șiînălțimea de 4-5 metri, tell-ul era înconjurat de un teren mlăștinos. Inventarul arheologic include un calapod din lut utilizat pentru confecționarea opincilor din piele. Descoperirile monetare din zonă atestă o intensă activitate comercială peculoarul Oltului. Pe teritoriul județului Teleorman au fost identificate circa 3 000 de monede antice. Pentru epoca geto-dacică au fost identificate circa 800 de monede, dintre care 480 emise în Macedonia, circa 200 de monede geto dacice de tipVârteju și câte 150 de monede emise în Thasos și Dyrrhachium. Urmează apoi circa 2 000 de dinari romani republicani. În perioada dominației romane, ținutul a fost un permanent poligon de luptă descoperirile monetare fiind limitate la circa100 de dinari imperiali, aparținând împăraților Traian, Antoniuns Pius, Geta și Severus Alexander.

În Muntenia, tot ținutul aflat sub dominația dacilor liberi a fost în permanență măcinat de lupte. Romanii au încercat în repetate rânduri să facă joncțiunea dintre provincia Dacia și Moesia dar au fost respinși de tot atâtea ori. Principalelecetăți, tell-uri și așezări fortificate au fost distruse, urmele de locuire încetând o dată cu secolul al II-lea en. Una dintre cetățile dacice emblematice a fost cea din județul Dâmbovița, situată la 22 de Km Sud Est de Câmpulung, între sateleCetățeni și Cotenești. Construită pe o stâncă înaltă, la altitudinea de 881 metri, pe malul stâng al Dâmboviței, cetatea a fost la origine o stână de munte, fortificată, ce străjuia valea râului pe care se coboară spre Târgoviște. În fața permanenteloramenințări ale incursiunilor romane a devenit un adăpost și un punct de rezistență, nu atât pentru războinici cât pentru oi și capre. Secole mai tîrziu, cetatea a fost locul de refugiu al domnitorului Negru Vodă, apoi în vremea voievodului NicolaeBasarab (fiul lui Basarab I) cetatea a devenit Schitul și Mănăstirea Negru Vodă. Valea stâncoasă a pârâului Cetățuia este plină de peșteri, naturale sau scobite cu mâna omului, în care păstorii și-au găsit adăpost încă din eneolitic. În interiorulcetății, arheologii au descoperit amfore grecești cu ștampila insulelor Rhodos, Cos și Cnidos, semn că așezarea nu era izolată în sălbăticie. Tot din Grecia au provenit și vasele de lux, mărgelele colorate sau podoabele din aur. Din fosta cetate,cercetările istoricului Dinu Rosetti au identificat fragmente de zid din piatră, cu grosimea de până la 2,5 metri. În cetate s-au identificat peste 120 de monede, în majoritatea lor geto-dacice, dar și câteva monede romane republicane sauimperiale. În incintă a fost identificat și un mormânt de incinerație, înconjurat de o vastă construcție din piatră ai cărei pereți sunt asemănători cu zidurile cetății, mormânt despre care se crede că ar fi al unui conducător însemnat. Pe valeaDâmboviței în jos, lângă Târgoviște, erau așezările fortificate de la Adânca, Bucșani și Comișani, total distruse însă în epoca cuceririi romane.

Cea mai mare concentrare de așezări geto-dacice din Câmpia Română a fost în județul Ilfov, unde cea mai caracteristică cetate dacică a fost cea de la Popești. Cetatea a fost menționată pentru prima dată în anul 1869 de Cezar Bolliac cuocazia descoperirii unui tezaur de tetradrahme din argint. Au urmat cercetările efectuate de profesorii Gheorghe Tocilescu, Dinu Rosetti și Radu Vulpe. Situată pe un promontoriu înalt desprins din terasa dreaptă a Argeșului, cetatea era apăratăde șanțuri și valuri de pământ dublate de o palisadă. Cele trei șanțuri au împărțit promontoriul în trei segmente, dintre care acropola avea o suprafață de 12 500 m2. Așezarea de tip tell prezintă între trei și șase niveluri de locuire succesivă,locuințele cu două încăperi fiind construite din lemn, nuiele împletite și lut. Acropola include și un complex rezidențial cu multe încăperi și spații de depozitare, complex considerat a fi locuința unui mare conducător de trib. Complexul includeo basilică cu formă absidală, de tip grecesc, unde se afla probabil sala tronului (sala de judecată). Inventarul arheologic include: ceramică, obiecte din sticlă, unelte din fier, podoabe din aur și argint, monede geto-dacice, grecești și romane,precum și tipare pentru unele forme ceramice, semn că era un puternic centru pentru olărit. Numărul mare de cupe cu decor în relief ce corespund cu tiparele atestă faptul că acest tip de vase se producea la scară industrială. Sunt foartenumeroase și amforele ștampilate (fără inscripție) de diferite mărimi. Celelalte două inele, de dimensiuni mult mai mari, erau rezervate locuitorilor de rang mai mic fiind ocupate de locuințe cu un inventar mai puțin luxos, specificeagricultorilor antici. La mică distanță de cetate s-au identificat circa 10-15 tumuli, fiecare dintre ei conținând câte un singur mormânt princiar. Inventarul acestor morminte include: un coif din bronz aproape complet, câte o cămașă de zale, ospadă, sau chiar fragmentele unui car. Dincolo de tumuli, în satul Novaci, pe malul Argeșului, al o distanță de 2,4 km, se află o altă așezare dacică de tip tell, de formă aproximativ pătrată, cu o suprafață de 16 800 m2.

La circa 25 de Km distanță (aeriană) de Popești-Novaci se află un alt important centru al culturii geto-dacice, cel de la Cernica-Pantelimon. Dezvoltat în aria culturii Boian, cu începere din epoca neolitică, acest centru cultural estecaracteristic pentru o populație semi-nomadă din zona de câmpie. Așezarea geto-dacică și mai apoi satul medieval s-au suprapus peste cea neolitică, în vecinătate fiind cercetată o necropolă neolitică cu 362 de morminte. Așezarea de tip LaTenne de pe malul lacului Panteliomn (ferma zootehnică a Mănăstirii Cernica) a fost descrisă de un colectiv condus de cercetătorii Niță Dan și Cuculea Sandu Viorica. În zona locuințelor din chirpici au fost cercetate circa 20 de gropi de tipdepozit, cu un inventar sărac, reprezntat mai ales prin fragmente ale coșurilor din nuiele, ace din fier și fragmente ceramice. În ce privește vatra de foc au fost identificate cuptoare cu horn, fapt ce atestă o locuire permanentă. Fragmenteleceramice includ și ceramică romană provincială, lucrată cu mâna sau cu roata, din pastă grosieră ce conține nisip și chiar pietricele. Forma dominantă este borcanul urmată de cana cu toartă și gura trilobată. Pasta de culoare gri gălbui estedecorată cu striuri pe umăr, și apoi este arsă la foc domol. Importurile grecești sunt prezente prin câteva amfore, unele fiind decorate cu striuri orizontale ușor vălurite. Armele și uneltele aparținând culturii Tei sunt reprezentate prin securi dinbronz, cuțite și vârfuri de săgeată, iar dintre obiectele de podoabă se remarcă brățările terminate în cap de șarpe. Inedit este faptul că în necropola de la Cernica s-au descoperit și granule de minereu de cupru, fapt ce atestă reducția șiconcentrarea minereului, urmată de producerea obiectelor din bronz pe plan local. În ce privește tezaurele monetare, la Cernica s-au descoperit monede geto dacice din tipurile Vârteju-București și Inotești-Răcoroasa, drahme de la Dyrrhachium,dinari republicani și două monede emise la Odessos.

La circa 20 de Km mai la vale pe Dâmbovița, la confluența cu râul Argeș, se află cetatea de la Radovanu. În apropiere, la Budești, în albia Argeșului a fost descoperit un coif din bronz asemănător cu cel de la Popești. Cetatea Radovanu seaflă pe un promontoriu de formă triunghiulară, creat prin eroziune din terasa înaltă a râului Argeș, într-un loc cunoscut de localnici sub numele de Gorgana a Doua. Cetatea a fost separată de restul terasei prin săparea unui șanț de apărare.adâncit apoi de apele de ploaie. Această acropolă adăpostea însă doar reședința căpeteniei, așezarea civilă fiind întinsă pe mai multe hectare în jurul acestei fortificații. În incinta cetății au fost identificate două straturi de cultură, ultimul fiind celgeto-dacic. Locuințele de formă rectangulară erau construite din chirpici cu o armătură din nuiele împletite susținută de pari groși din lemn bătuți adânc în pământ. Cel puțin una dintre locuințe a fost acoperită cu țiglă și olane. Vetrele de focaveau forma rotundă sau ovală, iar în preajma lor s-au găsit gropi cu depuneri rituale, semn că a existat și un sanctuar pentru sacrificii aduse zeilor. Din una dintre locuințe, au fost inventariate câteva creuzete, tipare, dornuri și dălți de micidimensiuni împreună cu resturi de metal și zgură, semn că în interior a funcționat un atelier de fierărie turnătorie. Regele metalelor era de cele mai multe ori și regele tribului dacic. Inventarul celorlalte locuințe include numeroase obiecte dinfier: seceri, cosoare, cuțite, dălți pentru lemn, pumnale, vârfuri de lance și de săgeată, râșnițe și fusaiole. Printre resturile ceramice se disting și niște cioburi rotunjite ca niște monede, denumite ostrakon. Conducătorul tribului împărțea acestecioburi după munca depusă, pentru a se putea face socoteala când se împărțea prada sau recolta. În antichitate, grecii utilizau astfel de jetoane pentru a vota cine va fi exclus din comunitate (ostracizat) pentru un motiv sau altul. În lumea ruralăfuncționau ca un fel de monede. Fiind foarte aproape de Dunăre, ceramica grecească este prezentă prin amfore arse la roșu stampilate cu o ștanță din bronz ce avea reprezentat în relief chipul zeiței Athena. Vecinătatea lumii romane estesemnalată prin prezența opaițelor din lut de factură romană. Tezaurul monetar este similar cu cel de la Cernica, principalele monede fiind cele geto dacice din tipurile Vârteju-București și Inotești Răcoroasa.

O altă stațiune geto-dacică intens cercetată de arheologi este cea de la Crăsanii de Sus, de pe malul drept al râului Ialomița. Primele cercetări a fost făcute aici în anul 1870 prin Dimitrie Butculescu, iar rezultatele sale au fost interpretate deCezar Bolliac. Începând cu anul 1923, profesorul Ioan Andrieșescu a efectuat primele săpături sistematice producând fotografii, mulaje și hărți ale pieselor originale. Trei ani mai târziu, academicianul Vasile Pârvan a dedicat acestei așezări uncapitol întreg al lucrării sale intitulată Getica, afirmând că este cetatea Helis (Cetatea Soarelui), reședința lui Dromichete. Cercetările au fost reluate în anul 1969 prin Muzeul Județean Ialomița în colaborare cu Institutul de Arheologie București.Locuită din timpuri străvechi, așezată în aria culturii ceramice Boian, așezarea de pe malul apei a devenit treptat centrul unei formațiuni tribale, în apropiere fiind identificate mai multe morminte tumulare ale unor căpetenii. În vecinătate existăo acropolă, utilizată pentru supravegherea teritoriului pe o rază de peste 40 km. Așezarea geto dacică de pe acest mamelon cuprinde trei nivele succesive având la mijloc un altar de lut decorat. Locuințele erau ridicate din chirpici, pe talpă delemn, cu mai multe încăperi și numeroase gropi de tip depozit. Sistemul defensiv era format din două șanțuri de apărare și un val de pământ, în prezent dispărut ca urmare a lucrărilor agricole. Din materialul arheologic se distinge casemnificație un rhyton din lut ars, lucrat pe roată. În formă de corn de vită, rhytonul se termină în formă de cap de cal, semn că în incantațiile lor către zei acești strămoși se rugau pentru turme de cai, după obiceiul scitic. Mai atrag atenția, ovatră solară, diferite vase pentru libație, statuete antropomorfe feminine, amulete, diferite vase ceramice. Vasele cele mai recente sunt aproape exclusiv amfore cu toarte din două vergele de tip Pseudocos sau Rhodos. Tezaurul monetar esteformat din monede getice locale, monede grecești și monede dobrogene bătute la Tomis. Tradiția creștină spune că dincolo de cetate, în urmă cu 2 000 de ani, ar fi săvârșit botezul Sfântul Apostol Andrei.

Pe țărmul stâng al Dunării, luptele dintre daci și romani au început încă din timpul Împăratului Augustus, cu numeroase incursiuni miliare de ambele părți. În următorul secol, dacii s-au retras treptat spre zona de deal și de munte, sau înadâncul codrilor. După formarea Provinciei Dacia, romanii s-au folosit de orice pretext pentru a face incursiuni în teritoriul neocupat. Practic, fiecare împărat a organizat câte o expediție împotriva dacilor sub motivul unor rebeliuni. Indiferentde rezultatul luptelor, după fiecare astfel de expediție romanii au crescut sumele oferite cu titlul de subsidii sau chiar tribut, astfel încât dacii au devenit din ce în ce mai dependenți de moneda romană. Pentru consolidarea pozițiilor strategiceobținute prin luptă, romanii au ridicat castre militare și în Dacia liberă, dar nu au obținut nici un tratat prin care dacii să le recunoască prezența oficială. Printre aceste se numără castrele de la: Argeș (Câmpulung-Jidava, Purcăreni, Rucăr, Săpatade Jos, Urluieni, Voinești), Teleorman (Băneasa, Gresia, Islaz, Putineiu, Roșiorii de Vede, Traian), Galați (Valul lui Traian), Prahova (Ploiești, Drajna de Sus, Mălăiești). În această perioadă a fost construit și valul de pământ cunoscut subnumele de Brazda lui Novac de Sud, cu o lungime de 170 de kilometri între Viespești pe malul Oltului, trecând prin Alexandria până în lunca Dunării pe malul lacului Greca. Flancat de un șanț lat de 7-10 metri și adânc de 1,5 metri, valul nu eraapărat de castre militare dar bloca trecerea căruțelor încărcate cu mărfuri sau cu cereale, împidecând astfel comerțul liber. O altă structură de apărare cunoscută sub numele de Valul lui Traian s-a construit la cotul Dunării de la Galați, între Siretși Prut, legând localitățile Tulucești și Traian. Acest avanpost era apărat de castrul roman de la Tirighina- Bărboși unde s-a găsit o inscripție ce atestă construcția în timpul Împăratului Traian. Începând cu secolul al III-lea en, tribul roxolanilor aformat o alianță militară cu gothii și carpii obținând astfel superioritatea numerică și militară în fața romanilor. Incursiunile lor la Sud de Dunăre au devenit din ce în ce mai energice și s-au finalizat prin retragerea completă a administrațieiromane de la Nord de Dunăre.

O problemă incomplet elucidată o ridică valul de pământ dintre localitățile Ploscuțeni pe Siret și Stoicani pe Prut. Denumit de către localnici "Troian". Istorici ca Vasile Pârvan și Alexandru Xenopol au atribuit această construcție romanilor,dar cercetările dintre anii 1948-1951 efectuate sub conducerea profesorului Radu Vulpe au determinat cu certitudine că șanțul de apărare este la Sud de valul de pământ, semn că apărătorii se aflau în partea moldoveană a valului. Potrivit unuitext aparținând lui Ammianus Marcelinus, valul de pământ Ploscuțeni-Stoicani a fost atribuit regelui goth Athanaric, ridicat în secolul al IV-lea pentru a bloca ofensiva hunilor. Având însă în vedere că valul are o lungime de 90 de kilometri esteimposibil ca gothii să fi putut finaliza o astfel de lucrare în două săptămâni. Deși de dimensiuni relativ modeste (4 metri adâncime și 9 metri lățime), o astfel de lucrare implică un volum imens de muncă, greu de realizat chiar și în timpurilenoastre. Este mult mai probabil că pe traseul amintit exista deja un un drum și un val de pământ, iar gothii s-au retras pe aliniament și au refăcut doar palisadele și structurile de apărare. Acest fapt pare a fi confirmat și de tehnologia deconstrucție, identică cu cea a valurilor de pământ construite de romani. Istoriografic nu se amintește despre nici o astfel de lucrare efectuată de un împărat roman, dar același text al lui Ammianus Marcelinus amintește despre miliarul aldouăzecilea, semn că pe traseul respectiv exista un drum roman marcat. Traseul acestui drum corespunde cu drumul roman dintre Porolissum și Tyras care venea din Transilvania prin pasul Oituz și mergea pe valea Trotușului și a Siretului sprecastrul de la Bărboși. Popor de agricultori și păstori, este greu de crezut că dacii s-au angajat din proprie inițiativă la o astfel de lucrare. Este mult mai probabil ca lucrarea să se fi făcut cu prizonierii romani aduși de gothi între anii 268-275.Dintre cei aproximativ un milion de prizonieri de război, mulți aveau o capacitate de muncă ce trebuia folosită în timp ce așteptau să fie răscumpărați de rude și cunoscuți. Lucrările au durat probabil cel puțin un deceniu. Cert este că acest hotara delimitat cu aproximație granița dintre Moldova și Muntenia până la Unirea Principatelor din anul 1859.

Contextul European:

Turcia (Anatolia)

În Anatolia, epoca cuprinsă între domnia Împăratului Octavian Augustus și cea a Împăratului Constantin cel Mare a fost lipsită de confruntări militare, toate eforturile romanilor fiind concentrate în Armenia, Mesopotamia, Arabia sau Egipt.Nu au fost trupe romane cantonate în zonă și nu a fost ridicat nici un castru militar. Drumurile romane au interconectat principalele orașe, iar moneda romană a facilitat schimburile unei economii agricole înfloritoare. Ca urmare a unei serii decutremure, administrația romană a pompat importante sume de bani, cu titlul de ajutoare, pentru a promova și în acest fel circulația monedei romane în regiune. În epoca romană, în provinciile din Asia au fost pompate anual sume cuprinse între2 și 20 de milioane de dinari, cu valori maxime în timpul campaniilor militare. Moneda romană se utiliza pentru a cumpăra: cereale, animale și animale exotice, unelte, piatră de construcție sau ornamentală, pietre semi prețioase și metale (maiales aur). Din punct de vedere administrativ, Anatolia era divizată în 24 de provincii, dintre care cele mai importante erau: Aeolis, Asia, Bithynia, Cappadocia, Caria, Cilicia, Galatia, Ionia, Lycaonia, Lycia, Lydia, Mysia, Pamphylia,Paphlagonia, Phrygia, Pontus, Troad. Începând cu anul 27 en, capitala provinciei romane Asia a fost în orașul Ephes întins pe circa 350-400 de hectare. În absența unei prezențe militare consistente, administrația romană s-a limitat mai degrabăla rolul de arbitru al eventualelor conflicte militare dintre liderii locali. Romanii au luat astfel pe umerii lor și întregul război împotriva Imperiului Persan. Deși exista o lege potrivit căreia membrii ordinului ecvestru aveau dreptul să colectezetaxe, în absența legiunilor această lege nu avea nici un efect. Prezența militară s-a rezumat la mici detașamente ce patrulau în regiunile muntoase. Lista guvernatorilor romani atestă faptul că erau rotați anual, tocmai pentru a nu avea timp săformeze legături economice sau de prietenie cu membrii aristocrației locale. Prezența romană în zonă s-a făcut simțită însă prin ridicarea unor monumente dedicate cultului imperial. Începând cu Împăratul Octavian Augustus, s-au ridicat arcuride triumf, statui și altare închinate diverșilor împărați. Începând cu secolul al III-lea en, în bună măsură și ca urmare a unei epidemii devastatoare ce a decimat populația și animalele, manifestările de indisciplină din cadrul armatei romane aufost din ce în ce mai frecvente. S-a declanșat așa numita Criză a secolului al III-lea când autoritatea imperială a fost puternic subminată. Situația a fost agravată de invazia gothilor dintre anii 270-275 en când toate regiunile de coastă și insuleleau fost jefuite și devastate de barbari.

Printre orașele înfloritoare în epoca romană, în primul rând s-a aflat orașul Ephesus, cetatea zidită de Amazoane. Zidul orașului ridicat de Lisimachus închidea circa 415 hectare, iar amfiteatrul orașului avea o capacitate de 25 000 de locuri.Construit de greci, teatrul a refăcut de mai multe ori în epoca romană, cel de al treilea nivel fiind ridicat de Împăratul Septimius Severus. Templul zeiței Artemis, ridicat în epoca bronzului, era sediul unui festival denumit Artemesion, care înurma edictului din anul 162 en a fost extins de la câteva zile la o întreagă lună calendaristică. Potrivit lui Titus Livius, locuitorii orașului credeau că Artemis (Diana) s-a născut la Ephesus, iar statuia ei era simbolul fertilității. Un alt templudestul de bine conservat este cel dedicat Împăratului Publius Hadrianus, ridicat de Publius Quintilinus pentru a marca vizita din anul 128 en făcută de împărat după ce a vizitat Athena. Pe fațada templului, sprijinită de patru coloane Corinthiene,tronează un baseorelief al lui Tyche, zeița victoriei. Dintre clădirile publice, cea mai impresionantă este însă Biblioteca lui Celsus, ridicată de senatorul Tiberius Julius Celsus Polemaeanus, născut la Ephesus și fost guvernator al Provinciei Asia,între anii 105-106 en. Construită din averea lui personală, bioblioteca a fost terminată abea între anii 114-117 en de fiul său consulul Gaius Julius Aquila. Cu peste 12 000 de documente și papirusuri, biblioteca era a treia ca mărime din lume,după Alexandria și Pergamum. În subsolul bibliotecii, trupul lui Celsus a fost îngropat într-un sarcofag din piatră împodobit cu ghirlande de flori. Orașul este considerat oraș sfânt și de către creștini, deoarece se spune că Fecioara Maria, mamalui Isus, s-a refugiat la Ephesus alături de Sfântul Paul, cel care a predicat în oraș și a scris aici o epistolă dedicată locuitorilor orașului. Mormântul Sfântului Paul și casa Fecioarei Maria pot fi vizitate și în prezent. În apropierea orașului se aflăși Grota celor Șapte Adormiți, unde un grup de creștini s-au refugiat în jurul anului 250 en în timpul persecuției dictate de Împăratul Valerianus. Legenda spune că s-au trezit 200 de ani mai târziu pentru a constata cu uimire că Ephesus este unoraș creștin.

Un alt oraș înfloritor, situat la 25 de kilometri de coasta Mării Egee, a fost colonia grecească de la Pergamum unde pe timpul lui Eumenes al II-lea (197-160 îen) funcționa o bibliotecă cu 20 000 de documente și papirusuri. Orașul eraspecializat în producerea unor coli de scris denumite "pergamenos", produse din piele de oaie bine argăsită și tratată cu substanțe minerale alkaline. Romanii utilizau denumirea de vellum, de la vitulus, deoarece cea mai fină dintre ele se obțineadin piele mieilor născuți morți, sau a fetușilor avortați. Manufactura de pergament, principalul produs comercial, a atras după sine și denumirea orașului. Orașul era sediul unei adunări consultative regionale denumită "conventum". Pliniu celBătrân spune că era cel mai important oraș al provinciei, sediu al aristocrației locale. Remodelarea orașului a început în timpul Împăratului Traian Nerva. Denumit și Trajaneum, templul ridicat pe Acropola orașului, în onoarea ÎmpăratuluiTraian, avea un podium din piatră cu lungimea de 68 metri și lățimea de 58 metri, cu câte 9 coloane din marmură albă, înalte de 18 metri, pe laturile lungi și alte 6 coloane pe laturile scurte. În interiorul templului trona o statuie a lui Traian dinmarmură, în mărime naturală. Noul oraș roman a fost construit la baza acropolei, iar în anul 123 en Împăratul Publius Hadrianus a ridicat orașul la rang de metropolis. A fost lansat un program abițios de construcție ce a inclus un stadium, unteatru, un forum uriaș, un amfiteatru și temple masive. Aelius Galenus, celebrul medic al antichității, s-a născut la Pergamum și a fost educat în Asclepeion, templul ridicat în onoarea lui Asklepios. Cel mai mare centru medical din regiune,Asclepion era legat de oraș printr-un drum pavat cu dale de piatră, avea magazine și chiar un mic amfiteatru cu circa 200 de locuri. În această perioadă a fost construit și un pod de piatră cu anvergura de 196 metri, cea mai mare astfel destructură din întreaga antichitate, din care au mai supraviețuit însă doar două arcuri. Podul conducea spre Templul lui Serapis, unde se spune că în anul 92 en a fost martirizat Sfântul Antipas, primul episcop creștin al Pergamului. La începutulsecolului al treilea, Împăratul Marcus Antoninus (Caracalla) a ridicat orașul la rangul de neokoros, rang oferit doar orașelor în care existau temple dedicate cultului imperial.

Cea de a treia metropolă din provincia Asia a fost orașul Smyrna (Izmir), oraș fondat în secolul al XI-lea îen, sediu al primei colonii grecești, identificat de mulți autori cu celebra cetate a Troiei. Până în prezent, cercetările arheologice auadus la lumină din orașul antic: agora, teatrul, fragmente de apeduct, fragmente din fortificații și o parte din vechiul oraș. În epoca romană, piața centrală a fost lărgită și pavată cu piatră și au fost făcute primele lucrări hidrotehnice. Cisternele deapă de lângă agora aveau o capacitate de 1 200 metri cubi, iar una dintre fântâni aprovizionată cu apă de un canal subteran este funcțională și în prezent. Cea mai importantă clădire din forum a fost o basilică cu lungimea de 160 metri și lățimeade 30 metri, cu două fațade din marmură, dublate de coloane din marmură și o intrare monumentală. Basilica era pavată cu dale din marmură și era sediul principalelor întâlniri dintre comercianți sau locul destinat pentru judecata publică.Poetul Martial spune că basilica era utilizată de dimineața până la prânz, iar pentru a limita durata proceselor se utilizau niște ceasuri cu apă (clepsidre). Alăturat se găsește clădirea consiliului local, cu scaune rotunde amplasate într-o galerie cu11 spații semicirculare special destinate. Tot alăturat se găsea o hală comercială din care s-a păstrat mozaicul cu dimensiuni de 35 x 30 metri. Apostolul Paul a condus prima comunitate creștină din oraș, amintită și în Noul Testament. Primiiepiscopi creștini din oraș, sfinții Ignatius și Polycarp au scris câte o epistolă către cetățenii orașului. Ignatius din Antiohia a fost martirizat în anul 118 en, fiind mâncat de lei pe arena Circus Maximus, iar Polycarp a fost ars pe rug, în SâmbătaMare a anului 168 en, la vârsta de 86 de ani. Tot la Smyrna au fost martirizați în anul 251en, sfântul Pionius împreună cu adepții săi, după ce au refuzat deschis să facă sacrificii pe altarul zeilor romani. Mulți alți oponenți ai legii romane auajuns în arena leilor, nu doar din considerente religioase ci și ca urmare a unor procese de drept civil. Fiind fondată de apostolii lui Isus Christos, biserica din Smyrna este o Biserică Apostolică, un loc de pelerinaj pentru creștini și evrei.

Rusia, Ukraina și Ungaria

Partea Europeană a Rusiei, cuprinsă între râurile Volga și Ural spre Est, respectiv râurile Vistula și Dunăre spre Vest, era denumită de istoricii antici Sarmația. Cunoscută sub numele de Cultura Prohorovka, cultura sarmată a fost studiată înamănunt pentru prima dată prin profesorul Boris Nikolaevich Grakov de la Universitatea din Moscova, principalul șantier arheologic fiind cel de la Kamenskoe Gorodishche (Nikopol pe Nistru). Cunoscuți mai ales pentru viața semi nomandă șimormintele lor tumulare, sarmații aveau locuințe permanente unde se retrăgeau toamna la iernat. Astfel de așezări, cum era și cea de la Kamenskoe erau centre pentru produse meșteșugărești și reședința familiilor nobiliare, specializate înprelucrarea metalelor sau în comerț. Așezarea de la Kamenskoe, de exemplu, era formată din două așezări fortificate alăturate, cu suprafețe de 72 respectiv 65 hectare. Unul dintre triburile sarmate, pe nume Iazigii, a migrat spre Vest și a invadatPanonnia începând cu anul 44 îen, unde s-a stabilit inițial ca trib aliat al romanilor. Mormintele lor erau rotunde, ovalare sau poligonale, grupate sub formă de cimitire, semn că așezările lor erau permanente. Crescători se animale, iazigii sehrăneau aproape exclusiv cu carne și lapte. Pentru a separa smântâna și untul, iazigii aveau niște vase speciale din lut pe care le legau la gât cu fâșii din piele și apoi le învârteau ca o centrifugă. Carnea pentru tot tribul o fierbeau în ceauneimense din bronz și apoi o împărțeau în ordinea rangului. În România, ceramică din tipul sarmat a fost descoperită la Jupa-Tibiscum, Grădinari Seliște, Timișoara Freidorf sau Timișoara Dragașina. În timpul războaielor de cucerire a Daciei,iazigii au luptat de partea romanilor, apoi începând cu anul 117 en s-au aliat cu triburile dacilor liberi. Dintre orașele iazigilor sunt amintite istoriografic: Uscenum, Bormanum, Abinta, Trissum, Parca, Pessium și Partiscum (Szeged). Începândcu anul 169 en, iazigii au participat la războaiele marcomanice în alianță cu quazii și marcomanii. Ca urmare a acestei alianțe, triburile germanice au migrat la Nord de Carpați, apoi pe Nistru în jos până la vărsare. Coloniștii germani au formatîn Moldova și Ukraina un puternic avanpost militar denumit de istorici Regatul Gothilor (go tanes = du-te la moarte). Începând cu anul 248 en, puterea reunită a sarmaților și germanilor a strâns provincia romană ca într-un clește și după maibine de trei decenii de luptă a forțat retragerea trupelor romane la Sud de Dunăre.

Germania

Secolele I-IV en au fost dominate de lupta triburilor germanice împotriva armatelor romane. Prima victorie semnificativă într-o luptă directă a fost obținută în Pădurea Teutoburgică în anul 9 en, când o uniune tribală condusă de Arminus azdrobit o armată romană condusă de generalul Publius Quinctilius Varus. Deși era formată din trei legiuni, șase cohorte și trei alae, armata romană era răsfirată în marș pe circa 15-20 de kilometri. Germanii au atacat și zdrobit pe rând, din flanc,unitățile dispersate. Romanii au pierdut între 15 000 și 20 000 de militari printre care și pe centurionul Marcus Caelius, a cărui piatră de mormânt ridicată de fiul său Titus s-a păstrat până în zilele noastre. O descriere amănunțită a Germaniei,văzută prin ochii unui roman, ne-a rămas prin lucrarea istoricului Publius Cornelius Tacitus, scrisă în jurul anului 98 en. Despre germani, Tacitus spune că nu se căsătoresc niciodată cu străini formând o rasă pură, cu ochii albaștri și părul roșcat.Țara lor, acoperită în cea mai mare parte de păduri, este destul de fertilă dar mai ales este bună pentru pășunat, mândria lor fiind marile turme de vite. Dintre monede le preferă pe cele cu o trăsură și doi cai reprezentați pe revers, iar argintul leplace mai mult decât aurul. Arma lor preferată este lancea, pe care o numesc fremae, având inscripționate pe vârful din fier diverse simboluri purtătoare de noroc (inclusiv svastica). Călăreții au doar scut și două lance, rare ori coif sau platoșă,în timp ce infanteriștii, mult mai numeroși, poartă arcuri și numeroase săgeți. În luptă nu respectă nici un rang și nici o formație. În schimb, recruții din fiecare sat sunt întotdeauna în număr de 100 și formează unități omogene numite sute(sutași). Regii lor se aleg dintre familiile nobile, dar puterea lor este limitată și în nici un caz nu pedepsesc sau decimează militarii. Pe lângă rege, mai există niște adunări locale prin care se administrează justiția. Fiecare astfel de adunare are unșef, ajutat de o sută de oameni aleși de comunitate. Preoții lor poartă în luptă statuete sacre pe care le țin la mare preț. Merg la luptă cu familiile lor fiind încurajați cu strigăte de femei și copii. Nu rare ori femeile au participat la luptă închizândcu pieptul lor breșele lăsate de militari. Pădurile și poienile lor sunt consacrate zeilor, a căror invizibilă prezență o invocă în momentele dificile. Timpul nu îl măsoară în zile, ci în nopți, intervalele mai mari fiind corelate cu ciclul lunar.

Toate afacerile lor, publice sau private, se tranzacționează cu arma în mână. La sărbătoarea majoratului băieții primesc în fața comunității, de la șeful de trib, un scut și o lance, semn că au intrat în rândul bărbaților (așa cum romanii primesctoga). În funcție de rang, conducătorii sunt încojurați în permanență de gărzi de corp, semn de distincție pe timp de pace și de protecție în timp de război. Orice militar din gardă care supraviețuiește comandantului căzut în luptă este blamat șirușinat tot restul vieții sale. Pe timp de pace luptătorii nu se ocupă decât cu vânătoarea. Toate muncile agricole sau casnice cad în sarcina femeilor și a celor inapți de luptă. Se obișnuiește ca șefii de trib să primească o parte din recoltă, oferităvoluntar de membrii tribului, dar cele mai apreciate sunt darurile primite de la triburile învecinate (arme masive, pandantive, coliere sau monede). Germanii nu locuiesc în orașe și nici în așezări aglomerate. Fiecare bărbat ridică o casă cu unspațiu înconjurător cât mai mare, nu folosesc piatră tăiată din cariere și nici țigle din cărămidă ci doar bușteni din lemn, fără prea mult deranj pentru eleganță. Totuși lipesc pereții cu lut și apoi îi pictează în diverse culori. Pe post de depozit,sapă pivnițe pe care apoi le acoperă cu mușchi și bălegar. Invariabil, îmbrăcămintea lor constă dintr-o pelerină fixată cu o broșă sau cu un ac. Doar cei bogați poartă izmene și cămăși, iar cei din Nord folosesc și foarte multe blănuri. Femeile seîmbracă la fel ca bărbații dar au în plus o vestă împletită din lână. Bărbații au o singură soție, pentru toată viața, pentru care oferă ca dar de nuntă un bou, un cal sau un scut și o lance. Femeia nu are nici o zestre dar aduce la rândul său armeledăruite de părintele său. Castitatea este la mare preț iar adulterul este extrem de rar. Copiii fraților și surorilor sunt la fel de apropiați ca frații. Cu cât un om are mai multe rude, cu atât cuvântul său este mai greu în fața comunității. Moștenitoriiau obligația să ia asupra lor sarcina întregii familii a celui decedat, inclusiv toate rudele acestuia. Ospitalitatea lor față de prieteni sau străini este neîntrecută de nici unul dintre popoarele lumii. Dimineața se trezesc imediat după răsărit și sespală cu apă caldă, clima lor fiind întotdeauna rece. Nu au secrete, mintea tuturor fiind deschisă pentru folosul comunității. Băutura lor asemănătoare cu cu vinul se prepară prin fermentarea cerealelor. Mâncarea este și mai simplă: fructesălbatice, carne proaspătă și lapte covăsit.

Prizonierii de război nu sunt tratați ca niște sclavi, ci mai degrabă ca niște argați. Au casele și gospodăriile lor și lucrează pământul cu unelte, dar stăpânul extrage o parte din recoltă. Nu sunt puși în lanțuri și nici nu suferă pedepsecorporale, dar uneori stăpânul îi ucide la mânie, fără să fie pedepsit. Pământul îl împart după numărul de cultivatori, prin bună înțelegere și îl lucrează prin rotație. Spațiile libere fiind imense împărțirea pământului este de obicei foarte simplă.Nu acordă prea mare atenție înmormântărilor dar luptătorii faimoși sunt incinerați doar cu anumite esențe de lemn. Calul și armele sunt arse alături de luptător, fără alte obiecte de îmbrăcăminte sau podoabă. Deasupra rugului ridică o movilăsimplă de pământ, apoi plânsetul și jalea încetează după scurt timp. Nu pun pietre de mormânt și nu ridică monumente funerare considerând că sunt doar o greutate în plus pentru cei morți. În continuare, Tacitus face o scurtă prezentare atriburilor germanice, irelevantă pentru interesul nostru actual. Întreaga frontieră dintre germani și romani, începând de la râul Rhin și apoi ocupând tot Sudul Germaniei până în Dacia, era ocupată de o pădure foarte deasă denumită îndocumentele vremii Pădurea Hercinică (Hercynia Silva). În sectorul de Vest se utilizează și denumirea de Pădurea Neagră. În lucrarea sa De Bello Gallico, Iulius Caesar spune că această pădure mustea de cerbi, elani și zimbri. Pliniu cel Bătrânspune că în această pădure cresc stejari gigantici și păsări ale căror pene strălucesc noaptea ca focul (probabil fazani). Începând cu secolul al II-lea en, triburile germanice au format o alianță începând să folosească denumirea de alemani (allesman - toți bărbații). Ulterior la această alianță s-au asociat și sarmații iar germanii au început să migreze la nord de Carpați pentru a forma un avanpost pe malurile râului Nistru (gothii). Primul război de proporții împotriva romanilor a izbucnitîn anul 166 en și a continuat până în anul 180 en. După circa 50 de ani, în anul 238 en, gothii au făcut prima incursiune pe teritoriul roman ocupând cetatea Histria. În următoarele trei decenii, gothii și sarmații au ridicat armate din ce în ce maimari, până la marea invazie din anul 268 en. Șapte ani mai târziu, romanii s-au retras definitiv la Sud de Dunăre.

Franța

Cucerirea triburilor din Gallia Celtică a început în anul 121 îen, dar primele succese notabile s-au înregistrat abea începând cu anul 58 îen, prin campaniile militare conduse de generalul Iulius Caesar. Întregul război este descris amănunțit înjurnalul său de campanie intitulat Comentarii de Bello Gallico. Iulius Caesar a mobilizat cinci legiuni, cu un efectiv total de circa 120 000 de militari pentru a învinge armatele dispersate ale lui Vercingetorix. Nici o legiune romană nu astaționat permanent în Gallia, în schimb legiunea a III-a Gallica s-a format cu recruți din regiune și a luptat în Asia. În urma puținelor trupe au rămas doar patru castre militare: Argentoratum (Strassbourg), Castra Constantia (Le Havre),Lugdunum (Lyon) și Oudenburg (în Belgia). Dintre acestea, doar cel de la Lugdunum s-a transformat într-un oraș roman (Colonia Claudia Augusta Lugdunum), unde s-au născut apoi împărații Claudius și Caracalla. Amfiteatrul orașului cu undiametru de 108 metri, avea circa 10 000 de locuri, pentru o populație a orașului de circa 50 000 de locuitori. Celelalte orașe romane din Gallia au fost: Arles, Autun, Divodurum (Metz), Glanum, Narbonne, Nimes, Aurenja (Orange Avignon),Vaison la Romaine. Dintre acestea, Colonia Nemasus (Nimes) situată pe coasta Mării Mediterane avea o populație de circa 60 000 de locuitori, un amfiteatru cu diametrul de 130 metri și un apeduct impunător. Tot aici s-a păstrat și cel maifrumos templu dedicat lui Iulius Caesar (Maison Carree). În apropiere, la Orange (Colonia Julia Firma Arausio), a rămas în picioare un arc de triumf și singurul teatru roman la care a rămas în picioare și scena. Tot pe Coasta de Azur, înlocalitatea Vaison la Romaine a rămas în picioare podul roman peste râul Ouveze, construit în secolul I en. Cu un singur arc din piatră, podul are o anvergură de 17 metri. Alte amfiteatre romane fost identificate la Arles, Grand, Nimes, Lutetia(Paris) și Mediolanum Santonum (Saintes). Din amestecul celor două culturi au triumfat limba și morala romană, asociate cu puternice influențe în artă și arhitectură. În plus, toate orașele au fost legate între ele prin drumuri romane, pietruite șimarcate cu pietre de hotar. Nu s-au înregistrat alte confruntări militare de proporții, Gallia fiind doar un avanpost pentru campaniile militare din Germania și Britania.

Anglia

Prezența romanilor în insulele britanice s-a făcut simțită începând cu cele două expediții ale lui Iulius Caesar din anii 55-54 îen, când copiii regelui au fost luați ostatici și duși la Roma. Cucerirea romană a început însă doar în anul 43 en, subÎmpăratul Claudius, când s-a format provincia romană Britania. La campania militară au participat: Legiunea a II-a Augusta, Legiunea a IX-a Hispana, Legiunea a XIV-a Gemina și Legiunea a XX-a Valeria Victrix. Dintre acestea doar Legiuneaa II-a Augusta a staționat permanent în insulă cu sediul în castrul de la Caerleon (Wales). Colonizarea insulei a fost însă foarte puternică în jurul celor peste 40 de castre, ridicate de diferitele unități militare: Alauna, Arbeia, Banna, Branodunum,Bremenium, Burrium, Camulodunum, Derventio, Deva Victrix, Eboracum, Epiacum, Glevum, Isca Dumnoniorum, Isca Augusta, Condercum, Cocangis, Corinium, Galava, Glannoventa, Leucarum, Lindum, Mamucium, Manduessedum,Mediobogdum, Navio, Morbium, Olicana, Pinnata Castra, Portus Adurni, Segedunum, Trimontium, Vindolanda, Vinovia, Viroconium, Voreda, la care se adaugă castrele identificate doar arheologic: Bar Hill, Bearsden, Lunt Fort, Normandykes,Raedykes, Templeborough. Destul de numeroase sunt și orașele ridicate la rang de colonie: Londinium (Londra), Durovernum Cantiacorum (Cantebury), Regulbium, Rutupiae, Camulodunum (Colchester), Lindum Colonia (Lincoln), RataeCorieltauvorum (Leichester), Durocobrivis, Durocornovium, Verulamium, Letocetum, Dubris (Dover), Danum, Mediolanum (Whitchurch), Isca Dumnoniorum (Exeter), Eboracum (York), Luguvalium, Isca Augusta, Lagentium, Lopodunum,Moridunum, Venta Silurum, Deva Victrix (Chester), Mancunium (Manchester), Olicana, Vinovia, Coria, Glevensium (Glouchester), Lactodurum, Bovium, Burgodunum, Portus Lemanis (Lympne), Pons Aelius (Newcastle), Durovigutum.Prima capitală a provinciei romane a fost în castrul de legiune de la Camulodunum (Colonia Victricensis). Zidurile castrului cu o lungime de 2 800 metri aveau 6 metri înălțime și 2,4 metri lățime (45 000 m3 de piatră). Dintre clădirile publicereprezentative s-au păstrat: Templul lui Claudius, amfiteatrul cu 3 000 de locuri, Curia și alte șapte temple, apeductul și castellum divisorum. Locuințele din lemn aveau fundația din piatră, multe dintre ele erau tapetate cu mozaic. Cele douănecropole de incinerație au fost identificate în afara zidurilor.

Orașul Londinium, distrus în anul 60 en de o răscoală a celților din tribul Iceni, a fost refăcut după modelul roman și apoi a crescut rapid, ajungând la sfârșitul secolului la o populație de peste 60 000 de locuitori. În anul 122 en, cândÎmpăratul Hadrian a vizitat Britania, orașul avea cel mai mare forum și cea mai mare basilică din Europa de la la Nord de Alpi. Palatul guvernamental avea o suprafață de 168 x 167 metri (2,8 hectare), iar basilica cu trei etaje se putea vedea dintot orașul. Vizita a marcat terminarea fortului militar cu dimensiuni de 245 x 200 metri (4,9 hectare) și debutul construcției pentru zidul orșului, zid la care s-a lucrat apoi timp de peste 200 de ani. Lung de 3,2 km, zidul avea 6 metri înălțime și 5metri lățime încercuind o suprafață de 130 hectare. Zidul era fortificat cu turnuri de apărare ridicate la distanțe de 64 metri între ele (o aruncătură de suliță). În același an a început și construcția celebrului zid, lung de 117 km, ridicat pentru asepara provincia romană de celții din Nordul Insulei. Tot din Londinium porneau 7 dintre cele 15 drumuri construite de romani, drumuri autentificate istoriografic în Itinerarium Antonini Augustum, un registru al drumurilor și al stațiilorintermediare întocmit pe timpul Împăratului Antoniunus Pius. Portul orașului format din patru secțiuni a fost construit în amonte de actualul London Bridge. Templul lui Jupiter a fost renovat și s-au refăcut băile publice (termele orașului).Amfiteatrul orașului, ridicat în anul 70 en, a funcționat și ca sediu al școlii de gladiatori. La jumătatea secolului al II-lea Londinium a devenit noua capitală a provinciei, fapt reflectat în arhitectura locuințelor înalților funcționari. Mai multelocuințe aveau pereți din piatră și erau pardosite cu mozaic, pereții fiind pictați după moda aristocrației romane. Una dintre aceste locuințe, excavată de arheologi în Billingsgate, avea o termă proprie și trei tipuri de camere tip depozit:frigidarium (camera rece), tepidarium (camera caldă) și caldarium (camera fierbinte), semn că proprietarul era un negustor angrosist.

Cel mai important oraș roman din Nordul insulei a fost cel de la Eboracum (York). Prima mențiune scrisă referitoare la locuitorii acestei așezări este din perioada 95-104 en, de pe o tăbliță din lemn descoperită în castrul de la Vindolanda.Denumirea provine de la cuvântul ebura, de origine celtică, cu semnificația de "lemn de tisă". Primul castru militar a fost ridicat de Legiunea a IX-a Hispana în anul 71 en, la confluența râurilor Ouse și Foss. Așezarea civilă s-a dezvoltat însă peambele maluri ale râului Ouse, cu locuințele private și clădirile publice împrăștiate pe terasele râului. Așezarea măsura 475 x 410 metri și acoperea o suprafață de circa 20 de hectare. Din fortificația romană a rămas în picioare TurnulMultiangular din colțul de Vest al castrului, amplasat în actuala Grădină a Muzeului. Zidul castrului construit aproape în întregime din calcar a necesitat circa 48 000 metri cubi de piatră extrași din vecinătate de la cariera din Calcaria. Muzeuldin vecinătate găzduiește numeroase urme arheologice ale vieții antice: statui din piatră, inscripții în piatră, ceramică, bijuterii. Dintre altarele zeilor au fost identificate cele închinate lui: Jupiter, Marte, Hercules și Fortuna, dar și un templuînchinat de comandantul castrului zeului morților, Serapis. Așezarea a intrat în centrul atenției în anul 122 en, când Împăratul Publius Hadrianus a vizitat castrul și a înlocuit legiunea a IX-a cu Legiunea a VI-a Victrix însărcinată cu ridicareaZidului lui Hadrian. În următorul secol, după ce Împăratul Septimius Severus a divizat Britania în două provincii, Eboracum a devenit capitală provincială cu tilul de colonie. Împăratul Septimius Severus a condus campania militară dintre anii208-211 en având comandamentul în această așezare, dar s-a îmbolnăvit și a murit înainte de finalizarea campaniei. Pe patul de moarte i-a spus fiului său Caracalla: "Să conduci armonios, îmbogățește-i pe militari, disprețuiește-i pe toți ceilalți".Urmașul său însă, imediat după ceremonia de incinerare a rămășițelor imperiale a încheiat pacea cu celții și a revenit la Roma. Necropola din vecinătate a dezvelit numeroase sarcofage romane, cum sunt cele ale lui Flavius Bellator și JuliaFortunata. În interiorul sarcofagelor, în sicrie din plumb, trupurile erau complet înglobate în gips.

Spania

Cucerită progresiv într-un interval de peste 200 de ani, provincia romană din Spania, numită de romani Hispania, a găzduit permanent o singură legiune, anume Legiunea a VII-a Gemina cu sediul în castrul de legiune de la Leon. Alte castreromane au fost cele de la: Asturica Augusta, Castra Servilia, Lucus Augusti și Tarraco. Lista orașelor fondate de romani este însă mult mai mare: Tarroco, Italica, Corduba, Valentia Edetanorum, Segovia, Gerunda, Brigantium (La Coruna), IuliaRomula Hispalis (Sevilia), Castra Legionis (Leon), Emerita Augusta, Lucus Augusti, Caesaraugusta (Zaragoza), Faventia Paterna Barcino (Barcelona), Ablia (Avila), Portus Victoriae Iuliobrignesium (Santander). Majoritatea acestor orașe nu aufost decât extensii ale unor așezări pre-existente. La fel ca Franța, Spania a fost cucerită mai mult prin puterea arginților decât prin forța armelor. Din fostul castru de legiune de la Leon, cunoscut sub numele de "muralla de los cubos (zidulpătrat)" a mai rămas un singur turn (Puerta Castillo) și un fragment de zid, înalt de 8 metri și gros de 5 metri, ridicat din piatră spartă. În vecinătate, castrul militar de la Astorga (Asturica) s-a transformat într-un oraș înfloritor de interes minier.Cele mai impresionante urme arheologice ale vieții romane au rămas însă la Merida, unde în anul 25 en Împăratul Augustus a fondat colonia Emerita Augusta. Teatrul roman cu un diametru de 86 metri avea o capacitate de 6 000 de locuri.Arena școlii de gladiatori avea 64 x 41 metri fiind înconjurată de un amfiteatru cu dimensiunile de 126 x 102 metri, cu o capacitate de 15 000 de spectatori. Pentru cursele de care, Colonia Augusta avea și un stadion (circus) cu o capacitate de30 000 de locuri, arena centrală având peste 400 de metri lungime și 30 de metri lățime. Tot la Merida a rămas în picioare podul de peste râul Guardiana, cu 62 de arcuri și o lungime totală de 755 metri, cel mai mare pod supraviețuitor dinantichitate. Din apeductul lung de peste 5 km, a rămas în picioare un fragment de 830 metri, format din 38 de arcuri cu înălțimea de 25 metri. Ansamblul arhitectural mai include Templul Zeiței Diana și Arcul de Trimuf al Împăratului Tiberius,înalt de 14 metri și lat de 5,7 metri. În bună stare de conservare, toate aceste monumente antice fac acum parte din patrimoniul universal UNESCO.

Un alt monument unic este farul roman de la Brigantium (La Coruna), cunoscut și sub numele de Farul lui Hercules. Cu o înălțime de 55 metri, farul a fost dedicat zeului Marte și a fost ridicat în timpul Împăratului Traian Nerva, după unproiect asemănător cu cel al Farului din Alexandria. În picioare și funcțional până în zilele noastre, acest far este cel mai vechi far din lume. Legenda spune că a fost ridicat pe locul unde este îngropat capul gigantului Geyron, ucis de Herculesdupă trei zile și trei nopți de luptă. Cea mai masivă construcție din epoca romană este însă zidul de apărare al orașului Lucus Augusti (Lugo), rămas în picioare integral pe o lungime de 2 117 metri, pentru a forma un inel ce înconjoară și astăzicentrul orașului. Înalt de 8-12 metri și lat de 4,2 metri, zidul este fortificat prin 71 de turnuri de apărare, semicirculare. A fost ridicat între anii 263-276 en pentru a proteja orașul de raidurile barbarilor. Pe coasta Mării Mediterane, la Nord deBarcelona, cel mai important oraș din epoca romană a fost cel din vecinătatea castrului militar de la Tarraco (Tarragona), despre care Strabo spune că era egal ca mărime cu Cartagena (Colonia Victrix Iulia Nova Carthago). De talie mult maimică, Barcelona se numea atunci Faventia și era o așezare ridicată în jurul castrului de pe Mons Taber. Un șantier arheologic de proporții a fost și cel din orașul Italica (Santiponce, la 9 km de Sevilia), locul unde s-au născut împărații TraianNerva și Publius Hadrianus, membrii ai gintelor Ulpia și Aelia. Săpăturile au dezvelit un amfiteatru cu 25 000 de locuri (de talia Colosseumului din Roma), apeductul cu o lungime de 37 km, Forum-ul roman, Teatrul, Termele, Templul luiTraian și numeroase locuințe împodobite cu mozaicuri și statui. În vecinătate, orașul Hispalis (Sevilia) fondat de coloniști din portul Tartessos, a devenit progresiv un important centru comercial și meșteșugăresc. Din vechiul oraș a fost dezvelitun vast parc arheologic (Antiquarium) cu suprafața de circa 5 000 m2, unde era piața de pește din secolul I, cu câteva locuințe și mozaicuri. Au mai fost identificate resturi ale apeductului și trei coloane din templul închinat lui Hercules.

La Est de Sevilia, orașul roman Corduba a fost fondat în anul 169 îen de consulul Claudius Marcellus, guvernator al provinciei. Din această perioadă datează Tezaurul de la Cordoba compus din: un colier de tip torque din argint, un vas dinargint, mai multe brățări și peste 300 de monede din argint bătute la Roma în jurul anului 82 îen. Orașul a fost ridicat la rangul de Colonia Patricia în jurul anului 45 îen, apoi a fost colonizat de veteranii Împăratului Augustus pentru a devenicapitala provinciei. Aici au trăit oratorul Seneca, fiul său celebrul filozof Seneca și nepotul său, poetul Marcus Annaeus Lucanus. Printre monumentele orașului se numără templul dedicat cultului imperial, ridicat de împărații Claudius șiDomitian. Unusprezece dintre coloanele sale cortinthice din marmură au rămas în picioare. Din aceeași perioadă datează și un mausoleu de formă cilindrică, împreună cu urna de incinerare dar și numeroase alte monumante funerare dezvelite înnecropola de la Camino Viejo del Almodovar. Podul peste râul Gualdalquivir, cu o lungime de 247 metri și 16 arcuri din piatră a fost proiectat de romani, dar în forma sa actuală a fost reconstruit de mauri în secolul al VIII-lea. Un alt importantcentru de cultură a fost orașul Valentia Edetanorum (Valencia), fondat în anul 138 îen de consulul Decimus Junius Brutus Galaico împreună cu 2 000 de legionari. Castrul militar a fost ridicat pe o insulă în mijlocul râului Turia, aproape demare. Orașul a înflorit în epoca Împăratului Augustus când a fost construit Forumul (actuala Basilica), un mare circus cu o capacitate de circa 10 000 de locuri și zidurile cetății cu cele patru porți de intrare, dintre care a rămas în picioare ceadeshisă spre podul Puente de la Trinidad. Printre minunile arhitecturale ale Hispaniei se numără și apeductul de la Segovia cu o lungime de 15 km, ce atinge o înălțime maximă de 28,5 metri iar în oraș se desfășoară pe o distanță de 728 metri în167 de arcuri semicirculare. Un alt monument bine conservat este teatrul din colonia Caesaraugusta (Zaragoza) cu un diametru de 106 metri și o capacitate de 6 000 de locuri, ridicat în timpul Împăratului Tiberius Claudius Nero.

Italia

Aflată în inima unui imperiu cu o suprafață de circa 5 milioane de kilometri pătrați și o populație de circa 70 milioane de locuitori, eterna cetate a Romei era în epoca imperială cel mai mare oraș al lumii cunoscute nouă. Acumulând toatevalorile și progresele civilizației de pe trei continente, Roma a fost mai degrabă o quintesență decât un leagăn al civilizației antice. Toate drumurile, toate căile maritime și toate căile comerciale duceau la Roma. Tot ce era frumos, valoros saucel puțin strălucitor, ajungea la Roma. Ceea ce astăzi numim civilizația romană este de fapt un cumul al întregii civilizații antice. Pe teritoriul imperiului se vorbeau zeci de limbi și dialecte, dar singura limbă universală, oficială, era limba latină.Limba latină se folosea în sălile de judecată, în altare sau pentru certificatele de naștere ale cetățenilor romani. Societatea era divizată în clase și pături sociale, aparteneța la una dintre clase fiind dobândită prin naștere (patricieni, sclavi) sau prinfaptele din cursul vieții (liberți, cetățeni liberi, plebei). Familia patriarhală era compusă din bărbat (pater familias), femeie (purtătoarea patronimului gintei) și copii sau alte rude. Bărbatul avea puterea fizică și juridică deplină în fața celorlațimembri ai familiei. Toate familiile înrudite pe linie maternă (pater semper incertus) formau grupuri mari denumite ginte, dintre care gintele patricienilor (Gentes Maiores) dominau viața politică a Romei. În fața legii, persoanele fizice puteau fioameni liberi sau sclavi. La începutul erei noastre, circa 35 % dintre locuitorii imperiului erau sclavi (circa 25 de milioane). Sclavii erau considerați proprietate (bunuri materiale) fără personalitate juridică și făceau toate muncile fizice grele dinagricultură, industrie, minerit sau transporturi, dar și munci ușoare sau rafinate, lucrând uneori ca scribi, contabili, medici, frizeri sau cofetari. După voia și puterea stăpânului unii dintre sclavi trăiau mai bine, sau exercitau funcții mai înalte,decât cetățenii liberi. Indiferent de clasa socială, femeile nu aveau drept de vot și nici nu serveau sub arme. Copii născuți din mame cetățean al Romei primeau la rândul lor cetățenia doar dacă se nășteau în casa unui cetățean. Mamele cu maimult de trei copiii erau onorate prin libertăți legislative (ius trium liberorum) iar adulterul era pedepsit prin lege. Forul politic suprem era Senatul format din 400 de senatori aleși de cetățenii cu drept de vot. În fruntea lor se afla Împăratul, urmatde Consuli, apoi de Pretori, Tribuni ai poporului, Edili, Chestori și Tribuni militari. Senatul se întrunea în Curia Julia în prima zi a fiecărei luni (Calende) sau la mijlocul lunii (Ide) și doar în situații excepționale se întrunea ad hoc.

Armata imperială era formată din militari profesioniști cu un stagiu militar voluntar de 20 de ani, urmat de alți 5 ani ca rezerviști. Garnizoana Romei era apărată de Garda de Pretorieni, o unitate de elită însărcinată cu protecția împăratului șia senatorilor. La începutul erei noastre erau 9 cohorte de pretorieni (4 500 de militari), echivalentul unei legiuni. Orașul era protejat și prin gărzi civile de polițiști și pompieri denumite vigiles, organizate în 7 cohorte. Începând cu secolul al II-lea, aceste gărzi civile au fost cazate în stațiuni speciale (excubitoria) dispuse în cartierele de periferie. Armata provincială era reprezentată prin cele 25-35 de legiuni permanente. Pe timp de război au fost formate sute de legiuni, dar numai 50dintre acestea au purtat nume fixe și au avut un sediu fix într-un castru de legiune. Aceste legiuni permanente aveau ca rol principal marcarea și apărarea frontierelor imperiului. În secolele I-III en, legiunile permanente au fost dispuse astfel: 3Germania, 3 Austria, 2 Ungaria, 2 Dacia, 2 Serbia, 2 Anglia, 2 Syria, 2 Israel, 1 Turcia, 1 Iraq, 1 Jordania, 1 Spania, 1 Franța, 1 Bulgaria, 1 Egipt, 1 Algeria. Tipic o legiune avea în jur de 5 000 de militari subdivizați în centurii a câte 100 demilitari. În secolul al III-lea însă, în perioada anarhiei militare, efectivele nu au fost împrospătate la timp și multe dintre legiuni aveau doar 1 000 la 1 500 de militari. În mod normal, legiunile erau fortificate prin unități de auxiliari, recrutate dinteritoriul aflat în subordine. Astfel, un comandant de legiune putea avea în subordine până la 11 000 de militari. Stindardul fiecărei legiuni era o aquilă și era purtat de un ofițer denumit aquilifer. Pierderea stindardului pe câmpul de luptă era ceamai mare rușine și se solda cu desființarea legiunii (De exemplu Legiunea a V-a Alaudae, distrusă de daci la Tapae în anul 86 en). Fiecare legiune avea și un ofițer denumit imaginifer, responsabil cu imaginea împăratului și cultul imperial. Unalt ofițer, denumit vexillifer, era responsabil cu sigiliul unității. Pentru menținerea disciplinei, pedepsele minore constau din bătaie fizică, reducerea soldei, biciuire în fața unității, pierderea gradului, degradare pe post de servicii auxiliare.Pedepsele maxime erau "fustuarium" constând din lapidarea dezertorilor și "decimarea" constând din lapidarea unei zecimi din unitatea dezertoare sau învinsă pe câmpul de luptă.

Dintre cele peste 230 de amfiteatre romane rămase din antichitate, peste 90 sunt în Italia. Dintre acestea, merită vizitate cele de la: Alba Fuscens (Albe), Alba Longa (Roma), Ariminum (Rimini), Arretium (Arezzo), Caralis (Cagliari),Capua, Catania, Interamna Nahars (Terni), Larinum, Lucera, Lupiae (Lecce), Paestum, Patavium (Padua), Pompei, Puteoli (Pozzuoli), Colosseum (Rome), Sutrium (Sutri), Syracuse, Teate Marrucinorum (Chieti), Verona. Un alt tip de clădirespecifică arhitecturii romane este basilica, cu formă variabilă, tipic cu un set interior de colonade și o absidă (un reces semicircular). Clădiri publice destinate pentru administrarea justiției sau pentru afaceri, basilicile au fost transformate înepoca creștină în biserici. Cele mai bine conservate sunt Basilica Argentaria din Forum Traiani și basilica din orașul Pompeii. În urma marilor victorii, romanii obișnuiau să ridice arcuri de triumf pentru ca eroii lor să se ridice deasupra lumiiordinare. Dintre cele 52 de arcuri de triumf ce au supraviețuit vremurilor, 20 sunt în Italia. Dintre acestea în secolele II-III au fost ridicate: Arcul lui Traian din Ancona, Arcul lui Traian din Benevento, Arcul lui Traian din Canosa di Puglia,Arcul lui Hadrian din Capua, Arcul lui Septimius Severus din Roma și Arcul lui Gallienus din Roma. Cele mai importante clădiri, nucleu al culturii și spiritualității romane, erau însă templele destinate cultului unor zei, locul unde se făceausacrificii și libații, dar și locul unde romanii cereau și primeau ajutorul zeilor pentru a putea duce la îndeplinire sarcinile asumate. Tipic templele romane aveau formă rectangulară, erau dispuse pe un piedestal, cu un portic frontal format dincolonade și un pediment triunghiular ce marca forma acoperișului. Cel mai important și mai vestit dintre temple, este Pantheonul (templul tuturor zeilor), ridicat în timpul Împăratului Augustus și apoi reconstruit în anul 126 en, în timpulÎmpăratului Hadrian. Dintre templele închinate zeilor, la Roma au fost identificate cele închinate lui: Jupiter, Junona, Janus, Marte, Venus, Apollo, Minerva, Diana, Fortuna, Bellona, Bona Dea, Cybelle, Vesta. La acestea se adaugă celeînchinate unor împărați, cum sunt cele ridicate pentru: Caesar, Augustus, Hadrian, Claudius, Vespasian și Titus, Antoninus și Faustina.

Orice oraș roman avea o piață centrală denumită forum, amplasată la intersecția străzii principale de pe direcția Nord-Sud (cardo) cu strada principală de pe direcția Est-Vest (decumanus). Pentru Roma, cel mai bun exemplu îl reprezintăForumul Roman, urmat de Forum Trajani, sau Forum Boarium (piața de vite), Forum Holitorium (piața de legume), Forum Piscarium (piața de pește), Forum Suarium (piața de porci), Forum Vinarium (piața de vin). În forum erau incluse șipalatele sau magazinele ce mărgineau piața centrală, alături de temple, basilici, arcuri de triumf, bazine și terme, munomente sau statui . Forum-ul era locul unde se țineau toate întrunirile publice și dezbaterile politice, discursurile și lecțiile defilozofie, sau pur și simplu întâlnirile private și cele pentru afaceri. Clădirile de tip depozit purtau numele de horreum, unele dintre ele atingând dimesiuni impresionante. La Roma, giganticul Horrea Galbae avea 140 de încăperi, cu o suprafațătotală de peste 2 hectare și adăpostea alături de cereale, ulei de măsline, vin, produse alimentare, îmbrăcăminte sau marmură. Lângă acest depozit a fost găsit un munte de fragmente de amforă (Monte Testacio) în care s-au identificat fragmentede la peste 53 de miloane de amfore sparte. La sfârșitul epocii imperiale în cetatea Romei erau in jur de 300 de astfel de depozite, dar orice așezare avea cel puțin un horreum pentru cereale. De interes public erau și băile orășenești (termae)unde romanii petreceau mai multe ore pe zi pentru întâlniri neprotocolare. Romanii nu foloseau săpun sau detergenți ci doar apa rece din viaducte, sau vapori de apă din hipocaust. Principalele terme din Roma erau cele construite de împărațiiAgrippa, Titus, Traian, Caracalla și Diocletian. Familiile mai înstărite din Roma aveau locuințe individuale, denumite domus în mediul urban, sau villa în mediul rural. Cu mai multe încăperi, aceste locuințe aveau un hol (vestibulum), o micăgrădină înconjurată de porticuri (atrium), dormitoare (cubicula), o cameră de zi (triclinium), un studio (tablinum) și o bucătărie (culina). Construite din cărămidă, domurile aveau decoruri elaborate din marmură, colonade, fresce și picturi.Familiile sărace locuiau însă în locuințe supraetajate cu una sau două încăperi, denumite insulae. Clădite tot din cărămidă, aceste blocuri comune aveau maximum patru etaje și erau un permanent focar pentru epidemii sau incendii. În jurulanului 300 en, în Roma erau 1 700 locuințe de tip domus și 40 000 de locuințe de tip insulae.

Pentru cei literați, educația copiilor începea de la vârsta de șase ani cu instructori particulari (scribi), iar după circa 7 ani copiii știau să scrie și să citească, eventual și în limba greacă. Educația morală se făcea în familie, iar secretele meserieitransmiteau din generație în generație. Băieții patricienilor mai adăugau și studii de retorică și filozofie făcute în preajma oratorilor vremii. Principalii literați și poeți ai primelor două secole au fost: Apuleius, Juvenal, Lucanus, Martial, Persius,Petronius, Phaedrus, Pliniu cel Tânăr, Pliniu cel Bătrân, Quintilian, Seneca cel Tânăr, Seneca cel Bătrân, Statius, Suetonius, Tacitus. Cele mai mari teatre din Italia erau cele din Sicilia (Syracuza și Taormina) rămase din epoca grecească. Dintrelucrările dramatice din epoca imperială au supravițuit doar cele 9 tragedii ale lui Seneca, toate cu subiect grecesc: Hercules, Torada, Feniciana, Medea, Fedra, Oedip, Agamemnon, Thiestes și Hercules la Oeta. Printre autorii de comedii s-aunumărat: Melissus, Seneca, Ennius, Lucius Accius și Pacuvius. Principalele specii de comedie erau denumite fabule, cu mai multe variante: atellnae (improvizații), palliata (imitații grecești), togata (frivolități), praetexta (pe teme juridice).Muzica făcea și ea parte intrinsecă din cultura romană fiind prezentă la aproape toate evenimentele sociale, în special la înmormântări. Pentru spectacolele din arena amfiteatrelor, muzica era de obicei însoțită de pantomimă și dans, o formărudimentară de balet. Romanii utilizau notația grecească, folosind pentru note literele mari de la A la G, durata fiind marcată deasupra fiecărei note. Dintre instrumentele moderne erau cunoscute: fluierul, trompeta, cornul, tuba, lira, ghitara(cithara), lăuta (pandura), tamburina (scabellum), toba, timpanul și cimbalul. Competițiile muzicale erau frecvente pentru toate clasele sociale. Împăratul Nero a fost un muzician pasionat și a călătorit special în Grecia pentru a participa la oastfel de competiție. Dintre artele vizuale, pictura, sculptura, mozaicurile și gravurile în piatră sau în geme și sticlă erau la mare preț. Majoritatea creatorilor acestor bijuterii au rămas anonimi. În pictură, romanii au introdus peisagistica șiperspectiva, au dezvoltat și perfecționat arta portretului.

În anul 79 en, o erupție a vulcanului Vezuviu a îngropat complet în cenușă orașele Pompei și Herculaneum situate la poalele vulcanului din vecinătatea actualului oraș Napoli. Dezastrul și calamitatea naturală au creat prin forța naturii celmai impresionat atelier de arheologie din lumea cunoscută. Catastrofa a fost descrisă cu detalii într-o scrisoare a lui Pliniu cel Bătrân, dar cele două orașe au rămas îngropate până în anul 1748, când inginerul militar spaniol Roque Joaquin deAlcubierre a redescoperit cele două orașe în timp ce făcea prospecțiuni pe o proprietate a viitorului Rege al Spaniei, Charles al III-lea. Timp de 250 de ani, șantierul arheologic a reprezentat un principal obiectiv turistic cu circa 2,5 milioane devizitatori în fiecare an. Cu o suprafață de 64-67 hectare, orașul Pompei avea circa 11 000 de locuitori. Parcul arheologic include cea mai spectaculoasă colecție de obiecte din primul secol al erei noastre, dar mai include și locuințe, temple,mozaicuri, fresce pictate sau monumente funerare. Pe lângă acestea cenușa a conservat numeroase materiale biologice; ființe umane, animale, alimente, țesături, papirusuri sau alte produse de natură biologică, cu valoare unică pentru arheologi.În inventarul arheologic sunt incluse zecii de mii de obiecte, clasificate în cataloage, pe categorii. Dintre acestea câteva sute au fost propuse pentru a fi protejate ca obiecte ce aparțin patrimoniului universal. Dintre statuile din bronz conservateîn întregime atrag atenția: cea a lui Lucius Mammius Maximus și cea a Împărătesei Livia, bustul lui Lucius Caecilius Felix, cea a lui Jupiter așezat, cea a lui Alexandru, o dansatoare, cea a zeiței Fortuna, un bust de bărbat. Printre obiectele maridin bronz se numără numeroase cratere, situle, ulcioare, castroane, tăvi și fructiere. Dintre obiectele de podoabă, în primul rând atrag atenția cele cu sigiliu, utilizate de negustori pentru a sigila cu ceară baloturile de mărfuri, iar dintre inelelesimple cele mai numeroase sunt cele din aur, cu piatră gemă încrustată și îngropată în masa inelului. Foarte numeroasele obiecte ceramice includ vase și amfore de toate tipurile, opaițe, statuete și lares, diverse obiecte de uz casnic. Împărțit în 9sectoare, muzeul în aer liber de la Pompei poate fi vizitat într-o singură zi, printre obiectivele principale fiind: Amfiteatrul, Forum Boarium, Forum Granaria, Templul lui Jupiter, Teatrul, Sanctuarul lui Venus, Basilica, Palaestra, Thermopolium,Castellum Aquae, Insula îndrăgostiților, termele orașului, numeroase case și vile, necropolele orașului.

Serbia

În epoca romană, teritoriul actual al Serbiei a făcut parte succesiv din mai multe provincii romane: Moesia, Pannonia, Dalmatia, Dacia și Macedonia. Sirmium a fost al patrulea cel mai mare oraș al Imperiului Roman, celelalte orașeimportante fiind Singidunum (Belgrad), Viminacium (Kostolac), Naissus (Nis) și Remesiana (Bela Palanka). În Serbia s-au născut 17 dintre împărații Romei, dintre aceștia cinci în secolul al III-lea (Trajan Decius, Herennius, Hostilian, ClaudiusGothicus, Aurelian). Aflat în imediata vecinătate a romanilor, teritoriul Serbiei a fost răvărșit de peste 140 de războaie. Dintre șantierele arheologice, cel mai important este cel de la Sirmium, capitala provinciei Pannonia Inferioară începând cuanul 103 en. Sediu al unei congregații creștine, orașul a găzduit primul episcop cunoscut din Serbia, Sfântul Irenaeus, martirizat la sfârșitul secolului al treilea pentru că a refuzat să facă sacrificii pe altarele zeilor romani. În vecinătate, laSingidunum, a funcționat castrul de legiune ridicat de Legiunea a IV-a Flavia Felix, pe locul actualei cetăți a orașului. Orașul civil a fost ridicat la rang de municipium în anul 169 en, apoi la rang de colonie în anul 239 en. Un șantier arheologicbogat este cel de la Feliz Romuliana (Gamzigrad) unde Împăratul Gaius Galerius (305-311) a construit un complex de palate și temple în memoria mamei sale. Un alt șantier arheologic important a fost la Mediana, în vecinătatea orașului Nis,unde în anul 272 en s-a născut viitorul Împărat Constantin cel Mare. Excavațiile au identificat o locuință de tip villa rustica cu atrium, terme, grânar și turn de apă. Un oraș roman important a fost și cel de la Viminacium, pe drumul denumit ViaMilitaris ce lega orașul Singidunum de cetatea Bizanțului. Castrul roman cu dimensiuni de 442 x 385 metri (30 de hectare) a fost sediul Legiunii a VII-a Claudia, iar orașul a fost ridicat în timpul Împăratului Publius Hadrianus la rang decolonie. Pe lângă cei 6 000 de militari orașul civil adăpostea circa 30 000 de civili. Amfiteatrul orașului avea circa 12 000 de locuri. Muzeul din Belgrad găzduiește peste 40 000 de obiecte descoperite în acest șantier, dintre care 700 sunt din aurși argint. Sarcofagele și monumentele funerare sunt decorate cu baseoreliefuri reprezentând viața de zi cu zi a defunctului. O altă stațiune de pe Via Militaria a fost și așezarea de la Ramesiana, unde inscripțiile în piatră au marcat vizita din anul202 en făcută de Împăratul Septimius Severus.

Bulgaria

În secolele II-III en, actualul teritoriu al Bulgariei era divizat între provinciile romane Moesia Superior și Moesia Inferior. Singura legiune romană cu prezență permanentă în Bulgaria a fost Legiunea I Italica, având ca emblemă un mistreț,deplasată în regiune în anul 70 en. Sediul legiunii s-a aflat în castrul de la Novae (Svistov) întins pe o arie de circa 18 hectare iar teritoriul controlat era cuprins între râurile Osum (Albania) și Yantra (Bulgaria). În timpul Împăratului NervaTraian, valurile de pământ au fost înlocuite cu ziduri din piatră cu grosimea de 3 metri și turnuri de apărare rectangulare. Orașul civil se întindea pe alte 70-80 de hectare și cuprindea numeroase ateliere meșteșugărești. Celelalte castre romanedin Bulgaria au fost: Bononia (Vidin), Ratiaria (Archar), Dimus (Ruse), Oescus (Plevna), Nicopolis ad Istrum, Sextana Prista, Apiaria, Transmarisca (Tutrakan), Durostorum (Silistra), Candidiana (Malak Preslavets), Abritus (Razgrad), Zaldapa(Abrit), Odessus (Varna). Orașe romane au fost și la: Marcianopolis (Devnya), Mesembria (Nessebar), Apollonia (Szopol), Augusta Traiana (Stara Zagora), Serdica (Sofia). Dintre acestea, castrul de la Ratiaria a fost transformat în anul 107 enîn Colonia Ulpia Traiana Ratiaria fiind un prosper port comercial. Începând cu anul 275 en, Ratiaria a fost capitala provinciei Dacia Ripensis fiind sediul Legiunii a XIII-a Gemina și al guvernatorului militar. În același an, partea de Sud aBulgariei a format o nouă provincie denumită Dacia Mediterranea, cu capitala la Serdica (Sofia). Împăratul Traian a fost cel care a ridicat Serdica la rang de municipiu, apoi orașul s-a dezvoltat ca stație pe Via Militaria. Amfiteatrul din Serdicacu diametrul de 60 x 43 metri avea circa 20 000 de locuri și era cel mai mare din întreaga regiune Danubiană. Castrul de la Oescus, ridicat de Legiunea a V-a Macedonica și apoi fortificat de Legiunea a IV-a Scytica a primit rangul de colonie înanul 106 en (Colonia Ulpia Oescensium). Principalul templu din oraș a fost ridicat în anul 190 en în cinstea Zeiței Fortuna, protectoarea orașului. Din fostul oraș Odessus (Varna) au fost dezvelite de arheologi termele orașului, portul maritim,apeductul principal și 12 basilici, inclusiv cea în care, în anul 56 en, a predicat Sfântul Andrei. Orașul Messembria (Nesebar) a fost sediul unei monetării antice cu activitate neîntreruptă și în epoca romană.

Grecia

În timpul dominației romane, așa numita Pax Romana a fost cea mai lungă perioadă de pace din istoria Greciei. Pe teritoriul Greciei nu s-a ridicat nici un castru militar și nu au fost cantonate trupe permanente. Limba și cultura greacă auinfluențat atât de mult cultura latină încât Horatiu a spus: "Graecia capta ferum victoriem cepit (Grecia a capturat fierul învingătorilor)". Copiii patricienilor din Roma învățau limba, scrierea și filozofia grecească, de cele mai multe ori cuprofesori greci. În contrapondere, limba și cultura latină s-au generalizat și ele în Grecia și în tot spațiul comercial comun. Pacea a fost favorabilă negustorilor din ambele imperii, balanța comercială depășind câteva milioane de dinari anual.Mai mulți împărați romani au fost îndrăgostiți de Grecia sau de arta și cultura grecească. Împăratul Claudius Nero a participat la Jocurile Olimpice din anul 66 en și a fost declarat învingător în toate probele la care a participat, pentru ca în anulurmător să proclame eliberarea Greciei în timpul Jocurilor Istmice din Corinth. Împăratul Publius Hadrianus se credea un Pericles modern și a construit la Athena arcul său de triumf, alături de Biblioteca lui Hadrian și de templul lui ZeusOlimpianul. Pe fațada arcului de triumf ce privește spre Acropolă a fost adăugată următoarea inscripție: "Aceasta este Athena, orașul antic al lui Theseus", iar pe fațada laterală a fost adăugată următoarea inscripție "Acesta este orașul luiHadrian, nu al lui Theseus". Biblioteca lui Hadrian, ridicată în anul 132 en, a fost proiectată asemănător unui templu din forul roman, cu un portic (propylon) sprijinit pe coloane Corinthiene. Colțurile templului funcționau ca săli de lecturăpentru papirusurile păstrate în sălile laterale. Templul lui Zeus Olimpianul, proiectat de Peisistratos în anul 550 îen, a fost terminat abea 638 de ani mai târziu, prin bunăvoința Împăratului Hadrianus. Sprijinit pe 104 coloane colosale înalte de20 metri, ridicat pe un imens piedestal din calcar cu dimensiunea de 108 x 41 metri, templul lui Zeus era cel mai impresionant templu din lume și conținea în interior una dintre cele mai mari statui de cult. În anul 132 en, Hadrian a primit titlulde Panhellenios alături de cel de protector al templului. În centrul templului trona o imensă statuie a lui Zeus din fildeș și aur (chryselephantiana).

Romanii nu au construit orașe noi în Grecia, dar au contribuit la dezvoltarea vechilor polis. În Peloponez, Colonia Augusta Achaica Partensis (Sparta) a devenit unul dintre cele mai populate orașe ale Greciei. Monetăria orașului a bătutmonedă din timpul lui Împăratului Augustus până în timpul Împăratului Gordian al III-lea (238-244 en). S-a desenat harta cadastrală a orașului pe care erau marcate toate proprietățile protejate prin lege. Cea mai importantă industrie eraindustria ceramică, lămpile cu ulei produse aici fiind exportate în întreaga lume cunoscută. Au fost create două centre industriale, străzile orașului au fost pavate cu piatră, s-au construit drumuri și un centru de comunicație, s-au ridicat templeînchinate zeilor romanilor. Ca urmare a distrugerii portului din Corinth, portul orașului Patras a devenit principalul nod de comunicație dintre Grecia și Italia. Pentru aprovizionarea cu apă a orașului romanii au construit un apeduct subteran culungimea de 6,5 km, după ce au format o cisternă construind un baraj artificial ce colecta mai multe pârâuri. Apeductul avea însă și câteva pasaje supraterane dintre care au supraviețuit câteva arcuri. Teatrul ridicat de romani denumit RomanOdeum, a fost înălțat din cărămidă și piatră, avea în interior o statue a lui Apollo și era foarte frumos decorat. În anul 170 en, geograful Pausanius a descris teatrul ca fiind cel mai frumos din lume, după cel din Athena. În Athena, amintitulamfiteatru a fost ridicat în anul 161 en de magnatul Herodes Atticus în memoria soției sale Aspasia Annia Regilla. Era tapetat cu lemn de cedru și avea o capacitate de 5 000 locuri. Treptat, orașul s-a extins până la țărmul mării iar creștereapopulației s-a materializat prin două noi necropole. În anul 300 en, un cutremur de proporții a zguduit Peloponesul și a demolat orașul, intrat apoi în decadență.

Sinteza epocii romane

Cu o extindere de 170 de ani, pe teritoriul nostru termenul de Epocă Romană se referă strict la perioada administrației romane dintre anii 106 en -275 en. Contactul cu lumea romană a fost însă permanent și în următorii 1 200 de ani astfel căprocesul de romanizare a fost un proces lent și susținut cu extindere în întreaga epocă bizantină. Urmele prezenței romanilor din secolele II și III en sunt evidente în cazul castrelor militare, al drumurilor sau al structurilor de urbanizare aorașelor: forum-uri, amfiteatre, teatre, temple și altare, terme și grânare. Principala inovație tehnologică o constitue întroducerea cărămidei arse și a mortarului alb ca materiale de construcție pentru proiecte de amploare. Pe plan urbanistic,așezările au beneficiat de intruducerea unui plan fix de sistematizare a edificiilor. Romanii au adus cu ei și metode hidrotehnice pentru captarea și transportul apei la distanță, împreună cu industrii noi cum erau cele pentru: pânză țesută, olane șițigle din lut ars, ceramică de tip terra sigilata, opaițe cu undelemn, piatră cubică, piatră fasonată, mortar hidrorezistent pentru fântâni și cisterne. În ce privește mineritul, romanii au făcut o prospecțiune extensivă a tuturor zăcămintelor desuprafață și au introdus ca metodă de exploatare munca sclavilor. Reforma din agricultură a constat din cadastrarea și restricționarea folosirii pământului public, loturile de teren fiind distribuite doar în arendă. Supravegheate de militari și scribi,toate activitățile economice erau contabilizate pe tăblițe din lemn și apoi impozitate anual (decima). În fruntea comunităților se aflau cele mai reprezentative dintre familiile coloniștilor romani, responsabile cu gestiunea afacerilor de interescivil. Moneda autohtonă a fost înlocuită prin cea romană iar limba oficială a devenit limba latină. Militarii și numeroșii coloniști au adus cu ei numeroase culte și tradiții ce au îmbogățit patrimoniul spiritual, dar au complicat foarte mult viațapublică. În plus, producătorii erau oblicați să facă scrificii pe toate altarele acestor zei. Transporturile și comunicațiile au beneficiat de pietruirea și marcarea drumurilor dar și de un sistem de curierat rapid, bazat pe formarea unor stațiiintermediare amplasate la distanțe de o zi de mers. Vama și impozitele pe circulația bunurilor au eliminat de pe piață micii negustori și meșteșugari, în favoarea convoaielor militare. În atelierele de producție controlate de armată, toate produseleerau sigilate sau ștampilate și apoi erau puse în circulație însoțite de un document miltar (pentru a fi scutite de taxe). Înfloritoare pentru militari și coloniști, economia romană a fost însă împovărătoare pentru autohtonii neștiutori de carte,obișnuiți cu liberul schimb. Revoltele sărăcimii au fost din ce în ce mai dese și mai organizate. Treptat, triburile dacilor liberi au format uniuni tribale din ce în ce mai puternice. La jumătatea secolului al treilea, triburile germanice și sarmaticeunificate au ridicat o armată de peste 300 000 de mii de oameni și au forțat retragerea administrației romane la Sud de Dunăre.

Lecturi selective:

Cărți:

Academia Republicii Populare Române Istoria României Mihail Macrea Viața în Dacia Romană

Dio Cassius Istoria Romei Publius Cornelius Tacitus Germania

Hadrian Daicoviciu, Dorin Alicu Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa Nicolae Gudea Porolissum, Res Publica Municipii Septimii Porolissensium

Flavius Eutropius Breviarum ab urbe condita Vasile Pârvan Începuturile vieții romane la Gurile Dunării (1923)

Ion I. Russu Inscripțiile Daciei romane Friedrich Engels Originea familiei, a proprietății private și a statului

Ștefan Pascu, Hadrian Daicoviciu Istoria Clujului - Napoca Romană Edvardus Bocking Notitia Dignitatum et Administrationum omnium tam civilium quam militarium

Sabin Adrian Luca Descoperiri Arheologice din Banatul Românesc - Repertoriu Laura Diana Cizer Toponimia Județului Tulcea. Considerații sincronice și diacronice

John W. Stamper The Architecture of Roman Temples. The Republic to the Middle Empire A.J. O'Reilly,D.D. The Martyrs of the Coliseum

Edward Gibbon The History of the Decline and Fall of the Roman Empire *** Historia Augusta

Marchis Maria Ioana Așezări din epoca romană din Depresiunea Silvaniei și relațiile lor cu lumea romană - teză de doctorat Ion Ioniță Din Istoria și Civilizația Dacilor Liberi

Vasile Ursachi Zargidava. Cetatea dacică de la Brad M.Petrescu Dâmbovița, M.C.Văleanu Cucuteni Cetățuie. Săpăturile din anii 1961-1966. Monografie arheologică

Ion Horațiu Crișan Civilizația geto-dacilor Pavel Mirea Arheologie și numismatică în Județul Teleorman

Larissa Bonfante The Barbarians of the Ancient Europe Julius Caesar, Aulus Hirtius Comentarii de Bello Gallico

Board of cultural heritage of Pompei A Guide to the Pompei Excavations Alexander Adam Roman Antiquites, or an account of the manners and customs of the Romans

Articole:

Ioan C. Opriș Fortificarea limesului dobrogean de la Dunărea de Jos în preajma războaielor daco-romane Florian Matei Popescu The Roman Army in Moesia Inferior

Ștefan Honcu, Costel Chiriac Ceramică terra sigillata descoperită la Carsium (Hârșova, jud. Constanța) George Nuțu Cercetări arheologice la limita de Sud Vest a orașului Babadag (Vicus Novus ?)

Constantin Inel Tipologia mormintelor romane din necropla de la Apulum Adriana Panaite Roman Roads in Moesia Inferior. Archeological and Epigraphic Evidence

Ada Beraru Teliuc, capitala romană a fierului V. Cavruc, V. Moga, A. Stănescu Exploatarea sării în epoca romană Maria Hadiji Vasinca Prelucrarea pietrelor semiprețioase în Dacia Romană

Molnar Melinda Leila Alimentația în Dacia Romană - teză de doctorat Mihai Bărbulescu Le mobilier et la vaisselle representes sur les monuments funeraires de Dacie

Dacian Rancu Unelte agricole romane din Sud-Vestul Daciei Eugenia Beu-Dachin Limba Latină în inscripțiile din Dacia Romană - teză de doctorat

Ana Voloșciuc Scrierea cursivă în Dacia Romană Iulian Moga Mithra în Asia Mică și în Lumea Romană

Dumitru Protase Geneza orașelor în Dacia Romană Constantin Inel Tipologia mormintelor romane din necropola de la Apulum "Stadion"

M.Negru, P.Gheorghe, G.Mihai Romula un tezaur arheologic prea puțin cunoscut Livia Buzoianu, Maria Bărbulescu Tomis în epoca romană timpurie (sec I-III en)

Irina Nastasi Edificiul roman cu mozaic din Tomis în context urbanistic și portuar Cristian Cealera Gladiatorii cetății Tomis

C. Băjenaru, C. Dobrinescu Săpături de salvare în necropola romană a Tomisului Mihaela Iacob Noi descoperiri de monede Tomitane în Dobrogea. Atelierul monetar Tomitan în epoca romană

Dan Aparaschivei Municipiul Troesmis. Instituții și elite Radu Vulpe, Silvia Teodor Piroboridava. Așezarea geto-dacică de la Poiana

Vasile Ursachi Cetatea dacică de la Răcătău Laurențiu Nistorescu Sistemele de fortificații din spațiul geto-dacic (secolil I î.e.n) - funcții și corelații

Violeta Veturia Teodoru Contribuții la cunoașterea civilizației geto-dacice în zona Est-Carpatică în lumina cercetărilor arheologice Lucian Chițescu, Anca Păunescu Cercetările arheologice efectuate la complexul de monumente feudale de la Cetățeni, Jud. Argeș Locuința Voievodală

Lucian Chițescu Cetatea de piatră de la Cetățeni, jud. Argeș - centrul unei formațiuni geto-dace dinainte de Burebista Marieta Gheorghiță Așezarea getică de la Popești, centru important politic și economic în timpul lui Burebista

Steluța Gramaticu, Dan Pârvulescu Monede antice și medievale descoperite lângă București Simona Lazăr Cu privire la coifurile de tip Chalcidic, descoperite în spațiul Carpato-Dunărean

Mircea Petrescu Dâmbovița Profesorul Ioan Andrieșescu, omul și opera Patrick Ottaway Roman York

British Museum London Life and death in Pompeii and Herculaneum Miko Flohr Innovation and Society in the Roman World