Istoria creștinismului

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare

46, cel mai vechi papirus păstrat cu epistolele pauline (sec. al III-lea)

Istoria creștinismului sau istoria bisericească este deopotrivă o disciplină a istoriei și a teologiei, care se ocupă atât cu studiul evoluției credinței creștine, cât și cu studiul instituționalizării și răspândirii creștinismului, de la începuturi și până în zilele noastre. Creștinismul a apărut în prima jumătate a secolului I, fiind credința unui grup de evrei palestinieni care l-au identificat pe Isus din Nazaret cu Mesia.

De-a lungul istoriei, creștinismul a fost marcat de schisme și dispute teologice care au avut ca efect apariția unor biserici distincte. Principalele ramuri ale creștinismului sunt reprezentate de Biserica Ortodoxă Răsăriteană și Biserica Romano-Catolică, urmate de bisericile protestante.

Inițial, creștinismul a început să se dezvolte în Ierusalim și mai apoi în întregul Orient Mijlociu, devenind ulterior religie de stat în Armenia (301 sau 314), Etiopia (325), Georgia (337) și, în final, religia de stat a Imperiului Roman (380).

Creștinismul a cunoscut o dezvoltare fără precedent în perioada Evului Mediu și o răspândire geografică deosebită în perioada marilor descoperiri geografice, devenind una din cele mai răspândite religii de pe glob (circa 240.000.000 de adepți). Acest articol (sau secțiunea de mai jos) conține greșeli de ortografie sau de punctuație.

Puteți consulta manualul de stil și contribui prin corectarea greșelilor.

Cuprins [ascunde]

1 Antichitate

1.1 Creștinismul primar

1.2 Părinții Apostolici

1.3 Persecuțiile împotriva creștinilor

1.4 Apologeții

1.5 Controversele teologice din secolul al II-lea

1.6 Părinții bisericii

1.7 Dispute teologice în secolul al III-lea

1.8 Biserica imperială în imperiul roman

1.8.1 Structurile Bisericești

1.8.2 Monahismul

1.8.3 Probleme teologice

1.8.3.1 Probleme Trinitare

1.8.3.2 Probleme Cristologice

1.9 Bisericile Necalcedoniene

2 Evul Mediu

2.1 Imperiul Bizantin

2.1.1 Filioque

2.1.2 Isihasm

2.2 Luptele iconoclaste

2.3 Marea Schismă

2.4 Creștinarea Europei Apusene

2.5 Creștinarea Europei Răsăritene

2.6 Reforma bisericească din Cluny

2.7 Controversa investiturii

2.8 Cruciadele

2.9 Căderea Constantinopolului și Expansiunea Bisericii Slave

3 Perioada Reformei Protestante

3.1 Miscări premergătoare Reformei

3.2 Biserica Luterană

3.3 Biserica Calvină

3.4 Biserica Anglicană

3.5 Reforma radicală

4 Perioada modernă

4.1 Vrăjitoarele

4.2 Iluminismul

4.3 Imperiul Otoman

4.4 Dictaturile secolului al XX-lea

4.5 Mișcarea ecumenică

5 Legături externe

6 Referințe

7 Literatură

7.1 Introduceri

7.2 Dictionare

7.3 Biblioteci

8 Vezi și

[modificare]

Antichitate

[modificare]

Creștinismul primar

Creștinismul este întemeiat de Iisus. Ziua de naștere a Bisericii este la 50 de zile de la Învierea lui Iisus, în acea zi convertindu-se peste 300 de oameni, care după Pogorârea Duhului Sfânt au pornit în lume alături de apostoli și au convertit alte popoare la creștinism.

„Ca rezultat al acestor cercetări, azi este recunoscut pe larg că proto-ortodoxia a fost pur și simplu una din multele interpretări concurente ale creștinismului din biserica timpurie. Nu era nicicum o interpretare de la sine înțeleasă și nici o viziune care ar proveni de la apostoli. Apostolii, de exemplu, nu i-au învățat pe alții Crezul de la Niceea și nici măcar ceva comparabil cu acest crez. Într-adevăr, pe atât cât putem cunoaște trecutul, creștinismul era din cale-afară de divers în exprimările sale teologice.[1]”

—Bart D. Ehrman, Lost Christianities: The Battle for Scripture and the Faiths We Never Knew

[modificare]

Părinții Apostolici

Apostolii au pornit prin lume și au convertit la creștinism populația din multe orașe. Cei mai importanți doi apostoli au fost Simon Petru și Pavel.

[modificare]

Persecuțiile împotriva creștinilor

Împărații romani, fiind practicanți ai politeismului, nu credeau în ideea unei singure divinități, așa că i-au prigonit pe creștini timp de 300 de ani. Primul împǎrat roman care i-a persecutat pe creștini a fost Nero (54-68 d.Hr), el dând foc Romei în anul 64 d.Hr, și învinovățindu-i pe creștini pentru acel incendiu. Printre victimele persecuțiilor sale s-au numărat Sf. Apostol Petru, crucificat în anul 66 d.Hr, și Sf Apostol Pavel, ucis și el prin 66-67 d.Hr. Au mai fost și alți împărați ce au persecutat creștinii, cum a fost Domițian (81-96 d.Hr), care a ordonat în anul 95 d.Hr pedepsirea creștinilor datorită refuzului acestora de a plăti impozitul perceput de la iudei (cei ce practicau iudaismul, evreii) după dărâmarea templului din Ierusalim. Traian (98-117 d.Hr) decide persecutarea creștinilor pentru că refuzau serviciul militar și participarea la cultul imperial. De asemenea, persecuții împotriva creștinilor au mai ordonat și împărații Septimus Sever (193-211 d.Hr), Maxim Tracul (235-238 d.Hr), Decius (249-251 d.Hr), Valerian (235-260 d.Hr), Dioclețian (284-305 d.Hr) și Galeriu (303-311 d.Hr). Datorită persecuțiilor, primii creștini se întâlneau pe ascuns în catacombe, dar acest lucru nu a împiedicat dezvoltarea Bisericii Creștine.

[modificare]

Apologeții

Sub denumirea generică de apologeți sunt cuprinși scriitori creștini din secolul al II-lea care au apărat creștinismului în fața autorităților, dar și în fața atacurilor venite dinspre intelectualii păgâni. Mulți dintre ei – cei despre care există informații – s-au convertit la maturitate. Erau oameni educați, capabili să poarte un dialog polemic în termenii filosofiei vremii lor.

[modificare]

Controversele teologice din secolul al II-lea

În secolul al doilea au apărut unele controverse intre creștini și politeiști care au mărit procesul de prigonire .

[modificare]

Părinții bisericii

Ca urmare a visului împăratului Constantin și a mamei lui Elena care a găsit crucea lui Iisus. Ei prin edictul de la Milano, unde creștinismul a devenit religie liberă în imperiu.

[modificare]

Dispute teologice în secolul al III-lea

Conflictele dintre politeiști și Creștini s-au accentuat . Ca urmare Împăratul Teodosie a decis ca creștinismul sa devină singura religie legală a imperiului, iar politeismul roman să fie abolit si templele să fie distruse în anul 386 d.Hr, iar în anul 393 a ordonat interzicerea Jocurilor Oimpice.

[modificare]

Biserica imperială în imperiul roman

Creștinismul a luat naștere în Imperiul Roman, în secolul I e.n. în timpul orânduirii sclavagiste. Această religie ne este cunoscută de la origini și până în prezent datorită discipolilor lui Iisus Hristos, prin scrierile primilor generații de creștini. Cele patru Evanghelii de la Matei, Marcu, Luca și Ioan prezintă vorbele, faptele, moartea și învierea, deci viața lui Iisus Hristos. Acestea alcătuiesc Noul Testament pe care creștinii îl recunosc ca "Sfânta Scriptură". Noul Testament împreună cu Vechiul Testament pe care îl au în comun cu evreii, alcătuiesc "Biblia Creștină". Creștinismul se dovedește ca o religie revelată "...pentru că Dumnezeu s-a făcut el însuși cunoscut oamenilor și le-a dezvăluit promisiunile de legământ pe care el le propune pentru fericirea lor.Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu pentru credincioși". ((Phillipe Gaudin, "Marile religii", traducere, ed. Orizonturi, București,1995,p.22)). Încă de la începutul misiunii sale, Iisus a adunat mulțimi, a atras apostoli. Aceștia continuă opera lui Hristos întemeind comunități creștine în Siria, Asia Mică, Grecia, ajungând până la Roma. O dată cu extinderea creștinismului, ia naștere la sfârșitul secolului al III-lea, monahismul. Apar în răsărit mănăstirile ortodoxe de la Muntele Athos și din Palestina, iar în apus cele de la Lerins și Marsilia. Creștinismul este influențat de împărțirea Imperiului

Roman în două. În Imperiul Roman de Răsărit denumit și bizantin, se manifestă cultura grecească și se vorbește limba greacă, în timp ce în Imperiul Roman de Apus se dezvoltă cultura latină și se vorbește limba latină. Ambele rămânând pe poziții, patriarhul de la Constantinopol căută să fie recunoscut tot mai mult în imperiul său ca o autoritate comparabilă cu a Papei din Apus. Pe de altă parte, Papa ca succesor al lui Petru, dorește să-și afirme întâietatea în întreaga biserică.

[modificare]

Structurile Bisericești

Creștinismul deși avea același zeu peste tot, se practica diferit și era împărțit în 3 zone. Cele 3 zone erau:

Europa apuseană;

Europa răsăriteană și Asia mică;

Orientul Mijlociu și Palestina.

Existau și cinci Patriarhi (episcopi supremi și succesori ai apostolior):

Patriarhul Romei (Papa);

Patriarhul Constantinopolului (Patriarhul Ecumenic);

Patriarhul Antiohiei;

Patriarhul Ierusalimului;

Patriarhul Alexandriei.

[modificare]

Monahismul

Între biserică și puterea laică existau înțelegeri și neînțelegeri în împărțirea puterii.

[modificare]

Probleme teologice

Apar certuri intre 2 din cele 3 zone. Biserica Apuseană și cea Răsăriteană au avut numeroase conflicte terminate cu pace, în timp ce a 3 zona cea din orientul mijlociu începea să se destrame. Apoi au apărut numeroase Probleme:

[modificare]

Probleme Trinitare

Erau problemele legate de Doctrina Trinitară a Creștinismului, modul de facere a Sfintei Cruci, purcederea Duhului Sfânt și altele. Această problemă s-a accentuat grav, așa se face ca Biserica Apuseană a adoptat mai târziu dogma filioque.

[modificare]

Probleme Cristologice

Problemele Cristologice erau probleme legate de natura lui Isus Hristos . Prima menționare a unei astfel de probleme datează din sec al IV-lea d.Hr, când un preot, Arie din Alexandria (250-336 d.Hr), a declarat că Isus nu este același cu Tatăl Sfânt, ci este doar o creatură a sa la fel ca orice om. Până la momentul acela, creștinii credeau ca Isus are o latură umană și o latură divină, dar Arie spunea că are doar o latură, umană nu și una divină. În anul 325 d.Hr, toți episcopii din toate cel 3 zone, și cei cinci patriarhi, împreună cu împăratul Constantin cel Mare, s-au întrunit în orașul Niceea, formând Primul Sinod Ecumenic al Bisericii Creștine. Aici s-a luat hotărârea scrierii Crezului de la Niceea, clarificându-se faptul că Isus Hristos, conform Doctrinei Trinitare, că este unul și același cu Tatăl Sfânt și cu Duhul Sfânt, formând Sfânta Treime. Tot aici, arianismul (doctrina lui Arie), a fost condamnată ca eretică (idee greșită), iar Arie a fost și el excomunicat (exclus din comunitatea bisericii) și condamnat ca eretic. Au mai apărut apoi și alte erezii dar au fost toate combătute. Cea mai însemnată erezie poartă numele de monofizism, și a apărut mai târziu și a avut consecințe grave asupra Lumii Creștine.

[modificare]

Bisericile Necalcedoniene

În sec. V d.Hr, apare o nouă erezie creștină numita monofizism. Această erezie a fost predicată de către Eutihie (348-454 d.Hr), un călugăr din Constantinopol, care a afirmat că Isus Hristos are o singură natură, una divină - de aici și numele de monofizism (o singură natură). Această erezie era în dispute grave cu arianismul, ce susținea că Isus are tot o naturā, dar umană, nu divinā cum susțineau monofiziții. Eutihie, împreună cu Dioscor, un alt călugăr, au predicat în întreg Orientul Mijlociu . În anul 451 d.Hr, pentru a combate erezia, împăratul Marcian a convocat un nou sinod ecumenic, Sinodul al IV-lea sau Conciliul de la Calcedon, la care au participat peste 370 de episcopi, printre care Patriarhul Anatolie al

Constantinopolului, cinci delegați trimiși de Papa Leon I și Chiril din Alexandria, Patriarh al Alexandriei și reprezentant al Patriarhiilor de Ierusalim și Antiohia. La sinod s-a luat hotărârea că Isus Hristos are două naturi- una umană și una divină - lucru aspru criticat de Patriarhul Chiril al Alexandriei și de Patriarhii Ierusalimului și Antiohiei, ce erau adepți ai monofizismului. În acel moment s-a produs Schisma Biseicilor Orientale, când zona a treia s-a despărțit de celelalte două zone, iar Bisericiile Alexandriei, Ierusalimului și Antiohiei s-au autointitulat Necalcedoniene (pentru că nu acceptau Sinodul de la Calcedon) sau Vechi-Orientale sau Copte (egiptene) pentru că sediul acestei erezii monofizite s-a aflat în Egipt, la Alexandria. Provinciile din Orientul Mijlociu au rămas sub controlul Imperiului Roman, dar au păstrat credința lor monofizită, rămânând izolate de celelalte 2 zone și de sinoadele lor. În sec.VII d.Hr. apare o nouă religie monoteistă, în Peninsula Arabică, religie numită Islam, ce ia în stăpânire arabă, zona a treia destrămându-se, convertind populația ei la Islam, iar Patriarhiile Copte rămânând fără nicio putere, singurele zone creștine rămase fiind Europa Apuseană și Europa Răsăriteană, rămase în conflict reciproc.

[modificare]

Evul Mediu

[modificare]

Imperiul Bizantin

După ce imperiul Roman s-a împărțit în Imperiul Roman de Apus și Imperiul Roman de Răsărit, în anul 395 d.Hr. Cel de apus a căzut rapid, în anul 476 d.Hr, iar cel de răsărit s-a grecizat în sec al VI-lea,renunțând la numele de roman,în favoarea celui de bizantin, deasemenea în cadrul Imperiului Bizantin a apărut o formă de creștinism total diferit de cel din apus, cu rit grecesc, iar în imperiu se vorbea greaca.Deasemenea, biserica era subordonată statului,iar Împăratul Bizantin era egal cu apostolii, și venerat în Biserica Răsăriteană fiind pictat în icoane și pe pereții bisericilor. Patriarhul Constantinopolului, Capul Biseicii Răsăritene, era a doua personalitate în imperiu, după împărat cu toate că el era cel ce îl încorona și îi dădea însemnele puterii religioase în Catedrala Hagia Sofia din Constantinopol .El a încercat de multe ori să obțină o putere egală cu cea a rivalului său din apus, Papa de la Roma, dar nu a reușit fiind supravegheat în permanență de împarat, deasemenea dea lungul timpului au existat mici conflicte între Patriarhii Constantinopolului și Împărații Bizantini.

[modificare]

Filioque

În anul 589 d.Hr., la Conciliul de la Toledo din Spania , Biserica Apuseană a hotărât ca în articolul din Crezul niceeano-constantinopolitan: cred întru Duhul Sfânt... care de la Tatăl purcede..., să se adauge și de la Fiul, această parte din Crez devenind: cred întru Duhul Sfânt... care de la Tatăl și de la Fiul purcede.... Aceast adaos se numește Filioque („și de la Fiul”), un adaos ce a devenit dogmă în Biserica

Apuseană, dar declarat erezie în Biserica Răsăriteană, acesta fiind una dintre principalele neînțelegeri ce au provocat Marea Schismă din anul 1054.

[modificare]

Isihasm

Isihasmul este o practică mistică apărută în Europa răsăriteană, mai precis pe Sfântul Munte Athos din Grecia, constând din repetarea constantă a unei rugaciuni sincronizată cu ritmul de respirație. Această practică mistică, de împăcare sufleteasca și unire cu Dumnezeu, a ajuns o dogmă în Biserica Răsăriteană, dar a fost declarată erezie în Biserica Apuseană, ea fiind de asemenea una dintre cauzele Marea Schismă din anul 1054.

[modificare]

Luptele iconoclaste

În sec. VIII-IX d.Hr, au avut loc Luptele Iconoclaste, o perioadă sângeroasă în Imperiul Bizantin și în Biserica Răsăriteană. Totul a început după Al Doilea Asediu Arab al Constantinopoluilui (717-718), asediu ce s-a încheiat cu victoria bizantinilor. Cu toate acestea, împăratul bizantin Leon al III-lea Isauricul (717-741) din acea perioadă, s-a gândit că arabii au câștigat atâtea bătălii deoarece îl aveau pe Dumnezeu de partea lor. El știa că în Islam nu există nicio reprezentare a divinitații, fiind o erezie sā o pictezi din moment ce nimeni nu a vāzut-o. El a mai crezut și că Dumnezeu i-a părăsit pentru că ei aveau picturi și icoane cu sfinți, Iisus, Maica Domnului. A ordonat imediat ca icoanele șǎ fie distruse. Au apărut certuri între împărat și patriarh. În acel mament Imperiul Bizantin era împărțit în doua tabere: iconoclaștii (cei ce vroiau să distrugă icoanele), conduși de împărat, și iconodulii (cei ce se închinau icoanelor și le apărau), conduși de Patriarhul Constantinopolului. În timpul luptelor iconoclaste biseriicile răsăritene nu aveau icoane și nici nu erau pictate , dar aveau o cruce pictată cu ulei sau vopsea ce indica direcția răsăritului . În cele din urmă luptele au luat sfârșit, în anul 787 , prin Al Doilea Cociliu de la Niceea , totuși au apărut și Patriarhi ai Constantinopolului iconoclaști , iar luptele au continuat , dar s-au sfârșit cu adevărat în anul 843 ,cu victoria iconodulilor .Aceste lupte sângeroase au lăsat urme adânci imperiului și relațiilor sale cu Occidentul, mai ales că Biserica Apuseană nu acceptase iconoclasmul, aceasta fiind una din cauzele Marii Schisme din anul 1054 .

[modificare]

Marea Schismă

Marea Schismă din 1054 este un eveniment ce a împărțit creștinismul în două mari ramuri, vestică (catolică) și estică (ortodoxă). Anul în care s-a petrecut este 1054, deși tensiunile datau de multă vreme

între creștinătatea latină (apuseană) și cea greacă (răsăriteană) . Pentru mai multe detalii vedeți Marea Schismă .

[modificare]

Creștinarea Europei Apusene

Biserica Apuseană, o instituție ecleziastică apărută încă de la divizarea Imperiului Roman în cel de răsărit și cel de apus, a fost o biserică creștină cu o influență foarte mare în Europa Occidentală . După căderea Imperiului Roman de Apus în anul 476 d.Hr , ea a rămas singura instituție organizată din Apusul Europei , păstrând tainele limbii latine . Biserica Apuseană , fiind pe cale de dispariție rămânând doar cu câteva teritori din Italia , a rămas într-o continuă luptă cu Biserica Ariană care avea numeroși adepți în rândul popoarelor germanice , mai precis în rândul vizigoților , ostrogoților și vandalilor . În anul 496 d.Hr , Francii , un popor de origine germanică , conduși de Regele Clovis sunt evanghelizați de către Biserica Apuseană . Francii înving popoarele germanice ariene creând un mare imperiu ce cuprindea în est și în sud-est teritoriile luate de la germanii arieni și eliminândui definitiv din Europa pe ei și pe Biserica lor Ariană , singuri care reușesc să scape sunt vizigoții ce se refugiază în Peninsula Iberică unde crează un regat arian , dar în anul 568 se sunt evanghelizați și ei de către Biserica de la Roma . După înlăturarea ereticilor arieni , Biserica Apuseană intră într-o expansiune de evanghelizare a Europei Occidentale . Această expansiune desfășurânduse în 3 etape : Prima Etapă (până în anul 700) constând în evanghelizarea Angliei Anglo-Saxone , Irlandei , Scoției și a părții sud-estice a Imperiului Franc ce mai avea câteva teritorii ariene . A Doua Etapă (până în anul 800) constând în evanghelizarea părți răsăritene a Imperiului Franc ( tot în etapa asta Imperiul Franc se destramă în două părți una de răsărit , devenind Imperiul Romano-German și una de apus devenind Regatul Franței) . A Treia Etapă (până în anul 1054) constând în evanghelizarea Regatelor Danemarcăi , Poloniei , Norvegiei sudice și sud-vestice , Suediei sudice și sud-estice , Ungariei , Croației și Islandei . Până în anul 1054 Biserica Apuseană era organizată dintr-o rețea de episcopi , de 22 de arhiepiscopi și 3 patriarhi : Patrirhia de la Aquileia (desființată în anul 1752) , Patriarhia de la Grado (desființată în anul 1451) și Patriarhia de la Roma ce era patriarhia suptemă , unde se afla Patriarhul Romei , cu titlul de Papă (Tată al Biserici) ce era conducătorul suprem al Bisericii Apusene fiind succesorul Sfântului Petru , Regele Apostolilor. După Marea Schismă din anul 1054 când Biserica Apuseană s-a excomunicat cu Biserica Răsăriteană , Biserica Apuseană s-a autointitulat Catolică (Universală) , considerânduse prima Biserică Creștină a lumii , și considerând restul bisericiilor creștine ca fiind secte schismatice ce s-au rupt de biserica mamă a Romei .

[modificare]

Creștinarea Europei Răsăritene

Biserica Răsăriteană , o instituție ecleziastică apărută în acelș timp cu Biserica Apuseană , dezvoltânduse în cadrul Imperiului Roman de Răsărit și având o mare influiență în Europa Răsăriteană . Această biserică

creștină era foarte diferită de cea apuseană , deoarece existau diferențe cum ar fi faptul că ritul era grecesc și liturghia se făcea în greacă . Încă de la începuturile ei Biserica Răsăriteană se autointitulase Ortodoxă (De dreaptă credință) , considerânduse singura biserică ce propăvăduia adevărata cale a Creștinismului și considerând restul formelor de Creștinism Răsăritean (monofizismul , arianismul și nestorianismul) ca fiind eretice . În secolele VI-VII , Imperiul Roman de Răsărit a suferit un proces de grecizare , schimbânduși numele în Imperiul Bizantin astfel Biserica Răsăriteană grecizânduse și mai mult ca înainte . Încă din secolul al V-lea , Biserica Răsăriteană era în conflict cu Bisericiile Copte din sudul imperiului ce propăvăduiau răspândirea ereziei monofizite . Deoarece Patriarhiile Alexandriei , Antiohiei și Ierusalimului devenise copte sau monofizite , au fost puși în aceste orașe și câte un patriarh grec ce era în comuniune cu Biserica Bizantină . În sec. al VII-lea , apare Islamul o nouă religie inființată de Profetul Mahomed , religie ce unifică triburile arabe într-un Califat (Imperiu) care intră în război cu Bizanțul și îi cucerește provinciile sudice unde erau monofiziții și patriarhiile lor copte și convertind mulți din ei la islam . După înlăturarea ereticilor monofiziți Biserica Răsăriteană Bizantină intră într-o expansiune de evanghelizare a Europei Răsăritene . Această expansiune desfășurânduse în 2 etape : Prima Etapă (până în anul 800) constând în evanghelizarea Regatelor Slave din Sud ale Bulgariei și Serbiei și a regiunilor vestice și nordice ale Mării Neagre mai precis în Dobrogea și în Peninsula Crimeea , dar și regiunile Armeniei și Georgiei de astăzi . A Doua Etapă (până în anul 1054) constând în evanghelizarea Principatelor Slave din Est ale Rusiei Kievene . Până în anul 1054 Biserica Răsăriteană era organizată dintr-o rețea de episcopii , 42 de mitropolii , și 7 patriarhii : Patriarhia de la Constantinopol , fiind patriarhia supremă deoarece era patriarhie imperială și acolo se afla Patriarhul Constantinopolului cu titlul de Patriarh Ecumenic (Părinte Universal) ce era conducătorul suprem al Bisericii Răsăritene , Patriarhia Greacă de la Antiohia , Patriarhia Greacă de la Ierusalim , Patriarhia Greacă de la Alexandria , Patriarhia de la Valarsapat (desființată în secolul al VII-lea) , Patriarhia de la Dvin (desființată în secolul al VII-lea) și Patriarhia de la Seleucia (desființată din secolul al VII-lea) . În anul 1054 a avut loc Marea Schismă când Biserica Răsăriteană s-a excomunicat cu Biserica Apuseană , pe care o considera eretică și s-a autointitulat de atunci Biserica Ortodoxă Răsăriteană fiind subdivizată în Biserica Greacă (Imperiul Bizantin) ce era condusă de Patriarhul Constantinopolului , și Biserica Slavă (Rusia) ce era condusă de Mitropolitul Kievului , ambele biserici ortodoxe având sediul la Constantinopol și fiind în subordinea Patriarhului Ecumenic .

[modificare]

Reforma bisericească din Cluny

A fost o mișcare initiată de către o manastire franceză ce apartinea Ordinului Călugărilor Benedictini, fondată în anul 910 la Cluny și a luat amploare grație abaților de acolo ce erau pioși și cu o voință de fier . Accentul se punea pe celibatul clericilor și pe lupta cu simonia , de la Simon Magul-vinderea de funcții bisericești și de bunuri spirituale . Papa Grigore al VII-lea a imprimat însă mișcării și o direcție politica:noua superioritate morală trebuia să îi caracterizeze și pe conducătorii laici . Dupa aceasta,în special în Sfântul Imperiu Roman papii au pretins controlul asupra monarhilor și s-au opus numirii

clericilor de catre împarat.Inițial această reformă a urmărit să purifice biserica de bunurile și influiențele lumești,dar după ce a intervenit Papa , reforma a urmarit împuternicirea papalitații .

[modificare]

Controversa investiturii

Controversa investiturii reprezintă o perioadă de lupte între Împarații Germani și Papii de la Roma pentru conducerea și supremația în Sfântul Imperiu Roman. Conflictul a început în anul 1075 când Sfântul Împărat Roman Henric al IV-lea a decis să numească el episcopii din imperiu fără aprobarea papei. În vreamea aceea, în Europa Apuseană, , regii ascultau de papă deoarece le era frică să nu fie excomunicați și să își piardă puterea; spre deosebire de Imperiul Bizantin unde statul conducea biserica, în apus biserica conducea statul. Ca răspuns la ofensa adusă papalității de către Henric al IV-lea, Papa Grigore al VII-lea l-a excomunicat din Biserica Romano-Catolică. Poporul nu l-a mai recunoscut ca sfânt împărat roman și și-a pierdut puterea. Pentru a o recupera, Henric s-a dus la Roma să își ceară iertare, unde a stat trei zile în frig până ce Papa a ieșit afară să îl ierte și să ridice anatema excomunicarii deasupra lui. Cu toate acestea, controversa investiturii din cadrul Sfântului Imperiu Roman a continuat până în anul 1122, când a avut loc Concordatul de la Worms, , unde s-a luat hotărârea că doar Papa putea numi episcopii. De asemenea, astfel de controverse au apărut și în Anglia și Franța, dar au fost rezolvate prin același concordat.

[modificare]

Cruciadele

Cruciadele erau expediții militare organizate la îndemnul Bisericii Catolice, cu participarea monarhilor Europei apusene, în sec.XI-XIII, cu scopul de a elibera Țara Sfântă (Palestina), de sub dominația musulmanilor. În sec.X-XI, viața religioasă în Occidentul Creștin al Europei cunoaște o perioadă de revitalizare. Aceasta se manifesta prin mișcari de reformă în interiorul bisericii, cum ar fi mișcariile clunice și gregoriene, și prin apariția unor noi ordine religioase cum ar fi Ordinul Călugărilor Cistrecieni . Acest simț al pioșeniei duce la creșterea numarului de pelerinaje către Locurile Sfinte din Palestina, aflată sub stăpânire musulmană încă din sec.VII . Creștinii puteau vizita Palestina, plătind o taxă impusă de arabii musulmani, dar situația s-a schimbat atunci când Turcii Selgiucizi au devenit Conducatorii Lumii Islamice, ucigândui fără milă pe bieții pelerini creștini . Deasemenea și Imperiul Bizantin care era ortodox , era în război cu Imperiul Selgiucid care era islamic. Pierzând multe teritori,în anul 1095, Împăratul Bizantin Alexios I Comnen , face apel la sprijinul Occidentului Latin, în ciuda Marii Schisme din anul 1054 . Apelul este auzit la Roma de către Papa Urban al II-lea, ce este de acord să îi ajute pe grecii ortodocsi, fiind conștient de pericolul Islamului . El a predicat prin Conciliile de la Piacenza și Clermont , convingândui pe oameni să lupte în Cruciade ( de la latinescul crucifix=cruce ), promițândule că indiferent de ce crime au comis , violuri , jafuri , omoruri , daca vor lupta și vor muri în Armata lui

Dumnezeu, toate păcatele le vor fi uitate și vor ajunge în Rai. Au apărut multe ordine de călugări războinici, cum ar fi Ordinul Teutonic , Ordinul Ioaniților , Ordinul Templierilor, ordine ce au fost foarte importante în această Epocă a Cruciadelor. Ulterior papii, au abuzat de puterea de a invoca cruciade,uitând de adevăratul țel, de a recuceri Țara Sfântă în numele lui Dumnezeu . Ei au invocat cruciade în diverse scopuri cum ar fi eliminarea unor secte eretice (Ex:Cruciada împotriva albigenzilor, o sectă ce considera Biserica Catolică, ca fiind malefică ) sau evanghelizarea unor popare pagâne (Ex:Cruciadele Nordice pentru catolicizarea statelor pagâne baltice) sau pentru stoparea expansiunii otomane (Ex:Cruciadele Târzii) .

[modificare]

Căderea Constantinopolului și Expansiunea Bisericii Slave

În anul 1453 Constantinopolul , Centrul Ortodoxismului și Capitala Imperiului Bizantin, a fost cucerit de către Sultanul Otoman Mahomed al II-lea și de armata sa de ieniceri musulmani , punând capăt culturii bizantine . Astfel , Biserica Greacă ajunge într-un declin retrăgânduse în teritoriile actuale ale Greciei, iar Patriarhia Constantinopolului rămânând fară nicio influență și nicio putre . Ulterior Constantinopolul este redenumit Istanbul ,iar bisericiile ortodoxe din oraș sunt fie arese fie convertite in moscheei cum este cazul Catedralei Ortodoxe Hagia Sofia, ce a devenit Moscheea Imperială a Imperiului Otoman . Cu toate că Biserica Greacă a pierdut multe teritori și Constantinopolul a intrat în mâinile turcilor islamici , Biserica Slavă s-a bucurat de o perioadă de prosperitate . Încă din anul 988 d.Hr, Rusia avea o episcopie aflată la Kiev , ce era sub conducerea Patriarhului de la Constantinopol . Până în anul Marii Schisme , Episcopia Kievului a fost ridicată la grad de mitropolie și conducătoare a Bisericii Slave , dar tot sub ascultarea Constantinopolului . În anul 1589, Mitropolia Kievului își proclamă independența față de Patriarhia Constantinopolului și își mută reședința la Moscova, unde devine autointituleaza Patriarhia Moscovei . În acelaș timp principatele feudale și desparțite ale rusiei se unesc și formează Imperiul Țarist Rus , cu capitala la Moscova , ce devenise noul centru al Ortodoxismului și având titlul de A treia Romă . Biserica Ortodoxă Rusă intră într-o expansiune pe tarâmurile Siberiei , fiind sprijinită de către Țarii (Împarații) Rusiei ce se considerau moștenitori ai Împăraților Bizantini .

[modificare]

Perioada Reformei Protestante

[modificare]

Miscări premergătoare Reformei

Reforma Protestantă a fost o mișcare religioasǎ în sec.al XVI-lea provocată de abuzurile Bisericii Romano-Catolice . Ea a fost declanșată prin afișarea celor 95 de teze împotriva învățăturiilor Bisericii

Romano-Catolice de către Martin Luther pe ușa bisericii din orașul Wittemberg , pe 31 Octombrie anul 1517 . Cu toate astea nu a fost prima manifestare împotriva dogmelor catolice , prima fiind manifestarea lui Jan Hus, un reformator boemian , care critica secularizarea bisericii și a papalități . În anul 1415 , este condamnat la aredere pe rug ca eretic , moartea sa creiând mari revolte religioase în Boemia (Cehia de astăzi) .

[modificare]

Biserica Luterană

Biserica Luterană este o biserică creștină înființată de către călugărul augustin Martin Luther în timpul Reformei Protestante din secolul al XVI-lea. Această biserică consideră, de altfel ca toate Bisericile Protestante, că Biblia este singurul izvor al credinței și că în ea se găsesc adevăratele învățături ale creștinismului; în consecință creștinii nu ar trebui să creadă în spusele Papei, așa cum fac catolicii, sau în tradițiile antice cum fac ortodocșii. Aspectul teologic principal al acestei biserici este faptul că toți oamenii se pot mântui dacă citesc și cred în Biblie. Această biserică a apărut în Sfântul Imperiu Roman, dar s-a răspândit rapid în Scandinavia și țările baltice.

[modificare]

Biserica Calvină

Biserica Calvină este o biserică înființată de către Jean Calvin în timpul Reformei Protestante . Baza teologiei calvine este doctrina predestinarii absolute și grația divină irezistibilă adică , Dumnezeu stabilea de la bun început dacă un individ era salvat sau condamnat . Calviniștii credeau că natura acestei selecți , deși inflexibilă , era detectabilă prin circumstanțele vieții , bogăției și norocului fiecărui om . Această biserică a apărut în Elveția , dar s-a răspândit și în Olanda , Franța , Ungaria , Transilvania , Scoția și Polonia .

[modificare]

Biserica Anglicană

Biserica Anglicană este o biserică care a apărut în Anglia , în timpul Reformei Protestante . Ea a fost înființată în urma rupturii Regelui Henric al VIII-lea de Roma . Motivul rupturii a fost dorința regelui Henric de a divorța de Catherine de Aragon , divorțul fiind interzis în Biserica Romano-Catolică . El a trimis o scrisoare Papei Clement al VII-lea prin care l-a rugat să accepte divorțul , dar papa nu a acceptat . În accea vreme circulau ideiile noi ale Reformei Protestante , și supărat s-a rupt de Biserica Romei , a înființat Biserica Anglicană , biserică autohtonă a Angliei și s-a autoproclamat Cap al Bisericii Anglicane divorțând de Catherine de Aragon . Ulterior Henric a mai avut alte 5 neveste . Această biserică

este organizată într-o bisericească ierarhie condusă de către Arhiepiscopul de Canterbury . Acceastă biserică a apărut în Anglia și s-a răspândit mai ales în Scoția și în Statele Unite Ale Americii de Nord .

[modificare]

Reforma radicală

[modificare]

Perioada modernă

[modificare]

Vrăjitoarele

Vrăjitoarele sunt femei , care susțin ca au fost înzestrate de dumnezeu sau natura , cu puteri supranaturale care le permit sa citească viitorul , sa facă farmece , miracole și chiar dezastre .

[modificare]

Iluminismul

Iluminiști doreau toleranța , și ca toate religiile sa fie libere .

[modificare]

Imperiul Otoman

Imperiul Otoman a cucerit întreg teritoriul ortodoxismului grec și unele teritorii ale celui rus. Teritoriile și-au păstrat religia ortodoxă prin plata tributurilor, însă Tracia, Crimeea și unele regiuni din Balcani (Albania, Muntenegru, Kosovo, Bosnia, Herțegovina, Croația și Macedonia de azi) au fost convertite la Islam.

[modificare]

Dictaturile secolului al XX-lea

În secolul al XX-lea multe țări au avut regim comunist, care susținea inexistența divinității.

[modificare]

Mișcarea ecumenică

Ecumenismul este o mișcare religioasă care urmărește reuniunea tuturor bisericilor creștine într-una singură.