Istoria ieroglificăde Dimitrie Cantemir (1673-1723)

Fragmentul este extras din partea a VIII-a a romanului alegoric şi autobiografic Istoria ieroglifică (elaborat în anul 1705, la Constantinopole) şi este cunoscut în istoria şi critica literară drept „lamentaţia / plângerea Inorogului”. Pasajul îmbină de altfel tonalitatea elegiacă, reperabilă în prima parte, cu imprecaţia / blestemul.

„Iară Inorogul încă în opreala crocodilului fiind şi precum în blăstămate vicleşugurile Hameleonului să fie cădzut, vestea prin urechile tuturor să împrăştie, toţi munţii şi codrii de fapta ce să făcusă să răzsuna şi toate văile şi holmurile de huietul glasului să cutremura, atâta cât glasurile răzsunării precum ca o muzică să fie tocmite să părea, carile o harmonie tânguioasă la toată urechea aducea, nici cineva altă ceva audzia, fără numai: «Plecatu-s-au cornul Inorogului, împiedicatu-s-au paşii celui iute, închisu-s-au cărările cele neîmblate, în silţele întinse au cădzut, puterii vrăjmaşului s-au vândut. Surcelele i-au uscat, focul i-au aţâţat, temeliile de la pământ în nuări i-au aruncat, neprieten de cap Corbul, gonaşi neosteniţi dulăii, iscoadă neadormită Hameleonul şi toţi în toată viaţa îl pândesc. De traiul, de viaţa şi de fiinţa lui ce nedejde au mai rămas? Niciuna. Toate puterile i s-au curmat, toţi prietenii l-au lăsat, în lănţuje nedezlegate l-au legat, toată greutatea neprietenului în opreala Inorogului au stătut. […] Unul, Lupul, ce şi acela depărtat, n-are cum îi folosi, nu-l poate agiutori. De nu altă, încaile să-l tânguiască, încaile să-l jeluiască, încai să-l olecăiască. Filul, măcar că într-această parte s-ar afla, însă greuimea a sări nu-l lasă, grosime în sine îl apasă, în strâmtori primejdioase, în valuri aşe holmuroase să să arunce nu-ndrăzneşte şi micşorimea sufletului dinlăuntru-l opreşte. De cu sară, Filul ştire au luat, de preţul tăiat s-au înştiinţat […] ce în locul mângâierii, răspunsul curmării să dă: că de 1000 de ani la opreală ar fi, un dram de panzher n-aş putea găsi. Ce mângâiere i-au rămas? Niciuna. Ce sprijeneală i-au rămas? Niciuna. Ce prieten i să arată? Niciunul.

Munţi, crăpaţi, copaci, vă despicaţi, pietri, vă fărâmaţi! Asupra lucrului ce s-au făcut, plângă piatra cu izvoară, munţii pohoaie pogoară, lăcaşele Inorogului, păşunele, grădinele, cernească-să, pălească-să, veştedzască-să, nu înflorească, nu înverddzască, nici să odrăslească şi pre domnul lor cu jele, pre stăpânul lor negrele, suspinând, tânguind, nencetat să pomenească! […] Clătească-să ceriul, tremure pământul, aerul trăsnet, nuârii plesnet, potop de holmură, întunerec de negură, vântul s-aducă! Soarele zimţii să-şi retedze, luna siindu-se să să ruşinedze, stelele nu scânteiedze, nici Galateea să luminedze! Tot dobitocul ceresc glasul să-şi sloboadză, faptă nevădzută, plecându-se vadză. Cloşca puii răzsipască, Lebăda Lira să-şi zdrobească, Leul răcnească, Taurul mugească, Aretele fruntea să-şi slăbească, Racul în coajă neagră să să primenească, Capricornul coarnele să-şi plece, Peştii fără apă să să-nece, Gemenii să să desfrăţească, Fecioara frumuseţe să-şi grozăvască, cosiţa galbănă în negru văpsească, Scorpia ascuţit acul să-şi tâmpească, Streleţul arcul frângând, ţinta nu mai lovască, Cumpăna dreptatea numai arate, Apariul topească-să-n sete. Mars vârtutea în slăbiciune să-şi primenească, Mercurie între planete nu mai crăinicească, Zefs monarhia în veci să-şi robască, Vinerea floarea frâmseţii să-şi veştedzască, Cronos scaunul de sus în gios să-şi coboară. Finicul în foc de aromate moară. […] Chivotul lui Noe în liman să primejduiască, Porumbul frundza măslinului cercând rătăcească, îndrăpt a să întoarce nu mai nimerească! Mută-se Arcticul, strămută-se Andarticul, osiia sferească în doaă să frângă, toată iuşorimea în chentru să-mpingă, stihiile toate tocmirea să-şi piardză, orânduiala bună în veci nu mai vadză, toate îndrăpt şi-n stânga să să-nvârtejească, de jele să să uluiască, de ciudă să să amurţască şi dreptatea Inorogului în veci povestească! »

( Istoria ieroglifică, Editura Junimea, Iaşi, 1988, pp.366-368)