Istoria Constructiei Europene

Istoria construcţiei europene 1

Introducere

Publicarea unei istorii a construcţiei europene reprezintă un efort intelectual adecvat anului în care România devine membru al Uniunii Europene şi în general perioadei unei lărgiri fără precedent a familiei europene. Aderarea a zece noi state membre în anul 2004, dintre care opt aparţinând fostului bloc comunist din Europa Centrală şi de Est, urmată de intrarea României şi Bulgariei în 2007, semnifică mobilitatea şi atractivitatea mecanismului de integrare înalt instituţionalizat pe care le întruchipează Uniunea Europeană. Noile state membre se alătură nu doar Uniunii Europene, ele sunt practic redate Europei. De aceea, Uniunea Europeană apare ca simbolizând unitatea Europei – un triumf asupra naţionalismului, diviziunii ideologice şi ambiţiilor imperiale.

Realitatea este însă mai complicată şi mai anevoiasă. Aşa cum a demonstrat rezultatul summitului de la Bruxelles din decembrie 2003, statele membre sunt motivate uneori nu de perspectiva luminoasă a unităţii europene, ci calcule concrete ale avantajului naţional. Încercarea de a se ajunge la o înţelegere asupra unui nou sistem al votului majorităţii în Consiliul de Miniştri s-a soldat cu un eşec. Evident, protagoniştii summitului nereuşit şi-au bazat negocierile pe o evaluare îngustă a intereselor lor naţionale şi nu pe interesul european în ansamblu.

Aşa s-a întâmplat mereu în istoria Uniunii Europene. În prezent însă interesele naţionale sunt expuse deschis şi în general mai dificil de reconciliat. Uniunea Europeană de astăzi are o mulţime de probleme pe agenda de lucru, obiective politice mult mai presante, un aparat politic foarte birocratic care a evoluat în timp şi de patru ori mai multe guverne prezente la discuţii decât în faza iniţială. În mod inevitabil, Uniunea Europeană este din ce în ce mai greu de condus.

Fără îndoială, Uniunea Europeană se află într-o epocă a schimbărilor. Provocările globalizării, ale europenizării, ale euroscepticismului se fac simţite din toate părţile. Cu toate acestea, Uniunea Europeană îşi păstrează remarcabilul caracter de adaptabilitate şi durabilitate. Rezultatul summitului de la Bruxelles nu poate fi considerat un punct de cotitură. În ciuda tuturor sfidărilor, procesul integrării europene va continua să îşi urmeze drumul.

2 Ileana Tache, Nicolae Marinescu

Prezenta lucrare este o încununare a activităţii desfăşurate în cadrul proiectului de Integrare Economică Europeană (“Jean Monnet Chair” - Agreement n. 2006-1860/001-001 JMO JMO) încheiat între Universitatea Transilvania din Braşov şi Education, Audiovisual and Cutural Executive Agency – Bruxelles (Erasmus – Jean Monnet Centres). Lansarea cărţii va avea loc cu prilejul Conferinţei Internaţionale Economic Integration, Competition and Globalization, organizată de Facultatea de Ştiinţe Economice a Universităţii Transilvania din Braşov în data de 8 iunie 2007.

Ne exprimăm aici gratitudinea faţă de domnul profesor dr. Dorin Lixăndroiu, decanul Facultăţii de Ştiinţe Economice, pentru sprijinul deosebit acordat în publicarea lucrării de faţă.

Autorii


Introduction

The publishing of a history of European construction represents an adequate intellectual effort for the year in which Romania joined the European Union, as well as for the period of an outstanding enlargement of the European family. The accession of ten new member states in the year 2004, out of which eight belonging to the former Communist block in Central and Eastern Europe, followed by Romania’s and Bulgaria’s integration in 2007, signifies the mobility and appeal of the highly institutionalised integration mechanism embodied in the European Union. The new member states join not just the European Union, they have been effectively returned to Europe. Thus, the European Union appears as a symbol of Europe’s unity – a triumph over nationalism, ideological disparities and imperial ambitions.

Reality is much more complicated and difficult, though. As the results of the Bruxelles Summit, held in December 2003, have demonstrated, member states are sometimes motivated not by the bright perspective of European unity, but by precise calculations concerning national advantage. The attempt to conclude a deal on the matter of a new system of qualified majority voting in the Council of Ministers has ended with a fiasco. Obviously, the participants in the failed Summit have based their negotiations on a narrow assessment of their national interests and not on the European interest as a whole.

It always happened this way during the history of the European Union. But nowadays national interests are openly expressed and generally more difficult to reconcile. The European Union of today has a lot of matters on its agenda, political objectives that are more pressing, a very bureaucratic political apparatus, which has evolved through time, and more than four times as many governments present in discussions than in its initial phase. Inevitably, the European Union is harder and harder to manage.

Beyond doubt, the European Union undergoes a period of changes. The challenges of globalisation, of europenisation, of euroscepticism make their presence felt from all sides. However, the European Union retains its remarkable adaptive and enduring character. The result of the Bruxelles Summit cannot be considered a


turning point. Despite all defiance, the process of European integration will continue to follow its path.

This book represents an accomplishment of the activities undertaken within the European Economic Integration project (“Jean Monnet Chair” - Agreement no. 2006-1860/001-001 JMO JMO) developed by the Transilvania University of Braşov and the Education, Audiovisual and Cutural Executive Agency – Bruxelles (Erasmus – Jean Monnet Centres). The launch of the book will take place on the occasion of the International Conference “Economic Integration, Competition and Globalization”, organised by the Faculty of Economic Sciences of the Transilvania University of Braşov on the 8th of June 2007.

We hereby express our gratitude towards Prof. dr. Dorin Lixăndroiu, the Dean of the Faculty of Economic Sciences, who offered us his great support for the publishing of this book.

The authors


1. Originea istorică a Europei şi idei timpurii de unificare europeană

Europa este considerată în prezent ca o entitate economică cu tendinţe tot mai accentuate de a deveni şi o entitate politică, pierzându-se însă din vedere ceea ce numim “identitate europeană”. “Europa” nu descrie doar grupul de state semnatare ale Tratatului de la Maastricht. Dacă nu ar fi existat şi un sens cultural sau afectiv, probabil că Tratatul de la Maastricht nu ar fi intrat niciodată în vigoare. Nu poate fi neglijată îndelungata istorie ce stă în spatele condiţiilor practice limitate ce au adus laolaltă, în perioada postbelică, o serie de state de pe continentul european.

Originile istorice ale continentului nostru se găsesc în panteonul mitologiei antice greceşti, într-o poveste–rod al fanteziei, dar extrem de captivantă, având la bază o răpire şi o metamorfoză. Este vorba de povestea Europei, fiică a lui Agenor, rege fenician al cetăţii Tir1 de pe coasta Sidonului. Într-o zi frumoasă, în care ea şi prietenele ei se zbenguiau pe o plajă, Zeus, stăpânul Olimpului, o vede şi se îndrăgosteşte imediat de ea. Pentru a o seduce, Zeus se preschimbă într-un paşnic taur alb. Europa, încrezătoare, începe să mângâie taurul şi se aşează pe spatele lui. Era exact ceea ce aştepta Zeus. Deodată, el se ridică şi o porneşte în galop către mare, luând-o cu el pe Europa. Taurul a tot înotat până a ajuns în Creta. Pe insula mediteraneană, Zeus şi-a reluat înfăţişarea umană şi a avut trei copii cu Europa, unul dintre ei fiind Minos, rege al Cretei şi “Dux Europaeus”.

Acesta este mitul. Ca toate miturile însă, el are şi o versiune mai “lumească”. Aceasta a fost sugerată de scriitorul grec Herodot şi reluată apoi de teologul creştin timpuriu Lactantius, cu dorinţa de a demitiza şi a demistifica asemenea fantezii erotice îndoielnice din lumea antică. Potrivit acestei versiuni, nişte negustori din insula Creta o răpesc pe Europa într-o barcă în formă de taur şi o duc să devină soţia regelui lor Asterius. Întrucât locuitorii Cretei sunt ceea ce generaţiile următoare vor numi “europeni”, iar Europa o femeie asiatică, răpirea sa a fost considerată de către asiatici drept un afront. Ceva mai târziu, troienii, şi ei un popor aparţinând teritoriului pe care 1 Localitate în Liban.


îl numim acum Asia Minor, o răpesc pe Elena (care nu se opune în totalitate), soţia lui Menelau, în semn de răzbunare. În replică, fratele lui Menelau, Agamemnon, adună o armată, traversează marea şi porneşte cel mai renumit război din istoria europeană.

În mod paradoxal, Europa şi-a primit numele de la o femeie asiatică răpită, după cum religia şi-a preluat-o de la un profet asiatic. Aşa cum avea să observe Hegel mai târziu, Europa era “centrul şi finalul” istoriei, dar originile istoriei se regăsesc în Asia. Cursul civilizaţiei, asemănător traiectoriei soarelui însuşi, se deplasează inexorabil de la răsărit la apus.

Ideea generală a unei Europe unite începe cu epoca în care Roma se afla în centrul lumii, în urmă cu două milenii, fiind sintetizată în conceptul de pax romana (pacea romană). Aceasta desemna relativa stabilitate a Imperiului Roman, începând cu domnia lui Octavian Augustus, care a renunţat la politica de expansiune în afară, după ce societatea romană atinsese un grad superior de dezvoltare. Imperiul Roman a constituit primul mare efort de a integra o parte importantă a continentului nostru şi teritoriile înconjurătoare ale Mării Mediterane.

Odată cu împăratul Constantin cel Mare, a cărui victorie asupra lui Maxenţiu în anul 312 va decide definitiv recunoaşterea creştinismului ca religie oficială a Imperiului Roman şi care va muta sediul Imperiului în Bizanţ, locul deţinut de pax romana va fi luat de pax christiana.

Încercările de a unifica naţiunile disparate ale Europei preced statele-naţiune moderne şi au avut loc în mod repetat în decursul zbuciumatei istorii a Europei continentale de după prăbuşirea Imperiului Roman. Eterogena colecţie de limbi şi culturi a Europei a pus la baza acestor încercări drepturile dinastice sau impunerea prin ocupaţie militară a naţiunilor care se opuneau.

Evul Mediu va aduce ideea unificării europene sub stindardul comun al Creştinătăţii. Este momentul în care apare conceptul de eurocentrism şi în care se afirmă superioritatea civilizaţiei europene. Fără Renaştere şi Iluminism nu ar putea fi înţelese ideile de toleranţă, libertate, respect al drepturilor omului şi democraţie – care reprezintă fundaţia pe care s-a clădit construcţia europeană. Este o realitate pe care nu o putem ignora: ideea europeană nu poate fi pe deplin înţeleasă fără trecerea în revistă a evoluţiei istorice a continentului nostru de dinaintea celui de al doilea război mondial.


Primul mare unificator european poate fi considerat Carol cel Mare, regele francilor, care în anul 800 este încoronat împărat al Occidentului de papa Leon al III-lea. Ca legislator, Carol cel Mare publică legile intitulate Capitulaires şi reformează justiţia, reglularizează instituţiile anterioare. Prin intermediul adunărilor “celor mari” (placita), reunite de două ori pe an pentru a-şi exprima opiniile, al legilor Capitulaires şi al trimişilor regali (missi dominici) – un fel de inspectori ai provinciilor – Carol cel Mare era permanent ţinut la curent cu problemele imensului său imperiu, care avea aproximativ întinderea de astăzi a Uniunii Europene: Franţa, Germania, Italia, Austria şi o parte din Polonia.

Odată cu cucerirea, de către arabi, a unor vechi leagăne ale religiei creştine din Siria şi Egipt în secolul al VIII-lea, conceptul de “creştinătate” devine, mai presus de toate, conceptul unei Europei unite, dar întotdeauna mai mult un ideal decât o realitate. Marea Schismă din anul 1054 dintre ortodoxism şi catolicism readuce în discuţie ideea de “creştinătate”. După căderea Constantinopolului din 1453, se naşte prima iniţiativă de unire a Europei prin metode paşnice împotriva unui duşman comun.

Regele Boemiei, Georg Podiebrad (1420-1471), suveran activ şi energic, a iniţiat o adunare a prinţilor creştini europeni, intitulată Congregatio Concordiae, cu scopul asigurării păcii şi al stăvilirii pericolului turcesc, aflat în continuă expansiune spre inima Europei. Cu toate că proiectul nu a putut fi aplicat, el se înscrie în paleta mai largă a ideii de comunitate europeană.

Noţiunea de spaţiu european este legată şi de formarea, în Evul Mediu, a grupărilor comerciale regionale, între care cea mai cunoscută este Liga Hanseatică, înfiinţată în anul 1241. Aceasta era o asociaţie a oraşelor germane nordice, cuprinzând în sfera activităţii sale punctele cele mai îndepărtate ale continentului – oraşe ale Finlandei şi Suediei, ca şi Novgorodul, Londra şi Lübeck. Astfel, această alianţă comercială realizează legătura între estul şi vestul Europei de Nord. În Evul Mediu târziu, Liga Hanseatică, având în componenţă aproximativ o sută de oraşe membre, a funcţionat ca o putere politică independentă, cu propria sa armată şi flotă militară. Ea îşi încetează activitatea după aproximativ două secole, când se înfiinţează marile companii de navigaţie comercială.

În anul 1569, Uniunea de la Lublin a transformat uniunea poloneză-lituaniană într-o federaţie multi-naţională şi monarhie electivă, care a durat până la divizarea Poloniei din 1795.


Diplomatul şi juristul olandez Hugo Grotius (1583-1645) a propus şi el o asociaţie europeană a principilor creştini, în anul 1625, la numai doi ani după Emeric Croce publicase Le Nouveau Cynele sau discursuri despre mijloacele de a stabili o pace generală şi libertatea comerţului în lume, propunând ca schimburile internaţionale să se realizeze pe baza unei monede unice – prima idee de acest gen din lume.

Sully (Maximilien de Béthune), ministru şi prieten al regelui Henric al IV-lea, dorind să soluţioneze conflictele confesionale dintre catolici şi protestanţi, propune în 1645 un plan politic de organizare a Europei pe baze federaliste, având în componenţă cele 14 state principale: Franţa, Anglia, Spania, Lombardia, Danemarca, Suedia, Ungaria, Polonia, Boemia, statele papale, cantoanele Elveţiei, Belgia, Veneţia, alte state italiene, în vreme ce Rusia, considerată un stat semiasiatic, putea fi primită în federaţie doar ca simplă aliată. Principele federaţiei nu putea fi ales de două ori consecutiv şi nici din aceeaşi familie, iar adunarea electivă trebuia să cuprindă 66 de membri reînnoiţi din 3 în 3 ani. Existau de asemenea 6 consilii regionale numite tribunale de arbitraj, care aveau ca sarcină judecarea diferitelor probleme confesionale. Toate aceste idei ale lui Sully se găsesc în lucrările Sages et royales économies d’Etats domestiques, politiques et militaries d’Henri le Grand şi Le grand dessein.

În 1728, abatele Charles de Saint-Pierre a propus crearea unei ligi europene compuse din 18 state suverane, având avuţie comună, fără graniţe teritoriale şi o uniune economică.

După Revoluţia Americană din anul 1776, viziunea unor State Unite ale Europei similare Statelor Unite ale Americii a fost împărtăşită de câţiva europeni iluştri, în special de marchizul Marie-Joseph de Lafayette – general şi om politic francez, luând parte activă la Războiul de independenţă american şi la revoluţiile din 1789 şi 1830 din Franţa, precum şi de generalul polonez Tadeusz Kosciuszko – participant la insurecţii împotriva Rusiei.

Unele sugestii de uniune europeană găsim şi la filosoful Immanuel Kant, care în 1795 avansează ideea unui “congres al păcii eterne”. Proiectul lui Kant pornea de la premisa că pacea în Europa ar putea fi asigurată de o federaţie de state, unite într-o comunitate constituită conform modelului republican şi supusă unor legi comune.

Socialistul francez Saint Simon şi istoricul Augustin Thierry au scris, în 1814, eseul intitulat De la réorganisation de la société européenne, iniţiindu-se astfel o anume formă de federaţie europeană


parlamentară. Potrivit planului lui Saint Simon, construcţia Europei trebuia să se facă în jurul unei alianţe între Franţa şi Anglia, ţări în jurul cărora urmau să se grupeze şi alte popoare, pe măsura eliberării lor şi a accesului la instituţii reprezentative. Saint Simon a propus ca Franţa şi Anglia să formeze un “mare parlament”, compus dintr-o cameră superioară (pairii ereditari) şi dintr-o cameră inferioară (reprezentanţi aleşi ai corporaţiilor). În fruntea Europei, el plasează un rege, “şef ştiinţific şi politic”, şi prevede colectarea unui impozit.

Generalul Napoleon Bonaparte este cel care a încercat să creeze o Europă unitară sub un singur sceptru, realizând necesitatea unor instituţii europene comune. El a făcut la vremea respectivă declaraţia: “Avem nevoie de un cod european, de o curte de casaţie europeană, de o monedă unică, de aceleaşi măsuri şi greutăţi, de aceleaşi legi. Trebuie să facem din toate popoarele Europei un singur popor.”

La începutul secolului al XIX-lea, uniunea vamală creată sub sistemul continental al lui Napoleon Bonaparte a fost promulgată în noiembrie 1806 ca un embargo pentru mărfurile britanice, menit să apere interesele de hegemonie ale Franţei. Regăsim aici ideea unui sistem economic supranaţional.

În cadrul reacţiei conservatoare apărute după înfrângerea lui Napoleon în 1815, a fost înfiinţată Confederaţia Germană (Deutscher Bund) ca o asociaţie liberă cuprinzând 38 de state germane formate prin Congresul de la Viena. Napoleon distrusese Sfântul Imperiu Roman şi simplificase harta Germaniei. Confederaţia Germană constituia o asociaţie de state naţionale independente, egal suverane. În anul 1834, a fost formată uniunea vamală Zollverein (în limba germană “uniune vamală “) din cadrul statelor aparţinând Confederaţiei, cu scopul de a îmbunătăţi fluxurile comerciale şi de a atenua concurenţa internă.

Scriitorul şi politicianul italian de orientare republicană Giuseppe Mazzini a contribuit la definirea mişcării europene moderne, sugerând înfiinţarea unei federaţii a republicilor europene. Fiind exilat la Marsilia, Mazzini creează, în anul 1831, mişcarea “Tânăra Italie”. Potrivit manifestului ce însoţeşte bazele acestei mişcări, constituirea de unităţi naţionale este impulsul către marea federaţie europeană care trebuie să reunească într-o singură asociaţie toate familiile lumii vechi. Federaţia de popoare libere va şterge toate diviziunile dintre state, dorite şi întreţinute de către despoţi, şi vor dispărea, astfel, rivalităţile de rasă şi se vor consolida naţionalităţile conform drepturilor şi


necesităţilor locale. Tot Mazzini este cel care fondează, în anul 1834, mişcarea “Tânăra Europă”.

Aceasta a pregătit terenul pentru propunerea din 1847 a scriitorului francez Victor Hugo – poate cea mai cunoscută idee timpurie de unificare paşnică - realizată prin cooperare şi egalitate a calităţii de membru. Hugo prezidează la 21 august 1848, la Paris, Congresul pentru pace (organizat de Mazzini) şi propune unificarea Europei, bazată pe votul universal. “Va veni o zi în care Franţa, Rusia, Italia, Anglia, Germania, toate naţiunile continentului, fără a vă pierde calităţile distincte şi individualitatea glorioasă, vă veţi contopi într-o unitate superioară şi veţi constitui fraternitatea europeană... Va veni o zi în care gloanţele vor fi înlocuite de voturi, de sufragiul universal al popoarelor, de un adevărat arbitraj al unui senat suveran, care va fi pentru Europa ceea ce este Parlamentul pentru Anglia, ceea ce este Dieta pentru Germania şi adunarea legislativă pentru Franţa”. Propunerea lui Victor Hugo este luată în derâdere, dar aceasta nu l-a împiedicat să revină asupra opiniei respective mai târziu, în 1851. Oricum, a rămas celebră “mica frază” a lui Hugo privind “Statele Unite ale Europei” şi care va deveni şi mai cunoscută în momentul în care va fi preluată de către Aristide Briand, în discursul de la Liga Naţiunilor din 1929 şi de către Winston Churchill în 1946.

Publicistul socialist francez Pierre-Joseph Proudhon, în lucrările sale Du Principe fédératif (Principiul federativ) (1863) şi De la capacité des classes ouvrières (Capacitatea juridică a claselor muncitoare) (1865), arată că unificarea Europei trece prin constituirea unei federaţii care trebuie realizată, în primul rând, în cadrul geografic al statului şi care va permite eliberarea indivizilor de etatism. Europa trebuie să fie o “federaţie de federaţii”.

Realitatea politică rămânea însă foarte îndepărtată de construcţiile intelectuale, iar războiul din 1870 s-a terminat prin constituirea statelor europene în două alianţe rivale, având în ele germenii unor noi înfruntări sângeroase.


2. Experienţa interbelică

Primul război mondial, purtat în principal în Europa, s-a încheiat în noiembrie 1918 după peste patru ani de lupte sângeroase. Intervenţia Statelor Unite ale Americii de partea aliaţilor occidentali a înclinat raportul de forţe împotriva Germaniei, care mai devreme obligase Uniunea Sovietică, nou înfiinţată, să capituleze. Tratatul de la Versailles din anul 1919 a impus Germaniei enorme plăţi de reparaţii de război şi i-a limitat sever suveranitatea. Celebrul economist britanic John Maynard Keynes (1920) a criticat prevederile financiare ale tratatului în cunoscuta sa lucrare The Economic Consequences of the Peace (Consecinţele economice ale păcii), publicată în anul 1920. Aşa cum Keynes a anticipat, plăţile de război au secătuit economia Germaniei, au devenit un factor perturbator al relaţiilor franco-germane şi i-au iritat pe naţionaliştii germani ardenţi, care au denunţat regimul democratic de la Weimar pentru semnarea tratatului.

Naţionalismul virulent din Europa Occidentală manifestat în perioada interbelică era puţin probabil să conducă la viziuni de integrare europeană. În est, noi state naţiune ştiind să îşi revendice drepturile apar pe ruinele fostelor imperii Austro-Ungar, Otoman şi Rus. Având în vedere că Uniunea Sovietică, slăbită de războiul civil, nu reprezenta o ameninţare serioasă pentru securitatea internaţională, ţările europene nu erau înclinate să se unească “împotriva” acesteia. Absenţa unei ameninţări sovietice a stat şi la baza relativei rezerve a Statelor Unite ale Americii, care au refuzat să se amestece în afacerile europene sau chiar să se asocieze Ligii Naţiunilor, noua organizaţie a securităţii internaţionale. Nici statele europene, deşi nemulţumite de ascensiunea Americii ca putere mondială, nu erau tentate să se unească “împotriva“ Statelor Unite, o piaţă de dimensiuni majore şi un potenţial aliat.

Ororile primului război mondial şi incertitudinile perioadei imediat următoare au dat totuşi naştere unei mişcări de unificare europeană: grupul de presiune Pan-Europa al contelui Richard Coudenhove-Kalergi (1923). În influenta sa carte Pan-Europa, publicată în anul 1923, Coudenhove-Kalergi a propus o uniune federală a statelor europene, având în centru Franţa şi Germania, dar excluzând Uniunea Sovietică (din cauza orientării sale comuniste şi a


avanposturilor în Asia), ca şi Marea Britanie (din cauza intereselor sale imperiale). Un aristocrat şi un elitist, Coudenhove-Kalergi a căutat iniţial suportul dicatatorului italian Benito Mussolini. Interesul public în ascensiune faţă de idea pan-europeană, precum şi respingerea de către Mussolini a acesteia, l-au făcut pe Coudenhove-Kalergi să aprecieze importanţa democraţiei în construirea unei uniuni europene.

Deşi a generat filiale în multe ţări europene continentale, Pan-Europa a reprezentat o mişcare politică efemeră. Cu toate acestea, doi dintre membri săi, Edouard Herriot şi Aristide Briand, au fost politicieni francezi proeminenţi care au căutat o apropiere cu Germania. Briand, ministru al afacerilor externe la mijlocul anilor 1920, a colaborat cu Gustav Stresemann, omologul său german, pentru a salva relaţiile franco-germane, deteriorate în urma războiului şi a atenua poziţia punitivă a Franţei faţă de Germania din perioada imediat următoare. Împreună cu ministrul de externe britanic, Austen Chamberlain, ei au reuşit să încheie în octombrie 1925 Tratatul de la Locarno, care garanta graniţele Europei Occidentale şi care pregătea terenul pentru intrarea Germaniei în Liga Naţiunilor (toţi trei primind Premiul Nobel pentru pace având în vedere această iniţiativă). “Spiritul de la Locarno” a planat asupra “anilor speranţei” (1925-1929), perioadă în care se părea că, în sfârşit, Europa Occidentală se afla pe drumul unui viitor mai bun.

În septembrie1926, Briand şi Stresemann au avut un meeting la nivel înalt în micul sat Thoiry, la graniţa Genevei cu Franţa. Aici au discutat o serie de chestiuni litigioase în speranţa de a realiza înţelegerea franco-germană. Franţa dorea cu disperare ca Germania să îşi îndeplinească promisiunea de achitare a plăţilor de război, iar Germania dorea cu aceeaşi disperare ca aliaţii să îşi retragă ocupaţia militară din Rhineland, la care Franţa a adoptat o linie fermă de rezistenţă. În ciuda relaţiilor foarte bune dintre Briand şi Stresemann, Germania şi Franţa manifestau prea multă suspiciune una faţă de cealaltă pentru a încheia, în urma summit-ului de la Thoiry, negocieri detaliate şi a realiza un progres diplomatic. Anii speranţei au fost înlocuiţi treptat de îngrijorare, pe măsură ce naţionaliştii extremi, în ambele ţări, şi-au exacerbat poziţiile. Moartea lui Stresemann, survenită în octombrie 1929, a simbolizat şi sfârşitul incipientului acord franco-german.

În ultimul său discurs la de la Liga Naţiunilor, din septembrie 1929, Stresemann a pledat pentru integrarea europeană şi a ridicat


chiar problema introducerii unei monede comune. El a mers pe urmele primului ministru francez Herriot care, încă din 1925, a vorbit în mod public despre “Statele Unite ale Europei”2. Briand a fost şi el un susţinător proeminent al Pan-Europei. Ca şi Stresemann, a evidenţiat virtuţile integrării europene într-un speech ţinut la Liga Naţiunilor în septembrie 1929. Motivat în parte de moartea neaşteptată a lui Stresemann, Briand a iniţiat un faimos memorandum în mai 1930, având ca idee centrală asocierea statelor europene aparţinând Ligii, în scopul coordonării politicilor economice şi al promovării uniunii politice. Propunerea lui Briand a fost însă prea radicală pentru majoritatea ţărilor europene, inclusiv pentru ţara sa. Liga Naţiunilor a stabilit un Comitet de Cercetare având ca obiectiv posibilitatea creării unei Uniuni Europene, care a ţinut un număr de sesiuni pe la începutul anilor 1930, dar de atunci nimic nu s-a mai pomenit în legătură cu memorandumul lui Briand.

Germania şi Austria s-au folosit de ideea integrării europene pentru a avansa, în martie 1931, propunerea unei uniuni vamale deschisă şi altor ţări. Ideea unei uniuni vamale austro-germane a evocat amintirea istorică a Zollverein din anul 1834, uniunea vamală a statelor germane care a prevestit ascensiunea Prusiei şi unificarea Germaniei din 1871. Mulţi europeni, care atribuiau relele curente ale continentului unificării germane, s-au temut că o uniune vamală austro-germană va conduce în mod inevitabil la un Anschluss (uniune politică). Franţa a blocat propunerea, contribuind astfel la aţâţarea tensiunilor internaţionale şi la exacerbarea crizei economice. Odată cu venirea la putere a lui Hitler, orice perspectivă a reconcilierii franco-germane şi a unei integrări europene voluntare s-a prăbuşit.

Anii 1930 au constituit o decadă sumbră pentru Europa, încadrată la început de recesiunea economică şi de izbucnirea războiului la sfârşit. Fascismul părea de neoprit în Germania, Spania şi democraţiile precare din Europa Centrală şi de Est, fiind deja înrădăcinat în Italia. Stimulat de slăbiciunea anglo-franceză şi de detaşarea Statelor Unite ale Americii, Hitler înregistrează un triumf după altul în politica externă, pentru ca, în cele din urmă, invazia sa asupra Poloniei din septembrie 1939 să declanşeze declaraţia de război anglo-franceză. În august 1940, Coudenhove-Kalergi părăseşte Europa pentru a fugi în Statele Unite, mişcarea sa pan-europeană fiind aproape dată uitării. 2 Edouard Herriot chiar publică, în anul 1931, lucrarea intitulată Statele Unite ale Europei.


Apropierea războiului a declanşat o reînviere a interesului pentru federalism, ca un mod de sprijinire a naţiunilor democratice în faţa agresiunii fasciste. Ideile federale înfloriseră în Marea Britanie în decursul anilor interbelici. Intelectuali de marcă, precum Lionel Curtis, Philip Kerr (mai târziu Lord Lothian) şi Harold Laski au promovat ideile respective. Cei menţionaţi mai sus şi alţi federalişti au format un nou grup, Federal Union (Uniunea Federală), înfiinţată în noiembrie 1938, care a atras câteva mii de membri. Union Now, o carte scrisă de profesorul american Clarence Streit (1939), propunând o uniune transatlantică de state democratice, a avut un enorm impact asupra opiniei publice britanice. Federaliştii britanici au produs un val de cărţi şi pamflete susţinând ideea punerii bazelor unui sistem federal de state europene în perioada postbelică. În septembrie 1944, Uniunea Federală a declarat ca scop imediat realizarea unei federaţii democratice a Europei ca parte integrantă a organizării postbelice.

În timpul războiului, Marea Britanie a fost căminul multor politicieni continentali exilaţi, care au conceput asemenea idei federaliste. Federalismul britanic a influenţat de asemenea mişcările non-comuniste de rezistenţă în tot cuprinsul Europei ocupate, în special în Italia. Aici, Altiero Spinelli şi alţi socialişti democraţi, deţinuţi pe insula Ventotene, au scos în mod clandestin un Manifest pentru o Europă Liberă şi Unită în iulie 1941 (acesta apărând mai târziu ca o publicaţie interzisă în Roma ocupată de nazişti). Bazat pe tradiţia federalismului italian datând din secolul al XIX-lea, manifestul pleda pentru o organizare federală postbelică, cuprinzând şi Germania, pentru asigurarea păcii în Europa. Inspiraţi de Manifestul de la Ventotene, federaliştii italieni s-au consultat cu reprezentanţii mişcărilor de rezistenţă din şapte alte ţări cu ocazia unei conferinţe clandestine desfăşurate la Geneva în primăvara anului 1944. Rezultatul a fost Delaraţia Federalistă Internaţională. Ca şi literatura “underground” din Uniunea Sovietică, declaraţia a circulat în mod secret în întreaga Europă nazistă.

În 1940, ca urmare a succeselor militare ale Germaniei în cel de al doilea război mondial şi plănuind crearea unui Imperiu de o mie de ani, un grup de economişti şi industriaşi germani propun o confederaţie europeană. Ei au susţinut o “comunitate economică europeană”, având la bază o uniune vamală şi cursuri de schimb interne fixe. În anul 1943, miniştrii germani Joachim von Ribbentrop şi Cecil von Renthe-Fink au propus în cele din urmă crearea unei confederaţii europene, care sa aibă o monedă unică, o bancă centrală


în Berlin, un principiu regional, o politică a pieţei muncii, precum şi acorduri economice şi comerciale. Ţările vizate pentru includere erau: Germania, Italia, Franţa, Danemarca, Norvegia, Finlanda, Slovacia, Ungaria, Bulgaria, România, Croaţia, Serbia, Grecia şi Spania. Se spera că o asemenea Europă condusă de germani va însemna o puternică alternativă în raport cu Uniunea Sovietică comunistă şi în acelaşi timp o “contragreutate” faţă de dominaţia britanică a comerţului mondial. Ministrul Afacerilor Externe care avea să urmeze, Arthur Seyss-Inquart, a afirmat: “Noua Europă a solidarităţii şi cooperării între toate popoarele sale va înregistra rapid o prosperitate crescândă, odată ce hotarele economice naţionale se vor desfiinţa”, în vreme ce ministrul francez de la Vichy, Jacques Benoist-Mechin a spus că Franţa trebuia “să abandoneze naţionalismul său şi să îşi ocupe cu onoare locul în comunitatea europeană”.

Aceste iluzii pan-europene de la începutul anilor 1940 nu s-au realizat niciodată din cauza înfrângerii Germaniei. Nici Hitler şi nici mulţi dintre conducătorii germani care l-au înconjurat, precum Goebbels, nu au avut cea mai mică intenţie de a compromite hegemonia germană absolută prin crearea unei confederaţii europene. Cu toate ca acest fapt a fost folosit pentru a motiva acuzarea fascismului din Uniunea Europeană, ideea este cu mult mai veche decât nazismul, întrevăzută de economistul John Maynard Keynes, apoi de Winston Churchill şi de diverse mişcări de rezistenţă anti-naziste. Într-adevăr, fondatorii mişcărilor postbelice de unitate europeană au fost antifascişti convinşi şi au evidenţiat faptul că unitatea trebuie să se întemeieze pe democraţie şi parteneriat, nu pe dominaţie şi cucerire.

În acelaşi timp, călăuziţi de un naţionalism rasial rău intenţionat, naziştii au integrat Europa din punct de vedere militar. Totuşi, Albert Speer, tânărul autocrat economic al lui Hitler, a avansat ideea întemeierii, în perioada postbelică, a unei comunităţi economice europene bazate pe cooperare voluntară şi nu pe coerciţie. Referindu-se la o întâlnire, în septembrie 1943, cu Jean Bichelonne, ministrul francez al producţiei (cu care împărtăşea aceleaşi idei), Speer a declarat unui reporter câteva decade mai târziu: „Am căzut de acord asupra faptului că, în viitor, vom evita greşelile generaţiei din primul război mondial, care era atunci la putere. Indiferent de frontierele naţionale, Europa trebuia să fie integrată din punct de vedere economic” (citat în Sereny, 1995). Potrivit ofiţerului său de legătură, Speer a crezut solid în suveranitatea economică reciprocă: “Era


convins că singura cale spre un viitor mai bun şi paşnic, nu numai pentru Germania, dar şi pentru întreaga Europă, era aceea a apartenenţei Germaniei la o entitate economică europeană” (Ibid., p. 554).

În anul 1943, Jean Monnet, membru al Comitetului Naţional de Eliberare al guvernului liber francez aflat în exil în Alger (privit ca viitor arhitect al unităţii europene) a făcut comitetului următoarea declaraţie: “Nu va exista pace în Europa dacă statele sunt reconstituite pe baza suveranităţii naţionale... Ţările Europei sunt prea mici pentru a garanta popoarelor lor prosperitatea necesară şi dezvoltarea socială. Statele europene trebuie să se constituie într-o federaţie...”

Tizian - Răpirea Europei (1562)

http://images.google.ro/imgres?imgurl=http://www.uni-regensburg.de/Fakultaeten/phil_Fak_IV/Klass_Phil/europatizian.jpg&imgrefurl=http://www.uni-regensburg.de/Fakultaeten/phil_Fak_IV/Klass_Phil/Europaode.htm&h=461&w=529&sz=166&hl=ro&start=33&tbnid=O-_SpWbRrEsg0M:&tbnh=115&tbnw=132&prev=/images%3Fq%3DTizian%2BEurope%26start%3D20%26gbv%3D2%26ndsp%3D20%26svnum%3D10%26hl%3Dro%26sa%3DN


3. Preocupările postbelice de creare a unei Europe unite

Cel de al doilea război mondial a lăsat Europa complet epuizată. Vechile legături de comerţ au dispărut iar industria grea sau cele de bunuri vitale care nu fuseseră distruse funcţionau sub capacitate într-o Europă secătuită şi slab pregătită să facă faţă problemelor milioanelor de oameni rămaşi fără adăpost, atât în timpul războiului cât şi după aceea.

Tabelul 1 prezintă o situaţie a distrugerilor provocate de cel de al doilea război mondial, constituind în acelaşi timp cheia înţelegerii motorului integrării europene de după 1945.

Tabelul 1. Morţi şi distrugeri în timpul celui de al doilea război mondial

Ţara Număr de morţi Declinul economic: anul dinaintea

războiului în care PIB a fost egal cu cel din

1945Austria 525.000 1886Belgia 82.750 1924

Danemarca 4.250 1936Finlanda 79.000 1938Franţa 505.750 1891

Germania 6.363.000 1908Italia 355.500 1909

Olanda 250.000 1912Norvegia 10.250 1937Suedia 0 1939-45(a)

Elveţia 0 1939-45(a)

Marea Britanie 325.000 1939-45(a)

(a) PIB a crescut pe durata celui de al doilea război mondialSursa: Baldwin, R. & Wyplosz, C. (2006), p. 22.


Continentului îi revenea acum un rol secundar pe scena internaţională din cauza forţei crescânde a Statelor Unite ale Americii şi a Uniunii Sovietice şi rivalităţii tot mai accentuate dintre aceste două ţări. În acest context, Europa Occidentală a realizat că drumul către supravieţuire era nu divizarea, ci cooperarea şi stabilirea unor instituţii comune eficiente, la nevoie chiar cu sprijinul financiar, tehnic şi militar al americanilor.

Din legăturile strânse cu SUA s-a născut în 1948 prima organizaţie europeană postbelică, Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică (OECE), cu sediul la Paris, pornită de la o iniţiativă americană. Ministrul de Externe al SUA din vremea respectivă, George Marshall, a impulsionat ţările vest-europene să-şi unească eforturile pentru reconstrucţia economică, oferind sprijin financiar, iniţiativă care s-a concretizat în celebrul Plan Marshall. Tot din cooperarea cu SUA a rezultat ulterior, în 1949, Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic (NATO), o organizaţie militară în care au intrat pe rând multe din ţările europene.

A fost o epocă de profundă instabilitate politică, însoţită de intensificarea tensiunilor sociale, impunându-se urgent soluţii diplomatice inovatoare, chiar şi la nivel regional.

Dezbaterea asupra statutului Germaniei, unde divizarea Berlinului în Est şi Vest reprezenta simbolic, în Europa, războiul rece dintre cele două mari puteri mondiale, alături de inexorabilul declin al teritoriilor de peste mări, au făcut Europa din ce în ce mai dependentă de forţele externe. Aşa apar mişcările pro-europene, suporterii federalismului intrând în acţiune şi promovând viguros ideea unificării europene. Asociate îndeaproape cercurilor financiare şi demonstrând îmbrăţişarea anumitor tendinţe politice sau căutând, dimpotrivă, să mobilizeze opinia publică de masă, aceste grupări, dintre care unele rezultate din mişcarea de Rezistenţă, au înfiinţat în anul 1947 un Comitet Internaţional pentru Coordonarea Mişcărilor de Unitate Europeană. În mai 1948, ele au convocat Congresul de la Haga, din care a rezultat Mişcarea Europeană, fondată la Bruxelles în data de 25 octombrie 1948.

Înfrângerea Germaniei în război, alături de apariţia Uniunii Sovietice ca eliberatoare şi mai apoi ocupantă a Europei Centrale şi Răsăritene, au modificat complet configuraţia geopolitică a continentului. Dornice să stabilească un sistem economic internaţional deschis şi să protejeze Europa Occidentală de subversiunea comunistă internă sau de agresiunea externă sovietică, Statele Unite ale Americii


s-au ancorat profund în afacerile europene postbelice. Conştientă de erorile trecutului dar mereu temătoare de o eventuală resurgenţă a Germaniei, Franţa a căutat o strategie de securitate încununată de succes în perioada de început a războiului rece. S-a manifestat o izbucnire bruscă a interesului pentru ideile federaliste pe tot cuprinsul Europei eliberate. În cele din urmă, împrejurările au părut propice pentru o integrare europeană bazată pe domnia legii. Războiul rece a făcut însă ca această integrare, în loc să fie pan-europeană ca arie, să se mărginească la graniţele Europei Occidentale.

Mişcarea intelectuală pentru integrarea europeană, descrisă cu lux de amănunte de către istoricul german Walter Lipgens (1986-1988), a reînviat în urma celui de al doilea război mondial şi a atins apogeul în anul 1949 prin înfiinţarea Consiliul Europei.

Uniunea Europeană s-a născut din Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Această instituţie, creată prin Tratatul de la Paris din anul 1951, a avut şase membri fondatori: Belgia, Olanda, Luxemburg (Ţările Benelux), Germania Occidentală, Franţa şi Italia. Scopul ei era acela de a unifica resursele de oţel şi cărbune ale statelor membre (în special în lungul mult contestatului coridor industrial mărginit de râurile Ruhr şi Saar) şi de a le aduce sub o autoritate supranaţională, făcând tehnic imposibil un alt război european şi impulsionând în acelaşi timp dezvoltarea economică.

Ideea unirii producţiei de oţel şi cărbune aparţine diplomatului francez Jean Monnet şi a fost făcută publică de către Robert Schuman, ministrul francez al afacerilor externe. Pe data de 9 mai 1950 Schuman şi-a prezentat propunerea de creare a unei Europe integrate, afirmând că aceasta era indispensabilă menţinerii unor relaţii paşnice. Această propunere, cunoscută sub denumirea de “Declaraţia Schuman”, marchează începutul creării a ceea ce reprezintă acum Uniunea Europeană, care a ales mai târziu să sărbătorească 9 Mai ca Ziua Europei.

Declaraţia Schuman a fost creată nu în tumultul mişcării europene, ci în limitele înguste ale Biroului francez al planificării. Aceasta a constituit o replică plină de imaginaţie la provocarea reprezentată de rapida redresare economică germană într-o epocă a înrăutăţirii conflictului est-vest, satisfăcând diferitele nevoi şi obiective ale Statelor Unite, Franţei şi Germaniei. Pentru politicienii proeminenţi ai vremii, întrepătrunderea tot mai mare dintre interesele naţionale şi cele europene a pus bazele unui imprevizibil şi de durată proces al integrării economice şi politice.


Declaraţia Schuman (9 mai 1950)

Părinţii fondatori ai Uniunii Europene nu au fost idealişti utopici. Ei nu au căutat să subsumeze statul-naţiune unei noi entităţi politice supranaţionale, ci să adapteze statul-naţiune la un ansamblu de circumstanţe istorice specifice. Confruntându-se cu provocări economice şi strategice fără precedent, oameni de stat precum Konrad Adenauer în Germania, Alcide de Gasperi în Italia şi Robert Schuman în Franţa au căzut de acord să împartă suveranitatea în domenii specifice. Potrivit influentului istoric Alan Milward (2000), părinţii fondatori “au recunoscut ori s-au ciocnit de nevoia unor cedări limitate ale suveranităţii naţionale, prin intermediul cărora statul naţiune şi [Comunitatea Europeană] erau împreună întărite, nu ca entităţi separate şi opuse, ci în cadrul unui proces de sprijin reciproc”. Înfiinţarea Comunităţii Europene şi consolidarea statului naţiune erau evoluţii compatibile, nu contradictorii.

În cartea sa Europe Recast: A History of European Union, Dinan (2004), atrage atenţia asupra faptului că Francis Fukuyama (1989), în celebrul său articol “The End of History?”, ia în derizoriu “acele state lipsite de fermitate şi de voinţă, prospere, mulţumite de ele-însele, privind numai spre propriile nevoi şi pentru care nu exista proiect mai măreţ şi mai eroic decât crearea Pieţei Comune. Autorul menţionat mai sus argumentează, pe bună dreptate, că cele şase ţări care au pus bazele Comunităţii Europene în anii 1950 erau departe de

http://images.google.ro/imgres?imgurl=http://www.europaallalavagna.it/200644/schumandeclaration5p.jpg&imgrefurl=http://www.europaallalavagna.it/200644/engschumandeclaration.html&h=428&w=576&sz=69&hl=ro&start=1&tbnid=7HyJspVrbTuenM:&tbnh=100&tbnw=134&prev=/images%3Fq%3DSchuman%2BDeclaration%2B1950%26gbv%3D2%26svnum%3D10%26hl%3Dro%26sa%3DG


a putea fi caracterizate drept lipsite de fermitate, prospere, mulţumite de ele sau privind doar spre propriile probleme. Şi nu puteau fi etichetate nici ca lipsite de voinţă. În ciuda dezgustului lui Fukuyama pentru o viziune lipsită de eroism şi de cutezanţă nesăbuită, a însemnat un act de rar curaj politic pentru majoritatea acestor ţări să renunţe la aspiraţiile tradiţionale ale statului naţiune şi să accepte să-şi exercite în comun anumite prerogative. Pentru Franţa, în special, acceptarea Comunităţii Europene a însemnat abandonarea unor întregi decenii de protecţionism, depăşirea adâncii neîncrederi faţă de Germania şi îmbrăţişarea modernizării economice, ceea ce a reprezentat o revizuire drastică a îndelungatei imagini de sine ca mare putere. Pentru Germania, aproape complet distrusă la sfârşitul războiului, integrarea europeană a oferit o salvare şi reabilitarea internaţională.

La încurajarea Statelor Unite ale Americii, s-a încercat şi crearea unei Comunităţi Europene de Apărare, precum şi a unei Comunităţi Politice Europene. Comunitatea de Apărare presupunea o armată europeană comună care să facă faţă ameninţării sovietice, iar Comunitatea Politică urma să stabilească o federaţie a statelor europene – dotată cu un parlament bicameral, organ executiv şi o Curte Europeană. Aceste încercări s-au dovedit prea ambiţioase. În anul 1954, Adunarea Naţională Franceză a refuzat să ratifice tratatul Comunităţii Europene de Apărare, acesta fiind abandonat. După eşecul suferit de tratatul privind apărarea, şi proiectul Comunităţii Politice a fost suspendat. Cu toate acestea, ideea creării celor două instituţii a supravieţuit – aşa cum a fost demonstrată de Cooperarea Politică Europeană, de Politica Externă şi de Securitate Comună stabilită prin Tratatul de la Maastricht, ca şi de Forţa Europeană de Intervenţie Rapidă aflată în prezent în formare.

Planurile de înfiinţare a unei Comunităţi de Apărare, organizate după modelul Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului, au eşuat din cauza temerilor Franţei legate de reînarmarea germană, acest fapt dăunând chiar perspectivelor integrării formale viitoare. Cu toate acestea, Comunitatea Economică Europeană şi-a făcut curând apariţia, nu datorită acelei “răspândiri” anticipate de Haas (1958) în cartea sa The Uniting of Europe, lucrare de pionierat asupra Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului, ci datorită interesului pentru o integrare economică mai accentuată într-o perioadă a intensificării comerţului intra-european. Statele membre au construit Comunitatea Europeană pe o fundaţie solidă a unei integrări economice informale datând încă


de la sfârşitul secolului al XIX-lea, pe care au orientat-o însă acum în direcţii geografice şi funcţionale specifice.

Înfiinţarea CECO (1951)

Comunitatea Economică Europeană (CEE) a fost înfiinţată prin Tratatul de la Roma, semnat la 25 martie 1957. Mandatul acesteia viza în primul rând stabilirea unei pieţe comune pentru toate produsele, incluzând armonizarea sistemului de taxe şi eliminarea barierelor vamale interne. Astfel, odată cu CEE s-a iniţiat proiectul uniunii vamale, care implica renunţarea la taxele vamale practicate în comerţul dintre ţările membre, desfiinţarea restricţiilor cantitative la exporturi şi importuri şi adoptarea unei politici comerciale comune faţă de terţi. În urma armonizării, tariful vamal extern comun a intrat în vigoare la 1 iulie 1968, stabilit ca medie aritmetică a taxelor vamale anterioare ale ţărilor membre ale CEE.

Au fost create un corp decizional, numit Consiliu de Miniştri, format din reprezentanţi ai guvernului fiecărui stat membru, o Comisie cu puteri executive şi un Parlament European cu puteri legislative şi consultative limitate, iar Curţii Europene de Justiţie i s-au conferit vaste puteri de revizuire judecătorească. Noua Comunitate Economică Europeană avea o identitate juridică internaţională. Putea să intre în relaţii diplomatice şi să negocieze tratate în numele ţărilor membre, în aceeaşi manieră cu statele naţiune. Tratatul de la Roma şi formarea Comunităţii Economice Europene ridicau dreptul statelor membre de a

http://images.google.ro/imgres?imgurl=http://ec.europa.eu/publications/booklets/eu_documentation/04/images/p18.jpg&imgrefurl=http://ec.europa.eu/publications/booklets/eu_documentation/04/txt03_en.htm&h=277&w=400&sz=31&hl=ro&start=3&tbnid=EK6CuyDzE-qiDM:&tbnh=86&tbnw=124&prev=/images%3Fq%3DJean%2BMonnet%2BHigh%2BAuthority%2B1950%26gbv%3D2%26svnum%3D10%26hl%3Dro%26sa%3DG


acţiona în mod unilateral în chestiuni economice. Această delegare de atribuţii unor organisme suprastatale şi angajarea într-o politică comercială comună au însemnat renunţarea din partea ţărilor membre a unei părţi din suveranitatea naţională, mutare foarte curajoasă pentru vremea respectivă şi care avea să devină una din caracteristicile de bază ale construcţiei europene de-a lungul timpului.

Cele şase state semnatare ale CEE (aceleaşi ca şi în cazul CECO) au intrat, de asemenea, într-o înţelegere separată pentru a crea o afacere în cooperare cu scopul de a dezvolta energia nucleară pe teritoriul lor. Comunitatea Europeană pentru Energia Atomică (EURATOM) a luat fiinţă ca urmare a faptului că cele şase ţări au realizat că numai prin unirea investiţiilor şi împărţind tehnologia puteau fi competitive cu Statele Unite ale Americii şi cu URSS în domeniul energiei nucleare.

În 1967 cele trei organizaţii instituite anterior (CECO, EURATOM şi CEE) s-au unit prin Tratatul semnat în 1965 la Bruxelles. Astfel, principalele organisme suprastatale europene au fuzionat, urmând să existe un sigur set de instituţii la nivelul întregii Comunităţi Europene.

Marea Britanie a rămas iniţial în afara Comunităţii Europene deoarece interesele sale naţionale, sau cel puţin percepţia guvernului său asupra intereselor naţionale era orientată într-o altă direcţie. Regatul Unit era legat mai mult de Statele Unite ale Americii şi de sistemul său Commonwealth decât de Comunitatea Europeană şi cu un sector agricol mai redus şi mai eficient, a ezitat să participe la o formaţiune suprastatală care ar fi însemnat reducerea substanţială a suveranităţii sale naţionale şi implicarea în politica agricolă comună.

Din aceste considerente, Marea Britanie, împreună cu ţările scandinave, având preocupări similare şi Elveţia a cărei Constituţie interzicea orice asocieri politice internaţionale, au format în 1960 Asociaţia Europeană a Liberului-Schimb (AELS), o asociaţie mai puţin restrictivă.

După scurt timp însă, temându-se că ar putea rămâne într-un con de umbră din punct de vedere politic şi în urma Comunităţii Europene ca şi creştere economică, Marea Britanie a început să negocieze aderarea la CEE. Exemplul său a fost urmat pe rând şi de alte ţări, ce au părăsit AELS în favoarea CEE (respectiv Uniunea Europeană), astfel că din AELS mai fac parte astăzi doar patru ţări: Elveţia, Norvegia, Islanda şi Liechtenstein.


În momentul în care Marea Britanie şi-a schimbat punctul de vedere şi a aplicat pentru intrarea în Comunitatea Europeană la începutul anilor 1960, preşedintele francez Charles de Gaulle a privit asocierea britanică ca pe o ameninţare la adresa Franţei şi s-a împotrivit prompt. Charles de Gaulle s-a alăturat Comunităţii Europene ca unei entităţi economice, inclusiv datorită generoasei sale politici agricole, dar a respins pretenţiile politice ale acesteia. Îmbrăţişarea de către preşedintele Franţei a unei uniuni politice interguvernamentale şi respingerea ambiţiilor federale ale preşedintelui Comisiei Europene Walter Hallstein a adus înapoi integrarea europeană la bazele sale economice.

Opoziţia franceză la integrarea britanică a luat sfârşit după retragerea lui de Gaulle în anul 1969, pe fondul creşterii tot mai accentuate a puterii economice a Germaniei.

Odată cu cererea de aderare a Marii Britanii au depus o cerere similară şi Danemarca, Irlanda şi Norvegia, însă referendumul naţional din Norvegia a avut un rezultat negativ cu privire la aderare. Astfel, prima extindere a CEE s-a realizat cu doar 3 ţări: Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda, ele devenind membre cu drepturi depline la 1 ianuarie 1973.

Marea Britanie a negociat puternic termenii aderării în ceea ce priveşte politica agricolă, relaţiile comerciale cu terţii şi contribuţia financiară la bugetul CEE şi a primit o serie de derogări. Ea a devenit unul dintre pilonii de bază ai viitoarei Uniuni Europene, însă şi-a păstrat caracterul refractar în majoritatea cazurilor în care s-au propus noi etape privind avansul construcţiei europene.

Aderarea Danemarcei la CEE a fost motivată în primul rând de posibilitatea accesului liber al produselor daneze la piaţa comună europeană, iar cea a Irlandei de accesul la fondurile structurale ale CEE, Irlanda fiind la momentul respectiv ţara cu cel mai redus venit / locuitor dintre ţările membre. Participarea cu succes a Irlandei la construcţia europeană este reliefată de faptul că astăzi ea reprezintă una dintre cele mai înstărite ţări ale Uniunii Europene.

Din nefericire, intrarea Marii Britanii în Uniunea Europeană a coincis cu o situaţie de instabilitate financiară internaţională şi cu criza petrolului de la începutul anilor 1970. Comunitatea Europeană lărgită s-a confruntat cu un deceniu de condiţii economice vitrege: creştere economică lentă, inflaţie ridicată şi şomaj în ascensiune. Recesiunea a readus în prim plan ambivalenţa britanică faţă de Comunitatea Economică Europeană. Întâlnirile regulate ale liderilor Comunităţii,


instituţionalizaţi în Consiliul European (formă superioară a Consiliului de Miniştri), au contribuit la menţinerea solidarităţii europene. Cancelarul Germaniei şi preşedintele Franţei au folosit Comunitatea Europeană ca pe un reazem de care au încercat să sprijine un mecanism de cooperare în domeniul politicii monetare la sfârşitul anilor 1970. Altfel, Comunitatea Europeană părea muribundă, ţintă a glumelor despre surplusurile agricole şi despre excesiva armonizare a standardelor produselor industriale.

Începutul anilor 1980 a continuat nivelul scăzut de cooperare între ţările din cadrul CEE, ele fiind preocupate cu propriile probleme economice. Integrarea a stagnat şi chiar a înregistrat un recul, iar Comunitatea Europeană a rămas în urma Statelor Unite ale Americii şi Japoniei în privinţa venitului / locuitor şi a progresului tehnologic (Winters, 1992).

În această perioadă nefavorabilă s-a realizat cea de-a doua extindere a CEE, Grecia devenind membră cu drepturi depline la 1 ianuarie 1981. Grecia este singurul exemplu de ţară care a trecut printr-un declin economic în urma aderării la CEE, înregistrând în primii ani o scădere a PIB / locuitor faţă de media europeană. Această contraperformanţă s-a datorat politicilor economice interne (monetare, fiscale) inadecvate şi unei specializări inoportune, respectiv participări insuficiente în cadrul comerţului intracomunitar.

Spre mijlocul anilor 1980 construcţia europeană ajunsese la un punct de cotitură datorită divergenţelor de interese. Numărul ţărilor membre crescuse la 10 iar deciziile nu se mai luau atât de facil ca şi în perioada iniţială, cu cele 6 ţări fondatoare. Principiul unanimităţii necesar pentru adoptarea unei decizii în cadrul Consiliului de Miniştri instiga ţările la „trocuri politice” ce nu făceau decât să îngreuneze mecanismul instituţional pe care se baza construcţia europeană.

Pentru a evita această situaţie şi a facilita adoptarea deciziilor, ulterior a fost introdus votul cu majoritate calificată (adică necesarul a două-treimi din voturi), procedură care a fost extinsă de-a lungul timpului la majoritatea deciziilor.

Din dorinţa consolidării spiritului european, Comunitatea Europeană a adoptat în 1986 un drapel şi un imn propriu, preluându-le de la Consiliul Europei, organism internaţional apărător al drepturilor omului, cu sediul la Strasbourg, în Franţa. Drapelul cu cele 12 stele galbene aşezate în formă de cerc, pe un fond albastru, simbolizează unitatea şi identitatea popoarelor europene. Cercul reprezintă armonia şi solidaritatea, iar stelele, în număr de 12, perfecţiunea.


Imnul ales, „Oda bucuriei” din Simfonia a IX-a de Beethoven, subliniază aspiraţia spre valorile comune, unitatea în diversitate (deviza europeană) şi idealurile de libertate, pace şi solidaritate ce stau la baza construcţiei europene.

Drapelul Comunităţii Europene şi ulterior al Uniunii Europene


4. De la Comunitatea Europeană la Uniunea Europeană

Înalţii oficiali europeni ai vremii au considerat că este necesară adoptarea unei reforme pentru a continua proiectul european, iar această reformă a venit prin Actul Unic European, semnat la Haga, în Olanda, în 1986. Actul, intrat în vigoare în 1987, era primul document de reformă al CEE şi aducea cu sine propunerea întăririi cooperării politice şi a realizării unui spaţiu unic fără frontiere până la sfârşitul anului 1992. Cooperarea politică era esenţială pentru realizarea unei unităţi pe plan european, ţările fiind altfel tentate să neglijeze interesele Comunităţii Europene şi să îşi urmeze şi promoveze propria politică în materie de relaţii externe şi propria poziţionare la nivel internaţional.

Proiectul de realizare a spaţiului unic, numit „programul 1992”, a implicat definitivarea eliminării oricăror obstacole netarifare ce mai rămăseseră în vigoare şi instituirea liberei circulaţii a factorilor de producţie (muncă şi capital). Construcţia europeană a trecut astfel spre un nou stadiu, cel de piaţă unică. Piaţa unică a intrat efectiv în vigoare la 1 ianuarie 1993, respectându-se calendarul propus, şi a instituit cele „4 libertăţi”: libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, capitalului şi forţei de muncă.

Înfiinţarea pieţei unice nu a fost lipsită de controverse şi acestui proiect i-au fost dedicate o serie de studii şi analize, care au încercat să pună în balanţă costurile şi beneficiile înfiinţării spaţiului unic fără frontiere.

Cel mai cunoscut dintre aceste studii a fost Raportul Cecchini, care a reliefat mai multe categorii de costuri care existau la vremea respectivă datorită păstrării separate a pieţelor ţărilor membre CEE şi prin urmare, a unei pieţe fragmentate a CEE. Raţiunea era că odată cu instituirea pieţei unice, acele categorii de costuri urmau să dispară, transformându-se de fapt, în câştiguri.

Raportul Cecchini a fost supus unor critici severe în momentul publicării, însă concluzia sa că „programul 1992” va duce la o creştere a PIB comunitar cu cca. 5% a găsit o largă acceptare (Winters, 1992).

La definitivarea pieţei unice au participat 12 ţări, pentru că anterior se integraseră deja în CEE Spania şi Portugalia, odată cu cea


de-a treia extindere, definitivată la 1 ianuarie 1986. Participarea celor două ţări la construcţia europeană a fost deosebit de importantă, ele întregind Comunitatea Europeană în dimensiunea sa mediteraneană. Spania în special a însemnat o nouă provocare în privinţa integrării, datorită dimensiunilor sale mari şi sectorului agricol extins. Ea a generat şi importante deturnări de comerţ faţă de Statele Unite ale Americii, fiind unul din partenerii comerciali principali ai SUA anterior integrării. Portugalia a intrat în CEE ca ţara cu cel mai mic venit / locuitor, însă a progresat rapid şi s-a înscris cu succes în comerţul intracomunitar pe baza investiţiilor străine directe atrase de costurile reduse ale forţei de muncă portugheze.

Pe linia implicării mai puternice în politica socială şi avansării armonizării europene în acest domeniu, CEE a adoptat în 1989 Charta Socială, un document politic care reglementează drepturile sociale fundamentale. La acest document nu a aderat Marea Britanie, considerând că duce la o rigiditate excesivă a pieţei muncii printr-o reglementare superioară şi prin acordarea unor drepturi prea generoase angajaţilor, în comparaţie cu angajatorii.

Odată cu prăbuşirea comunismului în Europa de Est şi căderea Zidului Berlinului în 1989, landurile din Germania de Est au intrat în 1990 în Comunitatea Europeană în mod automat, prin reunificarea cu Germania de Vest. Acest eveniment a avut o valoare simbolică deosebită pentru reconstrucţia Europei ca şi continent, despărţit pe criterii ideologice pe perioada Războiului Rece. Procesul integrării regiunilor din Germania de Est a durat mai mulţi ani, datorită necesităţii implementării legislaţiei comunitare şi a adus schimbări semnificative cu privire la distribuţia asistenţei financiare.

Unul din cele mai importante momente din istoria construcţiei europene l-a reprezentat semnarea Tratatului de la Maastricht (1992) care a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Tratatul a dat o nouă dimensiune Comunităţii Economice Europene, transformând-o în Uniunea Europeană (UE). Schimbarea nu a fost doar una de titulatură ci a constituit trecerea către un nou stadiu de integrare şi anume cel de uniune economică. Această etapă constă în armonizarea politicilor economice ale ţărilor membre şi este singura formaţiune internaţională de acest fel existentă în lume. Pentru a facilita procesul de coordonare, UE a considerat oportună acompanierea uniunii economice şi cu o uniune monetară.

Tratatul de la Maastricht cuprinde 2 părţi: una referitoare la înfăptuirea uniunii economice şi monetare iar cealaltă referitoare la


uniunea politică, proiect propus încă din Tratatul de la Roma, dar amânat pe parcurs datorită unor factori conjuncturali ce au necesitat o atenţie imediată din partea strategilor europeni.

Tratatul de la Maastricht a adus o serie de reglementări cu caracter novator, ca de pildă planul de adoptare a unei monede unice europene până la sfârşitul anului 1999, înfiinţarea Băncii Centrale Europene, instituirea cetăţeniei europene (care nu înlocuieşte cetăţenia naţională, ci o completează, conferind drepturi adiţionale), sporirea competenţelor Parlamentului European în domenii ca protecţia consumatorului, sănătate, educaţie, protecţia mediului etc., sau introducerea unei politici externe şi de securitate comune, coroborată cu întărirea cooperării în domeniul justiţiei şi afacerilor interne.

De asemenea, prin Tratatul de la Maastricht s-a hotărât înfiinţarea Comitetului Regiunilor, organism consultativ pentru Parlamentul European, care avea menirea de a da posibilitatea reprezentării diferitelor regiuni din cadrul ţărilor UE la cel mai înalt nivel şi de a facilita atingerea obiectivului de coeziune economică şi socială a UE, printr-o mai bună direcţionare a fondurilor structurale, astfel încât regiunile defavorizate să fie aduse cât mai aproape de media UE în privinţa venitului / locuitor. Pentru îndeplinirea acestui deziderat, baza legală a fost constituită prin principiul subsidiarităţii, care implementează o împărţire a puterii de decizie a UE cu ţările şi chiar regiunile membre în funcţie de nivelul de aplicare. În problemele în care UE nu are competenţe exclusive, prioritatea de acţiune este lăsată organelor locale iar Uniunea se implică doar dacă poate acţiona de o manieră mai eficientă decât prin acţiunea individuală.

Fondurile prin care Uniunea Europeană a încercat atingerea coeziunii între ţările ce o compun au fost constituite de-a lungul timpului, pe măsură ce s-a recunoscut necesitatea acestor măsuri comune de finanţare. Astfel, Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR), împreună cu Fondul Social European (FSE), Fondul pentru Pescuit (FP), Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA) şi mai recent înfiinţatul Fond de Coeziune, au contribuit din plin la convergenţa economică a statelor şi la reducerea decalajelor privind bunăstarea între ţările membre.

Totodată, mecanismul instituţional a devenit tot mai complex pe măsură ce a crescut sfera preocupărilor UE şi a competenţelor sale, pe lângă cele 4 instituţii originare din Tratatul asupra CECO, înfiinţându-se ulterior organisme adiţionale. Dincolo de Consiliul European, ce reprezintă autoritatea politică supremă a UE, fiind


compus din prim-miniştri sau şefi de stat, „triunghiul” de bază este format în continuare din Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene (noua denumire a Consiliului de Miniştri) şi Parlamentul European, flancate de Curtea Europeană de Justiţie şi Curtea Auditorilor, la care se adaugă alte 5 organisme de sprijin: Comitetul Economic şi Social (CES), Comitetul Regiunilor (CR), Banca Centrală Europeană (BCE), Banca Europeană de Investiţii (BEI) şi Ombudsman (Mediatorul European). Pe lângă acestea există mai mult de 10 agenţii specializate pe diverse domenii.

Uniunea monetară europeană, unul din principalele deziderate din acea perioadă, s-a realizat în trei etape. În perioada 1990-1993 s-a realizat liberalizarea completă a circulaţiei capitalului iar ţările şi-au coordonat politicile monetare spre o mai mare convergenţă.

Între anii 1994 şi 1998 băncile centrale ale ţărilor membre UE şi-au consolidat independenţa faţă de guvernele lor şi s-a înfiinţat mai întâi Institutul Monetar European, transformat apoi în Banca Centrală Europeană (BCE). Controversele iscate cu privire la localizarea sediului BCE au fost aplanate rapid, fiind ales oraşul Frankfurt pe Main, în Germania, datorită statutului său de puternic centru financiar, mărcii germane, care era considerată în perioada anterioară cea mai solidă dintre monedele implicate în Sistemul Monetar European şi refuzului Mari Britanii de a participa la moneda unică europeană. Din raţiunile de mai sus, Frankfurt a fost preferat Parisului sau Londrei.

În perioada 1999-2002 BCE a preluat responsabilitatea pentru politica monetară unică, s-au stabilit irevocabil parităţile monedelor naţionale faţă de moneda unică europeană şi a fost introdusă moneda unică, numită euro.

Pentru participarea la Uniunea monetară europeană, în Tratatul de la Maastricht au fost stabilite nişte criterii de convergenţă:- stabilitatea preţurilor: rata inflaţiei să nu depăşească cu mai mult

de 1,5% media primelor trei ţări cele mai performante în această privinţă;

- convergenţa dobânzilor: rata dobânzii pe termen lung să nu depăşească cu mai mult de 2% media primelor trei ţări cele mai performante în această privinţă;

- stabilitatea cursului de schimb: cursul de schimb al monedei să nu depăşească limitele de fluctuaţie ale mecanismului Sistemului Monetar European pe o perioadă de cel puţin doi ani;

- criterii fiscale: deficitul bugetar să nu depăşească 3% din PIB iar datoria publică să nu fie mai mare de 60% din PIB.


Astfel, ţările care doreau să participe la uniunea monetară şi implicit la moneda unică euro, trebuiau să îndeplinească în mod cumulativ criteriile de convergenţă. În 1993, singura ţară care îndeplinea aceste criterii era Luxemburg. Alegerea ţărilor participante la moneda euro a reprezentat una dintre cele mai controversate probleme politice din UE, dominând majoritatea discuţiilor referitoare la uniunea economică şi monetară.

În contextul trecerii către o uniune economică şi monetară deplină, s-a realizat cea de-a patra extindere a UE, începând cu 1 ianuarie 1995, prin aderarea Austriei, Finlandei şi Suediei. Toate cele trei ţări s-au integrat foarte uşor în arhitectura instituţională europeană şi în comerţul intracomunitar, întrucât au beneficiat anterior de experienţa liberului-schimb ca ţări membre AELS şi sunt ţări de dimensiuni reduse, cu un venit / locuitor ridicat. Numărul ţărilor membre ale UE s-a ridicat astfel la 15.

Multe dintre aceste ţări şi-au ajustat politicile monetare pentru a putea adera la moneda euro, în special Italia sau Spania făcând eforturi deosebite pentru a-şi reduce rata inflaţiei. Si criteriul dobânzii şi cele fiscale au pus dificultăţi diferitelor ţări, doar stabilitatea cursului de schimb fiind îndeplinită cu uşurinţă. Dintre ţările membre ale UE care au îndeplinit criteriile de convergenţă, doar 11 au aderat în 1999 la moneda euro, lor alăturându-se la 1 ianuarie 2001 şi Grecia. Marea Britanie, Danemarca şi Suedia au optat pentru păstrarea monedelor naţionale. Partidele politice aflate la putere în acea perioadă, precum şi opinia publică din cele 3 ţări s-au arătat ostile ideii de trecere la moneda euro. Astfel, Marea Britanie şi Danemarca au negociat un drept special de neparticipare la moneda euro încă din Tratatul de la Maastricht (condiţionând practic adoptarea sa de această clauză) iar Suedia a folosit unele aspecte legate de neîndeplinirea criteriilor de convergenţă pentru a-şi justifica neparticiparea.

Introdusă mai întâi ca monedă oficială doar pentru tranzacţiile scripturale până la 1 ianuarie 2002, moneda euro a intrat după această dată efectiv în circulaţie şi a înlocuit monedele statelor participante, cu care a coexistat doar până la data de 1 iulie 2002. Simbolistica bancnotelor euro a fost aleasă în concordanţă cu valorile Uniunii Europene: pe partea din faţă apar diferite tipuri arhitectonice de portaluri şi frontoane, pentru a sugera deschiderea, iar pe partea din spate sunt ilustrate diferite construcţii de poduri, care sugerează uniunea. Monedele au aversul comun iar desenul de pe revers a fost


lăsat la alegerea fiecărei ţări participante, pentru a putea păstra în conştiinţa publică un simbol naţional legat de monedă.

Design-ul bancnotelor euro a fost stabilit printr-un concurs câştigat de austriacul Robert Kalina, angajat la Banca Naţională a Austriei. Fiecare dintre cele şapte bancnote reflectă o perioadă anume din istoria Europei: Clasicismul, Romantismul, Goticul, Renaşterea, Barocul, epoca fierului şi a sticlei şi perioada modernă. Astfel, ele prezintă caracteristici care pot fi regăsite în multe părţi ale Europei. Simbolul ales pentru monede reprezintă o combinaţie de clasic şi modern şi proiectează o imagine puternică (Chabot, 2002, p. 17).

Bancnote euro

Adoptarea monedei euro a adus cu sine o serie de avantaje la nivelul ţărilor participante la uniunea monetară şi anume: stabilitatea preţurilor, eliminarea riscului aferent fluctuaţiei ratei de schimb, scăderea costului tranzacţiilor prin abandonarea convertirii monedelor şi o concurenţă sporită din transparenţa preţurilor, odată cu evaluarea produselor şi serviciilor în aceeaşi monedă. Totodată, introducerea monedei euro comportă şi unele dezavantaje la nivel macroeconomic pe care ţările participante au fost nevoite să le ia în calcul: pierderea suveranităţii monetare odată cu adoptarea unei politici monetare unice, costurile ocazionate de tranziţia la nouă monedă, pierderea unor locuri de muncă şi posibilitatea apariţiei unor efecte negative datorită scăderii flexibilităţii monetare pentru economia naţională în cazul manifestării unor şocuri asimetrice la nivelul ţărilor din zona euro.


Un nou pas în consolidarea construcţiei europene l-a constituit semnarea Tratatului de la Amsterdam (1997) care a intrat în vigoare la 1 mai 1999, revizuind şi completând Tratatul de la Maastricht. Acest nou tratat al UE nu a reuşit să impună reforma instituţiilor comunitare în vederea extinderilor viitoare, iar deciziile pe această temă au fost amânate pentru o dată ulterioară.

În schimb, Tratatul de la Amsterdam a adus o democratizare a instituţiilor Uniunii Europene şi o mai puternică preocupare pentru politica socială, interesul pentru cetăţenii UE, creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă şi non-discriminarea la locul de muncă. De asemenea, acordul Schengen privind circulaţia persoanelor şi politica de vize a fost incorporat în tratat şi s-au făcut noi paşi în probleme de securitate şi justiţie.

Construcţia Uniunii Europene a căpătat astfel aspectul unei case cu trei piloni (fig. 1.). Primul pilon îl constituie Comunitatea Europeană, ce include CEE, CECO şi EURATOM, cu majoritatea politicilor comunitare adoptate în decursul timpului (politica comercială, agricolă, structurală etc.), care funcţionează pe baza procedurilor comunitare. Al doilea pilon, politica externă şi de securitate comună şi cel de-al treilea, cooperarea în justiţie şi afaceri interne, au fost introduse mai recent şi operează deocamdată pe baza deciziilor inter-guvernamentale.

Figura 1. Structura Uniunii Europene

Uniunea Europeană

Tratatele Europene

Justiţie şi Afaceri Interne

Politica Externă şi de

Securitate Comună

Comunitatea Europeană


O nouă provocare pentru construcţia europeană a constituit-o preocuparea pentru lărgirea UE prin admiterea de noi membri dintre ţările est-europene, ce traversau perioada de tranziţie de la o economie centralizată, aşa cum se manifestase ea în regimul socialist, la o economie de piaţă, în cadrul unei democraţii. Majoritatea dintre ele încercau să iasă de sub influenţa Rusiei şi să se alăture unui spaţiu de securitate şi dezvoltare economică, ţările respective fiind hotărâte să adere la Uniunea Europeană.

Căderea Zidului Berlinului (1989)

Extinderea UE către Est urma să aducă numeroase beneficii economice şi politice, cum ar fi unificarea socială şi culturală a continentului european, întărirea concurenţei între firme, alocarea mai eficientă a factorilor de producţie, posibilitatea de a realiza economii de scară facilitate de piaţa mai mare de desfacere, stimularea investiţiilor străine directe datorită stabilităţii instituţiilor şi mediului de afaceri cu reglementări uniforme, creşterea puterii de negociere a UE, precum şi o mai mare stabilitate politică, socială şi ecologică, evitându-se conflicte majore ce ar fi putut răbufni prin marginalizarea unor ţări din estul Europei.

Extinderea spre Est a fost însoţită însă şi de unele dificultăţi majore, ca de exemplu repartizarea fondurilor structurale cu precădere spre noii-intraţi, cheltuielile excesive cu politica agricolă comună pentru integrarea noilor membri, distribuţia voturilor şi a reprezentanţilor în cadrul organismelor comunitare, migraţia inegală a

http://images.google.ro/imgres?imgurl=http://www.dradio.de/images/14056/landscape/&imgrefurl=http://www.dradio.de/dkultur/sendungen/buchtipp/617264/bilder/image_main/&h=343&w=457&sz=30&hl=ro&start=17&tbnid=4z8I8Uf7kfU-wM:&tbnh=96&tbnw=128&prev=/images%3Fq%3DFall%2BBerliner%2BMauer%26gbv%3D2%26svnum%3D10%26hl%3Dro%26sa%3DG


forţei de muncă dinspre est spre vest, cu o repartizare neuniformă spre vechile ţări membre ale UE, noile responsabilităţi de securitate la frontierele externe ale Uniunii, precum şi creşterea birocraţiei în administraţia europeană, inclusiv prin obligaţia menţinerii principiului multilingvismului, care sporea considerabil numărul limbilor folosite în cadrul UE.

Procesul de extindere al Uniunii Europene către estul Europei a debutat cu semnarea Acordurilor de Asociere cu o serie de ţări est-europene. Cu ocazia Consiliului European de la Copenhaga (1993) au fost stabilite criteriile de aderare a viitoarelor ţări membre la UE: criteriul politic: stabilitatea instituţiilor care garantează democraţia

şi aplicarea corectă a legilor, respectarea drepturilor omului şi protecţia minorităţilor;

criteriul economic: existenţa unei economii de piaţă funcţionale precum şi capacitatea de a face faţă presiunilor concurenţiale de pe piaţa UE;

criteriul legislativ: capacitatea de asumare a obligaţiilor ce decurg din statutul de membru şi cooperarea la îndeplinirea obiectivelor UE, respectiv preluarea acquis-ului comunitar.

La acestea s-a adăugat cu ocazia Consiliului European de la Madrid (1995) un al patrulea criteriu, cel administrativ, şi anume capacitatea administraţiei de gestionare a calităţii de membru al UE.

Totodată, în vederea apropierii economiilor ţărilor candidate la aderare, UE a desemnat o strategie de pre-aderare, sprijinul financiar fiind furnizat prin intermediul a trei instrumente: PHARE (în principal pentru investiţii în infrastructură), ISPA (investiţii de mediu) şi SAPARD (investiţii în dezvoltarea agricolă şi rurală).

Lărgirea UE spre Est a fost instrumentată prin documentul numit Agenda 2000, care a cuprins estimările impactului extinderii, strategia de pregătire şi cadrul financiar. Consiliul European de la Luxemburg (1997) a iniţiat procesul de lărgire cu 6 ţări, urmând ca progresul înregistrat de fiecare ţară candidată să fie monitorizat de către Comisia Europeană. De asemenea, în fiecare ţară s-a iniţiat un program naţional pentru adoptarea acquis-ului comunitar, adică a tuturor reglementărilor ce alcătuiesc legislaţia comunitară (însumând în jur de 80.000 pagini), grupate pe 31 de capitole.

România a depus cererea de aderare la UE în 22 iunie 1995 iar lansarea oficială a negocierilor s-a realizat în anul 2000, în baza deciziei adoptate de Consiliul European de la Helsinki (1999), care a


inclus alte 6 ţări în procesul de extindere, printre care şi România. Totodată s-a iniţiat şi parteneriatul de aderare al Turciei la UE.

Parlamentul European a aprobat in anul 2000 extinderea UE spre est, iar Tratatul de la Nisa, semnat în 2001 şi intrat în vigoare în anul 2003 a consimţit şi instrumentat reforma instituţiilor europene cu privire la extindere. Deşi Tratatul a fost iniţial respins printr-un prim referendum de către populaţia irlandeză, el a fost adoptat de către toate celelalte ţări şi ulterior şi de către Irlanda la a doua încercare. Tratatul de la Nisa a cumulat şi revizuit textele tratatelor anterioare ce au jalonat evoluţia construcţiei europene. Tratatul a extins sfera de aplicare a votului cu majoritate calificată către noi domenii, a redistribuit numărul voturilor în Consiliul Uniunii Europene, a redus numărul comisarilor europeni delegaţi din ţările mari şi a prevăzut limitarea numărului comisarilor la 20 începând cu 2007.

Cu ocazia Consiliului European de la Göteborg (2001) a fost lansată şi celebra afirmaţie că „procesul de extindere este ireversibil” care a confirmat dorinţa oficialilor europeni de a include în marea familie a UE şi ţările est-europene. Summitul de la Copenhaga de la finele anului 2002 a stabilit datele de aderare pentru cele 12 ţări candidate, în două etape.

Astfel, cea de-a 5-a extindere a debutat pe 1 mai 2004 cu includerea altor 10 ţări în UE: Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania, Cipru şi Malta. Această mutare a reprezentat şi o reîntregire istorică a continentului european, ţinând cont că majoritatea ţărilor nou-intrate în UE veneau după o lungă perioadă de apartenenţă la un regim socialist şi fuseseră separate de vestul Europei pe perioada renumitei „cortine de fier”. Integrarea acestor ţări în construcţia europeană a echivalat cu sfârşitul perioadei lor de tranziţie la economia de piaţă.

Negocierile de aderare ale României la UE au fost finalizate la sfârşitul anului 2004 iar Tratatul de Aderare a fost semnat în 2005. Extinderea spre Est a fost completată la 1 ianuarie 2007 cu ultimele 2 ţări, România şi Bulgaria, Uniunea Europeană cuprinzând acum 27 ţări membre.

Astfel, continentul european a atins o reunificare într-un grad tot mai crescut sub tutela Uniunii Europene. Cele mai multe definiţii curente ale „Europei” tind să depindă de o combinaţie de legături şi diviziuni economice, politice, culturale şi geografice” (El-Agraa, 2004, p. 499).


De-a lungul timpului, construcţia europeană s-a dovedit a fi un mecanism complex, care s-a dezvoltat în mod esenţial în trei direcţii (Pelkmans, 2006, p. 16): - adâncire (a liberalizării economice, adoptării de reglementări şi

politici comune, angajamente şi interdicţii ale ţărilor membre);- lărgire (a sferei puterilor sale economice şi de altă natură);- extindere (a numărului de membri).

Pe linia avansării către înfăptuirea uniunii politice, statele membre ale UE au semnat la 29 octombrie 2004 la Roma un Tratat privind Constituţia Uniunii Europene. Elaborarea textului Constituţiei a fost concentrată pe obţinerea unui singur tratat şi a unei eficienţe instituţionale precum şi a unei legitimităţi democratice („mai apropiată de cetăţeni”), după cum remarcă Pelkmans (2006, p.16). Între principalele elemente, Constituţia prevede o mai bună repartizare a competenţelor între UE şi statele membre, dobândirea personalităţii juridice, simplificarea procesului decizional şi a instrumentelor de acţiune a UE, creşterea democraţiei, transparenţei şi eficacităţii UE, precum şi includerea Cartei drepturilor fundamentale ale omului.

Cum pentru ratificarea Constituţiei este necesar un vot favorabil din partea fiecărei ţări membre, iar unele ţări, precum Olanda şi Franţa au votat deja împotriva Constituţiei în cadrul unor referendumuri naţionale, există semne cum că menirea Constituţiei a fost insuficient promovată, cetăţenii unor ţări nu sunt de acord cu trecerea către o etapă nouă în procesul de integrare europeană sau, pur şi simplu, vremea acestui pas nu a venit încă.

Aşa cum afirmă El-Agraa (2004, p. 518), principala concluzie este că atunci când se iau în considerare etapele majore prin care s-a dezvoltat Uniunea Europeană, fiecare cu obiectivele şi aspiraţiile sale, se observă că Uniunea Europeană a fost într-adevăr un succes ... dar dacă ea se va apropia de realizarea visului fondatorilor săi, acela de creare a unor State Unite ale Europei, este o chestiune pe care o vom afla în viitor.


5. Teoriile fundamentale ale integrării internaţionale în context european

Există numeroşi gânditori care, de-a lungul secolelor, au pledat pentru integrarea internaţională ca o soluţionare a anarhiei universale şi a războiului. Saint Pierre, Rousseau şi Kant sunt frecvent citaţi ca predecesori intelectuali ai teoriei integrării. Cu toate acestea, la baza teoriilor moderne ale integrării au stat “pre-teoriile” clasice ale integrării şi anume federalismul, funcţionalismul şi tranzacţionalismul – dezvoltate în decursul perioadei interbelice şi în perioada imediat următoare celui de al doilea război mondial.

Anii de după primul război mondial au fost marcaţi de un considerabil activism în sprijinul unităţii europene. Au apărut noi instituţii precum Uniunea Vamală Europeană – în 1924 – şi Cartelul Internaţional al Oţelului, stabilit între producătorii germani, francezi şi britanici în 1926. În acelaşi timp, elitele intelectuale au răspândit idei de unificare politică. Unele grupuri au susţinut integrarea ca pe un mod de a restaura poziţia globală a Europei. Distrugerile cauzate de război şi ascensiunea forţei politice şi economice americane au născut temeri privind avantajul competitiv al Europei, accentuând ideea unei uniuni continentale. Au existat şi perspective mai largi, în viziunea cărora integrarea reprezenta un mod de eradicare a războiului. Întâlniţi adesea printre membrii mişcărilor de pace sau ai stângii politice, asemenea susţinători ai integrării au privit dincolo de Europa, imaginând o federaţie internaţională, fie centrată în jurul Atlanticului, fie cu caracter universal. Un proeminent exemplu îl constituie Clarence Streit, Union Now: A Proposal for a Federal Union of Democracies of the North Atlantic (1939).

Dezvoltate în urma primului război mondial, teoriile timpurii ale integrării demonstrează o profundă conştientizare a pericolelor naţionalismului şi ale protecţionismului economic. Războiul este văzut ca un produs inevitabil al unui sistem internaţional care divizează omenirea în state care se bizuie pe propriile forţe şi le lasă să concureze nestingherit pentru resursele rare. Accentul cade de aceea asupra găsirii unor strategii pentru înlocuirea anarhiei internaţionale cu forme de societate internaţională care reglementează relaţiile interstatale.


Există trei trăsături comune ale pre-teoriilor clasice ale integrării. Mai întâi, toate pornesc de la observaţia că problemele societăţii contemporane au căpătat proporţii ce se întind dincolo de statul naţiune şi necesită soluţii la nivel internaţional. În al doilea rând, aceste teorii împărtăşesc credinţa în abilitatea instituţiilor internaţionale de a suprima starea de conflict. Şi în sfârşit, ele privesc toate dincolo de Europa ca loc al integrării. În vreme ce unitatea europeană este adesea concepută ca punct de pornire pentru procesul integrării internaţionale, scopul ultim are dimensiuni mondiale mai degrabă decât regionale.

Dincolo de aceste asemănări, teoriile ce au premers integrării diferă semnificativ în ceea ce priveşte scopul ultim al integrării şi metodele recomandate pentru a-l îndeplini. Federaliştii doresc transferarea suveranităţii statelor individuale unei autorităţi centrale. Scopul este realizarea unui guvern mondial contractual care ar reduce riscul războiului prin abolirea statului suveran. În viziunea funcţionaliştilor, formula păcii nu este federaţia, ci expansiunea crescândă a cooperării economice între state. Prin sporirea bunăstării economice, se consideră că se poate înlătura un important motiv al conflictelor internaţionale. Prin contrast, tranzacţionaliştii oferă o concepţie sociologică asupra integrării. Conflictele interstatale pot fi lichidate prin formarea unor “comunităţi de securitate” internaţionale, în care sentimentele de încredere şi identificare mutuală înlătură ideea de război.

Observăm aşadar în aceste dezbateri timpurii o distincţie între concepţii “constituţionale“ (politice), “funcţionale“ (economice) şi “sociologice“, această distincţie menţinându-se şi în prezent.

5.1. Federalismul

Federalismul – încă de la origini şi până la formele recente – rămâne teoria cu cel mai accentuat caracter politic şi activist dintre toate teoriile clasice ale integrării. Expus de lideri politici precum Altiero Spinelli, Alcide de Gasperi, Paul-Henri Spaak şi Walter Hallstein, federalismul european postbelic se prezintă mai mult ca o mişcare politică decât ca o abordare teoretică. Chiar şi acei teoreticieni preocupaţi de descrierea şi explicarea modelelor de integrare federală, cum ar fi Carl Friederich (1953, 1964), au fost adesea activi în schiţarea de constituţii pentru sindicate federale, încadrându-se astfel


în activismul politic. În zilele noastre, idealurile federaliste continuă să se întrupeze în viziuni politice ale UE. De exemplu, Tratatul din 1992 al Uniunii Europene este considerat ca un prim pas spre o viitoare Europă federală, iar idealurile federale se regăsesc şi în recenta Convenţie asupra Viitorului Europei (2002-2003).

Originile gândirii federaliste sunt îndepărtate şi complexe. Aşa cum observă Rosamond (2000, p. 25), moştenirea federalistă rezidă într-o combinaţie de scheme de guvernare concepute de filosofi politici şi activişti din perioada Iluminismului şi până în prezent, ca şi în exemplele practice oferite de statele federale existente, precum Statele Unite ale Americii, Germania, Elveţia şi Canada. De aceea, nu este surprinzător faptul că definiţiile federalismului diferă. Cu toate acestea, pot fi identificate trei trăsături comune:

a) Toate definiţiile federalismului au la bază separarea puterilor între două sau mai multe niveluri de guvernare. În mod tipic, această diviziune duce la o împărţire a funcţiunilor între un nucleu federal şi unităţile sale constituente. Domeniile de competenţă ale guvernului central sunt afacerile externe, apărarea şi politica macroeconomică în vreme ce statele membre reţin puterea de a acţiona autonom în ceea ce privesc transporturile, educaţia şi sănătatea publică.

b) Spre deosebire de o ligă sau o confederaţie, în care guvernul supranaţional este ales de şi răspunzător faţă de statele membre, în sistemele federale autoritatea centrală este în relaţie directă cu cetăţenii.

c) Toate definiţiile pun accent pe faptul că guvernul central trebuie să ia fiinţă ca rezultat al transferului voluntar al puterilor de la membrii constituenţi şi nu prin forţă. Acest element separă în mod explicit federalismul de “monarhia universală” sau de imperiu.

Filosofii politici au justificat federalismul pe temeiuri morale, argumentând că acesta promovează libertatea de acţiune pentru grupurile mici şi că permite unitatea în societăţile pluraliste, lăsând comunităţile teritoriale sau culturale să se autoconducă, dar în acelaşi timp facilitând colaborarea între ele pentru rezolvarea problemelor comune (Burgess, 2000, p. 25). În alte concepţii, federalismul este considerat o soluţie pentru unităţile politice mici de a-şi pune la un loc resursele de putere, în scopul rezistenţei la ameninţările externe sau al luptei mai eficiente împotriva forţelor externe (Forsyth, 1996; Riker,


1994). Ambele argumentări au fost frecvent utilizate pentru justificarea federaţiei în Europa. Federalismul clasic este o variantă de organizaţie internaţională, dar se prezintă în primul rând ca o metodă de abolire a războiului. Premisa fundamentală este că existenţa unei multitudini de state suverane călăuzite de bazarea pe propriile forţe şi de echilibrul puterii constituie cauza primară a războiului. Singura cale de eliminare a conflictelor este deci unirea statelor în unităţi din ce în ce mai mari.

Federalismul s-a bucurat de o largă popularitate în Europa interbelică. Printre primii care au popularizat idealul unei Europe federale s-a numărat contele Coudenhive-Kalergi (1894-1972), publicist şi fondator al Mişcării Pan-Europene. Născut şi crescut în Austria, Coudenhive-Kalergi a fost profund influenţat de colapsul Imperiului Austro-Ungar după primul război mondial, care l-a convins că federaţia era singura modalitate de a proteja Europa de dezintegrarea în continuare. În lucrarea sa Pan Europa (1923), Coudenhove-Kalergi prezintă o viziune a “Statelor Unite ale Europei” bazate pe o constituţie republicană. Această uniune va fi una din cele cinci regiuni unionale ale Ligii Naţiunilor şi va asigura nu numai relaţii paşnice în cadrul hotarelor Europei dar va contribui şi la întărirea poziţiei Europei faţă de alte grupuri regionale, în special Uniunea Pan-Americană.

Un alt pionier al federalismului a fost Marchizul de Lothian (Philip Kerr, 1882-1940). Dacă Coudenhove-Kalergi s-a referit la Europa, Kerr a pledat pentru federalismul internaţional. Eseul său “Pacifismul şi patriotismul nu sunt de ajuns” (1935) este considerat unul din textele fundamentale ale federalismului internaţional. Aici găsim clar exprimată convingerea federalistă că interdependenţa internaţională crescândă concurează cu suveranitatea statelor. Eseul exprimă de asemenea ideea că principala cauză a războiului nu este naţionalismul sau conflictul ideologic dintre state ci însăşi existenţa statului suveran.

Dacă mişcarea federalistă interbelică s-a mărginit la o elită intelectuală şi politică restrânsă, ororile celui de al doilea război mondial au dat un impuls sporit ideilor federaliste, atât europene cât şi internaţionale. O soluţie federală la problema păcii postbelice şi-a găsit un sprijin deosebit în mişcările europene de rezistenţă. În timpul războiului, grupurile de rezistenţă antifascistă din multe ţări au conceput diferite scheme de federaţie europeană. Între figurile proeminente ale mişcării federaliste postbelice se numără fostul


comunist şi membru al rezistenţei italiene, Altiero Spinelli. Exilat de Mussolini pe insula Ventotene, el şi colegul său prizonier Ernesto Rossi au elaborat manifestul Pentru o Europă liberă şi unită (1944), în care au argumentat că ideologia independenţei naţionale, cândva un puternic stimul al progresului şi solidarităţii sociale în cadrul statelor, degenerase în totalitarism şi doctrină imperialistă. Manifestul, care mai târziu a devenit programul de acţiune pentru Movimento Federalista Europeo (înfiinţată de Spinelli în 1943), a transmis mesajul că divizarea Europei în state naţiuni separate reprezenta cauza principală a războiului şi a propus o federaţie europeană.

Este important să remarcăm că, în viziunea federaliştilor, integrarea rămâne un proces constituţional, întărit prin reguli formale şi dominat de elitele politice.

Accentul asupra schimbării politice şi constituţionale pune federalismul în conflict cu funcţionalismul. Acolo unde funcţionaliştii descriu integrarea ca pe un proces de cooperare economică, socială şi tehnică crescândă, în domenii scoase de sub influenţa politică, federaliştii resping ferm ideea că ar fi posibilă integrarea unor sectoare specifice (economic, social sau ştiinţific) fără crearea unui guvern democratic care să supravegheze o asemenea cooperare. Ei neagă de asemenea concepţia tranzacţionalistă conform căreia schimbarea sociologică poate prin ea însăşi să declanşeze unitatea politică. Potrivit federaliştilor, cooperarea economică şi schimbarea sociologică reprezintă rezultate anticipate ale integrării politice – nu o precondiţie necesară sau suficientă pentru aceasta.

Ca ghid al integrării europene, federalismul a avut parte atât de succes, cât şi de eşec. La începutul anilor 1950, exista credinţa larg împărtăşită că integrarea europeană era un prim pas către o Europă federală. În particular, negocierile pentru o Comunitate Europeană a Apărării, care au început în 1950 şi propunerea înrudită de creare a Comunităţ ii Politice Europene păreau să ofere o cale rapidă către uniunea de tip federal. Dar prin colapsul celor două organizaţii menţionate mai sus, părerile s-au schimbat. A devenit tot mai limpede că, deşi integrarea europeană putea fi un precursor al federalismului, nu era prin ea însăşi un exemplu de proces de federalizare. Eforturile timpurii de a stabili “Statele Unite ale Europei” - cu caracter evident federal – păreau a fi ajuns prea departe într-un timp prea scurt, trezind ezitările şi rezervarea multor actori politici. Drept rezultat, mulţi federalişti au tras concluzia că o abordare funcţionalistă având la bază modificări treptate în vederea creşterii cooperării în domenii strict


funcţionale era o şansă mai bună pentru îndeplinirea ţelului Europei unite.

Din anii 1980, teoria federalisă s-a bucurat de o reînviere parţială. Aceasta a fost în parte cauzată de adoptarea, în februarie 1984, de către Parlamentul European, a unei scheme de tratat privind crearea unei Uniuni Europene. Prevederile schemei tratatului (care au fost propuse de un grup coordonat de Spinelli şi au întrunit o largă majoritate a Parlamentului – 237 voturi pentru, 32 împotrivă şi 34 de abţineri) au inclus cetăţenia europeană, cooperarea juridică şi în domeniul afacerilor interne, coordonarea politicii externe şi de securitate, un sistem monetar european, abolirea unanimităţii în Consiliu şi un sistem de egalizare financiară între regiuni – toate fiind măsuri cu tentă federală. Drept consecinţă, atenţia a fost din nou îndreptată către teoria federalistă. De exemplu, Pinder (1986) susţine că federalismul continuă să fie un cadru valid pentru înţelegerea dilemelor cu carte se confruntă statele naţiune moderne şi pentru găsirea de soluţii instituţionale pentru problemele internaţionale. Presiunile interdependenţei înseamnă că rezultatul final logic al integrării europene este o uniune federală – chiar dacă procesul durează jumătate de secol sau mai mult.

5.2. Funcţionalismul

Ca şi federaliştii, funcţionaliştii au încercat să teoretizeze condiţiile care trebuiau întrunite pentru pacea mondială. Dar spre deosebire de viziunea federalistă a unui aranjament constituţional care reglează conflictele prin divizarea autorităţii între un centru şi unităţile sale subordonate, funcţionalismul oferă o strategie pentru pace bazată pe promovarea cooperării internaţionale în domenii tehnice şi economice. Dezvoltată de David Mitrany în anii 1930, teoria funcţionalistă a integrării susţine că, într-o lume interdependentă, organizaţiile internaţionale menite să îndeplinească sarcini funcţionale sunt mai potrivite decât statele naţiune pentru rezolvarea problemelor universale cu caracter tehnic şi economic. Odată create, organizaţiile funcţionale internaţionale vor prelua treptat funcţiunile cheie privind bunăstarea socială ale guvernelor, câştigând astfel încrederea societăţii şi subminând raţiunea existenţei frontierelor naţionale. Rezultatul este o trecere graduală de la sistemul echilibrului de forţe construit în jurul statelor suverane la un sistem ale cărui unităţi sunt instituţiile non-


teritoriale, funcţionale şi tehnocratice. Ca şi federalismul, funcţionalismul oferă o formulă a organizaţiilor internaţionale mai degrabă decât o teorie a integrării. Aşa cum spunea Mitrany, ”abordarea funcţională este o încercare de a oferi o linie practică de acţiune ce poate depăşi diviziunea adânc înrădăcinată între nevoile unităţii materiale şi supunerea încăpăţânată faţă de hotarele naţionale” (1943, p. 126).

Descendenţa intelectuală a funcţionalismului poate fi descoperită în filosofia economică liberală a secolului al XIX-lea, potrivit căreia comerţul şi progresul material erau fundamental opuse războiului. O importantă sursă de inspiraţie pentru ideile lui Mitrany a constituit-o opera economistului liberal Norman Angell (alte influenţe notabile fiind Hobhause şi Laski). În celebra sa carte The Great Illusion (1910), Angell a argumentat că interdependenţa economică făcea războiul iraţional şi că relaţiile economice transnaţionale tot mai strânse ar fi dus la evitarea conflictelor armate. Mitrany a folosit exact aceleaşi argumente. Ca şi Angell, el a considerat urmărirea bunăstării ca mijloc principal de prevenire a războiului.

Dar acolo unde Angell a văzut interdependenţa economică drept determinant direct al păcii, Mitrany a privit-o ca pe o oportunitate pentru pace care putea fi realizată numai prin crearea instituţiilor internaţionale de planificare menite să servească la îndeplinirea obiectivelor comune de bunăstare. Ceea ce propunea Mitrany nu era un stat mondial federal sau o serie de uniuni federale regionale. Dimpotrivă, el a subliniat că federaţiile politice nu ar fi făcut altceva decât să reproducă păcatele statului naţiune la un nivel mai înalt. Era deci necesară o regândire profundă a modului de guvernare a lumii. Mitrany a încercat o reorientare de la proiectele politice de mare anvergură (fie ele naţionale, regionale sau internaţionale) către un sistem al organizaţiilor internaţionale cu funcţiuni specifice, care ar fi adus laolaltă activităţile şi interesele particulare (Mitrany, 1965, p. 135).

Funcţionalismul lui Mitrany a fost puternic inspirat de ascensiunea organizaţiilor funcţionale internaţionale de la sfârşitul secolului al XIX-lea, precum International Telegraphic Union (1865), International Postal Union (1874) sau Comisiile ce controlau navigaţia pe Dunăre. Lucrând direct şi eficient în interesul lumii în ansamblul ei şi nu pentru statele individuale, aceste organizaţii au constituit primele exemple de cooperare internaţională susţinută de Mitrany. El şi-a extras argumente şi din cooperarea Aliaţilor din timpul primului


război mondial. În particular, analiza lui Sir Arthur Salter (1919) privind cooperarea dintre forţele aliate a constituit o influenţă notabilă. În lucrările sale, Salter arată cum linia de aprovizionare transatlantică din timpul războiului era organizată în principal pe baze funcţionale. Colaborarea era guvernată de legături strânse între departamentele Aliaţilor, precum transportul sau muniţiile. Deciziile erau luate prin comunicarea directă între experţi şi nu prin negocieri interguvernamentale. Astfel, problemele erau rar politizate. Dacă se crea vreun conflict de interese, acesta era unul apărut între diferitele servicii şi nu între ţări diferite. În concepţia lui Salter, acesta reprezenta un model pentru viitoarea cooperare internaţională.

Pornind de la aceste idei, în opera sa timpurie Mitrany şi-a formulat principiile ce au stat la baza teoriei funcţionaliste. În 1932, la cursurile ţinute la Yale University, el a prezentat pentru prima dată principiul funcţional al organizaţiei internaţionale. Cu ocazia acestor cursuri, Mitrany identifică cele două “schimbări revoluţionare” gemene care îndreptau relaţiile internaţionale într-o direcţie funcţională. Prima o constituia progresul tehnologic. Mitrany a observat că, în secolul XX, dezvoltările înregistrate în comunicaţii, industrie, materiale de război ridicau probleme de ordin politic, social şi moral ce puteau fi tratate numai la scară globală. Cea dea doua modificare era rolul crescând al statului în furnizarea bunăstării indivizilor. Un trend definitoriu al secolului XX era acela că se punea mai puţin accent pe securitatea militară şi mai mult pe securitatea socială şi bunăstare. Rezultatul era o presiune crescândă asupra statului şi investirea lui cu tot mai multe funcţiuni. Din punct de vedere politic, aceste trenduri mergeau într-o opoziţie critică. Pe de o parte, rolul crescând al statului în asigurarea bunăstării cetăţenilor săi necesita planificare economică centralizată. Pe de altă parte, interdependenţa economică însemna că necesităţile de bunăstare nu mai puteau fi satisfăcute prin activitatea economică din cadrul statului, ci deveneau dependente de forţe aflate în afara acestuia. Mitrany a văzut în aceasta atât un pericol, cât şi o oportunitate. Pericolul era că statele, în lupta lor pentru auto-suficienţă economică, vor deveni mai naţionaliste ca niciodată. Aceasta fusese situaţia după 1919, când sarcinile majore de reconstrucţie fuseseră lăsate în seama statelor individuale, creând premisele unei noi forme de naţionalism economic excesiv. Conflictul nu putea fi rezolvat, în viziunea lui Mitrany, decât prin promovarea unei integrări funcţionale. Contradicţia fundamentală între interdependenţă şi asigurarea bunăstării la nivel naţional însemna


că, pe termen lung, extinderea programelor naţionale de bunăstare va produce o presiune asupra transferului funcţiilor de asigurare a bunăstării către organizaţiile internaţionale, iar acestea din urmă le vor îndeplini mai eficient.

În timpul celui de al doilea război mondial, aceste idei au căpătat şi mai multă forţă. La începutul războiului, Mitrany a scris un memorandum intitulat “Agenda realizării păcii” (1939), în care a argumentat că problemele reconstrucţiei vor fi mai numeroase şi mai complexe decât cele de după războiul anterior şi vor determina avansuri în cooperarea internaţională. Războiul, a spus el, va declanşa un val de “naţionalism social”, pe măsură ce indivizii, decepţionaţi de performanţele regimurilor lor din timpul războiului, vor solicita un grad mai înalt de securitate şi bunăstare socială. Pentru Mitrany, aceasta era o nouă oportunitate pentru a-şi susţine viziunea funcţionalistă. Pentru a-şi menţine controlul politic, Aliaţii trebuiau rapid să demareze dezvoltarea economică şi socială. În acest scop, ei erau obligaţi să se bazeze pe cooperarea internaţională. Potrivit unor teoreticieni ulteriori ai integrării europene, exact aşa s-a şi întâmplat. Milward (1992) argumentează că integrarea postbelică a fost rezultatul eforturilor factorilor politici de a căuta soluţii de implementare cu succes a programelor naţionale de bunăstare. El confirmă astfel predicţia lui Mitrany că cererea crescândă de servicii de bunăstare socială va exercita presiuni asupra procesului de integrare. Dar în timp ce Mitrany a sperat că integrarea economică şi socială va duce la eliminarea rolului statului, rezultatul, potrivit lui Milward, a fost „salvarea statului naţiune”, permiţându-se acestuia să satisfacă cererea publică într-un mod mai eficient.

5.3. Tranzacţionalismul

Tranzacţionalismul sau “teoria comunicării” se concentrează asupra dimensiunilor sociale ale integrării şi nu asupra celor politice sau economice. Spre deosebire de federalism, abordarea tranzacţionalistă nu presupune un anumit cadru legal şi instituţional. De asemenea, spre deosebire de funcţionalism, nu îşi propune satisfacerea unor nevoi practice de bunăstare, ci se preocupă de întrunirea condiţiilor necesare pentru crearea şi menţinerea unui sens al comunităţii între populaţiile din diferite ţări. Întemeiat de Karl Deutsch şi colegii săi în anii 1950, tranzacţionalismul consideră


integrarea ca pe un proces de asimilare culturală, ducând la formarea “comunităţilor de securitate” internaţionale (concept introdus pentru prima dată de van Wagenen în 1952), în care indivizii sunt legaţi prin încredere reciprocă şi identificare şi în care războiul nu mai este posibil. Viziunea lui Deutsch asupra integrării, ca proces de formare a comunităţilor de securitate, se bazează pe ideea că tranzacţiile internaţionale - comunicare, migraţie, servicii reciproce, colaborare militară, turism declanşează procese de învăţare socială-psihologică care, la rândul lor, determină identitate de interese şi încredere între actorii sociali.

În modelul tranzacţionalist, integrarea are două dimensiuni cheie. Prima este un proces de integrare socială, ducând la formarea comunităţilor de securitate „pluraliste”. În asemenea comunităţi, statele îşi păstrează independenţa legală, dar interacţiunile sunt călăuzite de sentimente comunitare şi de „aşteptări reciproce de schimbare paşnică” (Deutsch, 1969, p. 122). Exemple de comunităţi de securitate pluraliste sunt Norvegia şi Suedia, în care nimeni, în istoria recentă, nu şi-a imaginat vreo rezolvare prin forţă a conflictelor politice. Cea dea doua dimensiune este reprezentată de un proces de integrare politică. Odată ce formarea comunităţii pluraliste a avut loc, elitele politice pot opta pentru edificarea unor instituţii comune supranaţionale, realizând astfel comunităţi de securitate „amalgamate” (în principal uniuni federale). Totuşi, nu amalgamarea în sine este importantă. Într-adevăr, Deutsch a simţit că aceste comunităţi de securitate pluraliste reprezentau un mod mai viabil şi mai eficient de promovare a păcii internaţionale decât uniunile politice. El a atras atenţia asupra faptului că eforturile premature de a realiza un guvern unificat fără a atinge mai întâi un nivel ridicat al integrării sociale ar fi fost o cale de sporire a conflictelor şi nu de atenuare a acestora. Acest lucru ar fi fost adevărat în special dacă o autoritate “federală” centrală era prematur stabilită, atâta timp cât dezmembrarea federaţiilor duce adesea la război civil. Mai mult, a avertizat el, unificarea politică a unor parteneri inegali poate instituţionaliza inegalitatea şi poate conferi legitimitate exploatării celor slabi de către cei puternici.

Abordarea integrării internaţionale de către Deutsch are puternice rădăcini în studiul naţionalismului şi al construcţiei naţionale. Trăind într-un stat multinaţional, Cehoslovacia, care a avut mult de suferit în timpul războiului, Deutsch a fost preocupat de studiul naţionalismului şi de formarea comunităţilor de mari dimensiuni. În primele lucrări pe care le-a publicat, Nationalism and


Social Communication (1953a) şi “The Growth of Nations” (1953b), el a explorat legăturile teoretice şi empirice între modelele de comunicare şi comunitatea naţională.

În strânsă legătură cu eforturile lui Deutsch şi ale colegilor săi de la Princeton în anii 1950, tranzacţionalismul s-a bucurat de un larg sprijin al oamenilor de ştiinţă politici americani în decursul decadelor 1950, 1960 şi chiar 1970. Printre cei care au contribuit la studiul acestui domeniu se numără Bruce Russett (1963, 1970), Helen Feldstein (1967), Theodore Caplow and Kurt Finsterbusch (1968) şi Donald Puchala (1970a, 1970b, 1981). O cauză majoră a popularităţii acestei orientări a fost caracterul său “ştiinţific”, care i-a determinat pe cercetători să utilizeze cele mai noi dezvoltări în tehnica analizei şi colectării datelor.

Chiar dacă acceptăm tranzacţiile ca pe un indicator preţios al integrării, analiza tranzacţională rămâne mai mult un instrument descriptiv şi mai puţin unul explicativ. Aşa cum argumentează Puchala (1970b, p.762), fluxurile tranzacţionale pot reflecta integrarea regională, dar nu cauzează neapărat integrarea – ele putând fi întra-adevăr cauzate de integrare. Aceasta semnalează un aspect şi mai problematic al tranzacţionalismului şi anume eşecul în stabilirea unei relaţii teoretice între fluxurile tranzacţiilor şi asimilarea socială, pe de o parte, şi schimbarea politică pe de altă parte.


6. Personalităţi ce au marcat istoria construcţiei europene

6.1. Konrad Adenauer

Konrad Adenauer s-a născut în Germania în anul 1876. El a studiat la Universitatea din Freiburg până să devină avocat în Köln. În 1917, Adenauer devine primar al oraşului Köln.

Fiind membru al Partidului Catolic, a fost ales în Dieta Provincială, devenind, în anul 1920, preşedinte al Consiliului de Stat Prusac. Oponent puternic al lui Adolf Hitler şi al Partidului Nazist, Adenauer a fost arestat în 1934. A fost eliberat, dar va fi din nou arestat de către Gestapo în septembrie 1944 şi acuzat de implicare în Complotul din iulie.

După război, Adenauer a fost, pentru o scurtă perioadă, primar al oraşului Köln, dar destituit de autorităţile britanice pentru pretinsă ineficienţă. În anul 1945 el a contribuit la înfiinţarea Uniunii Democratice Creştine (CDU), iar în 1949 a devenit primul cancelar al Republicii Federale Germane (Germania Occidentală). A deţinut puterea pentru următorii paisprezece ani, în tot acest timp el jucând un rol foarte important în restabilirea bunelor relaţii de cooperare cu Franţa şi Statele Unite ale Americii.

http://images.google.ro/imgres?imgurl=http://www.nonsolobiografie.it/personaggi/primopiano_konrad_adenauer.jpg&imgrefurl=http://www.nonsolobiografie.it/biografia_konrad_adenauer.html&h=280&w=216&sz=11&hl=ro&start=8&tbnid=jnS61RflI0ADBM:&tbnh=114&tbnw=88&prev=/images%3Fq%3DKonrad%2BAdenauer%26gbv%3D2%26ndsp%3D20%26svnum%3D10%26hl%3Dro%26sa%3DN


În anul 1950, Adenauer l-a numit pe Walter Hallstein ca subsecretar de stat şi a fost liderul delegaţiei germane la Conferinţa Planului Schuman. În această poziţie, el a dezvoltat ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Doctrina Hallstein. Potrivit acestei doctrine, Republica Federală Germană (Germania Occidentală) avea dreptul exclusiv de a reprezenta întreaga naţiune germană. Cu excepţia Uniunii Sovietice, guvernul a refuzat să întreţină relaţii diplomatice cu statele care recunoşteau Republica Democrată Germană (Germania de Est).

Pe perioada mandatului de cancelar al lui Adenauer, Republica Federală Germană devine o mare putere economică şi este realizată afilierea la principalele structuri euro-atlantice (1950, Consiliul Europei; 1955, NATO).

Adenauer a colaborat cu Robert Schuman şi Jean Monnet în scopul punerii bazelor Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului (CECO), iar mai târziu a Comunităţii Economice Europene (CEE).

Konrad Adenauer, care s-a retras din activitate în anul 1963, a murit în 1967.

6.2. Tony Blair

Anthony Charles Lynton Blair, politician şi prim-ministru al Marii Britanii, cunoscut pe numele său scurt Tony Blair, s-a născut la data de 6 mai 1953 la Edinburgh, în Scoţia. El a fost cel de-al doilea


copil din cei trei ai familiei Blair, tatăl său fiind avocat, iar mama profesoară.

Chiar dacă cea mai mare parte din copilăria sa şi-a petrecut-o la Durham, în Anglia, şcoala a urmat-o la un colegiu din Edinburgh. Apoi a studiat Dreptul la Oxford şi după absolvire a practicat avocatura, perioadă în care a cunoscut-o pe viitoarea sa soţie, Cherie Booth, cu care are 4 copii.

În aceeaşi perioadă a intrat şi în politică, în rândurile Partidului Laburist. Ca tânăr politician el avea o orientare de stânga, declamând la primele alegeri ca Marea Britanie să părăsească Piaţa Comună, deşi afirma în particular că personal era un adept al continuării statutului de membru al Comunităţii Europene. El susţinea şi dezarmarea nucleară unilaterală, fiind membru într-o campanie în acest scop.

Ascensiunea sa ca om politic a fost rapidă, devenind mai întâi purtător de cuvânt pe probleme de trezorerie, apoi de comerţ şi industrie urmând să fie desemnat ca reprezentant al partidului pentru energie, ocupare şi în final, afaceri interne. Preşedintele de atunci al Partidului, John Smith, a decedat pe neprevăzute, Tony Blair fiind ales ca succesor al său în 1994. El a început o campanie de reformare şi modernizare a Partidului Laburist, un partid tradiţional socialist, determinând o mutare de orientare spre centru, prin abandonarea politicilor colectiviste şi adoptarea unora îndreptate spre piaţă. În acest sens, a creat şi denumirea de New Labour (Noul Partid Laburist).

Ca lider al principalului partid de opoziţie, a condus formaţiunea sa în alegerile din 1997 către o victorie răsunătoare împotriva Partidului Conservator, care se afla la putere de 18 ani neîntrerupţi. La 43 ani, Tony Blair devenea astfel cel mai tânăr prim-ministru al Marii Britanii din 1812 încoace, funcţie pe care avea să o mai obţină de două ori, în 2001 şi 2005.

În materie de politică internă, a introdus reforme esenţiale în privinţa sistemului educaţional şi de sănătate, ca de exemplu taxele de studiu pentru învăţământul superior, iar în politica externă a adus o abordare pro-europeană mai accentuată după perioada de euro-scepticism din perioada lui Margaret Thatcher. Tony Blair a semnat ultimele Tratate ale Uniunii Europene cu scopul de a apropia Marea Britanie de restul statelor membre.

Politicile propuse de el au combinat mereu preocuparea pentru problemele sociale cu cele ale economiei de piaţă. De altfel, se consideră că succesul său s-a bazat pe abilitatea de a se plasa în centrul spectrului politic. Deşi a adoptat măsuri de stânga precum


introducerea salariului minim, mulţi analişti îl văd mai degrabă orientat spre dreapta partidului său, ca un neoconservator sau adept al politicilor de tip Thatcher. Chiar dacă el nu şi-a ascuns admiraţia pentru Margaret Thatcher, Tony Blair s-a considerat întotdeauna un social-democrat.

Pe plan economic, Marea Britanie a prosperat în timpul perioadei sale ca prim-ministru, iar pe plan politic a fost recunoscută contribuţia sa pentru reformarea procedurilor parlamentare, dar şi a definitivării procesului de pace în Irlanda de Nord, pentru aplanarea conflictelor ce aveau loc de mai bine de 30 de ani. Încercarea de a deplasa Marea Britanie spre adoptarea monedei euro nu a găsit susţinători, însă Tony Blair a jucat un rol important în extinderea Uniunii Europene spre Est.

Al doilea mandat al său a fost dominat de problemele de politică externă apărute după atentatele din SUA de la 11 septembrie 2001. Tony Blair s-a dovedit cel mai fervent aliat al Statelor Unite în lupta împotriva terorismului, intervenind cu trupe în cazul invaziei din Afganistan (2001). Pe plan intern, el a impus legi anti-teroriste dure, dar a fost criticat pentru diminuarea libertăţilor civile odată cu creşterea autorităţii poliţiei în privinţa posibilităţilor de arestare.

Cu toate acestea, Tony Blair a câştigat şi cel de-al treilea mandat ca prim-ministru, devenind cel mai longeviv conducător de stat al Partidului Laburist şi singurul cu trei victorii consecutive în alegeri. Alianţa sa cu preşedintele american George W. Bush în politica externă şi implicarea în războiul din Irak (2003), în conflictul Israeliano-Libanez (2006) şi cel Israeliano-Palestinian i-au adus critici dure şi i-au atras antipatia multor britanici.

Pe 10 mai 2007, Tony Blair a anunţat public că va demisiona atât din funcţia de Preşedinte al Partidului Laburist, odată cu alegerile ce vor avea loc în luna iunie, cât şi din cea de prim-ministru, urmând ca el să revină la statutul de parlamentar. El a fost recunoscut unanim ca un influent şi abil om politic şi în acelaşi timp ca o prezenţă modernă, agreabilă şi charismatică în mass-media.


6.3. Willy Brandt

Willy Brandt (16 decembrie 1913 – 8 octombrie 1992) a venit pe lume la Lübeck (Germania) sub numele de Herbert Ernst Frahm, ca fiu al unei vânzătoare angajată într-un magazin local. El nu şi-a cunoscut niciodată tatăl, originar din Hamburg. Conform cu educaţia social-democrată primită de la bunicul său, Willy Brandt s-a înscris ca membru activ în Partidul Socialist German (SPD) în 1930 iar numele şi l-a schimbat pentru a scăpa de arestarea de către Gestapo. Existenţa sa tumultoasă a continuat prin fuga sa în Norvegia unde a lucrat ca jurnalist de orientare anti-fascistă. A fost arestat de către trupele ocupatoare germane, dar a fost eliberat nefiind identificat, astfel că a reuşit să evadeze în Suedia.

Întors în Germania după terminarea războiului, a fost ales în 1949 ca membru în Parlamentul Germaniei de Vest şi apoi propus de partidul său pentru ocuparea funcţiei de primar al Berlinului de Vest, pe care a şi obţinut-o. Perioada a coincis cu ridicarea Zidului Berlinului, ordonată de conducerea Germaniei de Est în 1961 pentru a stăvili valurile de emigranţi către Vest. Willy Brandt a adoptat o politică înţeleaptă de conciliere şi de încercare de deschidere către Est, ce avea să devină cunoscută sub numele de Ostpolitik, pentru a depăşi consecinţele negative ale divizării Germaniei. Unul dintre rezultatele notabile ale acestor demersuri a fost emiterea unor permise pentru

http://images.google.ro/imgres?imgurl=http://www.viaggio-in-germania.de/brandt.jpg&imgrefurl=http://www.viaggio-in-germania.de/brandt.html&h=272&w=200&sz=11&hl=ro&start=5&tbnid=-557YnXLr4tZvM:&tbnh=113&tbnw=83&prev=/images%3Fq%3DWilly%2BBrandt%26gbv%3D2%26svnum%3D10%26hl%3Dro%26sa%3DG


cetăţenii vest-germani prin care puteau efectua vizite temporare în partea de est a Berlinului, în special pentru a-şi întâlni rudele.

În 1966 Willy Brandt a devenit Ministru pentru Afaceri Externe într-un guvern de coaliţie iar în 1966 primul Cancelar Social-Democrat al Germaniei, după două încercări anterioare nereuşite.

Pe plan european el a avut un rol esenţial în extinderea Uniunii Europene cu noi state membre. La o întâlnire organizată la Haga a şefilor de stat din cele şase ţări membre fondatoare, Williy Brandt a reuşit să impună abil preşedintelui francez de la acea vreme, Georges Pompidou, punctul de vedere că negocierile de aderare cu Marea Britanie ar trebui continuate, după ce Charles de Gaulle refuzase în prealabil să admită noi membri. Astfel Piaţa Comună trena şi exista posibilitatea ca ţările să dea înapoi de la viitori paşi ai integrării. Din dorinţa de a contrabalansa puterea în creştere a Germaniei, Franţa şi-a revizuit poziţia, reluând negocierile cu Regatul Unit.

În ce priveşte Estul, Willy Brandt a continuat politica de reconciliere, semnând un tratat de non-agresiune cu Uniunea Sovietică. După cum afirma în cartea sa din 1968 Friedenspolitik in Europa (Politica de pace în Europa):

“Creşte recunoaşterea că naţiunile Europei nu trebuie şi nu vor accepta o divizare permanentă datorită conflictului între Est şi Vest ... nici măcar diferenţele fundamentale de convingere politică sau structură socială nu trebuie să ţină în loc statele Europei ... de la a lucra împreună în domenii de interes comun pentru consolidarea unei păci durabile”.

După ce în 1971 i s-a acordat premiul Nobel pentru pace pentru aportul său în privinţa îmbunătăţirii relaţiilor est-vest, partidul condus de el (SPD) a câştigat alegerile din 1972 cu o majoritate clară. Însă, în urma unui scandal legat de infiltrarea unui spion aparţinând serviciilor secrete ale Republicii Democrate Germane (Stasi) între asistenţii săi personali, el a fost nevoit să demisioneze în 1974. Trecând peste tentativa de sinucidere, Willy Brandt a continuat până la sfârşitul vieţii sale să militeze activ pe plan politic pentru relaţiile cordiale dintre state, atât ca membru al Parlamentului European (1979 – 1983) cât şi ca preşedinte al Internaţionalei Socialiste (1976 – 1992) şi a apucat să vadă împlinirea unuia dintre visele sale: reunificarea Germaniei.

A murit de cancer la colon şi a fost înmormântat la Berlin cu toate onorurile de stat, în cadrul unei ceremonii oficiale.


6.4. Aristide Briand

Aristide Briand (28 martie 1862 – 7 martie 1932) s-a născut la Nantes, în Franţa. Provenind dintr-o familie burgheză din Bretania, el a moştenit atât elemente din spiritul ţărănimii, cât şi al aristocraţiei. În timpul studenţiei la Facultatea de Drept s-a apropiat de orientarea socialistă iar în 1901 a devenit Secretarul General al Partidului Socialist Francez şi unul din fondatorii mişcării de înfiinţare a sindicatelor. Ulterior deputat în Parlamentul Franţei, Aristide Briand a devenit în 1906 Ministru al Educaţiei Publice şi Cultelor. În această calitate el s-a ocupat de definitivarea separării între stat şi biserică, fiind principalul autor al legii ce instrumenta acest aspect. Fiind exclus apoi din Partidul Socialist, Aristide Briand a supravieţuit în politică datorită imaginaţiei, talentului oratoric, puterii de convingere, cunoaşterii la perfecţie a procedurilor şi înţelegerii comportamentului oamenilor.

Trecând prin funcţia de Ministru al Justiţiei în pragul Primului Război Mondial, el a devenit apoi prim-ministrul Franţei în 1909, funcţie pe care avea să o ocupe până în 1929 de nu mai puţin de 11 ori, cu intermitenţe. În acest interval de timp, el a mai fost numit şi Ministru de Externe şi Ministru de Interne în mai multe rânduri.

Aristide Briand a condus Franţa în vremuri extrem de tulburi, ca de exemplu izbucnirea Primului Război Mondial. Adept înfocat al pacifismului pe plan european, el a militat mereu pentru eliminarea

http://images.google.ro/imgres?imgurl=http://webapp1.dlib.indiana.edu/collections/lon-un/league_era/briand/posters/briand.png&imgrefurl=http://www.indiana.edu/~nobel/league.php%3Flid%3D16%26fi%3D4&h=260&w=185&sz=69&hl=ro&start=11&tbnid=9qE9B6wfSQctvM:&tbnh=112&tbnw=80&prev=/images%3Fq%3DAristide%2BBriand%26gbv%3D2%26ndsp%3D20%26svnum%3D10%26hl%3Dro%26sa%3DN


războiului în relaţiile internaţionale dintre state. Eforturile sale de a încheia un acord cu Germania s-au lovit însă de refuzul oficialilor germani. Fiind rechemat în funcţia de Ministru de Externe în 1925, Aristide Briand a repurtat unele succese notabile pe calea diplomaţiei.

Căutând reconcilierea dintre Franţa şi Germania după Primul Război Mondial, el a conceput Pactul de la Locarno, care avea să asigure graniţele celor două ţări, instituind un pact de recunoaştere mutuală şi de non-agresiune. În urma acestui demers i s-a decernat premiul Nobel pentru pace în 1926, alături de Gustav Stresemann, din partea Germaniei. Impulsionat de această realizare, Aristide Briand i-a propus secretarului de stat american Frank B. Kellogg un pact bilateral prin care să se renunţe la război ca instrument în politica naţională. La sugestia celui din urmă, pactul a căpătat dimensiuni multilaterale, astfel că pe 27 august 1928 pactul Briand-Kellogg a fost semnat la Paris de 15 ţări, care doreau eliminarea războiului, numărul ţărilor semnatare crescând în decursul următorilor ani cu alte 46.

În acelaşi timp, Aristide Briand a dus o activitate susţinută pentru dezarmare în cadrul Ligii Naţiunilor, organizaţie în care a lansat pentru prima oară şi ideea unei Uniuni Federale Europene pentru a asigura stabilitatea pe continent. Într-un discurs al său din 7 septembrie 1929, el afirma:

“Între popoarele care sunt grupate împreună geografic precum sunt popoarele Europei, trebuie să existe o legătură de tip federal. Această legătură încerc să o realizez. Evident, asocierea va acţiona în principal în domeniul economic. (...) Dar sunt sigur că din punct de vedere politic şi social, legătura federală, fără a încălca suveranitatea vreuneia dintre ţările care ar face parte dintr-o asemenea asociaţie, ar putea fi benefică”.

Aristide Briand anticipa astfel destul de fidel ceea ce avea să se realizeze mai târziu, în cadrul Uniunii Europene. Memorandumul ce conţinea această idee novatoare a fost adresat în luna mai 1930 către 26 state şi apoi în luna septembrie către Liga Naţiunilor, dar a stârnit un interes limitat şi ideea nu a fost preluată de liderii politici de la acea vreme, mai ales că 1931 Aristide Briand a pierdut alegerile pentru preşedinţia Franţei iar ulterior nu a mai fost numit Ministru de Externe.

Aristide Briand, prieten bun încă din vremea copilăriei cu celebrul prozator şi inventator Jules Verne, a murit pe neaşteptate la Paris, în 1932.


6.5. Winston Churchill

Sir Winston Leonard Spencer-Churchill (30 noiembrie 1874 – 24 ianuarie 1965), a jucat un rol extrem de important ca prim ministru al Marii Britanii în timpul celui de la doilea război mondial.

Churchill s-a născut la Blenheim Palace, lângă Woodstock (Oxfordshire), pe data de 30 noiembrie 1874, părinţii săi fiind Jennie Jerome – fiica lui Leonard Jerome, un om de afaceri newyorkez, şi Randolph Churchill – important membru al Partidului Conservator Britanic.

După ce studiază la Harrow, el intră la Colegiul Militar Regal de la Sandhurst. Va fi astfel implicat în acţiunile militare de la graniţa indiană de nord-vest şi din Sudan, unde va participa la Bătălia de la Omdurman din 1898.

În perioada petrecută în armată, Churchill a furnizat rapoarte militare pentru Daily Telegraph şi a scris cărţi precum The Story of the Malakand Field Force (1898) şi The River War (1899).

După ce a părăsit armata britanică în 1899, Churchill a lucrat în calitate de corespondent de război pentru Morning Post. În timp ce redacta rapoarte asupra Boer War în Africa de Sud, a fost luat prizonier, dar va aduce ştiri senzaţionale cînd va reuşi să scape. La întoarcerea în Anglia, îşi va relata experienţele în cartea London to Ladysmith (1900).

http://images.google.ro/imgres?imgurl=http://www.royal.gov.uk/files/images/Insight_Feb2004_Focus_Churchill_large.jpg&imgrefurl=http://www.royal.gov.uk/output/Page2904.asp&h=428&w=313&sz=155&hl=ro&start=107&tbnid=vWqSc9mCJ2XS_M:&tbnh=126&tbnw=92&prev=/images%3Fq%3DWinston%2BChurchill%26start%3D100%26gbv%3D2%26ndsp%3D20%26svnum%3D10%26hl%3Dro%26sa%3DN


Churchill şi-a început cariera politică în anul 1900, când devine membru al Partidului Conservator. După citirea lucrării lui Seebohm Rowntree Poverty, A Study of Town Life, începe să îmbrăţişeze reformele sociale, astfel că, în 1904, animat de dorinţa de schimbare, decide să se alăture Partidului Liberal.

În anul 1906, Churchill va deveni membru al noului guvern liberal ca subsecretar de stat pentru colonii. Atunci când Herbert Asquith l-a înlocuit pe Henry Campbell-Bannerman în funcţia de prim ministru în 1908, el l-a promovat pe Churchill în cabinetul său ca preşedinte al Consiliului Comerţului.

La data de 12 septembrie 1908, Churchill s-a căsătorit cu Clementine Oglivy Spencer, iar în anul următor a publicat o carte asupra filosofiei sale politice, Liberalism and the Social Problem (1909).

La alegerile generale din anul 1910, Churchill devine Secretar al afacerilor interne. În această calitate, a introdus câteva reforme în sistemul penitenciarelor, inclusiv furnizarea de concerte şi conferinţe pentru prizonieri şi înfiinţarea unor asociaţii speciale menite să îi ajute pe deţinuţi după ispăşirea sentinţei. El a fost însă sever criticat pentru folosirea trupelor în scopul menţinerii ordinii cu ocazia grevei minerilor din Ţara Galilor.

Churchill ajunge, în octombrie 1911, First Lord al Amiralităţii, poziţie în care a contribuit la modernizarea marinei. Realizând imensul potenţial militar al aparatelor de zbor, el a pus bazele Serviciului Regal Naval Aerian în anul 1912. A înfiinţat de asemenea un Departament Aerian în cadrul Amiralităţii pentru a se extrage foloasele maxime din această nouă tehnologie. A fost atât de entuziast în privinţa acestor noi dezvoltări, încât a luat şi lecţii de zbor.

La izbucnirea primului război mondial în 1914, Churchill s-a alăturat Consililui de Război. Este însă considerat răspunzător de eşecul campaniei de la Dardanele din 1915 şi este transferat în postul de cancelar al ducatului de Lancaster. Fiind nemulţumit de a nu putea influenţa politica de război a guvernului, a reintrat în armata britanică, comandând un batalion pe frontul de vest.

Când David Lloyd George îl înlocuieşte pe Herbert Asquith în funcţia de prim ministru, îl aduce înapoi în guvern pe Churchill ca ministru al Muniţiilor, astfel că, în anul final al războiului, Churchill a avut în răspundere producţia de tancuri, aeroplane, puşti şi obuze.

În timpul mandatului lui David Lloyd George, Churchill a îndeplinit şi funcţia de ministru de război şi al domeniului aerian


(1919-1920), precum şi cea de secretar colonial (1921-1922). Au existat mari controverse privind politicile lui Churchill în Irak. S-a estimat că erau necesare, pentru controlarea ţării, trupe de aproximativ 25.000 de britanici şi 80.000 de indieni. Churchill a argumentat însă că, dacă se folosea forţa aeriană, trupele respective puteau fi reduse la 4.000 de britanici şi 10.000 de indieni. Guvernul s-a lăsat convins şi s-a decis trimiterea în Irak a Forţei Regale Aeriene de curând formate.

În anul 1920 a avut loc o răscoală a 100.000 de oameni înarmaţi aparţinând unor triburi. În următoarele luni, Forţa Regală Aeriană a folosit 97 tone de bombe care au ucis 9.000 de irakieni. Aceasta nu a reuşit să pună capăt rezistenţei şi revoltele arabe şi kurde au continuat să constituie o ameninţare la adresa regulilor britanice. Churchill a exprimat sugestia că trebuie utilizate arme chimice “ca experienţă împotriva arabilor recalcitranţi”. El a adăugat că: “Mă declar cu tărie în favoarea utilizării de gaze otrăvite împotriva triburilor necivilizate pentru a împrăştia o teroare vie” în Irak.

Diviziunile din sânul Partidului Liberal au condus la înfrângerea lui Churchill de către E.D. Morel la alegerile generale de la Dundee din 1922. Astfel, Churchill va reintra în Partidul Conservator şi va fi cu success ales să reprezinte Epping la alegerile generale din anul 1924.

Stanley Baldwin, liderul noii administraţii conservatoare, l-a numit pe Churchill Cancelar al Ministerului de Finanţe. În această calitate, el va lua în 1925 controversata decizie a revenirii la Etalonul Aur. În anul următor, se va declara împotriva Grevei Generale. Churchill a editat publicaţia guvernamentală British Gazette în timpul disputei în care a afirmat că “fie ţara va învinge Greva Generală, fie Greva Generală va învinge ţara”.

La înfrângerea guvernului conservator din anul 1929, Churchill îşi pierde postul. Atunci când Ramsay MacDonald a format Guvernul Naţional în 1931, Churchill, care era privit acum ca un extremist de dreapta, nu a fost invitat să se alăture cabinetului. Astfel, el îşi va petrece următorii câţiva ani pentru a se concentra asupra scrierilor sale, incluzând publicarea lucrării History of the English Speaking Peoples.

La venirea la putere a lui Hitler şi a Partidului Nazist în 1933, Churchill a pledat cu tărie în favoarea reînarmării. El s-a declarat de asemenea un critic ferm al politicii împăciuitoriste a lui Neville Chamberlain şi a guvernului conservator. Ideea lui Churchill privind


formarea unei alianţe militare între Marea Britanie, Franţa şi Uniunea Sovietică a a stârnit aprige controverse.

La izbucnirea celui de al doilea război mondial, Churchill a fost numit Prim Lord al Amiralităţii. A dezvoltat o solidă relaţie personală cu Franklin Roosevelt, ceea ce a permis furnizarea pe credit de echipament de război din SUA. Una din contribuţiile majore ale lui Churchill la victorie a fost abilitatea sa de a inspira încredere britanicilor şi talentul de orator.

Churchill a avut întâlniri importante cu Roosevelt şi cu Stalin la Teheran (noiembrie 1943) şi la Yalta (februarie 1945). Cu toate că relaţia lui Churchill cu Stalin a fost mereu încordată, el a reuşit sa dezvolte cu succes o strategie unitară împotriva puterilor Axei.

După eşecul înregistrat la alegerile din 1945, se va întoarce la putere în anul 1951. După publicarea celui de al şaselea volum al său, The Second World War, lui Churchill i se va decerna Premiul Nobel pentru literatură. Sănătatea sa a continuat să se deterioreze şi în 1955 s-a retras din politică. A murit la data de 24 ianuarie 1965.

6.6. Richard von Coudenhove-Kalergi

Contele Richard Nikolaus von Coudenhove-Kalergi (1894-1972) a fost un gânditor politic şi militant federalist european de origine austriacă. El s-a născut în familia unui diplomat şi şi-a petrecut copilăria în Boemia, apoi a studiat la colegiul vienez „Theresanium”,

http://images.google.ro/imgres?imgurl=http://cultureeuropee.irrepiemonte.it/europa/BIO_COUDENHOVE.jpg&imgrefurl=http://cultureeuropee.irrepiemonte.it/europa/BiografieTxt.htm&h=200&w=136&sz=17&hl=ro&start=21&tbnid=xGYQr7U8sJbSYM:&tbnh=104&tbnw=71&prev=/images%3Fq%3DRichard%2Bvon%2BCoudenhove-Kalergi%26start%3D20%26gbv%3D2%26ndsp%3D20%26svnum%3D10%26hl%3Dro%26sa%3DN


susţinând în 1917 teza de doctorat în filosofie la Universitatea din Viena. Coudenhove-Kalergi a luptat pentru ideea europeană, aflându-se în perioada interbelică în mojlocul tuturor iniţiativelor privind crearea unei Europe unite. În anul 1923, Coudenhove-Kalergi (1923) propune un prim proiect de confederalizare a Europei, expus în volumul său Pan-Europa. În acelaşi an, va crea şi Uniunea Pan-Europeană – prima organizaţie neguvernamentală de pe continent promovând ideea europeană.

În viziunea lui Coudenhove-Kalergi, Europa nu va putea să supravieţuiască vicisitudinilor vremii decât dacă va şti să îmbine armonios particularităţile şi interesele tuturor popoarelor de pe continent. El a considerat că respingerea oricăror prejudecăţi naţionaliste, apărarea libertăţilor şi consolidarea păcii sunt, alături de reconcilierea dintre Franţa şi Germania, pietrele de temelie ale unităţii europene.

În discursul său la primul congres al Uniunii Pan-Europene de la Viena (octombrie 1926), Coudenhove-Kalergi şi-a exprimat refuzul categoric asupra hegemoniei unui popor sau a unui stat european. Din punctul său de vedere, Europa unită se va realiza doar ca o asociaţie de state libere, pledând de fapt pentru o condeferaţie paneuropeană. Numele acestei confederaţii europene în care, spunea el, nici un popor nu şi-ar sacrifica suveranitatea, ar fi Statele Unite ale Europei.

Pan-Europa lui Coudenhove-Kalergi a fost tradusă în majoritatea limbilor europene (inclusiv în limba română), succesul său fiind umbrit poate doar de Declinul Occidentului (The Decline of the West) al lui Oswald Spengler (1926 şi 1928). Cauzele crizei europene, propunerea unor soluţii concrete şi prezentarea primului model de edificare a unităţii europene sunt doar câteva din aspectele care fac din Pan-Europa o adevărată lucrare de “profeţie politică”.

Mesajul lui Coudenhove-Kalergi a fost însuşit, în perioada interbelică, de numeroase personalităţi politice şi academice cum ar fi: Konrad Adenauer, Robert Schuman, Alcide de Gasperi, Winston Churchill, Aristide Briand, Benedetto Croce, Denis de Rougemont şi Salvador de Madariga. Tot Coudenhove-Kalergi a fost cel care a lansat în anul 1923 ideea unei uniuni economice franco-germane bazată pe cărbunele renan şi minereul de fier din Lorena. Şi tot Coudenhove-Kalergi a fost cel care l-a inspirat pe Aristide Briand să lanseze în 1929 primul proiect federal european în faţa Societăţii Naţiunilor din Geneva, proiect care a eşuat doar din cauza degradării realţiilor dintre protagoniştii scenei politice europene. Coudenhove-


Kalergi a fost de asemenea cel care a propus, încă din 1929, Oda Bucuriei din Simfonia a IX-a a lui Beethoven ca imn al Europei unite.

Aşa cum arată Serebrian (2004), proiectul geopolitic al lui Coudenhove-Kalergi este alternativa unui alt proiect geopolitic de amploare, cel al “Mitteleuropei”, lansat în anul 1914 de germanul Friedrich Naumann. În proiectul său, Coudenhove-Kalergi porneşte de la necesitatea unei reechilibrări a geopoliticii globale, confederaţia pan-europeană urmând să constituie o contrapondere puterii crescânde a Uniunii Sovietice pe de o parte şi a Statelor Unite ale Americii şi Marii Britanii pe de altă parte. Cu toate acestea, Coudenhove-Kalergi rămâne un prizonier al ideilor “mitteleuropene” ale lui Naumann şi Kjellen, din moment ce modelul său pan-european exclude din proiect atât spaţiul sovietic, cât şi Marea Britanie. De altfel, britanicii nici nu manifestat un interes prea mare pentru acest proiect, în vreme ce în ţările Europei Centrale, în special în Germania, Austria şi Cehoslovacia, s-a răspuns la apelul său prin crearea imediată a unor secţii naţionale ale Uniunii Pan-Europene.

După alipirea Austriei la Germania, în martie 1938, Coudenhove-Kalergi părăseşte Viena şi, după o scurtă şedere în Elveţia, se instalează în SUA, unde i s-a oferit o catedră la Universitatea din New York. Imediat după terminarea războiului, el revine în Europa, stabilindu-se în Elveţia. Reîntors în Europa, încearcă să reanimeze societatea civilă pro-europeană de pe continent şi în primul rând activităţile Uniunii Pan-Europene. În 1946 discută despre aceasta cu Winston Churchill, care nu pare dispus sa reanimeze Uniunea Pan-Europeană, ci preferă să lanseze o nouă structură, cu viziuni federaliste clare. Noua organizaţie, lansată ca şi Consiliul Europei la Congresul de la Haga din 1948, avea să fie Mişcarea Europeană. Coudenhove-Kalergi refuză iniţial să adere la Mişcarea Europeană, dar în 1952 el devine preşedintele ei de onoare.

În această perioadă, Coudenhove-Kalergi se apropie de generalul de Gaulle, care pleda pentru o Europă a Naţiunilor, contrar ideii unei Europe federale supranaţionale promovate de Jean Monnet.

În anul 1965, el părăseşte Mişcarea Europeană care, în campania prezidenţială din acel an s-a opus lui de Gaulle, sprijinindu-l pe François Mitterand.

Coudenhove-Kalergi s-a stins din viaţă în anul 1972.


6.7. Jacques Delors

Jacques Lucien Jean Delors, născut la Paris pe 20 iulie 1925, a deţinut preşedinţia Comisiei Europene în perioada 1985-1995.

Economist şi politician francez, Jacques Delors şi-a început cariera la Banca Franţei în 1945, activând totodată şi ca membru în Comitetul Economic şi Social. Ulterior a devenit directorul departamentului pe probleme sociale a Comitetului de Planificare al Franţei. Intre 1969 şi 1972 a făcut parte din cabinetul ministerial iar apoi a fost numit director la centrul de cercetări “Muncă şi societate“, fiind şi un membru fondator al Confederaţiei Democratice Franceze a Muncii şi un sindicalist înfocat.

Jacques Delors a devenit un important om de stat european, odată cu alegerea sa ca membru în Parlamentul European în 1979, unde a reprezentat Partidul Socialist. În cadrul Parlamentului European a prezidat Comitetul Afacerilor Economice şi Monetare până în 1981.

Între 1981 şi 1984 a activat ca Ministru al Economiei şi Finanţelor în Franţa, în timpul mandatului lui Francois Mitterand, fiind numit pentru doi ani şi primar al oraşului Clichy. În această perioadă, el s-a apropiat mai mult de acceptarea economiei de piaţă şi de o relaxare a politicii sociale, contribuind la revigorarea economiei franceze.

http://images.google.ro/imgres?imgurl=http://www.ouisocialiste.net/IMG/jpg/photo_delors-2.jpg&imgrefurl=http://www.ouisocialiste.net/article.php3%3Fid_article%3D810&h=286&w=210&sz=12&hl=ro&start=15&tbnid=NO1rDWBciIG0PM:&tbnh=115&tbnw=84&prev=/images%3Fq%3DJacques%2BDelors%26gbv%3D2%26svnum%3D10%26hl%3Dro%26sa%3DG


Jacques Delors este singura persoană care a deţinut preşedinţia Comisiei Europene timp de două mandate, iar această perioadă a fost marcată de schimbări fundamentale în privinţa mecanismului de funcţionare a Comunităţii Europene. Prima oară a fost ales în 1985, el aducând aportul său important împreună cu comisarul britanic Lord Cockfield în semnarea şi adoptarea Actului Unic European, ce prevedea crearea pieţei unice.

De asemenea, el a propus o serie de reforme bugetare în privinţa distribuţiei fondurilor structurale europene. „Pachetul Delors” conţinea măsuri de finanţare a Politicii Agricole Comune şi a Politicii de Coeziune Socială. În timpul celui de-al doilea mandat al său ca preşedinte al Comisiei Europene (până în 1995), a intrat apoi efectiv în vigoare proiectata piaţa unică şi s-au iniţiat primii paşi în edificarea uniunii economice şi monetare.

Tot în aceeaşi perioadă a fost adoptat şi Tratatul de la Maastricht, chiar dacă iniţial el a fost respins de către Danemarca printr-un prim referendum. Tratatul de la Maastricht încorpora cele trei etape de realizare a uniunii monetare, aşa cum le desemnase Jacques Delors în activitatea sa iniţială. De asemenea, sub conducerea sa, Comunitatea Europeană s-a transformat în Uniunea Europeană şi a avansat pe calea adoptării monedei unice şi a unei cooperări mai strânse în materie de securitate.

Ca o recunoaştere a aportului său în reformarea politicii sociale şi în planul educaţiei, Jacques Delors a fost ales să prezideze Comisia Internaţională UNESCO pentru Educaţie între 1992 şi 1996. El contribuise în trecut la adoptarea unei legi franceze care stipula obligaţia firmelor de a participa cu o parte din profit la susţinerea financiară a unor programe educaţionale pentru proprii angajaţi.

Lui Jacques Delors i s-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa de către 24 universităţi şi a obţinut o multitudine de premii şi distincţii la nivel internaţional.

Membrii Partidului Socialist Francez doreau să îl propună pe Jacques Delors ca şi candidat la preşedinţia Franţei la alegerile din 1995, considerându-se că ar fi avut şanse mari de reuşită, însă el a refuzat.


6.8. Charles de Gaulle

Fiu al unui profesor de filosofie şi literatură la un colegiu iezuit, Charles de Gaulle s-a născut la Lille, în Franţa, la data de 22 noiembrie 1890. El a absolvit Academia Militară din Saint-Cyr în anul 1912.

După copleşitoarea înfrângere franceză din 1940, de Gaulle a devenit curând un adevărat simbol al Mişcării de Rezistenţă împotriva ocupanţilor nazişti. După război, el a fost ales în unanimitate ca preşedinte al guvernului provizoriu în octombrie 1945. De Gaulle a dezaprobat Constituţia celei de a Patra Republici, adoptată în octombrie 1946 şi s-a întors la casa sa din Colombey-les-Deux-Egilises pentru a-şi scrie memoriile de război.

Cea de Patra Republică, în ciuda prosperităţii economice, s-a confruntat cu dificilul război colonial din Algeria. Războiul civil reprezenta o ameninţare în criza care se continua, iar liderii politici de diferite orientări s-au întors la de Gaulle ca la singura persoană care putea evita dezastrul. La data de 1 iunie 1958, Adunarea Naţională l-a numit premier pe de Gaulle şi i-a acordat puteri pentru situaţia de urgenţă, inclusiv dreptul de a pregăti o nouă constituţie, care urma să fie supusă unui referendum popular.

Pe scena internaţională, preşedintele Charles de Gaulle a militat pentru independenţa Franţei faţă de orice control extern, promovând politici care să afirme ieşirea din sfera de influenţă a celor

http://images.google.ro/imgres?imgurl=http://www.historylearningsite.co.uk/fileadmin/historyLearningSite/charle3.jpg&imgrefurl=http://www.historylearningsite.co.uk/charles_de_gaulle.htm&h=414&w=300&sz=13&hl=ro&start=117&tbnid=0COnu-JIUrHEYM:&tbnh=125&tbnw=91&prev=/images%3Fq%3DCharles%2Bde%2BGaulle%26start%3D100%26gbv%3D2%26ndsp%3D20%26svnum%3D10%26hl%3Dro%26sa%3DN


două superputeri, Statele Unite ale Americii şi URSS. El a refuzat admiterea Marii Britanii în schema europeană şi a blocat eforturile acestei ţări de a se alătura Comunităţii Economice Europene.

În anul 1965, Charles de Gaulle a prelucrat pe toţi reprezentanţii francezi din Consiliul de Miniştri să boicoteze meetingurile şi a retras reprezentantul ţării sale de la Bruxelles. Acest protest împotriva diverselor operaţiuni din cadrul Consiliului, care a devenit cunoscut sub numele de Criza scaunului gol („chaise vide”), a luat sfârşit în ianuarie 1966 prin Compromisul de la Luxemburg.

În viziunea sa, Europa urma să se extindă, mai devreme sau mai târziu, dincolo de hotarele CEE sau de diviziunea în blocurile vest şi est, iar în final în lume, unde de Gaulle a întrevăzut disoluţia treptată a celor două mari blocuri. Aceasta a constituit ceea ce de Gaulle a numit Europa cuprinsă între Atlantic şi Urali.

Ca urmare a revoltelor studenţeşti împotriva guvernului (mai 1968) şi a rezultatelor negative ale unui referendum, de Gaulle s-a retras din politică în aprilie 1969. După retragerea din activitate, el îşi va completa memoriile. A murit la data de 9 noiembrie 1970.

6.9. Valéry Giscard d’Estaing

Valéry Marie René Giscard d'Estaing s-a născut la data de 2 februarie 1926 în oraşul Koblenz, în Germania. Membru al Rezistenţei

http://en.wikipedia.org/wiki/Image:Val%C3%A9ry_Giscard_d%E2%80%99Estaing_1978.jpg


Franceze, el s-a înrolat la 18 ani în armata franceză şi a participat la cel de-al doilea război mondial, fiind decorat cu Crucea de Război.

Valéry Giscard d'Estaing şi-a definitivat studiile la Universitatea Politehnică şi la Universitatea Naţională de Studii Administrative. A fost angajat al Inspectoratului General al Finanţelor între 1952 şi 1956, devenind director adjunct al Secretariatului Ministrului de Finanţe şi apoi al Preşedintelui Consiliului de Miniştri. În această perioadă s-a căsătorit cu Anne-Aymone Sauvage de Brantes, cu care are 4 copii.

Politician plin de iniţiativă, Valéry Giscard d'Estaing a fondat în 1966 Naţionala Republicanilor Independenţi, transformată apoi în 1977 în Partidul Republican. Datorită ferventei sale activităţi politice, a fost ales membru al Parlamentului Francez prima oară în 1956 şi a fost reales apoi pentru alte patru legislaturi, până în 1974. În timpul mandatului său a fost ales pentru patru ani (1967-1971) primar al orăşelului Chamalières (Puy-de-Dôme).

Ulterior, a ocupat mai întâi funcţia de Secretar de Stat în Ministerul de Finanţe francez şi apoi chiar cea de Ministru de Finanţe în cadrul mai multor guverne franceze, având reputaţia unui tehnocrat. În perioada 1974-1981, Valéry Giscard d'Estaing a fost preşedintele Franţei, perioadă în care s-a implicat în mai multe proiecte de importanţă vitală pentru viitoarea construcţie europeană, cum ar fi crearea Consiliului European în 1974, înfiinţarea Sistemului Monetar European în 1979 pe baza planului Werner, sau alegerea Parlamentului European prin sufragiu universal (prima oară în iunie 1979). În perioada preşedenţiei sale, Valéry Giscard d'Estaing a contribuit de asemenea la stabilirea unei politici armonizate privind importurile de ţiţei ale Occidentului şi la crearea Institutului Dezarmării în 1978, propunerea fiind înaintată doi ani mai devreme Adunării Generale a Naţiunilor Unite.

Pe plan naţional a făcut eforturi pentru modernizarea ţării, în principal pe diverse probleme sociale, dar şi în privinţa infrastructurii. În decursul mandatului său a fost dezvoltat proiectul trenului de mare viteză (TGV), renumit în lumea întreagă. Implicarea sa în schimbările politice din regimul conducător al Republicii Central-Africane, urmate de scandaluri financiare, precum şi contextul internaţional dificil al perioadei, ca urmare a crizei economice mondiale, au dus la creşterea nepopularităţii sale în rândul francezilor.

Fiind detronat din funcţia de preşedinte de către Francois Mitterand, Valéry Giscard d'Estaing s-a dedicat mai mult proiectelor


de unificare europeană. Împreună cu cancelarul Helmut Schmidt, a creat în 1986 Comitetul pentru Uniunea Monetară a Europei, iar programul de acţiune definit în cadrul acestui Comitet a constituit baza de pornire pentru măsurile luate în privinţa iniţierii Uniunii Monetare Europene.

În aprilie 1987, Valéry Giscard d'Estaing a fost ales Preşedinte al Comisiei de Afaceri Externe a Adunării Naţionale Franceze, iar în 1989 a devenit membru al Parlamentului European din partea Partidului Popular European, fiind ulterior ales Preşedinte Internaţional al Consiliului European al Municipalităţilor şi Regiunilor.

Ca urmare a experienţei acumulate în domeniul mecanismului instituţional european, el a prezidat între 2002 şi 2003 Convenţia privind viitorul Europei, care a definit proiectul viitoarei Constituţii a Uniunii Europene. Deşi un promotor al avansării integrării europene, Valéry Giscard d'Estaing s-a pronunţat în mai multe rânduri împotriva aderării Turciei la Uniunea Europeană.

6.10. Helmut Kohl

Helmut Kohl, născut pe 3 aprilie 1930 la Ludwigshafen-am-Rhein, în Germania, a fost cel mai longeviv conducător de stat al Germaniei postbelice şi unul dintre cei mai influenţi oameni politici ai vremurilor sale. În cei 16 ani petrecuţi la putere, el a adus o

http://images.google.ro/imgres?imgurl=http://www.jenskleemann.de/wissen/bildung/media/c/c7/helmut_kohl.jpeg&imgrefurl=http://www.jenskleemann.de/wissen/bildung/wikipedia/h/he/helmut_kohl.html&h=400&w=337&sz=37&hl=ro&start=1&tbnid=48Kdfhpsky_0_M:&tbnh=124&tbnw=104&prev=/images%3Fq%3DHelmut%2BKohl%26gbv%3D2%26svnum%3D10%26hl%3Dro%26sa%3DG


contribuţie însemnată procesului de construcţie europeană şi încheierii Războiului Rece.

Helmut Kohl provenea dintr-o familie catolică şi conservatoare. Şi-a terminat studiile la Universitatea din Frankfurt şi a obţinut doctoratul în Ştiinţe politice la Heidelberg, devenind apoi avocat. După ce a intrat în politică şi a fost ales ca parlamentar în landul Rheinland-Pfalz, a fost ales în 1973 preşedinte al Uniunii Creştin-Democrate (CDU), unul din principalele partide din Germania. Pe plan local, a condus landul Rheinland-Pfalz ca prim-ministru din 1969 până în 1976.

Helmut Kohl a intrat apoi în Bundestag (Parlamentul German) şi s-a afirmat ca lider al opoziţiei, dar încercarea sa de a deveni cancelar a eşuat în favoarea contracandidatului său Helmut Schmidt. Când acesta şi-a dat demisia în 1982 odată cu căderea guvernului său, Helmut Kohl a fost ales cancelar al Germaniei, funcţie pe care a deţinut-o în perioada 1982 – 1998 (mai întâi pentru Germania de Vest între 1982 - 1990 şi ulterior pentru Germania reunificată), cea mai lungă perioadă a vreunui cancelar german.

Cariera sa iniţială ca şi cancelar nu anticipa faptul că Helmut Kohl avea să câştige de 4 ori alegerile pentru această funcţie şi că va deveni unul dintre cei mai respectaţi lideri, întrucât nu era un orator strălucit iar mulţi îl vedeau potrivit mai degrabă pentru afacerile interne decât pentru cele externe. În perioada sa ca şi conducător al Germaniei de Vest, economia a prosperat, Germania devenind cea mai importantă putere de pe continent. Pe plan intern, el a urmat o orientare conservatoare, prin reducerea cheltuielilor pentru protecţia socială iar pe plan extern, a încercat mereu să promoveze relaţiile Germaniei cu SUA şi cu celelalte ţări vest-europene.

Odată cu căderea Zidului Berlinului în 1989, lumea occidentală stătea în expectativă cu privire la ce era de făcut în viitor, dar Helmut Kohl a preluat iniţiativa şi a anunţat propunerea de reunificare a Germaniei de Est şi de Vest, pe care a şi instrumentat-o din poziţia de cancelar în data de 3 octombrie 1990. Acest eveniment a reprezentat fără îndoială cea mai mare realizare din cariera sa.

Chiar dacă procesul de reunificare al Germaniei a trecut prin dificultăţi financiare şi sociale, determinate de transferurile masive de fonduri şi de valurile de imigranţi, a continuat să avanseze.

Helmut Kohl a avut întotdeauna o atitudine pro-europeană, încercând să apropie Germania de foştii săi adversari. Contribuţia sa la unitatea europeană este reflectată de faptul că în timpul perioadei sale


ca şi cancelar au fost semnate Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht şi Tratatul de la Amsterdam. El a insistat şi asupra adoptării proiectului uniunii monetare şi a ideii de monedă unică.

Creşterea ratei şomajului din Germania la cote fără precedent şi scăderea ritmului dezvoltării economice au dus în 1998 la înfrângerea lui Helmut Kohl în alegeri, el fiind urmat în funcţia de cancelar de social-democratul Gerhard Schröder.

Reputaţia lui Helmut Kohl a avut mult de suferit începând cu 1999, în urma unor acuzaţii legate de faptul că partidul pe care l-a condus a primit fonduri ilicite în valoare de mai multe milioane de dolari, a căror sursă nu a vrut să o dezvăluie. Scandalurile financiare din partid l-au forţat să îşi dea demisia din funcţia de preşedinte onorific în anul 2000 iar în anul următor a consimţit să plătească o amendă în valoare de 300.000 mărci germane pentru a pune capăt investigaţiei.

Helmut Kohl era căsătorit din 1960 cu Hannelore Renner, cu care a avut 2 copii; soţia sa s-a sinucis însă în iulie 2001.

6.11. François Mitterand

François Mitterand s-a născut la Jarnac la data de 26 octombrie 1916. Imediat după terminarea studiilor la Paris, în septembrie 1939, a fost mobilizat în război. De trei ori citat, rănit, făcut prizonier, reuşeşte să evadeze în decembrie 1941 cu prilejul transferului într-un câmp de

http://images.google.ro/imgres?imgurl=http://vietsciences.free.fr/biographie/politicians/images/mitterrand.jpg&imgrefurl=http://vietsciences.free.fr/biographie/politicians/mitterrand.htm&h=363&w=279&sz=44&hl=ro&start=2&tbnid=P2cwXGGx4SCMqM:&tbnh=121&tbnw=93&prev=/images%3Fq%3DFrancois%2BMitterand%26gbv%3D2%26svnum%3D10%26hl%3Dro%26sa%3DG


represalii. Odată întors în Franţa, se va alătura Mişcării de Rezistenţă, trecând în clandestinitate în anul 1943: cariera sa politică derivă direct din acest angajament.

Conducător al adunării mişcărilor de rezistenţă al prizonierilor de război, Mitterand a fost chemat, în august 1944, să participe la efemerul « guvern al secretarilor generali », căruia generalul de Gaulle îi încredinţase responsabilitatea teritoriului naţional până la instalarea guvernului provizoriu la Paris.

Ales deputat de Nièvre în noiembrie 1946, el şi-a asumat responsabilităţi ministeriale în toată perioada primilor zece ani ai celei de a Patra Republici. Ministru al Franţei de peste mări şi partizan hotărât al decolonizării, Mitterand a pus capăt tensiunilor ce ameninţau coeziunea mai multor teritorii şi a stabilit cu liderii africani relaţii personale şi durabile.

În cabinetul Mendès-France (1954-1955), François Mitterand a îndeplinit funcţia de ministru de interne, iar în cel al lui Guy Mollet (1956) a fost ministrul justiţiei. Acestea au reprezentat ultimele sale însărcinări ministeriale; pe cele care i s-au oferit în ultimele cabinete ale celei de a Patra Republici le-a refuzat, nefiind de acord cu politica algeriană a acestora.

În anul 1958, François Mitterand a denunţat “lovitura de stat” care l-a adus la putere pe generalul de Gaulle şi a luat atitudine împotriva instituţiilor celei de a 5-a Republici. Şi-a pierdut astfel poziţia de deputat, pe care şi-a recâştigat-o în 1962 după o scurtă trecerec prin Senat. Ales primar al Château-Chinon în 1959 şi preşedinte al consiliului general al Nièvrei în 1964, el a aşteptat ocazia de a reveni pe scena politică naţională. Candidat unic al Stângii la alegerile prezidenţiale din 1965, l-a adus în balotaj pe generalul de Gaulle şi a obţinut aproape 45% din voturi în turul al doilea de scrutin.

După dezastrul suferit de formaţiunile de stânga cu ocazia alegerilor prezidenţiale din anul 1969, urmat de consolidarea partidului socialist la Congresul de la Epinay (1971), François Mitterand s-a impus definitiv drept candidat al Stângii unite. A pierdut cu foarte puţin alegerile din anul 1974, dar a fost ales preşedintele Republicii în 1981 şi reales cu uşurinţă în 1988.

Cele două mandate ale sale de şapte ani au fost marcate de un ansamblu de măsuri sociale aşteptate de muncitorii francezi, de lărgirea şi întărirea libertăţilor locale şi a libertăţii de expresie, de modernizarea Codului penal, abolirea pedepsei cu moartea, etc.


François Mitterand a asigurat buna funcţionare a instituţiilor printr-un respect scrupulos al separării puterilor în stat şi printr-o practică exemplară a alternanţei şi a coabitării. El a întărit poziţia Franţei în reglementarea marilor probleme internaţionale. A pledat pentru dreptul popoarelor de a dispune de ele însele şi nu şi-a menajat eforturile pentru a menţinerea păcii în Europa şi în lume; a făcut tot ceea ce i-a stat în putinţă pentru a promova soluţia de negociere în conflicte. Partizan hotărât al construcţiei europene, şi-a consacrat eforturile în această direcţie (legea constituţională din iunie 1992).

Mitterand a fost şi unul dintre cei mai profunzi scriitori politici ai timpului său. A iniţiat de asemenea mari proiecte pe care le-a dus la bun sfârşit: Arche de la Défense, le Grand Louvre, la Bibliothèque Nationale – care îi poartă numele – şi multe altele.

A murit la Paris la data de 8 ianuarie 1996.

6.12. Jean Monnet

Jean Omer Marie Gabriel Monnet (9 noiembrie 1888 – 16 martie 1979) este considerat arhitectul Uniunii Europene. Niciodată ales în serviciul public, Monnet a lucrat din spatele scenelor guvernelor europene şi americane ca un internaţionalist pragmatic bine informat.

Monnet s-a născut la Cognac, în Franţa, într-o familie de negustori de coniac. La vârsta de şaisprezece ani se mută la Londra,

http://images.google.ro/imgres?imgurl=http://content.answers.com/main/content/wp/en-commons/thumb/d/d1/200px-JeanMonnet.jpg&imgrefurl=http://www.answers.com/topic/jean-monnet&h=267&w=200&sz=14&hl=ro&start=10&tbnid=cOVmyNU2y74LpM:&tbnh=113&tbnw=85&prev=/images%3Fq%3DJean%2BMonnet%2B%26gbv%3D2%26svnum%3D10%26hl%3Dro%26sa%3DG


unde îşi va petrece câţiva ani cu agentul companiei tatălui său. Va călători după aceea foarte mult pentru afacerile familiei – în Scandinavia, Rusia, Egipt, Canada, Statele Unite ale Americii.

În anul 1914, Monnet a fost scutit de serviciul militar din motive de sănătate, dar a încercat să se dovedească util în alte moduri şi anume abordând problema organizării aprovizionării, pe care Aliaţii erau incapabili să o rezolve şi care ar fi putut compromite rezultatul conflictului. Monnet a considerat că singura cale care ar fi condus la o victorie a Aliaţilor era conjugarea eforturilor Franţei şi Marii Britanii şi a propus un plan de coordonare a resurselor de război. Guvernul francez a fost de acord cu implementarea acestuia.

Ca urmare a succesului său în perioada eforturilor de război, Monnet a fost numit, la vârsta de treizeci şi unu de ani, deputat secretar general al Ligii Naţiunilor odată cu crearea acesteia în 1919 de către premierul francez Clemenceau şi omul de stat britanic Balfour.

Decepţionat de Liga Naţiunilor din cauza laborioaselor sale procese de obţinere a deciziei unanime, Monnet s-a retras în 1923 pentru a se consacra conducerii afacerilor familiei, care întâmpinau dificultăţi. Mai târziu, în calitate de expert financiar internaţional, s-a dovedit util în redresarea economică a unor naţiuni din Europa Centrală şi de Est, contribuind la stabilizarea zlotului polonez în 1927 şi a leului românesc în 1928. În anul 1929, experienţa sa în finanţele internaţionale l-a ajutat să fondeze şi să conducă în colaborare Bancamerica-Blair, o bancă din San Francisco. În perioada cuprinsă între 1934 şi 1936, la invitaţia lui Chiang Kai-shek, Monnet a trăit în China, unde a asistat la reorganizarea reţelei chineze de căi ferate.

În decembrie 1939, Monnet este trimis de guvernul francez la Londra să supravegheze unificarea capacităţilor de război ale celor două ţări. Atunci când guvernul francez a căzut în iunie 1940, Monnet i-a convins pe De Gaulle şi Churchill să accepte un plan de uniune între Franţa şi Marea Britanie care ar fi permis celor două ţări să ţină piept nazismului.

În august 1940, Jean Monnet a fost trimis în Statele Unite de către guvernul britanic ca membru al Consiliului Britanic al Aprovizionării, pentru a negocia cumpărarea materialelor de război. Curând după sosirea sa la Washington, a devenit consilier al preşedintelui Roosevelt. Conştient că America putea îndeplini rolul de “mare arsenal al democraţiei”, Monnet l-a convins pe preşedinte să lanseze un program masiv de producţie de armament pentru a furniza


Aliaţilor material de război. La scurt timp după aceea, în anul 1941, Roosevelt, cu acordul lui Churchill, a demarat Programul Victory, care a semnificat alăturarea Statelor Unite la eforturile de război. După război, economistul britanic John Maynard Keynes avea să afirme că, prin coordonarea pe care a asigurat-o, Monnet a scurtat probabil cu un an cel de al doilea război mondial.

În 1943, Monnet a devenit membru al Comitetului Naţional al Eliberării – guvernul francez aflat în exil la Alger. Cu ocazia unui meeting întrunit la data de 5 august 1943, Monnet a făcut celebra declaraţie:

“Nu va exista pace în Europa dacă statele sunt reconstituite pe baza suveranităţii naţionale... Ţările Europei sunt prea mici pentru a garanta popoarelor lor prosperitatea şi dezvoltarea socială de care au nevoie. Statele europene trebuie să se constituie într-o federaţie...”

În urma celui de al doilea război mondial, Franţa se confrunta cu o imperioasă nevoie de reconstrucţie. Pentru reconstrucţie, Franţa era complet dependentă de cărbunele din zonele miniere rămase Germaniei, regiunile Ruhr şi Saar (zăcămintele germane de cărbune din Silezia de Sus fuseseră anexate de Polonia). În 1945, Monnet a propus un plan ce i-a purtat numele, cu scopul preluării controlului asupra acestor zone germane şi al redirecţionării producţiei germane de cărbune de la industria germană către cea franceză, ridicând astfel economia franceză mult peste nivelurile de dinainte de război. Planul a fost adoptat de Charles de Gaulle în 1946. În 1947, Franţa a transformat zona Saar într-un protectorat aflat sub control economic francez. Regiunea respectivă a fost returnată administraţiei germane în 1957, dar Franţa şi-a păstrat dreptul de exploata aceste mine de cărbune până în anul 1981.

În calitatea sa de conducător al Comisiei de Planificare a Franţei, Monnet a fost autorul real al ceea ce a devenit cunoscut sub numele de “Planul Schuman” din 1950 şi care a stat la baza creării Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), organizaţia premergătoare Pieţei Comune. Merry şi Serge Bromberger au scris în admirabila biografie a lui Monnet că schema CECO a fost “o idee de îndrăzneală revoluţionară”, menită să ducă la crearea treptată a unui “superstat” prin renunţarea la suveranitatea naţională.

Încă de la început, Uniunea Europeană nu a fost proiectată pentru o cooperare între guverne suverane. Ea nu a avut un caracter inter-guvernamental, ci supranaţional. Linia de demarcaţie este dreptul


de veto. Acolo unde acesta există, se poate vorbi încă de inter-guvernamentalism, de naţiuni suverane, independente. Odată anulat dreptul de veto, există doar o nouă formă de guvernământ – supranaţională. Guvernele şi parlamentele rămân pe locurile lor, dar subordonate Uniunii Europene. Acesta era planul lui Jean Monnet.

După eliberare, Monnet a propus guvernului francez un “plan global de modernizare şi dezvoltare economică”. Numit de preşedintele de Gaulle Comisar al Planificării, el a supravegheat revitalizarea economiei franceze. Din această poziţie, în 1949, Monnet a realizat că fricţiunile dintre Germania şi Franţa pentru controlul bazinului Ruhr se amplificau către niveluri periculoase, prevestind o posibilă reîntoarcere la ostilităţile apărute după primul război mondial. Monnet şi asociaţii săi au conceput ideea unei comunităţi europene. La data de 9 mai 1950, cu acordul cancelarului Germaniei Occidentale Konrad Adenauer, ministrul francez al afacerilor externe Robert Schuman a făcut o declaraţie în numele guvernului francez. Această declaraţie, pregătită de Monnet pentru Schuman, a propus integrarea industriilor cărbunelui şi oţelului sub controlul comun al aşa-numitei Înalte Autorităţi. Acest proces era deschis şi altor ţări ale Europei.

La scurt timp după aceea, Germania Occidentală, Italia, Belgia, Luxemburg şi Olanda au răspuns favorabil, luând astfel fiinţă Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Marea Britanie a fost invitată să participe, dar a refuzat pe motive de suveranitate naţională. În 1952, Jean Monnet a devenit primul preşedinte al Înaltei Autorităţi. În 1953, lui Monnet i s-a acordat Karlspreis de oraşul Aachen ca recunoaştere a realizărilor sale.

În anul 1955, Jean Monnet a înfiinţat Comitetul de Acţiune pentru Statele Unite ale Europei, cu scopul de a revitaliza construcţia europeană în urma eşecului Comunităţii Europene a Apărării. Acesta a adus laolaltă partide politice şi sindicate europene pentru a deveni o forţă conducătoare a iniţiativelor ce au stat la baza fondării Uniunii Europene de mai târziu: mai întâi Comunitatea Economică Europeană (CEE) (1958) (cunoscută sub numele de “Piaţa Comună”), care a fost stabilită prin Tratatul de la Roma din 1957; mai târziu Comunitatea Europeană (1967) cu organismele sale, Comisia Europeană şi Consiliul European de Miniştri, intrarea Marii Britanii în Comunitate (1973), Consiliul European (1974), Sistemul Monetar European (1979) şi Parlamentul European (1979). Acest proces a reflectat idea lui Monnet privind o abordare graduală în construcţia unităţii europene.


După ce s-a retras la locuinţa sa din Houjarray, Monnet şi-a scris memoriile. A murit în 1979 la vârsta de nouăzeci de ani. În 1988, din ordinul preşedintelui François Mitterand, rămăşiţele lui Jean Monnet au fost transferate la Panteonul din Paris.

6.13. Romano Prodi

Romano Prodi s-a născut în micul orăşel Scandiano, din regiunea italiană Reggio Emilia, pe 9 august 1939, ca al 8-lea copil din cei 9 ai lui Mario şi Enrica Prodi, tatăl fiind inginer iar mama învăţătoare.

Şi-a definitivat studiile de Drept la Universitatea Catolică Sacro Cuore din Milano şi a urmat cursuri de masterat la London School of Economics, unul dintre cele mai prestigioase institute de economie din Europa. El a activat mai întâi ca profesor de politică industrială la Universitatea din Bologna dar şi ca profesor invitat la Harvard şi cercetător la Stanford pe teme de politici concurenţiale. Romano Prodi a intrat în politică din partea stângii reformiste şi a fost numit Ministru al Industriei în 1978.

Ca preşedinte al unei companii de stat, numită Institutul pentru Reconstrucţie Industrială (IRI), el a implementat un program de succes ce a condus la privatizarea a peste 100 de firme deţinute de stat, reuşind să diminueze astfel pierderile. Cu această ocazie, Romano Prodi a fost acuzat şi investigat de două ori pentru conflicte de

http://en.wikipedia.org/wiki/Image:Tony_Blair_with_Romano_Prodi_at_G8%2C_cropped_to_Prodi.jpg


interese: întâi pentru contractele acordate propriei firme de cercetare şi apoi pentru vânzarea firmei din industria alimentară italiană SME către compania multinaţională Unilever, pentru care el a activat în prealabil ca şi consultant. El a fost însă achitat de ambele acuzaţii şi reputaţia sa nu a avut mult de suferit.

Din poziţia de lider al alianţei de centru-stânga, numită L’Ullivo (Măslinul) a câştigat alegerile din 1996, devenind prim-ministru al Italiei până în 1998, când unul din partidele aliate şi-a retras sprijinul, ducând la căderea guvernului. În decursul mandatului său, el a întreprins reformele monetare necesare pentru a îndrepta Italia pe calea adoptării monedei unice europene.

Cunoscut ca un adept înfocat al construcţiei şi unităţii europene, Romano Prodi a fost numit preşedintele Comisiei Europene într-un moment critic pentru această instituţie, survenit odată cu demisia în bloc a Comisiei precedente, în urma unui raport ce revela cazuri clare de administrare defectuoasă şi un posibil scandal de corupţie. Romano Prodi a introdus de altfel şi un cod de conduită pentru viitorii comisari europeni. El a constituit alegerea unanimă a celor 15 state ale Uniunii Europene, beneficiind de un larg sprijin parlamentar.

În perioada sa de preşedenţie la Comisia Europeană (1999 – 2004), Uniunea Europeană a cunoscut o dezvoltare rapidă şi a trecut prin schimbări majore, adoptând euro ca monedă unică şi extinzându-se ca număr de membri de la 15 la 25 de state. Pe lângă încheierea la timp a negocierilor de aderare cu ţările candidate, Comisia condusă de Romano Prodi a introdus şi convenţia ce se ocupă de redactarea viitoarei Constituţii Europene, s-a implicat în problemele nou-apărute în domeniul justiţiei şi afacerilor interne şi a asistat la lansarea Forţei Europene de Reacţie Rapidă în planul politicii de securitate externă.

Deşi este considerat un slab orator, plictisitor şi lipsit de charismă, el s-a dovedit un tehnocrat abil, disciplinat şi competent, punând în practică afirmaţiile sale din februarie 2000, atunci când a anunţat agenda de lucru a viitoarei Comisii Europene pentru următorii ani: „eu mă angajez să reduc decalajul dintre retorică şi realitate în Europa”. Viziunea sa despre Uniunea Europeană este cea a unei entităţi politice şi nu doar a unui bloc comercial regional. Astfel, chiar dacă nu a reuşit să impună la nivelul Uniunii Europene ideile sale privind fiscalitatea europeană sau o poliţie comună, perioada a fost marcată de multe reforme.


În funcţia de preşedinte al Comisiei Europene a fost succedat în 2004 de portughezul José Manuel Barroso. Romano Prodi s-a întors în politica italiană, conducând coaliţia de centru-stânga spre victorie în alegerile din 2006. Astfel, a devenit pentru a doua oară prim-ministrul Italiei, însă guvernul lui a trecut printr-o criză la numai 9 luni de la instalare, datorită majorităţii fragile de voturi şi diferendelor apărute asupra politicii externe. Romano Prodi îşi exprimase anterior dorinţa de a retrage trupele italiene din Irak, considerând războiul o greşeală. Deşi şi-a înaintat demisia, în urma intervenţiei preşedintelui italian guvernul a primit totuşi un vot de încredere din partea Parlamentului şi a rămas în funcţiune.

Catolic convins, Romano Prodi este căsătorit din 1969 cu Flavia Manzoni, cu care are 2 băieţi.

6.14. Robert Schuman

Robert Schuman (29 iunie 1886 – 4 septembrie 1963) s-a născut la Clausen, în Luxemburg. El a studiat dreptul la Berlin. A fost considerat inapt din punct de vedere medical pentru a servi armata germană în timpul primului război mondial. După primul război mondial Schuman a devenit foarte activ în politica franceză. În anul 1919 este ales ca deputat în Parlament. În timpul regimului de la Vichy, Schuman este arestat de către Gestapo, fiind încarcerat la Metz, dar a scapă în 1942 şi se alătură mişcării de Rezistenţă franceze.

http://images.google.ro/imgres?imgurl=http://www.robert-schuman-schulen.handshake.de/bilder/robert.jpg&imgrefurl=http://www.robert-schuman-schulen.handshake.de/robertgr.htm&h=320&w=320&sz=9&hl=ro&start=19&tbnid=gH5GifwA-R7A6M:&tbnh=118&tbnw=118&prev=/images%3Fq%3DRobert%2BSchuman%26gbv%3D2%26svnum%3D10%26hl%3Dro%26sa%3DG


După cel de al doilea război mondial, Schuman va ajunge o personalitate proeminentă. A fost pentru scurt timp prim ministru, între 1947 şi 1948, devenind ministru al afacerilor externe din 1948 şi până în 1952. În anii respectivi, Schuman a fost primul negociator al tratatelor postbelice majore, cum ar fi Acordul Nord-Atlantic şi altele.

Adoptând un plan al lui Jean Monnet, Schuman a propus crearea unei instituţii europene. Aceasta a devenit cunoscută sub denumirea de Declaraţia Schuman, care a constituit baza CECO şi marchează începuturile Uniunii Europene.

Declaraţia Schuman a fost prezentată pe 9 mai 1950 la Quai d’Orsay, fiind considerată primul discurs politic cu o viziune asupra Europei ca o uniune economică şi, în viitor, ca o uniune politică a ţărilor europene. Declaraţia, propunând realizarea unei înalte autorităţi pentru controlul producţiei europene de cărbune şi oţel, depăşind conflictele istorice dintre Franţa şi Germania, a stat la baza creării unei Comunităţi Europene. Pentru comemorarea acestui important eveniment, se sărbătoreşte 9 mai ca Ziua Europei.

Între anii 1958 şi 1960, Schuman a fost primul preşedinte al Parlamentului European, care l-a numit, la încheierea mandatului său, “Tatăl Europei”.

6.15. Altiero Spinelli

Altiero Spinelli a devenit membru al Partidului Comunist Italian încă de foarte tânăr.

http://images.google.ro/imgres?imgurl=http://www.europaallalavagna.it/200614/images/altiero_spinelli.jpg&imgrefurl=http://www.europaallalavagna.it/200614/spinelli.htm&h=567&w=405&sz=31&hl=ro&start=3&tbnid=_31Cg2GbrR1yeM:&tbnh=134&tbnw=96&prev=/images%3Fq%3DAltiero%2BSpinelli%26gbv%3D2%26ndsp%3D20%26svnum%3D10%26hl%3Dro%26sa%3DN


El a luptat împotriva regimului fascist alături de Rezistenţă şi a fost arestat în anul 1927, petrecându-şi zece ani în închisoare şi alţi şase în exil la Ventotene. Spinelli devine federalist în perioada petrecută la Ventotene şi renunţă la convingerile comuniste. Aici va scrie „Il Ventotene Manifesto” (Manifestul de la Ventotene) în anul 1941. Manifestul conţine propunerea de a lega ţările europene atât de tare între ele, încât să nu mai fie posibilă izbucnirea vreunui alt război.

Tot el este cel care a promovat înfiinţarea fundaţiei “Movimento Federalista Europeo” - Mişcarea Federalistă Europeană (Milano, 27-28 august 1943).

Participă la activitatea Mişcării Federaliste Europene în anii 1960, iar în anii 1970 este numit membru al Comisiei executive a Comunităţii Economice Europene, funcţie pe care a ocupat-o între 1970 şi 1976, fiind responsabil cu politica industrială.

S-a implicat activ şi în viaţa politică italiană, înfiinţând Partidul Acţiunii (al cărui secretar general a fost până în anul 1962), precum şi Institutul de Relaţii Internaţionale din Roma.

La sfârşitul anilor 1960 a îndeplinit funcţia de consilier al ministrului italian de externe.

În perioada 1976–1986, Spinelli este membru al Parlamentului European, devenind preşedinte al Comisiei instituţionale în anul 1984.

O contribuţie importantă a sa este elaborarea unui proiect de Tratat al Uniunii Europene, aprobat cu o largă majoritate pe data de 14 februarie 1984. Uniunea Europeană va abandona însă acest proiect pentru mai puţin ambiţiosul Single European Act (Actul Unic European). Între timp, Parlamentul Uniunii Europene devine una din cele mai importante instituţii din lume.

Spinelli, supranumit „unul dintre naşii Uniunii Europene”, se stinge din viaţă la Roma, pe 23 martie 1986. Una din clădirile Parlamentului European de la Bruxelles i-a fost dedicată în onoarea eforturilor sale susţinute în slujba construcţiei europene.


6.16. Margaret Thatcher

Margaret Thatcher a fost o politiciană aparţinând Partidului Conservator britanic care a îndeplinit funcţia de prim ministru în perioada cuprinsă între anii 1979 şi 1990.

A fost prima femeie prim ministru din Europa. A fost de asemenea singurul premier britanic din secolul XX care a câştigat trei mandate succesive. Prin puternica sa personalitate, s-a afirmat ca cel mai renumit lider politic după Winston Churchill.

Margaret Thatcher s-a născut în anul 1925 la Grantham, în Lincolnshire, Anglia. Tatăl său, Alfred Roberts, era proprietarul unui magazin de băcănie din oraşul Grantham, implicându-se activ în acelaşi timp în politica locală şi în religie.

Cu rezultate şcolare foarte bune, Margaret Thatcher a frecventat Kesteven şi Şcoala de Fete din Grantham şi mai apoi Somerville College, Oxford, în 1944, pentru a studia chimia. A devenit în 1946 preşedinta Asociaţiei Conservatoare de la Oxford, fiind a treia femeie care a deţinut postul respectiv.

Mandatul de premier al doamnei Margaret Thatcher început la 4 mai 1979 avea ca scop stoparea declinului economic al Marii Britanii şi reducerea rolului statului în economie. Ea a dorit de asemenea obţinerea unui nivel de influenţă mai ridicat al ţării sale în afacerile internaţionale.

http://images.google.ro/imgres?imgurl=http://www.peaktalk.com/archives/thatcher.jpg&imgrefurl=http://www.peaktalk.com/archives/cat_british_politics.php&h=172&w=150&sz=11&hl=ro&start=4&tbnid=x2FRdGLSHdjqHM:&tbnh=100&tbnw=87&prev=/images%3Fq%3DMargaret%2BThatcher%26gbv%3D2%26svnum%3D10%26hl%3Dro%26sa%3DG


Margaret Thatcher a avut afinităţi doctrinare cu Ronald Reagan, ales ca preşedinte al Statelor Unite ale Americii în 1980. Orientarea conservatoare a devenit acum filosofia politică dominantă în majoritatea naţiunilor vorbitoare de limba engleză, cu excepţia Australiei. Relaţia doamnei Thatcher cu premierul australian Bob Hawke a fost destul de tensionată din cauza opiniilor lor contrastante privind Africa de Sud şi Commonwealth-ul (Hawke fiind republican).

Îmbrăţişând viziunea monetaristă asupra banilor, Margaret Thatcher şi-a demarat politica economică printr-o sporire a ratelor dobânzii în scopul încetinirii creşterii ofertei de bani şi al atenuării inflaţiei. Ea a avut o preferinţă pentru impozitarea indirectă în raport cu impozitul pe venit. Astfel, TVA a crescut abrupt la 15%, ceea ce a afectat sever afacerile – în special sectorul manufacturier – şomajul depăşind cifra de 2 milioane, adică dublu faţă de nivelul înregistrat sub guvernul laburist precedent.

Margaret Thatcher a urmărit reducerea puterii sindicatelor, dar printr-o strategie graduală şi nu printr-un act unic. Mai multe sindicate au ripostat prin greve, dar aceste acţiuni au eşuat în cele din urmă. Treptat, reformele implementate de Margaret Thatcher au atenuat forţa şi influenţa sindicatelor. Modificările aveau ca scop prevenirea reizbucnirii unor acţiuni industriale de amploare de tipul celor din anii 1970, dar şi democratizarea sindicatelor şi redarea puterii membrilor lor.

Filosofia economică şi politică a doamnei Thatcher a vizat minimizarea intervenţiei statului în economie, accentuarea rolului pieţelor libere şi activitatea antreprenorială. Margaret Thatcher a experimentat vinderea unei mici companii naţionalizate, National Freight Company, către lucrătorii săi, cu un răspuns pozitiv prompt. După alegerile din anul 1983, începând cu British Telecom, guvernul a vândut multe din marile companii de utilităţi aflate în proprietate publică din partea ultimă a anilor 1940.

Populaţia a profitat de ofertele acţiuni, deşi mulţi oameni şi-au vândut acţiunile imediat pentru realizarea unui câştig rapid. Astfel, proporţia acţiunilor deţinute de către indivizi faşă de cele deţinute de instituţii nu a crescut. Politica de privatizare – anatemizată de politicienii de stânga – a devenit sinonimă cu thatcherismul, fiind aplicată şi de guvernul lui Tony Blair.

Cea de a doua parte a mandatului domanei Thatcher a fost marcată de o vie controversă privind relaţia Marii Britanii cu Comunitatea Europeană. În anul 1984, Margaret Thatcher a reuşit, în


ciuda unei puternice opoziţii, să reducă drastic contribuţia Marii Britanii la bugetul Comunităţii Europene. După cea de a treia victorie electorală din anul 1987, ea a adoptat o atitudine şi mai ostilă faţă de integrarea europeană. A rezistat tendinţelor federaliste continentale atât faţă de moneda unică, cât şi faţă de o uniune politică mai profundă.

În septembrie 1988, Margaret Thatcher şi-a rostit celebrul speech de la Bruges (Belgia), care a reflectat atitudinea sa din ce în ce mai eurosceptică. În mod tradiţional pro-european, partidul său a început să se divizeze.

Un aspect important de a fi menţionat este că, în anul 1985, Universitatea Oxford a refuzat să îi acorde doamnei Thatcher titlul de profesor onorific – în semn de protest faţă de reducerile bugetului alocat învăţământului superior. Acest titlu a fost mereu acordat premierilor care studiaseră la Oxford.

În Războiul Rece, Margaret Thatcher a susţinut politicile lui Ronald Reagan de intimidare a sovieticilor. Aceasta a contrastat cu politica de détente pe care Occidentul a adoptat-o în perioada anilor 1970, cauzând fricţiuni cu aliaţii care încă îmbrăţişau ideea de destindere. Margaret Thatcher a permis forţelor SUA să amplaseze rachete pe bazele britanice, declanşând astfel proteste de masă ale Campaniei de Dezarmare Nucleară.

Cu toate acestea, Margaret Thatcher a fost ulterior primul lider occidental care a răspuns cu căldură ascensiunii viitorului conducător sovietic reformist Mihail Gorbaciov, declarând că îl simpatizează şi descriindu-l ca pe o persoană cu care se pot încheia afaceri. Acesta a constituit startul mişcării Occidentului înapoi către o nouă atitudine de détente faţă de URSS sub conducerea lui Gorbaciov, ceea ce a coincis cu erodarea puterii sovietice înainte de colapsul din 1991. Parte din victoria Occidentului în Războiul Rece, care s-a încheiat în 1989, i se poate atribui doamnei Thatcher, atât din postura de intimidare, cât şi din cea de destindere.


Bibliografie

ANGELL, N. (1910), The Great Illusion: A Study of the Relation of Military Power in Nations to their Economic and Social Advantage, London: Heinemann.BALDWIN, R. & WYPLOSZ, C. (2006), Economia integrării europene, Editura Economică, Bucureşti.BURGESS, M. (2000), Federalism and the European Union: The Building of Europe, 1950-2000, London: Routledge.CAPLOW, T. & FINSTERBUSCH, K. (1968), “France and other countries: A Study of International Interaction”, The Journal of Conflict Resolution, 12(1), pp. 1-15.CHABOT, C.N. (2002), Euro, moneda europeană, Editura Teora, Bucureşti.COUDENHOVE-KALERGI, R.N. (1923), Pan-Europa, Viena: Pan-Europa-Verlag, tradusă în engleză Pan-Europe, New York: A.A. Knopf, 1926.DEUTSCH, K.W. (1953a), Nationalism and Social Communication .An Inquiry into the Foundations of Nationality, Boston: The Technology Press of the MIT.DEUTSCH, K.W. (1953b), “The Growth of Nations: Some Recurrent Patterns of Political and Social Integration”, World Politics, January, pp. 168-196.DEUTSCH, K.W. (1969), Nationalism and its Alternatives, New York: Alfred A. Knopf.DINAN, D. (2004), Europe Recast: A History of European Union, Lynne Rienner Publishers, Boulder, USA, p. 6.EL-AGRAA, A.M. (2004), The European Union: Economics and Policies, Harlow: Pearson Education Limited.FELDSTEIN, H.S. (1967), “A study of Transaction and Political Integration: Transnational Labour Flow Within the European Economic Community”, Journal of Common Markey Studies, 6(1), pp. 24-55.FORSYTH, M. (1996), “The Political Theory of Federalism: The Relevance of Classical Approaches, in J.Hesse and V. Wright (eds), Federalising Europe? The Costs, Benefits, and Preconditions of Federal Political Systems, Oxford: Oxford University Press.


FRIEDRICH, C.J. (1953), Man and His Government. An Empirical Theory of Politics, New York: McGraw Hill.FRIEDRICH, C.J. (1964), “International Federalism in Theory and Practice”, in E. Plischke, (ed.), Systems of Integrating the International Community, pp. 117-55.FUKUYAMA, F. (1989), “The End of History?”, The National Interest, no. 16 (Summer), p. 8.GHICA, L.A. (coord.) (2006), Enciclopedia Uniunii Europene, Ediţia a II-a, Editura Meronia, Bucureşti.HAAS, E. (1958), The Uniting of Europe: Political, Social, and Economic Forces, Stanford, C.A.: Stanford University Press. KERR, P. (Lord Lothian) (1935), “Pacifism is not Enough nor Patriotism either”, Burge Memorial Lecture, 28 May (http://www.federalunion.org.uk/archives/pacifism.html).KEYNES, J.M. (1920), The Economic Consequences of the Peace, New York: Harcourt, Brace, and Howe.LIPGENS, W. (1986-1988), ed., Documents on the History of European Integration, Vols. 1-3, Berlin: Walter de Gruyter (vol. 3 edited with Wilfried Loth).MILWARD, A.S. (1992), The European Rescue of the Nation-State, London: Routledge.MITRANY, D. (1939), “Agenda of Peace-Making”. Reproduced in Mitrany, D. (1975) The Functional Theory of Politics, London: Martin Robertson.MITRANY, D. (1943), “A Working Peace System; An Argument for the Functional Development of International Organization”. Reprinted in Mitrany, D. (1975) The Functional Theory of Politics, London: Martin Robertson.MITRANY, D. (1965), “The Prospect of Integration: Federal or Functional”, Journal of Common Market Studies, pp. 119-49.PELKMANS, J. (2006), European Integration: Methods and Economic Analysis, Harlow: Pearson Education Limited.PUCHALA, D. (1970a), “Integration and Disintegration in Franco-German Relations, 1954-1965”, International Organization, 24(2), pp. 183-208.PUCHALA, D. (1970b), “International Transactions and Regional Integration”, International Organization 24(4), pp. 732-63.PUCHALA, D. (1981), “Integration Theory and International Relations”, in R.L. Merritt and B.M. Russett (eds), From National

http://www.federalunion.org.uk/archives/pacifism.html


Development to Global Community: Essays in Honor of Karl W.Deutsch, London: Allen & Unwin, pp. 145-64.RIKER, W. (1994 [1964]), Federalism: Origin, Operation, Significance, Boston: Little, Brown).ROSAMOND, B. (2000), Theories of European Integration, Basingstoke, UK: Palgrave.RUSSETT, B. (1963), Community and Contention: Britain and American in the Twentieth Century, Cambridge: Cambridge University Press.RUSSETT, B. (1970), “Interdependence and Capabilities for European Cooperation”, Journal of Common Market Studies, 9(2), pp. 143-50.SALTER, A. (1919), “The Organization of the League of Nations”, in W. Arnold-Forster (ed.), Sir Arthur Salter: The United States of Europe and Other Papers, London: Allen and Unwin, 1933.SEREBRIAN, O. (2004), Coudenhove-Kalergi şi geopolitica unităţii europene, în “Politică şi geopolitică”, Editura Cartier, Chişinău.SERENY, G. (1995), Albert Speer: His Battle with Truth, New York: Alfred A. Knopf, pp. 386-387.SPINELLI. A. (1944), For a Free and United Europe. A Draft Manifesto, Edizioni del Movimento Italiano per la Federazione Europea. STREIT, C. (1939), Union Now: A Proposal for a Federal Union of Democracies of the North Atlantic, New York: Harper and Brothers.SPENGLER, O. (1926 şi 1928), The Decline of the West, New York: Alfred A. Knopf.STREIT, C. (1939), Union Now: A Proposal for a Federal Union in the Democracies of the North Atlantic, New York: Harper and Brothers.WINTERS, A. (1992), International Economics, London: Routledge.


Anexa 1.

Declaraţia Schuman din 9 mai 1950

Pacea lumii nu poate fi asigurată fără întreprinderea unor eforturi creative, proporţionale cu pericolele care o ameninţă.

Contribuţia pe care o Europă organizată şi activă o poate aduce civilizaţiei este indispensabilă menţinerii unor relaţii paşnice. Îndeplinind de mai bine de douăzeci de ani rolul de campioană a Unei Europe unite, Franţa a avut dintotdeauna ca scop esenţial serviciul păcii. Nu s-a realizat o Europă unită şi am avut războiul.

Europa nu poate fi creată peste noapte sau potrivit unui singur plan. Ea va fi construită prin realizări concrete ce creează mai întâi o solidaritate de facto. Unirea naţiunilor Europei necesită eliminarea vechii opoziţii dintre Franţa şi Germania. Orice acţiune întreprinsă trebuie să privească în primul rand aceste două ţări. Având în vedere acest obiectiv, guvernul francez propune acţionarea asupra unui aspect limitat, dar decisiv.

El propune ca întreaga producţie franco-germană de cărbune şi oţel să fie plasată sub o Înaltă Autoritate comună, în cadrul unei organizaţii deschise participării celorlalte ţări ale Europei. Aducerea în comun a producţiei de cărbune şi oţel trebuie să furnizeze imediat stabilirea unor baze commune de dezvoltare economică ca prim pas al federaţiei Europei şi va modifica destinaţia acelor regiuni care, multă vreme, au fost utilizate pentru fabricarea muniţiilor de război, reprezentând victime ale acestora.

Odată stabilită această solidaritate în producţie, este evident că orice război între Franţa şi Germania devine nu doar de neconceput, dar practic imposibil. Înfiinţarea acestei puternice unităţi productive, deschise tuturor ţărilor dormice să participle şi destinate în ultimă instanţă să furnizeze tuturor ţărilor member elementele de bază ale producţiei industriale în aceiaşi termeni, va reprezenta un adevărat fundament al unificării lor economice.


Această producţie va fi oferită întregii lumi fără distincţie sau excepţie, cu scopul de a contribui la creşterea standardelor de viaţă şi de a promova realizări paşnice. […]

În acest mod, se va îndeplini, simplu şi rapid, acea fuziune de interese care este indispensabilă stabilirii unui sistem economic comun; ea poate fi plămada din care să se dezvolte o comunitate mai largă şi mai adâncă între ţări opuse multă vreme prin conflicte sângeroase.

Aducând laolaltă producţia de bază şi instituind o nouă Înaltă Autoritate, ale cărei decizii vor fi obligatorii pentru Franţa, Germania şi alte ţări membre, această propunere va conduce la realizarea primei întemeieri concrete a unei federaţii europene indispensabile menţinerii păcii.

În vederea promovării realizării obiectivelor definite, guvernul francez este gata să înceapă negocieri pe baza următoarelor principii.

Sarcina ce se va atribui acestei Înalte Autorităţi va fi aceea de a asigura în cel mai scurt timp posibil modernizarea producţiei şi îmbunătăţirea calităţii acesteia; furnizarea de cărbune şi oţel în termini identici pieţelor franceză şi germană, ca şi pieţelor celorlalte ţări membre; dezvoltarea în comun a exporturilor în alte ţări; egalizarea şi îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale muncitorilor din aceste industrii.

Pentru îndeplinirea acestor obiective, pornind chiar de la marea diversitate a condiţiilor în care se desfăşoară în prezent producţia ţărilor membre, se propune instituirea anumitor măsuri tranziţionale, cum ar fi aplicarea unui plan de producţie şi investiţii, stabilirea unui mecanism de compensatoriu pentru egalizarea preţurilor şi crearea unui fond de restructurare pentru facilitarea raţionalizării producţiei. Transportul cărbunelui şi oţelului între ţările membre va fi imediat scutit de orice taxe vamale şi nu va fi afectat de ratele diferenţiale de transport. Se vor crea treptat condiţii ce vor asigura automat o distribuţie mai raţională a producţiei la cel mai înalt nivel de productivitate.

Spre deosebire de cartelurile internaţionale, care tind să impună practici restrictive asupra distribuţiei şi exploatării pieţelor naţionale şi să menţină profituri ridicate, organizaţia va asigura fuziunea pieţelor şi expansiunea producţiei.


Principiile esenţiale şi acţiunile definite mai sus vor constitui obiectul unui tratat semnat între State şi supus spre ratificare parlamentelor lor. Negocierile necesare pentru stabilirea detaliilor de aplicare vor fi realizate cu ajutorul unui arbitru numit de comun acord. Acestuia i se va încredinţa sarcina de a supraveghea ca înţelegerile să fie conforme cu principiile formulate, iar în cazul unui impas, el va decide ce soluţie se va adopta.

Înalta Autoritate comună însărcinată cu conducerea proiectului va fi compusă din persoane independente desemnate de guverne, existând o reprezentare egală. Un chairman va fi ales de comun acord între guverne. Deciziile Autorităţii vor avea caracter obligatoriu în Franţa, Germania şi late ţări membre. Vor fi formulate măsuri adecvate pentru mijloace de apel împotriva deciziilor Autorităţii.

Un reprezentant al Naţiunilor Unite va fi acreditat pe lângă Autoritate şi va fi instruit să întocmească un raport public la Naţiunile Unite de două ori pe an, prezentând o justificare a funcţionării noii organizaţii, în special în ceea ce priveşte salvgardarea obiectivelor sale.

Instituţia Înaltei Autorităţi nu va prejudicia în nici un fel metodele de proprietate ale întreprinderilor. În exercitarea funcţiunilor sale, Înalta Autoritate comună va lua în considerare puterile conferite asupra Autorităţii Internaţionale Ruhr şi obligaţiile de orice tip impuse asupra Germaniei, atâta timp cât acestea rămân în vigoare.


Anexa 2.

Cronologia construcţiei europene

1947

La data de 14 mai este creată Mişcarea Europei Unite, la iniţiativa lui Winston Churchill. Aceasta este ostilă organismelor supranaţionale şi susţine cooperarea interguvernamentală.

La data de 5 iunie este anunţat planul Marshall, conceput pentru redresarea economică a Europei.

1948

La data de 17 martie este semnat Western Union Treaty (Tratatul de la Bruxelles) de către Belgia, Franţa, Luxemburg, Olanda şi Marea Britanie.

În perioada 7-11 mai, sub egida Comitetului Coordonării Internaţionale a Mişcărilor pentru Unificarea Europei, se întruneşte la Haga Congresul Europei. El este prezidat de Winston Churchill cu participarea a 800 de delegaţi. Participanţii au recomandat crearea unei Adunări Europene Consultative şi a unui Consiliu European Special, având ca sarcină pregătirea integrării politice şi economice a ţărilor europene. Se stabileşte de asemenea adoptarea unei Carte a Drepturilor Umane, iar pentru respectarea unei asemenea carte, crearea unei Curţi de Justiţie.

1949

La data de 28 ianuarie, Franţa, Marea Britanie şi ţările Benelux hotărăsc înfiinţarea unui Consiliu al Europei şi cer Danemarcei, Irlandei, Italiei, Norvegiei şi Elveţiei să le ajute în pregătirea statutului acestui consiliu.


La 5 mai statutul Consiliului Europei este semnat la Londra, în Marea Britanie.

1950

La data de 9 mai ministrul francez al afacerilor externe Robert Schuman prezintă un plan de cooperare mai strânsă.

Pe 3 iunie, Belgia, Franţa, Luxemburg, Italia, Olanda şi Germania subscriu propunerilor Declaraţiei Schuman.

Pe 4 noiembrie se semnează la Roma, în Italia, Convenţia Drepturilor Umane şi Convenţia Drepturilor Fundamentale.

1951

La data de 18 aprilie “cei şase” (Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda) semnează Tratatul de la Paris, punând bazele Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). În acest mod, nici o ţară nu mai poate decide singură să îşi fabrice arme pe care să le întoarcă împotriva alteia, aşa cum se întâmplase în trecut.

1952

La data de 27 mai semnează la Paris Tratatul Comunităţii Europene de Apărare.

1953

La 10 februarie se pun bazele Pieţei Comune a minereurilor de cărbune şi fier. “Cei şase” elimină taxele vamale şi restricţiile cantitative asupra acestor materii prime.


1954

La data de 11 mai Alcide de Gasperi este ales preşedinte al Adunării Parlamentare Europene.

1955

La 8 decembrie, Consiliul de Miniştri al Consiliului Europei adoptă ca emblemă steagul albastru cu 12 stele aurii.

1956

La data de 8 mai, Paul-Henri Spaak, ministrul Belgian al afacerilor externe, prezintă colegilor săi din CECO un raport asupra proiectului tratatelor comunitare privind crearea Comunităţii Economice Europene şi a Euratom.

Pe 26 iunie se deschid la Bruxelles negocierile de formulare a textelor instituţionale pentru Comunitatea Economică Europeană şi Euratom.

În Ungaria are loc revolta împotriva regimului impus de sovietici. În noiembrie, pe străzile Budapestei apar tancuri sovietice pentru a pune capăt protestelor.

1957

La data de 25 martie, “cei şase” semnează la Roma tratatele de înfiinţare a Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (Euratom). Ele sunt cunoscute sub numele de “Tratatele de la Roma”.


1958

Pe 1 ianuarie intră în vigoare tratatele de la Roma. Comunităţile CEE şi Euratom sunt înfiinţate în Bruxelles. Adunarea Parlamentară, stabilită în Luxemburg, precum şi Curtea de Justiţie, sunt comune tuturor celor trei comunităţi.

La 19 martie se desfăşoară la Strasbourg, în Franţa, sesiunea ce pune bazele Adunării Parlamentare Europene. Robert Schuman este ales preşedinte al Adunării. Această adunare o înlocuieşte pe cea a Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului.

La data de 15 aprilie, prima reglementare a Consiliului stabileşte ca limbi oficiale ale comunităţilor germana, franceza, italiana şi olandeza.

Pe 13 mai, deputaţii Adunării Parlamentare se aşează pentru prima dată pe grupuri politice şi nu pe naţionalităţi.

La 7 octombrie ia fiinţă în Luxemburg Curtea Europeană de Justiţie care înlocuieşte Curtea de Justiţie a CECO.

La 29 decembrie intră în vigoare Acordul Monetar European.

1959

La data de 1 ianuarie se pornesc primii paşi de abolire progresivă a taxelor vamale şi a cotelor în cadrul CEE.

La 7 ianuarie, Robert Schuman este reales preşedinte al Adunării Parlamentare.

Pe data de 8 iunie, Grecia aplică pentru asociere cu CEE.

Pe 31 iulie, Turcia aplică pentru asociere cu CEE.


1960

La 4 ianuarie este semnată la Stockholm, în Suedia, convenţia European Free Trade Association – EFTA (Asociaţia Europeană a Comerţului Liber) de către Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia, Elveţia şi Marea Britanie.

1961

La data de 31 iulie Irlanda aplică oficial pentru aderarea la Comunităţile Europene.

Pe 9 august Marea Britanie aplică oficial pentru aderarea la Comunităţile Europene.

În august, autorităţile comuniste din Germania de Est construiesc un zid ce traversează Berlinul, în scopul împiedicării cetăţenilor săi de a ajunge la o viaţă mai liberă în vest.

1962

La 30 aprilie Norvegia aplică oficial pentru aderare la Comunităţile Europene.

La 30 iulie Uniunea Europeană îşi demarează politica agricolă comună, conferind ţărilor control comun asupra producţiei alimentare. Uniunea Europeană îşi asigură suficiente alimente pentru nevoile sale iar fermierii câştigă foarte bine. Efectul colateral nedorit este supraproducţia, cu munţi de produse în exces. Din anii 1990, se acordă prioritate lichidării surplusurilor şi creşterii calităţii alimentelor.

Pe data de 1 noiembrie intră în vigoare acordul de asociere dintre Grecia şi Comunitatea Europeană.


1963

La data de 20 iulie Uniunea Europeană semnează primul său mare acord internaţional, prevăzând ajutorarea a 18 foste colonii din Africa. Uniunea Europeană devine cel mai mare furnizor mondial de asistenţă a dezvoltării pentru ţările sărace. Ajutorul său are la bază respectul drepturilor omului.

Pe 4 septembrie încetează din viaţă Robert Schuman.

1964

La 4 mai are loc deschiderea oficială a Rundei Kennedy de negocieri comerciale multilaterale sub egida Acordului General pentru Tarife şi Comerţ (GATT). Comunitatea ia parte la acest meeting.

Pe 18 septembrie Consiliul ajunge la un acord privind compoziţia Comisiei unice ce va avea în final nouă membri.

1965

Pe data de 8 aprilie este semnat la Bruxelles tratatul de unire a organelor executive ale celor trei comunităţi (CECO, CEE, Euratom). Acesta va intra în vigoare la 1 iulie 1967.

La data de 20 septembrie Comisia adresează o recomandare statelor membre. Ea solicită evitarea creării de noi obstacole în calea comerţului intracomunitar atunci când se adoptă legi şi reglementări de natură tehnică.

1966

La data de 1 ianuarie, CEE intră în cea de a treia şi ultima fază a tranziţiei la Piaţa Comună. Aceasta presupune înlocuirea votului unanim cu sistemul majoritar pentru multe din deciziile Consiliului.


Pe 20 ianuarie are loc la Bruxelles reuniunea anuală a instituţiilor europene. Dezbaterea se concentrează în principal asupra a două probleme instituţionale: cooperarea între Comisie şi Consiliu şi deciziile majoritare ale Consiliului.

1967

Pe 9 februarie, Consiliul de Miniştri decide armonizarea taxelor indirecte în cadrul Comunităţii, adoptarea sistemului taxei pe valoarea adăugată şi aprobarea primului program de politică economică pe termen mediu. Acesta defineşte şi stabileşte obiectivele politicii economice a Comunităţii pentru anii următori.

1968

În mai are loc revolta studenţilor şi a muncitorilor în Franţa. Proteste mai slabe ca intensitate se înregistrează şi în alte ţări europene. Între altele, se protestează împotriva războiului din Vietnam şi a armelor nucleare.

La data de 1 iulie intră în vigoare uniunea vamală. Taxele vamale rămase în comerţul intracomunitar sunt abolite cu 18 luni mai devreme faţă de prevederile Tratatului de la Roma şi este introdus Tariful Vamal Comun pentru înlocuirea taxelor vamale naţionale în comerţul cu restul lumii.

În august, tancurile sovietice intră în Praga pentru a zdrobi scurta izbucnire de democraţie în Cehoslovacia, 600 000 de trupe ocupând ţara. Cehii şi slovacii sunt neputincioşi.

1969

Decizia Stauder. La data de 12 noiembrie, Curtea Europeană de Justiţie pune pentru prima dată problema ca principiile generale ale legii comunitare să includă drepturile fundamentale ale individului.


1970

La 4 martie Comisia înaintează Consiliului un memorandum privind pregătirea unui plan în vederea realizării uniunii economice şi monetare.

1971

Pe data de 12 mai Consiliul introduce un sistem de sume compensatorii pentru comerţul cu produse agricole între statele membre în scopul menţinerii unităţii pieţei agricole comune.

1972

Pe 12 septembrie miniştrii finanţelor “celor şase” şi ai celor patru ţări aspirante la aderare se întâlnesc la Roma, în Italia. Ei convin că, în prima fază a uniunii economice şi monetare, este necesară realizarea unui Fond European al Cooperării Monetare.

1973

La data de 1 ianuarie, Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie intră în Comunităţile Europene.

Criza energetică determină statele membre să convină asupra introducerii unei politici comune în domeniul energiei.

Ca urmare a războiului arabo-israelian din octombrie 1973, naţiunile producătoare de petrol din Orientul Mijlociu impun substanţiale creşteri de preţuri şi îşi restricţionează vânzările către anumite ţări europene. Acest fapt creează probleme economice în cuprinsul întregii Uniuni Europene.


1974

La 1 ianuarie intră în vigoare acorduri între Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) şi Austria, Portugalia, Elveţia şi Suedia.

La 10 decembrie, liderii Uniunii Europene înfiinţează Fondul European de Dezvoltare Regională. Scopul acestuia este acela de a transfera bani de la regiunile bogate la cele sărace, de a îmbunătăţi drumurile şi comunicaţiile, de a atrage investiţii şi de a crea locuri de muncă.

Răsturnarea regimului Salazar în Portugalia pune capăt dictaturii de dreapta.

1975

La data de 12 iunie Grecia aplică oficial pentru aderarea la Comunităţile Europene.

În Spania, moartea generalului Franco pune capăt dictaturii de dreapta.

1976

Decizia Defrenne. Curtea Europeană de Justiţie susţine că principiul plăţii egale pentru femei şi bărbaţi este direct aplicabil.

1977

La 1 iulie are loc extensia Tarifului Vamal Comun asupra noilor state membre, adică: Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie.

La data de 28 iulie Spania aplică oficial pentru aderarea la Comunităţile Europene.


1978

La data de 9 noiembrie se desfăşoară la Bruxelles, în Belgia, cea de a Patra Conferinţă Tripartită cu participarea miniştrilor de finanţe, ai problemelor economice şi ai muncii, precum şi a reprezentanţilor celor două laturi ale industriei. Participanţii examinează propunerea Comisiei referitoare la o strategie de ansamblu vizând, în particular, stimularea creşterii economice, măsuri de readaptare structurală şi asigurarea unui rol mai mare al serviciilor în viitor.

Uciderea fostului prim ministru italian Aldo Moro în anul 1978 reprezintă unul din numeroasele acte de terorism conduse de grupurile extremiste ale anilor 1970. Printre victime se află avocaţi de marcă, oameni de afaceri, politicieni, 11 atleţi israelieni de la Jocurile Olimpice de la Munchen din 1972.

1979

Între 7 şi 10 iunie se ţin primele alegeri la Parlamentul European prin sufragiu universal direct.

În anii 1970 se intensifică lupta împotriva poluării. Uniunea Europeană adoptă legi pentru protecţia mediului, introducând pentru prima dată ideea că “cel care poluează plăteşte”.

1980

La data de 1 decembrie are loc în Luxemburg un Consiliu European. Acesta decide asupra ajutoarelor ce urmau să se acorde Italiei pentru reconstrucţia de după cutremur, asupra relaţiilor Est-Vest, asupra Orientului Mijlociu şi asupra ajutoarelor ce urmau să se acorde Poloniei.


1981

La 1 ianuarie Olanda preia preşedinţia Consiliului Comunităţilor Europene. Grecia devine cea de a zecea ţară membră a Comunităţii Europene. Ea a devenit eligibilă din momentul în care regimul său militar a fost răsturnat şi democraţia restaurată.

1982

La data de 3 decembrie are loc la Copenhaga, în Danemarca, un Consiliu European. El conturează câteva obiective prioritare în domeniile economic şi social şi confirmă angajarea sa politică în favoarea extinderii Comunităţii Europene.

1983

La 14 septembrie, deputatul European Altiero Spinelli prezintă Paralamantului European un proiect de tratat stabilind Uniunea Europeană.

1984

Computerele şi automatizarea schimbă viaţa şi munca oamenilor. La 28 februarie Uniunea Europeană adoptă programul “Esprit” – primul program finanţat de cercetare-dezvoltare.

La data de 3 decembrie are loc la Dublin, în Irlanda, un Consiliu European. Acesta decide întărirea Sistemului Monetar European (SME) şi acordarea unui rol mai important monedei ECU.

1985

La 14 iunie, Comisia trimite Consiliului European un Document Alb intitulat “Întregirea Pieţei Interne: Document Alb al Comisiei adresat Consiliului European”.


Se semnează la Schengen, în Luxemburg, Acordul Schengen de anulare a controalelor la frontieră de către Belgia, Germania, Franţa, Luxemburg şi Olanda.

1986

La data de 1 ianuarie, Spania şi Portugalia se alătură Comunităţilor Europene.

Cu toate că taxele vamale fuseseră eliminate încă din anul 1968, comerţul nu se desfăşoară cu adevărat liber la graniţele Uniunii Europene. Principalele obstacole le reprezentau deosebirile în reglementările naţionale. Actul Unic European (17 februarie) lansează un vast program pe 3 ani în vederea rezolvării acestor deficienţe. Actul conferă de asemenea mai multă forţă Parlamentului European şi întăreşte prerogativele Uniunii Europene în domeniul protecţiei mediului.

La 26 februarie se adoptă decizia Marshall. Curtea Europeană de Justiţie clarifică principiul egalităţii de tratament între femei şi bărbaţi, inclusiv politica concedierilor.

La 29 mai, steagul european adoptat de instituţiile comunitare este ridicat pentru prima dată în fruntea clădirii Berlaymont, pe fondul muzicii imnului european.

1987

La data de 25 martie se sărbătoreşte la Roma cea de a 30-a aniversare a semnării Tratatelor de la Roma.

Pe 14 aprilie guvernul turc aplică oficial pentru aderarea la Comunităţile Europene.

La 15 iunie, Uniunea Europeană lansează Programul Erasmus de finanţare a studenţilor ce doresc să studieze pe o perioadă de până la un an într-o universitate dintr-o altă ţară europeană.


Pe data de 12 septembrie, miniştrii economiei şi finanţelor adoptă unele măsuri de întărire a Sistemului Monetar European (SME), iar la 24 septembrie Consiliul stabileşte programul cadru privind cercetarea şi dezvoltarea tehnologică pe perioada 1987-1991.

1988

La data de 14 iunie are loc un Consiliu European la Hanovra, în Germania. Aici se discută despre pericolele ce ameninţă mediul înconjurător şi se desemnează un comitet care să se ocupe de uniunea monetară.

1989

La data de 13 martie este sărbătorită cea de a zecea aniversare a Sistemului Monetar European.

La 15 iunie sunt ţinute la Parlamentul European, pentru a treia oară, alegeri bazate pe sufragiul universal direct.

La 26 iunie are loc la Madrid, în Spania, un Consiliu European. Acesta formulează concluzii privind uniunea economică şi monetară, subliniază nevoia echilibrului dintre aspectele economice şi cele sociale ale pieţei unice şi confirmă că problemele legate de mediu reprezintă o prioritate.

La 17 iulie, Austria aplică oficial pentru aderarea la Comunitatea Europeană.

Anul 1989 marchează şi căderea zidului Berlinului, simbol al prăbuşirii comunismului în Europa Centrală şi de Est.

1990

La 9 mai se sărbătoreşte cea de a 40-a aniversare a Declaraţiei Schuman.


La 19 iunie se semnează Acordul Schengen privind eliminarea controalelor la graniţă de către ţările Benelux, Granţa şi Germania.

În iulie, Cipru şi Malta aplică oficial pentru aderarea la Comunităţile Europene.

La data de 3 octombrie are loc unificarea Germaniei, teritoriul fostei Germanii de Est devenind parte componentă a Uniunii Europene.

La 27 noiembrie Italia semnează Acordul Schengen.

1991

La data de 1 iulie, Suedia aplică oficial pentru aderare la Comunităţile Europene.

La 25 iulie se aprobă decizia Stoeckel. Curtea Europeană de Justiţie decretează că dispoziţiile legislaţiei franceze a muncii interzicând femeilor munca în timpul nopţii în sectorul industrial contravine egalităţii tratamentului între femei şi bărbaţi privind accesul la ocupare.

La data de 16 decembrie se semnează acorduri europene cu Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia.

În Balcani, Iugoslavia începe să se fărâmiţeze în 1991. Luptele se declanşează în Croaţia, apoi continuă în Bosnia şi Herţegovina, unde sârbii, croaţii şi musulmanii se confruntă într-un război civil sângeros.

1992

La data de 7 februarie se semnează la Maastricht Tratatul Uniunii Europene de către miniştrii finanţelor şi ai afacerilor externe ai ţărilor membre. Acesta constituie un eveniment major în cadrul Uniunii Europene, stabilind reguli precise privind viitoarea monedă unică, politica externă şi de securitate, precum şi cooperarea mai


strânsă în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne. Tratatul prevede înlocuirea oficială a denumirii de “Comunitate Europeană” cu cea de „Uniune Europeană”.

La 18 martie Finlanda aplică oficial pentru aderarea la Uniunea Europeană.

La 20 mai Elveţia aplică oficial pentru aderarea la Uniunea Europeană.

La 25 noiembrie Norvegia aplică oficial pentru aderarea la Uniunea Europeană.

1993

La data de 1 ianuarie, este stabilită Piaţa Unică şi cele patru libertăţi ale acesteia: libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, a forţei de muncă şi a banilor devine acum o realitate. Peste 200 de legi au fost emise din 1986 acoperind domeniile: politică fiscală, reglementarea mediului de afaceri, calificarea profesională şi alte bariere aflate în calea frontierelor deschise. Libera circulaţie a anumitor servicii este amânată.

La data de 10 octombrie, Consiliul emite o declaraţie prin care se marchează intrarea în vigoare a Tratatului Uniunii Europene, se confirmă că cea de a doua etapă a uniunii economice şi monetare va demara la 1 ianuarie 1994 şi se identifică câteva domenii de acţiune conjugată a Uniunii în cadrul politicii comune de securitate şi afaceri externe. Se adoptă de asemenea o decizie asupra locaţiei anumitor oficii şi agenţii comunitare.

1994

La data de 31 martie, Ungaria aplică oficial pentru aderarea la Uniunea Europeană.

La data de 5 aprilie, Polonia aplică oficial pentru aderarea la Uniunea Europeană.


La 25 iunie, sunt semnate documentele de aderare pentru Austria, Suedia, Finlanda şi Norvegia. Se semnează de asemenea un nou parteneriat şi acord de cooperare între Comunităţile Europene, statele membre şi Rusia.

1995

Austria, Finlanda şi Suedia devin membre ale Uniunii Europene.

La data de 26 martie intră în vigoare Acordul Schengen între belgia, Franţa, Germania, Luxemburg, Olanda, Portugalia şi Spania. Persoanele de orice naţionalitate pot călători în toate aceste ţări fără nici un control de paşapoarte la frontieră.

1996

La data de 19 decembrie, este semnat acordul Schengen de către Danemarca, Finlanda şi Suedia.

Oameni de ştiinţă din Scoţia reuşesc să cloneze o oaie dintr-o singură celulă a unei alte oi cu vârsta de 6 ani, o realizare remarcabilă în ingineria genetică. “Dolly” este o copie identică a “părintelui” său.

1997

La data de 2 iunie, Consiliul adoptă o reglementare prin care se înfiinţează Centrul European de Monitorizare a Rasismului şi Xenofobiei.

La 17 iunie este semnat Tratatul de la Amsterdam. Continuând realizările de la Maastricht, acesta formulează planuri de reformare a instituţiilor Uniunii Europene, de întărire a poziţiei Europei în lume şi de alocare a unei mai mari cantităţi de resurse pentru ocupare şi drepturile cetăţenilor.


La 13 decembrie, liderii Uniunii Europene convin să demareze procesul negocierilor cu 10 ţări aspirante la calitatea de membru din Europa Centrală şi de Est: Bulgaria, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia şi România. Insulele mediteraneene Cipru şi Malta sunt de asemenea incluse. În anul 2000, modificările Tratatului stabilite la Nisa vor deschide drumul lărgirii Uniunii prin reformarea regulilor de votare ale UE.

1998

La 29 aprilie se semnează la New York, în Statele Unite ale Americii, Protocolul Kyoto privind schimbările de climă.

1999

La data de 1 ianuarie se lansează oficial moneda euro. Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia şi Spania adoptă euro ca monedă oficială. Acestor ţări li se va alătura Grecia în anul 2001.

La data de 18 iunie are loc la Köln, în Germania, summit-ul G8. Conducătorii de stat sau guvern îşi definesc priorităţile în vederea înfruntării provocărilor secolului XXI, în special a fenomenului globalizării. Acestea includ implementarea unor politici macroeconomice adecvate şi a unor reforme structurale pentru promovarea dezvoltării durabile, rezolvarea problemelor ocupării şi ale asistenţei sociale. Alte priorităţi sunt reprezentate de: sprijinirea redresării economice a Rusiei; construirea unui sistem de comerţ internaţional profitabil pentru toate ţările, bazat pe regulile Organizaţiei Mondiale a Comerţului – World Trade Organisation (WTO); lansarea unei noi runde de negocieri multilaterale şi lansarea unei iniţiative de reducere a datoriilor pentru ţările în curs de dezvoltare. Participanţii adoptă de asemenea o hotărâre privind problemele regionale, pronunţându-se în favoarea semnării Pactului de Stabilitate în Europa de Sud-Est şi reafirmându-şi sprijinul pentru prezenţa civilă internaţională şi cea de securitate internaţională în Kosovo.


2000

În perioada 7-9 decembrie se desfăşoară la Nisa, în Franţa, un Consiliu European. Consiliul se exprimă în favoarea existenţei Cartei Drepturilor Fundamentale, proclamată în comun de către Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European şi Comisia Europeană şi diseminată cât mai mult posibil în rândul cetăţenilor UE.

Consiliul salută paşii făcuţi în procesul negocierilor de aderare cu ţările candidate şi apreciază eforturile acestor ţări în vederea îndeplinirii condiţiilor de adoptare, implementare şi aplicare practică a acquis-ului comunitar; el salută progresele înregistrate de Turcia în implementarea strategiei de pre-aderare. Consiliul discută de asemenea despre securitatea europeană şi despre politica de apărare, aprobă Agenda Socială Europeană, abordează inovaţia şi cunoaşterea în Europa, coordonarea politicilor economice, protecţia şi sănătatea consumatorilor, securitatea maritimă, mediul înconjurător, serviciile de interes general, securitatea furnizării anumitor produse, libertatea, justiţia, cultura, problemele regiunilor extreme şi relaţiile externe. Concluziile Conferinţei Interguvernamentale poartă girul acordului politic al Tratatului de la Nisa.

2001

La data de 2 ianuarie, Grecia devine cel de al 12-lea membru al eurozonei.

La 26 februarie, în urma Consiliului European întrunit în decembrie 2000 la Nisa, în Franţa, se semnează un nou tratat conţinând amendamente la Tratatul Uniunii Europene şi la Tratatele de stabilire a Comunităţilor Europene (Tratatul de la Nisa).

La 20 iulie are loc la Genova, în Italia, un summit G7/G8. Participanţii discută următoarele probleme: sănătate, comerţ internaţional, lupta împotriva sărăciei, dezvoltare, datorie publică, mediu, igiena alimentară, problema Balcanilor şi a Orientului Mijlociu.


La data de 11 septembrie, are loc atacul cu avioane deturnate asupra Turnurilor Gemene din World Trade Centre, New York şi asupra clădirii Pentagonului din Washington. Terorismul internaţional devine o problemă majoră.

2002

La 1 ianuarie, monedele şi bancnotele euro intră în circulaţie în cele douăsprezece state membre participante la zona euro: Austria, Belgia, Finlanda, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia şi Spania.

2003

La data de 1 februarie intră în vigoare Tratatul de la Nisa.

Ca parte integrantă a politicii sale externe şi de securitate, UE întreprinde, la 31 martie, operaţiuni de menţinere a păcii în Balcani, mai întâi în fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, iar apoi în Bosnia şi Herţegovina. În ambele cazuri, forţele conduse de UE înlocuiesc unităţile NATO. Pe plan intern, Uniunea Europeană hotărăşte crearea, până în 2010, unei regiuni a libertăţii, securităţii şi dreptăţii pentru toţi cetăţenii săi.

2004

Este anul atacului terorist de la Madrid.

La data de 1 mai intră în vigoare Tratatul de Aderare şi are loc cel mai mare proces de extindere a Uniunii Europene, atât ca arie cât şi ca diversitate, cu 10 noi ţări. Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia şi Slovenia, reprezentând împreună peste 100 de milioane de cetăţeni, se alătură Uniunii Europene.

La 29 octombrie, cele 25 de ţări ale Uniunii Europene semnează un Tratat stabilind Constituţia Europeană. Acesta este menit să direcţioneze luarea democratică a deciziilor şi managementul într-o


Uniune Europeană formată din 25 sau mai multe ţări. Se creează de asemenea postul de Ministru European al Afacerilor Externe. Înainte de a intra în vigoare, Constituţia trebuie să fie ratificată de toate cele 25 de ţări.

2005

La 1 februarie intră în vigoare Acordul de Asociere dintre Uniunea Europeană şi Croaţia.

La 16 februarie intră în vigoare Protocolul Kyoto, un tratat internaţional având drept scop limitarea încălzirii globale şi reducerea emisiilor de gaze. Uniunea Europeană a fost în mod constant lidera eforturilor de atenuare a impactului schimbărilor climaterice. Statele Unite ale Americii nu sunt parte a protocolului.

La data de 20 februarie se desfăşoară în Spania un referendum asupra Constituţiei Europene.

În perioada 21-22 februarie, preşedintele american George W. Bush vizitează NATO şi UE. Este prima vizită a unui preşedinte al SUA în instituţiile europene.

La data de 7 martie se semnează un acord între Uniunea Europeană şi Republica Albania (Operaţiunea Althea).

La 13 aprilie, Parlamentul European îşi exprimă acordul privind intrarea României şi a Bulgariei în Uniunea Europeană. Aderările efective sunt programate a avea loc în anul 2007.

La 29 mai, francezii aleg să spună NU ratificării Tratatului Constituţional.

La data de 10 iulie, votanţii din Luxemburg se exprimă în favoarea ratificării Tratatului Constituţional.

La data de 3 octombrie se deschid negocierile de aderare la Uniunea Europeană cu Turcia şi Croaţia.


2006

La data de 1 ianuarie, Austria preia preşedinţia Consiliului Uniunii Europene.

La 10 martie, Uniunea Europeană semnează cu Rusia un document comun privind creşterea cooperării bilaterale în activităţile spaţiale.

La data de 1 iunie, Consiliul UE şi Parlamentul European desemnează 2007 ca „Anul european al oportunităţilor egale pentru toţi”.

La 1 iulie Finlanda preia preşedinţia Consiliului UE.

La 5 decembrie, Parlamentul Finlandez ratifică Tratatul Constituţional, crescând la 16 numărul ţărilor membre care l-au aprobat.

La data de 12 decembrie, membrii Parlamentului European aprobă candidaţii desemnaţi de România şi Bulgaria pentru posturile de comisari europeni.


Anexa 3.

Dezvoltarea instituţională a Comunităţilor şi Uniunii Europene

1950INSTITUŢIE SEDIU

1952 Comisia Europeană3 Bruxelles1952 Consiliul Uniunii Europene4 Bruxelles1952 Curtea Europeană de Justiţie5 Luxemburg1952 Parlamentul European6 Strasbourg/

Bruxelles/Luxemburg

1952 Oficiul pentru Publicaţii Oficiale ale Comunităţilor Europene7

Luxemburg

1958 Banca Europeană de Investiţii Luxemburg1958 Comitetul Economic şi Social

European8Bruxelles

3 În 1952 a fost creată Înalta Autoritate a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), iar în 1958 au fost înfiinţate Comisia Comunităţii Economice Europene (CEE) şi Comisia Comunităţii Europene a Energiei Atomice (Euratom). În 1965 cele trei instituţii au fuzionat şi constituit o comisie unică, Comisia Comunităţilor Europene (Comisia Europeană).4 În 1952 a fost creat Consiliul de Miniştri al CECO, iar în 1958 au fost înfiinţate Consilii de Miniştri pentru CEE şi Euratom. În 1965 cele trei Consilii au fuzionat sub numele de Consiliul Comunităţilor Europene, iar din 1992 instituţia se numeşte Consiliul Uniunii Europene.5 În 1952 a fost înfiinţată Curtea de Justiţie a CECO care, după crearea celorlalte două Comunităţi, a acţionat şi pentru acestea sub numele de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (cunoscută mai ales după 1992 drept Curtea Europeană de Justiţie).6 În 1952 a fost creată Adunarea Parlamentară a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, redenumită în 1958, după crearea CEE şi Euratom, Adunarea Parlamentară Comună şi, în 1962, Parlamentul European.7 A devenit o instituţie independentăabia în anul 1969.8 Până în 2002 s-a numit Comitetul Economic şi Social.


19701974 Consiliul European9

1975 Centrul European pentru Dezvoltarea Formării Profesionale (Cedefop)

Salonic/Bruxelles

1975 Fundaţia Europeană pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor de Viaţă şi Muncă (Eurofound)

Dublin

1977 Curtea de Conturi Luxemburg/Bruxelles

19801989 Tribunalul de Primă Instanţă Luxemburg

19901990 Agenţia Europeană a Mediului

(EEA)Copenhaga

1994 Comitetul Regiunilor Bruxelles1994 Centrul de Traduceri pentru

Instituţiile Uniunii Europene (CdT)

Luxemburg

1994 Oficiul pentru Armonizare în Piaţa Internă (OHIM)

Alicante

1995 Agenţia Europeană pentru Evaluarea Medicamentelor (EMEA)

Londra

1995 Agenţia Europeană pentru Securitate şi Sănătate în Muncă (OSHA)

Bilbao

1995 Fundaţia Europeană pentru Formare Profesională (ETF)

Torino

1995 Mediatorul European Strasbourg1995 Observatorul European pentru

Droguri şi Toxicomanie (OEDT)Lisabona

1995 Oficiul Comunitar pentru Angers

9 Se reuneşte de obicei într-un oraş din statul care deţine preşedinţia Consilului Uniunii Europene.


Varietăţi Vegetale (CVPO)

1998 Banca Centrală Europeană Frankfurt am Main1998 Centrul European de Monitorizare

a Rasismului şi Xenofobiei (EUMC)

Viena

1999 Agenţia Europeană pentru Reconstrucţie (EAR)

Salonic

1999 Europol Haga

20002000 Colegiul European de Poliţie Hampshire2001 Responsabilul European pentru

Protecţia DatelorBruxelles

2001 Institutul European pentru Studii de Securitate (ISS)

Paris

2002 Agenţia Europeană pentru Siguranţă Aeriană (EASA)

Köln

2002 Agenţia Europeană pentru Siguranţă Maritimă

Bruxelles

2002 Autoritatea Europeană pentru Securitate Alimentară (EFSA)

Parma/Bruxelles

2002 Centrul European pentru Observaţii prin Satelit (EUSC)

Torrejon de Ardoz

2002 Eurojust Haga2002 Oficiul European pentru Selecţia

Personalului (OESP)Bruxelles

2004 Tribunalul Funcţiei Publice a Uniunii Europene

Luxemburg

2004 Agenţia Europeană de Securitate (EDA)

Bruxelles

2004 Agenţia Europeană pentru Securitatea Reţelelor şi a Informaţiei (ENISA)

Heraklion

2004 Agenţia Feroviară Europeană (AFE)

Lille/Valenciennes

2004 Centrul European pentru Prevenirea şi Controlul Epidemiilor (ECDC)

Solna


2004 Autoritatea de Monitorizare a Sistemului European de Navigare Globală prin Satelit

Bruxelles(temporar)

2005 Agenţia Europeană pentru Gestionarea Cooperării Operaţionale la Frontierele Externe (Frontex)

Varşovia

Instituţiile marcate aldin sunt cele mai importante instituţii de decizie, control şi consultare ale UE. Data din dreptul fiecărei instituţii reprezintă anul înfiinţării.Sursa: Enciclopedia Uniunii Europene, Ediţia a II-a, Editura Meronia, Bucureşti, 2006, pp. 387-389.

Istoria Constructiei Europene

Documents

Transcript of Istoria Constructiei Europene