Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”Facultatea de Drept

Evoluţia în timp a ideii de Uniune Europeană

Anul IIGrupa A1Iaşi 2013

1

Cuprins

Introducere..................................................................................................................................................3

1.PREMIZE CARE AU STAT LA BAZA ÎNFIINŢĂRII UNIUNII EUROPENE.....................................6

2.CONTRIBUŢIA AMERICANĂ............................................................................................................11

Bibliografie................................................................................................................................................15

2

Introducere

Ideea federală europeană nu sa impus uşor, ea avand de înfruntat pe de o parte teama

statelor naţionale de a nu pierde suveranitatea fiind înghiţite de un organism suprastatal supus

unei mari puteri, iar pe de altă parte, cu interesele divergente ale regimurilor politice existente în

statele europene.

Din multe puncte de vedere construcţia europeană reprezintă o provocare teoretică. A

devenit banală constatarea că toate tentativele de a conceptualiza întreprinderea comunitară nu

seamană cu nici unul din modelele cunoscute ( stat, confederaţie, federaţie). Însă atat

identificarea, cat şi ierarhizarea dinamicilor construcţiei comunitare implica ample controverse.1

În sistemul care se configurează (internaţional, mondial, global...) cateva concepte care se

impun prin frecvenţa cu care apar în discursurile politice. Aceste sunt: integrare, mondializare,

globalizare: trei concepte între care există reţea de sensuri, tendinţe într-o extrem de densă

instituţionalizare, cu predilecţie politico-economică.

Integrarea regională, ar putea fi văzută drept un proces prin care în baza unor norme şi

valori comune statele dintr-o regiune stabilesc diverse tipuri de legături în scopuri economice şi

politice pe termen lung.

Mondializarea este un concept în care sunt concentrate mai multe problematici.Spre

exemplu, ar putea fi vorba de unele fenomene ale căror efecte pot deveni ireversibile: poluarea şi

efectul de seră, riscuri tehnologice sau din ingineria genetică, unele epidemii (gen SIDA) şi care

cer o poziţie comună şi o reglementare la nivel mondial. Dar de cele mai multe ori este vorba

despre o semnificaţie economică care are la bază idealul liberal, acela al unei lumi fără frontiere,

reglată doar de cerere şi ofertă, ideal care se exprimă prin privatizare, liberalizarea preţurilor şi a

comerţului, deschidere spre investiţii străine, dereglarea sistemului bancar, mondializare pieţelor

financiare etc.

1 Guillaume Courty, Construcţia europeană, Editura C.N.I ‘’CORESI’’ S.A., p. 9.

3

În această perioadă de interdependenţă accelerată între economiile „ locale” , de

diversificare a organizaţiilor internaţionale , dar şi de extindere a fracturilor (în principal sociale),

din interiorul statelor, aceasta global governance ramâne discretă, neştiindu-se cum se va face

partajul de competenţe şi obligaţii între state şi organismele „globale”, cum va evolua principiul

suveranităţii naţionale, cum se va acţiona în circumstanţe imprevizibile.2

Aşadar, în aceasta perioadă de descompunere şi fragmentare în plan intern şi de

recompunere pe plan internţional, în această perioadă de transformări accelerate în aproape toate

domeniile integrarea regională se poate impune drept prima etapă în structurarea sistemului

internaţional.

În prezent integrarea regională este prezentă pe toate continentele iar pe lângă integrarea

regională , după 1990 au mai apărut şi acorduri de liber schimb între statele vecine (precum

Norvegia cu Statele balcanice, Australia cu Noua Zeelandă, Slovenia cu Slovacia). Cele mai

importante procese regionale care se derulează astăzi în lume sunt: Acordul de liber schimb

nord-american NAFTA (1992) între Statele Unite , Canada, Mexic; Asociaţia Naţiunilor din Asia

de sud-est între Brunei, Filipine, Indonezia, Malaezia,Singapore, Thailanda, Vietnam(1995);

MERCOSUR (1991) între Argentina, Brazilia, Paraguay,Uruguay; Uniunea Maghrebului arab

între Algeria, Libia, Mauritania şi Tunisia din 1989.

Pe continentul european se desfăşoara cel mai vechi cel mai dinamic şi mai complex, cel

mai discutat proces de integrare regională.Mai mult chiar, Europa beneficiază de două sisteme de

integrare, unul continental şi unul atlantic.

Dezbaterile despre construcţia europeană sunt profunde .Europa este un continent verbal

în care exista şi se întreţine un interes pentru politică.În Europa comunitară discuţiile se înscriu

într-un spectru larg de problematici de la politica socială până la competenţele majore rămase

statelor, problematici care se vor cristalza prin intrarea în funcţiune a uniunii monetare.Cât

despre “cealaltă Europă” , aceasta este ca un grup de recruţi, tineri, deschişi, entuziaşti; unii însă

mai harnici, mai abili, cu ceva relaţii, iar alţii mai mândri, mai recalcitranţi, mai nostalgici mai

nevoiaşi...3

“Cealaltă Europă” a ieşit de după cortina de fier. După aşa-numitele “bulversări din Est” ,

statele din fostul sistem comunist îşi exprimă voinţa de aderare la structurile europene şi atlantice

având diferite argumente, de natură istorică (Yalta), până la riscurile unui Est instabil. De partea 2 Octav Bibere, Uniunea Europeană între real şi virtual, Editura All Educaţional 1999, p. 4.3 O. Bibere, op.cit, p. 8.

4

sa Occidentul răspunde nuanţat şi pe etape, cu asistenţă tehnică şi strategii de preadeziune în

cazul Uniunii Europene care promite o democraţie stabilă , economie de piaţă, acceptarea

regulilor occidentale, capacitatea de a rezista concurenţei economice.

Iniţial , construcţia europeană a luat forma organizaţiilor de cooperare.Din anul 1950,

acestor organizaţii li se alătură Comunităţile europene, organizaţii cu vocaţie preponderent

economică, dar care au presupus şi o cooperare politică, contribuid astfel la realizarea unei noi

viziuni de tip federal4.

Obiectivele urmărite prin crearea acestor comunităţi, bazate pe integrarea economică a

statelor membre, urmăreau îmbunătăţirea utilizării capacităţilor lor economice şi tehnice în

scopul creşterii eficienţei, în condiţiile cerute de evoluţia societăţii.

În evoluţia lor, Comunităţile au cunoscut o serie de elemente unificatoare care au condus

în final la unificarea instituţionala la nivel comunitar. Evoluţia Comunitătilor europene a fost

marcată de lărgirea lor prin aderarea de noi membri şi de preocuparile de revizuire a tratatelor

institutive în vedererea felxibilizarii şi urgentării atingerii obiectivelor propuse.

Ideea creării unei entitaţi unice care să înlocuiască cele trei Comunitaţi europene

materializată prin “ Proiectul de Uninune Europeana” adoptat de Parlamentul European la 14

februarie 1984 s-a lovit de reticenţa statelor membre, care au preferat ca, prin semnarea Actului

Unic European, să revizuiască tratele constitutive decât să le înolocuiască cu un alt tratat.

Căderea comunismului şi destrămarea Uniunii Sovietice, dar mai ales unificarea

Germaniei, au relansat ideea creării Uniunii Europene, liderii statelor membre CE subliniind

necesitatea “ accelerarii constuctiei politice a Europei” şi transformarea ansamblului relaţiilor

dintre statele lor într-o uniune europeană dotată cu mijloacele necesare de acţiune.

Adoptatea Tratatului de la Maaastricht a reprezentat un pas decisiv în vederea integrării

europene continue şi ireversibile, din acest moment statele membre formând o singura

comunitate europeană.

Alcătuind această construcţie supranaţională, statele membre şi-au propus să realizeze

dezvoltate economică, stabilitate socială, democratică şi politică.5

4 Dan Vătăman şi Ion David, România şi Uniunea Europeană,Editura PRO Universitaria, Bucureşti 2009, p. 11.5 D. Vătăman, op.cit, p. 13.

5

1.PREMIZE CARE AU STAT LA BAZA

ÎNFIINŢĂRII UNIUNII EUROPENE

Ideea unei Europe Unite este veche şi are rădăcini adânci in istoria continentului

European. Aceasta ideie a fost abordată din perspectiva găsirii unei soluţii pentru evitarea

conflictelor şi asigurarea securitaţii şi bunăstării sociale, acestea fiind principalele motive in

prezent ale integrării Europene.

În concepţia unor autori reflecţiile cu relevanţă comunitară aparţin perioadei antichităţii

când cuceririle romane au fost considerate ca manifestări ale unei astfel de tendinţe sai perioadei

Imperiului carolingian făurit de Carol cel Mare, se poate spune că abia începând cu secolul al

XVIII-lea , a inceput să se contureze ideia formulării unor noi proiecte de asigurare a păcii şi

unităţii Europei prin reorganizarea ei radicală. Spre exemplu, „Propiectul pentru a face pacea

permanentă în Europa”, din anul 1713, al abatelui de Saint – Piere ; „Planul unei paci universale

şi eterne” al lui Jeremy Bentham sau ideia de „republica europeana” al lui J.J. Rousseau.6

Un alt proiect cunoscut este Propiectul filozofic al pacii permanente (Zum ewigen

Friede) a formulat în 1795 de catre marele filozof Immanuel Kant (1724- 1804) , în care acesta a

elaborat ideea unui pact internaţional cu scopul de a elimina razboiul pentru totdeauna din viaţa

popoarelor. Prin acest proiect se urmărea ieşirea statelor din starea de ilegalitate, care reprezenta

principala sursa a războielor şi instituirea unui nou tip de sociatate internaţională, a unui „ stat al

naţiunilor „ de tip federativ care sa garanteze securitatea şi protecţia pentru toate ţările indiferent

de mărimea lor. Aceasta societate urma să se relizeze în mod treptat pornind de la un nucleu

puternic, asigurat de un popor cu sistem de stat republican, extinzîndu-se apoi la nivenl

continental şi, în final la întreaga lume. Pâna la îndeplinirea acestui ideal federal, să se încheie o

alinaţă de timp confedeativ între stat care să garanteze excluderea războaielor şi a abuzurilor de

orice tip. În ciuda faptului că proiectul nu includea o detaliere concretă instituţională a

funcţionării sistemului federativ funcţional preconizat el marchează totuşi un moment de

referinţa în închegarea unei concepţii unitare care să includă deopotrivă idelurile pacifismului,

liberalismului şi federalismului prin formula unei federaţii libere a unor state cu regim

6 Idem, p. 13.

6

republican constituţional bazata pe raţiune şi drept internaţional cu garantarea raciprocă a

drepturilor.

Tot în acest sens s-au exprimat şi alte personalităţi precum : Alphonse de Lamartine a

lansat Manifestul către Europa, iar Victor Hugo un Apel pentru Statele Unite ale Europei

( 1851). Ulterior , Victor Hugo susţinea că „Europa are nevoie de o naţionalitate europeană”, iar

într-un mesaj adresat Congresului Păcii de la Lugano, scria : „Cu siguranţa acest lucru

formidabil , republica Europeană o vom avea. Vom avea aceste State Unite ale Europei care vor

încorona lumea veche”. 7

Acest vis a fost spulberat odata cu izbucnirea primului război mondial, considierat a fi

Marele război care a infirmat iluziile şi speranţele pacifismului internaţionalist, efectele

conflagraţiei depăşind cele mai pesimiste previziuni. După acest război, Europa se afla în ruine

cu importante pierderi de vieţi omeneşti, cu grave problme economice şi sociale. Dorinţa statelor

de a coopera pentru a preveni repetarea unei catastrofe de amploarea primului razboi mondial a

dus la Conferinţa de Pace de la Paris desfaşurată între 18 ianuarie 1919 şi 21 ianuarie 1920 în

care în şedinţa plenară a Conferinţei la 25 ianuarie 1919:” Este esenţial, pentru menţinerea

statutului mondial pe care naţiunile asociate au cum al stabili, să se creeze o societate a

naţiunilor, organ de cooperare internaţionala care va asigura îndeplinirea obligaţiilor

internaţionale şi va oferi garanţii contra razboiului.”

Odata cu înfiinţarea Societăţii Naţiunilor problema găsirii unor noi forme de organizare a

continentului European a fost reluată în mai multe proiecte care au preocupat atât elitele

intelectuale ale vremii cât şi oamenii politici. Ideea unei Europe Unite nu se putea impune uşor

deoarece ea avea de luptat cu teama statelor naţionale (cu precadere a celor aparute în urma

tratatelor de pace) de a nu fi înghiţite de un organism superstatal coordonat de o mare putere,

redresându-se astfel situaţia antebelică.8

Dupa patru ani, contele Richard Coudenhove – Kalergi a început să elaboreze proiectul

său care a dat naştere mişcării Paneuropa. In anul 1922 la Viena a publicat un manifest cu titlul

„ Problema Europei se rezuma în două cuvinte : unificare sau prăbuşire”, iar in anul 1923 a

publicat o lucrare amplă intitulată Paneuropa care va deveni opera clasica a mişcării cu acelaşi

nume iniţiata în acelaşi an. Lucrarea sublinia necesitatea reconcilierii dintre Franţa şi Germania

ca baza indispensabilă a reconstrucţiei europene. Uniunea urma să se inspire din organizarea 7 Ibidem, p. 14.8 G. Courty, op cit, p. 10.

7

panamericană care părea că a putut să concilieze independeneţele naţionale şi cooperarea

internaţională regională. Paneuropa urma să fie înzestrată cu un Consiliu alcatuit din delegaţi ai

statelor , o Adunare parlamentară formată din delegaţi ai parlamentelor naţionale şi cu o Curte de

Justiţie.

Prin manifestul „ Ce voieşte Mişcarea paneuropeană ?” se proclamau direcţiile de acţiune

necesare înfăptuirii paneuropei : garantarea egalităţii, securităţii şi suveranităţii statelor; crearea

de alianţe militare ; crerea unei uniuni vamale; crearea unei monede comune; valorificarea în

comun a resurselor din coloniile statelor membre; respectarea individualităţii culturale civilizaţiei

fiecărui stat; asigursarea protecţiei minorităţilor naţionale; colaborarea cu alte state din cadrul

Societăţii Naţiunilor.9

Uniunea s-a bucurat de un mare succes în rândurile unor oameni politici, scriitori, diferiti,

intelectuali, cum au fost Aristide Briand, Leon Blum, Edouard Herriot, Eduard Beneş, Konrad

Adenauer, Paul Valeri şi mulţi alţii.

În anul 1929, s-a depaşit faza de propagandă în favoarea unificării europene la aceea a

acţiunii oficiale. Astfel, ministrul de externe francez Aristide Briand sprijinit de omologul sau

german Gustav Stressman cu ocazia celei de a X-a sesiuni, a Adunarii Generale a Societăţii

naţiunilor 5 septembrie 1929 a ţinut un discurs , în care a propus un plan de constituire a Statelor

Unite ale Europei.

In acest discurs, Gustav Stressman a sprijinit obiectivele economice ale unei astfel de

uniuni prin crearea de noi pieţe pentru industria ţărilor europene, raţionalizarea economiei

continentului şi integrarea acesteia în circuitul mondial.

Reprezentanţii celor 27 state europene, membre ale Societăţii Naţiunilor au fost de acord cu un

astfel de demers şi au cerut ca Franţa sa elaboreze un memorandum, care să înscrie principiile de

orgnizare a noii structuri de uniune europeană acesta urmănd a fi înaintat spre documentare

tuturor guvernelopr europene pentru a-şi exprima observaţiile.

Amânarea dezbaterii Proiectului Briand a pecetluit practic soarta acestuia datorită schimbărilor

nefavorabile intervenite în contextul economic şi politic internaţional. Moartea lui G. Stressman

3 octombrie 1929 şi venirea la putere a guvernului minoritar Bruning a condus la întreruperea

dialogului franco-german. Acest cabinet a înfaptuit o schimbare decisivă a politicii externe

germane în sens naţionalist revizionist , iar ideea reconcilierii cu Franţa a cedat locul unei

9 G. Courty,op.cit, p.11.

8

intransigenţe sporite pentru revizuirea tratatelor de pace şi urmărirea prioritara a intereselor

naţionale ale Germaniei.10

Cu toate acestea, la 17 mai 1930 a fost înaintat spre documentare tuturor guvernelor

europene „ Memorandumul Guvernului Francez Asupra organizării unui regim de Uniune

Federală Europeana” în care apărea ideea necesităţii unei coordonări a politicilor economice

precum şi necessitatea unui mecanism instituţional capabil să asigure Uniunii organele

indispensabile îndeplinirii misiunii sale format din : un organ reprezentativ sub forma de

instituţie regulată a „ Conferinţei Europene” alcatuită din reprezentanţii tuturor Guvernelor

Europene, membre ale societăţii naţiunilor; un organ executiv sub formă de Comitete politice

permanente, cu o componenţă mai restrânsă, la care pot fi invitate şi alte state membre sau

nemembre ale Societăţii Naţiunilor atunci când se dezbat probleme care le privesc în mod direct;

un Secretariat care v-a elabora lucrările preliminare şi va asigura din punct de vedere

administrativ executarea instrucţiunilor Comitetului politic permanent sau Conferinţei europene.

Memorandumul a avut un imens ecou în presă strârnind un mare interes în rândul opiniei

publice europene.În Franţa presa de centru şi de stânga, necomunistă saluta proiectul, având

rezerve privind principul menţinerii suveranitaţii naţionale absolute , iar presa de dreapta, vorbea

de iluzii incurabile, de pacifism trădător, văzând singurul avantaj doar în obligarea tuturor

statelor de a declara deschis acceptarea situaţiei create prin tratatele de pace. În Germania presa

de centru şi stânga, obiectând împotriva stabilizării sistemului de la Versailles prin punerea în

prim plan a garanţiilor de securitate , subliniau totuşi şansa irepetabilă oferită de proiect pentru

unificarea europeană, pentru rezolvarea pe cale paşnică a tuturor diferendelor, incluzând

revizuirea frontierelor existente prin bună înţelegere. Ziarele de dreapta în schimb, absolutizau

critica proiectului, ca expresie a intereselor naţionale franceze menite a impune noi servituţi

Germaniei şi contrapropuneau ideea unei Europe central Răsăritene sub egida Germană.

În presa din România, problematica a fost abordată pe larg, numeroşi publicişti, oameni politici ,

personalităţi din domeniul culturii şi ştiinţei exprimându-şi punctul de vedere. Unul dintre cele

mai competente puncte de vedere este cel al lui Vespasian V. Pela care într-o serie de articole a

analizat întreaga problematică cuprinsă în memorandum.11

La data de 9 septembrie 1930, s-a întrunit Conferinţa reprezentanţilor statelor europene

care era chemată să-şi dea verdictul asupra proiectului Briand , autorul planului a propus 10 D. Vătăman, op cit, pag 14.11 D. Vătăman, op.cit p. 15.

9

adoptarea unei declaraţii de principii în favoarea Uniunii Europene şi a constituirii Adunării

federale. Germania, a venit cu o propunere care prevedea o simplă rezoluţie care să declare

voinţa statelor de a dezbate problemele europene în cadrul exclusiv al societăţii naţiunilor. In

final, la propunerea Angliei, rezoluţia adoptată a prevăzut doar constituirea în cadrul societăţii

naţiunilor a unui comitet de studiu a problemei uniunii europene, cu un secretariat condus de

Secretarul General al Adunării Generale. Comitetul s-a întrunit în mai multe sesiuni la Geneva,

fără a adopta rezoluţii, ci doar rapoarte adresate Adunării Generale a societăţii naţiunilor. În

dezbaterile comitetului au fost abordate doar probleme de natură economică, respingându-se în

septembrie 1931 o ultimă propunere a lui A.Briand ce privea crearea unei comisii permanente a

societăţii naţiunilor pentru problema unităţii europene. Dezamăgit şi descurajat, Aristide Briand,

a declarat retragerea proiectului său şi limitarea disponibilităţii viitoare a Franţei pentru o politică

de înţelegere cu Germania.

În concluzie, cabinetul Bruning a determinat eşecul planurilor franceze. Pentru Germania,

planul Briand a avut doar o importanţă secundă faţă de politica germană de revizuirea a

Tratatelor de pace şi faţă de problemele interne precum, criza economică, şomajul, lupta

electorală şi ascensiunea naziştilor.12

La începutul anului 1932 atitudinea agresivă a Germaniei continuă să se afirme,

tendinţele hegemonice asupra Europei devenind din ce în ce mai evidente. Consolidată, datorită

capitalului străin, a beneficiilor de pe urma Planului Dawest , a neplăţii datoriilor de război

precum şi a căii deschise spre est prin acordul de la Locarno, Germania se afla într-o poziţie

privilegiată pe planul relaţiilor economice cui statele din bazinul dunărean. Pentru a bara drumul

imperialismului german catre regiunea danubiană, în februarie 1932, Franţa a lansat Planul

Tardieu de „Uniune Economica europeană”. Confruntarea de interese anglo-franco-germană a

fost evidentă în convorbirile dintre aceste puteri, planul francez fiind respins. Eşecul planului

tardiv a fost consemnat prin cenzurarea severă a sa de către marile puteri Anglia, Germania,

Italia, în cadrul Conferinţei de la Londra desfăşurată în perioada 6-8 aprilie 1932.

Făcănd trimitere la legitimarea preocupărilor românilor şi ale Romîniei în materia

apariţiei şi evoluţiei ideii de integrare europeană, trebuie să se aminterască de prezenta marelui

diplomat Nicolae Titulescu într-un astfel de context personalitate care în calitatea sa de

12 O. Bibere, op.cit, p. 20.

10

preşedinte al societăţii naţiunilor a contribuit major la consolidarea tezei „unificării europene”

dar şi la îndepărtarea pericolului unui nou conflict mondial.

Un alt demers în vederea unificării europene pornit din Romania a fost şi apelul esperanto

pentru realizarea statelor unite ale europei apel care prin clarviziune lui depăşeşte frontierele

imaginaţiei.

2.CONTRIBUŢIA AMERICANĂ

Imediat după cel de-al doilea Război Mondial, iniţiativele americane în privinţa Europei

în general şi a Germaniei în particular, erau relativ incoerente si confuze. Oscilănd între dorinţa

de a pedepsi puterea învinsă şi cea de a facilita relansarea economica a starelor europene pentru a

se putea elibera de responsabilitatea lor, administraţiei americane îi lipsea o „mare schemă”. In

iarna dintre 1946 -1947 concomitent cu victoria electorală a opoziţiei republicane , în Congres,

preşedintele democrat Harry Truman şi-a făcut publice opţiunile. Considerând ca starea de

dezorganizare economică a Europei riscurile de destabilzare politică şi slăbiciunea extremă a

Marii Britanii (constrânsă să renunţe la angajamentul său din Grecia) fuseseră subestimare ,

administraţia sa va defini ceea ce va rămâne sub numele de doctrina Truman. Principala trăsătură

a acesteia o reprezinte desprinderea de un anume globalism în favoarea priorităţii acordarea

europei occidentale şi a redresării sale ca o condiţie a securităţii americane. Instrumentul preferat

al doctrinei Truman constă într-un vast părogram de sprijin economic anunţat oficial în 7 iunie

1947 de secretarul de stat George Marshall. 13

După ce U.R.S.S. a respins oferta americana speranţa administraţiei Truman a fost să

utilizeze planul Marshall ca mijloc de a înlesni un proces de integrare între ţarile europei

ocicdentale. O.E.C.E. , însărcinată cu repartizarea ajutorului american dar înfiinţată ca

organizaţie permanentă de coordonare a politicilor economice naţionale era menită să

funcţioneze ca embrion. Marea Britanie ostilă liberalizarii schimburilor pentru că era preocupată

să menţină preferinţa imperială a refuzat să-i acorde puteri reale. Britanicii au blocat orice tentiva

de a transforma planul Marshall într-un instrument la a lor cărui fel de federalizare europeană.

13 G. Courty, op.cit, p. 16.

11

Ajutorul Marshall adusese în primul rând un sprijin determinant planului de modernizare

şi tehnologizare econiomică conceput să pregătit în jurul lui Jean Monnet. În acelaşi timp,

execuţia şi reuşita acestui plan, depunea de obiectivele siderurgiei franceze. Sprijinind planul

Monnet ajutorul american a împins deci interesele franceze să-şi lege strâns perspectivele de

modernizare de resursele externe ale industriei cărbunelui şi oţelului din Ruhr care se dovedeau

vitale. Planul Marshall a determinat o schimbare a politicii franceze faţă de Germania şi anume

abandonarea limbajului radical care se referă la controlul industriilor din regiunea Ruhr, în

favoarea căutării unui compromis pentru soluţie internaţională menită să supervizeze producţia şi

distribuţia cărbunelui şi a oţelului.

Aceasta soluţie era mai puţin nouă decât strategia de conciliere care a însoţit-o după

război. Aceasta din urmă a fost cu atât mai bine primită de americani şi de englezi cu cât era

momentul apropierii în relaţiile dintre occidentali, după încheierea conferinţei miniştrilor de

externe , acelor patru puteri aliate privind unificarea Germaniei ( decembrie 1947) şi după

agravarea tensiunilor est-vest. Lovitura de stat a comuniştilor de La Praga (25 februarie 1948) şi

blocada sovietică a Berlinului (20 iunie 1948 – 12 mai 1949) au grăbit formarea unui nou sistem

de alianţe militare dar care în faţa rezistenţelor Britanice va rămâne o simplă formulă

interguvernamentală asociată apărării principiilor democraţiei liberale.14

În ceea ce priveşte soarta industriilor din Ruhr în acea perioadă era de neconceput ca

francezii să acţioneze singuri sau mai bine spus ca o soluţie negociată să nu-i includă pe englezi.

Astfel după tentative zadarnice de a se asocia Marea Britanie unui nucleu comunitar factorii de

decizie francezi şi-au întors privirile spre Rin.

Trebuie recunoscut faptul că ideea unei convieţuiri cu Germania Federală în perspectiva

uneri integrări europene era la acel moment evocată destul de frecvent. Meteoda preconiozată nu

constă în realizarea unei copnstrucţii politice de ansamblu ci în realizarea unei integrări

sectoriale punând ansamblul producţiei franco-germane de cărbune şi oţel sub tutela unei înalte

autorităţi comune într-o organizaţie deschisă participării şi ale altor state a Europei.

Anunţat oficial de ministrul de externe Robert Schuman proiectul francez s-a lovit de

refuzul britanicilor dar încurajat de Statele Unite el va duce la încheierea negocierilor între

Franţa, Germania Federală, Italia şi Benelux ( Tratatul de la Paris 18 aprilie 1951). CECO luase

naştere. Organizată în cea mai mare parte în jurul unei Înalte Autorităţi independentă faţă de

14 Idem, p. 16.

12

guverne şi dispunând de putere de constrângere asupra industriilor carbonifere şi siderurgie ea ar

fi oferit conform unora orientarea decisivă construcţiei europene. Această viziune retrospectivă

neglijează prea mult ponderea circumstanţelor de moment în evoluţiile ulterioare ale construcţiei

europene . În afară de aceasta, concepţia asupra integrării conţinută în tratatul CEE nu va fi

preluată din tratatul CECA. Un schimb dacă a existat în acest stadiu o contribuţie decisivă la

dinamica europeană, ea trebuie căutată în opţiunile politicii americane.15

ConcluzieRitmul construcţiei europene este imprevizibil, modul său de guvernământ este singular,

frontierele sale sunt încă nesigure. Atâtea nedeterminări hrănesc sentimentele cele mai

contradictorii de la adeziune la rezistenţă şi fac ca anticipările să fie foarte fragile. Procesul

început acum o jumătate de secol nu este sigur ca va beneficia în continuare de susţinerile

15 G. Courty, op.cit, p. 17.

13

care ]au dus la succesul său.Cu toate acestea este dificil de crezut că atâţia ani de negociere nu

au însemnat nimic.

Europa există de acum din punct de vedere politic: în strategiile actorilor, în ordinea

politică instaurată, ca şi în obiceiurile politice şi profesionale care se manifestă. În politica

europeană au fost investiţi mulţi bani, multe practici politice naţionale au fost acaparate de către

miza comunitară pentru ca acest proiect să dispară, sa ca rămânând suspendat, reprezentările şi

credinţele l-au suscitat să dispară brusc din societăţile implicate.

Construcţia europeană este obiectul investiţiilor multiple, cei mai mulţi investitori nu au

anticipat decât imperfect importanţa iniţiativelor lor. Prin urmare, instituţionalizarea a servit

drept încurajare a dinamismului intereselor şi valorilor în timp ce un număr crescut de actori se

implicau, mai mult sau mai puţin deliberat, într-o iniţiativă tot mai întinsă. Pe măsura ce sunt mai

mulţi participanţi (statali sau nestatali) şi angajamente mai complexe direcţia ansamblului

acestora va fi mai imprevizibilă.16

Dezbaterea publică s-a desfăşurat în jurul a trei scenarii: Uniune interguvernamentală, stst

federal sau calea mediană a federaţiei de state naţiuni dar campul posibilităţilor poate fi mai vast

iar perspectivele dezbătute se disting cu greutate de demersurile normative. Viitorul Uniunii

Europene se declină, cel mai adesea în ordinea preferinţelor. Evoluţia sa socio-politică este mai

dificil de descifrat pe de o parte pentru că depinde de efectele de agregare a acţiunilor multiple

pe care nici o mână invizibilă nu poate sa le coordoneze în totalitate , şi pe de altă parte pentru că

este legată de efectele competiţiei internaţionale care contribuie, într-o manieră variabilă, la

emergenţa unui „ noi” european.

În concluzie, dezvoltarea construcţiei europene este datorată atât factorilor naţionali şi

comunitari cât şi factorilor exogeni: nici unii, nici altii nu pot fi planificaţi într-o singură

manieră.

Bibliografie

I.Lucrări consultate:

16 G. Courty, op.cit, p. 138.

14

Bibere Octav, Uniunea Europeană între real şi virtual, Editura All Educaţional 1999, f.p.

Courty Guillaume, Construcţia europeană, Editura C.N.I ‘’CORESI’., Bucureşti, f.a.

Vătăman Dan şi David Ion, România şi Uniunea Europeană,Editura PRO Universitaria, Bucureşti 2009.

II.Site-uri consultate:

www.wikipedia.org.

15