ISTORIA ROMÂNILORPRIN CĂLĂTORI

Nicolae Iorga

Classique

SCRIPTORIUM

Istoria românilor prin călători

Colect, ia Classique

Istoria românilorprin călători

Nicolae Iorga

ClassiqueScriptorium

© Scriptorium. Toate drepturile rezervate.Produs luni, 08 mai 2017 din revizia 2.Sursa: http://ro.wikisource.org

Pînă la jumătateaveacului al XVII-lea

I. Înainte de întemeierea domniilor

Călătoriile în pămîntul românesc încep abia de la sfîrs, itulveacului al XIV-lea. O observat, ie preliminară: de ce îna-inte de 1389 nu-s călători cari să fi străbătut t, ara noastrăs, i să fi lăsat o descriere a acestei t, ări? N-ar fi o pagubăesent, ială dacă n-am cunoas, te unele din scrisele călătorilordin veacul al XVII-lea s, i al XVIII-lea, pe cînd, dacă am aveapentru anii 1350, ori pentru o dată din secolul al XIII-lea,lucruri privitoare la noi, ele ar fi de un folos extraordinar,dat fiind că primele documente privitoare la T, ara Româ-nească, scrise în limba latină s, i mai tîrziu în slavonă, subinfluent, a vecinilor de dincolo de Dunăre, bulgari s, i sîrbi,dar mai ales sîrbi, sînt abia de prin anii 1370, iar, în ceprives, te Moldova, documentele, afară de anume legăturieu străinătatea, sînt încă mai recente. S, i cronicile, sauceea ce precede cronicile totdeauna, analele, însemnîndîn cîteva cuvinte evenimentele, nu pornesc decît ceva maitîrziu, prin secolul al XV-lea, s, i ele cuprind numai însem-nări după pomelnicele păstrate în mănăstiri, în legăturăcu ctitorii lor, dînd numele deosebit, ilor domni, s, i, ici s, icolo, amintirea unei lupte. Dar, afară de cît, iva călugărifranciscani, cari au mers în părt, ile răsăritene, nu de dra-gul nostru, nu din dorint, a de a ne cunoas, te, ci din nevoi

de propagandă, cam prin anii 1250–1260, în t, erile ocupatede tatari, pe cari misionarii credeau să le poată cîs, tiga lacredint, a romană, afară de notele pe scurt ale unui Jean dePlan-Carpin, ale unui Ascelin s, i unui Rubruquis, cari tot, ivorbesc de poporul la care veneau, iar nu de elementelesupuse acestui popor, cum eram s, i noi, orice s, tire lipses, tepentru vremea veche.

Cauza este că marile drumuri de comunicat, ie cu Ră-săritul s, i cu Sud-Estul european nu treceau prin părt, ilenoastre. S, i se înt, elege bine de ce: pentru că nu exista oordine asigurată în aceste părt, i s, i călătorii căutau totus, i os, igurant, ă a drumului s, i mijloacele materiale pe care trebu-iau să le aibă pe acest drum. Călătorii se cam prădau la nois, i, mai tîrziu. Guillebert de Lannoy, pe vremea lui Alexan-dru cel Bun, a fost jăfuit; s, i alt, i călători înseamnă acesteprădări, des, i domnii întrebuint, au acuma toată energia casă oprească acest lucru.

Am mai putea spune, chiar de acum, încă un lucru,anume că, deoarece drumul mai scurt totus, i trecea prinpărt, ile noastre, t, erile românes, ti au fost întemeiate s, i dincauză că populat, ia noastră ajunsese la o cons, tiint, ă superi-oară despre puterile sale s, i despre t, intele pe care le puteauurmări aceste puteri, dar s, i din nevoia de a avea un păzitoral drumului mai scurt care trecea prin teritoriul nostru.Atunci domniile noastre au fost fundate s, i cu mijloacelemateriale date de drumet, ii negustori pe aici.

Înainte de aceasta însă erau două drumuri mari cătreRăsărit: unul trecea la nord de Moldova de mai tîrziu, prinpărt, ile Galit, iei, pornind din Europa centrală, din părt, ilegermanice, spre a trece în stepa rusească. Drumul acestaera foarte natural, fiindcă, înainte ca să-l bată misionariiîn secolul al XIII-lea, fără îndoială că-l bătuseră atît, ia ne-

4

gustori germani. Monede germane se găsesc nenumăratde multe în stepa răsăriteană. Negustorii făceau partedin acea vastă asociat, ie medievală care se numea Hansas, i pe care o formau Lübeckul, Brema, Hamburgul s, i altecentre hanseatice. Mergeau pe această cale de nord s, i pă-trundeau pînă foarte adînc în părt, ile Novgorodului. Oparte din oras, ele ruses, ti au fost întemeiate prin aces, ti ne-gustori; as, ezămintele pe care le-au conservat aceste oras, epînă tîrziu în secolul al XVII-lea sînt as, ezăminte germa-nice, avînd un drept, prin urmare o bază de jurisdict, ie,cu totul deosebit de dreptul consuetudinar, de obiceiurilepămîntului ale rus, ilor s, i slavilor în genere.

Un alt drum, care ducea către Peninsula sud-estică aEuropei, către Peninsula Balcanică, trecea prin Ungaria,străbătînd-o în diagonală. Drumul acesta era obis, nuit s, ipe vremea bizantinilor: el ajungea în părt, ile Belgraduluis, i la însemnata cetate care a fost în evul mediu Branicevo,se cufunda pe urmă în vasta pădure sîrbească s, i bulgă-rească, ce ocupa un teritoriu imens. Părt, ile dintre Nis,s, i Vidin erau cuprinse de acea foarte mare pădure, cums, i prin alte părt, i din regiunea aceasta răsăriteană exis-tau codri imens, i ca acela de la care Teleormanul s, i-a luatnumele (Deli-orman înseamnă „pădure mare”, s, i este unDeli-orman s, i în părt, ile dobrogene, unde iarăs, i a fost, deci,o pădure mare). S, i în părt, ile judet, ului Ilfov, exista pădu-rea cea mare a Vlăsiei, a cării amintire s-a păstrat în limbă,pentru că încă în secolul al XVIII-lea pădurea exista. Totas, a în Moldova aflăm codrul Ghigheciului, de unde unt, inut întreg s-a numit Codrul, s, i în judet, ul Dorohoi pă-durea care începea la gura Hert, ei s, i pe care o pomenescanecdotele populare.

Se străbătea, prin urmare, pădurea aceasta mare sîr-

5

bească s, i se mergea către Adrianopol s, i Constantinopol.În felul acesta noi eram cuprins, i, ca o regiune fără

rost pentru cultură, în triunghiul care se făcea între acestedouă linii de drumuri.

Iată de ce n-au trecut călători prin părt, ile noastre îna-inte de Peter Sparnau s, i Ulrich von Tennstädt, la 13891.

Dar, dacă am fi avut o descriere de călătorie prin părt, ilenoastre înainte de 1839, iată ce ne-ar fi putut povesti că-lătorul, s, i de data asta ne substituim, lui, cu informat, iicăpătate pe alte căi.

Acela care, în loc să se îndrepte spre Belgrad prin Unga-ria de sud, ar fi luat drumul Ardealului, de acolo ar fi trecut,cum au trecut cavalerii teutoni, după 1200, în părt, ile Câm-pulungului, – unii pretind că s, i prin părt, ile Buzăului, darnu găsesc nici o dovadă pentru aceasta. S, i de la Cîmpu-lung ar fi coborît pe Rîul Doamnei în valea Dîmbovit, ei,iar prin acea vale, fără să atingă Tîrgovis, tea, as, ezată pevalea altui rîu, Ialomit, a, ar fi ajuns la Bucures, ti, care pevremea aceasta era un simplu sat, fără cetatea de mai tîr-ziu, în umbra căreia s-au dezvoltat Bucures, tii vechi –, pemalul celalt. De la satul urmas, ului mos, ului Bucur ar fitrecut la Giurgiu, s, i pe la acest vad ar fi ajuns în PeninsulaBalcanică.

Să ne punem în locul călătorului de atunci s, i să dăm oimpresie a principatului T, erii Românes, ti as, a cum el existaatunci.

Cine, pe la 1260–80, ar fi luat drumul Ardealului, arfi găsit o T, ară Românească pe care noi, astăzi, trebuie să

1Manuscriptul călătoriei se află în biblioteca de la Weimar; l-amretipărit în Acte s, i fragmente privitoare la istoria românilor, III. Călăto-ria, analizată în Istoria comert, ului a mea, I, cuprinde numai localităt, iledin cale.

6

facem sfort, ări de minte. Înlăturînd anume prejudecăt, is, i idei primite în s, coală, pentru a o înt, elege. T, ara Româ-nească, în cons, tiint, a poporului nostru, însemna tot pă-mîntul locuit de români asupra căruia nu s-a întins o stă-pînire străină. Evident, românii din vremea aceea nu erauîn stare să zugrăvească această t, ară, ei cari nu scriau s, i nucetiau; cu toate acestea nu s, tiu dacă e mai bine să aibă unpopor o hartă pe care o poate zugrăvi, dar nu ar putea-oapăra, decît să aibă o t, ară pe care să s, tie a o apăra fără săfie în stare a o zugrăvi.

T, ara Românească însemna o concept, ie absolut romană,pe de o parte, s, i, pe de alta, absolut modernă, fiindcă epocamodernă t, ine samă de dreptul nat, ional s, i de configurat, iageografică, cu hotarele ei naturale. Poporul nostru s-a în-dreptat după lucruri pe care alte popoare le-au neglijat.El s, i-a închipuit t, ara lui totdeauna în legătură cu întregtrecutul s, i tot pămîntul pe care l-au locuit ai lui.

Deci, cînd în anume documente ungures, ti se întîlnes, tepomenirea „t, erii” sau a „pădurii românilor”, nu trebuie săni le închipuim cu caracter local, ci în legătură cu aceastăconcept, ie populară, as, a de veche, as, a de vastă, as, a dedreaptă s, i as, a de fecundă, care este a T, erii Românes, ti decaracter nat, ional s, i de configurat, ie geografică naturală.

Intrînd în Ardeal, se vedeau oras, e în format, iune, carefires, te nu erau românes, ti, oras, e întemeiate de sas, i pe bazaprivilegiilor date de regii Ungariei cu cîteva decenii maiînainte. Oras, e încă foarte nouă, dezvoltate astfel din sate:sas, ii cînd au fost adus, i în părt, ile acestea nu au venit numaidin regiuni pur germanice, ci mai ales din acelea renane,unde sîngele galic e foarte mult reprezintat; limba lor efoarte apropiată de dialectul alzacian s, i titlul pe care s, i-ldădeau odinioară e de „flandri”, din care românii au făcut

7

Flondor, cum au făcut „fleandură” din postavul de Flandra.Era o deosebire vădită între satele lor s, i satele noas-

tre. Satele sas, ilor, fiindcă ei veneau mai mult din părt, ileRinului, aveau un caracter coerent, roman, cu case lipite,cum sînt cele italiene sau franceze, pe cînd satul barbar,trac, este compus din case risipite, încunjurate cu gard,avînd ogorul în altă parte, iar tocmai la margene iezerul,sau heles, teul, s, i pădurea. Dar faptul că în Ardeal satelesăses, ti se întemeiaseră pe bază mai mult romanică, a aju-tat foarte mult ca ele să se prefacă, potrivit nevoilor econo-mice, în oras, e; trecerea satelor cu case compacte la oras, ea fost mult mai us, oară, pe cînd la noi ceea ce a împiedecatschimbarea a fost tocmai risipirea caselor, oras, ele noastrechiar păstrînd pînă astăzi caracterul sătesc în mahalalelelor.

Centrele acestea negustores, ti din Ardeal erau încăfoarte mici; înflorirea lor depindea, cu toate privilegiile decare se bucurară în curînd, de deschiderea de drumuri, s, idrumurile nu erau încă deschise.

Afară de aceste tîrguri se ridicau ici s, i colo cetăt, ile re-gelui Ungariei. Ele veneau după „pădurea regelui” – acestaeste sensul cuvîntului Erdély, de unde s-a făcut Ardealul, –adecă partea din pădurea cea mare răsăriteană care ajun-sese în stăpînirea regelui Ungariei: după această pădure„ultrasilvană” se întindea, dincoace de părt, ile bihorene,„regiunea de dincolo de pădure”, Transsylvania.

În jurul cetăt, ilor regelui Ungariei, călătorul putea săvadă un număr de oameni strîns, i din toate părt, ile s, i as, ezat, isupt supravegherea s, i exploatarea dregătorului numit derege, iobagul fiind elementul militar (numele poate fi pe-ceneg). Aici nu este o inovat, ie a ungurilor, cari nici n-auinovat nimic, ci au imitat pedant, precum imitează totdea-

8

una popoarele finice, uralo-altaice. E sistemul cel vechicarolingian, germanic: cum au făcut carolingienii fat, ăde saxoni, în t, inuturile locuite de aces, tia prin mijloculGermaniei s, i părt, ile mai orientale, tot as, a au procedat s, iungurii, plagiind pe carolingieni, astfel cum, mai înaintede aceasta, îi plagiaseră slavii din Panonia s, i din Moravia.

Poporul nostru însă, aici ca s, i aiurea, nu cunos, tea de-cît T, ara Românească, pe care o împărt, ea pe rîuri; chiar s, iacuma poporul din Ardeal nu recunoas, te Ardealul decîtdincolo de Olt s, i dincolo de Bîrsa: T, ara Oltului nu e Ar-deal; s, i tot as, a T, ara Bîrsei e în afară de Ardeal. Chiar înpărt, ile nordice s, i nord-vestice sînt t, inuturi care n-au ni-mic a face cu Ardealul, precum T, ara Oas, ului, de la Havas,care înseamnă în ungures, te munte, s, i Maramurăs, ul, alcărui nume vine de la una din apele care curg în acestepărt, i. În părt, ile de dincoace este t, ara Jiiului, t, ara Oltu-lui. Nu se mai zice astăzi t, ara Arges, ului, t, ara Prahovei,t, ara Ialomit, ei, des, i s-a zis fără îndoială odinioară, s, i deacolo vin numele judet, elor s, i astăzi, căci judet, ul Prahovaînseamnă t, ara Prahovei s, i judet, ul Ialomit, a, t, ara Ialomit, ei;de aici vin s, i o mult, ime de nume de familii, Prahoveanu.Ialomit, eanu etc. Iar dincolo, în Moldova, era t, ara Sireti-ului, t, ara Moldovei, de unde s-a făcut principatul Moldo-vei, s, i iarăs, i nume de familie ca Sireteanu arată că vecheaconcept, ie populară trăies, te în masele de la sate s, i pînăastăzi.

Deci, călătorul ar fi trecut prin partea de T, ară Româ-nească ocupată acum de unguri, pe lîngă oras, ele care abiase înjghebau pe lîngă cetăt, ile în jurul cărora se strîngeao populat, ie t, erănească mai mult sau mai put, in liberă oricea în general neliberă, din care făceau parte s, i românii.Dacă ar fi mers mult mai spre răsărit, ar fi întîlnit, am

9

zice, o „zonă de supraveghere”, care se găsea în mîinileunor elemente ungures, ti desfăcute foarte de curînd. Fi-indcă secuii nu sînt nici din vremea lui Atila, nici chiardin timpul venirii sas, ilor, ci au fost as, ezat, i de cavaleriiteutoni la granit, ă, către pecenegii cari se găseau în părt, ilenoastre. Ei au venit în număr mic s, i au găsit o culturăpopulară românească, de unde pînă astăzi au o îmbrăcă-minte asămănătoare cu a românilor s, i îs, i cultivă cîmpulîn acelas, i fel; casele secuilor sînt făcute, nu după mode-lul unguresc, care e imitat după casa slavo-germanică, cidupă sistemul caselor românes, ti; prin urmare nu cu cotulla stradă, ci cu fat, a întreagă, cu stîlpi în tinda deschisă;desigur că s, i folclorul lor are o asămănare cu al nostru.

De la o bucată de vreme, călătorul ar fi ajuns în T, inutulnou al cavalerilor teutoni. Cavalerii fuseseră în Palestina,la Locurile Sfinte, s, i îndepliniseră acolo funct, iuni perma-nente de cruciată; pe urmă, nemaiputînd trăi în acestepărt, i pierdute către necredincios, i, au trecut în regiunileeuropene. Înainte de a ajunge în Prusia, pe care au colonizat-o în sens german mai tîrziu, ei s-au as, ezat, prin contract curegii unguri, în părt, ile Bras, ovului. Au întemeiat cea dintîiadevărată sălăs, luire orăs, enească în Ardeal, aici la „Ceta-tea Coroanei” (Kronstadt), lîngă satul român al Bras, ăului,pentru regele Ungariei. Ei au început s, i Biserica Neagră,isprăvită însă mai tîrziu, dar desigur că încă în acest timptrebuia să existe pentru teutoni un burg, care avea s, i ca-racter religios s, i caracter militar, cum a fost în Prusia Ma-rienburgul s, i altele, iar cultul Maicii Domnului, as, a derăspindit s, i în secuimea rămasă pios catolică pînă. azi, eraelementul moral de coeziune al acestor as, ezări.

De la Bras, ov călătorul ar fi trecut, tot pe drumul ca-valerilor teutoni, dincoace, la noi, s, i ar fi ajuns, cum am

10

spus, în vechiul Cîmpulung, pe care elementele acesteateutonice, ca s, i elementele săses, ti s, i ungures, ti care au fostcolonizate de teutoni în acelas, i loc, îl numeau Langenau(Au înseamnă cîmp, de unde finala, care se întîlnes, te as, ade des la sfîrs, itul localităt, ilor germane din răsărit). Lange-nau, vechiul oras, teutonic, avea în centrul său ca miez deas, ezare un turn s, i o biserică catolică. Această biserică dinCîmpulung avea oarecare reputat, ie: în secolul al XV-lease vedea aici o urmă a piciorului Sfintului Iacob.

Avem s, tiri documentare care arată că opera de desnat, ionalizarea elementelor venite dincoace de munt, i, la Cîmpulung, În-cepuse de pe la 1200 încă s, i că oamenii părăseau, nu numailimba lor nat, ională, dar s, i credint, a lor catolică, pentru aîntră în ortodoxia noastră. O scrisoare a Papei se plîngecă acei „fals, i episcopi”, necanonici, shismatici, cari erauvlădicii nos, tri de mănăstiri, din schituri de lemn, fac să sepiardă sufletele colonis, tilor venit, i dincoace de munt, i.

De la Cîmpulung, mergînd mai departe, călătorul arfi întîlnit tot sate românes, ti, avînd întru toate înfăt, is, areadin timpurile noastre. Satele acestea cuprindeau numairude, tot, i locuitorii unui sat scoborîndu-se din acelas, istrămos, , al cărui pămînt se chema mos, ia lui s, i al căruinume se pomenea în numele satului s, i în numele fiecăruimembru: Albes, tii Înseamnă urmas, ii lui Albu. Pămîntulera al strămos, ului care tăiase codrul, care scosese rădă-cinile, înlăturase pietrele s, i făcuse ogorul. S, i el nu eraîmpărt, it: ca la vechii germani, fiecare lua atîta ogor cîtputea lucra, în proport, ie s, i cu calitatea de rudenie, s, i cunumărul membrilor familiei sale. Nu era iarăs, i exclus,fiind oameni put, ini s, i teritoriul mare, sistemul, pe care-l preconizează s, i unii agronomi moderni, de a se mutapartea cultivabilă de la un loc la altul, iar restul locului să

11

rămîie necultivat, pentru a se îngrăs, a de la sine sau prinpas, terea turmelor.

Vite erau pretutindeni, în număr foarte mare: turmede oi, cirezi de vite albe fiind mai put, ine. Boierii, prinOltenia, mai ales, cres, teau s, i porci, într-o epocă ulterioară,dar acum nu erau încă boieri, s, i baza culturii de vite at, eranului o forma oaia.

Trecînd călătorul prin satele acestea, de-a lungul văiiDîmbovit, ei, ar fi întîlnit în cîte un sat mai mare un jude,peste un grup sătesc care se chema poate popor, terminpăstrat în nomenclatura aplicată la vii s, i în aceea a pa-rohiilor (se zice a fi cineva „de popor” la cutare biserică).Foarte veche dregătoria aceasta a judelui. . . Cînd au fostvizigot, ii prin părt, ile noastre, ei erau, nu supt stăpînireaunui rege, ci a unui jude: judele Atanaric. S, i, deoareceaiurea vizigot, ii n-au trăit supt juzi, aceasta a făcut să sepresupuie că încă de atunci, pe la 370 după Hristos, noiaveam obiceiul de a trăi supt juzi. Se dusese puterea împă-ratului, s, i populat, ia se organizase de la sine, după nevoielementare. Adaug un lucru care nu s-a observat pînă dă-unăzi: că în Italia, pe vremea năvălirilor barbare, dupădisparit, ia imperiului roman de apus, tot, i s, efii populat, ieise chemau judecători. În Sardinia, care n-a fost alcătu-ită altfel decît popular, a rămas sistemul guvernării prinjuzi pînă aproape de timpurile moderne. Lucrurile acesteatrebuiesc, deci, luate împreună: Atanaric, juzii din Romas, i din alte părt, i, juzii din Sardinia, chiar din Corsica, dinanume văi ale Alpilor, pînă în Tirol, datinele poporuluinostru, pentru ca să-s, i dea sama cineva cît de caracteristicromanic era acest as, ezămînt.

Acum, peste toată valea, de la un capăt la altul, pestemai multe văi, era un voevod.

12

La Academia Română, răposatul Ion Bogdan a pusîntrebarea, nu cumva pe lîngă terminul acesta, slav, de vo-evod, însemnînd conducător de oaste, am păstrat o bucatăde vreme s, i un corespondent românesc, vechiul cuvînt la-tinesc, de duce. Este cu putint, ă, des, i el nu se întîlnes, te.2

Aceasta era funct, ia superioară: voevodul, atunci înveacul al XIII-lea. Dar eram înrîurit, i s, i de către vecini, s, imai ales de către vecinul de la Nord, căci trăiam în vremeaaceea mai mult supt influent, a occidentală, latină, exer-citată prin unguri. Cea dintîi organizat, ie străină făcutăpe pămîntul nostru a fost la Severin: Banul regelui Unga-riei, care stătea în cetatea ale cării urme se văd s, i astăzi înoras, : turnul în ruine al Banilor din veacul al XIII-lea. Undregător cu acest nume, în Croat, ia, bătea moneda care senumea, după numele lui, ban. S-au găsit multe exemplaredin această monedă, care era de o răspîndire as, a de largă,încît orice alta a păstrat la noi numele acesta, în loc să fienumită cu un derivat din latines, te sau slavones, te. Totus, inumele de „aspru” pentru moneda de argint supt, ire bi-zantină pare a fi trăit foarte multă vreme la noi s, i numaiîntr-o epocă relativ put, in depărtată a dispărut3, s, i perpe-rul bizantin a păstrat numele său, care există, foarte tîrziu,în numele dăjdii la vii, părpăritul; cuvîntul „galben“, pen-tru moneda cea mai pret, ioasă, trebuie să fie un terminextrem de vechi, ceea ce înseamnă că noi cunos, team aurul;banul de aur se chema însă s, i „ban ros, u”. Va să zică eraasprul, ceea ce însemna banul alb, era banul galben saubanul ros, u.

Voevodul acesta, des, i supt influent, a culturii apusene,

2Mai tîrziu, Miron Costin are forma italiană de ducă.3Poate să fi dispărut s, i din cauza semnificat, iei adjectivale a cuvîn-

tului.

13

cu toate acestea în mare parte era t, eran, s, i tot ceea ceformează o curte, cu dregători, cu venituri, nu exista pevremea aceasta, s, i nu existau nici veniturile care se cu-legeau mai tîrziu de la negustori, la vămi, ci s, i judele s, ivoevodul trăiau din veniturile lor t, erănes, ti s, i din aceleacare veneau din gloabă. Calul se zice s, i azi gloabă, pentrucă în timpurile vechi o unitate de plată era el, calul, deunde s, i domnului de mai tîrziu, cînd era vorba să i se facăun dar, i se dădea un cal de călărie.

Mai tîrziu însă voevozii trăiau după obiceiul nobilimiiungures, ti vecine s, i, cînd s-a ridicat la Arges, piatra de pemormîntul lui Vodă Băsărabă, căruia ne-am deprins a-izice Basarab4, s-a găsit fruntea cu diademă de mărgări-tare, trupul strîns în mătasă cu stema angevină a crinului,mijlocul în cingătoare cu placă de aur frumos sculptată.

În părt, ile de lîngă Dunăre, pe atunci, pe la 1260, seputeau întîlni însă, măcar într-o nomenclatură de judet, ,rămăs, it, ele altei T, eri Românes, ti decît fără Româneascădin munte. În sus, supt influent, a ungurilor, începuse peîncetul o închegare a voevodatelor. Un privilegiu al re-gelui Ungariei, pentru alt, i cavaleri decît teutonii, pentruospitalieri sau ioanit, i, pomenes, te în vremea aceasta juzica Ioan s, i Fărcas, s, i juzi cu atribut, iuni voevodale ca Lito-voi, tot, i aces, tia în părt, ile oltene, ca s, i un voevod care nuera jude s, i nu stătea supt influent, a regelui, Seneslav dela Arges, . Dar în părt, ile de jos fusese, încă de pe la anul1000, cu două sute de ani înainte, o întemeiere de domnieromânească, sprijinită pe cetăt, ile de pe malul celait al Du-nării, pe Silistra în rîndul întîi. Cu atita timp înainte caArges, ul să fie centrul domniei din sus a T, erii Românes, ti,

4Numele e cumanic, din categoria celor cu sufixul-abă (Toxoabă,Talabă, Tîncabă).

14

– s, i poporul făcea, măcar în Moldova vecină, o deosebireîntre T, ara-de-sus s, i T, ara-de-jos – a fost această domniede jos a T, erii Românes, ti, cu cetatea Silistrei românes, ti,zisă de noi, după Durostorul roman, Dîrstor, care e foartebine deslus, ită în paginile vestitei scriitoare bizantine AnaComnena. În partea aceasta era un voevod, Tatul, numefoarte caracteristic românesc, popular. De aici a rămas înnomenclatura t, erii noastre ca o urmă despre acest voevo-dat numele de Vlas, ca, ce înseamnă „T, ară Românească”;i se zicea slavones, te fiindcă precum, pentru cei de suslimba statului a fost întîi limba latină, pentru cei de josera limba slavonă (tot as, a în vechea terminologie slavă arămas Starichiojd, care înseamnă Chiojdul Vechi, iar înMoldova părintele Bobulescu îmi făcea o paralelă foarte in-teresantă de sate care se chiamă s, i slavones, te s, i românes, te;acelas, i sat are, adecă, două nume: unul popular s, i altul decancelarie).

Dacă drumet, ul ajungea la Dunăre, Giurgiul, în formăde oras, pe vremea aceasta nu exista; fiint, a numai un sat.Tot ceea ce se spune despre genovezi pe Dunăre, legendacu San-Giorgio, după care s-ar fi numit Giurgiul, n-arenici un temei. Giurgiu e forma românească a lui Gheor-ghe, precum, fat, ă de forma bisericească Nicolae, Nicoarăe forma populară. Mai tîrziu, mult mai tîrziu, în legăturăcu vama s-a făcut cetate, s, i lîngă cetate s-a strîns un oras, .

Călătorul, negustor sau diplomat, care ar fi cercetatceea ce era să fie la jumătatea veacului al XIV-lea Moldova,ar fi găsit s, i aici juzi, dar ei erau mai închegat, i în t, inuturilede jos, decît în Moldova. Aceasta nu înseamnă, cum s-arcrede de cineva judecînd superficial, că regimul de juzis, i voevozi nu exista s, i în Moldova, fiindcă documentelenu-l pomenesc. În cele dintîi acte de donat, iune ale domni-

15

lor Moldovei se întîlnesc totus, i ment, iuni ca acestea: „daulocul cutare unde a fost jude cutare” sau „juzi cutare s, icutare”. Aceasta înseamnă, deci, că sistemul juzilor existaîncă, pe o vreme cînd în Muntenia judecia sau judet, ul, –judecia e hotarul, baza teritorială, judet, ul e autoritatea,– populat, ia fiind mai deasă, mult mai deasă, s-a dezvol-tat pînă la situat, ia care durează s, i în timpul nostru, căcihotarul a rămas cam ca acela de la 1300. Fat, ă de departa-mentele franceze, atît de proport, ionate, de parcă ar fi fosttrase de geometri, cum au s, i fost trase după 1789, judet, elemuntene prezintau forme din cele mai nesimetrice, fi-indcă ele corespund tradit, iei de odinioară. În Moldovaaceste as, ezăminte s-au uscat în sămînt, ă, împărt, irea t, eriifăcîndu-se după t, inuturi, în legătură cu oras, ele s, i cetăt, ile.În Moldova judecia s, i judet, ul au rămas, deci, cuprinseastfel în mica viat, ă de sat. T, ara s-a păstrat astfel în vre-mea aceea mult mai primitivă în ce prives, te alcătuirileromânes, ti, des, i străbătută de influent, e străine superioare:ungures, ti s, i polone.

Dacă, acum, călătorul se cobora pînă la Dunărea-de-jos, el afla aici două importante cetăt, i, anterioare întemeie-rii domniei moldovenes, ti, Chilia s, i Cetatea Albă, – pentrubizantini neagră, fiindcă era veche, iar pentru barbari albă,fiindcă din pădurile lor piatra li se părea astfel.

Cetăt, ile acestea sînt extrem de vechi. Chilia, care sechiamă Licostomo, după numele vechi al gurii Dunării,„Gura Lupului”5, era as, ezată, nu unde este Chilia Nouă ba-sarabeană, ci la Chilia Veche, din Dobrogea, în insulă. Aicipămîntul acopere clădirile ce vor fi fost vreodată. Dincolo,la Cetatea Albă însă, zidurile sînt extraordinare, cele mai

5S, i azi pe acest brat, dunărean Vîlcovul – cum observă d. G. Vâlsan– înseamnă în slavonă tot „Gura Lupului“.

16

frumoase din tot Orientul; ele arată ce puteau face genove-zii cari au venit tocmai pe acest timp aici, căpătînd exploa-tarea Mării Negre, de la paleologii restabilit, i în Bizant, , la1261. Aici era desigur un tîrg mare: veneau oameni dininterior cu grîne, cu pes, te s, i alte produse naturale, s, i co-răbii soseau din toate părt, ile. Brăila munteană poate căn-avea încă fiint, ă pe atunci, ci era numai un sat al lui Brae(de unde Brăila, Brăescu, Brăiloiu). Dacă Licostomul aveaoarecare important, ă, Cetatea Albă, Maurokastron, cum îiziceau bizantinii acestei Cetăt, i Albe, avea, astfel, în mareparte monopolul comercial în bazinul occidental al MăriiNegre.

Aici era – vom vedea-o – s, i un episcopat. Ai nos, tri atîr-nau pentru Moldova de vlădica de Cetatea Albă, precumcei din Muntenia de vlădicii de dincolo de Dunăre: de celdin Vidin pentru ardeleni s, i de cel de Silistra pentru mun-teni. Pe la cetate se îmbarcau s, i pelerinii rus, i cari mergeaula Constantinapol.

S, i încă o observat, ie: e cu neputint, ă să se găsească pemalul unui rîu sau pe t, ermurile unei mări o cetate înflo-ritoare, unde se fac schimburi importante, fără ca dinaceasta să nu se resimtă s, i toată viat, a Hinterlandului, aregiunilor interioare.

17

II. Cei dintîi călători în veacul al XIV-lea

Principatul T, erii Românes, ti era să se întemeieze în apro-pierea anului 1300 la Arges, , s, i, probabil, nu la Curtea deArges, , ci la cetatea Arges, ului, credem: Poienarii, iar Mol-dova era să ieie fiint, ă numai pe la 1360. Să încercăm a niînchipui acum ce ar fi văzut un călător care ar fi străbătutT, ara Românească în veacul al XIV-lea s, i mai ales în a douajumătate a acestui veac. Aleg această dată fiindcă, precumam spus, Moldova nu se întemeiază decît pe la jumătateaveacului al XIV-lea s, i T, ara Românească nu se consolideazădecît tot în aceeas, i vreme, as, a încît acel călător care ar fivenit în a doua jumătate a veacului al XIV-lea ar fi văzutmult mai multe lucruri, mult mai bine definite decît ar fivenit în întîia jumătate a aceluias, i veac.

Înainte de aceasta însă, cîteva observat, ii bibliograficepreliminare. Călătorii din secolul al XIII-lea sînt, cumam văzut, călugări, misionari franciscani, din OrdinulSfîntului Francisc, întemeiat de put, ină vreme, cu misiu-nea, în rîndul întîi, de a propaga catolicismul în mijlo-cul necredincios, ilor, între cari se cuprindeau s, i shisma-ticii de „legea grecească”, din părt, ile răsăritene. Chema-rea lor este, mai ales, de a aduce la cres, tinism pe cei maiimportant, i păgini din acele timpuri, cari erau tatarii, cuce-

ritori ai unei mari părt, i din Europa răsăriteană, întinzîndu-se pînă în Carpat, i, pe atunci. O mare activitate a misiona-rilor franciscani s-a desfăs, urat pentru a cis, tiga populat, iat, erilor noastre la catolicism, s, i în secolul al XIV-lea. Foartedeseori domnii români au trebuit, din motive politice, săiscălească „petece de hîrtie” în ce prives, te aderent, a lor la bi-serica romană, supt apăsarea Ungariei sau supt influent, aPoloniei, permit, înd stabilirea de episcopi catolici la Sire-tiu, în Moldova, la Severin s, i chiar la Arges, , în T, ara Româ-nească.

Numele lor sînt foarte bine cunoscute; activitatea lormai put, in, fiindcă erau redus, i la un cerc de credincios, ifoarte restrîns. În Moldova erau locuitorii din oras, ele careabia se întemeiau pe vremea aceea: Suceava, Siretiul, ce-lelalte fiind de creat, iune ceva mai nouă; iar în Munteniaepiscopii din Severin s, i Arges, aveau supt păstorirea lornumai un mic număr de colonis, ti venit, i de dincolo demunt, i. O populat, ie românească de aici care să fi trecutla catolicism, se poate zice că aproape nu exista. Domniijurau pe sfint, ii catolici mai plăcut, i regelui Ungariei sprea cîs, tiga în felul acesta simpatiile vecinului mai puternics, i folositor în acel moment, pentru ca, pe urmă, după în-cetarea presiunii regale, să uite s, i de sfint, ii catolici s, i detoate punctele de deosebire dintre ortodoxism s, i catoli-cism. Mai tîrziu în Moldova s-a întemeiat o nouă episcopiecatolică, pe lîngă cea din Siretiu, – unde lucrau s, i călugăriidominicani sau predicatori –, episcopia din Baia, lîngăbiserica lui Alexandru cel Bun, făcută pentru sot, ia lui li-tuană, Rângala.1 Episcopatul de la Bacău, încă mai nou, atrăit foarte multă vreme, avînd legături cu polonii, numaipentru secuii satelor ungures, ti ce se întind pînă acum în

1De unde satul Rânghiles, tii, în judet, ul Botos, ani.

20

părt, ile dinspre munte ale judet, ului Bacău s, i în judet, ul Ro-man, plus două alte sate în Tecuci. Gel de la Cetatea Albăn-a funct, ionat decît întîmplător.

Afară de călătorii aces, ti misionari, nu se întîmpinăalt, ii. S, i chiar aces, ti italieni, unguri, germani din părt, ilevecine cu slavii, de prin Silezia. ca întemeietorii episcopieide Siretiu, nu erau cărturari ca acei din secolul al XlII-lea s, inu simt, eau nici un fel de chemare să puie în scris lucrurilepe care le vedeau.

Foarte rareori, în tot decursul secolului al XV-lea aflămpelerini cari să treacă pe la noi mergînd la Locurile Sfinte.Ei puteau să meargă mai us, or îmbarcîndu-se în porturileitaliene ori să apuce drumul unguresc-sîrbesc pe care l-amarătat. De la dîns, ii n-a rămas scris decît numai ce spunacei Peter Sparnau s, i Urlich von Tennstädt pe cari i-ampomenit mai sus.

Pelerini erau însă s, i acei cari mergeau în cruciată con-tra necredincios, ilor. În rîndul acestora putem pune pevestitul Schiltberger, bavarez, care a luat parte la expedit, iadin Nicopol împotriva Sultanului Baiezid, expedit, ie între-prinsă de regele Ungariei, Sigismund, care avea foartemulte legături cu Apusul, fiind din Casa de Luxemburg,pe trei s, ferturi francez; el a făcut apel la cavalerii de acolo,cari veneau din Frant, a, din Burgundia, cu acel Jean-sans-Peur, care pe urmă a fost duce s, i a avut cariera tragică ce secunoas, te, ori s, i din Suabia germană, ca burgravul de Nürn-berg, Frederic de Zollern. După înfrîngere, mult, i dintre fu-gari – pe |cînd Sigismund fugia pe Dunăre ca să ajungă, în-cunjurînd Peninsula Balcanică, pînă în Dalmat, ia – au tre-cut pe la noi, unde au fost dezbrăcat, i de haine, după mărtu-ria lui Froissart. Alt, ii dintre luptătorii nerăscumpărat, i aurămas robi la turci. Unul dintre ei a fost s, i acest Schiltber-

21

ger, care a stat vreo douăzeci de ani în Imperiu: scăpîndîntr-un tîrziu, a venit la întoarcere prin părt, ile noastre, pecare deci le-a văzut la 1396 în calitate de cruciat s, i după1420 ca bătrîn drumet, obosit, care se duce spre casă.2

Alt, i pelerini luau drumul, care era al pelerinilor rus, i,poloni, lituanieni, dar mai ales al ortodocs, ilor rus, i, cătreCetatea Albă, străbătînd o parte din Basarabia, pe la lo-calitatea, pe care unul dintre dîns, ii o numes, te „MitiriviChis, ini”, în legătură cu cuvîntul din limba slavă care în-seamnă vamă, s, i cu Chis, inăul,3 care ar fi existat pe vremeaaceasta ca sat. De la Cetatea Albă era prilej ca drumet, iisă fie dus, i la Constantinopol, de unde luau, sau drumulde uscat, mai rar, sau drumul de mare, pentru a ajunge laIerusalim.

În afară de călugări s, i de aces, ti pelerini înarmat, i carisînt cruciat, ii, este, în sfîrs, it, s, i o altă categorie de oamenicari au străbătut, fără să scrie, foarte adeseori aceste părt, i.Dar, chiar cînd nu scriu ei, se scrie despre dîns, ii în regis-trele de socoteli ale oras, elor lor, care au păstrat în felulacesta însemnarea atîtor nume de oameni ce au străbătutt, erile noastre. E vorba de negustori.

În veacul al XlII-lea fără îndoială foarte put, ini negus-tori treceau pe la noi; negot, ul, întrucît se făcea, se făceaindirect: t, eranul nostru îs, i fabrica singur toate cele denevoie gospodăriei lui; lucruri care să se aducă de la stră-ini s, i de străini fără îndoială ă nu prea erau, des, i, în ceprives, te pe fruntas, ii societăt, ii noastre, pe voevozi pe cne-jii cu atribut, ii voevodale, aces, tia – precum am s, i arătatmai sus – se îmbrăcau ca nobilii unguri din Ardeal s, i ca

2Pentru edit, ii v. bibliografia la Iorga, Chilia s, i Cetatea Albă.3De la cuvîntul popular care înseamnă cascada, „gura” unui rîu,

aici Bîcul, care-s, i are s, i „cheile” lui.

22

jupînii sas, i de la oras, e din aceeas, i vreme.Căci, în a doua jumătate a veacului al XIV-lea, la ho-

tarul nostru se întemeiază acele patru importante centrecomerciale din care două sînt în Ardeal s, i două în Galit, ia,s, i se deschide astfel drumul pe la noi către Răsărit. Legă-tura acestor drumuri cere s, i stabilirea unei ordini politicecum se cade. Negustorii, am spus-o, nu întrau oriunde;li trebuia spre a se aventura să fie siguri că s, i marfa lor s, ibanii s, i persoana lor sînt în oarecare sigurant, ă. Pentruaceasta trebuia o „polit, ie”. „Polit, ia” e în legătură cu ordi-nea de stat, s, i consolidarea politică era deci cerint, a fărăgres, pentru începerea drumului pe la noi.

Cele două cetăt, i din Ardeal, care fuseseră odinioarăsate s, i ajung în vremea aceasta numai să fie oras, e, sîntcetatea Coroanei s, i cetatea lui Hermann, deci Bras, ovul s, iSibiiul; Bras, ovul fiind în legătură mai mult cu t, inuturilece se întind dincoace de Olt, Sibiiul cu celelalte regiuni,oltene, des, i negustorii din Sibiiu aveau putint, a de a trece s, ipe cestălalt t, erm al Oltului, pe la Slatina, care e s, i pomenităîn cutare privilegiu comercial din vremea aceasta.

Pe de altă parte, în Galit, ia, prin privilegii ale print, ilors, i regilor ruteni, întărite pe urmă – fiindcă aici a fost întîio Rusie ros, ie – de regele Poloniei, în secolul al XIV-lea seîntemeiază două centre foarte importante, din care unulare legături necontenite cu noi, iar celait era mai put, inîn măsură să folosească drumul moldovenesc: de o parteLembergul, pe care ai nos, tri îl numeau, după cuvîntulpolon, Liov, iar pe locuitori lioveni, s, i, pe de altă parte,Cracovia, pe care ai nos, tri o numeau Cracăul. Negustoriidin Cracovia veneau mai rar la noi, dar liovenii era oaspet, iobis, nuit, i ai Moldovei.

Drumul de mai tîrziu străbătea această t, ară, ori prin

23

Tighinea spre Caffa genoveză, ori prin Dorohoi, Botos, ani,Ias, i, Bîrlad, Chilia s, i Cetatea Albă, iar mai tîrziu cînd cetăt, ileacestea au căzut în mîna turcilor, decăzînd, drumul a tinscătre Galat, i. Pe la Hotin, în sfîrs, it, putea să fie altă liniede comert, , în legătură cu cel dintîi.

Drumul Lemberg-Caffa se chema cel tătăresc, pe cîndcelait, care a avut o întrebuint, are mai importantă în veaculal XV-lea, dar era mult mai slab frecventat chiar în întîiajumătate a acelui secol, era drumul moldovenesc.

Acum să vedem ce au putut să vadă s, i unii s, i alt, ii, suptce aspect s-au putut prezenta t, erile noastre acelui carevenea aducînd marfă sau îndeplinea funct, iuni religioaseori, în sfîrs, it, era chemat pe aici de cine s, tie ce împrejurărineas, teptate ale viet, ii lui.

Acel care apuca drumul Carpat, i-Dunăre s, i de la Du-năre către interiorul Peninsulei Balcanice, întîlnea acumîn Ardeal o viat, ă mult mai dezvoltată decît înainte. Viat, aaceasta începea să graviteze în jurul oras, elor. Cetăt, ile re-gale ale regelui unguresc, ori pierdeau cu totul important, ălor, ori păstrau important, ă numai în legătură cu anumeizvoare de venit local, de exemplu de la minele de sare,pe unde existau, ori se transformau s, i ele în oras, e de în-semnătate mai mică, cum e cazul pentru Turda, pentruDej, care fuseseră odinioară cetăt, i s, i, prin această situat, ie,căpătaseră o întocmire orăs, enească. Drumul tindea cătrecele două mari emporii de granit, ă ale Ardealului. Oras, elese înfăt, is, au foarte frumos: bisericile cele mari începuserăsă se ridice. Biserica Neagră din Bras, ov, biserica vastă dinSibiiu. Mai deoparte Clujul, un Klausenburg pentru sas, i(nu de la Klaus, Nikolaus; ungures, te, Koloszvár, cetatealui Kolosz, pare a fi nume de împrumut), s, i el, ca privilegiide comert, , n-avea legături directe cu Transalpina noastră.

24

În legătură cu comert, ul, bogăt, ia se dezvoltase foarte mult;industria era exercitată de bresle alcătuite după sistemulgerman: legăturile comerciale cu Germania erau as, a dedese, încît orice se petrecea în viat, a germană de acolo aveainfluent, ă asupra frat, ilor din Ardeal. Breslele acestea, suptinfluent, a acelei viet, i din Europa centrală, aveau s, i carac-ter miliar s, i politic. Cutare poartă, cutare parte din ziduriera apărată de cutare breaslă, corespunzind cartieruluirespectiv, în care se găseau mai mult, i mes, teri de o anumecategorie. Piet, ile erau necontenit străbătute de mult, imeasătenilor cari veneau din împrejurimi, întinzîncl corturi,s, atre, cum se întind pe alocurea s, i pînă în zilele noastre,deprinzîndu-se tot mai mult a cumpăra fabricatele pe carejupînii le scoteau în vînzare prin prăvăliile boltite, prinbolt, ile care încunjurau piat, a (de unde boltă, boltas, ; prăvă-lie e de origine slavă, dar negot, , negustor au rămas latine).

În aceste piet, i nu era rar să se întîlnească s, i oameni dela noi, trimis, i ai celor dintîi domni, cari veneau pentru totfelul de rosturi, ca să cumpere ceva pentru vodă sau pentruboieri, ca să aducă un dar judelui sau jurat, ilor cari-l în-cunjurau, formînd consiliul municipal al oras, ului săsesc,ca sa transmită vestea unui domn mort s, i a urmas, uluicare se ridicase în scaun ori amenint, area izbucnirii unuirăzboi. Veneau tot, i aces, tia cu ceea ce se numes, te în soco-telile sas, ilor „evangelium”, vestea bună, chiar cînd nu erabună. Îi găzduiau în anume case sas, ii, li dădeau de mîn-care s, i băutură, t, inînd samă de posturile noastre, făcîndsocoteală de untdelemnul, de pes, tele dat, pentru aces, tioaspet, i, venit, i din T, ara Românească sau din Moldova, căciveneau s, i moldoveni, mai ales la Bras, ov, – la Sibiiu foarterar –, adesea s, i în alt centru săsesc, Bistrit, a, pe unde setrecea obis, nuit la Baia s, i de la Baia către Siretiu s, i Suceava.

25

Pe lîngă negustori s, i purtători de „ves, ti bune” erauchiar de la început s, i pribegi, învins, i în luptele politice dela noi, pribegi boieri s, i domni pribegi. Ei erau obiectulunui joc de bursă politică al sas, ilor; dacă pretendentulajungea să capete mos, ia părintelui sau rudei sale, evidentcă pentru oras, ul ce-l adăpostea era un foarte mare avantaj.

După ce călătorul străbătea acest Ardeal, înviat acums, i îmbogăt, it cu existent, a oras, elor, se trecea dincoace printrecătoriile obis, nuite, pe care le s, tiau s, i românii de odini-oară ca s, i cei de azi. Trecătoarea Jiiului, Vîlcanul, era foarterar întrebuint, ată; Turnul-Ros, u, în schimb, foarte des: peacolo mergeau carele sibienilor zi de zi. În ee prives, tedrumul bras, ovenilor, el pornea pe la cetatea Branului,care este pentru unguri Törcsvár (de la un vechi numeromânesc: Terciu), iar pentru sas, i Törzburg, cetate foartefrumoasă, existînd s, i acum, s, i care poate da o not, iunea lucrurilor din veacul al XIV-lea. Acolo stăteau străjeriiregelui Ungariei, domn al Ardealului, unde-s, i t, inea voe-vodul, după datina noastră. Străjerii aces, tia erau uneori –cine s-ar fi as, teptat? – pînă s, i arbaletrieri, pus, cas, i englezi– a fost un caz în secolul al XV-lea – ceea ce nu trebuie săne mire prea mult, dacă t, inem samă de originea apuseanăa lui Sigismund de Luxemburg.

Se întra astfel în T, ara Românească a lui vodă. Uneoriacela care conducea pe călător era, un cărăus, din Ardeal,dar, de la o bucată de vreme, s, i cred chiar pentru epocaaceasta, se formase o breaslă specială de cărăus, i la noichiar. Mai tîrziu îi întîlnim cu numi deosebite, în legăturăcu t, inutul din care se recrutau: în veacul al XVIII-lea eraumai mult, se pare, prahoveni.

Drumul mergea mai departe de-a lungul Dîmbovit, ei,pe la Rucăr s, i Dragoslave. De ac.olo. de la Rucăr, foarte

26

cunoscut pentru sas, i s, i al cărui nume se întîlnes, te necon-tenit, a cărui dezvoltare e eu totul specială în ce prives, teregularitatea străzilor, frumuset, a clădirilor de oarecaretradit, ie s, i de o bună gospodărie în care se vădes, te s, i influent, asăsească, se continua pe malul rîului pentru a sări, peurmă, la cursul Ialomit, ei. ajungînd la Tîrgovis, te.

Capitala T, erii Românes, ti a rămas pînă la jumătateaveacului al XIV-lea tot în Arges, ; Basarab cel vechi a stă-pînit de aici; Alexandru sau Nicolae Alexandru, fiul luiBasarab, s-a coborît mai departe la Cîmpulung, de undevine că, pe cînd în biserica cea mai veche de aici, cea cato-lică, se pomenes, te un primar, un jude, un „conte” săsescla 1300, Laurent, iu, în biserica domnească ortodoxă, chiarsupt jet, ul Vlădicăi, poate fi văzută piatra de mormînt aacestui Nicolae Alexandru-Vodă, îngropat aici la 1364, pia-tră frumos săpată în adînc, nu în relief, ca mai tîrziu, carepomenes, te, în limba slavonă, acum limba cancelariei, nu-mele marelui voevod.

După Nicolae Alexandru, Vlaicu-Vodă sau Vladislav –numele e împrumutat s, i el din Peninsula Balcanică; maiales în Bosnia se găses, te des numele de Vlaicu, s, i de obiceinumele arăta s, i legături de familie – s-a as, ezat mai la s, es,la Tîrgovis, te.

Tîrgovis, tea din veacul al XIV-lea ni-o putem închipuidupă anume s, tiri, mult mai noi, dar aplicabile s, i pentruvremea mai veche, pentru că schimbări esent, iale nu seîntîmplaseră. Cetatea nu era incunjurată cu ziduri de pia-tră; cele de piatră, din care au rămas urme, vin de la MateiBasarab.

Vechea împrejmuire era o palisadă, din pari cu vergiîmpletite s, i acoperite cu lut, ca un gard t, erănesc mai mare,capabil de a fi apărat. Dealminterea Tirgovis, tea trebuie să

27

fi fost as, ezată pe locul unei mai vechi cetăt, i, unui tîrg depe vremuri, fiindcă sufixul slavon „is, te” înseamnă totdea-una un trecut, i ceva care a fost acolo (porumbis, te, pajis, te,sălis, te etc.). La facerea tîrgului nou intraseră în largăproport, ie oaspet, i venit, i de dincolo de munt, i, catolici, sas, is, i unguri: o biserică a lor s-a păstrat pînă foarte tîrzius, i avea la începutul veacului al XVII-lea privilegii foarteîntinse, stăpinind satul S, otînga, de pildă, s, i Bezdadul. Sin-gurul fapt că erau aici franciscani arată că biserica a fostîntemeiată de misionari, că era, prin urmare, de o datăfoarte îndepărtată.

Evident că aces, ti străini formau miezul oras, ului, iar dejur împrejurul acestui miez comercial s, i industrial stăteausătenii nos, tri. Putem vedea s, i astăzi, în localităt, ile undecultura administrativă, năvălitoare s, i distrugătoare deoriginalitate, s-a întins mai put, in, cum se forma odinioarăun oras, la noi. Iată, de exemplu: Vălenii de Munte: înjurul piet, ii sînt cartiere care toate au nume de vechi satedeosebite, Berivoies, tii etc. O cetate, o mănăstire, o piat, ăde schimb putea să adune s, i să confunde cu timpul satelevecine.

De la Tîrgovis, te călătorul putea să coboare la Bucures, ti,care n-are nimic a face cu „bucuria”, nici cu „ciobanulBucur”. Nu ciobanii întemeiază satele; ei sînt cutreietoride lume. Bucur trebuie să fi fost străbunul care în mijloculpădurii ce exista odată aici – s, i a fost restrînsă, de o parteîn pădurea Cotrocenilor, care a trăit foarte multă vremes, i din care a rămas parcul de astăzi, iar, de altă parte, depădurea cea mare din Ilfov, pădurea Vlăsiei, a găsit unteren pentru gospodărie agricolă, făcîndu-s, i casa aici.

Bucures, tii vechi, cum am spus, erau pe partea de din-colo a Dîmbovit, ei, unde este acum biserica Mihai-Vodă,

28

clădită de Mihai Viteazul, dar înainte de aceasta existafără îndoială o altă bisericut, ă de lemn. S, i Curtea cea vechese afla colo. Ceea ce se chiamă azi Curtea Veche e numaiuna din formele ulterioare, dincoace de Dîmbovit, ă, aleres, edint, ei domnes, ti.

De la Bucures, ti, as, ezat, i foarte bine, dominind întreagaregiune de pe înălt, imile lui relative, s, i capabili de a apăradrumul comercial, se înainta în jos către Giurgiu. Giurgiuleste, precum am spus, o format, ie cetăt, enească, orăs, enească,relativ nou. Vlad Dracul, vorbind cu un cruciat la 1445, spu-nea cîte pietre de sare a cheltuit Mircea, tatăl lui, ca săfacă cetatea: pietrele de sare erau un articol de export înPeninsula Balcanică, un surogat de monedă.

În toată această străbatere a T, erii Românes, ti, călătorulavea a face cu o covîrs, itoare populat, ie t, erănească. Aceastăpopulat, ie era în întregimea ei liberă s, i stăpînitoare de pă-mînt. Teoria care a apărut mai tîrziu, acum cît, iva ani, a luiC. Giurescu, că s-ar fi mers de la o stăpînire boierească maiapăsătoare către libertatea tot mai mare a t, eranului, este,credem, gres, ită. Ea se sprijină pe ce spun documentele,dar documentele se făceau de boieri, s, i se putea găsi unboier care să spuie că a deposedat pe t, erani? Vitalitatea îndomeniul politic s, i militar, biruint, ile cîs, tigate împotrivadus, manului, nu se pot explica decît prin majoritatea, dacănu prin unanimitatea unei populat, ii libere. Cu o nat, iunede sclavi sau din care cei mai mult, i se găsesc în atîrnare,nu se face nimic nou, nimic durabil în dezvoltarea istorieiuniversale.

Viat, a de sat corespundea foarte bine cu aceea pe caream fixat-o mai sus. Tot, i sătenii – aceasta trebuie s-o adău-gim –, tot, i sătenii erau copărtas, i ai mos, iei, ai mos, teniriimos, ului; fiecare dintre dîns, ii avea în întrebuint, area aces-

29

tei mos, ii o parte corespunzătoare cu descendent, a lui. Aceastaîn teorie. În practică însă se putea ca vreunul, oricare arfi fost descendent, a lui, să fi avut mai mult, i copii, as, a în-cît avea o parte mai largă; se putea ca putint, a de lucru s, inevoia de hrană să fie mai mică, s, i în cazul acesta omul,care nu lucra cu elemente muncitores, ti plătite, luate deaiurea, se mărginea la mai put, in în ce prives, te cerint, elesale. Exista un fel de parte ideală, care nu se cobora pepămînt, a fiecăruia dintre acei cari alcătuiau comunitateaurmas, ilor acelui mos, care fusese întemeietorul.

Mai tîrziu numai, pe la 1570, cum vom vedea, în urmaunei mari crize, au ajuns sătenii ca, vînzîndu-s, i partea, săfie silit, i să o s, i delimiteze. Atunci vechea frăt, ie de pămînt– vecinul fiind totdeauna un frate în înt, elesul frumos al cu-vîntului –, a dispărut. Pentru moment însă satele formaus, i o unitate morală s, i o unitate de sînge s, i o unitate mate-rială. Acesta era un element de viat, ă s, i de putere pentruoamenii de atunci.

Ca s, i la germanii vechi, s, i în ce prives, te apărarea t, eriisatele mergeau solidar: la un anume semn – se aprin-deau focuri pe dealuri –, tot, i se strîngeau supt conducereaput, inilor boieri cari stăteau obis, nuit în jurul lui Vodă.

Desigur că o parte din boierimea cea veche, în ambelet, eri, venea din vechii juzi s, i cneji. Prin urmare exista oboierime de origine românească s, i în ce prives, te sîngele.Demnităt, ile s, i rosturile deosebite, funct, iunile particulareale curt, ii erau însă împrumutate de dincolo de Dunăre,de la bulgari s, i sîrbi, fires, te, dar numai ca transmit, ătoriai obiceiurilor bizantine, căci boierii erau o imitat, ie, cuoarecare reminiscent, e păgîne, a funct, ionarilor de curtebizantini: vistierul, logofătul, comisul, stratornicul aratăs, i în nume originea lor grecă sau romano-greacă. Trans-

30

miterea acestor forme s-a făcut în secolul al XIV-lea, suptinfluent, a acestor vecini s, i în legătură cu încuscririle pecare familiile noastre domnitoare le legaseră cu veciniide dincolo de Dunăre. În Constantinopol calitatea fie-căruia dintre aces, ti dregători era foarte strict fixată; niputem închipui însă că strictet, a bizantină nu era înde-plinită cu cea mai perfectă exactitate la noi. Era o hainăde împrumut, pe care o poartă cineva cu oarecare stîn-găcie, s, i se putea întîmpla ca acel care purta un nume săîndeplinească, în acelas, i limp, s, i alte funct, ii. La boieriiaces, tia de modă slavo-bizantină se adăugia unul singur înlegălură cu dezvoltarea teritoriului nostru nat, ional, Banul.Cînd Severinul ajunse să fie în legătură cu domnia de laArges, , – ungurii au intervenit adeseaori ca să-s, i ia înapoistăpînirea, în tot decursul veacului al XIV-lea s, i al XV-lea–, fires, te că Banul a trebuit să ieie loc alături de domn.

Boierii aces, tia dispuneau de oarecare avere, aveau omîndrie de neam dacă veneau din vechi familii as, ezateîn cutare sau cutare t, inut; se aflau însă, încă din veaculal XIV-lea, boieri, foarte trufas, i, cari nu erau de la noi, civeneau din t, inuturi cu o aristocrat, ie mult mai veche decîtacea aristocrat, ie năseîndă a t, erilor noastre. Erau pribegide dincolo de Dunăre. Turcii întraseră în Balcani; tot, i aceicari aveau un nume mare, cari îndepliniseră funct, iuniînsemnate s, i dispuneau de bani, se refugiau la noi, as, aîncît t, erile noastre începuseră să adăpostească încă depe vremea aceia pe reprezintant, ii unei puternice claseadunate din deosebitele state ale Peninsulei Balcanice.

În mijlocul boierilor, avînd dreptul de a-i numi s, i dea-i scoate, dreptul de a-i osîndi la moarte – s, i folosindu-se uneori de acest drept –, stătea domnul. Cîte un domnvechi, cum era Basarab, însemna încă mai put, in lucru; dar

31

Nicolae Alexandru începea să aibă, acum, în independent, alui, cîs, tigată prin lupte – tatăl lui, Basarab, biruise pe CarolRobert la 1330, cînd ungurii trecuseră părt, ile noastre –anumite atitudini; legăturile cu familiile domnitoare dinPeninsula Balcanică se făceau tot mai dese, s, i fiecare dinaceste legături adăugia sentimentului dinastic, pe carevechii stăpînitori dela noi nu-l aveau. Erau încă domniimprovizat, i, dar Mircea, care avea sînge bizantin prinmama sa, Calinichia, era adoptat, oarecum, de Bizant, .

Bizantinii aveau obiceiul în vremea aceasta, ca să cîs, tigealiant, e, să acorde unor stăpînitori vecini titlul de despot, i,care titlu însemna „rudă împărătească”. Dar el se acordaunui nepot, unui cuscru, cuiva care avea, oricum, legă-turi de sînge cu dinastia bizantină. Despotul avea dreptulla anumite forme imperiale; el purta, ca s, i împărat, ii dinConstantinopole, purpura, avea dreptul să încalt, e coturniiros, ii s, i să întrebuint, eze în ves, mînt coloarea ros, ie. Ros, ulera întrebuint, at, exclusiv, s, i pentru pecetluirea s, i iscăli-tura, pentru monograma stăpînitorului. În chipul lui Mir-cea cel Bătrîn s, i al fiului său Mihail, care se văd pînă astăzila Cozia, vulturul cusut cu aur al împărat, ilor Răsărituluise deosebes, te foarte bine. Coroana pe care o poartă înbiserică domnii nos, tri din acea vreme este desigur în legă-tură s, i cu concept, ia „domnească”, împărătească, pe carepoporul s, i-o făcea despre căpeteniile sale, dar s, i cu aceastăadmitere în situat, ie de paritate din partea Bizant, ului. Mir-cea purta aceeas, i coroană s, i aceleas, i atribute exterioarepe care, dealminteri, le poartă despot, ii bulgaro-greci de laChiustendil, unde era o stăpînire locală ai cării s, efi, Con-stantin, Ioan, stăteau în legătură cu Bizant, ul s, i căpătaserădreptul de a purta s, i ei atributele despotale. Mai tîrziu,cînd în Serbia nu vor mai fi nici t, ari, nici crai, S, tefan al

32

Serbiei de la începutul veacului al XV-lea, fiul lui Lazăr, vafi despot al Serbiei s, i va purta aceleas, i atribute.

Desigur că aces, ti domni aveau s, i în cons, tiint, a de sineîns, is, i alt rost decît domnii modes, ti pe vremuri. Din ce înce li plăcea mai mult să aibă o curte, o cancelarie, să deaporunci bine stilizate, copiate frumos de cei mai buni cali-grafi de dincolo de Dunăre; din ce în ce mai mult se dedaula ideea dinastică, s, i aceasta a făcut ca Mircea să asociezela domnie pe fiul său Mihail, care libera diplome alăturide tatăl său, pentru care îl s, i vedem pe Mihail figurîndalături de acesta în fresca de la Cozia.4 Domnului îi plăceasă clădească biserici s, i mănăstiri, să îndemne pe călugăria-i pomeni numele. Este o cres, tere necontenită a mîn-driei acestui stăpînitor, s, i totodată un cîs, tig de aderent, iprin dăruirea mos, iilor fără stăpîn, a pămînturilor pe carele cuceres, te, a posesiunilor luate din averea trădătorilorcari nu ascultă de domn. S, i acei cari au primit mos, ii de ladomn, pe viat, ă, sau pentru a fi chiar transmise urmas, ilor,întră în clientela domnului: supt ordinele lor locuitoriit, erii vor fi datori să alerge la orice chemare a lui pentrua-i forma armata. Cum vedem, t, ara se consolidează, suptputerea în cres, tere a domnului.

Străinul ce se apropia astfel de domnul care unea pelîngă originile sale t, erănes, ti tot ce putea cuprinde, sănătoss, i real, Orientul, pe lîngă influent, ele ungures, ti – Basarabare înfăt, is, area unui vasal al regilor Ungariei din Casa deAnjou, «Mircea e îmbrăcat în haina strimtă a cavalerilorcruciat, i –, străinul acesta se simt, ea, fără îndoială, impre-sionat. El avea cons, tiint, a că întră în contact cu o viat, ăpolitică care a cîs, tigat acum tot ceea ce-i trebuie pentru a

4Într-o bisericut, ă din munt, i, la Brazi, Mircea are alături pedoamna lui, Mara, fires, te o sîrboaică. Mihail trebuie să fie un bastard.

33

rămînea s, i a se dezvolta.

34

III. Cele dintîi alcătuiri biserices, ti

Călătorul întîmpina însă alături de această viat, ă politicăs, i socială una religioasă, care se consolidase s, i ea.

Mănăstirile cele mai multe s, i frumoase, unele dintredînsele păstrate as, a cum trebuie, altele într-o stare de ru-ină totală sau part, ială, mănăstirile care fac mîndria t, erilornoastre, nu existau la sfîrs, itul veacului al XIV-lea decîtnumai în cîteva colt, uri de t, ară, înfăt, is, înd mai mult înce-puturi decît o dezvoltare ajunsă la un termen apreciabil alei.

Vechea noastră viat, ă religioasă, pe care ar fi putut-oîntîlni călătorii din secolul al XlII-lea s, i din întîia jumătatea secolului al XIV-lea, avea foarte modeste rosturi cano-nice. Ceea ce nu înseamnă că vlădicii cari se îngrijeaude sufletul celor din al XIII-lea veac n-aveau nici un felde legături între sine. O canonicitate foarte elementarăexista, fires, te. Ca să înt, eleagă cineva de ce am trăit atîtavreme în forme biserices, ti foarte primitive, care n-aveaunici un cuprins legal, nici un exterior solemn, trebuie săne gîndim la originea viet, ii religioase la noi.

În mare parte această origine e predica în mijlocul bar-barilor, într-un timp cînd aces, tia aveau stăpînire asupraacestor t, inuturi, o stăpînire de la un lagăr depărtat către

t, inutul de văi locuit de t, erani. Pe vremea aceea înrîurireabisericească s-a exercitat nu prin episcopi, ci prin misio-nari, întocmai cum cres, tinismul se întinde, în timpurilenoastre, prin anumite t, inuturi de civilizat, ie redusă, cuajutorul misionarilor, misionari cari pleacă put, in pe samalor proprie s, i potrivit împrejurărilor, pe cînd, atunci cîndcres, tinismul se întinde în formă episcopală, mijloacelesînt cu totul altele.

Din acest cres, tinism de misionari au rămas anumetradit, ii, pe care le întîlnim nu numai în părt, ile noastre,dar tot as, a trebuie să fi fost s, i la bulgari înainte de a se fialcătuit o biserică bulgară, în relat, ie cu Constantinopo-lul. s, i chiar documentar se dovedes, te că era prin părt, ilePanoniei înainte de măsura pe care a luat-o regele moravde a întemeia o adevărată biserică, atîrnînd de Scaunulsfîntului Petru. Am pomenit s, i mai sus pe vlădicii fără că-pătîi cari veneau cine s, tie de unde s, i cari mergeau din locîn loc, avînd mai mult popasuri decît locuint, e în anumiteschituri de lemn, unde populat, ia, în legătură cu anumitedatine ale cultului păgîn, era obis, nuită să aducă daruri, lu-cruri consacrate, care se păstrează de obicei de la o religiela alta.

Un schit de lemn, evident, nu se poate t, inea declt untimp relativ scurt, des, i acel din pădurea Căpotes, tilor, înjudet, ul Vaslui, care exista pe vremea cînd Vasile Lupu s-a adăpostit acolo de tatari, la 1650, se vede pînă acum s, ipoate să aibă o durată s, i mai lungă. Tot as, a se întîlnesc înMaramurăs, multe biserici de lemn, cîte una avînd vechimede secole.

Călătorul nostru, care văzuse în Ardeal marea, impu-nătoarea biserică săsească, trecînd în satele românes, ti,găsea ca loc unde să stea preotul, episcopul, canonic sau

36

necanonic, lăcas, ul acesta de lemn. Uneori, însă, el nu în-tâlnea nici măcar înjghebările acestea simple. Se întîmplafoarte adeseori ca o singură cruce să înlocuiască s, i bisericade lemn. Acesta este, în parte, înt, elesul crucilor răspîn-dite, multe dintre dînsele de lemn, în unele regiuni, cume regiunea Buzăului s, i o parte din Prahova vecină; s, i princîteva judet, e de s, es sînt cruci de piatră. Un studiu asupracrucilor românes, ti ar fi foarte folositor din punctul de ve-dere al elementelor de artă s, i tradit, ie religioasă, extrem deveche, care se găsesc în ele. Crucea de pe o vale nu samănăcu cea de pe altă vale; sînt fel de fel de forme, cu fel de felde reprezentat, ii, care pot să aibă un amare interes istoric.

Cruci se întîlnesc s, i foarte tîrziu în veacul al XVII-lea,de exemplu în cazul lui S, erban Cantacuzino, cînd a fost si-lit să meargă cu contingente muntene la asediul Vienei, s, ilegenda spune – în legătură cu aceasta austriacii au numitdupă S, erban Cantacuzino o stradă a Vienei – că domnulmuntean a ridicat crucea ca să arate că e cres, tin, ceea cear fi absurd. De fapt crucea tui S, erban Cantacuzino ca s, iatîtea altele din tot cuprinsul T, erii Românes, ti înseamnăatîta că, neputindu-se avea în lagăr o biserică, se făcusecrucea pentru a se putea sluji acolo liturghia.

Revenind la legătura ierarhică ce îndreptăt, es, te pe ci-neva să îndeplinească funct, ii religioase, ea era, fires, te, cala aceia dintre vecini cari aveau o organizat, ie religioasăsuperioară s, i, în rîndul întîi, la cei de dincolo de Dunăre.

La noi vechile oras, e dacice au fost desfiint, ate foarte ră-pede; n-au putut trăi, după toate împrejurările grele careau trecut asupra t, inuturilor acestora. Dincolo de rîu, debine, de rău, în împrejurări de multe ori foarte precare,oras, ele s-au ment, inut, prin urmare s, i episcopiile de odini-oară. Era deci un rost de ascultare între vlădicii nos, tri s, i

37

uneori chiar între preot, i, cînd ei erau mai aproape de liniade hotar, s, i între episcopii de pe malul drept al Dunării.

Am văzut ce erau pentru ai nos, tri Vidinul, Silistra s, ichiar Cirvenul de lîngă Rusciucul de azi, res, edint, ă de epi-scop. Moldova avea asemenea relat, ii de supunere ierar-hică numai cu Cetatea Albă.

În ce prives, te, nu episcopii, nici preot, ii, ci mănăstirilecare au fost principala vatră de cultură, nu numai în răsări-tul european, dar mai ales în apus, prin benedictini în spe-cial, călătorul dinainte de 1350 n-ar fi întîlnit în tot cuprin-sul T, erii Românes, ti nici un lăcas, de oarecare înfăt, is, are.Cu toate acestea, cuvintele „călugăr”, „călugărit, ă”, „mănăs-tire”, vin de-a dreptul din latines, te s, i arată o transmisiunenecontenită a viet, ii monahale. Toate acestea dovedesc căniciodată nu s-a pierdut lucrul însus, i; numai s-a întîmplatcu el cum se întîmplă cu anume plante în regiunile înalteale munt, ilor: ele rămîn, dar degenerează din ce în ce maimult, s, i aceeas, i plantă, dacă ar fi strămutată în alt me-diu, după un stadiu de dezvoltare, s, i-ar recăpăta calităt, ileprimitive.

Clopotele se auzeau sunînd prin munt, i s, i văi, se auzeabătînd toaca, tot as, a de veche, la noi, ca s, i la grecii s, i slaviidin Peninsula Balcanică; tocmai pentru că terminul e deorigine populară1, aceasta arată s, i vechimea s, i răspîndirealucrului. În ce prives, te clopotul, numele e slav, pe cîndbulgarii au păstrat, probabil în legătură cu italienii sau cupropaganda catolică, terminul italian s, i latin: cambana.

Supt Nicolae Alexandru-Vodă am văzut că domniilenoastre începuseră a se alcătui mai bine. Alexandru dela Arges, s, i Cimpulung nu se putea lăsa mai prejos decîtAlexandru, ruda sa, care stăpînia la Tîrnova.

1Cf. italianul tocco, momentul cînd bate ceasul.

38

Ajungînd să reprezinte un stat organizat, domnul mun-tean s-a gindit să-i dea o formă bisericeasca corespunză-toare. El a t, inut să aibă neapărat un mitropolit. Pe vremeaveche fiecării forme politice îi corespundea o anume formăbisericească. Dacă era numai un print, , o căpetenie de t, arăfără titlu superior, el se putea mult, ămi s, i cu un episcop. Un„Domn a toată T, ara Românească”, unul căruia Bizant, ulera dispus să-i acorde calitatea de despot, trebuia să aibă,s, i în domeniul religios, ceva care să răspundă situat, ieisale. Precum, cînd căpetenia bulgară din veacul al IX-leaa trecut la religia cres, tină, căpătînd aspirat, ii împărătes, ti,s, i s, i-a zis t, ar, din acel moment chiar a t, inut să aibă lîngăel un patriarh, tot as, a domnul liber îs, i vrea mitropolitul.Precum însă, acolo s, i atunci, Bizant, ul n-a cedat us, or, totas, a la noi întemeierea mitropoliei, pe la 1350-60, a cerutnegocieri îndelungate, s, i, cînd ele au ajuns la capăt, nouacreat, iune are s, i o foarte mare valoare politică.

Trebuie să t, inem samă s, i de nevoia pe care o simt, eadomnul muntean de a-s, i as, eza un mitropolit la dînsulacasă. Bizant, ul însă, în legătură cu dorint, a lui de a păstracît mai mult trecutul s, i de a recunoas, te cit mai put, in dinprezentul care se dezvoltase fără dezlegare din partea lui,se ferea să creeze o nouă formă episcopală pe lîngă celevechi, pentru că forma nouă ar fi însemnat că se poateinova s, i fără o provocat, ie de la Constantinopol. Cînd eravorba de o t, ară nouă, de nevoia unei vrednicii biserices, tinouă, acest Bizant, bisericesc îs, i avea sistemul, precumBizant, ul laic îl avea pe al său, cu numirile domnilor cadespot, i.

În domeniul religios, se delega, deci, cîte un episcopcare funct, ionase s, i înainte, aiurea, ca să îndeplineascăfunct, iunea metropolitană. As, a s-a întîmplat s, i cu cel care

39

a căpătat misiunea de arhiepiscop ortodox în T, ara Româ-nească; el rămînea legat deci cu scaunul constantinopoli-tan s, i prin delegat, ia nouă care i se adăugea.

În felul acesta i s-a dat domnului muntean, după cere-rea lui repetată, ca s, ef al bisericii lui un episcop de Vicina.Vicina era în Dobrogea, – nu la Măcin, ci pe la Tulcea, cumdovedesc portulanele.

De ce s-a luat mitropolitul acesta, Ioachim, care era ungrec, de acolo din Vicina, s, i nu altul din Vidin, din Cirvensau Silistra? Căci a merge la Vicina pentru episcopi saupreot, i nu era în vremea aceasta lucru obis, nuit, dat fiindfaptul că Ialomit, a s, i Brăila sînt judet, e de colonizare relativrecentă: fusese în părt, ile acestea o populat, ie foarte veche,a get, ilor, dar as, ezări mai importante nu erau. Explicat, ia arfi că puterea domnului T, erii Românes, ti se întindea asupraregiunii dobrogene în care se găsea cel put, in acel triunghinord-vestic, us, or de stăpînit de cine are malul opus, s, ilocuit atunci ca s, i acum, în cea mai mare parte, de români,unde stătea Vicina.

Înainte de a se as, eza mitropolitul de Vicina, domnii în-temeiaseră o biserică, pe care călătorul nostru ar fi putut-ovedea, sus, la Sîn-Nicoară. Chiar faptul că i se zice Sin-Nicoară, s, i nu Sfîntul Nicolae, arată timpul depărtat, pa-triarhal, pur românesc, neinfluent, at de rosturi greces, ti, alîntemeierii sale, căci, îndată ce a venit influent, a grecească,sfint, ii s, i-au pierdut numele vechi s, i au căpătat altele noi.

Caracterul arhitectonic al acestei vechi zidiri e us, or dedeslus, it: ea samănă cu as, a-numitele biserici-castele dinArdeal, asupra cărora e o întreagă literatură. În Ardeal, însatele săses, ti, biserica are un caracter de fortăreat, ă. Esteîncunjurată de ziduri s, i poate servi de adăpost pentruo populat, ie întreagă; în pivnit, ile ei se pot strînge grîne

40

pentru timpuri de restris, te. S, i la Sin-Nicoară biserica emică, iar turnul cu mult mai mare decît dinsa.

Imediat ce a venit un mitropolit, cu totul altă ordine atrebuit să domnească s, i în alcătuirea ierarhică a bisericii,s, i în forma arhitectonică a clădirilor sfinte. Atunci s-aîntemeiat Biserica Domnească de la Arges, mai la vale.

Biserica Domnească nu reprezintă, desigur, un com-plex de clădiri capabil de a fi apărat, ceea ce arată că T, araRomânească trecuse din faza primitivă s, i intrase într-unarelativ asigurată, care n-avea să se teamă de năvăliri. Efăcută în stil bizantin, după datina domnitoare în noileclădiri de la Salonic, fiind alcătuită din acel amestec decărămidă ce încadrează bolovani prins, i în ciment, carese cheamă opus reticulatum. Călătorul de pe la 1350 ar fivăzut biserica în toată strălucirea ei, as, a cum astăzi nue. pe cînd, mai tîrziu, peste vechea formă exterioară s-aas, ternut tencuiala care a stricat frumuset, a vechilor bi-serici, acoperind atîtea vechi zugrăveli, iar, în interior,îndată ce zugrăveala părea că e cam stricată, zugravi con-temporani, cari-s, i închipuiau că sînt mai buni decît ceivechi, prefăceau sau pictau pe deasupra.

Ca amănunte, Biserica Domnească, atunci luminoasăde pictură în mari proport, ii, e împărt, ită în trei. prin pilas, tri,obicei părăsit pe urmă. În locul tribunelor, care lipsesc, enumai fereastra supt arcul blînd desfăcîndu-se din mono-tonia profilului.

Biserici mai vechi nu s-ar fi găsit în oras, e; ele sînt înacest principat numai din secolul al XV-lea. În cele maimulte oras, e, care abia se înjghebau, erau numai bisericut, ede lemn. Dar călătorul care ar fi venit pe aici în a douajumătate a veacului al XIV-lea, urmînd alt drum decît acelcare duce la Arges, , drumul pe la Turnul-Ros, u sau pe la

41

Ors, ova ori Vîrciorova2, ar fi putut să întîlnească cele dintîiclădiri mănăstires, ti ale noastre. Căci în a doua jumătate aveacului al XIV-lea organizat, ia bisericească în T, ara Româ-nească a fost în legătură cu două influent, e care s-au com-bătut: o influent, ă grecească prin episcopate s, i o influent, ăsîrbească prin mănăstiri. S-au luptat între dînsele, s-auobosit în această luptă, iar noi am luat forme s, i de la una s, ide la alta, nat, ionalizîndu-le încă de la începutul veaculuial XV-lea.

Un călugăr, Nicodim, originar din Macedonia, dinpărt, ile Prilepului, unde sînt foarte mult, i aromâni s, i careNicodim era pe jumătate „grec”, pe jumătate „slav”– ceeace însemna o dependent, ă ierarhică mai mult decît o notănat, ională –, trecînd pe la muntele Athos, a fost atras în t, aranoastră, nu numai ca să scape de primejdia turcească, darpoate s, i prin cine s, tie ce legături de rasă. Nicodim fuseses, i prin Serbia de Nord, unde erau foarte însemnate mănăs-tiri vechi, dintre care Studenit, a există pînă acum, scăpatăde pe vremea turcească, s, i constituie unul din marile mo-numente de artă ale Peninsulei Balcanice, amestecîndu-se influent, a italiană cu cea greacă. Din părt, ile acestea atrecut, mult, ămită s, i bunelor relat, ii de vecinătate dintredespot, ii sîrbi s, i domnii nos, tri, în Banatul Olteniei, careera disputat pe vremea aceasta intre regele unguresc s, iîntre voevodul a toată T, ara Românească. Privilegiile celemai vechi ale mănăstirilor întemeiate de Nicodim sînt s, iprivilegii ungures, ti, s, i pînă în secolul al XV-lea mănăsti-rile din părt, ile acestea cereau cărt, i de întărire de la regeleUngariei sau s, i de la guvernatorul ei, Ioan Corvinul.

Nicodim a întemeiat mănăstirea Vodit, a: din ea au ră-mas atîtea urme pe pămînt cît să se vadă întinderea bise-

2De la vîrfcior, cu sufixul slav -ova (Ors, ova, Moldova etc.).

42

ricii de odinioară. Cealaltă fundat, iune a lui Nicodim, Tis-mana, în munt, ii Gorjului, unde el a scris vestita Evanghe-lie, a fost făcută din nou în secolul al XVI-lea; pe urmă auvenit alte prefaceri mai tîrzii, s, i, în sfîrs, it, cea din urmă dinsecolul al XIX-lea, care a stricat încă mai mult proport, iile.

A fost apoi o bucată de vreme luptă între grecismul mi-tropolitului s, i între slavismul egumenilor, al lui Nicodim s, iurmas, ilor lui. E lucru foarte sigur că, în veacul al XIV-lea,la Arges, s, i în toate bisericile domnes, ti care atîrnau de mi-tropolie, slujba se făcea, nu în slavones, te, – de românes, tenu putea fi vorba; Sfînta scriptură nu era tradusă în limbaromânească – ci în greces, te: pe cînd la mănăstiri slujba sefăcea în slavones, te. S, i n-a putut să biruie la început sla-vismul din mănăstiri grecismul din biserici. Poate după1400 s-a ajuns la forma bisericească slavonă fără să pu-tem spune însă că acei cari au făcut să învingă în serviciuldivin, în liturghie, limba slavonă, că mitropolitul sau epi-scopii aceia ar fi venit din mănăstirile create de Nicodim.Asistăm numai la faptul că de la o bucată de vreme limbabisericii, în T, ara Românească mai ales, a fost aceasta.

Am spus că Nicodim a zidit Tismana, pe vremea cînddomnul muntean era Vlaicu. După aceasta Mircea a făcutCozia, în Vîlcea, s, i Cotmeana, în Arges, , cea din urmă trans-formată în secolul al XVII-lea s, i apoi, în al XVIII-lea. În ceprives, te Cozia, s, i ea a fost întrucîtva prefăcută de Constan-tin Brâncoveanu; bolnit, a însă, unde era spitalul s, i locul deîngropare al călugărilor, e mult mai recentă decît bisericapropriu-zisă. A fost înălt, ată în secolul al XVI-lea, dar îna-inte de influent, a fetei lui Petru Rares, , doamna Chiajna, s, ipictura din lăcas, ul acesta înalt, supt, iratec e cea mai fru-moasă din această epocă, în toată Muntenia. Dar veacul alXVI-lea n-a avut nimic pe acest loc.

43

În mănăstirile acestea călătorul putea să fie interesats, i din alt punct de vedere decît al artei: din punctul devedere al datinelor. O mănăstire de astăzi înseamnă, deobicei, în viat, a culturală a t, erii prea put, in lucru: e locuităde biet, i t, erani, de multe ori abia s, tiutori de carte, s, i decît, iva clerici cari s, i-au găsit adăpost acolo, s, i numai defoarte put, ini călugări adevărat, i.

Pe vremuri însă, aceste lăcas, uri însemnau în multepărt, i ale noastre ceea ce însemnau mănăstirile din vremeacarolingiană, cînd influent, a culturală, s-a întins Împre-ună cu influent, a cres, tinismului în părt, ile Saxoniei, aleGermaniei centrale.

Călugării aduceau un sistem de cultură superioară;aveau s, coli, învăt, ături de mes, tes, ug, s, i pentru altă lume,din împrejurimi. La un loc ei alcătuiau „Ministeriul Instruct, ieiPublice s, i al Cultelor”. Erau foarte bogat, i: cele dintîi, pri-vilegii ale domnilor nos, tri li dau stăpînire în tot cuprinsult, erii, cu vămi la Dunăre, cu locuri de pescuit, mos, ii cu pă-duri, heles, teie. În afară de acestea se da îmbrăcăminte că-lugărilor pentru rasele lor. Praznicele mănăstires, ti aveauo însemnătate cu totul deosebită, s, i foarte adesea ori seîntîmpla ca boieri mari sau s, i domnul însus, i să asiste lapraznicul ctitoriei lor. Serbările nat, ionale de astăzi erausuplinite pe vremea aceea prin hramurile mănăstirilor, s, itrebuie să adaug că era mult mai multă realitate în ser-barea hramului mănăstirii decît în felul cum se înt, elegadesea serbătorile nat, ionale la noi. S, i străinul care ar fivenit în părt, ile acestea s, i ar fi asistat la o slujbă la Tismana,cel care ar fi pătruns în chiliile unde călugării zugrăveaus, i scriau s, i ar fi văzut blîndul chip al lui Nicodim s, i ale uce-nicilor săi, ar fi plecat adînc impresionat, s, i de caracterulsfint, eniei în ce prives, te viat, a, s, i de caracterul cultural al

44

ocupat, iei călugărilor. Din ceea ce se constata încă pînămai dăunăzi la Muntele Athos, unde viat, a monahilor s-ament, inut ca în evul mediu, ni putem face o idee de ceeace era viata călugărească în părt, ile noastre.

În s, es călătorul n-ar fi putut întîlni însă nici o altămănăstire în afară de Snagov, care e pomenită în privilegiidin veacul al XIV-lea încă, dar nimic din clădirile de atuncinu s-a păstrat în epoca modernă.

45

IV. Moldova din a doua jumătate asecolului al XIV-lea

Dacă acelas, i călător din a doua jumătate a veacului al XIV-lea ar fi străbă. tut în Moldova, poate pentru scopurilesale, dar, în acelas, i timp, ar fi avut prilejul să constate s, iîmprejurările de viat, ă religioasă s, i artistică, ar fi întîlnitaici o organizat, ie ierarhică s, i canonică, dobîndită cu maimulte lupte decît în T, ara Românească.

Pe acest timp, precum episcopul de Vicina, devenindal T, erii Românes, ti – dar nu de Arges, – căpăta de la patriarhdelegat, ie de „exarh al plaiurilor“, românii din Maramurăs, ,de unde a venit în valea Moldovei întîi Dragos, , ca repre-zintant al regelui Ungariei, s, i apoi Bogdan, ca întemeietoral domniei românes, ti a Moldovei, românii aces, tia, zic,numeros, i, bogat, i, avînd pămînturi întinse, strîns legat, iîntre dîns, ii, supus, i unor voevozi cari erau capabili s, i deacte spontanee, de o politică independentă, cum a fostaceea care a creat Moldova, au simt, it, des, i nu formauun stat osebit, s, i nevoia de a avea o organizat, ie biseri-cească. În T, ara Românească se întemeiază o domnie atot pămîntul românesc: imediat consecint, a este, în or-dinea bisericească, existent, a unui mitropolit; în părt, ilemaramurăs, ene, de supt coroana Ungariei, voevozii ajung

la o mare important, ă: imediat ei caută să creeze, în ordi-nea bisericească, ceva corespunzător însemnătăt, ii lor înordinea politică. Atunci un neam al iui Dragos, , Balc sauBalit, ă, s, i un Dragu se adresează la Constantinopol s, i cerpatriarhului ca o mănăstire întemeiată de dîns, ii acolo –s, i care, din nenorocire, a rămas dincolo de granit, a fixatăMaramurăs, ului, – ca mănăstirea Peri (cf. Peris, , Peret), săcapete un decret – s, i decretul dat de patriarhul Antonies-a păstrat –, prefăcînd mănăstirea în stavropighie, ceeace înseamnă „înfigere de cruce“. În acelas, i timp egumenuldin Peri devenea exarh al patriarhului de Constantinopol,avînd o întreagă listă de regiuni maramurăs, ene s, i vecinecu Maramurăs, ul, de la vest s, i sud, pînă adînc în Ardeal,supuse autorităt, ii vlădicăi exarh.

Pe atunci patriarhia de Constantinopol servea unorscopuri romantice de restaurat, ie bizantină. Îs, i închipuiaBizant, ul, necontenit amenint, at de turci, foarte slăbit deprimejdiile continue, că ar putea să revie la ce fusese odini-oară pe vremea Comnenilor, s, i dacă imperiul se mis, ca maigreu, dacă n-avea mijloacele prin care să se poată impune,fiindcă era sărac, fără armată, fără comunicat, ii, patriarhiase putea mis, ca mai us, or: în toate părt, ile, în Muntenia, înMoldova, în Rusia ea căuta să-s, i întindă din nou influent, a,să-s, i t, ese din nou firele, pentru ca pe urmă să vie imperiuls, i să profite din ceea ce a cîs, tigat biserica, precum în altetimpuri biserica însăs, i căta să-s, i cîs, tige din ce dobindiseimperiul. S, i exarhatul plaiurilor de la Arges, s, i exarhatulasupra Maramurăs, ului s, i a comitatelor de la vest s, i unorpărt, i ale Ardealului făceau parte din acest plan patriarhal,din care făcu parte apoi s, i intervent, ia în Rusia, la Chiev s, ipînă în Rusia moscovită, care forma alt element politic s, ireligios.

48

Tot as, a a vrut să facă patriarhia s, i în Moldova. Deîndată ce s-a întemeiat t, ara, domnii, după s, ovăielile dela început, cînd nu s, tiau dacă o să se poată desface deUngaria, văzînd că Moldova rămîne, căutară să aibă oformă bisericească în legătură cu organizat, ia politică, deacum independentă s, i permanentă. Ei au trebuit să segîndească la scaunul, de care a mai fost vorba, de la CetateaAlbă.

Acum, episcopii ortodocs, i din preajma noastră, în tim-purile mai vechi, au fost fără îndoială greci; cel de la Ceta-tea Albă însă se întîmplase, la un moment dat, prin legă-turi pe care nu le s, tim, să fie român, moldovean. Poate căs, i în dorint, a de a se muta episcopatul de la Cetatea Albăla Suceava, precum Alexandru-Vodă, fiul lui Basarab, înMuntenia, mutase episcopatul de la Vicina la Arges, , că-utase domnul moldovean să strecoare la Cetatea Albă caepiscop pe un român. Unii au crezut chiar că Iosif Vlădicaera membru al celei dintîi dinastii moldovenes, ti.

Bogdan s, i fiul său Lat, cu dispăruseră s, i venise acum,după dinastia Bogdănes, tilor, Petru s, i pe urmă Roman, fiiimos, tenitoarei, Mus, ata (Margareta).

Atunci s-a pus chestia aceasta, foarte importantă pen-tru viitorul t, erii, pentru orientarea ei într-un sens sauîntr-altul: noul mitropolit al Moldovei ce va fi? Va fi unmitropolit nat, ional, cum se zice acum s, i cum instinctivse simt, ea s, i atunci, atîrnînd mai mult de domn decît depatriarhul de Constantinopol ori va fi un mitropolit grec,al patriarhului?

De fapt erau trei influent, e: întîi instinctiva încercarede nat, ionalizare a bisericii, pe de altă parte tendint, a patri-arhului de Constantinopol, care, avind influent, ă la Arges, ,Peri, Chiev, Moscova, tindea să cuprindă în această »influent, ă

49

s, i Moldova, s, i, în sfîrs, it, influenta mănăstirilor sirbes, ti.În lupta aceasta, care a durat mai multă vreme s, i pe care aterminat-o Alexandru cel Bun la începutul veacului al XV-lea, domnii moldoveni, îndărătnici, cu toate:schimbăriledese pe tron, au ajuns mai departe de cum au ajuns domniimunteni; ei au cucerit o situat, ie mai bună decît aceea pecare a avut-o însus, i Mircea cel Bătrîn. Bizant, ul a trimispe rînd tot felul de exarhi, ba, la un moment dat, văzîndcă nu poate să impuie un grec, a ajuns la ideea de a facedin mitropolia moldovenească, pe care o doreau domnii, oprotopopie numai, – protoipopul fiind încă pe acea vremes, eful „popilor“, ca Nicodim al ieromonahilor din mănăs-tiri.

Cînd moldovenii au biruit însă, mitropolitul acela Io-sif, dintre ai lor, care a stăpînit mai multă vreme, fiindfost „episcop sîrbesc”, adecă după datina lui Nicodim, seocupă foarte mult de mănăstiri s, i el funct, ionă la Neamt, ;.-se unes, te mănăstirea Neamt, ului cu cea de a doua maremănăstire moldovenească, Bistrit, a, supt aceeas, i condu-cere. Legenda spune că la sfîrs, ilul zilelor sale Iosif s-aretras la mănăstirea Neamt, ului.

Mănăstirea aceasta, as, ezată laoparte de drumul călă-torilor, era fundată, cum spune tradit, ia, de trei călugărivenit, i din T, ara Românească, s, i cari fuseseră ucenicii luiNicodim. Cărt, ile vechi ale lăcas, ului – unele au fost duse înRusia de vestitul Iat, imirschi – arată legătura foarte strînsădintre viat, a mănăstirii moldovenes, ti s, i viat, a culturală dinBalcani. Pe vremea aceea, am spus, la bulgari era un noucurent bisericesc, precum era în Serbia altul pentru ca-ligrafia cea nouă: curentul de la Tîrnova, în legătură cuvestitul patriarh Eftimie, ale cărui scrisori se copiau acolo,la Neamt, .

50

Astfel în Moldova mitropolia cea nouă pornise de laepiscopi cărora bizantinii ii ziceau „sîrbes, ti”, venit, i de lamănăstiri. S-a stabilit aici, prin urmare, o strînsă legă-tură între mănăstirile călugăres, ti făcînd parte din curen-tul lui Nicodim s, i între noua organizat, ie metropolitană,cu s, efi apart, inînd nat, iunii indigene. Aici n-au fost con-flicte îndelungate între o formă s, i cealaltă a viet, ii religi-oase, s, i conflictul nu s-a terminat, ca în T, ara Românească,prin biruint, a unui element străin asupra celuilalt elementstrăin, ci, de la început, un element nat, ional, trecînd prinmănăstirile sîrbes, ti s, i învingînd stăruint, ile de mitropoliegrecească, s-a impus în fruntea viet, ii culturale a principa-tului, – ceea ce este un fapt de cea mai mare însemnătate.

Moldova pe care ar fi găsit-o călătorul – s, i vom întîlniîndată unul, în epoca vecină cu veacul al XIV-lea, – în zi-lele lui Alexandru cel Bun are o situat, ie mult mai sigurădecît T, ara Românească. La răsărit era Polonia, care tre-cea printr-o criză, într-un moment cînd regatul se uneacu Lituania, cînd Iagelonul păgîn, rămas mare cneaz li-tuan, devenea prin căsătoria cu Hedviga, mos, tenitoareaPoloniei, rege polon, cînd un membru din familia rămasăilituaniană fat, ă de alt, ii din cea polonă încearcă disensiuni,cînd se agită neastîmpărata noblet, ă feudală, as, a că foarteadeseori, o dată s, i în secolul al XIV-lea„ polonii au fostbătut, i, cînd întrau în Moldova, – căci cea dintîi răsturnarede copaci asupra polonilor nu este cea de la DumbravaRos, ie, cît aceasta, clin a doua jumătate a veacului al XIV-lea.

Pe de altă parte, secuimea ardeleană, care nu atîrnade-a dreptul de rege, s, i Maramurăs, ul, în care elementulromânesc joacă un rol as, a de mare, reprezintă pentru Mol-dova altfel de sprijin în Carpat, i decît acela pe care putea

51

să-l aibă T, ara Românească, as, a cum munt, ii se desfăs, oarăla Nord. În general, păsurile Munteniei sînt mult maius, or de trecut decît cele din Moldova. Regele Ungariei în-cercase odată să împiedece o format, iune moldoveneascăneatîrnată, să unească demnitatea de conte al Bistrit, ei cusecuii s, i cu Maramurăs, ul s, i să dea în mîna unui Andrei,fiul lui Lat, cu, care pare după nume să fi fost român, grijahotarului, însă încercarea căzuse, s, i acum s, i secuimea s, ipartea săsească în jurul Bistrit, ei erau iarăs, i elemente fărălegăturăi între dînsele, incapabile de a forma un front îm-potriva Moldovei nou întemeiate.

Moldova aceasta a lui Alexandru cel Bun înfăt, is, eazăpentru cultura veacului al XV-lea într-adevăr un spectacolmult mai impunător decît T, ara Românească, s, i aceastachiar atîta timp cît trăies, te Mircea. Alexandru are, s, i cîndrolul lui nu este hotărîtor, toată înfăt, is, area unei icoaneîmpărătes, ti im regiunea aceasta. La un moment dat, a luatîn căsătorie pe o levantină, Marina, fiica lui Marin, spuneletopiset, ul, s, i din cercetările făcute în urmă reiese tot maimult că această Marina trebuie să fi avut legături cu fa-milia domnitoare din Constantinopol. Nu era o persoanăde rînd: se pare că apart, inea acelei lumi în care italianita-tea de origine se unea cu grecitatea de adopt, iune, adecăoameni foarte puternici prin bogăt, iile s, i situat, ia lor se-niorială în Răsărit, cărora bizantinii li dădeau titluri s, ili atribuiau o anume important, ă. Pe un patrafir găsit decurînd într-o mănăstire din nord-vestul Rusiei, Alexandraeste înfăt, is, at lîngă Marina, purtînd căciula caracteristicăpentru cezarii bizantini; s, i în greces, te este însemnat titlullui s, i al sot, iei lui: el este autocrat, ea „autocratorit, ă“, ceeace înseamnă împărat s, i împărăteasă. La Oxford, -apoi, sepăstrează o evanghelie slavă s, i grecească, foarte frumoasă,

52

din care se vede că influent, a greaca a dăinuit alături decea slavonă s, i în