1

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” GALAŢI

FACULTATEA DE ISTORIE, FILOSOFIE ŞI TEOLOGIE

SPECIALIZAREA ISTORIE

LUCRARE DE LICENŢĂ

Coordonator ştiinţific,

Conf. univ. dr. Mihaela Denisia Liuşnea

Candidat,

Galaţi

2010

2

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” GALAŢI

FACULTATEA DE ISTORIE, FILOSOFIE ŞI TEOLOGIE

SPECIALIZAREA ISTORIE

ASPECTE PRIVIND RĂSPÂNDIREA

CREŞTINISMULUI LA DUNĂREA DE JOS

ÎN PERIOADA ROMANĂ

Coordonator ştiinţific,

Conf. univ. dr. Mihaela Denisia Liuşnea

Candidat,

Galaţi

2010

3

CUPRINS

INTRODUCERE ...........................................................................................................4

Capitolul I. RĂSPÂNDIREA CREŞTINISMULUI LA DUNĂREA DE JOS.............7

I.1. Organizarea administrativă .....................................................................7

I.2. Organizarea militară ...............................................................................11

I.3. Viaţa economică şi socială ....................................................................13

I.4. Viaţa spirituală .......................................................................................15

I.5. Creştinismul. Factorii care au contribuit la răspândirea lui la

Dunărea de Jos ..............................................................................................21

I.6. Mărturii lingvistice pentru originea şi vechimea creştinismului

la Dunărea de Jos ..........................................................................................30

I.7. Episcopate la Dunărea de Jos .................................................................32

Capitolul II. POLITICA ÎMPĂRAŢILOR ROMANI FAŢĂ DE CREŞTINI ............35

II.1.Persecuţiile împotriva creştinilor................................................................35

II.2.Martiri creştini la Dunărea de Jos...............................................................43

Capitolul III. MĂRTURII ARHEOLOGICE DESPRE RĂSPÂNDIREA

CREŞTINISMULUI LA DUNĂREA DE JOS ...........................................................64

III.1. Lăcaşe de cult ..........................................................................................64

III.2. Fragmente arhitecturale creştine .............................................................68

III.3. Obiecte de cult, podoabe de factură creştină ..........................................69

CONCLUZII .................................................................................................................71

BIBLIOGRAFIE...........................................................................................................75

LISTA ANEXELOR ....................................................................................................78

ANEXE .........................................................................................................................79

4

INTRODUCERE

Dunărea a reprezentat un factor geografic foarte important în istoria Imperiului Roman,

dar şi a Daciei. Fluviul a fost considerat elementul de maximă strategie de către împăraţii romani,

fiind folosit ca element de apărare eficient impotriva popoarelor barbare, dar şi pentru atac.

Dunărea a constituit obstacolul natural pentru statul Roman, care prefera să-şi apere frontierele

pe malul fluviului, ridicând fortăreţe, şi castre. Elementele componente ale unui limes erau valul

de pământ, castrele, castelele, turnurile şi şanţurile, completate cu forţe militare romane. În jurul

acestui limes viaţa economică, socială, politică şi spirituală era foarte dinamică.

Dunărea de Jos, sub raport istoric cuprinde teritoriile din stânga şi din dreapta fluviului,

începând din zona cetăţii Oescus, şi până la vărsarea fluviului în Mare. În timpul stăpânirii

romane, partea de răsărit a Serbiei de azi şi cea apuseană a Bulgariei formau provincia Moesia

Superioară, iar partea de răsărit a Bulgariei forma provincia Moesia Inferioară, care integra

ţinutul dintre Dunăre şi Marea Neagră.

Datorită dovezilor, de până acum, învăţătura creştină a fost cunoscută în Dacia din

primele trei secole, fie şi numai în mod sporadic, la nivelur comunităţilor, fiind adusă de

colonişti, militari, negustori şi sclavi. Toţi au reprezentat un factor puternic de romanizare şi

creştinare. În teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră, Dobrogea actuală, creştinismul a putut fi

propovăduit cu ajutorul apostolilor, chiar dacă nu se poate afirma cu certitudine acest lucru.

Credinţa era mărturisită de credincioşii singuratici, în ascuns, de teama legilor romane care o

declarau „religie nepermisă”. Generalizarea creştinismului s-a realizat apoi, treptat, în secolul IV.

Terminologia creştină de origine latină din limba română, privind noţiunile fundamentale

de credinţă şi viaţă religioasă, este cel mai bun argument pentru o creştinare, dacă nu generală, în

orice caz, în mare parte, a populaţiei daco-romane până în secolul IV. Trebuie remarcat şi faptul

că aceste cuvinte nu sau născut într-un mediu izolat, adică numai în fosta provincie Dacia

Traiană, ci s-au format în întreg spaţiul balcano-dunărean, în grupul de provincii cunoscute sub

numele de Illyricum. Dovadă sunt cuvintele din aromână, meglenoromână şi istroromână

menţionate mai sus. Ele arată apoi că poporul roman era complet âncreştinat la venirea slavilor şi

5

chiar a contribuit la creştinarea acestora, din momentul în care s-au aşezat în provinciile

Imperiului Bizantin.

Terminologia constituie un argument temeinic în sprijinul continuităţii populaşiei

romanizate din Dacia şi după anii 271-275, deoarece numai această populaţie trebuia s-şi

manifeste credinţa prin cuvinte latine. Creştinismul daco-roman, împreună cu limba poporului

care îmbrăţişase noua credinţă au fost factorii pincipali care au contribuit la menţinerea unităţii

acestuia, în mijlocul populaţiilor migrtoare care s-au abătut pe teritoriul Daciei.

La începutul secolului IV învăţătura creştină era puternic zidită pe teritoriile de formare a

limbii şi poporului roman şi exista o organizare bisericească temeinică, formată din episcope,

preoţii, diaconi, etc. Procesul formării poporului roman şi a limbii române a mers parallel cu

procesul încreştinării lui, în concluzie, poporul român s-a născut creştin.

În acelaşi timp se constat că existau legături între cetăţile dobrogene şi Asia Mică, ceea ce

duce la presupunerea că prin aceste legături s-a favorizat răspândirea învăţăturii creştine în acest

teritoriu chiar şi în primele secole anterioare.

Unii martiri poartă nume latine, ceea ce constituie o dovadă în plus că ei făceau parte din

populaţia daco-romană autohtonă.

Descoperirile arheologice paleocreştine constituie o mărturie puternică în sprijinul

continuităţii populaţiei romanice în Dacia, după retragerea lui Aurelian, însă nu numai.

După Constantin cel Mare, mai exact după Edictul din 313, se poate vorbi de o

generalizare a creştinismului în lumea daco-romană din nordul şi sudul Dunării.

Prin intermediul lucrării de faţă ne-am propus să revenim asupra problematicii complexe

a răspândirii creştinismului în zona Dunării de Jos, cu scopul de a prezenta, din perspectivă

interdisciplinară, acest fenomen, cu particularităţile lui. Ca urmare, am abordat o serie de asprecte

care ne par relevante pentru dinamismul răspândirii noii religii, precum şi pentur rolul pe care

aceasta l-a jucat în procesul de romanizare a populaţiei din zonă.

În vederea elaborării lucrării, am plecat de la izvoare precum Lactanţiu, Actele Martirice

şi Biblia.

Am studiat şi o serie de lucrări semnate de Vasile Pârvan, Ion Barnea, Radu Vulpe, care

abordează creştinismul din perspectivă epigrafică şi perspectiva descopririlor arheologice.

6

Dar pentru că vorbim de un fenomen religios, deosebit de complex, am apelat şi la

lucrările de istoie a religiilor, ale lui Mircea Eliade şi de asemenea, la lucrările unor teologi, cum

ar fi Ene Branişte şi Mircea Păcuraru, care au abordat subiectul din punct de vedere teologic.

Lucrarea este structurată pe trei capitole, pe parcursul cărora am abordat problematica

răspândirii creştinismului la Dunărea de Jos.

În primul capitol, intitulat Răspândirea creştinismului la Dunărea de Jos, este vorba

despre răspândirea creştinismului, accentul fiind pus pe izvoarele literare, scrieri patristice sau

apocrife, despre misionarii la Dunărea de Jos, precum şi evoluţia vieţii creştine, organizarea

acesteia. În capitolul doi, denumit Politica împăraţilor romani faţă de creştini am tratat

persecuţiile creştine, prezentând împăraţii sub care au avut loc aceste persecuţii precum şi martirii

care au pătimit de pe urma acestora, accentul find pus pe martirii de la Dunărea de Jos. Capitolul

trei, intitulat Mărturii arheologice la răspândirea creştinismului la Dunărea de Jos cuprinde

descoperiri arheologice creştine.

7

Capitolul I

RĂSPÂNDIREA CREŞTINISMULUI LA DUNĂREA DE JOS

I.1. Organizarea administrativă

Importantă pentru problema răspândirii creştinismului pe teritoriul danubiano-pontic, este

organizarea administrativă a acestuia, cât şi a celor învecinate. În secolele II î.Hr.-I d.Hr, imperiul

roman cucereşte treptat regiunile sud-dunărene situate în vecinătatea Daciei. Astfel, în 168 î. Hr.

sunt cucerite Macedonia şi Epirul, transformate în 148 în provincii romane. În 146 este cucerită

Grecia, fiind anexată apoi Macedoniei. În 155 romanii au cucerit teritoriile de pe ţărmurile Mării

Adriatice locuite de dalmaţi1, iar în anul 59 î.Hr., organizate într-o provincie sub numele de

Illyricum.

În anul 32 î.Hr. sub acest nume erau cuprinse zonele din Munţii Raetiei şi până la

graniţele Macedoniei, iar în anii 12-10 î.Hr. hotarele acestei provincii au fost extinse spre nord,

până la Dunăre. În anul 16 î.Hr. au fost cucerite populaţiile din Noricum2, ţara formând un

„regnum” până la Marcus Aurelius (161-180), transformată apoi în provincie.

După anul 9 d.Hr. s-a constituit provincia Pannonia, mai apoi împărţită în Pannonia

Superior la vest şi Pannonia la est3.

În anul 15 d.Hr. este creată provincia romană Moesia la sud de Dunăre4. În 46 d.Hr., atât

pentru a pune capăt răscoalelor şi luptelor dinastice ale tracilor, dar şi pentru asigurarea efectivă a

controlului la Dunăre, Tracia este transformată în provincie romană, înglobând şi teritoriul din

răsăritul Moesiei, anume Ripa Thraciae5. Această măsură administrativă şi militară era datorată

importanţei strategice a zonei de la gurile Dunării, fiind aduse efective militare, iar linia Dunării

întărindu-se considerabil.

1 Teritoriul ex-iugoslav.

2 Teritoriul aproximativ al Austriei de azi.

3 Zonă dintre malul drept al Dunării, în Ungaria şi nordul ex-iugoslaviei.

4 Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria românilor dintre Dunăre şi Mare Dobrogea, Ed. Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 94, teritoriu delimitat de la râul Drava din Serbia, pâna la Dinum, Bulgaria. 5 Ibidem, p. 94, teritoriu cuprins între Dimum şi Delta Dunării, aparţinând de regatul odris.

8

Guvernatorul Plautinus Silvianus Aelianus (57-67 d.Hr.), strămută în dreapta Dunării

aproximativ 100.000 de „transdanubieni”, anume sarmaţi, bastarni, dar şi geto-daci6. Scopul

acestei strămutări îl reprezintă popularea unei zone devastate de permanentele incursiuni a

geţilor, bastarnilor, roxolanilor, sciţilor ş.a., cu „ad praestanda tributa”7, precum şi crearea unei

zone de siguranţă dincolo de graniţă, o măsură folosită adeseori de romani la frontierele

imperiului.

În anul 86, împăratul Domiţian (81-96) elaborează o serie de reforme administrative care

să întărească sistemul defensiv de la Dunărea de Jos. Statul dac era în plină ascensiune,

provocând înfrângeri oştirilor conduse de Oppius Sabinus, guvernatorul Moesiei, apoi Cornelius

Fuscus. Domiţian împarte din motive militare provincia Moesia în Superior şi Inferior, celei din

urmă integrându-i-se şi teritoriul Dobrogei de astăzi.

Procesul de integrare a teritoriului danubiano-pontic, se realizează chiar din secolul I

î.Hr., existând două elemente în organizarea administrativă, între anii 46-170 d.Hr., când au

existat teritoriile peregrine şi teritoriile militare şi perioada între anii 170-284 d.Hr., adăugându-se

şi teritoriile municipale. Intensificarea integrării în sistemul administrativ roman, se realizează în

epoca lui Marcus Ulpius Traianus (98-117), când este atestată organizarea urbană şi rurală a

spaţiului dintre Dunăre şi Mare. Politica externă a împăratului s-a îndreptat spre

,,provincializarea”8 teritoriilor aflate dincolo de Eufrat şi Dunăre, adoptând o politică ofensivă,

războaiele dintre el şi Decebal, regele dac, din 101-102, respectiv 105-106, s-au încheiat cu

transformarea anumitor părţi ale statului dac în provincie romană.

Între anii 271-275, datorită numeroaselor atacuri venite din partea „barbarilor”, dar şi a

crizei economice resimţită în tot imperiul roman, împăratul Aurelian a retras trupele şi

administraţia romană la sud de Dunăre. Populaţia romanizată din Dacia Traiană era de

aproximativ un milion, având o densitate de 10-30 de oameni/km2. Datorită lipsei dovezilor de

ordin epigrafic, precum şi a retragerii unui grup de 10.000-50.000 de oameni, ,,părăsirea Daciei

n-a fost un transfer de populaţie, ci un transfer de autorităţi”9.

6 D. M. Pippidi, Tiberius Plautius Aelianus şi frontiera Dunări ide Jos în sec. I. e.n., în Contribuţii la istoria veche a

României, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 287.. 7 Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, op.cit., p 82, populaţie care plătea tribut.

8 Nelu Zugravu, Istoria romanităţii nord-dunărene(sec.II-VIII), Contribuţii la etnogeneza românilor, Ed. Academiei

Române, Iaşi, 1994. 9 P.P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti, Ed. Minerva, Bucureşti, 2000, p. 58.

9

S-a creat o provincie cu numele de Dacia între Moesia Superior şi Moesia Inferior,

împărţită apoi în Dacia Ripensis, cu centrul la Ratiaria şi Dacia Mediterranea cu capitala Sardica.

Diocleţian (284-305) adoptând măsuri radicale în ceea ce priveşte redresarea imperiului

întreprinde o serie de reforme cu caracter administrativ, militar, financiar şi ideologic cu scopul

de a prelungi viaţa statului sclavagist roman. Sistemul politic al principatului, este transformat în

dominat10

, anume împăratul este dominus faţă de toţi supuşii săi indiferent de rangul şi clasa

căreia aparţin. Diocleţia împarte imperiul în douăsprezece dioceze (dioceses)11

care sunt împărţite

în aproape 100 provincii. A creat în 297 provincia Scythia Minor12

, această denumire fiind pur

geografică, amintind de sciţii care au locuit pe acest teritoriu, iar numele de ,,sciţi” în această

perioadă reprezintă un arhaism dat popoarelor care locuiau în zona danubiano-pontică13

.

Despărţind-o de Moesia Inferior, limitele erau la vest Dunărea inferioară, Marea Neagră (Pontus

Euxinus) la est, la sud o demarcaţie convenţională pornind de la Gerania (Bulgaria) şi înainta spre

nord-nord-vest, pe malul Dunării, între Alţinum şi Sacidava, având reşedinţa la Tomis. Provincia

aparţinea diocezei Traciei, împreună cu alte patru provincii, anume Europa, Haemimontus,

Rhodopa şi Moesia Secunda.

Conducerea administrativă este asigurată de un praeses14

, puterea guvernatorilor fiind

suprimată, iar dimensiunile teritoriale reduse şi separarea atribuţiilor civile de cele militare au ca

rezultat dispariţia luptelor pentru tron, datorită anarhiei militare. Disputele se menţin însă între

descendenţii membrilor tehtarhiei.

Constantin cel Mare (306-337), menţine reforma administrativă a lui Diocleţian, cu

deosebirea împărţirii imperiului în patru prefecturi, cu denumirile de Orient, Illyricum, Italia şi

Gallia, fiecare condusă de un praefectus praetorium. Aceştia, la rândul lor, aveau în subordine pe

vicarii diocezelor şi pe praesides provinciarum15

.

Scythia, integrată diocezei Thracia şi prefecturii Orientului, beneficiază de avantaje

datorate faptului că în vecinătatea acesteia se afla capitala imperiului de răsărit, Constantinopolul,

sau „Noua Romă”.

10

Radu Vulpe, Ion Barnea, Romanii la Dunărea de Jos, în Din istoria Dobrogei, vol 2, Ed. Academiei, Bucureşti,

1968, p. 369, împăratul se consideră întruchiparea zeităţii, fiind adorat ca zeu. 11

Unitate administrativă. 12

Radu Vulpe, Ion Barnea, op.cit., p 370, spre deosebire de Scythia Mare, care ocupa o regiune întinsă a zonei de

stepă din cadrul Ucrainei şi Federaţiei Ruse de azi. 13

Ibidem, p. 370. 14

Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Op cit, p. 124, conducător. 15

Ibidem, p. 124, având atribuţii exclusiv civile.

10

Odată cu domnia lui Theodosius I (379-395) şi a urmaşilor acestuia, imperiul roman este

efectiv despărţit în două, Arcadius (395-408) domnind în Orient, iar Honorius (395-423) în

Occident. Scythia Mică îşi raportează istoria la aceea a Imperiului de Răsărit, sau Bizantin.

Modificări în structura administrativă survin la sfârşitul secolului al V-lea şi începutul

secolului al VI-lea sub împăratul Iustinian (527-565), în anul 535 fiinţând un vicariat al

provinciilor Moesia Secunda16

şi Scythia Minor, separat de cel al Traciei. Din anul 535, unitatea

administrativ-militară a celor două provincii este pusă sub autoritatea unui quaestor Iustinianis

exercitus, în scopul apărării eficiente a hotarului dunărean de atacurile barbare, având capitala la

Odessos17

.

Datorită crizei militare, politice şi economice, precum şi a invaziilor, împăratul Heraclius

(610-641), organizează imperiul în unităţi administrativ-militare denumite theme, conduse de

către un strateg18

. Dioceza Thraciei, din care facea parte şi Scythia, devine themă sub Constantin

al IV-lea Pogonatul (668-685), pentru a preîntâmpână pericolul slav.

Pericol nu numai pentru aceste zone, dar şi pentru întreaga Europă îl reprezintă migraţia

slavilor spre sud şi apus, împărţiţi în trei grupe dialectice, anume slavii de răsărit (ucrainieni şi

ruşi), slavii de apus (poloni, cehi şi slovaci) şi slavii de sud (bulgarii,sârbi şi croaţii). Slavii de sud

sunt cei care intră în contact cu daco-romani, lăsând urme lingvistice, toponimice, lexicale, dar şi

în ceea ce priveşte organizarea administrativă a acestor teritorii. Slavii nu au distrus după cucerire

populaţia băştinaşă, de care aveau nevoie. Cultura slavă a fost influenţată de cultura romană, atât

la nivel material, existând mărturii lingvistice (cigla din latinescul tegula, vino din latinescul

vinum, mlin, din lat. mulinum, însemnând moară, ş.a.), dar şi spirituale (preluând sărbătoarea

păgână ,,Rusalia” de la Rosalia, fiind sărbătoarea romană a primăverii, kolenda din lat. calendae,

însemnând colind, ş.a.).

16

Moesia Inferior. 17

Varna, Bulgaria. 18

Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Op cit,, p 151, strategul reunea puterea civilă şi militară, formau potenţialul

armat, soldaţii fiind fixaţi de regiunea în care o apărau prin împropietărea cu loturi de pământ.

11

I.2. Organizarea militară

Primele dovezi în ceea ce priveşte staţionarea unor unităţi militare, mai exact a

formaţiunilor auxiliare, datează din vremea împăratului Vespasian19

(69-79). După constituirea

provinciei militare Moesia Inferior, staţionau şase unităţi de cavalerie şi nouă de infanterie (alae

şi cohortes), cunoscute din inscripţiile provenite de la diplomele militare datate, fie din vremea

lui Vespasian, fie altele, datate în anul 99.

Unităţi militare care au staţionat în teritoriul danubiano-pontic în secolul I d.Hr20

. sunt

menţionate la Troesmis (ala I Asturum, ala I Pannoniorum), la Arrubium (ala I Vespasiana

Dardanorum), la Salsovia (ala I Flavia Gaetulorum, ala Claudia Gallorum), la Capidava (cohors

I Ubiorum), la Tomis (cohors I Flavia Commagenorum şi VII Gallorum)21

.

Tot în secolul I d.Hr. era prezentă şi flota de pe Dunăre, Classis Flavia Moesica, cu baza

navală atât la Noviodunum, cât şi la Bărboşi, Axiopolis şi Aegysus. După anul 86 d.Hr.,

Domiţian stabileşte Legio V Macedonica la Oescus şi Legio I Italica la Novae. Reprezentând o

zonă vulnerabilă, Traian a organizat apărarea Dunării de Jos mutând Legio V Macedonica la

Troesmis şi aducând Legio XI Claudia la Durostorum.

După mutarea Legio V Macedonica în Dacia romană, la Potaissa în anul 167 d.Hr.,

supravegherea limes-ului în această zonă o realizau vexillaţii din Legio I Italica şi Legio XI

Claudia.

În vremea împăratului Traian pe teritoriul Dobrogei de astăzi staţiona la Carsium (ala II

Hispanorum et Aravacorum), la Cius (cohors I Lusitanorum Cyrenaica), la Arrubium (ala I

Vespasiana Dardanorum), la Dinogeţia (Cohors II Mattiacorum) ş.a. Sub Antoninus Pius la

garnizoana din Capidava a avut mutarea în Dacia Porolisensis în 143 d.Hr., a Cohortei I

Ulbiorum, iar locul acesteia este luat de către Cohors I Germanorum, venită din Germania

Superioară.

Marcus Aurelius a mutat Legio a V-a Macedonica în Dacia22

, nord-vestul Dobrogei

actuale, a fost rămas în raza de acţiune a unei vexilaţii din Legio Italica, având sediul la Novae,

19

Andrei Aricescu, Armata în Dogrogea romană, Ed. Militară, Bucureşti, 1977, p. 79. 20

Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Op cit, p. 98. 21

Andrei Aricescu, op.cit. 22

Ibidem, p. 99

12

iar în partea centrală a teritoriului şi-a extins activitatea Legio XI Claudia. La Tropaeum Traiani

exista o vexilaţie alcătuită din detaşamente ale Legio I Italica şi Legio V Macedonica.

Din epoca Severilor există ştiri cu privire la organizare militară din două documente,

„Itinerarium Antonini” şi „Tabula Peutingeriană”.

Pe limes-ul organizat în Moesia Inferior începând cu Vespasian şi terminat de Traian

construirea de cetăţi precum Sucidava, Sacidava, Axiopolis, Capidava, Carsium, Cius, Troesmis,

Arrubium, Dinogeţia, Noviodunum, Aegysus, Salsovia a avut loc pe linia dunăreană. Linia de

mijloc constituită din cetăţile Marcianopolis la sud, Tropaeum Traiani, Ulmetum şi Libida.

Litoralul vest-pontic, au acţionat pentru apărare şi construcţii defensive detaşamente din toate

legiunile moesice, simultan sau succesiv.

În perioada Dominatului, din timpul lui Diocleţian23

puterea militară a provinciei este

transferată sub comanda unui dux perfectissimus. Armata este împărţită în limitanei şi

comitatenses, pentru o mai eficientă capacitate de apărare, unităţile de comitatenses sau palatini

putând interveni cu rapiditate în cazul unui atac. Itinerarium Antonini şi Notitia Dignitatum,

precum şi alte descoperiri epigrafice dau ştiri preţioase despre viaţa militară a provinciei Scythia

Minor. S-au instalat două legiuni, Legio II Herculea, creată de către Diocletian, cu sediul

principal la Troesmis şi Legio I Iovia (Scythica), având comandamentul la Noviodunum.

Legio II Herculea apără frontiera dunăreană a provinciei din amonte de Axiopolis până în

aval de Troesmis. Legio I Iovia, supraveghea Dunărea din aval de Troesmis până la vărsarea

fluviului în mare. Sub Constantin cel Mare, apar conducători militari, fie pentru unităţi de

infanterie (magister peditum), fie pentru cele de cavalerie (magister equitum), comanda supremă

având-o împăratul. Inscripţiile din Scythia Mică precizează nume de ofiţeri precum numele unui

prefect al Legio II Herculea, Valerius Thiumpus, provenit de la o stelă funeară din Igliţa, iar alta

la Dunăreni precizează numele lui Valerius Onesim(a), centurion a Legio II Herculea.

Subunităţi militare sunt prezente în suita centrelor de pe limes, armata dovedind astfel

carenţa unităţilor.

Îmbunătăţirile aduse în armată de Iustinian, se vor dovedi în decursul timpului depăşite,

iar Heraclius conferă puteri militare şi civile strategului. Pentru a conferi stabilitate şi disciplină

armatei, se înlătură elementele mercenare, recrutările realizându-se pe baza localnicilor, aceştia

23

Radu Vulpe, Ion Barnea, op .cit, p. 384.

13

fiind împropietăriţi cu pământ. Această măsură era valabilă pentru întreaga armată bizantină, fixă

şi mobilă, fiind aspectul socio-economic caracteristic pentru multă vreme Imperiului bizantin.

I.3. Viaţa economică şi socială

Organizarea vieţii economice s-a realizat în concordanţă cu interesele Romei24

, însă şi cu

respectarea şi participarea elementelor tradiţionale ale provinciei, agricultură, comerţ,

meşteşuguri, care sunt cele trei compartimente esenţiale. Cereale preum grâul, meiul, orzul şi

ovăzul au fost descoperite în numeroase aşezări. Creşterea animalelor este dovedită de resturile

osteologice de ovine, porcine, caprine şi cabaline, în principal. Viticultura, agricultura şi pescuitul

- în special în Deltă - aşa cum rezultă din „Horothesia” lui M. Laberius Maximus, sunt

îndeletniciri vechi ale daco-geţilor de care au beneficiat din plin grecii şi apoi romanii25

. Lipseau

anumite produse preum uleiul de măsline, vinul fin, textile de lux, substanţe răşinoase pentru

temple, podoabe şi arme, ş.a., care, solicitate de cei avuţi, funcţionari, latifundiari, propietarii de

ateliere, se importau.

Existau chiar anumite centre specializate26

precum cetăţile de pe litoral şi Histria,

locuitorii practicând atât agricultura, cât şi pescuitul, sturionii şi caviarul negru reprezentând

delicatese de pe urma cărora grecii scoteau profit. Tomis reprezenta o cetate importantă din punct

de vedere comercial, peridându-se prin portul său nave, facând comerţ considerabil cu cereale.

Locuitorii din Callatis se îndeletniceau mai mult cu agricultura. Indiciile despre practicile

agricole rezidă din inscripţii, la Tomis în secolul I î.Hr. şi începutul secolului II î.Hr., sunt

împropietăriţi veterani, iar la Callatis se celebra sărbătoarea agrestă a Dimboriilor, la începutul

toamnei, pentru Zeus Ombrimos, ,,dătătorul de ploaie”. Magistraturi legate de aprovizionarea

oraşului Callatis se desprind din decretul pentru Isagoras, reprezentând interesul pentru

agricultură. În toate cele trei oraşe de pe litoral, cât şi în aşezările romane ale provinciei, este

întâlnit cultul lui Dionysos.

Producţia agricolă se realizează cu ajutorul mâinii de lucru recrutate în special dintre

indigeni, anume geţii, constituind masa principală. Exitau proprietari de pământ greci (arges

24

Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Op cit, p.111. 25

Ibidem.. 26

Ibidem.

14

stipendiariis dati), veterani (agri viritim adsignati) şi cetăţeni romani (agri vectigales), mâna de

lucru o reprezentau sclavii şi coloni.

Din teritoriul callatian provine o informaţie arheologică despre existenţa unei villa rustica,

datele înmulţindu-se prin descoperiri în nordul Scythiei Minor .

Generalizarea impozitului în natură (annona militaris) a nivelat averile funciare, iar

alături de marii latifundiari continuă să trăiască şi comunităţi indigene.

În viaţa economică a Dobrogei de azi comerţul avea un rol important, atât în ceea ce

priveşte menţinerea legăturilor comerciale tradiţionale cu centrele din lumea pontică şi

mediteraneană. La Tomis, inscripţiile funerare dezvăluie identitatea anumitor negustori precum

Aurelius Sozomenus din Bizanţ şi Hermigenes din Cyzic. Au existat şi un colegiu al armatorilor

şi un sediu a meşteşugarilor din Alexandria, iar la Axiopolis activa o asociaţie de corăbieri

(nautae universi Danuvii)27

.

Ateliere monetare de la Histria, Tomis şi Callatis bat monedă până la mijlocul secolului al

III-lea, paralel cu moneda colonială locală şi în Dobrogea de azi pătrunde denarul republican şi

apoi imperial28

.

Intensa circulaţie a mărfurilor, pe drumuri de apă şi de uscat, comerţul de tranzit sau cu

produse din ateliere şi agricultură, au impus crearea aparatului vamal, existând birouri vamale,

stationes, la Histria, Tomis, Callatis, Capidava, etc29

.

Printr-un sistem financiar organizat se percep impozite diferite, în cetăţile de pe litoral

funcţionarii financiari percepeau impozite pentru cetate şi pentru vistieria imperială, iar pentru

cetăţile de pe limes şi cele din interiorul provinciei se percepea impozitul funciar în natură,

annona militaris, existând şi impozite percepute pentru cetate, tributa leviora şi cele pentru

vistieria imperială, tributum soli.

Economia la Dunărea de Jos beneficia de un sistem de circulaţie bine dezvoltat,

reprezentat de trei drumuri imperiale, dar şi de reţele de drumuri laterale. Cel mai important urma

cursul Dunării, trecând prin localităţile Durostorum, Carsium, Cius, Troesmis, Arrubium,

Dinogeţia, Noviodunum, Aegyssus, Salsovia. În zona lacului Razim, acest drum se întâlnea cu

cel al litoralului care, de la nord la sud, trecea prin Histria, Tomis, Stratonis, Callatis, Odessos,

Apolonia, Mesembria, şi se termina la Bizanţ. Al treilea drum imperial străbătea provincia prin

27

Ibidem, p. 112. 28

Ibidem, p. 137. 29

Ibidem, p. 138.

15

centru, începând din sud, de la Marcianopolis, spre Abrittus, Tropaeum Traiani, Ulmetum şi

Libida, de unde se ramifică spre Troesmis, Noviodunum şi Aegysus30

. La răscruci, existau

mutationes şi mansiones, reprezentând staţii pentru schimbarea cailor şi popasuri pentru călători.

În cele mai importante erau detaşaţi pentru pază subofiţeri-beneficiari consulari, sub

supravegherea cărora intra şi teritoriul respectiv.

În ceea ce priveşte reforma fiscală, Constantin cel Mare reuşeşte să perceapă cu

regularitate impozitele – auri lustralis collatio – de la negustori şi meşteşugari, şi să asigure pe

piaţă suficiente cantităţi de aur-solidus- , argint-siliqua- şi de bronz- follis-. Descoperirile din

Dobrogea înregistrează un număr însemnat de astfel de piese, şi, alături de plumburi sigilate,

completează imaginea unei intense circulaţii de mărfuri desfăşurată în acest teritoriu31

.

Teodosius I îi leagă pe coloni de pământ, dându-le avantaje precum scutirea de impozitul

„pe cap de om”, şi plata numai aceluia pe pământ.

Politica economică a lui Anastasius (491-518) se baza pe o administrare chibzuită a

fondurilor statului, ducând la acumulări de 320 000 livre, fiind şi o consecinţă a fiscalităţii

sporite, provocând răscoala ţăranilor aserviţi total.32

Sub Heraclius şi Constans II (641-668), aspectul monetar al provinciei Scythia Minor este

destul de dezvoltat, având în vedere descoperirile monetare, datate în secolele VI-VII33

.

I.4. Viaţa spirituală

Pe teritoriul Scythiei Minor datorită convieţuirii populaţiei autohtone cu cele de origine

greacă sau romană un intens schimb s-a raportat la nivelul societăţii, economiei, dar a cuprins şi

viaţa spirituală, realizându-se un schimb de idei religioase. Astfel caracterul politeist al

divinităţilor orientale se regăseau, răspândite încă din timpul perioadei elenistice, şi au corespuns

chiar şi primelor veacuri după Hristos.

La Histria, Tomis şi Callatis, se practicau cultele egiptene, încă din secolul III d.Hr., iar

prin intermediul militarilor, a negustorilor şi veteranilor s-au răspândit culte precum cel al lui Isis,

Harpocrate şi Bess-Pantheon, cultul lui Serapis, Jupiter, Mithras, Cibele, Attis, Men, etc.

30

Ibidem, p. 145. 31

Ibidem, p. 146. 32

Ibidem, p. 147. 33

Ibidem, p. 152.

16

Caracteristica acestor culte era apartenenţa la o „societate de mistere”34

, care nu interzicea

iniţierea în alte asociaţii religioase. Neofitul era admis în converticul pe baza unei iniţieri mai

mult sau mai puţin elaborate35

. Aceste religii de mistere conţineau promisiunea mântuirii

individuale ale iniţiatului. Speranţa salvării sufletului, în cadrul acestor culte s-a datorat

sincretismului religios, reprezentând nota dominantă a epocii. Ceea ce caracterizează sincretismul

reprezintă anvergura şi creativitatea acestuia, atât în cadrul spiritual roman, cât şi grecesc şi

egiptean.

În cadrul misterelor lui Isis, iniţiatul are posibilitatea de a depăşi termenul vieţii delimitate

de „Destin”36

, care în accepţiunea filozofilor capătă valenţele Providenţei, substituind rolul

Creatorului, făurind stelele.

Osiris este asimilat lui Dionysos, care ilustrează cosmologia concepută ca un

autosacrificiu al divinităţii37

. Totodată zeul Ra este socotit complementar al lui Osiris.

Serapis (Sarapis), este adus la demnitatea de mare zeu, iar numele său este derivat din

Oserapis, nume provenind la rândul său din „Osiris-Apis”.

Cultul Cybelei şi „Misterele” lui Attis ilustrează diversitatea structurală a creaţiilor

sincretiste. Piatra neagră38

reflectă originile străvechi ale cultului, şi tot piatra este cea care stă la

baza lui Attis şi a cultului său.

Această mitologie arhaică şi riturile sângeroase constituie originea unei „religii a

mântuirii”, iar din perspectivă mitico-rituală ilustra „misterul” vegetaţiei, sângele şi diferite părţi

ale corpului, oferite ca jertfă asigurau fertilitatea pământului.

Mithra, reprezintă parte integrantă a unui mit iranian, cu dezvoltări sincretiste, prin unirea

moştenirii iraniene cu miturile greceşi şi romane. Cultul lui Mithra asimilează curente spirituale

specifice epocii imperiale, cu implicaţie în cultele solare, fiind interpretată de către filozofi ca un

monoteism solar. Raporturile dintre Sol şi Mithra sunt înfăţişate în diferite ipostaze, fie ca

ascultător de zeul soarelui, fie cum este numit în unele inscripţii, Sol invictus. De asemenea,

mithraismul reprezenta cultul militarilor, mithraismul fiind un cult aproape secret, rezervat

militarilor, răspândindu-se prin intermediul legiunilor. În organizarea acestuia nu admitea

34

Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986 p. 205. 35

Ibidem, p. 205, include cateheza, ritul şi învăţătura ezoterică. 36

Ibidem, p. 206, în laudele lui Isis şi Osiris, zeiţa Fortuna proclamă „Destinul” supus ei. 37

Ibidem, p. 282, Dionysos fiind tăiat în bucăţi şi reînviat. 38

Ibidem, p. 277, piatra reprezintă un vechi simbol al zeiţei Mame-Pământ.

17

participarea femeilor39

, acest lucru făcând dificilă convertirea lumii la mithraism. Mai mulţi

împăraţi din motive politice au susţinut mithraismul, împăratul Diocleţian consacră la Carnutum

în anul 307 un altar dedicat lui Mithra, numit şi „binefăcătorul imperiului”. Victoria lui

Constantin la Podul Milvius, în 312, pecetluieşte soarta mithraismului, chiar dacă acest cult şi-a

regăsit prestigiul sub foarte scurta domnie a lui Iulian, împăratul-filozof care se declara mithraist.

Iniţiatul, se lega cu jurământ40

, şi trebuia să treacă prin şapte grade: corb (corax), soţie

(nymphus), solda (miles), leu (leo), persan (perses), sol, al soarelui (heliodromus) şi tată (pater).

Admiterea în primele grade putea fi acordată chiar şi copiilor, începând cu vârsta de şapte ani,

învăţând imnuri şi cântece, iar avansarea în diferitele grade se realiza după un anumit tipic41

.

Comunitatea mystilor era împărţită în două grupuri, unul care avea funcţia de slujire, iar celalalt

era participant.

Populaţia Scythiei Minor a îmbrăţişat aceste noi culte care au avut un rol fertilizator

pentru noua credinţă, reprezentând o tranziţie între păgânism şi creştinism. Ecoul cultelor de

mistere în primele secole ale erei creştine s-a datorat folosirii de către misionari şi iconografi, a

unor elemente ce ţin de componenţa acestora în scopul propagării creştinismului, deoarece era

mai uşor de acceptat la nivelul populaţiei. Identificarea mutuală a tuturor zeilor a dus la un

„monoteism” de tip sincretist, exploatat de cărte teosofii Antichităţii târzii.

Cele mai importante dovezi despre practicarea acestor culte o reprezintă descoperirile

arheologice. Reprezentative sunt riturile şi practicile ritual funerare folosite, atât în ceea ce

priveşte viaţa social-economică, dar şi ideologia societăţii din cetăţi sau aduse pe alte căi.

Ritul incineraţiei cu practica rituală tip „rug-busta” de tradiţie elenistica a fost adus din

Orientul Mijlociu de unităţile romane, în centrele de pe Dunăre. În perioada secolelor I şi II

incineraţia se generalizase ca o practică ritual-funerară în tot Imperiul Roman, iar inhumaţia

apare ca un nou obicei tot în aceasta perioadă, împrumutat tot din Orient ca urmare a răspândirii

practicii folosirii monumentelor din piatră – sarcofagelor. Acest obicei este practicat şi de către

păturile mai sărace ale societăţii indiferent de afinităţile religioase sau etnice.

39

Ibidem, p. 318. 40

Ibidem, p. 315, sacramentum. 41

Ibidem, p. 316-317, pentru neofitul care primea gradul milites, i se înmâna o coroană pe care trebuia să o refuze, pe

motiv că Mithra este singura sa cununa, iniţiaţii în gradul leo li se turna miere pe palme şi limbă, iar altor candidaţi li

se legau ochii, iar o ceată frenetică înconjurându-i imitau sunete specifice corbilor sau leilor. În alte reprezentări

mystul era legat la ochi, gol cu mâinile legate la spate, iar preotul înainta cu o spadă spre el.

18

La Isaccea (Noviodunum)42

, s-au descoperit două movile amplasate în vecinătatea unui

drum roman ce pornea de la cetate spre alte centre ale provinciei. În ceea ce priveşte amplasarea

mormintelor, acestea s-au săpat într-o anumită ordine, majoritatea fiind grupate spre extremitatea

tumulului, realizându-se în etape diferite, unele situându-se în perioada procesului de construcţie

a movilei. Construcţia gropilor s-a realizat în asa fel încât resturile cinerare s-au conservat destul

de bine, practicându-se ritualul funerar de tip rug-busta43

.

Pentru asigurarea unei conservări cât mai bune, mormintele au fost acoperite cu material

tegula, de obicei ţigle, cărămizi şi olane, iar la locul de îmbinare etanşarea s-a făcut şi cu un strat

de mortar, exemple fiind următoarele morminte:

Mormântul M1 având orientarea SSV-NNE, face parte din tumulul TI, prezintă tipul de

incineraţie rug-busta, resturile cinerare şi ofranda fiind acoperite cu material textil, erau protejate

apoi cu un acoperiş din ţigle şi olane. Inventarul este constituit din doi nasturi din os, descoperiţi

în partea centrală a gropii, fragmente ceramice de la vase mai mici, sparte ritual peste resturile

cinerare44

.

Mormântul M2 orientat E-V, are în componenţa sa o groapă cu două trepte, ritul

incineraţiei este de tip „rug-busta”, având un inventar bogat, constituit din elemente din bronz

care au servit ca decor la o lădiţă din lemn pentru obiecte personale, un colier alcătuit din 29 de

perle semisferice din aur, un ac de păr cu gămălia filigranată, un inel de aur, o broşură din aur, o

pereche de cercei din aur, o figurină din bronz, având forma unui cap de leu, cuie din fier,

provenite de la grătarul rugului, o monedă din bronz, precum şi alte obiecte de podoabă sau piese

decorative45

.

Mormântul M5 orientat SE-NV, conţine elemente tipice ritului de incineraţie rug-busta,

cuprinde un inventar alcătuit din plăcuţe de bronz ce au servit ca ornament, fragmente de

ceramică, fragmente de ţiglă de la acoperiş. Mormântul a fost distrus şi jefuit din antichitate46

.

42

Virgil Lungu, Începuturile creştinismului în Scythia Minor, în lumina descoperirilor arheologie, Ed. Arheologică,

Bucureşti, p. 29. 43

Ibidem, p. 31. 44

Ibidem, p. 40. 45

Ibidem, p. 42. 46

Ibidem, p. 45.

19

Alte construcţii cu scop ritual-funerar sunt reprezentate de altare, şi o platformă din

bolovani de piatră aşezaţi ordonat pe o suprafaţă trapezoidală, avand un simbol de ordin ritual-

funerar.

Mormântul M1 din cadrul tumulului TII reprezintă mormântul principal, având orientarea

NE-SV. Arhitectura a fost realizată din trei rânduri de cărămizi, pe una din suprafeţele

cărămizilor este imprimată pe diagonală, semnul X, precum şi o ştampilă ci inscripţia C Fl M47

(Classis Flavia Moesica). Inventarul este consituit din două amfore sparte, o amforă de tip

Pontic, o măsuţă, sau scaun care avea picioarele din fier, un mic altar două opaiţe şi un fragment

dintr-un castron48

.

M4 este un mormânt de înhumaţie, orientat NV-SE. Pe fundul gropii au fost descoperite

urmele unei podele din lemn. Inventarul a fost depus grupat în colţul de NV al gropii şi este

alcătuit din două cani cu gura trilobată, două caniţe, cuie din fier de la grătarul rugului, o casetă

cu obiecte personale, conservată foarte slab, cuprinzând cheiţa de la casetă ţi ţinte din bronz

folosite ca ornament, frunze de dafin, nouă margele din japsis, o mică brăţară din bronz, o

monedă49

.

În cadrul obiectelor folosite în practicile rituale predomină vasele ceramice. Acestea se

întâlnesc fie sparte peste mormânt în timplul incinerării sau imediat după terminarea acestui

proces, fie aşezate cu grijă ca ofrandă, pe treptele gropii.

Datorită folosirii ceramicii la scară largă se poate conduce la ideea la funcţionalitatea unei

industrii locale. Aceasta a putut să existe la Noviodunum, sau mai ales în teritoriul său, precum şi

în alte centre învecinate. Noviodunum era şi un mare centru comercial unde se producea un

intens schimb de mărfuri.

În ceea ce priveşte valorile mobilierului depus, demonstrează existenţa unei stratigrafii

sociale în comunitatea cetăţii. Bijuteriile descoperite, ca şi rămăşiţele acelor casete personale nu

puteau să aparţină decât unor persoane foarte bogate şi rafinate.

Ansamblul descoperirilor din necropolă aparţine populaţiei romane sau romanizate din

cetatea Noviodunum, fiind prezentă şi tradiţia mai veche a civilizaţiei elenistice.

47

Laurenţiu Radu, Noi descoperiri din necropola Callatiană, în Pontica, nr. 40, Constanţa, 2007, p 493. 48

Ibidem, p. 493. 49

Ibidem, p. 500.

20

În Mangalia (Callatis) cercetările arheologice au evidenţiat existenţa unei necropole care

a funcţionat în epoca elenistică, romană şi romano-bizantină, descoperindu-se opt morminte50

afectate, cu o singură excepţie.

M1 reprezintă un mormânt de înhumaţie în groapă simplă, conţinând material osteologic

aparţinând unui adult, orientat E-V, cu craniul la est, aşezat pe spate, ca inventar a fost găsit un

sigiliu fragmentar din fier aflat în zona braţului drept51

.

M2 reprezintă un mormânt de înhumaţie în groapă simplă, conţinând scheletul unui adult,

orientat E-V, cu craniul la est, cu o uşoară deviere spre sud, aşezat pe spate, braţele pe lângă corp

şi picioarele întinse, inventarul este constituit dintr-o monedă histriană, din argint, pe avers cele

două capete afrontate, pe revers vulturul pe delfin52

.

M3, mormânt de îmhumaţie, descoperindu-se fragmente osteologice şi un craniu uman, ca

inventar, s-a descoperit o amforă53

.

M4, mormânt de înhumaţie în groapă simplă, conţine resturile osteologice ale unui adult

orientat cu craniul la vest, cu o uşoară deviere spre sud, aşezat pe spate, braţele pe lângă corp şi

picioarele întinse. În componenţa inventariului intră două statuiete mici din lut ars, identice, cu

înălţimea de 0,10 m, reprezentând bustul unui personaj feminin, într-o poziţie rigidă. La mâna

stângă s-a identificat un inel din fier54

.

M5, mormânt de înhumaţie protejat de ţigle aşezate în două ape, conţinea scheletul unui

adult, orientat N-S, cu craniul la sud şi cu faţa spre est, braţele erau aşezate pe lângă corp şi

picioarele întinse. Nu s-a gasit inventar.55

M6, mormânt de înhumaţie în cistă realizată din blochete mici de calcar, orientarea cisteai

este SE-NV, observându-se doar câteva mici fragmente osteologice. Ca inventar s-a recuperat un

bol ceramic, datată în epoca elenistică, sec. II î.Hr. Câteva fragmente recuperate dintr-un obiect

din bronz, aparţin probabil unei fibule. Tot un mormânt în cistă a fost descoperit la Neptun şi

datat aproximativ în aceeaşi perioadă56

.

50

Ibidem, p. 501. 51

Ibidem, p. 501. 52

Ibidem p. 503. 53

Ibidem, p. 504. 54

Ibidem, p. 506. 55

Ibidem., p. 507. 56

Ibidem, p. 508.

21

M7, mormânt de înhumaţie cu firidă laterală blocată cu un zid din blochete din calcar.

Orientare E-V, cu o uşoară deviere spre sud. Scheletul, foarte slab conservat, era orientat cu

craniul spre est. Inventar: cană din sticlă cu corp globular, gât cilindric scurt, cu toartă masivă cu

denticuli, piese asemănătoare se află la Histria, în inventarul unui mormânt din prima jumătate a

secolului I d.Hr. Tot din inventar mai fac parte şi un unguentarium din sticlă, un pahar fragmentar

din sticlă, un inel din bronz cu gemăşi un alt inel din fier, tot cu gemă, slab conservat, cuie din

fier.57

M8, în profilul de sud al secţiunii s-a observat un craniu58

.

Din punct de vedere cronologic, patru morminte sunt de epocă elenistică, anume M1, M2,

M3 şi M4 având ca elemente comune tipul de mormânt în groapă simplă şi orientarea E-V a

scheletului, pe baza inventarului funerar datarea apreciată este sec IV î.Hr.

M6, pe baza inventarului, este datat în sec. II î.Hr., iar M5 şi M7 sunt morminte de epocă

romană timpurie59

.

Datele prezentate contribuie la o mai bună cunoaştere a necropolei aflate la nord de

zidurile cetăţii callatiene şi confirmă utilizarea acesteia o lungă perioadă de timp, din secolul IV

î.Hr., până în secolul I d. Hr.

Aceste descoperiri se află în sprijinul sincretismului determinat de mutaţiile de ordin

spiritual al societăţii, care va pregăti societatea pentru primirea noii religii, creştinismul.

I.5. Creştinismul. Factorii care au contribuit la răspândirea lui la

Dunărea de Jos

Promotorul creştinismului este Iisus Hristos60

, reprezentând pentru creştini o persoană

divino-umană, Fiul lui Dumnezeu, care s-a întrupat din Fecioara Maria şi a vieţuit ca persoană

istorică în timpul împăraţilor romani August (32 î.d.Hr.-14 d.Hr.) şi Tiberiu (14-37). Iisus Hristos

57

Ibidem, p. 510. 58

Ibidem, p. 510. 59

Ibidem, p. 512. 60

Pierre Geoltrain, Originile creştinismului, Ed. Polirom, 2002, pp. 172-176, despre istoricitatea lui Iisus, pe lăngă

documentele canonice (Sfânta Scriptură), mai există şi anumite scrieri apocrife (Evanghelia lui Petru, Evanghelia

secretă a lui Marcu, Papirusul Egerton, Evanghelia lui Toma), izvoare patristice (Didahia, Epistola lui Clement

Romanul către Corinteni, Epistolele lui Ignatie al Antiohiei), izvoare iudaice (Scrierile lui Flavius Josephus,

Talmudul din Babilon, Scrierile lui Pliniu cel Tânăr, Analele lui Tacit), şi izvoare musulmane.

22

s-a născut în anul 4 î.Hr.61

, în zilele lui Irod, regele Iudeii, şi ale procurorului roman Quirinius,

guvernator al Siriei, tradiţia creştină fixând ziua naşterii Lui Hristos la 25 decembrie în fiecare an.

Mesia sau Mântuitorul Hristos, a întreprins o activitate de învăţătură ce a durat peste trei

ani, vorbind şi lucrând în numele, autoritatea şi puterea lui Dumnezeu Tatăl, mărturisind înaintea

Apostolilor şi a oamenilor misiunea Lui dumnezeiască. A avut o viaţă morală de o curăţie şi

înălţime incomparabilă, a dat învăţături în cuvinte, parabole, fiind de origine dumnezeiască62

.

Evanghelia sau „Vestea cea bună63

”, de către Sfinţii Evanghelişti Matei, Macru, Luca şi

Ioan, este un mesaj religios şi moral, iar prin învăţătura sa Iisus Hristos urmăreşte mântuirea

omului.

În noua religie, ideea existenţei unui singur Dumnezeu spiritual, nevăzut şi infinit este

esenţială. Există un singur Dumnezeu adevărat în trei persoane sau ipostasuri, anume Tatăl, Fiul

şi Duhul Sfânt, care formează Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită.

Principiul şi temeiul raporturilor dintre oameni este iubirea, iar oamenii deveneau prin

iubire fraţi64

.

Datorită acestor învăţături, Iisus Hristos a fost arestat din ordinul procuratorului Ponţiu

Pilat (26-36 d.Hr.), la instigaţiile conducătorilor iudei şi judecat de marele arhiereu Caiafa şi de

Sinedriul iudeilor. Vina care i s-a adus lui Iisus Hristos este de natura religioasă şi politică, fiind

acuzat de blasfemie, deoarece S-a declarat pe Sine Fiu al lui Dumnezeu, dar şi pentru că S-a

declarat pe Sine „relege iudeilor”, ceea ce în concepţia conducătorilor iudei constituia o mare

teamă politică, astfel ajungându-se la condamnarea lui Iisus Hristos la moarte prin răstignire pe

cruce, sub regele Iudeii, Antipa, fiul lui Irod cel Mare.

În concepţia creştină, Iisus Şi-a afirmat dumnezeirea Sa nu numai prin cuvintele şi

învăţătura Sa, dar mai ales prin faptele, minunile şi profeţiile Sale. Minunea cea mai mare, este

învierea Sa din morţi. Astfel Iisus Hristos a unit strâns credinţa şi fapta, religia şi morala, prin

accentuarea nemuririi omului, El a ridicat considerabil sensul şi valoarea religiei.

61

Ioan Rămureanu, op. cit. p. 19, istoricii acceptă că Iisus Hristos s-a născut cu 4 ani mai înainte de 753 a.U.c., şi nu

cum greşit a stabilit Dionisie cel Mic. 62

Ibidem, p. 21. 63

Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005, p.

1137, cap. 28, versetul 19. 64

Ion Rămureanu, op. cit., p. 35, „Când Sfinţii Apostoli şi ucenici ai Mântuitorului nostru s-au împrăştiat peste tot

pământul locuit..., Petru a predicat evreilor din împrăştiere în Pont, Galatia, Bitinia, Capadocia şi Asia, ... ajungând la

Roma ...”.

23

După aceste evenimente, apostolii lui Iisus, au propovăduit credinţa cea nouă, după

porunca Învăţătorului lor, „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi

al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu

voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului”.

Astfel, Apostolul Petru, şi-a început activitatea misinoară printre iudei, în Palestina, în

cetăţi precum Lida, Iope, Cezareea Palestinei. În cuprinsul Asiei Mici a predicat comunităţilor

din Pont, Galatia, Capapdocia, Asia şi Bitinia, dar şi Macedonia, scriind primele Epistole. Acestă

informaţie este confirmată de istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea († 340), după relatările lui

Origen, (185- 254). Din Epistola I a lui Petru, reiese că acesta a predicat şi în Babilon, Corint.65

La Roma, Petru a fost închis de două ori în închisoare, suferind moarte martirică datorită

propovăduirii, fiind răstignit pe cruce, cu capul în jos

Apostolul Pavel a purtat mai iniţial numele de Saul, provenea dintr-o familie înstarită şi

avea cetăţenie romană. A acţionat împotriva creştinismului ca rabin, fiind persecutor, dar în urma

unui eveniment petrecut pe drumul spre Damasc, el se converteşte la creştinism. Predica în

sinagogile din Damasc, fapt care atrage dispreţul foştilor săi colaboratori. Pleacă într-o călătorie

misionară în anii 45-48, predicând în Seleucia, portul Siriei, insula Cipru, la Pafos, în provincia

Pamfilia, apoi provinciile Pisidia şi Laconia, propovăduind credinţa în oraşe precum Antiohia

Pisidiei, Iconiu, Listra şi Derbe. Participă la Sinodul Apostolic de la Ierusalim din anul 50,

dezbătându-se disputa legata de respectarea ceremoniilor iudaice în Biserică.

A doua calătorie misionară, a avut loc între anii 51-54, vizitând comunităţile din Siria,

Cilicia şi Licaonia, apoi Galatia, Frigia şi Misia, ajungând în oraşul Troa, unde convertesc pe

doctorul Luca. Predică apoi cu succes la Filipi, apoi prin Amfipolis, Apolonia şi Tesalonic, Atena

şi Corint66

.

A treia călătorie misionară a avut loc între anii 54-58, a vizitat Galatia, Frigia, Efes, unde

botează 12 ucenici ai lui Ioan Botezătorul. Părăsind Efesul, Pavel a călătorit în Macedonia în anul

57, apoi în Iliria, iar apoi la Corint. Revine în Ierusalim, undre intră în dispută cu iudeii. Este

arestat şi judecat, în cele din urmă ajunge la Roma, unde se preupune că a suferit moarte martirică

în anul 67, după tradiţia creştină, în aceeaşi zi cu Apostolul Petru67

.

65

Ibidem, p. 38. 66

Ibidem, p. 45. 67

Ibidem, p. 47.

24

Conform tradiţiei, din Istoria bisericească a lui Eusebiu de Cezareea (265-340), în anul

324, după relatările mai vechi cu un secol ale teologului alexandrin Origen, Apostolul Toma, în

urma tragerii la sorţi, a predicat în Parţia, apoi în India, unde a murit ca martir, Ioan în Asia,

Andrei a predicat în Scythia.68

I.5.1. Misionari la Dunărea de Jos

Apostolul Andrei

Sfântul Apostol Andrei provenea din Betsaida, provincia Galileea, era frate cu Sfântul

Apostol Siomn-Petru şi pescar asemenea acestuia, fiind cel dintâi chemat de Mântuitor ca să i se

alăture.

Despre Apostolului Andrei există detalii în cea mai veche scriere apocrifă realizată despre

Apostol, anume „Acta Andreae”69

, redactată în a doua jumătate a secolului al II-lea.

Tradiţia consemnată de „Acta Andreae”, conduce la ideea că în a doua jumătate a

secolului I, cultul Sfântului Andrei trebuie să se fi dezvoltat mai ales la Patras, întrucât

comunitîţile creştine păstrau un registru de episcopi şi martiri pentru celebrarea lor. Scriitorii

epocii patristice, precum Sfântul Hieronymus, Sfântul Grigorie de Nazians, istoricul Theodoretos

din Cyros, Gaudentius de Brescia, Sfântul Grigorie cel Mare, Pseudo-Ioan Chrysostomos,

Paulinus de Nola, confirmă veneraţia de care se bucura Andrei în Achaia.

„Faptele lui Andrei” s-au rspândit în toate mediile, unde creştinismul a fost propovăduit.

În Răsărit cea mai veche menţiune a acestei scrieri apocrife, este a lui Eusebiu de Cezareea. În

Istoria Bisericească, el plasează alături de „Faptele lui Ioan”, catalogându-le ca absurde şi

nepioase.

Ca şi celelalte „Fapte” apocrife, „Faptele lui Andrei” au fost apreciate pentru dualismul şi

ascetismul lor de către maniheieni70

, fiind citate chiar în „psalmii maniheieni”.

Chiar şi „Viaţa lui Andrei”, scrisă de Grigore de Tours, menţionează un episod întâlnit în

producţiile maniheiene.

68

Ion Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, apud Eusebiu de Cezareea, în Istoria Bisericească: „Când Sfinţii

Apostoli şi ucenici ai Mântuitorului nostru s-au împrăştiat peste tot pământul locuit, Toma, precum ne spune tradiţia

a luat ţara parţilor, Andrei, Scythia, Ioan, Asia, unde şi-a petrecut viaţa până ce a murit în Efes.” 69

Nelu Zugravu, Geneza crestinismului popular la români, Ed Institutului Român de Tracologie, Bucureşti, 1994, p.

144. 70

Maniheismul reprezenta o doctrină religioasă-filozofică din Orient, care îmbină zoroastrismul cu elemente creştine

şi budiste, susţinând ideea luptei veşnice între cele două principii, binele şi răul, avându-l ca promotor pe Mahiheu,

de origine persană.

25

Deşi au fost condamnate de către papalitate, scrierile au continuat să fie căutate, citite şi

respectate de creştini, însă pentru a fi acceptate de pietatea populară , scrierile apocrife au suferit

unele „remanieri” realizate de către Grigorie de Tours, autorul mărturisind că le-a retuşat pentru a

elimina unele părţi din lucrare.

De remarcat este faptul că apocrifa conţine date referitoare la viaţa creştinilor,

manifestarea acestora, deosebirea dintre ei şi cei care nu împărtăşiseră învăţătura creştină. Adepţii

predicii lui Andrei constituiau un grup aparte, foarte unit şi distinct de cei care nu erau creştini.

Grupul de credincioşi nu se numeşte încă „biserică”, dar se cheamă între ei cu apelativul de

„fraţi”, nefiind ataşaţi nici unei instituţii sau organizaţii71

. În ceea ce priveşte învăţătura despre

Dumnezeu, apocrifa conţinea influenţe gnostice72

.

O altă scriere apocrifă intitulată „Acta Andreae et Matthaei apud antropophagos”73

,

prezintă evanghelizarea şi a altor teritorii din afara Imperiului Roman, avându-l ca prim-

protagonist pe Matei care predinând printre antropofagi a fost închis într-un oraş al cărui nume nu

este pomenit, iar Andrei călătoreşte pe mare, ajugând în ţinutul antropofagilor, îl eliberează pe

antemergătorul său, ajungând în cele din urmă în Achaia.

Varianta latină a scrierii Marthyrium Matthaei denumeşte numele cetăţii antropofagilor cu

numele de Mermidonia sau Mirmidonia, corespunzând confrom anumitor opinii cu numele unei

localităţi din Chersonesul tauric, confirmând o tradiţie orală despre activitatea Sfăntului Andrei în

Scythia Mare, în nordul Mării Negre.

Aceste scrieri cu influenţe din literaturile altor doctrine sau chiar păgâne pun sub semnul

întrebării autenticitatea acestora74

.

Apostolul Andrei, conform traditiei crestine, a predicat mai intai în provinciile Asiei Mici,

Capadocia, Galatia, Pont, indeosebi în cetatea Trapezunt, Bitinia şi Tracia, şi „in regiunile care se

intind pana la Dunare”, după cum se afirma în Sinaxarul Bisericii de Constantinopol. Sfantul

Hipolit(170-236), sustine de asemenea în scrierile sale apostolatul în teritoriul locuit de sciti şi

71

Ionel Ene, Apocrifele „Faptele Sfântului Apostol Andrei”, în Teologie şi istorie la Dunărea de Jos, Ed. Episcopiei

Dunării de Jos, Galaţi, 2000, pg. 79-80. 72

Ibidem, p.80. 73

Nelu Zugravu, op. cit., p. 145, „Faptele lui Andrei şi Matei la antropofagi”. 74

Ibidem. p. 146.

26

traci, de către sfântul apostol andrei. în Doctrina syriaca a apostolilor referitor la aria de

misionarism a Apostoluli Andrei, aceasta cuprinde „Niceea, Nicomidia, Bithinia şi Gothia”75

.

În ceea ce priveşte teritoriul Scythiei Minor, geograful grec Strabon (63 î.Hr.-21 d.Hr.),

face câteva referiri în lucrarea sa Geografia, despre „Mikra Skythia”76

, afirmând că această

denumire purta şi teriotoriul Dobrogei de astăzi. Poetul Ovidiu (43 î.Hr-17 d.Hr.), afirma în

„Tristele şi Ponticele” că a fost exilat la Tomis printre „sciţi”.

Cu privire la creştinarea teritoriului Scythiei, Origenes scria că foarte mulţi dintre britani,

germani, daci, sarmaţi şi sciţi n-au auzit cuvântul Evangheliei”77

, Tertulian în lucrarea sa

intitulată „Împotriva iudeilor”, că Hristos „stăpâneşte” şi „în ţinuturile sarmaţilor, dacilor,

germanilor şi sciţilor. Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful (100-165), în lucrarea sa „Dialogul cu

iudeul Trion”, afirma că „nu există nici un neam...dintre cei care trăiesc la corturi şi crescând vite,

la care să nu se facă rugăciuni în numele lui Hristos cel răstignit”. Din aceste scrieri nu se poate

trage concluzia că popoarele la care s-a făcut referire împărtăşeau credinţa creştină, ci doar că

numele lui Hristos era cunoscut de către acestea.

Provincia Scythia Minor a fost înfiinţată la sfârşitul secolului al III-lea, iar în timpul lui

Origenes, din punct de vedere administrativ o Scythie romană nu exista, în schimb denumirea

putea să nu existe şi totuşi teritoriul să fi purtat numele de „scitic” în vorbirea curentă78

. Schytia

putea reprezinta aşadar teritoriul din dreapta Dunării, numit mai târziu provincia Schytia Minor,

care a fost evanghelizată de către Apostolul Andrei79

.

Aria de misionarism a Apostolului Andrei nu trebuie privită cu sens restrictiv datorită

faptului că Apostolul putea predica atât în Scythia Mare, cât şi în Scythia Mică80

, pornind de la

Ierusalim, parcurgând Asia Mică, unde au fost întemeiate numeroase Biserici de Sfântul Apostol

Pavel şi Barnaba, dar existau încă provincii în care nu se propovăduise cuvântul Evangheliei.

Sciţii, deşi puţini numeroşi, ar fi putut primi creştinismul prin intermediul apostolului, iar cetăţile

75

Nicuşor Morlova, Sfântul Apostol Andrei, părintele creştinismului românesc, în Izvoarele creştinismului românesc,

Ed. Arhiepiscopiei „Dunărea de Jos”, 76

Strabon, Geografia, 7.4.5; 7.5.12, denumirea a fost folosită pentru zona Crimeii, din sudul Ucrainei de azi, dar în

urma trecerii sciţilor din acea zonă în teritoriul Dobrogei actuale, acesta s-a numit Scythia Mică; alte referiri se mai

găsesc cu privire la locuitorii de pe acest teritoriu 77

Mircea Păcurariu,Istoria Bisericii Ortodoxe Române,I, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe

Române, Bucureşti, 1996, Comentariul 39 la Evanghelia de la Matei, XXIV, 14 78

D. M. Pippidi, Contribuţii la istoria veche a României, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 483 79

Jaques Zeiller, Les origines chretiennes dans les provinces danubiennes de L'Empire romain, „L erma di

bretschneider”, Roma, 1967, p 29 80

Sabin Verzan, Sfântul Apostol Andrei, Ed. Diacon Coresi, Bucureşti, 1988, p. 146

27

greceşti precum Apolonia, Mesembria, Callatis, Istropolis, continuând dincolo de Dunăre cu

Tyras şi Olbia aveau nevoie de un prim-pedicator al creştinismului81

.

Sfântul Apostol Andrei a rămas în conştiinţa şi spiritualitatea neamului românesc şi prin

intermediul folclorului, al obiceiurilor şi al colindelor. Tradiţia constituie o sură importantă de

informaţii, datorită faptului că, în ciuda caracterului folcloric, există totuşi un sâmbure de adevăr

în ceea ce privesc aceste isorisiri.

În provincia istorica Dobrogea este perpetuată legenda trecerii Apostolului Andrei cu un

toiag în mână prin Scythia Minor, faptul că ar fi trăit în două peşteri. Tradiţia mai consemnează şi

că şederea acestuia a fost de scurtă durată, numai de două zile, precum şi relatarea unor minuni,

cum ar fi izvorâtul apei din piatră. În sudul Moldovei exită tradiţia cum că Sfântul Andrei se lupta

cu intemperiile iernii precum şi cu animalele din aceste părţi, iar lumea era tulburată de haitele de

lupi , însă Apostolul „a închis gura lupilor”82

şi a vindecat oamenii. Există hidronime şi toponime

cum ar fi „Peştera Sfântului Andrei”, sau „Pârâiaşul Sfântului Andrei”. Unele povestiri folclorice

afirmă că Decebal şi Traian83

au văzut pe Apostol.

În privinţa obiceiurilor, în credinţa poporului român „Noaptea Sfântului Andrei” este

jubileul strigoilor şi al lupilor, iar în ziua închinată sartororii Apostolului, pe 30 noiembrie, există

obiceiul ca ramuri verzi sa fie puse într-un vas cu apă, ţinute până la Anul Nou, pentru a umbla

colindătorii cu ele84

.

1.5.2. Apostolul Filip

Informaţiile referitoare la apostolatul Sfântului Filip în „Scythia” provin din izvoare

occidentale târzii, primul dintre ele reprezintă o lucrare apocrifă intitulată „De historia certaminis

apostoli libri decem”85

, compusă de un autor de limbă latină cunoscut sub numele de Pseudo-

Abdias, care a trăit în secolul al VI-lea în Gallia.

Conform acestei apocrife, Filip, consătean al lui Petru şi Andrei, fiind originar tot din

Betsaida Galileei, a predicat Evanghelia cu ardoare, timp de douăzeci de ani, neamurilor din

Scythia. Prins de autorităţi, a fost dus înaintea statuii lui Marte şi pus să sacrifice, printr-o minune

81

Jaques Zeiller, op. cit., p 30 82

Nicuşor Morlova, op. cit., p. 21 83

Există o baladă care afirmă că atât Decebal cât şi Traian, au vizitat schitul Apostolului, însă fără ca cei doi să se

închine 84

Nicuşor Morlova, op. cit. p23 85

Nelu Zugravu, op, p. 155, Despre istoria luptei apostolice în zece cărţi

28

acesta a reuşit a scăpa nu numai de apostazie, dar a putut predica timp de un an dogmele

fundamentale ale creştinismului, câştigând mulţi adepţi.

Acest text a stat la baza informaţiilor despre apostolatul lui Filip din diferite scrieri

bisericeşti, în special martirologii, redactate în ultimele secole ale mileniului I sau în veacurile de

mijloc. Arhiepiscopul Ado de Vienne (799-875), a folosid de asemenea datele lui Pseudo-Abdias

în martirologiile sale şi a redactat o „Cărticică despre sărbătorile Sfinţilor Apostoli şi a celorlalţi,

care au fost discipoli sau apropiaţi şi succesorii înşişi ai Apostolilor”.

În această lucrare el afirmă că după convertiea Scythiei, Filip a rânduit pelângă diaconi şi

preoţi mai mulţi episcopi86

.

O explicaţie privind teritoriul evanghelizat de Filip o poate reprezenta asocierea repetată

fâcută de Noul Testament între Filip şi Andrei, dar şi de celebrarea cultului Sfântului Filip la

neamurile germanice, în aceeaşi lună în care era sărbătorit şi Andrei, în noiembrie.

1.5.3. Niceta de Remesiana

Rolul acestui misionar este destul de important în răspândirea creştinismului în a doua

jumătate a secolului al IV-lea, începutul secolului al V-lea.

Misionarul a luptat pentru răspândirea cuvintelor Evangheliei ân părţile Olteniei şi

Munteniei de azi.

Om învăţat, autor al scrierilor cu caracter religios şi prieten cu Paulinus din Nola, predică

şi scrie în limba latină timp de aproape jumătate de secol.

Ştiri despre Niceta se regăsesc în „Catalogul bărbaţilor de seamă” a lui Gennadius,

Niceta compunând două lucrări, una candinaţilor la botez, alta, creştinilor abătuţi din calea cea

dreaptă87

.

Este autorul imnului „Te Deum”, una din cântările de slavă cele mai celebre

alecreştinităţii de limbă latină.

Obârşia lui Niceta pare să fie latină, acest lucru reiese din versurile atribuite lui de către

Paulinus, Niceta fiind la el acasă, în Remesiana. Numele de Niceta88

şi faptul că a scris în latină

cu o elebanţă aprecibilă, îl reprezenta ca un om de cultură latină.

86

Virgil Lungu, Începuturile creştinismului în Scythia Minor, în lumina descoperirilor arheologice, în De la Dunăre

la Mare, p. 21. 87

D. M. Pippidi, Contribuţii la istoria veche a României, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 497, „Instructionis

libellos sex” şi „Ad lapsam curginem libellum.”

29

Remesiana (Respublica Ulpaniorum), era cetatea episcopală a lui Niceta89

, făcea parte ăn

secolul al IV-lea din provincia Dacia Mediterranea.

Pe Niceta îl apropia de latinitate pe lângă preferinţele personale şi poziţia geografică a

Remesianei, raportul dintre Occident şi această episcopie persistă prin faptul că papa Damasus a

acordat episcopului de Tessalonic, Acholius demnitatea de vicar, iar jurisdricţia se întindea şi pe

cuprinsul Daciei Mediterranea.

Prietenia dintre Paulinus şi Niceta, primul închinându-i un poem din care reiese

fizionomia morală dar şi referiri cu privire la activitatea de misionar, permit unele aprecieri

privind etatea celor doi, Paulinus având în anul 398 vârsta de 45 de ani, iar Niceta avea 60 de

ani90

. Din versurile poemului rezultă aria de misionarism în care a activat Niceta, anume în vest

Scupi, în sud Philippi iar în est Tomi.

I.5.4. Factori social-economici

În ceea ce priveşte răspândirea creştinismului în nordul Dunârii, în secolele I-III, nu există

mărturii literare sau arheologice sigure. Această constatare nu exclude însă posibilitatea existenţei

unor comuităţi de creştini izolaţi, chiar şi în primele trei secole creştine. În lipsa dovezilor literare

sau arheologie, există argumente de ordin logic-istoric.

Învăţătura creştină s-a putut răspândi în nordul Dunării prin colonişti. Ei proveneau mai

ales din provinciile din sudul Dunării, precum Dalmaţia, Moesia Superior şi Inferior, Pannonia,

Tracia, dar şi din altele precum Grecia, Asia Mică, Siria, Egipt, Gallia, etc. Între aceşti colonişti

au fost şi creştini, mai ales că unii au provenit din Asia Mică şi Siria, unde creştinismul a fost

propovăduit chiar de către Apostoli, de către Petru, Pavel şi Ioan, dar şi din Iliria, provincie

evanghelizată în secolul I. Aceşti colonişti proveneau mai mult din oraşe, unde învăţătura creştină

s-a răspandit mai repede decât în mediul rural91

.

88

Ibidem, p 500, faţă de Nicetas sau Nicetes. 89

Ibidem, p 501, Bela-Palantia de azi, cca. 30 km. Sud-est de Niş, Serbia. 90

Ibidem, p 502. 91

Mircea Păcurariu, op. cit., p 65, exemplul cuvântului păgân, din română, paganus indica pe locuitorul de la ţară

necreştinat, dintr-un pagus, adică sat.

30

Printre sclavii coloniştilor înstăriţi sau ai funcţionarilor de stat puteau fi şi creştini, care la

rândul lor au împărtăşit credinţa autohtonilor, coloniştilor sau veteranilor. Cazuri de sclavi

încreştinaţi există şi în Noul Testament92

.

Creştinismul a mai putut pătrunde prin intermediul ostaşilor din armata romană, a

uniăţilor militare de elită sau auxiliare. Printre soldaţi au fost şi creştini, lucru dovedit prin

relatarea din Faptelele Apostolilor că primul soldat încreştinat a fost sutaşul Corneliu93

. Unele din

trupele staţionate în cetăţile din cuprinsul Dunării de Jos, erau aduse din teritorii în care

învăţătura creştină era cunoscută încă din secolul I, precum Legio a V-a Macedonica, care a fost

adusă spre sfârşitul secolului I din Palestina.

Negustorii puteau contribui şi ei la creştinism prin via activitate comercială ce se

desfăşura între cetăţile din cuprinsul Dunării de Jos şi centre economice din Asia Mică, insulele

greceşti, Macedonia, Tracia, Iliria, zone în care învăţătura creştină a fost propovâduită de către

Apostoli. Nume de negustori încreştinaţi se cunosc din Noul Testament94

.

Captivii aduşi de către goţi în urma incursiunilor în sudul Dunării, sau din Asia Mică,

printre care se aflau şi creştini dar şi preoţi, fapte relatate în Istoria Bisericeasca a lui Filostorgius

(368-425).

I.6. Mărturii lingvistice pentru originea şi vechimea creştinismului

la Dunărea de Jos

Din terminologia creştină de origie latină din limba română reiese că aproape toate

cuvintele de bază ale credinţei şi unele forme ale cultului creştin au fost create până în secolul IV.

Cercetând aceste cuvinte, se constată provenienţa unora din lumea romană păgână, dar primind

un sens specific credinţei creştine, iar altele au fost create pe loc, cu scopul de a exprima noile

noţiuni de credinţă.

Τermeni din lumea romană păgână. Cuvântul biserică95

derivă din latinescul basilica,

la rândul său format din grecescul βασιτή (împărat) şi οίτία (casă). Prin basilica se înţelege

92

Biblia sau Sfânta Scriptură, exemplul lui Onisim din Epistola către Filimon. 93

Ibidem, Faptele Apostolilor, Cap. X. 94

Ibidem, Faptele Apostolilor, XVI, 14-15, referitor la Lidia şi „casa sa”. 95

Mircea Păcurariu, op. cit, p. 72. În limba română veche- băserică, bisearică, beserică.

31

reşedinţă regală96

, apoi un edificiu folosit pentru judecătorie, în care dreptatea se împărtşea îm

numele îmăratului. Când Constantin cel Mare a acordat libertate creştinismului, a cedat

creştinilor, pentru săvârşirea cultului, edificiile vechilor judecătorii, numite basilicae, deoarece

creştinii nu doreau să se închine lui Dumnezeu în fostele temple păgâne, devenind astfel locaşuri

de rugăciune97

.

Termenul de basilica a apărut la începutul secolului al IV-lea, neavând accepţiunea

termenului „ecclesia”, anume şi de comunitate şi de clădire, ci doar arhitectonic, preluat după

rangul celor ce le construiau. Ecclesia domina în ciuda eforturilor părinţilor bisericii iar termenul

de basilica era folosit doar de comunităţile bine delimitate geografic şi izolate de restul lumii

romanice. După misionarismul la nordul Dunării, după anul 350, s-a uilizat şi termenul de

basilica98

.

Termenul Dumnezeu provine din Domine Deus, iar în vechea formă populară fără „i”,

Domne Deus, reprezintă veche invocaţie păgână adoptată şi de creştinii din Dacia şi Moesia99

.

Duminică provine din „dies dominica”, adică ziua Domnului, termen care a înlocuit

sărbătoarea păgână dies solis.100

Etimologia cuvântului Crăciun, după teoria cercetătorilor Vasile Pârvan,101

Sextil

Puşcariu, Teodor Capidan, Nicolae Drăganu, P. P. Panaitescu, provine din latinescul calatio. La

romani prin clatio se înţelegea convocarea poporului de către preoţii păgâni în fiecare zi a lunii ,

pentru anunţarea sărbătorilor din luna respectivă.

Floriile102

poartă numele unei sărbători păgâne de primăvară, adică sărbătoarea zeiţei

Flora sau a florilor, care se prăznuia primăvara, fiind apropiată ca data de Intrarea Mântuitorului

în Ierusalim.

Rusaliile îşi au numele din vechea sărbătoare păgână Rosalia, zi a pomenirii morţilor,

prăznuită în timpul primăverii, când înfloreau trandafirii. Datorită faptului că Pogorârea Duhului

Sfânt se prăznuia în acelaşi timp, creştinii i-au atribuit numele vechii sărbători păgâne.

96

Ş. Nicolae, Pătrunderea şi dezvoltarea creştinismului în Schytia-Minor, în De la Dunăre la Mare, Ed.

Arhiepiscopiei Tomisului şi Dunării de Jos, Galaţi, 1977, p. 21. 97

Ion Ionescu, Începuturile creştinismului românesc daco-roman, Ed. Universităţii din Bucureşti, Buc. 1998, p. 32 98

Vasile Pârvan, Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman, Ed. Atelierele grafice SOCEC & Co.,

societate anonimă, Bucureşti, 1911, p. 91. 99

Ibidem, p. 106. 100

Mircea Păcurariu, op. cit. p 71. ziua soarelui 101

Vasile Pârvan, op. cit. p. 109. Sărbătoarea a fost întrebuinţată şi pentru naşterea Domnului. 102

Mircea Păcurariu, op.cit. p. 75. forma veche populară era denumită flurii.

32

Sărbătoare derivă din „dies servatoria” prescurtare din „conservatoria” zi închinată zeilor

care apărau trupeşte şi sufleteşte pe om.

Păgân, vine din latinescul paganus, însemnând om de la ţară, care trâieşte într-un pagus

(sat). În secolul al IV-lea, când creştinismul a devenit religie tolerată, cuvântul paganus a devenit

sinonim cu aderent al vechii religii, datorită pâtrunderii lente a învăţăturii creştine la sate.

Termeni cu înţeles excusiv creştin. Creştin derivă din forma latină vulgară chrestianus.

Cuvântul este folosit încă din timpul lui Tertulian şi Lactanţiu (240-317), care mustrau pe cei

neştiutori care făceau uzanţă de cuvintele chrestianus şi Crest.

Verbul a boteza derivă din latinescul baptisto-are, la rândul său derivat din grecescul

βαπτίζω, însemnând „cufund în apă”. Cuvântul din greacă cu înţelesul latin constituie cuvântul

potrivit pentru exprimarea acestei taine.

Unii termeni de credinţă au fost realizaţi pe loc, termeni precum „înviere”103

,

reprezentând o noţiune teologică importantă a doctrinei creştine, „credinţă”104

, „credeu”,

reprezentând numele simbolului de credinţă niceo-constantinopolitan, „făcătorul lumii”, din

facio-ere şi lumen-inis, cu sensul de univers, „împărăţia lui Dumnezeu”, „Tată”, pentru

Dumnezeu, „Fiul” pentru Iisus Hristos, „Treime”, „Fecioară” cu referire la Maica Domnului,

„martir”, din martur, la rândul lui din latinescul martyr-is, „Bobotează”, „câşlegi”, reprezentând

intervalul dintre posturi, „împărtăşanie”, din în şi partio-ire, etc.

I.7. Episcopate la Dunărea de Jos

În această provincie s-a putut stabili că, începând cu sfârşitul secolului V şi continuând în

cursul celui următor, au existat 15 episcopate, nu unul singur, cum se crezuse până atunci. Despre

un singur episcopat - şi anume cel de la Tomis105

- vorbesc scriitorii eclesiastici, Sozomen şi

Theodoret de Cyr (ale căror ştiri au fost preluate de scriitori bizantini Nicetas Choniates şi

Nikephoros Kallistos Xanthopoulos), apoi actele sinoadelor din secolele IV-V, în care se găsesc

numai iscăliturile episcopilor de Tomis, şi o lege a împăratului Zenon din jurul anului 480.

Descoperirea în 1960, la Callatis, a unei importante inscriptii pusă în amintirea unor episcopi

103

Ibidem, p. 77. din prefixul „in” şi substantivul viere, formă populară din verbul vivo-vivere, însemnând a trăi cu

sensul de revenire la viaţă. 104

Ibidem, din credo-ere, vulg. credentia. 105

Epifanie Norocel, Pagini din istoria veche a creştinismului la români, Ed. Episcopiei Buzăului, 1986, p. 19.

33

locali, apoi saparea a trei palate episcopale la Histria, Callatis şi Tropaeum Traiani, ca şi aflarea

altor numeroase antichităti creştine, au permis reluarea cercetării unor surse antice, neglijate de

cercetători sau considerate ca şi cum nu au valoare reală, şi s-a ajuns la concluzia, admisă azi

aproape unanim, că în Dobrogea a existat o mitropolie care avea în subordine 15 scaune

episcopale. Opt dintre aceste episcopate functionau în cetăti aşezate pe malul drept al Dunării şi

este sigur că activitatea lor nu se limitează doar la zona din interiorul provinciei, ci se întindeau şi

dincolo de ea, în stânga Dunării, în rândul populţtiei autohtone şi a celei barbare.

Biserica din Scythia Minor, ca şi celelalte episcopate106

aflate de-a lungul Dunării, a avut

un rol decisiv în răspândirea creştinismului în stânga Dunării şi apoi în menţinerea lui de-a lungul

secolelor. Prin activitatea misionara a unor însemnaţi episcopi de Tomis, credinţa a futut fi

răspândită.

Vetranion (Bretanion), În anul 369 venind la Tomis împăratul roman Valens din

Constantinopol, care mărturisea învăţătura lui Arie. Acesta a obligat pe episcope sş primească la

slujbă şi pe arieni, s-a izbit de cuvântarea neclintită a lui Vetranion, apărând Ortodoxia,

potrivithotărârilor Sinodului I Ecumenic de la Niceea. Împăratul l-a exilat pe episcope, dar la

scurt timp l-a reaşezat în scaud de teama unei răscoale a „scţicilor”.

Lui Vetranion107

i-a urmat Gherontie (Terentius), care a luat parte la lucrările Sinodului II

Ecumenic de la Constantinopol.

În 392, era episcop de Tomis Teotim I, „scit” de neam. Acesta ducea o viaţă sfântă, fiind

un om învăţat care a scris în greceşte câteva lucrări scrute, sub forma unor dialoguri, cu cuprins

moralizator. La sinoadele ţinute între anii 400 şi 403 la Constantinopol, el a luat apărarea

Sfântului Ioan Gură de Aur în faţa adversarilor săi.

Timotei a luat parte la lucrările Sinodului Ecumenic al IIIlea din Efes, din anul 431.

Împreună cu majoritatea celor prezenţi a semnat actul de condamnare a lui Nestorie.

Ioan a combătut de asemenea nestorianusmul şi monofizismul, iar Alexandru a participat

la un sinod ţinut la Constantinopol în anul 449, împotriva lui Eutihie, şi a semnat hotărârile

Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon, deşi nu participase la lucrări. După Teotim II şi

Paternus, ultimul episcope cunoscut în Tomis este Valentinian.

106

Termenul de episcopie au avut un caracter tehnic, oficial, şi nu a aparţinut limbii vorbite, Ion Ionescu, op.cit., p.

124. 107

Nicolae Dură, „Scythia Minor” (Dobrogea) şi Biserica ei Apostolică, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,

2005, p. 22.

34

Nu se ştie care au mai fost episcopii care au urmat lui Valentinian, dar dintr-o listă a

tuturor eparhiilor subordinate Patriarhiei din Constantinopol, de la începutul secolului al VI-lea,

rezută că în Scythia Minor existau alte 14 scaune episcopale, şi anume la Aciopolis, Capidava,

Carsium, Callatis, Constantiana, Histria, Tropaeum Traiani, Troesmis, Noviodunum, Aegysus,

Salsovia, Halmyris, Zaldapa şi Dionysopolis, alte ştiri despre ele nu se cunosc, probabil încetâdu-

şi activitatea, ca şi Episcopia Tomisului, prin anul 602, o dată cu marea penetraţie avaro-slavă în

Dobrogea de astăzi spre Balcani.

35

Capitolul II

POLITICA ÎMPĂRAŢILOR ROMANI FAŢĂ DE CREŞTINI

II.1.Persecuţiile împotriva creştinilor

Răspândirea creştinismului a întâmpânat de la început unele piedici şi greutăţi. În afară de

prigonirile pe care le-au îndurat din partea iudeilor şi a păgânilor, relatate în cartea Faptele

Apostolilor, creştinii au avut de înfruntat persecuţii grele, sîngeroase şi de lungă durată din partea

autorităţii romane de stat punând Biserica însaşi în grea cumpănă. Prigoanele sângeroase au

început sub Nero (54-68) şi au durat până la inceputul secolului IV. Persecuţiile nu s-au

caracterizat prin continuitate dar au durat mai mult de jumatate din perioada cuprinsa între anii 64

şi 313. Persecutiile sunt numite de obicei după numele imparatilor care le-au dezlantuit say au dat

edicte speciale de urmarire şi pedepsire a creştinilor. Crestinismul a fost socotit ca religie

nepermisa108

, desi unii imparati sau guvernatori au avut faţă de creştini o atitudine indiferentă sau

chiar binevoitoare.

Persecuţiile au avut un caracter ocazional şi local, până la împăratul Deciu (249-251).

Începând cu acest împărat, persecuţiile au devenit generale şi sistematice, reglementate prin legi

de stat, prin edicte, cu valabilitate generală

108

Religio illicita, Mircea Păcurariu, Ortodoxe Române,I, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe

Române, 1992, p. 83.

36

II.1.2.Persecuţii cu caracter local

Împăraţii prin care persecuţiile au căpătat un caracter local sunt Nero, Domiţian, Traian,

Adrian, Antonin Piosul, Marcu Aureliu, Comod, Septimiu Sever, Caracalla, Alexandru Sever şi

Maiximin Tracul.

Nero Claudius Caesar (54-68), s-a născut în anul 37 şi căsătorit cu Octavia. Din anul 60

urmează modelul lui Caligula (despotismul oriental-elenistic). Acuzat ca este autorul incendiului

izbucnit la Roma în anul 64 care a distrus două treimi din oraş109

, bucurându-se de simpatia

mulţimii , i-a învinuit pe creştini de această calamitate. Chiar nedovedită, învinuirea a declanşat o

mare prigoană împotriva creştinilor, Nero persecuta pe creştini pe baza formulei „non licet esse

vos”. Persecuţia contra creştinilor a cunoscut momente crude şi nemaivăzute: creştinii erau

aruncaţi fiarelor în arene, alţii erau arşi pe rug, sfâşiaţi de animale şi martirizaţi multe alte feluri

Nu este cunoscut numărul mucenicilor, dar se apreciază a fi fost mulţi, printre care, după Tacitus

şi Clement Romanul, martirizarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, primul „ţintuit” pe cruce, iar

cel de-al doilea decapitat110

.

Nefiind cunoscuţi martiri şi în alte oraşe, este considerat că persecuţia s-a limitat numai

asupra creştinilor din Roma.

Decretat desenat„hostis publicus” (duşman public) şi condamnat la moarte la 9 iunie 68,

Nero se sinucide rostind cuvintele „Qualis artifex pereo”.

Titus Flavius Domitianus (81-96) s-a născut în anul 51, fiu al lui Vespasian şi Flavia

Domitilla şi a fost desemnat succesor la tron în 79 de fratele său mai mare, Titus.

Domiţian se autointitulează “dominus et deus”111

şi guvernează pe baza despotismului, ca

şi Caligula şi Nero. Una dintre cauzele persecu’iei a fost refuzul cre;tinilor de a plăti „fiscus

judaicus”, anume impozitul perceput de la iudei, după dărâmarea templului din Ierusalim, în anul

70, creştinii declarând că nu sunt evrei112

.

109

10 din cele 14 regiuni ale oraşului, Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei,

Trinitas, 2001, p.38. 110

Lactantius, De Mortibus persecutorum (Despre morţile persecutorilor), Ed. Amarcord, Timişoara, 2000, II. p. 6. 111

Nicolae Chifăr, op. cit., p. 39. 112

Ioan Rămureanu, op.cit., p. 58.

37

El a persecutat şi rude cum ar fi vărul său Flavius Clemens şi soţia acestuia Flavia

Domitilla, consulul Acilius Glabrio şi mulţi alţii, iar după tradiţie Sfântul Apostol şi Evanghelist

Ioan a fost exilat în insula Patmos între anii 90-95.

Persecuţia lui a fost scurtă, el căzând victimă unui complot organizat de Partenius,

comandantul gărzii palatului şi de soţia sa Domitilla Longina. După el, senatul l-a proclamat

împărat pe Nerva (96-98) care nu a mai dat curs acuzaţiilor împotriva creştinilor.

Marcus Ulpius Traianus (98-117) s-a născut în sudul Spaniei în anul 53, fiind un foarte

bun militar, administrator şi cel mai însemnat cuceritor roman după Iulius Caesar.

A realizat primul rescript referitor la ideile sale despre creştini, fiind emis datorită unei

scrisori din partea lui Pliniu cel Tânăr în 111-112 din care Traian afla că datorită creştinilor

templele se goleau, nu se mai respectau sărbătorile, iar animalele nu se mai cumpărau pentru

sacrificii.

Traian hotărăşte ca să fie persecutaţi cei care sunt dovediţi şi denunţaţi, iar cei care nu

apostaziază să fie pedepsiţi. În concluzie creştinii nu erau pedepsiţi datorită faptului că încălcau

legile, ci datorită numelui de creştin113

.

Ca martiri mai însemnaţi din acea perioadă sunt sfinţii Ignatie al Antiohiei murind aruncat

la fiare în anul 107 şi Simeon al Ierusalimului.

Publius Aelius Hadrianus s-a născut în Italia în anul 76, a fost ales împărat la

insistenţele soţiei lui Traian, Plotina, când acesta era pe patul de moarte. Era caracterizat printr-o

mare pasiune de a cunoaşte cât mai multe, fiind un iubitor de cultură şi artă şi poate din această

cauză el a încercat să liniştească furia maselor precizând ca oamenii să nu fie deranjaţi, însă dacă

denunţătorii creştinilor au dreptate, acei creştini să fie aduşi în faţa tribunalului. Lui i-au fost

adresate primele Apologii, compuse de Quadratus şi Aristide din Atena114

.

Antoninus Pius (138-161), s-a născut în anul 86 şi provine dintr-o familie senatorială din

Galia. În timpul domniei sale a asigurat statului o bogăţie financiară, o bună administraţie fiind

considerat tipul împăratului ideal. Cu toate că el nu a persecutat creştinii, totuşi au existat martiri

datorită unor guvernatori provinciali115

.

113

Nicolae Chifăr, op.cit., p. 40. 114

Ibidem, p. 40. 115

Ibidem, p. 40.

38

Cea mai cunoscută persecuţie din timpul său este cea de la Smirna unde au murit 11

creştini, unul apostaziind. Aici cade victimă şi episcopul Policarp la 23 frebruarie, 155 fiind

străpuns cu pumnalul şi apoi ars pe rug.

Important este faptul că Antonin Piosul i-a adresat o Apologie Sfântul Justin Martirul,

reproducând în final şi rescriptul lui Adrian116

.

Marcus Annius Verus s-a născut 121 în Peninsula Iberică. Numele lui este schimbat în

Marcus Aelius Aurelius Verus de către Antonin Piosul căsătorindu-se cu fiica lui Antonin,

Faustina117

.

Acesta era preocupat de filosofie, de cultură şi în general de învăţământ. Din cauza

filosofiei stoice şi a raţiunii de stat declanşează persecuţia după principiul neronian : „non licet

esse vos”118

.

La Roma a suferit moarte martirică tânăra nobilă romană Cecilia şi filosoful creştin Iustin

împreună cu 6 creştini denunţaţi de Crescens în 165.

O altă persecuţie este cea din Galia în Lungdinium (Lyon) şi Vienna, pe valea Ronului, în

177, unde au murit 48 martiri majoritatea de origine orientală. Cei mai cunoscuţi sunt: Blandiana,

Ponticus, diaconul Sanctus, medicul Alexandru, Maturus, Attalus, Vivliada, Vettius, Epagathus şi

marele episcop al Lugdinunumului (Lyon), Potin în vârstă de 90 ani. Trupurile lor au fost lăsate

câteva zile în văzul tuturor după care au fost arse şi cenuşa aruncată în râul Ron.

Alţi martiri cunoscuţi în timpul Împăratuşui Marcu Aureliu au fost episcopul Publius

(Atena), Sagaris (Laodicea) şi Carpus, diaconul Papylus şi creştina Agayhoniki (Pergam).

Lui Marcu Aureliu i se atribuie un edict de toleranţă pentru creştini datorită victoriei

romanilor asupra quazilor şi marcomanilor în 174 , victorie atribuită rugăciunilor creştinilor care

au scăpat armata de secetă.

La 17 martie 180 împăratul a murit, probabil de ciumă, ridicându-se în memoria sa o

columnă cu scene din primul război cu marcomanii.

Lucius Aelius Aurelius Commodus Antonius este fiul lui Marcu Aureliu şi al Faustei.

Spre deosebire de tatăl său care îi oferise o educaţie aleasă, el trăieşte o viaţă dezorganizată şi

116

Ibidem, p. 41. 117

Ibidem, p. 41. 118

Ibidem, p. 42.Fiind influenţat atât de scriitori păgâni ostili creştinismului, anume Fronton şi Celsus, cât şi de

mulţimea agitată din cauza calamităţilor.

39

scandaloasă. Historia Augusta (cap.XIX, 2) îl caracterizează ca "neruşinat, necinstit , spurcat la

gură, murdar şi desfrânat, mai crud decât Domiţian, mai necurat decât Nero"119

.

Faţă de creştini s-a arătat tolerant, dar totuşi au fost „grupul martiri scilitani”120

, 12 la

număr, în anul 180, actul lor martiric fiind primul document creştin în limba latină. Alţi martiri au

fost senatorul roman Apollonius care este decapitat în 181 la21 aprilie, alţii în Asia Proconsulară,

Frigia şi Siria. Sfârşitul domniei s-a arătat mai tolerant faţă de creştini, datorită soţiei sale Marcia,

care îi simpatiza pe creştini.

Septimiu Sever s-a născut în anul 146 în oraşul Leptis Magna şi căsătorit cu fiica unui

preot sirian Iulia Domna. La început era indiferent datorită faptului că, spune Tertulian, avea la

palat un creştin, Proculus Torpacion, care-l vindecase de o boală.121

În 197 izbucneşte o

puternică persecuţie în Africa datorită unor revolte în Orient. În Alexandria a murit ca

martir Leonida, tatăl lui Origen şi unii elevi şi catehumeni cum ar fi Plutarh Sarenus, Heraclide şi

Heron, Sarenus, Potamiana şi mama acesteia Marcela, Herais şi un soldat Basilide. În

Cartagina îm 202 Perpetua şi scalva acesteia Felicitas şi încă patru creştini: Saturnius, Secundus,

Saturus şi Revocatus, iar la Lungdunum a murit ca martir Sfântul Irineu. Moare în 4 ferbruarie

211 la Eburacum în Britania lăsând conducerea Imperiului fiilor săi, Caracalla şi Geta.

Sub Caracalla (211-217)122

, persecuţia din Africa a cunoscut şi mai mari proporţii, ea

fiind declanşată din cauza refuzului unui subofiţer creştin de a purta coroană de lauri cu prilejul

unei ceremonii ăn cinstea împăratului. Persecuţia s-a extins apoi în Apus.

Marcus Aurelius Severus Alexander (222-235), provenea din Fenicia şi câştigă simpatia

Romei fiind declarat împărat în 222. El favoriza cultele orientale, iar Hristos apărea ca un zeu

alături de ceilalţi zei. În camera unde se închina în fiecare dimineaţă se găseau scris versetul de la

„Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea”123

, numită „regula de aur”.

Creştinii aveau de revendicat un teren de la cârciumari, iar împăratul le dă câştig creştinilor:

"Vreau mai bine ca Dumnezeu să fie adevărat într-un chip oarecare pe acest loc, decât să-l dau

cârciumarilor". Alexandru Sever avea ca mamă pe Iulia Mammaea, care dialoga cu Ipolit la

Roma şi cu Origen în Antiohia. În anul 235 Alexandru şi mama sa au fost ucişi la Mogontiacum

119

Ibidem, p. 43. 120

Ioan Rămureanu, op. cit. , p. 59. 121

Nicolae Chifăr, op.cit. p. 45. 122

Ibidem, p. 45. 123

Biblia sau Sfânta Scriptură, Luca 7, 13 şi Matei 7, 12.

40

(Mainz) datorită unor nemulţumiri ale legiunilor cantonate pe Rhin124

.

Caius Iulius Verus Maximianus (235-238) a făcut o strălucită carieră militară având o

puternică forţă fizică. Maxim Tracul este declarat „hostis publicus” de Antonius Gordianus

Sempronianus, dar iese învingător la Cartagina. El este omorât de soldaţii din Italia pe când

încerca să cucerească Aquileea. Maximianus declanşase o persecuţie împotriva clerului creştin.

Eusebiu de Cezareea spune că Maxim a poruncit uciderea "conducătorilor Bisericii, vinovaţi de

învăţătura cea după Evanghelie" („Istoria bisericească”, VI, 28). La Roma sunt exilaţi doi

episcopi rivali Ponţian (230-235) şi Ipolit (235) care au murit în Sardinia, iar în Orient au suferit

moarte martirică preotul Protoctist, diacon Ambrozie şi mulţi alţi creştini din Capadocia125

.

Sub împăraţii Gordianus al III-lea (238-244) şi Filip Arabul (244-249), nu s-au

înregistrat martiri în timpul lor, iar Fericitul Ieronim spune că Filip Arabul ar fi fost primul

împărat roman creştin126

.

II.1.3.Persecuţii cu caracter general

Împăraţii sub care persecuţiile au căpătat un character general sunt Decius, Gallus,

Valerian, Gallienus, Aurelian şi Diocleţian.

Caius Messius Quintus Decius (249-251) se confruntă cu Filip Arabul la Verona pe care

îl ucide, iar cu privire la creştinism, acesta dorea distrugerea sa considerând că este un element

care contribuie la distrugerea Imperiului. Horărăşte ca persecuţia să devină generală urmă

urmărind distrugerea creştinismului ca religie. Decius dă un edict de persecuţie în anul 249127

prin care creştinii indiferent de vârstă, stare socială erau obligaţi să vină personal şi să

apostazieze. Cei care fugeau li se confiscau averile şi când se întorceau acasă erau ucişi, dar cel

mai des se urmărea apostazierea lor şi nu uciderea lor.

Erau foarte mulţi creştini care apostaziau împreună cu episcopul Evdemon al Smirnei şi

aceştia au fost împărţiţi în patru categorii128

după gravitatea lor. Moarte martirică au suferit

episcopul Fabian al Romei, Alexandru al Ierusalimului, Vavila al Antiohiei, Saturnin al Tolosei,

124

Nicolae Chifăr, op.cit p. 46. 125

Ibidem, p. 47. 126

„ primus de regibus romanis christianus fuit”, Nicolae Chifăr, op.cit. p. 51. 127

Ibidem, p. 52. 128

sacrificati, (cei care sacrificau zeilor), thurificati, (cei care aduceau ca sacrificii numai ardere de tămâie),

libellatici (cei care obţineau un certificat -libellus- că au sacrificat zeilor, obţinut de cele mai multe ori pe bani) şi

acta facientes (cei care declarau la interogatoriu că nu sunt creştini), Nicolae Chifăr, op.cit. p. 51.

41

preotul Pionius din Smirna. După un an de persecuţii, împăratul şi-a dat seama că Biserica era

foarte puternică şi nu putea fi distrusă. Deciu moare în 21 noiembrie 251, în luptele cu goţii în

Moesia.

Trebonius Gallus (251-253), persecuţia a fost reluată datorită fanatismului roman

influenţat de diferite calamităţi cu care se confrunta imperiul. Printre cei persecutaţi este şi

episcopul Corneliu al Romei129

.

Publius Licinius Valerianus (253-260), s-a născut în anul 218 şi în timpul acestuia se

face prima divizare geografică a Imperiului. Ca persoană era cinstit şi onest, dar foarte

influenţabil130

.

La început el a tolerat pe creştini, dar este influienţat de Macrian, un păgân fanatic care îl

corupe pe Valerian să dezlănţuie persecuţia împortiva creştinilor considerând că va putea acoperi

o parte din deficitul economic cu averile lor. Acesta emite edictul din august 257 şi din 258

obilgând creştinii să sacrifice zeilor şi confiscându-le averile.

Printre martiri se numără şi episcopul Sixt al II-lea al Romei, Ciprian al Cartaginei,

Fructuosus al Tarragonei cu diaconul Laurenţiu şi Dionisie al Alexandriei, iar în Africa, 153 de

creştini sunt aruncaţi intr-o groapă cu var nestins, alţii aruncaţi în arenă şi sfâşiaţi. Moare la

Edessa într-un conflict cu Shapur I la 260 căzând prizonier, este jupuit de viu, iar trupul său este

umplut cu paie şi aşezat într-un tempu.

Gallienus (260-268)131

, renunţă la persecuţii împotriva creştinilor datorită soţiei sale

Salonina, prietena creştinilor şi datorită sorţii tatălui său. Emite un rescript de toleranţă unde i se

înapoiază Bisericii bunurile confiscate, iar creştinii îşi practică cultul în pace.

Lucius Domitius Aurelianus (270-275), s-a născut la 214,originar din Moesia şi îşi

adoptă titulatura de „Dominus et Deus”132

(Domn şi zeu) datorită faptului că restabileşte unitatea

Imperiului şi datorită cultului zeului Mithra pe care îl practică. În 174 dă un edict împortiva

creştinilor, iar în 275 este asasinat la Caenophrurium aproape de Bizanţ.

Caius Aurelius Valerius Diocletianus (284-305), s-a născut în Dalmaţia la 240 dintr-o

129

Ibidem, p. 52. 130

Ibidem, p. 53. 131

Ibidem, p. 53. 132

Domn şi zeu, Nicolae Chifăr, op.cit. p. 54.

42

familie săracă, fiind fiu de ţăran, sau după Eutropius fiul unui scrib sau libert133

. Din momentul în

care devine împărat, începe o reorganizare riguroasă a administraţiei imperiului roman.

El inagurează o nouă formă de guvernare, „tetrarhia” şi îl asociază pe Maximian ca

Augustus, iar după aceasta cei doi îşi asociază câte un Cezar, Diocleţian pe Galerius, iar

Maximian pe Constanţiu Chlorus.

La început Diocleţian s-a arătat tolerant cu creştinii, dar Galerius era anticreştin, iar în 297

Galerius obţine o victorie împotriva perşilor şi declanşează prigoana contra creştinilor.

Au suferit moarte martirică Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă

(Capadocia), Antim, episcopul Nicomidiei, Sfânta Varvara (Egipt), Sfinţii Doctori fără de arginţi

Cosma şi Damian (Cilicia), Sfinţii mucenici Adrian şi Natalia (Nicomidia), sfintele Agapi, Irina

şi Hiona (Tesalonic).

La 24 februarie 303, împăraţii Diocleţian, Galeriu (293-311), ginerele său, Maximian

Hercule (286-305) şi Constanţiu Chlor (293-306), au dat primul edict de persecuţie împotriva

creştinilor din cele patru134

, trei în 303 şi al patrulea în ianuarie-februarie 304, prin care

prevedeau dărâmarea lăcaşurilor de cult creştine, interzicerea adunărilor creştine, arderea cărţilor

sfinte şi a arhivelor creştine, pedeprirea aspră a clericilor şi creştinilor care nu apostaziază de la

credinţa în Hristos, pierderea averii, a privilegiilor şi funcţiilor de stat, exilul, etc.

În cursul lunii aprilie 303, cei patru împăraţi au dat un al doilea edict contra creştinilor,

mai aspru ca cel dintâi, care lovea mai ales clerul. Edictul ordona să fie puşi la închisoare

episcopii, preoţii, diaconii, lectorii şi exorciştii, dacă nu apostaziază de la credinţa creştină, iar cei

ce refuzau să aducă sacrificii zeilor erau ucişi.

La 27 septembrie 303135

, au dat un al treilea edict, prin care porunceau ca episcopii,

preoţii, diaconii şi membrii clerului inferior închişi să fie puşi în libertate, dacă sacrifice zelior,

iar dacă nu, să fie pedepsiţi cu moartea. Se urmărea, asftel, convertirea clericilor creştini la

păgânismul greco-roman.

În ianuarie-februarie 304, Maximian Galeriu despre care Lactantius afirmă că era mai rău

decât toţi prigonitorii cunoscuţi136

, smulse lui Diocleţian publicarea celui de-al patrulea edict de

133

Iosif Constantin Drăgan, Mileniul imperial al Daciei, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 208. 134

Actele Martirice, Studiu introductiv, traducere şi note, Ioam Rămureanu, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, p.183. 135

Ibidem, p. 184. 136

Lactantius, op. cit., IX (1).

43

persecuţie, neputând „să domolească nebunia unui individ furibund”137

, cel mai grav dat de

împăraţii romani până atunci, care imita edictul lui Deciu din 249-250, şi edictul lui Valerian din

258, prin care se declara război general contra creştinismului şi nimicirea lui totală.

În provinciile răsăritene şi în provinciile dunărene ale Imperiului Roman, unde domnea

Diocleţian, cu reşedinţa la Nicomidia, în provincial Bitinia, şi ginerele său, Galeriu, care avea

reşedinţa la Sirmium, în provincial Pannonia Inferior, prevederile celor patru edicte s-au aplicat

cu cea mai mare stricteţe, încât numeroşi creştini şi clerici au căzut ca martiri în persecuţia

dezlănţuită de cei doi împăraţi romani.

II.2.Martiri creştini la Dunărea de Jos

Istorisirea celor îndurate de creştinii care pentru mărturisirea lui Hristos sufereau torturi,

închisoare, pedepse, ni s-au păstrat, pentru o parte din ei, diverse fragmente în actele zise

martirice.

Acestea există sub forma unor copii de pe procesele verbale de judecată, obţinute de

creştini de la tribunale; acestea se numesc propriu-zis „acte” (acta) şi sunt de mare valoare

istorică138

.

Altele sunt povestiri scrise de creştinii contemporani, martori ai întâmplărilor, sau pe

baza mărturiilor unor martori contemporani, care fără să fie de faţă la chinurile

martirilor, au istorisit suferinţele acestora din auzite. Uneori şi-au scris pătimirea lor,

până aproape de moarte, martirii însuşi, ca Sfânta Perpetua. Aceste istorisiri ale

arestării, judecării, chinurilor şi morţii lor martirice, se numesc în general ,,martirii”.

Valoarea lor este mare pentru credinţa şi viaţa credincioşilor, în epoca persecuţiilor din

timpul împăraţilor romani. Ele se citeau la cult, pentru îmbărbătarea şi edificarea

credincioşilor.

. Actele sau faptele martirilor sunt documente civile, oficiale, contemporane cu

întâmplările pe care le povestesc. Ele sunt procese verbale ale şedinţelor de judecată

ale martirilor, cuprinzând interogatoriul luat de proconsul sau guvernator, răspunsurile

acuzaţilor, sentinţa şi uneori dovada că sentinţa s-a executat. Aceste procese-verbale,

scrise de grefierii statului, se păstrau în arhive139

.

Creştinii puteau, uneori, cu complicitatea funcţionarilor, să obţină copii de pe

aceste procese-verbale, cărora ei le adăugau câteodată o mică introducere şi o mică

concluzie. Deşi scurte şi seci, aceste documente au o valoare istorică considerabilă,

137

Ibidem, XI (4). 138

Actele Martirice, op. cit., p. 186. 139

Ibidem, p. 10

44

pentru că ele redau situaţia exactă a ceea ce s-a petrecut cu cei mai mulţi dintre

creştinii condamnaţi la moarte în vremea persecuţiilor. Aproape aceeaşi valoare istorică

au istoriile mărtirilor, documente intitulate Patimi sau martirii, redactate de martori

oculari sau contemporani vrednici de crezare. Deşi neoficiale, aceste piese au mare

importanţă pentru că ele sunt relatări făcute de persoane care au asistat la procesul şi

executarea martirilor şi pentru că aceste relatări au fost însuşite de o Biserică sau alta şi

trimise ca documente oficiale altor Biserici, cum e cazul cu Martiriul Sfântului

Policarp, trimis de Biserica din Smirna către Biserica din Philomelium, cu Scrisoarea

comunităţilor de la Lyon şi Viena către comunităţile din Asia Mica şi Frigia, descriind

persecuţia creştinilor de la Lyon ş.a140

. Actele martirice oficiale şi relatările martorilor

oculari au mare valoare pentru istorie şi pentru râvna pentru desăvârşire. Personajele:

judecători, grefieri, martiri, au atitudini reale, cerute de situaţia în care se aflau fiecare.

Cuvântările judecătorilor şi ale martirilor sunt mai lungi şi mai înflorite în relatările

martorilor oculari decât în Actele oficiale, ca de exemplu în Actele lui Apoloniu şi

Martiriul lui Pioniu. Uneori judecătorii fac eforturi spre a uşura situaţia martirilor, iar

când nu reuşesc-şi aceasta se întâmplă aproape întotdeauna- ei îi condamnă cu părere

de rău pe acuzaţi. Aceştia, în general, răspund cu precizie la întrebări, dar uneori trec la

atac împotriva religiei sau culturii păgâne.

Din epoca persecuţiilor Bisericii de către împăraţii romani în secolele I-IV,Biserica a

moştenit cultul martirilor, care s-a născut ca o manifestare firească a

credinţei creştine, pe care martirii creştini au mărturisit-o cu statornicie şi curaj, şi s-auîncoronat

pentru chinurile îndurate şi pentru moartea lor martirică cu cununa nemuririi şi a vieţii veşnice.

Martirii creştini au suferit cu un curaj neînfricat, care a uimit lumea greco-romană,

toate torturile şi pedepsele inventate de fanatismul şi brutalitatea lumii păgâne, care ura

pe creştini, dispreţuia credinţa lor într-un Dumnezeu spiritual şi invizibil, lua în

derâdere credinţa lor în învierea morţilor şi în viaţa viitoare şi nu avea nici o preţuire

pentru viaţa lor morală, curată şi sfântă.

La îngrozitoarele suferinţe fizice, se adăugau suferinţele morale ale martirilor

creştini provocate de grija pentru părinţii, fiii, fiicele, rudeniile şi prietenii lor. Martirii

le-au suportat pe toate cu un eroism fizic şi moral unic, care a forţat chiar admiraţia

păgânilor. Curajul martirilor a făcut pe mulţi păgâni să treacă la creştinism: ,,Semen

est sanguis christianorum”141

Atitudinea morală a martirilor creştini în faţa morţii este vrednică de toată lauda,

căci ei au renunţat la toate ale lumii acesteia, la părinţi, la fii şi fiice, la fraţi şi la surori,

la rude şi prieteni, din dragoste nemărginită pentru Dumnezeu cel nevăzut şi pentru

Domnul Iisus Hristos şi învăţătura Sa mântuitoare. Prin aceasta, ei au împlinit cu

prisosinţă cuvintele Mântuitorului, care a spus: ,, Oricine va mărturisi pentru Mine

înaintea oamenilor, şi Eu voi mărturisi pentru el înaintea Tatălui Meu care este în

140

Ibidem, p. 11 141

,,Sângele creştinilor este o sămânţă” , scria Tertulian., Actele Martirice, p. 7.

45

ceruri”… şi ,, Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este

vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de

Mine”142

.

Martirii creştini au murit cu bucurie, senini şi răbdători în chinuri şi moarte, fără

revoltă şi orgoliu, modeşti, fără să se laude cu sacrificiul vieţii lor în faţa păgânilor,

rugându-se pentru prigonitori lor, iertându-i, aşa cum Domnul Hristos a iertat pe cei ce

L-au răstignit143

, încrezători în dreptatea cauzei sfinte pentru care I-a întărit

în mijlocul celor mai grozave chinuri şi suferinţe, că însuşi Domnul Hristos va fi

împreună cu ei şi va suferi împreună cu ei, bucurându-se că în modul acesta ei devin

părtaşi la suferinţele şi moartea Domnului Hristos pe cruce.

Aceste istorisiri ale arestării, judecării, chinuirii şi morţii martirilor, fie că le-au scris

martirii înşişi, fie că le-au scris alţi creştini după procesele verbale luate de la tribunalele romane,

sau după cele văzute sau auzite de ei de la creştinii care au fost martori oculari, se numesc în

genere ,, martirii” sau ,, passiones”144

.

Creştinii au făcut totdeauna deosebire între cultul Sfinţilor şi cultul păgân al

morţilor şi eroilor. Ei nu cinsteau pe Sfinţi ca păgânii pe zei, căci rugăciunea lor se

îndrepta, prin mijlocirea Sfinţilor, către Dumnezeu. Sfântul este un intercesor, un

mijlocitor bine plăcut lui Dumnezeu, care, investit cu cinstea şi nimbul sfinţeniei, se

roagă pentru creştini.

Martirii au fost îngropaţi cu deosebită cinste. Trupurile, resturile sau osemintele

lor au fost îngropate de creştini cu mare grijă, dragoste şi pietate. Pe mormintele

martirilor sau în apropierea acestora, s-au ridicat primele locaşuri creştine de cult,

numite „martyria”145

. La mormântul martirilor, creştini se adunau şi săvârşeau cultul, în

deosebi Sfânta Euharistie, în ziua aniversării morţii lor, pe care o numeau „ ziua

naşterii” , căci au trecut din moarte la viaţă . Din aceste însemnări, s-au format martirologiile şi

calendarul creştin.

În cinstea martirilor şi Sfinţilor s-au ridicat locaşurile de cult, iar numele lor a început

să se dea şi se dă până azi ca nume de botez.

Cele mai importante surse sunt Breviarul siriac, „Breviarum Syriacum”, cel mai vechi

martirologiu răsăritean, scris de un , între 370-380 şi păstrat într-o prescurtare a lui încadrată în

Martirologiul latin, Martirologiul numit Hieronymian146

şi Sinaxarul Bisericii

Constantinopolitane, reprezenând o listă de sfinţi alcătuită în secolul VIII, care stă la baza

calendarului ortodox de azi.

142

Biblia, Evanghelia după Matei, 10, 32, 37-38. 143

Biblia, Evanghelia după Luca, 23, 34. 144

Actele Martirice, p. 13. 145

Ibidem, p. 15 146

Atribuit lui Eusebiu Hyeronimus, reprezentând o compilaţie apuseană din secolul VII, care stă la baza

Martirologiului roman (catolic) de azi. Ene Branişte, Martiri şi Sfinţi pe pământul Dobrogei de azi, în De la Dunăre

la Mare, p. 35.

46

Informaţiile din actele martirice şi din aceste martirologii, a căror exactitate a fost pusă la

îndoială147

, au fost confirmate de curând, în cazut câtorva martiri dobrogeni, rpin unele

descoperiri arheologice importante, cum ar fi bazilici, inscripţii, oseminte de martiri 148

, care

atestă existenşa acestor martiri şi cinstirea lor în localităţile în care ei sunt pomeniţi în vechile

martirologii.

II.2.1. Martiri la Tomis

În cuprinsul cetăţii Tomis (Constanţa de azi), fiind metropola provinciei Scythia Minor,

s-au descoperit numeroşi martiri, marea majoritate fiind din timpul persecuţiei lui Diocleţian,

Maximian, Galeriu şi Liciniu (290-325). Fiind cel mai important centru creştin al acestei

provincii şi sediu episcopal, cel puţin până în secolele V-VI, este normal ca în această zonă să

existe un număr mai mare de creştini decât în alte cetăţi.

Vechile sinaxare greceşti şi mineiele ortodoxe de azi (inclusiv cele româneşti) pomenesc

la 13 septembrie şi istorisesc, pe scurt, chinurile a şase martiri care au pătimit la Tomis, sub

împaratul Liciniu (320-323): Macrobiu, Gordian, Ili sau Helia, Zotic, Lucian şi Valerian. La

acestia, Actele martirice din martirologiul roman „Acta Sanctorum”149

adaugă pe Seleucus şi

mulţi alţii, care au pătimit tot atunci (în Martirologiul hieronymian Macrobiu, Gordian şi

Valerian sunt pomeniţi la 15 septembrie, împreună cu Straton, menţionat şi la 5 iulie, cu un alt

grup de martiri, iar Gordian e numit episcop).

Actele martirice originale ale acestui grup de martiri nu ni s-au păstrat, dar conţinutul lor

a fost rezumat în scurta însemnare care istoriseşte viaţa şi pătimirea lor în sinaxarul din mineiul

ortodox (la 13 septembrie) şi Acta Sanctorum din martirologiul roman (la 15 septembrie).

Macrobiu şi Gordian erau doi tineri originari din Asia Mică150

, unul din Paflagonia, celălalt din

Capadocia, şi serveau la curtea împărătească a lui Liciniu. Destituiţi din funcţie pentru credinţa

lor creştină (probabil în 319, când creştinii au fost îndepărtaţi din armată şi din funcţiile de stat),

au fost exilaţi în Scitia, la Tomis, unde sunt obligaţi să asiste la interogatoriul judiciar al sfinţilor

Zotic, Lucian şi Ili (Elie), care au fost apoi decapitaţi. Macrobiu şi Gordian împărtăşesc şi ei până

la urmă soarta acestora, fiind condamnaţi de către guvernatorul Maxim al Moesiei, au fost

147

Ibidem. 148

Sfinte moaşte. 149

Actele Martirice. Ene Branişte, op. cit. p. 36. 150

Mircea Păcurariu, op. cit., p. 87.

47

surghiuniţi şi arşi de vi151

. Valerian a murit mai pe urmă, plângând pe mormintele fraţilor săi de

credinţă. Deşi au murit, probabil, la date diferite, pomenirea lor a fost înscrisă pentru toţi în

aceaşi zi (13 septembrie).

La 15 septembrie martirologiul roman, pe lângă grupul martirilor pomeniţi în sinaxarul

ortodox la 13 septembrie şi pe lângă Seleucus şi Straton indică, în plus, pomenirea următorilor

martiri tomitani: Marcial (Martial), Victurus (Victorius), Marina (Marinus sau Murina), şi

Servulus, despre care nu se dau informaţii asupra datei şi felului pătimirii lor, dar care au pătimit,

după toate probabilităţile, tot în persecuţia lui Liciniu152

.

Primii trei din această grupă apar, în Martirologiul hieronymian, cu zi de pomenire şi la

27 mai, împreună cu Ili (Helia), Lucian şi Zotic, amintiţi mai-nainte. Zotic, martirul de la Tomis,

nu trebuie confundat cu cel de la Noviodunum, de care va fi vorba mai departe. Sărbătoarea

sfinţilor Straton şi Valerian, din grupul martirilor tomitani de la 13 (15) septembrie, se făcea,

după martirologiul roman şi în Alexandria Egiptului la 12 septembrie, cu un grup de alţi martiri

locali (egipteni), înecaţi în mare pe timpul lui Maximian (probabil la 304)153

.

La 1 ocotmbrie în martirologiul roman sunt indicaţi ca sărbatoriţi la Tomis martirii

Priscus14

, Crescens (Crescentius) şi Evagriu15

, împreună cu alţii, ale căror nume nu ni se dau, dar

le găsim, enumerate în continuare, în Martirologiul Hieronymian, la aceeaşi zi: Denegothia,

Faust (Faustin), Marcial (Martial), Ianuarie, Alexandru, Euprob (Eupratus, Eutropiu), Pigra,

Dignus, Gottia sau Cotia, Saturnus16

(Saturnina)17

, Sepus (Spes sau Spens), Castus, Primus,

Donatus, Passicus (Pafficus), Probus (Prepus), Digna şi Christus (Charistus). Nu se dau amănunte

despre ei, dar numele lor se regăsesc în diferite martirologii locale vechi.

Astfel, după opinia aghiografilor contemporani, Denegothia reprezintă o diformare din

Dinogetia, denumirea vechii cetăţi romane şi apoi bizantine (satul Garvan-Bisericuta, jud.

Tulcea), despre care va fi vorba mai departe, ceea ce însemna că o parte din grupul martirilor

pomeniţi în vechile martirologii la 1 octombrie (şi anume cei care urmează în lista după

Denegothia) erau de orgine din această localitate sau măcar cinstiţi aici în ziua respectivă154

.

Trei dintre sfinţii acestui grup, şi anume Faustin, Marcialis (Martial) şi Ianuarie, ar fi, de

exemplu, sfinţi apuseni, martirizaţi la Cordova, în Spania, unde erau sărbătoriţi la 13 octombrie.

151

Ibidem, p 87. 152

Ene Branişte, op. cit., p. 36 153

Ibidem, p. 37. 154

Ibidem, p. 37.

48

Crescens (Crescentiu) şi Evagriu sunt sfinţi tomitani, care sunt pomeniţi în martirologii şi la 3

aprilie împreună cu alţi martiri (vezi mai departe). După o informaţie dintr-un martirologiu local,

spaniol, moaştele Sfântului Evagriu, împreună cu ale altor sfinţi de la Tomis, ar fi fost luate şi

duse în mânăstirea Sfântul Vasile din oraşul spaniol Cuellar (dioceza Segovia), unde se bucura de

cinstire până azi, la 1 octombrie155

. Transferarea sfintelor moaşte s-a făcut, probabil, după

căderea Tomisului sub barbari, cum s-a întâmplat, în aceeaşi epoca, şi cu moaştele sfântului

mucenic Dasius de la Durostor. Priscus este, probabil, unul dintre sfinţii martirizaţi sub Valerian

(253-260) şi pomeniţi în Martirologiul Hieronymian la 28 decembrie, de origine fie egipteană, fie

din Italia, unde erau sărbătoriţi (la Capua) la 1 septembrie. În sinaxarele din mineiele ortodoxe

întâlnim, de asemenea, mai mulţi martiri cu acest nume, sărbătoriţi la diferite date156

.

Alexandru a fost identificat cu Alexandru de la Drizipara (Drusipara, în Tracia, între

Constantinopol şi Adrianopol), care a suferit mucenicie acolo şi a avut pe mormântul lui o

biserică distrusă de avari spre sfârşitul secolului al şaselea. Pomenirea lui se păstrează până azi în

sinaxarul din mineiul ortodox la 25 februarie, unde se spune ca sfântul era de fel din Cartagina şi

a trăit pe vremea împăratului Maximian. După ce a suferit acolo chinuri pentru credinţa creştină,

a venit în Tracia, la Marcianopol, unde, propovăduind pe Hristos, după multe şi îngrozitoare

chinuri I s-a tăiat capul. Precum vom vedea, el era cinstit nu numai în regiunea unde pătimise

(vechea Tracie, Moesia şi Macedonia), ci şi în nordul Dobrogei de azi, la Dinogetia (vezi mai

departe)157

.

Saturnin (Saturnius)158

poate fi unul dintre numeroşii martiri cu acest nume, care au

suferit moarte mucenicească în diferite locuri şi timpuri şi care sunt sărbătoriţi la diverse date.

Sinaxarele din mineiele ortodoxe păstrează amintirea câtorva dintre ei în sinaxarele din serviciul

Utreniei la 1 februatie, 12 februatie şi 7 iulie. Castus (Castul) este probabil de origine apuseană

(Milan), făcând parte dintr-un grup mai mare de martiri din persecuţia lui Diocleţian şi

Maximian, pomeniţi şi în sinaxarele din mineiele ortodoxe la 18 decembrie, iar odinioară

sărbătoriţi în diferite localităţi din Galia şi Italia, la diverse date.

Primus este pomenit şi el în Apus, la 2 iunie, ca sfânt originar din Lyon în Galia, unde a

fost martirizat, împreună cu alţii, la 177, sub Marcu Aureliu. Pafficus sau Passicus reprezintă

155

Ibidem, p. 37. 156

Ibidem, p. 37. 157

Ibidem, p. 38. 158

Ibidem, p. 38 .

49

probabil o deformare a numelui Pappus sau Pappos, pomenit la Tomis la 3 aprilie în Breviarul

siriac (vezi mai departe). Donatus era sărbătorit în Italia (provincia Apulia) la 1 septembrie,

împreună cu Sfântul Felix, precum arată Martirologiul Hieronymian. Sinaxarele din mineiele

ortodoxe păstrează şi ele amintirea câtorva martiri răsăriteni cu acest nume, la 16 ianuarie, 6 mai

şi 4 iulie159

.

Gottia (Gothia sau Gotia) este probabil o martiră tomitană de neam got, ceea ce înseamnă

că la 319 - când este datată în general moartea acestui grup de martiri - găsim deja în Dobrogea

goţi; de altfel, este ştiut ca vizigoţii năvăliseră deja în Sciţia Mică, prima dată în a doua jumătate

a secolului III (la 269, când asediasera Marcianopolul şi Tomisul, apoi au trecut la Tropaeum

Traiani), iar la 321 Liciniu avea goţi ca federaţi în armata cu care lupta împotriva lui Constantin

cel Mare. Precum s-a văzut, toate celelalte nume de martiri din acest grup sunt numai de colonişti

romani şi greci. Cât priveşte pe Christus sau Charistus (Chrestus), este serbat ca martir tomitan la

3 aprilie160

.

La 2 ianuarie martirologiul roman pomeneşte ca martiri la Tomis pe trei fraţi: Argeu,

Narcis şi Marcelin pruncul, morţi în persecutia lui Liciniu (320-323), primii doi fiind ucişi prin

sabie pentru că refuzaseră înrolarea în armata romană, iar al treilea fiind aruncat în mare; trupul

acestuia ar fi fost adus de valuri la ţărm, de unde piosul Amanthus (Amadus) l-a luat pe ascus şi l-

a dus la casa lui, unde a săvârşit multe tămăduiri minunate161

. Întrucât în unele manuscrise de

martirologii apusene Marcelin e prezentat ca fiu de episcop (filii episcopi), unii aghiografi sunt de

părere ca toti cei trei frati ar fi fost feciori ai unui episcop de Tomis, fie cel martirizat în timpul

lui Liciniu, fie cel anonim, care a participat la Sinodul I ecumenic, cum cred unii.

Aceşti trei frati martiri sunt pomeniţi, în unele martirologii apusene, şi la 3 ianuarie, cu

un grup mai mare de mucenici tomitani, martirizaţi odată cu ei, sub Liciniu, dintre care mai fac

parte: Claudiu (Claudoniu), Eugen (Eugentin), Rodon (Rodi), Diogen şi Prima162

.

Tot la 3 ianuarie unele martirologii apusene, bazate pe cel al lui Beda Venerabilul († 735),

consemnează pomenirea unui sfânt tomitan, Filius (Filus) episcopul, care ar fi fost aruncat în

mare, după nenumărate chinuri, în persecuţia lui Liciniu (în martirologiul lui Raban Maurul din

secolul IX episcopul acesta poartă numele de Titus). Acest episcop - Filius (Filus) ori Titus - ar

159

Ibidem, p. 38. 160

Ibidem, p. 38. 161

Ibidem, p. 38. 162

Ibidem, p. 38.

50

putea fi episcopul martir pomenit într-o inscripţie fragmentar păstrată pe o lespede de mormânt

descoperită de curând la Tomis163

.

Tot la 3 ianuarie era sărbătorită la Tomis ziua morţii martirice (natalitia) a Sfântului

Theogenes, fiul unui episcop, precum şi pomenirea martirului Petru, amândoi martirizaţi sub

Liciniu, prin înecarea în mare, pentru că au refuzat să se înroleze în armata împăratului păgân.

În ceea ce priveşte pe Theogenes s-ar putea să fie vorba de confuzie cu Theoghen, fiul

unui episcop din Frigia, înecat în Marea Propontidei (azi Marea Marmara), care e pomenit în

vechiul sinaxar al Bisericii din Constantinopol la 3 ianuarie, iar în sinaxarul din mineiul românesc

la 2 ianuarie, sub numele de Theogen (Teaghen) episcopul, în Paria Helespontului.

La 7 martie atât martirologiile apusene, cât şi sinaxarele din Mineiele ortodoxe

consemnează ziua morţii martirice a episcopului Efrem de Tomis. Trimis în Sciţia de către

Ermon, patriarhul de atunci al Iersualimului, în al 16-lea an de domnie al lui Diocleţian (c. 300), a

fost decapitat, nevrând să jertfească idolilor, în ziua de 7 martie (304). El ar fi, deci cel dintâi

episcop de Tomis, cunoscut din izvoarele literare. În secolul XVII, patriarhul Dositei al

Ierusalimului socoteşte că martirul lui Efrem de Tomis constituie una dintre primele manifestări

ale legăturilor religioase dintre creştinismul palestinian şi strămoşii noştri164

.

La aceeaşi dată (7 martie, probabil anul 304) atât martirologiile apusene, cât şi cele

răsăritene consemnează moartea mucenicească şi pomenirea anuala a unui alt episcop martir de

mai târziu, cu numele de Eteriu sau Aetherie. Acesta, la mulţi ani după moartea martirică a lui

Efrem al Scitiei şi a lui Basile, care fusese trimis odată cu el ca episcop la Cherson, a venit ca

episcop la Cherson şi după ce a predicat acolo, vrând să meargă la împăratul din Constantinopol,

a fost prins de păgâni şi aruncat în Dunare (fără altă precizare), fiind deci martirizat pe malul

dobrogean al Dunării, în şapte ale lunii martie. Unii dintre istoricii romani contemporani îl

identifica pe acest martir cu Etherie, episcopul de Tomis care a participat la Sinodul II ecumenic,

iar alţii mai vechi credeau că cei care l-au prins şi martirizat ar fi goţii şi că aceasta s-a întâmplat

când sfântul voia să treacă fluviul în Dacia Traiană165

.

La 3 (5) aprilie, martirologiul oriental numit Breviarium Syriacum spune că în oraşul

Tomis se serba "natalitia" lui Crestus şi Pappus. Nu ştim nimic despre ei; au fost martirizaţi,

probabil, tot în persecuţia lui Diocletian, între anii 303-305. În Martirologiul hieronymian este

163

Ibidem, p. 39. 164

Ibidem, p. 39. 165

Ibidem, p. 40.

51

pomenit în această zi numai primul, sub forma "Christus sive Chiristo”. Precum am văzut,

amintirea unui martir tomitan cu acest nume (Chrestus, Christus sau Charistos) se păstra, în

Martirologiul hieronymian, şi la 1 octombrie, împreună cu a altor numeroşi martiri.166

După Chrestus şi Pappos, Martirologiul hieronymian adăuga şi numele altor martiri

tomitani, pomeniţi în aceeaşi zi: Toma, Evagriu, Benignus, Arestus, Rufus, Sinnidia şi Patriciu.

Aghiologii contemporani sunt de părere ca aceste nume exceptând pe Rufus şi Patriciu, ar

reprezenta denaturări ale altor nume de persoane ori localităţi167

.

Martirologiul siriac pomeneşte, ca martir tomitan, la 5 iunie, pe Marcian şi alţi martiri în

Martirologiul hieroymian Marcian e pomenit împreună cu alţi doi martiri: Nicandru şi Apoloniu,

dar toţi trei sunt localizaţi în Egipt ("in Aegypto Marciani, Nicandri et Apolloni, quorum gesta

habentur"), ceea ce a făcut pe unii aghiografi să creadă că ar fi vorba de martiri egipteni, şi

anume din Alexandria, cum precizează o traducere latina a Martirologiului hieronymian, martiri

care ar fi fost sărbătoriţi şi la Tomis. Alţi istorici opinează însă că localizarea acestor sfinţi în

Egipt ar proveni dintr-o eroare de transcriere a copiştilor de manuscrise, care au scris sau au citit

Thmuis (localitate în Egipt) în loc de Thomis. Mai aproape de adevăr credem că se afla istoricul

J. Zeiler 168

, care precizează că Marcian şi Nicandru sunt cei doi soldaţi romani din armata

imperială de la Dunăre care au suferit martiriul la Durostor, în persecuţia lui Diocleţian şi

Galeriu, la 27 (ori 17) iunie 298 şi care era foarte natural să fie cinstiţi şi la Tomis, fiind vorba de

oraşe relativ apropiate, ale aceleiaşi provincii romane. Sinaxarele din mineiele ortodoxe păstrează

până azi amintirea lor la 8 iunie, fără să precizeze locul pătimirii4.

La 18 iunie, martirologiile apusene consemnează cinstirea, la Tomis, a martirilor Paulus

şi Cyriacus (Chiriac), al căror act martiric ni s-a păstrat .

Aceeaşi martiri erau pomeniţi acolo şi la 20 iunie, împreună cu alţii, şi anume Paula,

Feliciana, Felix, Emilius şi Martyriu (Martyria). Toţi aceştia erau martiri originari din alte

localităţi ale imperiului roman, sărbătoriţi la diverse date .

La 5 iulie, martirologiile apusene amintesc ca martiri cinstiţi la Tomis pe următorii:

Strator (Straton), Teodot (Theodatus), Merena (Merona sau Marina), Rodofia, Secundius,

Marinus, Sodopha (Sodera sau Sodepha) şi Thomus sau Theonus . Nu ştim nimic despre timpul,

cauza şi felul pătimirii lor. E posibil ca primul nume din aceasta listă să reprezinte indicarea unei

166

Ibidem, p. 40. 167

Ibidem, p. 40. 168

J. Zeiler op.cit. p. 118.

52

localităţi: Stratonis (azi Tuzla, jud. Constanţa), care în acest caz ar fi avut şi ea martirii ei,

originari de acolo sau numai cinstiţi acolo, iar ultimul nume ar putea fi o deformare a denumirii

localităţii Thomis (Thomae)169

.

La 9 iulie, aceleaşi martirologii consemnează pomenirea, la Tomis, a următorilor martiri:

Zeno (Zenon), Minia (Minnia), Vitalis, Rufinus (Rufina), Evangelus, Uriu sau Ursiu, Agnes

(Agnitus) şi Secunda. Toţi aceştia au pătimit, probabil, prin alte părţi, dar cinstirea lor a fost

importată şi la Tomis. De exemplu, Vitalis este cunoscutul sfânt latin sărbătorit odinioară la

Roma la 9 şi 10 iulie (azi la 28 aprilie), căruia împăratul Justinian I-a ridicat splendida basilică cu

mozaicuri (San Vitale) din Ravena, în Italia; la fel Sfânta Rufina (în calendarul catolic la 10

iulie). Evangelus (Evanghelor) e pomenit şi în sinaxarul ortodox de azi, 7 iulie, care îl localizeaza

la Sivonia. Sfânta muceniţă Agnes (Agni sau Agnita), cea arsă în Roma, e pomenită în

Martirologiul hieronymian la 27 şi 28 ianuarie, iar în calendarul ortodox la 21 ianuarie; Zeno

(Zenon) e pomenit în Martirologiul hieronymian ca cinstit la Tomis la 9 iulie împreună cu "Chiril

episcopul, cu care a fost aruncat în foc". După opiniile cele mai autorizate, ar fi vorba de Sfântul

Chiril episcop de Gortyna, în Creta, pomenit în sinaxarul ortodox la 9 iulie şi la 14 iunie170

.

În Martirologiul siriac, la 10 iulie, e amintită, din nou, pomenirea la Tomis a martirului

Marcian (Martian), împreună cu a altor 47 mucenici, dintre care pe câţiva îi pomeneşte nominal,

în continuare, Martirologiul hieronymian la aceeaşi dată. Diomede şi Sisinnius ar fi, după părerea

unora, martiri de la Nicopole din Armenia, iar Emilian ar fi cunoscutul soldat roman martirizat la

Durostor la 18 iulie 362 în persecuţia lui Iulian Apostatul, martir cinstit deci şi la Tomis, a cărui

amintire se serbează până astazi şi în Bisericile ortodoxe, la 18 iulie, cu slujba în minei.

La 27 august, în Martirologiul hieronymian e consemnată sărbătorirea la Tomis a sfinţilor

martiri Marcel (Marcelin) tribunul, a soţiei sale Mana (Emana), a fiilor lor Ioan şi Petru, a

clericului Serpion şi a ostaşului Petru, care în Acta Sanctorum171

sunt daţi ca originari din

Oxyrinchus în Egipt, în persecuţia lui Docleţian şi Maximian (285-310), deşi nu toţi aghiografii

sunt de acord în privinţa locului de origine al acestor martiri.

Precum se observă, mulţi dintre martirii cinstiţi la Tomis nu au pătimit acolo, ci cultul lor

a fost adus din alte părţi. Descoperirile arheologice mai noi ne dau a înţelege că erau cinstiţi, pe

lângă cei enumeraţi până acum şi înscrişi în vechile martirologii, şi alţi sfinţi al căror cult ştim

169

Ene Branişte, op. cit. 170

Ibidem, p. 41. 171

Ibidem, p. 41.

53

sigur că a fost importat la Tomis din alte localităţi ale creştinităţii antice. Aşa este cazul, de

exemplu, cu sfinţii fără de arginţi Cosma şi Damian, originari din Roma şi pomeniti până azi în

sinaxarul ortodox la 1 iulie, cărora un diacon, Ştefan, le-a înălţat o basilică la Bizonae (Cavarna,

azi în Bulgaria), din darurile benevole strânse de la credincioşi, precum ne arată o inscripţie latină

găsită acolo. De asemenea, Sfântul mucenic Mina din Egipt, martirizat la 11 noiembrie 304 şi

pomenit până azi la această dată în calendarul ortodox, apare reprezentat pe trei ulcioraşe cu mir,

găsite la Tomis şi aduse din Egipt (azi în cloectia Muzeului Naţional de Antichităţi din

Bucureşti), ceea ce arată legăturile cetăţii dobrogene cu Egiptul în secolele IV şi V, precum şi

cinstirea de care vestitul martir egiptean se bucură şi în Scythia Minor172

.

II.2.2. Martiri la Axiopolis

După Tomis, al doilea centru important al Sciţiei Mici în ceea ce priveşte numărul şi

însemnătatea martirilor care au pătimit sau erau cinstiţi acolo în epoca paleocreştină este vechiul

Axiopolis (lângă Cernavoda de azi), oraş întemeiat probabil de către tomitani (secolele I-III d.

Hr.), port pe malul drept al Dunării cu intensa viaţă comercială, sediu al unei legiuni romane

(legio II Herculea) şi cetate militară făcând parte din limesul apusean al Sciţiei Mici, care urma

cursul Dunării până la varsarea ei în Mare.

Şi aici ultimele persecuţii, declanşate de Diocleţian şi coregenţii săi Maximian şi Galeriu

şi continuate de Liciniu, au făcut numeroase victime în rândurile creştinilor, amintirea unora

dintre ele fiind consemnată, că şi în alte părţi, în actele martirice ori în listele de martiri din

vechile martirologii, a căror autoritate a fost întărită, pentru unii martiri, prin descoperirile

arheologice mai noi. Iată lista martirilor care au pătimit la Axiopolis sau care erau cinstiţi aici, a

căror amintire s-a păstrat mai ales în Martirologiul hieronymian şi în cel roman, enumeraţi în

ordinea anului bisericesc.

La 4 octombrie, avea loc la Axiopolis pomenirea sfinţilor martiri Hermes şi Taxius.

Hermes (Ermia sau Erma, Ermi, Ermiu) a fost identificat de aghiografi cu diaconul Hermes din

Heracleea în Tracia, martir ilustru din persecuţia lui Diocleţian (probabil 303). Acesta, împreună

cu episcopul sau, Filip al Heracleei, şi cu preotul Sever (Severianus) tot de acolo, după ce au fost

172

Ibidem, p. 42.

54

supuşi la groaznice chinuri, au fost osândiţi la moarte prin arderea în foc. Trupurile lor, rămase

totuşi întregi, au fost aruncate în apa unui râu, dar creştinii din Adrianopol le-au scos şi le-au

ascuns într-un loc mai ferit, numit Ogestiron. Actul martiric al pătimirii lui Filip şi Hermes (Erma

sau Ermia) ni s-a păstrat. Cultul lor era popular în Moesia şi Tracia, de unde a putut fi deci

importat şi în Sciţia Mica, la Axiopolis. În vechile martirologii orientale pomenirea lor era

înscrisă la 22 octombrie, dar datorită numeroaselor prefaceri suferite de sinaxarul ortodox, ea a

dispărut din mieneiele ortodoxe de astazi.

Cel de al doilea nume de sfânt pomenit în aceasta zi (Taxius) reprezintă o formă

grecească a numelui Dasius, ilustrul martir dobrogean, care precum vom vedea, avea la Axiopolis

mai mute zile de serbare.

La 9 (10) martie, Breviarul siriac indica la Axiopolis sărbătoarea sfinţilor martiri Chiril

şi Chindeus sau Quindeus173

, localizindu-I la Nicomidia Bitiniei. Este vorba de cei doi cunoscuţi

martiri de la Axiopolis, asupra cărora vom reveni.

După un manuscris al Martirologiului Hieronymian174

, ziua de 26 aprilie era serbată la

Axiopolis ca natalitia a aceloraşi doi martiri: "In Axiopoli natale Cyrili et Vindei..." (pentru

Quindei sau Chyndei)175

.

Un alt manunscris al aceluiaşi Martirologiu (Cod. de la Berna) indică la 9 mai serbarea

aceloraşi doi sfinţi martiri, împreună cu un al treilea, Zeno sau Zenon: "In Axiopoli Quirilli,

Quindei et Zenonis..", iar în ziua de 10 mai adăuga, la aceştia trei, pe Dio (Dion), Acaciu şi

Crispus176

.

În sinaxarele din mineiele ortodoxe de azi întâlnim mai mulţi martiri cu numele de Zeno

(Zinon), care au pătimit în persecuţia lui Diocleţian (22 iunie, 22 august, 6 septembrie şi 20

septembrie); dar nici unul dintre aceştia nu pare a fi cel sărbătorit odinioară la Axiopolis. Acesta

din urmă pare a fi cel sărbătorit la Tomis tot la 9 mai, un martir aruncat în foc odată cu Chiril,

episcopul de Gortina în Creta, a cărui pomenire se făcea la Tomis odată cu a lui Zenon.

Dintre ceilalţi martiri din grupul de mai sus, Acacius (Acachie) poate fi unul dintre

numeroşii mucenici orientali cu acest nume, a căror amintire se păstrează în mai multe zile din

calendarul ortodox (21 şi 28 iulie, 1 martie, 7 şi 19 mai, 9 şi 31 martie, 24 octombrie).

173

Κσριλλος και Κινδος, apud Ene Branişte, op. cit. 174

Cod. Epternacensis, Paris., apud Ene Branişte, op. cit. 175

Ibidem, p. 43. 176

Ibidem, p. 43.

55

La 12 mai, Breviarul siriac indica, de asemenea, la Axiopolis, ziua de pomenire "a lui

Chiril şi a celorlalţi şase martiri", ale căror nume nu le arăta, dar care sunt, probabil, cei amintiţi

mai sus la 9 şi 10 martie.

La 5 august, în Martirologiul hieronymian şi în cel roman se indica la Axiopolis

pomenirea sfinţilor martiri Irineu, Heraclius (Iraclie) şi Dasius: "In Axiopoli Hirenei, Eraclii,

Dasii...".

Precum se vede, dintre martirii pomeniţi în vechile sinaxare la Axiopolis, cei mai mult

cinstiţi prin mai multe zile de pomenire şi serbare sunt trei: Chiril, Chyndeu (Kyndeas) şi Dasius

(Tasius sau Taxius). Toţi trei pare să fi suferit moarte martirică la Axiopolis în persecuţia lui

Diocletian şi Galeriu, la anul 303.

Sfântul Chiril era, fără îndoială, martirul cel mai popular la Axiopolis, având nu mai puţin

de cinci zile deosebite de serbare, în care este pomenit când singur (12 mai), când împreună cu

Chindeus (Kyndeas) (9 martie şi 26 aprilie), ori amândoi în fruntea unor grupui mai mari de

martiri (9 şi 10 mai). Era, un martir local, originar din Axiopolis ori care a suferit acolo moarte

martirică, probabil în ziua de 26 aprilie, care precum am văzut, apare în Martirologiul

hieronymian că ziua lui de naştere spre viaţa de veci (nataliţia, natale). Existenţa şi cinstirea lui

deosebită în acest oras e confirmată şi de istoricul Procopiu (secolul VI), care, vorbind despre

fortareaţa de lângă Axiopolis, restaurată în secolul VI de Justinian (la Hinog, spre sud de

Cernavoda), spune că ea purta numele Sfântului Chiril, fiind pusă sub patronajul sau. Se

presupune că o bazilică cimiteriala (un martyrion ori o confessio), ale cărei ruine au fost

descoperite mai de mult în afara zidurilor vechii cetăţi, ar fi cea zidită pe mormântul său. În jurul

acestui sanctuar, care era poate comun pentru cei trei sfinţi (Chiril, Chindeus şi Dasiu), s-a format

cu timpul - din dorinţa creştinilor de a fi înmormântaţi lângă martiri (ad martyres, ad sanctos) - un

mare cimitir creştin, care a durat mai multe secole. O scurta inscripţie grecească de la începutul

secolului IV, desoperită de curând (1947) de I. Barnea la Axiopolis, una dintre cele mai vechi şi

mai importante inscripţii creştine din toata Dobrogea, vine sa confirme existenţa şi cultul comun

al celor trei martiri la Axiopolis.

Săpata pe o placă de piatră, care a aparţinut, cu toată probabilitatea, bazilicii cimiteriale de

aci (azi la Muzeul Naţional de Antichităţi din Bucureşti), ea are următorul conţinut: "(Martirilor)

Chiril, Kyndeas şi Tasios le aduc lauda". Într-un singur manuscris al Maritirologiului

Hieronymian (manuscris din mânăstirea de pe Monte Cassino), în care Sfântul Chiril e pomenit la

56

9 mai, I se atribuie calitatea de episcop, ceea ce a făcut pe unii istorici să considere oraşul

Axiopolis ca sediul unei episcopii. Chiril, martirul de la Axiopolis, nu putea fi însă episcop,

deoarece pe vremea martirajului său (începutul secolului IV) nu exista în Scythia Minor o altă

episocpie decât cea de la Tomis. O episcopie la Axiopolis e posibil să fi înfiinţat Justinian, în

cazul acesta, dacă Chiril cel pomenit la 9 mai a fost episcop, el ar putea fi ori un episcop local (de

Axiopolis) din epoca lui Justinian, ori episcopul Chiril al Gortinei din Creta, martirizat în aceeaşi

persecuţie cu cei trei martiri de la Axiopolis (303-305), sărbătorit şi la Tomis la 9 iulie (vezi în

urma) şi pomenit şi azi în sinaxarele ortodoxe la 14 iunie şi 9 iulie.

Chindeus Kyndeas sau Kindeu, Vindeu, al doilea martir din grupul celor trei de la

Axiopolis, pare să fie şi el un sfânt local, care a pătimit odata cu Chiril, deoarece pomenirea lui

este asociată totdeuna cu a acestuia. El poate fi martirul pomenit până azi în sinaxarele din

mineiele ortodoxe la 1 august (unde e prezentat ca originar din Perga Pamfiliei), ori cel citat în

Apus de Victrice de Rouen printre sfinţii taumaturgi, unde - din context - se pare ca încheie o

serie de sfinţi aparţinând Traciei şi Moesiei. După numele său, e socotit de unii ca sfânt de

origine romana (Quindeus fiind derivat de la Quintus); dar ar putea fi foarte bine şi un daco-

roman, al cărui nume a fost pus de unii în legătura cu românescul Candea (Cândea).

O problema mai dificilă ridica însă prezenţa cunoscutului martir Dasius (Tasios, Taxius,

Dasie) printre martirii de la Axiopolis. Acesta e considerat în general ca martirizat la Durostorum

(Silistra de azi, în Bulgaria), unde avea zi de pomenire la 20 noiembrie. Dar cultul său, aşa de

popular la Axiopolis, unde are în vechile martirologii, precum s-a văzut, trei zile deosebite de

serbare (4 şi 18 octombrie şi 5 august) şi asocierea lui la ceilalţi doi martiri axiopolitani (Chiril şi

Chindeus) atât în martirologii, cât şi în inscripţia amintită, ne obligă să reconsiderăm locul de

origine sau de pătimire al acestui sfânt, care poate fi Axiopolis, aşa cum înclinau să creadă şi unii

dintre istoricii noştri mai vechi. Nu poate fi vorba de doi martiri deosebiţi, cu acelaţi nume, dintre

care unul la Axiopolis şi altul la Durostorum. E vorba de unul şi acelaşi Dasius, soldat din Legio

XI Claudia177

, legat, prin lupta lui dârza împotriva păginismului, mai mult de Axiopolis, unde

poate a pătimit şi de unde moastele sale au putut fi transportate mai întâi la Durostorum, iar apoi

(secolul VI ori mai tirziu) la Ancona, în Italia, unde se află până acum. Actul său martiric îi pune

177

V. H. Baumann, Mărturii ale persecuţiilor religioase din zona Dunării de Jos în primele secole ale erei creştine,

în Izvoarele creştinismului românesc.

57

pătimirea în legătură cu sărbătoarea zeului Cronos, numită şi a saturnalelor178

, pe care ostaşii

romani o prăznuiau în fiecare an, cu petreceri de tot felul. Era obiceiul să se aleagă un ostaş care

era îmbrăcat în veşminte împărăteşti şi timp de treizeci de zile putea să-şi permită orice plăceri,

iar în ziua sacrificiului era înjunghiat pe altarul zeului Cronos. Căzând sorţul pe Dasius, acesta a

refuzat sa-şi îndeplinească rolul, „cunoscând că aceasta este o tradiţie deşartă, a călcat în picioare

lumea cu înşelăciunile ei, a dispreţuit pe diavolul cu amăgirile lui şi a luat jugul lui Hristos Cel

răstignit, împotriva neruşinării diavolului”.179

. Văzând că toate încercările de a-l abate de la

credinţă sunt zadarnice, legatul Bassus l-a supus la multe chinuri şi, în cele din urmă, a poruncit

să i se taie capul, suferind moarte martirică în ziua de 20 noiembrie, anul 304180

.

II.2.3.Martiri La Noviodunum

Vechiul oraş Noviodunum (lângă Isaccea de azi, jud. Tulcea) era unul dintre punctele de

sprijin ale flotei militare care avea paza limesului Dunărean al imperiului în epoca stăpânirii

romane (secolui I-VI) şi a celei bizantine (secolele X-XII) şi totodata important centru comerial

la Dunăre. Fundamentele unei basilici cu trei nave din secolui V, descoperită aici în 1956, indica

existenţa unei puternice comunităţi creştine, cu organizare bisericească, cler slujitor şi locaşuri de

cult, care a dat şi ea numeroşi martiri în epoca paleocreştină - 32 ori 36 cunoscuţi până acum - a

căror aminitire ne-o păstrează vechile martirologii, confirmate de recenta descoperire a moaştelor

unora dintre ei181

.

Astfel, Martirologiul hieronymian consemnează aici, la 17 ocotmbrie, pomenirea

grupului a trei martiri: Valerian, Macrobiu şi Gordian, pe care I-am intilnit şi la Tomis, la 13 (15)

septembrie182

.

Tot Martirologiul hieronymian citează aici, la 17 (18) mai, pe Heraclius (Iraclie) şi

Paulus (Pavel), împreună cu fraţii lor de credinţă: Peregrinus, Minerius (Minereus), Aquilinus,

Victor, la care unii adaugă pe Artenius şi Calcorus. Primii doi sunt amintiţi, la aceeaşi dată, şi în

Martirologiul siriac, care îi plasează în Bitinia, deşi aghiografii preferă indicaţia din Martirologiul

178

Sărbătoarea Saturnaliilor era foarte populară în Imperiul Roman, şi dura mai multe zile. În timpul acestei sărbători

toţi oamenii se considerau egali, iar sclavii petreceau împreună cu stăpânii lor permiţâdu-şi toate plăcerile, în

amintirea vârseti de aur, conform credinţei lor, când zeul Saturn era atotputernic. Actele Martirice, Introducere la

martiriul Sfântului Dasius, p. 238. 179

Actele Martirice, op. cit. IV-(1). 180

Mircea Păcurariu, Sfini daco-romani şi români, Ed. Apologeticum, 2006, p. 25. 181

Ene Branişte, op. cit., p. 45. 182

Ibidem, p. 45.

58

hieronymian. Doi mucenici cu acelaşi nume îi întâlnim şi în sinaxarul ortodox de azi, la 18 mai,

într-un grup mai mare de mucenici. Amândoi ar fi fost ostaşi în armata romană şi au pătimit la

Atena, unul prin lapidare, celălalt prin decapitare183

La 25 mai Martirologiul siriac întregistrează la Noviodunum pe Flavian184

.

La 4 iunie, tot Martirologiul siriac indica pomenirea la Noviodunum a martirului Filip, la

care Martirologiul hieronymian adăuga pe Zoticus, Attalus, Euticos (Evtichie), Kamasis,

Quirinus (Quirina), Iulia, Saturnina (Saturnius), Galdunus, Ninnita, Fortunio şi alţi 25, ale căror

nume nu ni se arată185

.

Patru din grupul acestor martiri şi anume: Filippos, Zoticos, Attalos şi Kamasis - pe care

aghiografii îi identificau până nu de mult cu diferiţi martiri din alte părţi, sunt de fapt martirii

locali, de la Noviodunum, care împreună cu alţi 31 de martiri, au pătimit pentru Hristos prin

tăierea capului, fie în timpul persecuţiei lui Diocleţian, în anii 303-304, fie în timpul ultimei

persecuţii sângeroase din timpul împăratului Liciniu, în anii 319-324186

.

Săpăturile arheologie efectuate în anul 1971 au dus la descoperirea unei bazilici cu trei

nave şi o absidă semicirculară în localitatea Niculiţel, la 10 km. de cetatea romană

Noviodunum187

. Conform obiceiurilor acelor timpuri, îngropările se realizau de obicei extra

muros188

. Valoarea acestei bazilici constă în cripta (martyrion), aşezată sub altar. În interiorul

criptei s-a descoperit o ladă mortuară, care a servit ca mormânt colectiv, adăpostind osemintele a

patru martiri. Pe peretele din dreapta, sub o cruce, se află scrise numele celor patru martiri,

Zotikos, Attalos, Kamasis şi Filippos189

. Numele de acestor sfinţi sunt cunoscute în lumea

elenistică, iar cel de Kamasis este întâlnit în forme asemănătoare, în Asia Mică, dar poate

reprezenta şi forma greacă a unui antroponim daco-roman, Cămaş190

. Sub nivelul criptei

martirice, s-au descoperit resturi dintr-un mormânt martiric mai vechi, destinat adăpostirii

moaştelor a doi martiri necunoscuţi. Pe lângă resturi osteologice, s-au descoperit şi două vase de

ofrandă, precum şi o placă de gresie cu inscripţia „Aici şi (acolo se află) sânge de martiri”.

Bazilica de la Niculiţel prezintă o mare însemnătate pentru istoria Bisericii Ortodoxe Române,

183

Mineiul românesc, pe mai, Bucuresti 1893, p. 143. 184

Ibidem, p. 45. 185

Ibidem, p. 46. 186

Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Ed. Mânăstirea Sihăstria, 2005, p. 21. 187

Mircea Păcurariu, Sfinţi daco-romani şi români, p. 25. 188

Emilian Popescu, Christianitas Daco-Romana, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1994, p. 105. 189

Ζώτιτος, Ατταλος, Καμάσις, Фίλιππος Zoticos. Mircea Păcurariu, I.B.O.R., p. 88. 190

Ion Ionescu, op. cit., p. 132.

59

deoarece în acest loc s-au păstrat singurele moaşte de martiri, în stare bună, de pe teritoriul

României, fiind depuse în present în biserica Mănăstirii Cocoş, situată în apropiere.

La 6 iunie, Martirologiul hieronymian pomeneşte la Noviodunum pe Amantus, Lucius,

Alexander (Alexandru), Andrea (Andrei), Donatus şi Peregrinus (Peregrina). Într-o altă zi din

iunie, unii dau ca indicaţi în Martirologiul hieronymian şi pe Cirinus, Ebustus, Rusticus şi

Silvius, fără nici o informaţie despre timpul şi împrejurările pătimirii lor.

II. 2. 4.Martiri la Dinogetia

Vechea cetate romană şi apoi bizantină cu numele de Dinogeţia (azi Cetatea-Bisericuţa,

lânga satul Garvăn, jud. Tulcea), descoperită prin săpăturile din ultimul timp, care au adus la

lumină şi resturile unei bazilici creştine din secolul IV-V, e amintită în Martirologiul

hieronymian de două ori, o dată la 1 octombrie, cu sfinţii mucenici Faustinus, Marcialis (Martial),

Januarius, Alexandru şi Eupropius (Evrep), a doua oară la 14 (15) mai, cu martirii Maximinus,

Alexandru, Proculus şi Afranus.

Nu avem nici o altă indicaţie despre locul, timpul şi felul pătimirii lor şi nu ştim dacă toţi

aceştia sunt sfinţi locali (originari din Dinogetia), dacă au pătimit acolo, ori dacă cinstirea lor la

Dinogeţia e adusă din alte localităţi. Precum se vede, unul dintre ei (Alexandru) apare pomenit

atât la 1 octombrie cât şi la 14 mai, fiind considerat de, pe care l-am văzut pomenit şi la Tomis (1

octombrie).

II.2.5.Martiri la Halmyris

Menţionat încă din secolul I d. Hr. oraşul Halmyris era situat la vărsarea Dunării în Mare,

lângă Dunavatul de azi (jud. Tulcea), între lacul Razelm191

şi malul românesc de azi al braţului

Sfântul Gheorghe al marelui fluviu. Fiind punctul de confluenţă a Dunării cu Marea, unde se

întâlneau drumurile de pe uscat pe care urmau cursul fluviului ci cele de pe ţărmul apusean al

191

care era pe atunci un golf al Mării şi se numea Halmirys, adica apa sarată.

60

Mării, el constituia un important centru comercial şi punct strategic pentru apărarea frontierei de

nord a imperiului, fiind întărit cu cetate militară, reînnoită şi ea de Justinian. Ca şi în celelalte

oraşe greceşti şi romane de pe malul Mării şi al Dunării, creştinismul va fi pătruns şi la Halmyris

de timpuriu192

.

Sângeroasa persecuţie a lui Diocleţian şi a coregenţilor lui a făcut aici cel puţin două

victime ilustre. Este vorba de sfinţii martiri Epictet şi Astion, care au suferit moarte mucenicească

la Halmyris în ziua de 8 iulie, în anul 290. Sunt cei mai vechi martiri crestini cunoscuti pe

teritoriul Dobrogei şi printre putinii martiri dobrogeni ale caror acte martirice ni s-au pastrat,

dindu-ne pretioase stiri despre viata, timpul, cauzele şi felul patimirii lor, ca şi despre felul cum s-

a desfasurat în general persecutia lui Diocletian în regiunile dunarene.

În vara târzie din anul 2001 săpăturile întreprinse de arheologii Mihail Zahariade şi

Octavian Bounegru193

la Murighiol, jud. Tulcea, au dus la descoperirea sub altarul basiiicii

anticei cetăţi romano - bizantine Halmyris a unei cripte ce adăpostea oseminte umane.

Cripta, care era compusă din două camere dintre care prima era camera funerară propriu

zisă iar a doua cu trepte de coborâre juca rolul de dromos, a fost jefuită din antichitate prin

spargerea şi dărâmarea bolţii.

Osemintele din prima cameră, amestecate şi fără conexiuni anatomice au fost atribuite, de

către descoperitori, martirilor Epictet şi Astion executaţi la Halmyris ia 8 iulie 290 p.Chr.

În cea de-a doua cameră la o dată ulterioară jefuirii şi distrugerilor, a fost făcută o nivelare

cu pământ galben în care s-a practicat o altă înhumare, despre care descoperitorii au presupus că

ar aparţine unei înalte feţe bisericeşti, eventual un episcop. A urmat analiza antorpologică

efecutată de către Nicolae Miriţoiu194

, de pe urma căreia aflăm că scheletul 1 aparţine unei

personae de sex masculin, cu o înălţime de 1, 72 m, vârsta este estimată între 64 şi 67 de ani.

Scheletul 2, indică o persoană robustă, de 1, 70 m, care a murit la o vârstă cuprinsă între

30 şi 40 de ani. Expertiza indică faptul că cei doi au murit prin decapirate, iar moartea în ceea ce

priveşte cel de-al doilea a survenit prin secţionarea măduvei cervicle. Astfel, se confirmă actele

lor martirice195

.

192

Ene Branişte, op. cit. 47 193

Mihail Zahariade, Octavian Bounegru, Despre începuturile creştinismului la Dunărea de Jos: Martyrium-ul de la

Halmyris, p. 117. 194

Ibidem, p. 125. 195

Ibidem, p. 125.

61

Epictet era preot din părţile răsăritului (probabil Asia Mica) pe vremea păgânului

Diocleţian şi se distingea prin viaţa lui virtuoasă şi chiar prin unele fapte minunate, pe care le

săvârşea cu puterea credinţei sale şi cu rugăciunea. Între alţii care au crezut în Hristos, datorită

propovăduirii lui, era şi un tinar de bun neam, cu numele de Astion, fiul magistratului din acel

oraş. Acesta a devenit discipolul cel mai iubit al învăţătorului său; amândoi s-au hotărât să plece

undeva, departe, neştiuţi de nimeni, pentru a vieţui în pace după poruncile Evangheliei şi pentru a

spori numărul creştinilor prin pilda vieţii lor. Îmbarcându-se deci pe o corabie, au plecat către

Apus, în ţinutul sciţilor ajungând în oraşul Almiridensilor (Halmyris). Aici au adus pe mulţi la

credinţa prin predică, prin pilda vieţuirii lor curate şi prin unele fapte peste fire, pe care le

săvârşeau cu puterea lui Dumnezeu.

Venind comandant al orasului păgânul Latronianus, cei doi creştini au fost denunţaţi ca

vrăjitori şi agitatori, care, prin faptele lor, ar fi îndepărtat pe mulţi de la datoria de a sacrifica

împăraţilor şi zeilor. Întemniţaţi şi aduţi în faţa judecătorilor, cei doi şi-au susţinut cu tărie

credinţa creştină, încât chiar unul dintre judecători, cu numele Vigilantiu, s-a convertit la Hristos.

După ce au suferit nenumărate şi grele chinuri, au fost condamnaţi la moarte şi decapitati, în ziua

de 8 iulie, anul (probabil) 290. Epictet avea atunci cam 70 de ani, iar Astion numai 35 şi era bine

făcut şi frumos la înfăţişare. Trupurile lor au fost ridicate pe ascuns de către Vigilantiu, care le-a

uns cu mir şi miresme şi le-a înmormântat cu cinste, într-un loc cuviincios. "Şi multe semne şi

minuni s-au întâmplat în acel loc, spre slava numelui lui Hristos, până în zilele noastre", spune

scriitorul care, pe baza actului martiric original a repovestit faptele, la oarecare trecere de timp

după consumarea lor196

.

La puţina vreme după moartea şi înmormântarea celor doi martiri, părinţii lui Astion,

înştiinţaţi despre cele petrecute, au sosit la Halmyris şi au dorit să devină şi ei creştini. Bătrânul

preot Bonosus din Halmyris I-a catehizat, iar după 40 zile trecând pe acolo episcopul locului,

Evangelos"95

, le-a dat botezul. După ce au rămas acolo un timp, părinţii lui Astion s-au reîntors în

patria lor, luând cu ei şi pe Vigilantiu şi pe Bonosus.

În Martirologiul hieronymian cei doi sfinţi de la Halmyris sunt pomeniţi nu numai la 8

iulie - ziua morţii lor muceniceşti - ci şi la 23 mai, data la care ei sunt enumeraţi într-un grup mai

mare de martiri şi când în Spania se serbează pomenirea unui sfânt Epitacius, care nu e decât o

196

Ene Branişte, op. cit, p. 48.

62

formă latinizată a numelui grecesc Epictet197

.

În oraşul Sirmium (azi Mitroviţa, lângă Belgrad, în Iugoslavia), au fost condamnaţi la

moarte, din ordinul lui Probus, guvernatorul provinciei Pannonia Inferior, preotul Montanus şi

soţia sa Maxima, înecaţi în râul Sava, la 26 martie 304, apoi episcopul Irineu, decapitat, şi

diaconul său Dimitrie, străpuns cu suliţa, la 6şi 9 aprilie 304. În aceeaşi zi cu Dimitrie, au mai

pătimit, tot în Sirmium, mai multe tinere, iar în 20 iulie un credincios cu numele Secundus. Tot

aicişi-a dat viaţa pentru Hristos, într-o zi de 25 decembrie, poate în acelaşi an 304,

tânăraAnastasia, în cinstea căreia sora, cu acelaşi nume, a împăratului Constantin cel Mare, a

zidit o biserică în Roma; în anul 458, moaştele i-au fost aşezate în biserica cu hramul Sfânta

Anastasia din Constantinopol.

În apropiere de Sirmium lucrau mai mulţi cioplitorişi sculptori în marmură, conduşi de

cinci neîntrecuţi meşteri creştini, cu numele Claudius, Castorius, Nicostratus, Sempronianus şi

Simplicius. Primii patru fuseseră botezaţi de episcopul Chiril al Antiohiei, surghiunit în aceste

ţinuturi, împreună cu alţi 600 de muncitori - dintre care cei mai mulţi erau păgâni - ei executau

felurite statui şi alte lucrări în marmură pentru un strălucit palat al împăratului Diocleţian din

cetatea Salonae (azi Split, în Croaţia, peţărmurile Mării Adriatice).

Cioplitorii şi sculptorii păgâni au înştiinţat pe împărat că acei cinci meşteri creştini au

refuzat să lucreze statuia lui Asclepios, zeul medicinei, instigând împotriva lor mulţime mare de

păgâni. Te-mându-se de o răscoală, împăratul a poruncit ca toţi cinci să fie închişi de vii în sicrie

de plumbşi aruncaţi în râul Sava. Şi astfel,şi-au dăruit viaţa lui Hristos cu sufletul curat, primind

cununile muceniciei. Un creştin cu numele Nicodim a scos în ascuns sicriele din apă ş i le-a

îngropat după cuviinţă ca pe nişte odoare de mare preţ. Episcopul Chirii al Antiohiei, care

botezase pe patru din ei şi era acum în temniţa din Sirmium, a murit de supărare, auzind de

sfârşitul fiilor săi duhovniceşti. Cinstita lor pomenire se făcea în ziua de 9 noiembrie.198

În localitatea Cibalae (Cibales), în apropiere de Sirmium, au primit moartea pentru

Hristos mai mulţi slujitori ai altarului, între care preotul Romulus, diaconul Silvanus (Silvan),

diaconul Donatus (Donat)şi fratele său Venust. Tuturor li s-a tăiat capul cu sabia în ziua de 21

august, anul 304, aşadar în timpul lui Diocleţian, pentru că au mărturisit că sunt creştini şi au

refuzat să aducă jertfe zeilor păgâni.

197

Ibidem, p. 49. 198

Ibidem, p. 49.

63

Câţiva ani mai târziu, sub împăratul Liciniu, într-o zi de 13 ianuarie, au fost martirizaţi în

Singidunum (Belgradul de azi, pe atunci în provincia Moesia Superior), diaconul Ermil şi

temnicerul Strato-nic. Fiind dus în faţa împăratului, Ermil a recunoscut că este creştinşi diacon.

Răspunzând cu necuviinţă la propunerile care i s-au făcut de a se lepăda de credinţa creştină,

împăratul a poruncit să fie bătut peste faţă cu un bici de metal, apoiţinut trei zile în închisoare,

scosşi bătut din nou cu multă cruzime, apoi aruncat iarăşi în temniţă. Aici a fost îngrijit cu

dragoste de temnicerul Stratonic care era creştin, dar neştiut de nimeni. Dar el a fost pârât de un

soldat împăratuluişi supus el însuşi la chinuri, după care au fost întemniţaţi amândoi. Toate

încercările împăratului de a-i abate de la credinţa lor au rămas zadarnice. Atunci împăratul a

poruncit să fie spânzuraţi de un copac, iar trupurile lor ciopârţite cu cuţiteleşi apoi aruncate în

Dunăre. Şi astfel s-au mutat amândoi la viaţa cea netrecătoare, primind cununile muceniciei, ca

nişte adevăraţi mărturisitori ai lui Hristos. După trei zile trupurile lor au fost găsite, scoase la

malşi îngropate după cuviinţă. De atunci ei sunt trecuţi între sfinţi, pomenirea lor făcându-se în

fiecare an la 13 aprilie, zi în care „s-au născut din nou” pentru Hristos.

În provincia Dacia Ripensis a pătimit ca martir bunul creştin Hermes din cetatea Bononia

(azi Vidin, în Bulgaria), prin tăierea capului cu sabia, în cetatea Novae (azi oraşul Sviştov), pe

atunci în provincia Moesia Inferior,şi-a dat viaţa pentru Hristos sclavul Lupus (Lup), străpuns de

ascuţişul săbiei la 23 august 304, deci în vremea împăratului Diocleţian. De atunci a fost cinstit

după cuviinţă în Novae, iar mai târziu în toată Biserica răsăriteană199.

Numărul martirilor din provinciile dunărene este, însă, mult mai mare, dar numele lor ne-

au rămas necunoscute.

199

Ibidem, p. 49.

64

Capitolul III

MĂRTURII ARHEOLOGICE DESPRE

RĂSPÂNDIREA CREŞTINISMULUI LA DUNĂREA DE JOS

III.1. Lăcaşe de cult

Descoperirile arheologice constituie o mărturie puternică în sprijinul continuităţii

populaţiei romanice la Dunărea de Jos, dar şi o mărturie că învăţătura creştină avea în secolul IV,

o bază temeinică privind existenţa şi răspândirea ei. După Constantin cel Mare, după 313,

creştinismul se generalizează, atât în nordul, cât şi sudul Dunării (Figura 1.).

La nordul Dunării, în cadrul săpăturilor arheologice effectuate în praetoriul castrului

roman de la Săveni200

, judeţul Olt, construit în timpul lui Septimiu Sever (193-211), părăsit pe la

mijlocul secolului III, s-au descoperit urmele unui lăcaş de cult creştin din a doua jumătate a

secolului al IV-lea, ridicat peste ruinele fostelor clădiri romane. Are o lungime de 16 m şi o

lăţime de 7 m, ca altar folosindu-se absida unei capele păgâne, întrucât lungimea totală a bisericii

ajungea la 21 m. A fos construită rudimentar, din piatră, cărămide şi ţigle, legate cu lut cleios. În

biserică s-au descoperit monograma XP gravată pe o placă, precum şi un mormânt, probabil al

unui martir201

.

Tomis. Bazilica mare, (Figura 2.) este situată în partea de vest a cetăţii, construită din

piatră şi cărămizi legate cu mortar. Este de formă rectangulară, împărţită în trei nave prin două

200

Mircea Păcurariu, op. cit., I.B.O.R., p. 100. 201

Virgil Lungu, Repertoriul bazilicilor din Scythia Minor, în Izvoarele creştinismului românesc, p. 156.

65

şiruri de coloană. Lungimea bazilicii este de 48,10 m, lăţimea de 23,45 m, orientarea ESE-

VNV202

.

Absida este situată la răsăsrit, cu o deschidere de 8,20 m, sub altar se află o criptă mare în

formă de cruce, de aproximativ 50 m2, cu şapte încăperi şi acoperişuri în formă de calotă, care au

adăpostit moaştele unor martiri. La apus se află nartex-ul, atrium-ul şi o fântână203

. Naos-ul a fost

pavat cu cărămidă, iar altarul, probabil, cu marmură. Datorită faptului că din anumite studii,

basilica a avut tribune deasupra navelor laterale204

, aceasta a putut avea funcţia de catedrală a

oraşului205

.

Bazilica mică. Situată la nord-est de basilica mare, este construită tot din piatră şi

cărămizi legate cu mortar, fundaţiile sale se adosează zidului de incintă al cetăţii. Lungimea este

de cca. 36 m, lăţimea 18,80 m , diametrul absidei 8 m. Deşi nedescoperită în întregime, este

posibil să fi avut trei nave. În interiorul absidei se află cripta realizată numai din cărămizi.

Bazilica din curtea liceului Mihai Eminescu, de secol V. În apropiere de faleza înaltă a

portului, pe strada Traian, parţial sub clădirea liceului nr. 2 (Mihai Eminescu), parţial sub clădirea

acestui, se ascund ruinele unei bazilici creştine, din care întâmplător s-a descoperit, în anul 1960,

numai cripta de sub altar. Pe opt trepte de piatră, zidite întrâun culoar lung de 3,20 m şi larg de

0,83 m, situate pe latura de vest a criptei, se coboară la 2,50 m adăncime faţă de nivelul solului

actual, unde se află o intrare înaltă de 1,66 m şi largă de 0,80 m, cu chenarul de lespezi mari de

pitră cioplită. Pictura este alcătuită în jumătatea interioară a pereţilor, din chenare dreptunghiulare

mai mari, iar jumătatea superioară şi baza bolţii, din chenare mai mici, în care se află crenguţe şi

flori206

.

Bazilica de la Poarta nr. 1 a portului. Cercetată parţial, cu lungimea de 24 m , lăţimea nu

se cunoaşte, absida la răsărit de 8,70 m diametru, în alternană legate cu mortar, pavată cu lespezi

de piatră. De-o parte şi de alta a absidei se aflau alte încăperi. Bazilica a fost construită în

secolele V-VI în interiorul unui mare edificiu datat în secolul IV d. Hr207

.

202

Ibidem, p. 156. 203

Ibidem, phiale, 156. 204

Ion Barnea, Arta creştină în România, vol. 1, Ed. Institutului Biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxxe Române,

Bucureşti, 1979, p. 130. 205

Virgil Lungu, op.cit. p. 156. 206

Ibidem, p. 157. 207

Ibidem, p. 157.

66

La Histria. Bazilica cu criptă din piaţa mare (Figura 3.). Edificiu cu dimensiunile 21 m

lungime şi 12,50 lăţime, cu absidă semicirculară la est corespunzând navei centrale. În partea

laterală a navei centrale, la nord şi la sud, încă două nave înguste. Zidurile sunt construite din Şist

verde şi mortar. Sub altar se află cripta, jumătate sub absidă, jumătate sub nava centrală,

construită din cărămizi şi mortar. Pezintă o scară de acces care se află pe latura de sud. Deasupra

criptei se află un ciborium208

.

Datată pentru secolul al V-VI, una din marile locuinşe aristocratice209

, situate în partea de

răsărit a cetăţii, pe malul cel mai înalt al lacului Sinoe, avea în colţul de NE o capelă în formă de

sală deptunghiulară, prevăzută spre est cu o absidă semicirculară în interior şi pentagonală în

exterior. Înăuntrulş şi în faţa absidei s-au descoperit mai multe fragmente din place de marmură

albă superioară a unei mese având pe margine o serie de mici alveole în formă de C210

.

Noviodunum. Datorită poziţiei strategice în unul din cele mai importante vaduri ale

Dunării, înainte de intrarea în Deltă, oraşul şi portul Noviodunum a jucat un rol important în

istoria provinciei romane şi apoi bizantine din această regiune211

.

Numărul mare de martiri şi descoperirea martyrionului, defineşte importanţa acestei cetăţi

pentru istoria veche a creştinismului.

Săpăturile de salvare din 1955-1956 au dus la descoperirea pe plaja Dunării, temeliile

unei bazilici cu dimensiunile interioare de 13,80 m lungime şi 10,75 lăţime, prezentând o largă

absidă spre nord, alipită de zidul de incintă, trei nave şi un nartex simplu212

.

Niculiţel213

,(Figura 4.). Bazilica are formă rectangulară, din care se păstrează mai bine

absida şi părţi din zidurile de la nord-vest. Orientată NNE, are dimensiunile cuprinse între 36 m

lungime şi 14 m lăţime. Construcţia bazilicii a fost realizată din piatră şi mortar alb. Cele trei

nave sunt despărţite prin temelii de ziduri214

, iar nartex-ul cuprinde lăţimea întregii construcţii.

Absida are o lungime de 6 m, iar naosul de 12, 30 m, din care nava centrală 7,50 m, iar cele două

laterale câte 2,40 m fiecare. Lăţimea nartex-ului este de 2,30 m. Cripta prezintă o structură

etajată, la partea superioară găsindu-se osemintele martirilor Zotikos, Attalos, Kamasis şi

208

baldachin, Virgil Lungu, op.cit., p. 159. 209

numindu-se şi domus, Ion Barnea, op. ci.t 210

sigma lunar, Ion Barnea, op. cit., p. 146. 211

Mircea Păcurariu, Sfinţi daco-romani şi români, p. 25. 212

Virgil Lungu, op. cit., p. 166. 213

Mircea Păcurariu, Sfinţi daco-romani şi români, p. 25. 214

numite stylobate, Virgil Lungu, p. 169.

67

Philipos, ale căros nume se găsesc scrise cu roşu pe pereţii încăperii. Spaţiul de jos a fost destinat

adăpostirii a doi martiri necunoscuţi, iar dala de marmură care bloca intarea, păstrează inscripţia

în limba greacă, „aici şi acolo sânge de martiri”.

Dinogeţia. Bisericuţa datată în secolul V, descoperită în anii 1951-1952, în partea de sud-

vest al fortăreţei bizantine. Dimensiunile sunt cuprinse între 16 m lungime şi 9,70 m lăţime.

Naosul este împărţit în trei nave, iar narthexul lipşeste. S-au păstrat mici orţiuni din două pavaje

de cărămidă, unul mai vechi, din secolulele IV-V, şi altul din timpul împăratului Anastasius I

(491-518). La este-nord-est de absida semicirculară s-a construit în secolul al VI-lea un zid

poligonal, cu cinci laturi215

.

Tropaeum Traiani. Bazilica, (Figura 5.) datată în secolul V-VI, denumită „simplă”216

,

descoperită înainte de anul 1900, la cca. 50 m de poarta de est şi la nord de „via principalis”, are

lungimea de 30 m şi lăţimea de 17,60 m. Cuprinde trei nave şi un narthex, absidă spre răsărit şi

atrium spre vest, descoperită împreună cu cripta de sub altar în 1971-1973. Situată sub pavement,

la extremitatea de est a navei centrale, cripta se prezintă ca o încăpere dreptunghiulară, şi e

acoperită de o boltă semicirculară. Pe lungimea laturii de sud, cca. 50 m, se întindea o constricţie

anexă cu cinci încăperi. Resturile altor clădiri anexe, se aflau pe latura de nord a bazilicii.

Troesmis. Bazilica mare, dotată cu o absidă semicirculară, un naos divizat în trei nave şi

un nartex cu două întăriri, una la vest, cealaltă la nord. Lungimea totală a bazilicii este de 30 de

m. Câteva încăperi sunt anexate la est de absidă, îndeplinind funcţia de pastophoria, diaconicon,

baptisterium. Este datată în secolul V d.Hr.

Bazilica mică este construită din piatră şi mortar, având o singură navă. Nartex-ul este

deschis la exterior, absida este semirotundă ân interior, iar în afară pentagonală. Este dataă în

secolul VI d. Hr.217

Axiopolis. Bazilica cu o singură navă şi absidă rotundă, are dimensiunile cuprinse între

11,40 m X 4,95 m. În exterior au fost descoperite mormintele martirilor Chiril, Chindeas şi

Dasius. Pe partea de sud a fost adăugată ocapelă funerară, unde au fost înmormântaţi comitele

Gibastes şi fiica sa Antusa. Bazilica se datează în a doua jumătate a secolului al IV-lea, iar capela

în secolele V-VI218

.

215

Vasile Lungu, op. cit., p. 166. 216

Ibidem, p. 165. 217

Ibidem, p. 165. 218

Ibidem, p. 165.

68

Ibida. Bazilica mică, unică din Dobrogea, are o lungime de 22 m, celor trei nave

corespund câte o absidă, iar nartex-ul are o lăţime cât cele trei nave. Bazilica se daează la sfârşitul

secolului V d. Hr219

.

Sucidava. Bazilică orientată E-V, având o absidă semicirculară, un naos şi nartex.

Dimensiunile sunt cuprinse între 25,50 m lungime şi 11,45 m lăţime, datează din secolele V-VI d.

Hr.

Cercetările arheologice au evidenţiat şi existenţa unui mormânt martiric şi a unei

construcţii anexe, anterioare criptei şi bazilicii, la începutul secolului al IV-lea d.Hr220

.

III. 2. Fragmente arhitecturale creştine

Obiectele de cult, podoabele şi fragmentele arhitecturale creştine sunt importante în

reconstituirea veacurilor creştine. În funcţie de numărul dar şi de scopul acestora, se poate preciza

elementele vieţii creştine, şi a modului cum acesta s-a raportat la creştinism.

Tomis, (Figura 6.). Fragment de lespede de marmură pe faţa căreia, de o parte şi de alta a

unei cruci, se aflau înscrise, cu caractere greceşti, cuvântul ebraic „Emmanuel” şi traducerea lui

în limba greacă, „Cu noi (este) Dumnezeu”221

, datată în secolul V d.Hr.

Fragment, (Figura 7.) dintr-un bloc de calcar cochilifer, folosit de creştini ca altar, după

cum arată inscripţia ce se distinge cu dificultate din greceşte, „Altarul creştinilor, Doamne…”,

fiind datat în secolele IV-V d.Hr.

219

Ibidem, p. 166. 220

Ibidem, p. 166 221

Isaia 7, 14; Matei 1,23, Biblia sau Sfânta Scriptură

69

Aşchie ruptă din capacul unui sarcofag de marmură mai vechi şi refolosită ca piatră de

mormănt pentru un oarecare Alexandru, de curând botezat, din greceşte „Aici odihneşte

Alexandru, de curând botezat”.

Stelă de marmură, decorată în jumătatea superioară cu cruce aşezată pe un lujer de iederă

şi cu monograma numelui lui Iisus Hristos înscrisă într-un cerc, sub care se află, într-un chenar

simplu, în relief, epitaful în limba latină pus pentru Terentius, fiul lui Gaione, de 25 de ani, care a

slujit ca militar în rândul arcaşilor tineri.

Callatis, (Figura 8.). Capitel-impostă de marmură albă, împodobit pe una din cele două

feţe principale (a) cu monograma lui Hristos în dublu cerc în relief, flancată de câte un ornament

în formă se S, iar pe cealaltă (b) cu o cruce având de o parte şi de alta câte o ramură de palmier.

În cenrtul crucii, un medallion, ia în braşele orizontale literele A şi Ω, ca symbol al lui Hristos,

iar în cele verticale, numele lui Eustatie. Este datată în secolul VI î. Hr.

III.3. Obiecte de cult, podoabe de factură creştină

Tomis, (Figura 9.). Disc de argint, parţial aurit, descoperit întâmplător, în 1912,

împreună cu un mare tezaur de obiecte şi monede din aur şi argint, la Malaia Perescepina, în

Ucraina. Este parţial deteriorate şi consolidate, lipsind unele porţiuni din corp. Dimensiunile sunt

cuprinse între 0,610 m, diametru, 0,055 m, adâncime şi 6,2241 kg. Pe faţa interioară, în centru

prezintă o mare chrisma, flancată de literele A şi Ω, înscrisă într-un dublu cerc incizat, în

interiorul căruia este gravată o inscripţie în latină222

. O friză lată de 0,141 m, conţine

reprezentarea unei coarde e viţă de vie cu frunze, ciorchini de atruguri şi cârcei, printer care apar

şi animale, păsări, un coş plin cu struguri sau vas, care împodobeşte marginea discului. Patru

222

† „Ex antiquis renovatum est per Paternum, reverentiss (imum) episc(opum) nostrum, amen”., Ion Barnea, op.

cit., p. 224.

70

medalioane mari, circulare, câte o cruce înscrisă în interior, şi alte patru mai mici, ovale, toate din

foiţă de aur şi umplute cu email sau câte o piatră colorată. Monograma din centru, inscripţia în

limba greacă, punctată pe partea dinăuntru a piciorului inelar care susţine discul, arată greutatea

„argintului curat”, „a aurului curat” şi a „aurului amestecat” cu argint, întrebuinţate la

confecţionarea discului. Patru sigilii imprimate pe fundul discului garantează materialul

întrebuinţat223

.

Paternus, episcop de Tomis în timpul împăratului Anastasius I (491-518), este singurul

căruia I se poate atribui preţiosul obiect descoperit la Malaia Perescepina şi păstrat astăzi la

Muzeul Ermitage din Sankt Petersburg.

Tomis, Cruciuliţă de aur masiv (2,9 x 2,1 cm, 3,86 gr.), cu braţele îngroşate spre

extremităţi, care sunt rotunjite şi sudate la centru, unde se află un cerc pseudo-prelat tocit. Inelul

de suspensie este rupt. Este păstrată la muzeul de istorie a oraşului Bucureşti.

Histria, (Figura 10.). Mic tezaur alcătuit din şase piese, două cruciuliţe, doi cercei şi

două inele, toate de aur, cu pietre preţioase şi sticle colorate, descoperit la Histria, cu prilejul

săpăturilor arheologice din 1953, în încăperea numărului 40 din partea de sud a cetăţii.

223

Ibidem, 227.

71

CONCLUZII

Împăratul Aurelian în anii 271-275 a retras din Dacia Traiană, fosta provincie romană,

armata şi administraţia, trecând-o la sudul Dunării, unde a creat între Moesia Superioară şi

Moesia Inferioară provincia Dacia Aureliană, împărţită în Dacia Ripensis spre nord şi Dacia

Mediterranea spre sud. Retragerea lui Aurelian nu a însemnat evacuarea populaţiei daco-

romanilor, ci aceştia au continuat să dispună de condiţiile favorabile de trai şi de adăposturile

naturale, practicând agricultura, creşterea animalelor, pescuitul. Acest fapt este întărit prin

diversele descoperiri arheologice, dar şi a toponimelor. Sub împăratul Diocleţian, teritoriul dintre

Dunăre şi Mare a devenit în 297, provincia Scythia Minor.

Teritoriul danubiano-pontic a fost unul din cele mai intens romanizate ale imperiului

roman224

. Oraşele şi castrele, satele întemeiate de veterani şi colonişti, reţeaua de drumuri care

străbătea provincia, via activitate comercială ce se desfăşura nu numai între oraşele de pe ţărmul

Pontului, dar şi în centre de pe Dunăre pâna la Durostorum, toate acestea au contribuit la

romanizarea populaţiei autohtone geto-dacice, precum şi a bessilor colonizaţi, la însuşirea limbii

latine, precum şi a felului de viaţă roman.

Procesul romanizării, cuprinzând tot spaţiul carpato-danubian, a format o unitate latină

lingvistică unitară, fiind asigurat nu numai de rolul factorilor militari, economici, urbanistici şi

cei ai administraţiei romane, ci şi de religie225

.

Starea religioasă în cuprinsul imperiului roman, ca şi în majoritatea lumii antice, era

determinată de culte politeiste . Cultele erau numeroase, fiecare popor având religia sa, statul

224

Constantin C. Giurescu, Continuitatea populaţiei romanice în Dobrogea, în De la Dunăre la Mare, Ed.

Arhiepiscopiei Tomisului şi Dunării de Jos, Galaţi, 1979, p. 9. 225

Radu Vulpe, Romanitate şi creştinism.Coordonate ale etogenezei române, în De la Dunăre la Mare, Ed.

Arhiepiscopiei Tomisului şi Dunării de Jos, Galaţi, 1979, p. 17.

72

roman le tolera pe toate cu excepţia cultului druizilor din Galia, unele culte siriene şi egiptene,

precum şi a creştinismului.

Viaţa cetăţeanului era legată de religia romană, exercitarea practicilor cultice reprezenta o

dovadă de loialitate faţă de statul roman, dar şi de împărat.

Existenţa cultelor orientale mistice în cadrul imperiului ce tindeau spre monoteism şi

universalism, amestecul de culte şi zei, fuziunea diferitelor zeităţi, definea un sincretism ce

pregătea lumea pentru noua religie, creştinismul.

Creştinismul prezenta cea mai generoasă morală şi cele mai nobile principii de solidaritate

umană. Această religie universală, implicând forme de cult simple şi accesibile oricui,

preconizând pacea şi iubirea între toţi oamenii fără deosebire, proclamând iertarea, abnegaţia,

modestia, caritatea, desconsiderarea bogăţiei, solicitudinea pentru cei săraci şi în suferinţă, ca

supreme virtuţi răsplătite cu o veşnică fericire, a fost acceptată treptat de oameni.

Starea morală a lumii era strâns legată de cea religioasă şi socială. Religiile politeiste nu

învăţau morala, aşa cum o învăţau iudaismul şi creştinismul.

Zeii erau pilde de imoralitate, promovând desfrâul printr-un caracter cultic, imoralitatea se

manifesta în spectacole sângeroase, familia era slab întemeiată, iar femeia ocupa o poziţie

inferioară.

În sistemul social era prezent sclavagismul, sclavii erau lipsiţi de anumite drepturi şi chiar

de demnitatea de a fi oameni, putând fi bătuţi, maltrataţi, ucişi, vânduţi, despărţiţi unii de alţii, iar

căsătoriile dintre aceştia nu erau recunoscute legal.

Filozofia în timpul apariţiei creştinismului era reprezentată de mai multe sisteme de

gândire care promovau fie indiferenţa religioasă, negând providenţa divină sau panteismul, faptul

că lumea era coordonată de un destin, că răul în societate era necesar, în ultimă instanţă se puteau

justifica anumite vicii, sinuciderile, dar şi idei umaniste, precum viziunea asupra oamenilor ca

semeni.

Credinţa creştină era considerată apostazie226

de la religia şi tradiţia strămoşilor, ateism şi

nelegiuire. Orice calamitate asupra imperiului sau năvăliri ale altor popoare erau atribuite

creştinilor pentru refuzul practicării cultelor zeilor, privite drept pedeapsă comună.

226

Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe

Române, Bucureşti, 1992, p. 11.

73

Cultul împăratului constituia o manifestare de loialitate faţă de puterea Romei precum şi

faţă de împărat, iar refuzul practicării era socotit drept impietate, ofensă adusă majestăţii

imperiale, crimă de ofensă a religiei şi a divinităţii.

Aristrocraţii vedeau în creştini elemente vulgare, dispreţuindu-i, deoarece iniţial erau

constituiţi din clasele modeste ale societăţii, iar prin refuzul creştinilor de a practica anumite

meserii erau consideraţi nefolositori în afaceri.

După apariţia creştinismului, mai mulţi împăraţi romani, începând cu Nero (54-68), au

dezlănţuit persecuţii împotriva creştinilor, mulţi dintre ei primind numele de martir. Ultima

persecuţie şi de mari proporţii, a pornit din dispoziţia împăratului Diocleţian (284-305) şi a

împăratului Galeriu (293-305), prin diferite decrete ce obligau pe creştini la practicarea cultelor

păgâne, interzicerea adunărilor creştine, dărâmarea lăcaşurilor de cult creştine, arderea cărţilor şi

arhivelor precum şi pedepse aspre ale clericilor şi creştinilor.

Strict organizat, propagat ca o convingere neclintită şi intransigentă faţă chiar de teroarea

autorităţilor păgâne, culminând cu sacrificiul voluntar al vieţii pentru credinţă, o armă de neînvins

în faţa cruntelor persecuţii întâmpânăte, creştinismul a triumfat şi s-a impus odată cu trecerea

timpului ca religie oficială a imperiului, începând cu edictul de toleranţă dat de împăratul

Constantin în anul 313.

Însă şi înainte de acest decret, misionarismul creştin depăşise graniţele imperiului, făcând

cuvântul Evangheliei cunoscut şi popoarelor denumite „barbare”, faţă de care nu exista nici o

discriminare. Cu atât mai intensă devenea evanghelizarea după Constantin, când, pe lângă

mijloacele specifice propagării creştinismului se adăuga şi prestigiul imperiului roman, în numele

căruia misionarii creştini duceau cuvântul Evangheliei pretutindeni.

Astfel că, atât în sudul Dunării, cât şi în Scythia Minor, unde influenţele asiatice erau

frecvente, existau comunităţi creştine active, care, în perioada marilor persecuţii, au dat o serie

importantă de martiri.

La sudul Dunării, printre cei care au suferit moarte martirică se numără slujitori ai

altarului (episcopi, preoţi, diaconi, citeţi), soldaţi din armata romană, dar şi oameni credincioşi

având diferite meserii.

Primul preot daco-roman, cunoscut cu numele, Montanus, a fost martirizat în timpul lui

Diocleţian în 304, prin înecare în râul Sava, pătimind o dată cu soţia sa, Maxima.

74

În Sirmium au mai fost ucişi, în acelaşi an, episcopul Irineu şi diaconul său Dimitrie, iar

în Singidunum au murit diaconul Ermil şi temnicerul Stratonic, înecaţi în Dunăre în 307. În

Durostorum şi împrejurimile acestuia au pătimit, de asemenea, numeroşi martiri. În Durostorum

au fost decapitaţi în 298 soldaţii Pasicrat şi Valentin, iar sub împăratul Iulian Apostatul (361-

363), a pătimit soldatul Emilian, prin ardere pe rug în 362. În 304 au fost martirizaţi în localitatea

Ozobia, din jurul Durostorumului, Quintilian, Dadas şi Maxim Citeţul. La Tomis în 304 a suferit

moarte martirică episcopul Efrem, iar la 320-323, sub împăratul Liciniu, episcopul Tit. Tot în

timpul împăratului Liciniu au pătimit Macrobiu, Gordian, Heli, Lucian, Zotic, fraţii Argeu,

Narcis şi Marcelin etc. În cetatea Axiopolis sunt menţionaţi, la începutul secolului al IV-lea,

martirii Chiril, Chindeas şi Dasius. La Halmyris au fost decapitaţi la sfârşitul secolului al III-lea

preotul Epictet şi tânărul Astion, converitit de el. La Niculţel, săpăturile arheologice efectuate în

anul 1971 au condus la descoperirea unei bazilici paleocreştine aflată în apropierea vechiului oraş

Noviodunum. Valoarea o constituie cripta aşezată sub altar. În interiorul acesteia s-a descoperit o

ladă ce conţinea moaştele a patru martiri, iar pe pereţi se găsesc două inscripţii greceşti, una

redând numele martirilor Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos, pătimind în timpul marii

persecuţii a lui Diocleţian.

Aceste exemple de sacrificiu suprem, la care se mai adaugă odată cu trecerea timpului şi

afirmarea vie a credinţei păstrate în formă pură venită pe filiera orientală, prin numeroasele

rezistenţe şi eforturi ale episcopilor şi misionarilor redau caracterul intensiv şi trainic al

comunităţilor creştine din aceste zone.

În lumina descoperirilor arheologice, a inscripţiilor, a informaţiilor din actele primelor

sinoade ecumenice, precum şi a altor izvoarelor istorice, vedem că segmentul religios este bine

definit în zona danubiano-pontică. În centrele romane şi greceşti s-au descoperit ruinele a peste

35 de bazilici paleocreştine, în localităţi precum Tomis, Histria, Tropaeum Traiani, Troesmis,

Noviodunum, Callatis etc, rezultând că din prima jumătate al secolului al IV-lea, în provinciile

romane sud dunărene exista o organizatie bisericească temeinică, cu peste 40 de scaune

episcopale.

75

BIBLOGRAFIE

1.Izvoare istorice:

Actele Martirice, Studiu introductiv, traducere şi note, Ioam Rămureanu, Ed. Institutului

Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997.

Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe

Române, Bucureşti, 2005.

Lactantius, De Mortibus persecutorum (Despre morţile persecutorilor), Ed. Amarcord,

Timişoara, 2000.

Strabon, Geografia, Vol. I, Loeb Classical Library, ediţia, 1917.

2.Lucrări generale:

Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria românilor dintre Dunăre şi Mare Dobrogea, Ed.

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979.

Constantin C. Giurescu, Continuitatea populaţiei romanice în Dobrogea, în De la Dunăre

la Mare, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului şi Dunării de Jos, Galaţi, 1979.

D. M. Pippidi, Contribuţii la istoria veche a României, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1967.

Emilian Popescu, Christianitas Daco-Romana, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1994 .

Epifanie Norocel, Pagini din istoria veche a creştinismului la români, Ed. Episcopiei

Buzăului, 1986.

Ion Ionescu, Începuturile creştinismului românesc daco-roman, Ed. Universităţii din

Bucureşti, 1998.

Iosif Constantin Drăgan, Mileniul imperial al Daciei, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1986.

76

Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, Editura Institutului Biblic şi de

Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992.

Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Ed. Mânăstirea Sihăstria, 2005.

Jaques Zeiller, Les origines chretiennes dans les provinces danubiennes de L'Empire

romain, „L erma di bretschneider”, Roma, 1967.

Mineiul românesc, pe mai, Bucuresti 1893.

Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1986.

Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române,I, Ed. Institutului Biblic şi de

Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996.

Mircea Păcurariu, Sfini daco-romani şi români, Ed. Apologeticum, 2006.

Nelu Zugravu, Istoria romanităţii nord-dunărene (sec.II-VIII), Contribuţii la etnogeneza

românilor, Ed. Academiei Române, Iaşi, 1994.

Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Trinitas,

2001.

Nicolae Dură, „Scythia Minor” (Dobrogea) şi Biserica ei Apostolică, Ed. Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 2005.

P.P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti, Ed. Minerva, Bucureşti, 2000.

Pierre Geoltrain, Originile creştinismului, Ed. Polirom, 2002.

Radu Vulpe, Romanitate şi creştinism.Coordonate ale etogenezei române, în De la

Dunăre la Mare, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului şi Dunării de Jos, Galaţi, 1979.

Radu Vulpe, Ion Barnea, Romanii la Dunărea de Jos, în Din istoria Dobrogei, vol 2, Ed.

Academiei, Bucureşti, 1968.

3.Lucrări speciale:

Andrei Aricescu, Armata în Dogrogea romană, Ed. Militară, Bucureşti, 1977.

Ene Branişte, Martiri şi Sfinţi pe pământul Dobrogei de azi, în De la Dunăre la Mare,

1979.

Ion Barnea, Arta creştină în România, vol. 1, Ed. Institutului Biblic şi de misiune al

Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979.

77

Ionel Ene, Apocrifele „Faptele Sfântului Apostol Andrei”, în Teologie şi istorie la

Dunărea de Jos, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2000.

Laurenţiu Radu, Noi descoperiri din necropola Callatiană, în Pontica, nr. 40, Constanţa,

2007.

Mihail Zahariade, Octavian Bounegru, Despre începuturile creştinismului la Dunărea de

Jos: Martyrium-ul de la Halmyris, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului, Constanţa, 2003.

Nelu Zugravu, Geneza crestinismului popular la români, Ed Institutului Român de

Tracologie, Bucureşti, 1994.

Nicuşor Morlova, Sfântul Apostol Andrei, părintele creştinismului românesc, în Izvoarele

creştinismului românesc, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului, Constanţa, 2003.

Ş. Nicolae, Pătrunderea şi dezvoltarea creştinismului în Schytia-Minor, în De la Dunăre

la Mare, 1979, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului şi Dunării de Jos, Galaţi, 1979.

Sabin Verzan, Sfântul Apostol Andrei, Ed. Diacon Coresi, Bucureşti, 1988.

Vasile Pârvan, Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman, Ed. Atelierele

grafice SOCEC & Co., societate anonimă, Bucureşti, 1911.

Virgil Lungu, Începuturile creştinismului în Scythia Minor, în lumina descoperirilor

arheologice, în De la Dunăre la Mare, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului şi Dunării de Jos, Galaţi,

1979.

Virgil Lungu, Repertoriul bazilicilor din Scythia Minor, în Izvoarele creştinismului

românesc, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului, Constanţa, 2003.

V. H. Baumann, Mărturii ale persecuţiilor religioase din zona Dunării de Jos în primele

secole ale erei creştine, în Izvoarele creştinismului românesc, Ed. Ed. Arhiepiscopiei Tomisului,

Constanţa, 2003.

78

LISTA ANEXELOR

Figura 1, Harta Istorico-arheologică a Dunării de Jos, secolele III-V, apud,

De la Dunăre la Mare, 240

Figura 2, Bazilica Mare de la Tomis, apud Ion Barnea, Arta creştină în

România, p., Ibidem, p. 145

Figura 3, Bazilica cu criptă, Histria, idem, p. 144

79

ANEXE

Figura 1. Harta Istorico-arheologică a Dunării de Jos, secolele III-V

80

Figura 2. Bazilica Mare de la Tomis

81

Figura 3. Bazilica cu criptă, Histria