PREZENTARE A ISTORIEI ŞI ORIGINII ŢIGANILOR

Studierea istoriei, originii şi modului de viaţă al ţiganilor a constituit preocuparea unor cercetători din străinătate şi din ţara noastră. Cele mai multe studii sunt monografii etnografice şi antropologice mai mult sau mai puţin voluminoase. Cele mai apreciate lucrări sunt ale lui Paul Bataillard cu o arie de cuprindere europeană “Bohemiens ou Tsiganes”, ale lui F. Mikloşicki şi Ascoli, care după aprecierea lui Paul Bataillard era indianistul, filologul şi ţiganologul cel mai competent1. Despre ţiganii din România s-au ocupat la început mai mult străinii care ne-au vizitat ţara. Dr. Eugene Pittard, la începutul secolului nostru conduce o formaţie de cercetători în Dobrogea, care a efectuat cercetări antropologice asupra ţiganilor şi altor populaţii. În România au existat şi există ţigani, dar nu mai mulţi decât în alte ţări ale Europei ( Bulgaria, Grecia, Italia, Iugoslavia ). De-a lungul anilor cercetătorii români au efectuat studii interesante asupra modului de viaţă al ţiganilor din România. Popp Şerboianu a făcut un studiu etnografic cu o mai mare întindere la ţiganii nomanzi, Mihail Kogălniceanu a descris, mai ales, viaţa ţiganilor din Moldova2 - dezrobirea lor-, iar profesorul Barbu Constantinescu s-a ocupat de studiul limbii ţiganilor. Timpul nu i-a permis să realizeze proiectul unei lucrări “ Ţiganii din România ”, Michael Barner , născut în anul 1881 în oraşul Agnita, funcţionar bancar, în dorinţa de a cunoaşte obiceiurile şi viaţa ţiganilor nomanzi, a acceptat viaţa lor nomandă, învăţând limba şi obiceiurile lor pe care le-a adunat într-o colecţie de folclor ţigănesc. Dimitrie Dan, un preot din Bucovina, a realizat o mică lucrare, dar interesantă, ce cuprinde date etnografice despre “ Ţiganii din Bucovina “. Ion Chelcea, un remarcabil cercetător şi un bun cunoscător al limbii ţiganilor, publică în anul 1944 un studiu intitulat “ Ţiganii din România “ , o monografie etnografică ce cuprinde date deosebit de interesante asupra istoriei ţiganilor, originii, categoriilor de ţigani de la noi, ocupaţiile ţiganilor, portul lor, obiceiuri şi credinţe. Lucrarea mai cuprinde un număr mare de hărţi, grafice, fotografii, documente autentice pentru etnografii de azi care studiază modul de viaţă al ţiganilor. În 1939, George Potra, istoric, publică un studiu intitulat “ Contribuţiuni la istoricul ţiganilor din România “, o analiză istorică, filozofică şi nu numai atât, folosindu-se de documente de arhivă, extrase din dosare ale Academiei Române. Documentele prezentate au şi valoare sociologică; schimbul ţiganilor între boieri, vinderea ţiganilor etc.

1 Vezi Bataillard, Paul,Bohemiens ou Tsiganes, Editura Herbert S. Storm, Chicago, 18982 Kogălniceanu, Mihail, Scrieri literare, sociale şi istorice; Dezrobirea ţiganilor, cap.18, Editura Litera, Bucureşti, 1975

Popp Şerboianu admite ipoteza lui Paul Bataillard, că ţiganii sunt traci. Aceasta înseamnă că P.Bataillard caută originea ţiganilor nu în India, ci în Turcia, Asia Mică sau Caucaz. Mai nou, publicistul Vasile Ionescu, bazându-se pe date istorice: izvoare greceşti de informaţie, concluziile unor cercetări arheologice din România (tăbliţele de la Tărtăraia, judetul Hunedoara), legende şi date din mitologia română ajunge la concluzia că teritoriile Pontului au fost sub presiunea popoarelor nomande venite prin nordul sau sudul Mării Negre, loc în care s-a născut un popor ciudat, năstruşnic şi păgubos. Acest popor considera proprietatea drept un păcat, esenţa omului fiind răul, propovăduind nonviolenţa, o lume fără graniţe. Pe aceşti mesageri ai vremurilor arhaice, excesivi în vitalitate şi setoşi deliberaţi, europenii i-au numit ţigani3.

Învăţătorul german H. M. Grellmann pornind de la date istorice afirmă că nici o migrare de popoare nu s-a făcut peste suprafeţe întinse de apă sau pe un teren fără obstacole, şi a încercat să dovedească originea industană a ţiganilor. Comparaţia pe care o face între cuvinte hindustane şi ţigăneşti îl conduce la concluzia că există o asemănare perfectă. Acestei ipoteze i se alătură şi A. Poissonnier4 (Les tsiganes en Moldovie et Valachie), P. Bataillard, Ascoli, Miklosch, Mihail Kogălniceanu şi Barbu Constantinescu. Dr. George Potra scrie că din mulţimea popoarelor Indiei există şi astăzi un popor cu mult inferior celorlalte popoare din jurul său, numit “ Cengar “5. Cu aproape cinci decenii în urmă, Ion Chelcea respinge punctul de vedere al lui G. Potra în ceea ce priveşte originea ţiganilor ca fiind o analiză pur istorică, neglijând probabil analiza acesteia din punct de vedere etnografic. Distinsul cercetător considera că rezolvarea integrală a problemei originii ţiganilor este greu de realizat, pentru că ne lipsesc datele necesare6. Poissonnier scrie că ţiganii se pretind originari din Egipt. Probabil de aceea englezii îi numesc “ Gypsi “. Poissonnier întâlnind în Anglia o ceată de ţigani a încercat să schimbe câteva vorbe în limba rromani de pe continentul european. Nu s-a inţeles cu ei pentru că vorbeau altă limbă decât cea pe care o vorbesc ţiganii din România, Ungaria, Bulgaria, Franţa şi alte ţări ale Eropei. Şi în Spania, la Madrid a intâlnit o situaţie asemănătoare. Spaniolii zic la ţigani “ Gitano “, iar ţiganii se consideră “ Mauri “, respingând ideea că ei ar avea aceeaşi origine ca ţiganii din Barcelona şi Andaluzia. Pornind de la asemănarea limbii rromani cu a unei populaţii din India, de la afecţiunea pentru hainele colorate în roşu şi galben intens, de la dansurile

3 Vezi Ionescu, Vasile, Rromii din România, monografie, p. 214 Cf. Poissonnier, A, Les tsiganes en Moldovie et Valachie, Paris, 1855, p.1265 Vezi Potra, George, studiul „ Contribuţiuni la istoricul ţiganilor din România”, Fundaţia Regele Carol I, Bucureşti, 1939, p 37-386 idem

pline de graţie ale femeilor, plumb topit şi prepararea leacurilor pentru însănătoşirea bolnavilor din buruieni într-un anumit fel şi prin vorbe meşteşugite, putem susţine fără teamă că ţiganii sunt de origine din India. Pe lângă numele lor, în unele locuri, ţiganilor li se mai spune “Faraoni”, “Tătari”. Francezii le-au spus la început “Bohemiens”, apoi au folosit numele de ţigani. Ungurii le spun “Pharaoh nepek”, popor al lui faraon. Italieni îi numesc “Zingaro”, Ruşii “Ţighan”, Grecii medievali îi numeau “Aznighans”. În Anglia este numit “tinker”7. Ţiganii între ei nu folosesc nici una din aceste numiri străine, ci urmatoarele: manos (singular), manosa (plural), ce înseamnă om: kalo sau kali ce înseamnă negru. În România se folosesc denumirile de rrom sau rromi care înseamnă bărbat, bărbaţi; rromi în limba rromanes înseamnă femeie. În România, după felul în care işi organizează viaţa, felul de a fi, timp şi ocupaţie ţiganii au mai multe denumiri: “corturari”, “laieşi”, “netot”, (ţigan nomand fără casă şi fără şatră, umblă descoperit, netuns, despletit, nepieptănat, îmbrăcat în zdrenţe, se hrăneşte cu ce poate fura). Mai sunt o serie de ţigani care se ocupă cu meşteşugul şi trăiesc din ceea ce fac: “rudari”, “băieşi”, “aurari”, “ursari”. Pornind de la interesul de a cunoaşte soarta şi caracteristicile ţiganilor noştri, Mihail Kogalniceanu a publicat o broşură în limba franceză “Esquisse sur l’histiore, les moeurs et la langue des tsiganes”8. Analizând viaţa ţiganilor Mihail Kogălniceanu scria că “ţiganii reprezintă un nenorocit popor de sclavi”9. De altfel, acţiunea de desfinţare a robiei ţiganilor, proclamarea egalităţii în drepturi şi în îndatoriri pentru toate clasele, pentru întreaga naţiune română a început în anul 1838. În timp ce în toate statele din Europa la jumătatea secolului al XIX-lea sclavia era abolită, în Rusia şi în România încă nu dispăruse. Stapânii aveau dreptul de a vinde pe ţigani şi îi tratau mai rău decât prescripţiile legale : “Soarta nenorociţilor de ţigani, fiinţe omeneşti purtate în lanţuri la mâini sau la picioare trebuie să fie grea…”10. Tot în cartea sa găsim faptul că unii boieri înainte de moarte desrobeau ţiganii, îi iertau. Alţi boieri tineri au pornit mai de timpuriu la eliberarea ţiganilor11. În 1834, Ion Câmpineanu, unul dintre marii luptători politici pentru înalţarea neamului românesc, a fost primul boier care şi-a eliberat ţiganii moşteniţi în mod oficial în vremea aceea. Marele om de stat Mihail Kogălniceanu face o prezentare a ţiganilor:1. Ţiganii domneşti care erau cei mai mulţi şi aduceau cel mai mare venit la

bugetul de stat;

7 Cf. Poissonnier,A, op.cit.,p 678 cf . Kogălniceanu, Mihail, op. cit, p.219 cf . Kogălniceanu, Mihail, op. cit, p. 2410 Vezi Kogălniceanu, Mihail, studiu „ Esqisse sur l’histoire, les moieurs et la langue des tsiganes”, Berlin, Libraire de B. Belu, 183711 Cf. Mihail Kogălniceanu, op. cit., p.6

2. Ţiganii mânăstireşti şi ai aşezamintelor publice care prestau servicii pentru treburile zilnice ale acestor colectivităţi.

3. Ţiganii boiereşti ce constituiau personalul de serviciu în curţile boiereşti: bucătari, vizitii, rândaşi, feciori de casă, croitorese, cei cu tarafele de lăutari.

4. Ţiganii particulari care au purtat mult lanţurile sclaviei după dezrobirea celorlalţi (11 iunie 1848)12. Legea cu privire la emanciparea ţiganilor de pe langă mânăstiri şi ai statului a fost promulgată în Moldova în 31 ianuarie 1844, iar în Muntenia în anul 1845.

După emancipare, ţiganii boiereşti care trăiau în parte sub şatră şi afară de ursari, care făceau meseria de a domestici animale salbatice, ceilalţi ţigani s-au asimilat naţiunii române. Într-o perioadă de 50 de ani de la emancipare, rapoartele unor deputaţi subliniau că din rândul ţiganilor “ au apărut industriaşi, artişti plastici, ofiţeri distinşi, buni administratori, medici şi chiar buni oratori în parlament “. Pornind de la complexitatea personalităţii ţiganilor, cei mai mulţi dintre noi se întreabă: “De unde şi pe unde au venit ţiganii?“. Răspunsul la această întrebare a cunoscut mai multe variante. Unii autori sunt partizanii unui singur loc şi unui singur drum, alţii indică două drumuri. Sunt autori care admit trei drumuri.1. Adepţii ideii că ţiganii sunt un popor nomand, că au plecat din India şi au

poposit mai mult pe teritoriile Persiei, Armeniei, Turciei şi Greciei, se folosesc de argumentul existenţei în limba ţiganilor a unor cuvinte persane, turceşti, greceşti şi armene. Dimitrie Cantemir, primul nostru istoric, scrie că în cronicile noastre nu se găseşte nimic şi nici ţiganii nu ştiu. “Toţi ţiganii din toate ţinuturile au acelaşi grai, care este amestecat cu multe cuvinte greceşti şi persane şi au aceleaşi năravuri ca şi ţiganii din alte ţări “. Evenimentele istorice înregistrate ne informează că pătrunderea lor în Europa s-a făcut treptat: cu opriri şi etape, prin Grecia, Bulgaria şi România. Mihail Kogălniceanu, în studiul său, scrie că în anul 1260, în timpul lui Bela al IV-lea regele Ungariei, exista un popor prin Ungaria sub numele de “ Cingari “ care erau ţiganii13.

2. Istoricii scriu că odată cu ultimele invazii mongole în Europa, au apărut şi ţiganii venind de prin stepele asiatice şi ruseşti. Tătarii au luat cu ei şi ţiganii pe care i-au folosit ca robi. Pe aceeaşi cale s-au înfiltrat şi ţiganii în Principatele Române. R. Cehard crede că ţiganii din Ungaria au venit din Principatele Dunărene în secolul al XIII-lea şi dacă această afirmaţie este adevărată, atunci ei erau acei “Cingari “ din armata lui Bela al IV-lea. De altfel, documentele istorice româneşti pomenesc de ţigani cu mult înainte de secolul al XIV-lea. Domnitorul Dan Vodă (1384-1386) în anul 1386, donează

12 Vezi Mihail Kogălniceanu, op.cit., p. 23 13 Vezi Mihail Kogălniceanu, op. cit., p.7

Mânăstirii Vodiţa “ … 40 de sălaşi de ţigani să fie slobozi de toate slujbele şi dajdiile şi de venitul Domniei mele .“ Marele istoric Nicolae Iorga apreciază că ţiganii au venit în Principate odată cu invazia tătară, la jumătatea secolului al XIII-lea14.

3. A treia cale ar fi aceea care trece prin Nordul Africii, Egipt, Spania. Paul Batailard susţine că ţiganii din Spania provin din Nordul Africii, contrar altor păreri care admit că ţiganii din Spania au trecut Pirineii spre centrul Europei. Samuel Roberts a încercat să dovedească originea egipteana a ţiganilor. În cele din urmă, observăm că ţiganii nu simt o atracţie pentru agricultură aşa cum se ocupau pseudo-strămoşii lor, neagă originea lor egipteană. Teoriile cu privire la originea şi locul de baştină al ţiganilor, chiar nu pot fi acceptate ca adevărate, ele având scuza de a servi ca argument doar la un moment dat15.

De la robie la asimilare

Situaţia ţiganilor din România nu poate fi înţeleasă fără o punere în perspectiva istorică a condiţiilor de robi, care a durat până la mijlocul secolului al XIX-lea. Robia ţiganilor a lăsat, într-adevăr, urme vizibile şi azi atât în structura şi localizarea diverselor grupuri de ţigani, cât şi în relaţia lor cu societatea şi cu autorităţile.

Originile robiei

Opiniile sunt divergente în ceea ce priveşte momentul sosirii ţiganilor pe teritoriul actual al României. Conform studiului intreprins în 1837 de istoricul şi diplomatul Mihail Kogălniceanu, ţiganii, originari din India, ar fi ajuns în Moldova în 1417, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun. Din acest principat, ei s-ar fi răspândit apoi în Ţara Românescă, Transilvania, Ungaria şi în restul Europei. Alţi autori datează sosirea lor pe aceste meleaguri chiar înainte de anul 1300. În plus, prezenţa ţiganilor este atestată în două documente – unul din 1385 şi celălalt din 1387 – referitoare la două donaţii: una către mânăstirea Vodiţa, cealaltă către mânăstirea Tismana. Primul document emană de la Mircea cel Bătrân şi confirma o donaţie făcută anterior de unul dintre precedesorii săi:

14 Vezi Iorga, Nicolae, Istoria Românilor, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 11015 Cf. Roberts, Samuel, studiu, The Gipsies, Londra, 1842

“[…] Io, Mircea Voievod, întăresc darul răposatului meu unchi, Vladislav Voievod, către mânăstirea Sfântul Anton din Vodiţa: satul Jidovstiţa, livezile din Bahnino, morile de pe Bistriţa şi patruzeci de familii de ţigani.”16

Potrivit acestui document, la aceea epocă, înrobirea ţiganilor avusese deja loc. B.P.Haşdeu a demonstrat că donaţiile către mânăstirile Vodiţa şi Tismana, atestate prin documentele din 1385 şi 1387, au fost făcute “ în aceeaşi perioadă în care suveranul sârb Ştefan Duşan dăruia şi el un număr de ţigani mânăstirii Sfinţilor Arhangheli din Prizren, adică pe la 1348…”, ceea ce îl face pe istoricul român să avanseze anul 1300 ca data probabilă a sosirii ţiganilor în Europa17. Originile înrobirii ţiganilor sunt obscure. Unii cred că ţiganii, prizonieri de război ai tătarilor (de unde şi numele lor de” mici tătari”18), i-ar fi urmat pe aceştia până la ţărmul Dunării, în timpul invaziilor mongole din sec al XIII-lea. După ce au fost înfranţi tătarii ar fi devenit la rândul lor robi, iar starea ţiganilor nu s-ar fi schimbat. Alte ipoteze privind începuturile procesului de înrobire a ţiganilor invocă motive de natură economică. În contextul crizei economice provocate de înaintarea otomană către Constantinopol şi de diminuarea comerţului cu Orientul Mijlociu, o mână de lucru abundentă şi gratuită s-ar fi dovedit indispensabilă redresării economice. Închiderea drumurilor comerciale, nevoia permanentă de a hrăni oştirea şi populaţia au început să apese din greu economia, iar constituirea unei forţe de muncă gratuite şi de mari proporţii a devenit o necesitate. A început să se ia măsuri pentru a-i reţine pe ţigani pe loc, într-atât erau de indispensabili economiei. După cruciade, extinderea comerţului – care îmbogăţise ţăranimea şi provocase apariţia unei clase de mijloc – cerea constituirea unei forţe de muncă cât mai ieftine. Ţăranii nu erau destul de numeroşi şi, mai ales, nu erau atât de buni artizani ca ţiganii, care practicau tot felul de meşteşuguri, îndeosebi pe cele de fierari, zidari şi cărămidari. Ei fiind prin excelenţă nomanzi, cel mai bun mijloc de a-i obliga să sedentarizeze era să li se suprime independenţa. În vreme ce majoritatea ţărilor europene îi alungau pe ţigani dincolo de graniţele lor, cele două Principate Române, Moldova şi Ţara Românească, le-au interzis acestora să părăsească teritoriul şi i-au luat în robie19.

Situaţia ţiganilor în Transilvania, Moldova şi Ţara Românească

În Transilvania secolului al XVIII-lea, “despotismul luminat” îi determina pe unii suverani să se intereseze de soarta ţiganilor nu numai pentru a garanta

16 Vezi Kogălniceanu, Mihail, Scrieri literare, sociale şi istorice; Dezrobirea ţiganilor, cap.18, Editura Litera, Bucureşti, 1975, p.12317 Cf. Pecican, Ovidiu, Studii de istoria civilizaţiei europene, Ed. Efes, Cluj Napoca, 1998, p. 11218 A se vedea Chelcea, Ion, Ţiganii din România, Ed. Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1944, p. 10219 Vezi Cherata, Lucian, Istoria ţiganilor, Ed. Z, Bucureşti, 1994, p.64

siguranţa propriului popor, ci şi pentru a îmbunătăţi condiţiile de trai ale acestora şi a face să dispară totodată comportamentele considerate ca primitive. Frederic al II-lea în Prusia, împărăteasa Maria-Tereza (în 1768 şi 1773) şi fiul ei, împăratul Iosif al II-lea (în 1782), în Imperiul Habsburgic, iau o serie de măsuri menite să-i sedentarizeze pe ţigani şi să le şteargă tradiţiile, percepute ca înapoiate. Maria-Tereza le interzice să mai locuiască în bordeie sau în corturi şi îi obligă să-şi ridice locuinţe fixe. Îşi pierd până şi numele de ţigani şi sunt numiţi de acum înainte “ţărani noi” sau ”maghiari noi”. Le este interzis să-şi mai vorbească propria limbă şi sunt siliţi să adopte dialectul şi portul oamenilor din partea locului. Circulaţia dintr-un comitat într-altul nu mai este posibilă fără paşaport. Copiii sunt smulşi din familiile lor şi încredinţaţi unor familii de ţărani care să-i crească sau sunt plasaţi în orfelinate. Aceste măsuri nu sunt însă întotdeauna riguros aplicate şi, după moartea Mariei-Tereza, unii ţigani se întorc la modul lor nomad de viaţă. Iosif al II-lea vrea şi el să “civilizeze” ţiganii din Transilvania şi emite în acest sens o circulară la 12 septembrie 1782. Copiii ţigani sunt obligaţi să frecventeze şcoala, să urmeze un învăţământ religios, li se interzice să mai umble goi pe străzi sau să doarmă claie peste gramadă, fete şi băieţi, în bordeie. Cu excepţia celor care se îndeletnicesc cu căutarea aurului în râuri sau în mine, ţiganii nu mai au dreptul să deţină cai. Orice proprietar de pământ are obligaţia de a le da ţiganilor aflaţi pe domeniul lui o bucată de pământ pe care aceştia să o cultive, iniţiindu-se astfel în munciile agricole. Comerţul şi trocurile obişnuite la târgurile anuale le sunt, începând de acum, interzise; pentru a se putea îndeletnici cu muzica sau cu alte ocupaţii specifice, ei trebuiau să-şi fi îndeplinit mai întâi sarcinile agricole20. Mihail Kogălniceanu consemnează că majoritatea ţiganilor din Transilvania au devenit astfel agricultori abandonându-şi modul nomad de viaţă. J.A.Vaillant constata că “marea majoritate a rromilor s-au stabilit în locuri fixe” şi că “cei care nu au renunţat la viaţa lor – să nu-i zicem nomadă ci rătăcitoare – nu plătesc impozite dar nici nu contează pentru ţară mai mult decât lupii pădurii”21. Pe plan local, aceste directive sunt aplicate anarhic, iar unii ţigani reuşesc să scape de sedentarizarea forţată preferând să-şi reia viaţa dinainte, desigur mai mizeră dar liberă. Francois Vaux de Foletier povesteşte că, după ce au fost despărţiţi de copiii lor, ţiganii “ au vândut animalele şi uneltele pe care le primiseră, şi-au abandonat casele pentru a trăi iar în corturi sau în bordeie, pentru a rătăci prin câmpie ori a-şi căuta adăpost în munţi. Iar copiii care le fuseseră luaţi cu forţa evadau ca să li se alăture”22. Aşadar, rezistenţa pe care au opus-o unele familii de ţigani politicii de asimilare, precum şi dificultatea de a pune în practică diverse reglementări au

20 ibidem, p.6721 Vezi Vaillant, J.A.,Les Romes (histoire Vraie des Vrais Bohemiens ), Paris, 1857, p. 2322 Cf. Francois Vaux de Foletier, studiu, Mille ans d’histoire des tsiganes, Paris, 1971

permis să se evite o ruptură antropologică totală şi dispariţia activităţilor traditionale. Moldova şi Ţara Românească aparţineau acelui tip de societate agrară compusă dintr-un mic număr de boieri deţinători de pământuri şi o majoritate de ţărani aserviţi încă de la sfârşitul secolului al XVI-lea. În schimbul dreptului de a cultiva pământul, ţăranii datorau anumite munci şi taxe anuale şi erau siliţi la tot soiul de corvezi. Ţiganii şi-au pierdut libertatea foarte devreme şi au devenit robii domnitorului, ai clerului şi ai boierilor. În Moldova şi Ţara Românească, ţiganii erau supuşi unor legi asemănătoare celor din Transilvania. După codul civil care funcţiona în Moldova anului 1833, autoritatea stăpânului nu se întindea asupra vieţii robului, cât, mai curând, asupra bunurilor sale. Se prevedea, de asemenea, că “robul nu e întru nimic privit ca un lucru, ci, atâta timp cât acţiunile, angajamentele, drepturile şi obligaţiile sale se referă la alţii şi nu la stăpânul lui, este privit ca o persoană, şi, ca atare, robul este supus legilor ţării şi este apărat de ele”23. Căsătoriile între oameni liberi şi robi erau interzise. Se prevedea totuşi că, daca un om liber s-a căsătorit din neştiinţă cu o roabă, legătura lor sa fie îngăduită dacă el răscumpară roaba de la stăpân. Dacă, dimpotrivă, s-a căsătorit în cunoştinţă de cauză cu o roabă, va fi obligat să se despartă şi să plătească o amendă echivalentă cu preţul roabei, dacă stăpânul acesteia nu doreşte să o elibereze sau să o vândă. Un stăpân care îngăduie unuia sau uneia dintre robii lui să se căsătorească cu un om liber îl eliberează prin chiar această permişiune pe respectivul rob. Căsătoriile între robi nu puteau avea loc fara încuviinţarea stăpânului, care trebuia, de asemenea, înştiinţat atunci când unul dintre ei primea sau refuza o moştenire. Dreptul cutumiar îngăduia ca şi robul să deţina o casă, o gradină sau chiar o prăvălioară, dar nu era permis ca el să aibă în posesie o fermă sau pământuri întinse. Proprietarii işi puteau dărui, lăsa moştenire, schimba ori vinde robii care le aparţineau. Preţul lor se fixa la tribunal în funcţie de vârstă şi de competenţă. În general, ţiganii erau vânduţi în grupuri corespunzând unei familii sau unui ansamblu de familii, iar un cuplu aparţinea întotdeauna aceluiaşi stăpân. Se întampla uneori ca ţiganii liberi să se vândă ei inşişi pentru a scăpa de foame sau pentru a evita pedepse grele. Astfel, pentru a scăpa de spânzurătoare, un ţigan care furase zece cai, a ales să se vândă, el şi familia lui, mânăstirii Strehaia, care, în schimbul lor, a plătit ispravnicului treizeci de galbeni. Actele de donaţie erau şi ele numeroase: drept exemplu, putem cita cazul lui Alexandru Ioan Mavrocordat, care a dăruit unui boier scăpătat patru familii de ţigani. Chiar şi datoriile puteau fi plătite în ţigani. Sensibili la frumuseţea ţigăncilor, stăpânii profitau adesea de statutul roabelor, abuzând de cele tinere. Nu aveau drept de viaţă şi de moarte asupra robilor lor, dar îi puteau bate şi întemniţa, ceea ce nu se

23 Vezi Cherata, Lucian, op.cit., p.65

dădeau în lături să facă. Kogălniceanu descrie unul dintre supliciile la care erau supuşi ţiganii robi atunci când greşeau: “Acest soi de tortură extrem de crudă constă în lovirea tălpilor cu nuiele, picioarele fiind legate de un drug pe care doi oameni îl ţin ridicat, astfel încât cel bătut să nu se poată sprijini de pământ decât cu capul şi cu umerii. Această caznă este acum în afara legii”24. În ciuda pedepselor la care se expuneau, fuga peste graniţă, mai ales în Serbia, era frecventă. Numeroşi scriitori şi pictori au zugrăvit mizeria traiului ţiganilor în Principatele dunărene. Prejudecăţile cu privire la ţigani erau deja puternic înrădăcinate în mentalităţi şi slujeau la justificarea condiţiei de robi la care erau supuşi. Erau acuzaţi, între altele, de antropofagie şi exista chiar temerea că, la sfârşitul lumii, ţiganii aveau să-l cheme pe Antihrist, care va măcelări pe creştini şi le va mânca copiii! Ţiganii domniei se împărţeau în patru categorii. Prima este cea a “zlătarilor” sau “aurarilor”, singurii abilitaţi să caute aur în râuri şi în stânca muntelui, privilegiu plătit domniei ţării cu câteva livre de aur. “Ursarii” sau îmblânzitorii de urşi umblau din târg în târg şi plăteau un tribut anual statului. “Lingurarii”, sau “rudarii”, fabricau obiecte din lemn şi vărsau statului acelaşi tribut ca şi ursarii. “Lăieşii” puteau rătăci în voie pe întreg teritoriul ţării în schimbul unui bir anual. Pentru Kogălniceanu, aceştia erau “oameni fără căpătâi”, care “nu se hrănesc decât din jafuri şi pradă”. În general, ţiganii domniei nu aveau locuinţe stabile şi se bucurau de o oarecare independenţă. Unora dintre ei li se întampla chiar să muncească în propriul lor beneficiu. Ţiganii la stăpân, aparţinând mânăstirilor şi boierilor, se împărţeau în două categorii: lăieşi şi vătraşi. După domnitor, mânăstirile deţineau cel mai mare număr de robi vătraşi, deţineau ţigani de curte şi ţigani de ogor.Primii erau folosiţi ca slugi sau ca meşteşugari. Aveau însărcinări din cele mai diverse, cum ar fi aceea de vizitiu, sticlar, rotar, cărămidar, tâmplar, ţesător, croitor sau blănar. Femeile o ajutau pe stăpâna casei, lucrând ca servitoare, lenjerese sau bucătărese. Darurile artistice ale ţiganilor erau şi ele apreciate de stăpâni, care işi adunau în preajmă numeroşi lăutari. În ceea ce îi priveşte pe ţiganii de ogor, ei erau siliţi să muncească pământul ca agricultori, grădinari, pădurari. Spre deosebire de ţiganii domniei, vătraşii s-au sedentarizat, iar mulţi dintre ei “ şi-au uitat complet limba, au pierdut obiceiurile şi tradiţiile fraţilor lor nomanzi “25. Ca şi domnia, stăpânii particulari deţineau lăieşi care se deplasau cu uşurinţă şi plăteau un bir mânăstirii sau boierului de care depindeau. În funcţie de meseriile pe care le exercitau, ei se asociau într-un număr de corporaţii. În Principate existau şi ţigani liberi. Ei erau fie lăutari, fie aşa-numiţii “ netoţi “, care trăiau în stare de sălbăticie în munţi sau păduri.26

24 Cf. Mihail Kogălniceanu, op. cit., p.8125 idem26 ibidem, p. 76

Dezrobirea

Începând de pe la începutul sec al XVIII-lea, au fost adoptate mai multe reforme pentru îmbunătăţirea sorţii ţiganilor. Domnitorul Grigore Alexandru Ghica era revoltat de felul în care erau trataţi aceştia. O reglementare din 1785 interzice astfel separarea fraţilor şi surorilor prin distribuirea lor la mai mulţi stăpâni, dar interzice şi căsătoriile mixte, pentru a evita înrobirea românilor. Robia este menţinută în codurile româneşti de la începutul secolului al XIX-lea, dar drepturile stăpânilor sunt mai reduse. Puţin câte puţin, ideile liberale ale Occidentului îşi croiesc drum şi, în 1837, divanul Ţarii Româneşti dezrobeşte ţiganii care aparţineau statului, colonizandu-i în satele boiereşti. Ţiganii primesc pământuri arabile şi sunt trataţi de acum înainte ca ţigani liberi. Câţiva ani mai târziu, în Moldova, domnitorul Sturza urmează exemplul domnitorului Ghica din Ţara Românească şi, la 31 ianuarie 1844, prezintă Adunării Obşteşti un proiect de abolire a robiei pentru ţiganii clerului şi pentru cei care practică meserii în oraşe: “ Rromii cu domiciliul aparţinând clerului, odată sloboziţi, intră în clasa celorlalţi locuitori slobozi; se vor bucura de aceleaşi drepturi ca şi aceştia şi işi vor îndeplini obligaţiile legate de proprietate, conform legii; vor fi, deasemenea, obligaţi să achite aceleaşi taxe ca şi ceilalţi contribuabili “. Proiectul este votat şi, la puţin timp după aceea, prinţul Bibescu eliberează, la rândul său, robii clerului din Ţara Românească. Nu mai ramân robi decat ţiganii care aparţineau boierilor. Influenţaţi de ideile liberale şi republicane venite din Franţa, conducătorii Revoluţiei de la 1848 sunt mişcaţi de soarta ţiganilor şi câţiva intelectuali publică studii şi mărturii despre această comunitate. Unul dintre aceştia este istoricul şi diplomatul Mihail Kogălniceanu. În 1848, revoluţia din Ţara Românească obţine abolirea totală a robiei. Aceasta este de scurtă durată, întrucât ruşii şi turcii care intră în Ţările Române vor reinstala robia. În anul 1855 domnitorul Ghica hotărăşte, eliberarea tuturor ţiganilor. În februarie 1856, domnitorul Barbu Ştirbei încheie eliberarea ţiganilor din Ţara Românească. Acum nu mai existau ţigani robi nici în Moldova nici în Ţara Românească. Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor aflat în fruntea Principatelor Române unite va şterge ultimele urme ale robiei (1859). Odată liberi, unii ţigani aleg să lucreze mai departe pentru foştii lor stăpâni, alţii îşi încearcă norocul aiurea. Mulţi dintre ei se aşează în satele din jurul mânăstirilor şi pe lângă curţile boiereşti.

Secole întregi de aservire au ştirbit încrederea ţiganilor în propriul viitor, le-au şubrezit spiritul de iniţiativă, dinamismul şi au generat un soi de fatalism în faţa evenimentelor, mergând de la resemnare până la agresivitate. Actualele diferenţe dintre grupuri decurg din vechile clasificări şi ocupaţii ale robilor, după cum aceştia aparţineau boierilor, mânăstirilor sau domniei. Robia e încă prezentă în mentalităţi şi continuă să influenţeze modul în care “ gadze “ privesc această comunitate. Rasismul şi prejudecăţile unui mare număr de români îşi au originea în această perioadă a istoriei: identitatea ţigănească este adesea percepută în termeni de inferioritate şi în zilele noastre27.

Capitolul II

DECLARAŢIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI28

Articolul 1 Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de celelalte în spiritul fraternităţii.

Articolul 2 1.Fiecare se poate prevala de toate drepturile şi de toate libertăţile proclamate în prezenta Declaraţie, fără nici o deosebire, în special de rasă, de culoare, de sex, de limbă, de religie, de opinie politică sau de orice altă opinie, de origine naţională sau socială, de avere, de naştere sau decurgând din orice altă situaţie. 2.Pe langă aceasta, nu se va face nici o deosebire bazată pe statutul politic, juridic sau internaţional al ţării sau al teritoriilor de care aparţine o persoană, fie această ţară sau teritorii independente, sub tutelă, neautonome sau supuse unei limitări oarecare a suveranităţii.

Articolul 3 Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea sa.

Articolul 4 Nimeni nu va fi ţinut în sclavie, nici în servitudine; sclavia şi traficul cu sclavi sunt interzise sub toate formele lor.

Articolul 5

27 Ibidem, p.7828 Institutul Român Pentru Drepturile Omului, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, M.O.,nr.14/25 ianuarie 1995

Nimeni nu va fi supus la tortură, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante.

Articolul 6 Fiecare are dreptul să i se recunoască personalitatea sa juridică, oriunde s-ar afla.

Articolul 7 Toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au dreptul fără deosebire la o protecţie egală a legii. Toţi oamenii au dreptul la protecţie egală împotriva oricărei discriminări care ar încălca prezenta Declaraţie şi împotriva oricarei provocări la o astfel de discriminare.

Articolul 8 Orice persoană are dreptul să se adreseze în mod efectiv instanţelor judiciare competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce îi sunt recunoscute prin constituţie sau prin lege.

Articolul 9 Nimeni nu poate fi arestat, reţinut sau exilat în mod arbitrar.

Articolul 10 Orice persoană are dreptul, în deplină egalitate, să fie ascultată în mod echitabil şi public de un tribunal independent şi imparţial, care va hotărî fie asupra drepturilor şi obligaţiilor sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva ei.

Articolul 11 1.Orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când nevinovăţia sa va fi dovedită în mod legal în cursul unui proces public în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale. 2.Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omişiuni care, în momentul în care au fost comise, nu constituiau un act delictuos potrivit dreptului naţional sau internaţional. Deasemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decât aceea care era aplicabilă în momentul în care a fost comis actul delictuos.

Articolul 12 Nimeni nu va fi obiectul unor imixtiuni arbitrare în viaţa sa particulară, în familia sa, în domiciliul său ori în corespondenţă, nici a unor atingeri ale onoarei sau reputaţiei sale. Orice persoană are dreptul la protecţia legii împotriva unor astfel de imixtiuni sau atingeri.

Articolul 13

1.Orice persoană are dreptul să circule liber şi să-şi aleagă reşedinta în interiorul unui stat. 2.Orice persoană are dreptul să părăsească orice ţară, inclusiv ţara sa, şi de a reveni în ţara sa.

Articolul 14 1.În cazul persecuţiei, orice persoană are dreptul să caute azil şi să beneficieze de azil în alte ţări. 2.Acest drept nu poate fi invocat în cazul unor urmăriri penale bazate pe comiterea unei crime de drept comun sau pe acţiuni contrare scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite.

Articolul 15 1.Orice individ are dreptul la o cetăţenie. 2.Nimeni nu poate fi lipşit în mod arbitrar de cetăţenia sa, nici de dreptul de a-şi schimba cetăţenia.

Articolul 16 1.Cu începere de la vârsta nubilă, bărbatul şi femeia fără nici o resticţie în privinţa rasei, cetăţeniei sau religiei, au dreptul să se căsătorească şi să intemeieze o familie. Ei au drepturi egale la încheierea căsătoriei, în decursul căsătoriei şi la desfacerea ei. 2.Căsătoria nu poate fi încheiată decât cu conşimţământul liber şi deplin al viitorilor soţi. 3.Familia este elementul natural şi fundamental al societăţii şi are dreptul la ocrotire din partea societăţii şi a statului.

Articolul 17 1.Orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură cât şi în asociere cu alţii. 2.Nimeni nu va fi lipşit în mod arbitrar de proprietatea sa.

Articolul 18 Orice persoană are dreptul la libertatea gândirii, a conştiinţei şi a religiei; acest drept implică libertatea de a-şi schimba religia sau convingerile, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile sale, individual sau colectiv, atât în public cât şi privat, prin învăţământ, practici, cult şi îndeplinirea de rituri.

Articolul 19 Orice individ are dreptul la libertatea de opinie şi de exprimare, ceea ce implică dreptul de a nu fi tulburat pentru opiniile sale şi acela de a căuta, de a primi şi de a răspândi, fără consideraţii de frontieră, informaţii şi idei prin orice mijloc de exprimare.

Articolul 20 1.Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire şi asociere paşnică. 2.Nimeni nu poate fi obligat să facă parte dintr-o asociaţie.

Articolul 21 1.Orice persoană are dreptul să participe la conducerea treburilor publice ale ţării sale, fie direct, fie prin intermediul unor reprezentanţi liber aleşi. 2.Orice persoană are acces, în condiţii de egalitate la funcţiile publice ale ţării sale 3.Voinţa poporului este baza puterii de stat, această voinţă trebuie să fie exprimată prin alegeri oneste care trebuie să aibă loc periodic, prin sufragiu universal egal şi prin vot secret sau după o procedură echivalentă care să asigure libertatea votului.

Articolul 22 Orice persoană, în calitate de membru al societăţii are dreptul la securitate socială; ea este îndreptăţită să obţină satisfacerea depturilor economice, sociale şi culturale indispensabile pentru demnitatea şi libera dezvoltare a personalităţii sale, prin efort naţional şi cooperare internaţională ţinându-se seama de organizarea şi resursele fiecărei ţări.

Articolul 23 1.Orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a muncii, la condiţii echitabile şi satisfăcătoare de muncă, precum şi la ocrotirea împotriva şomajului. 2.Toţi oamenii au dreptul, fără nici o discriminare, la salariul egal pentru muncă egală. 3.Orice om care munceşte are dreptul la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare care sa-i asigure lui, precum şi familiei sale o existenţă conformă cu demnitatea umană şi complectată, dacă este cazul, cu alte mijloace de protecţie socială. 4.Orice persoană are dreptul să întemeieze cu alte persoane şindicate şi de a se afilia la şindicate pentru apărarea intereselor sale.

Articolul 24 Orice persoană are dreptul la odihnă şi la timp liber şi îndeosebi, la o limitare rezonabilă a timpului de muncă precum şi la concedii periodice plătite.

Articolul 25 1.Orice persoană are dreptul la un nivel de viaţă corespunzător asigurării sănătăţii sale, bunăstării proprii şi a familiei, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile sociale necesare, are drept la

asigurare în caz de şomaj, de boală, de invaliditate, văduvie, bătrâneţe sau în alte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenţă ca urmare a unor împrejurări independente de voinţa sa. 2.Mama şi copilul au drept la ajutor şi ocrotire socială. Toţi copiii, indiferent dacă s-au născut în cadrul sau în afara căsătoriei, se bucură de aceeaşi ocrotire socială.

Articolul 26 1.Orice persoană are dreptul la educaţie. Educaţia trebuie să fie gratuită, cel puţin în ce priveşte învăţământul elementar de bază. Învăţământul elementar este obligatoriu. Învăţământul tehnic şi profeşional trebuie să fie acceşibil tuturor; accesul la studii superioare trebuie să fie deschis tuturor pe baza deplinei egalităţi, în funcţie de merit. 2.Educaţia trebuie să urmărească dezvoltarea deplină a personalităţii umane şi întărirea respectului pentru drepturile omului şi pentru libertăţile fundamentale. Ea trebuie să stimuleze înţelegerea, toleranţa şi prietenia între toate popoarele şi între toate grupurile rasiale sau religioase, precum şi dezvoltarea activităţii Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru menţinerea păcii. 3.Părinţii au cu prioritate, dreptul să aleagă felul educaţiei care urmează să fie dată copiilor lor.

Articolul 27 1.Orice persoană are dreptul să ia parte în mod liber la viaţa culturală a colectivităţii, să se bucure de arte şi să participe la progresul ştinţific şi la binefacerile care rezultă din acesta. 2.Fiecare are dreptul la protecţia intereselor morale şi materiale care decurg din orice operă ştiinţifică, literară sau artistică al carei autor este.

Articolul 28 Fiecare persoană are dreptul să beneficieze, pe plan social şi internaţional, de existenţa unei ordini care să poermită ca drepturile şi libertăţile enunţate în prezenta Declaraţie să-şi poată gaşi o realizare deplină.

Articolul 29 1.Individul are îndatoriri faţă de colectivitate, în cadrul acesteia fiind posibilă dezvoltarea liberă şi deplină a personalităţii sale. 2.În exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, fiecere persoană este supusă numai îngrădirilor stabilite de lege în scopul excluşiv al asigurării recunoaşterii şi respectului dreptului şi libertăţilor celorlalţi şi în vederea satisfacerii cerinţelor juste ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale într-o societate democratică. 3.Aceste drepturi şi libertăţi nu vor putea, în nici un caz, să fie exercitate contrar scopurilor şi principiilor Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Articolul 30 Nici o prevedere a prezentei Declaraţii nu poate fi interpretată ca implicând pentru un stat, un grup sau persoană dreptul de a se deda la vreo activitate sau de a săvârşi vreun act care să conducă la desfiinţarea drepturilor şi libertăţilor enunţate în prezenta Declaraţie.29

29 Vezi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului