MINISTERUL EDUCAŢIEI SI TINERETULUIAL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVAFacultatea Economie şi Informatică

Contabilitate

REFERAT

Bugetul Uniunii Europene

Elaborat :

Conducător ştiinţific:

Chişinău 2014

1

Cuprins

Capitolul 1. Bugetul Uniunii Europene

1.1. Fundamente generale privind bugetul comunitar

1.2. Principiile bugetului comunitar

Capitolul 2. Conţinutul şi structura bugetului Uniunii Europene

2.1. Veniturile Uniunii Europene

2.2. Cheltuielile Uniunii Europene

Capitolul 3. Evoluţia bugetului Uniunii Europene

Capitolul 4. Bugetul Uniunii Europene pentru 2010

Concluzii

2

Bugetul Uniunii Europene

Bugetul Uniunii Europene reprezintă ansamblul resurselor financiare de

care aceasta dispune anual pentru îndeplinirea de către instituţiile comunitare

a obiectivelor şi activităţilor comunitare stabilite în prezent prin Tratatul de

la Amsterdam, în funcţie de acesta putând fi observate în fiecare an

priorităţile şi orientările politice.

Capitolul 1. Bugetul Uniunii Europene

1.1 Fundamente generale privind bugetul comunitar

Pentru acoperirea bugetului UE, astfel statele membre sunt dispuse

să transfere o parte din atributele naţionale în materie de percepere a

impozitelor şi taxelor, după cum ponderea unei categorii de cheltuieli sau

alteia în totalul bugetului UE care poate fi considerată o dimensiune a

intervenţiei UE asupra economiilor şi politicilor naţionale.

Instituit prin Tratatul de la Roma, care afirma cu claritate principiul

solidarităţii financiare, bugetul comunitar avea la origine o dimensiune

redusă, principalele sale cheltuieli fiind destinate politicii agricole comune.

Finanţarea acestui buget se facea, la începuturile construcţiei europene, din

două resurse proprii: taxele la importurile de produse agricole din spaţiul

extra-comunitar şi din taxe la importurile de produse manufacturate din afara

Comunităţii Europene, iar sumele obţinute erau suficiente pentru acoperirea

necesităţilor de finanţare comună.

La sfârşitul anilor 1970 au apărut primele tensiuni între membrii

CEE, cu privire la repartizarea bugetului comun, generate de trei factori:

1. liberalizarea schimburilor comerciale internaţionale, care au dus la

reducerea taxelor vamale;

3

2. apariţia excedentelor în producţia agricolă europeană şi, implicit,

reducerea importurilor de produse agricole, deci diminuarea

prelevărilor la bugetul comunitar;

3. prima extindere a CEE, cu aderarea Danemarcei, Irlandei şi Mării

Britanice – ultima având atunci o agricultură mai modestă dar fiind

un importator important de produse agricole (în principal din

Australia şi Noua Zeelandă), ceea ce făcea ca prelevările de taxe din

importurile agricole britanice să fie mai mari decât cele de la ceilalţi

parteneri europeni, fără însă ca Marea Britanie să beneficieze la

acelaşi nivel de alocări din bugetul comunitar.

Pentru a înlocui insuficienţa resurselor proprii tradiţionale, şi anume,

taxele vamale şi prelevările la importurile agricole, la sfârşitul anilor ’70 au

fost create alte două surse de finanţare europeană: prelevări din TVA şi

contribuţii din PIB-ul naţional al fiecărui stat membru. Însă, la sfârşitul

anilor ’80 contribuţia din PIB crescut sensibil şi reprezintă astăzi aproape

trei sferturi din reţeta bugetului european. La nivelul anului 2002, proporţia

acestor contribuţii naţionale şi redistribuirea bugetului UE-15 se prezentau în

felul următor: Germania – 22%; Franţa – 18%; Italia – 15%; Marea Britanie

- 13%; Spania – 8%, Olanda – 6%, Belgia – 4%; restul 14% era repartizat

între ceilalţi 8 membri ai UE. Principalii beneficiari de finanţări de la

bugetul comunitar: Spania – 22%; Franţa – 16%; Germania – 16%; Italia –

11%; Marea Britanie – 8%; Grecia – 6%; Belgia – 3%; Olanda – 2%, iar

restul de 16% era repartizat între celelalte 7 state membre, diferanţa între

cele două procente pentru fiecare ţară arată care sunt principalii contributori

neţi: Germania, Marea Britanie, Italia, Olanda şi Franţa. În contextul şocului

petrolier din anii ’80, guvernul conservator britanic a decis să adopte o

politică de restabilire a echilibrului bugetar prin reducerea contribuţiei sale

4

la bugetul European. Pentru prima dată, un stat membru al Comunităţii

Europene punea deschis în discuţie principiul solidarităţii financiare şi îşi

calcula propria contribuţie netă, iar premierul Margaret Tchatcher a cerut

banii să-i fie înapoiaţi, ameninţând că dacă nu va obţine satisfacţie va

paraliza funcţionarea Comunităţii, deoarece la acea vreme domina regula

votului cu unanimitate. Pentru a evita criza, Consiliul European de la

Fontainebleau (1984) a acceptat ca o parte din contizaţia britanică la bugetul

comunitar să fie returnată, iar principalii contributori la această restituţie

financiară erau atunci Franţa şi Germania.

Finanţarea prin contribuţii naţionale din TVA si PIB constituie astǎzi

cele mai importante surse la reţeta bugetului comunitar. Contribuţia PIB a

reprezentat în anul 2005 peste 70% din totalul veniturilor la bugetul UE, se

calculează astfel : în fiecare an se stabilesc reţetele de venituri şi cheltuieli

ale Uniunii, iar soldul rǎmas de acoperit dupǎ calcularea veniturilor din

celelalte trei resurse (taxe vamale, prelevǎri agricole şi TVA) se împarte

între toate statele membre sub forma unui procent unic din PIB.

Contribuţiile din PIB sunt înscrise în proiectele de bugete naţionale

votate de cǎtre parlamentele fiecarui stat membru şi vǎrsate apoi de guverne

la bugetul UE. De remarcat cǎ, în ultimii ani, guvernele au supraestimat în

mod constant vǎrsǎmintele pe care anunţau cǎ le fac la bugetul comunitar, în

timp ce Comisia Europeanǎ a fǎcut eforturi pentru situarea cheltuielilor sub

valoarea creditelor prevǎzute, pentru a da imaginea unui bun gestionar al

banului public. În aceste condiţii, un procent mergând pânǎ la 10% din

contribuţiile naţionale alocate UE au fost returnate în fiecare an către

bugetele naţionale.

O altǎ precizare importantǎ se referǎ la faptul cǎ, tot în ultimii ani,

calculul contribuţiilor naţionale la bugetul UE nu se mai face raportat la PIB

5

ci la VNB (venitul naţional brut). Aceasta pentru cǎ, în cazul economiilor

foarte deschise, PIB şi VNB pot sǎ difere sensibil (este, de exemplu, cazul

Luxemburgului sau al Irlandei, al cǎror PIB/locuitor este net superior mediei

comunitare, în timp ce VNB-ul se situeazǎ la nivelul mediei UE, intervalul

fiind datorat veniturilor vǎrsate rezidenţilor din state non-comunitare).

Plafonul maxim al resurselor totale ale bugetului european a fost

stabilit în 1988 (« Pachetul Delors I »), pentru a limita creşterea consideratǎ

excesivǎ a acestuia, fiind fixat la 1,27% din PIB, ceea ce corespunde unui

nivel de 1,25% din VNB.

Începând cu anul 1988, bugetul anual al UE este stabilit în cadrul

unui plan financiar (programare financiară) pe termen mediu, numit

perspectivă financiară, desemnând suma anuală maxim posibil de cheltuit,

pentru o perioadă de şapte ani şi conferind o bază legală pentru bugetele

anuale, scopul fiind facilitarea adoptării anuale a bugetului, oferind garanţia

continuării asigurării finanţării pentru proiectele multi-anuale. Convenită

într-o primă fază în cadrul unui Consiliu European, perspectiva financiară

este adoptată în comun de Parlamentul European şi Consiliul UE.

Pentru perspectiva financiară 2007-2013 discuţiile au început încă

din timpul preşedenţiei luxemburgheze a UE (ianuarie-iunie 2005), dar din

cauza divergenţelor dintre ţări s-a reuşit conturarea sa, cu dificultate, abia în

Consiliul European de la Bruxelles din 14-15 decembrie 2005, sub

preşedenţia britanică.

Perspectiva financiară 2007-2013 aduce o nouă abordare atât în ceea

ce priveşte ponderea cheltuielilor în ansamblu, cât şi priorităţile, fiind

6

sugestivă formula sub care a fost lansat: „Prosperitate, solidaritate şi

securitate în Europa şi dincolo”1.

1.2. Principiile bugetului comunitar

Un rol foarte important în elaborarea şi executarea bugetului

comunitar îl au următoarele principii:

Anualitatea;

Unitatea;

Neafectării venituilor bugetare;

Universalitatea;

Publicităţii bugetului;

Echilibrul;

Specializarea bugetară.

Principiul anualităţii semnifică dependenţa operaţiilor de către un

exerciţiu anual capabil să faciliteze controlul activităţii executivului

comunitar, fiind uneori şi acţiuni plurianuale. În acest caz se face apel la

noţiune credite disociate, care se descompun în2:

o Credite de angajament; acestea acoperă, în timpul exerciţiului

financiar în curs, costul total al obligaţiilor juridice contractate

pentru acţiuni a căror realizare se întinde pe o perioadă mai

mare de un exerciţiu.

o Credite de plăţi; care acoperă până la concurenţa nivelului

înscris în buget, cheltuielile care derivă din execuţia

aranjamentelor contractate în cursul acelui exerciţiu sau al unui

1 Ovidiu Stoica - Mecanisme şi instituţii ale Uniunii Europene – Suport de curs, Universitatea “Al. I. Cuza”, Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor, Iaşi, anul 2009-2010, capitolul 6, p. 17 2 Gabriela Drăgan, Uniunea europeană între federalism şi interguvernalism. Politici comune ale UE- supor curs -.

7

exerciţiu anterior, ele făcând obiectul unor autorizări bugetare

anuale.

Abaterile de la principiul anualităţii sunt posibile prin sistemul

reportărilor de credite. Pentru creditele dissociate, creditele neutilizate la

finele exerciţiului pentru care ele sunt înscrise sunt, care regulă generală

anulate, însă cu titlu excepţional, ele pot fi şi reportate. Pentru creditele ne-

disociate, există un report de drept în exerciţiul următor al creditelor care

corespund plăţilor restante datorate angajamentelor contractate între 1

ianuarie şi 31 decembrie.

Conform principiului unităţii, ansamblul încasărilor şi cheltuielilor

trebuie să se regăsească într-un singur document bugetar, pentru a asigura

astfel un control eficient al modului de utilizare a resurselor comunitare.

Procesele de adâncire şi lărgire a integrării europene au fost însoţite şi de

modificări, schimbări şi perfecţionări ale sistemelor bugetare în sensul

unificării instrumentelor bugetare. Dacă până în anul 1965 cele trei

comunităţi europene: CECO, EURATOM şi CEE dispuneau de propriile

bugete, după aceea, în urma fuzionării celor trei comunităţi au funcţionat doar

două instrumente bugetare: bugetul general şi bugetul operaţional CECO.

Principiul neafectării veniturilor bugetare se referă la

depersonalizarea acestora odată ajunse în bugetul UE fiind folosite pentru

acoperirea tuturor cheltuielilor bugetare. Semnificaţia particulară a acestui

principiu pentru bugetul comunitar ţine de tentaţia statelor membre de a

compara cheltuielile de care beneficiază cu contribuţiile vărsate, fiind în

acest context văzută ca o formă de solidaritate financiară între state.3

3 Ovidiu Stoica - Mecanisme şi instituţii ale Uniunii Europene – Suport de curs, Universitatea “Al. I. Cuza”, Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor, Iaşi, anul 2009-2010, capitolul 6, p. 6

8

Potrivit principiului universalităţii încasările bugetare reprezintă o

masă comună care serveşte finanţării tuturor cheltuielilor, fără deosebire.

Acest principiu are la bază două reguli, şi anume4:

Regula non-afectării – dispune ca încasările bugetare să nu fie

afectate de anumite cheltuieli precise, fiind admise excepţii de la

regulă pentru anumite programe de cercetare;

Regula non-contracţiei – arată că nu pot fi acceptate micşorări ale

încasărilor sau cheltuielilor, fiind admise numai excepţii de ordin

tehnic care să vizeze uşurarea procedurii.

Principiul publicităţii bugetului (numit uneori şi principul

transparenţei) se asigură prin publicarea bugetului UE în Jurnalul Oficial al

Comunităţilor Europene şi prin publicarea informaţiilor privind execuţia

bugetară.

Deşi nu este un principiu bugetar consacrat în literatura financiară, de

specialitate, pentru bugetul UE se vorbeşte, corelat cu principiile bugetare şi

despre unitatea de cont, întrucât bugetul comunitar a fost multă vreme

conceput într-o unitate de cont, încă dinainte de apariţia ECU.

Bugetul comunitar trebuie să respecte un principiu nou care nu se

regăseşte în statele europene: cel al echilibrului, adică încasările într-o

perioadă trebuie să fie egale cu cheltuielile aceleiaşi perioade. Este interzis

să se recurgă la un împrumut pentru a acoperi un deficit bugetar. Orice

cheltuială suplimentară neprevăzută care intervine în perioada execuţiei

bugetare trebuie să constituie obiectul unei rectificări, prin transferul de

credite de la un post la altul.

4 Gabriela Drăgan, Uniunea europeană între federalism şi interguvernalism. Politici comune ale UE- supor curs -.

9

În acest caz este posibil să apară în perioada execuţiei bugetare

diferenţe între venituri şi cheltuieli, înregistrându-se două situaţii: un excedent

bugetar, situaţie frecventă, excedentul fiind reportat în anul următor şi deficit

bugetar, situaţie excepţională ce necesită o rectificare bugetară prin transferuri

de la un post la altul. Având în vedere că, de regulă, bugetul general cunoaşte

excedente, se utilizează noţiunea de rezervă negativă, o valoare negativă care

este înscrisă în buget şi care va dispărea pe parcursul exerciţiului bugetar prin

viramente de la capitolele ce se vor dovedi excedentare.

Conform principiului specializării fiecare credit trebuie să aibă o

destinaţie şi un scop precis, iar încasările să fie urmărite pe surse pentru a

identifica eventualele nerealizări şi a preîntâmpina apariţia de deficit.

Capitolul 2. Conţinutul şi structura bugetului Uniunii Europene

Bugetul UE conform legii trebuie să fie echilibrat. Fiecare cheltuială

existentă în buget trebuie finanţată în fiecare an prin veniturile colectate de

la membrii UE sau economisiţi de-a lungul anilor.

2.1. Veniturile Uniunii Europene

Până în 1970, bugetul CEE era compus din cotribuţiile anuale ale

membrilor săi, însă o serie de tratate şi o decizie a Consiliului European au

10

stabilit bugetul actual bazat pe patru surse, şi anume: taxe vamale, impozite

pe produse agricole, o parte a TVA colectată de la membri şi PIB a

membrilor. Conform tratatelor UE , Uniunea este deţinătoarea a acestor

venituri – cunoscute în limbajul UE ca fiind ,,resurse proprii”5.

Există patru tipuri principale de resurse proprii ale UE, iar două dintre

acele resurse sunt folosite de mult timp, fiind considerate la începuturile UE

suficiente pentru a finanţa toate cheltuielile. Aceste resurse tradiţionale sunt:

veniturile din impozite provenite din tariful extern comun. Deşi în

interiorul UE comerţul este liber de orice taxe, acestea sunt impuse

importurilor din state care nu sunt membre ale UE, aceşti bani

revenind UE mai mult decât oricărei ţări.

,,colectări agricole” - impozite asupra produselor agricole importate

din statele care nu sunt membre. De-a lungul timpului, nivelul

acestor tarife a fluctuat larg în funcţie de condiţiile pieţei.

Importanţa acestor două surse de venit a scăzut de-a lungul timpului,

astfel încât ele nu mai sunt surse principale. Reducerea importanţei acestora

s-a produs odată cu diminuarea progresivă a tarifului extern comun în

interiorul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC) în cursul rundelor

OMC (de exemplu Runda Uruguay din 1986-1994). Mai mult decât atât,

extinderea UE şi semnarea acordurilor de liber schimb cu ţări care nu erau

membre au dus la eliminarea taxelor pe o foarte mare parte din importuri.

Nivelul taxelor pe produse agricole s-a redus în contextul reformei PAC, iar

majoritatea banilor sunt furnizaţi de cea de-a treia şi a patra ,,resursă

proprie” de finanţare. Ele sunt:

,,resursa TVA”. Ca de obicei, atunci când este vorba de probleme

fiscale, realitatea este mult mai complexă, dar cea mai adecvată

5 Richard Baldwin, Economia integrării europene, Ed. Economică, B., 2006

11

cotă ar fi 1%TVA, însă importanţa acesteia se află în declin. (Ex:

1% în 1979, 1,4% în 1986, 0,75% în 2002, 0,5% în 2004.);

Impozitul bazat pe PIB al statelor membre, fixată în fiecare an şi

are rolul de a acoperi nivelul total al cheltuielilor înscrise în cadrul

unui exerciţiu bugetar. Această resursă a căpătat o mare importanţă

în cadrul bugetului comunitar încât, în anul 2000, spre exemplu,

ajunsese să reprezinte 48,3% din veniturile bugetare.

Bugetul primeşte şi alte venituri, precum impozitele pe salarii plătite

de către personalul UE, contribuţii din partea ţărilor din afara UE pentru

anumite programe ale UE şi amenzi plătite de către companiile care încalcă

condiţiile de concurenţă sau alte legi.

2.2. Cheltuielile Uniunii Europene

În ce privesc cheltuielile UE, acestea sunt limitate prin tratate, iar

bugetul Uniunii nu trebuie să fie în deficit, ceea ce înseamnă că încasările

trebuie să acopere întregul cost al diferitelor activităţi.

Suma de bani ce poate fi pusă la dispoziţia Uniunii este limitată

printr-un acord al statelor membre şi al parlamentelor. În momentul de faţă,

plafonul este fixat la 1,24% din venitul naţional brut al UE pentru plăţile

efectuate de la bugetul Uniunii, astfel încât în termini comparative,

aproximativ 45% din venitul naţional brut al Uniunii este alocat cheltuielilor

publice naţionale, regionale şi locale în statele membre.

Cheltuielile Uniunii sunt limitate de asemenea şi printr-un acord

multianul încheiat între membrii Parlamentului European, ai Consiliului de

Miniştri şi ai Comisiei Europene, acesta conţinând un cadru finaciar

multianual. Cele mai recente acoperă planuri ale cheltuielilor pentru

perioade de şapte ani, din 2000 până în 2006 şi din 2007 până în 2013. În

12

actualul buget european, valabil până în 2013, procentul cheltuielilor alocate

agriculturii a scăzut la 32%. Perioada 2007-2013 reprezintă prima

planificare multianuală, în care state precum Franţa, unde agricultura

reprezintă o parte substanţială din economie şi, deci, beneficiază mult de

prevederile politicii agricole comune (PAC), au fost de acord să micşoreze

semnificativ procentul alocat cheltuielilor agricole tradiţionale. Aceasta

permite sa le fie acordate fonduri unor politici noi, precum creşterea

competitivităţii economice, crearea de noi locuri de muncă sau acţiunilor

externe ale UE, politici cărora înainte de 2007 li se acordau până la 10% din

bugetul anului respectiv. Astfel, până în 2013, cheltuielile pentru dezvoltarea

economică şi creşterea competitivităţii vor creşte până la 26% din bugetul

UE.

Sursa : http://ec.europa.eu/budget/reform/issues/article_5957_ro.htm

În procesul de luare a deciziilor cu privire la cheltuielile bugetului

Uniunii, se foloseşte gruparea cheltuielilor pe programele şi acţiunile UE

prin a căror aplicare se realizează obiectivele şi politicile UE.

13

Cheltuielile din bugetul general, sunt structurate şi ordonate pe şase

secţiuni: Parlamentul European - I, Consiliul - II, Comisia - III, Curtea de

Justiţie - IV, Curtea de Conturi - V, Comitetul Economic şi Social şi

Comitetul Regiunilor - VI.

Plăţile făcute la secţiunile I,II,IV,V şi VI se numesc plăţi (credite,

cheltuielile) de funcţionare, adică administrative, pe când cele de la

secţiunea a IlI-a, Comisia Europeană, sunt grupate în două categorii: credite

(plăţi, cheltuieli) de funcţionare şi au menirea să acopere Cheltuielile

Comisiei cu personalul, clădirile, materialele, publicaţiile, sistemul informatic,

misiuni specifice, pensiile funcţionarilor etc, şi credite operaţionale.

Creditele operaţionale gestionate de Comisia Europeană au

următoarele destinaţii:

1. finanţarea agriculturii în cadrul FEOGA, secţiunea garantare;

2. finanţarea acţiunilor structurale: Fondul European de dezvoltare

Regională (FEDR), Fondul Social European (FSE), FEOGA - Secţiunea

Orientare; Fondul de Coeziune, Instrumentul Financiar de Orientare a

Pescuitului (IFOP);

3. acoperirea cheltuielilor din domeniul educaţiei (programul

Socrates), formării profesionale (programul Leonardo), audiovizualului

(programul media), culturii, comunicaţii, relaţii sociale, sănătăţii publice;

4. acoperirea cheltuielilor alocate pentru energie;

4. acoperirea cheltuielilor alocate pentru ameliorarea funcţionării pieţei

interne;

5. finanţarea programelor de cercetare şi dezvoltare tehnologică;

6. finanţarea cheltuielilor legate de diverse acţiuni de cooperare

economică şi financiară cu ţări terţe;

14

7. acoperirea cheltuielilor generate de acţiunile în cadrul politicii

externe şi de securitate comună;

9. garanţii şi rezerve (credite neutilizabile în momentul votării

bugetului) ce vor fi folosite pe parcursul exerciţiului bugetar.

Principalele trei categorii de cheltuieli ale bugetului comunitar sunt:

Agricultura;

Regiuni sărace;

Alte cheltuieli.

Agricultura primeşte până la jumătate din buget, regiunile sărace, o

treime, iar ce a mai rămas se împarte între diferite nevoi. În ce priveşte

domeniul ,,alte cheltuieli” acesta poate fi împărţit astfel6:

Alte politici interne (7% din buget), de exemplu: transport

transeuropean, reţele de energie şi telecomunicaţii, instruirea şi

mobilitatea studenţilor, mediu, cultură, informaţii şi comunicare.

Acţiuni externe (5% din buget). Aceşti bani sunt cheltuiţi în principal

pe ajutoare umanitare, hrană şi asistarea dezvoltării în ţările care nu

sunt membre, din toată lumea. Sume mici sunt cheltuite pentru

iniţiativele europene pentru democraţie şi drepturile omului, în toată

lumea, acordurile internaţionale privind pescuitul şi politica externă şi

de securitate comună.

Administraţie (5% din buget). Aici intră costurile de funcţionare a

Comisiei Europene, a Curţii Europene de Justiţie şi a tuturor celorlalte

instituţii ale UE.

6 Richard Baldwin, Economia integrării europene, Ed. Economică, B., 2006

15

Sprijin de preaderare (3% din buget). UE a cheltuit aceşti bani spre

modernizarea agriculturii, înfiinţarea structurilor de transport şi mediu

şi îmbunătăţirea administraţiei publice.

Priorităţile şi nivelul cheltuielilor UE s-au schimbat în mod dramatic

de-a lungul timpului, din 1958 şi până astăzi.

Cheltuielile UE erau neglijate până la sfârşitul anilor ’60, fiind de

aproximativ 10 euro/persoană. Acest lucru s-a schimbat rapid începând cu

1960, în momentul în care costurile politicii agricole comune au crescut

rapid; începând cu 1980, au crescut şi costurile pentru politica de coeziune.

De la începutul anilor ’70 şi până la începutul anilor ’90, bugetul a crescut

constant ca o fracţiune a PIB al UE, începând cu 8/10 din 1% şi ajungând

până la 1,2 în 1993. De la extinderea din 1994, bugetul, ca pondere în PIB, a

ramas stabil la 1%. În conformitate cu planul de cheltuieli pe termen lung –

cunoscut sub numele de Perspectiva financiară, - cheltuielile UE ating

apogeul în 2003, apoi scad gradual până la sfârşitul planului pe 2006.

Până în 1965, bugetul era cheltuit mai ales pentru administrare,

aceasta fiind reprezentând perioada în care au fost înfiinţate majoritatea

instituţiilor şi a fost realizată uniunea vamală. Cheltuielile PAC au început în

1965 şi, în curând, au dominat bugetul. Vreme de aproape 10 ani, agricultura

a primit 80% sau chiar mai mult din bugetul total;

în 1970 atingând apogeul, priminând 92% din buget.

Începând cu data primei extinderi, în 1973, cheltuielile pentru

coeziune au început să crească în importanţă, scăzând cele pentru

agricultură. Suma celor douâ mari cheltuieli remarcabil a rămas constantă

până în 2000, fiind cuprinsă între 80 şi 85% din bugetul total.

16

Capitolul 3. Evoluţia bugetului Uniunii Europene

Analiza atentă a ceea ce primeşte şi ceea ce cheltuieşte UE poate

spune foarte mult despre priorităţile, dar şi despre conflictele care au jalonat

evoluţia procesului de integrare europeană. De-a lungul existenţei UE,

controversele pe probleme bugetare au reprezentat o constantă, chiar dacă

natura lor a fost diferită: de la dezbateri pe tema resurselor financiare proprii

ale CEE sau a dezechilibrelor bugetare, la rivalităţi între instituţiile

comunitare (Comisie, Consiliu, Parlament).

1952 – 1975: Unificarea instrumentelor si resurselor proprii

Cele trei comunităţi europene: CECO - 1951 şi EURATOM-1957,

dispuneau de bugete, proprii, iar după fuziunea lor în anul 1965 au mai rămas

doar două instrumente bugetare: bugetul general şi bugetul operaţional CECO

până în anul 2002, când Tratatul CECO a devenit neoperaţional, Comisia

asigurând condiţiile ca aceste fonduri să aibă o existenţă distinctă. Aceasta

înseamnă că încasările ce provin din gestiunea patrimoniului CECO vor

reprezenta încasări la bugetul general şi vor fi utilizate pentru finanţarea

cercetărilor în domeniile cărbunelui şi oţelului.

1975 – 1988: Căutarea unui echilibru instituţional

În prezent, puterea bugetară este împărţită între Parlament şi Consiliu.

Parlamentul are putere de decizie în ceea ce priveşte cheltuielile bugetare

ne obligatorii, poate respinge bugetul şi accepta modul de execuţie al

acestuia.

17

Situaţia a fost cu totul alta în deceniile 8 şi 9 ale secolului XX.

Parlamentul fiind ales prin sufragiu universal, şi-a asumat responsabilitate mai

mare în domeniul bugetar, fapt ce a determinat apariţia şi instaurarea unei

tensiuni politice între Parlament şi Consiliu, concretizată în: întârzieri în

adoptarea bugetului, respingerea bugetului de către Parlament, recurgerea la

arbitrajele Curţii de Justiţie etc. Neînţelegeri au apărut şi ca urmare a faptului

că nu au fost corect stabilite câmpurile de acţiune ale puterii legislative şi

puterii bugetare.

Clarificări şi modificări importante în planul sistemului financiar şi

bugetar au avut loc după cel de-al treilea val al integrării, 1986 (Spania şi

Portugalia) şi adoptarea Actului Unic.

1988 – 1993: Un nou élan - ,,pachetul Delors I”

În 1986, aderarea Spaniei şi a Portugaliei şi încheierea Actului unic

au condus la un nou élan politic conferit Comunităţii, Comisia propunând o

reformă în profunzime a sistemului financiar al Comunităţii în 1987.

Pachetul Delors I acoperă perioada 1988 – 1993.

Acest pachet introduce perspective financiare drept cadru financiar

plurianual, inaugurat începând cu 1988, acesta introducând şi dublul plafon

al plăţilor:

Ansamblul plăţilor bugetului annual nu poate depăşi plafonul global

exprimat în procente din PNB al UE;

Fiecare categorie de plăţi este plafonată la o sumă fixă pentru fiecare

an şi exprimată în credite pentru angajamente.

Categoria de resurse proprii, bazată pe PNB a Statelor membre, este

complementară altor trei resurse proprii, ea vizând să acopere ecartul dintre

18

acestea si plafonul total al resurselor proprii. Pentru perioada 1988 – 1993,

plafonul total al resurselor proprii a fost fixat la 1,20% din PNB.

Plăţile agricole sunt gestionate prin introducerea liniei directoare

agricole, plafonul rubricii agricultură până la perspectivele financiare.

O rată maximală de creştere a plăţilor neobligatorii este intrrodusă,

plăţi asupra cărora Parlamentul dispune de ultimul cuvânt.

1993 – 1999: Consolidarea - ,,pachetul Delors II”

,,Pachetul Delors II” a condus la o evoluţie ordonată a plăţilor

precum şi la o ameliorare a producerii şi a gestiunii financiare. Consiliul

European de la Edinburg din decembrie 1992 a aprobat perspectivele

financiare ale ,,pachetului Delors II” pentru perioada 1993 – 1999. Plafonul

resurselor proprii a fost fixat la 1,27% din PNB al statelor membre. Acest

pachet vizează consolidarea reformei din 1988 şi susţine punerea în operă a

tratatului de la Maastricht. În special el a:

Modificat structura resurselor proprii consolidând ,,a patra resursă”

bazată pe PNB;

Selecţionat două mari priorităţi, acţiunile structurale şi acţiunile

exterioare;

Condus la o reînnoire a acordului interinstituţional asupra disciplinei

bugetare şi ameliorarea procedurii bugetare.

Bugetele în curs şi din viitor

2000 – 2006: Reuniunea de la Berlin - ,,AGENDA”

În martie 1999, Consiliul European de la Berlin a adoptat ,,Agenda

2000”, având ca obiective principale consolidarea politicilor comunitare şi

dotarea UE cu un cadru financiar - ,,perspectivele financiare” – pentru

perioada 2000 – 2006. Ea a permis lărgirea UE, respectând un cadru

financiar riguros.

19

Stabilirea plăţilor a constituit preocuparea dominantă în cursul

negocierilor. Plăţile UE 15 fiind stabilizate în termini reali.

Plafonul resurselor proprii a fost menţinut la 1,27% din produsul

naţional brut, respectiv 1,24% din VNB al UE. Mijloacele suplimentare sunt

prevăzute în interiorul acestui plafon pentru a finanţa o Uniune lărgită la 25

de State membre, inclusiv sub forma ajutoarelor de preaderare.

Cum era cazul în perioadele de programare 1988 – 1992 şi 1993 –

1999, perspectivele financiare pentru 2000 – 2006 au fost formalizate într-un

acord interinstituţionalizat între Parlament, Consiliu şi Comisie: acordul din

6 mai 1999 asupra disciplinei bugetare. O adaptare financiară pentr perioada

2004 – 2006 a intrat în vigoare în cadrul primului exerciţiu bugetar vizat de

extinderea din 1 mai 2004.

2007 – 2013: noi provocări

Creşterea şi competitivitatea sunt în centrul viitorului cadru financiar

2007 – 2013. Un cadru financiar solid reprezintă garanţia unei capacităţi de a

răspunde unor noi provocări.

În iunie 2004, Comisia a prezentat primele sale propuneri de acţiune

pentru viitorul cadru financiar pentru perioada 2007 – 2013. Aceste

propuneri include o nouă structură a cheltuielilor, care corespund mai bine

noilor provocări şi priorităţi ale Uniunii:

1. Rubrica 1 (Creşterea durabilă), se divide în două componente

distincte dar legate între ele:

1a. Competitivitatea pentru creştere şi utilizare, ce reprezintă cheltuielile

consecrate cercetării şi inovării, educaţiei şi formării, reţelelor UE, pieţei

interne şi politicilor sale associate.

1b. Coeziunea pentru creştere şi utilizare, ce vizează susţinerea

convergenţei Statelor membre şi regiunilor celor mai puţin dezvoltate,

20

strategia UE pentru o dezvoltare durabilă în afara regiunilor cel mai puţin

prospere şi cooperarea interregională.

2. Rubrica 2 (Conservarea şi gestiunea resurselor naturale) include

politicile commune agricole şi pescuitul, dezvoltarea rurală şi măsurile de

mediu, în particular Natura 2000. Valoarea luată în consideraţie pentru

politica agricolă comună (PAC) reflectă acordul intervenit în cadrul

Consiliului European de la Bruxelles din octombrie 2002.

3. Noua rubrică 3 (Cetăţenie, liberatate, securitate şi justiţie) reflectă

importanţa crescută şi noile sarcini atribuite Uniunii în domeniile justiţie

şi afaceri interne, protecţia frontierelor, politica de imigrare şi de azil,

sănătate publică şi protecţia consumatorilor, cultură şi tinereţe, informare

şi dialog cu cetăţenii. Această rubrică contează de asemenea pe Fondul de

solidaritate şi de reacţie rapidă a Uniunii.

4. Rubrica 4 (UE în calitate de partener mondial) acoperă toate acţiunile

externe, inclusiv instrumentele de preaderare, integrarea Fondului

European de dezvoltare (FED) în bugetul Uniunii şi rezervele actuale

destinate ajutorului de urgenţă şi garantării creditelor.

5. Rubrica 5 (Administrare) cuprrinde cheltuielile pentru Comisie,

celelalte instituţii precum şi pensiile şi şcolile europene.

Cadrul propus include sumele de compensare legate de viitoarea

lărgire a Uniunii. În cadrul Consiliului European de la Bruxelles din 15 şi 16

decembrie 2005, şefii de Stat sau de govern au ajuns la o poziţie comună

asupra cadrului financiar – perspectivele financiare 2007 – 2013. Conform

acordului instituţional actual, Consilul, Parlamentul şi Comisia trebuie să-şi

dea împreună acordul pentru adoptarea perspectivelor financiare.

Negocierile în curs între instituţii pentru perioada 2007 – 2013

vizează nu numai perspectivele financiare, ci de asemenea:

21

O reînnoire a acordului interinstituţional asupra disciplinei bugetare şi

ameliorarea procedurii bugetare;

Trei pachete de propuneri legidlative specifice legate de viitorul cadru

financiar.

Primul pachet legislativ din iulie 2004 vizează propunerile în materie

de PAC, politica de coeziune, utilizare a forţei de muncă şi politica socială,

educaţie, formare şi transportul.

Al doilea pachet legislativ din septembrie 2004 vizează politicile

exterioare. În ultimul rând, Comisia a prezentat propuneri în favoarea

creşterii şi utilizării forţei de muncă în aprilie 2005, ex: un program cadru

pentru inovaţie şi competitivitate (PIC),sănătate publică şi cetăţenie,

libertate, securitate şi justiţie.

22

Capitolul 4. Bugetul Uniunii Europene pentru 2010

Bugetul UE pentru 2010 a fost adoptat de Parlamentul European la

sfârşitul anului trecut. Acesta este de 141,4 miliarde de euro (în

angajamente) şi 122,9 miliarde de euro (în plăţi.

Principala provocare a bugetului de anul acesta a fost găsirea

finanţărilor pentru planul de redresare economică, care va costa 2,4 miliarde

de euro.

Bugetul pe anul 2010 este ultimul adoptat conform Tratatului de la

Nisa. Conform noului Tratat de la Lisabona, Parlamentul European va

decide, împreună cu miniştrii UE, asupra tuturor cheltuielilor, din 2011 fiind

anulată diferenţa între cheltuielile „obligatorii” (agricultură şi acorduri

internaţionale) şi cele „neobligatorii”. În plus, Tratatul de la Lisabona

simplifică procedura bugetară şi introduce caracterul obligatoriu.

În principiu, Consiliul şi Parlamentul hotărăsc, împreună, în fiecare

an, bugetul european. Pentru a evita crize bugetare asemănătoare cu cele din

anii 1988, 1993 şi 1999, Consiliul şi Parlamentul lucrează de acum înainte,

plecând de la propunerea Comisiei, într-un cadru financiar multianual

(CFM), care poartă şi denumirea de „perspectivă financiară”. Acest cadru,

care acoperă mai mulţi ani bugetari, stabileşte un buget total şi un plafon

maxim pentru cheltuielile din fiecare domeniu.

De aceea, fiecare buget anual trebuie să respecte limitele fixate în

perspectiva financiară. Cu toate acestea, acordul a lăsat o marjă de

23

flexibilitate în cazul unor situaţii neaşteptate - în principal în domeniul

finanţării politicii externe.

După îndelungi negocieri, statele membre au ajuns la un acord în

decembrie 2005. Însă linia adoptată de şefii de stat era diferită de ceea ce

propusese iniţial Comisia şi de ceea ce considera Parlamentul că era necesar

pentru a face faţă provocărilor Uniunii în perioada 2007-2013. Preşedinţia

Consiliului – pe atunci, cancelarul austriac şi ministrul său de finanţe – a

trebuit, prin urmare, să ajungă la un acord cu deputaţii europeni pentru

cuantumul bugetului şi conţinutul cheltuielilor. Acest acord a fost încheiat,

în cele din urmă, în aprilie 2006.

Parlamentul European a ratificat noul acord inter-instituţional care

cuprinde cadrul financiar multianual 2007-2013, prevăzând, în acelaşi timp,

revizuirea acestui mecanism în 2009.

Perspectivele financiare pentru perioada 2007-2013 se împart în

cinci capitole:

1. Creştere durabilă: această rubrică include fondurile structurale,

cercetarea şi educaţia, cu un buget de 382 de miliarde de euro pentru 7 ani

2. Conservarea şi gestionarea resurselor naturale: este vorba de

finanţarea politicii agricole comune şi a politicilor de mediu, cu un buget de

371 de miliarde de euro

3. Cetăţenie, libertate, securitate şi justiţie: 10,7 de miliarde de euro sunt

destinate activităţilor legate de justiţie şi afaceri interne. Această sumă va

acoperi şi programele care încurajează cetăţenia europeană, cum ar fi

schimburile între tineri, înfrăţirea oraşelor şi dimensiunea europeană a presei

şi culturii

24

4. Uniunea Europeană ca actor global: 49,5 de miliarde de euro vor fi

alocate acţiunilor în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare, promovării

drepturilor omului, politicii externe şi de securitate comune şi sprijinului

pentru dezvoltarea ţărilor învecinate

5. Administraţia (inclusiv serviciile de traducere) va beneficia de 49,8 de

miliarde de euro, adică 5,75% din bugetul total.

Comisia Europeană, în calitate de executiv al UE, este responsabilă

cu implementarea unei părţi mari din buget, dar şi cu redactarea unei

propuneri de buget în fiecare an.

Bugetele celorlalte instituţii europene sunt relativ mici şi sunt legate

de administraţie: personal, infrastructură, informare, traducere şi

interpretare. Comisia execută bugetele pentru politicile europene majore,

precum agricultura, coeziunea, acţiunile externe etc.

Conform Tratatului de la Lisabona, planul bugetar UE pe termen

lung este obligatoriu (pe cel puţin cinci ani, în loc de şapte ani, ca acum).

Pentru adoptarea perspectivei financiare este necesară aprobarea

Parlamentului European. Acesta din urmă a sugerat ca actuala perspectivă

financiară să fie prelungită până în 2015 sau 2016, pentru ca perioada

următoarei perspective să coincidă cu mandatul Parlamentului şi cu cel

Comisiei.

Conform Tratatului de la Lisabona, Parlamentul European are puteri

egale cu miniştrii UE în stabilirea bugetului UE. În plus, Tratatul de la

Lisabona simplifică procedura bugetară şi introduce caracterul obligatoriu al

perspectivei financiare.

25

În 2010, instituţiile europene vor trebui să ajungă la un acord privind

noile reguli şi un program pentru implementarea Tratatului de la Lisabona.

Comisia Europeană va prezenta proiectul de buget pentru 2011 în

aprilie sau mai anul acesta. Consiliul şi Parlamentul (reprezentat de comisia

pentru bugete) examinează acest proiect şi negociază pe timpul verii şi la

începutul toamnei. Bugetul final va fi hotărât într-o reuniune între cele două

instituţii în noiembrie şi adoptat oficial în decembrie.

Aşa cum am mai precizat principala provocare a bugetului 2010 a

fost găsirea finanţărilor pentru planul de redresare economică, care va costa

2,4 miliarde de euro. Planul, care ajunge la 5 miliarde de euro, este destinat

anilor 2009 şi 2010 şi va sprijini proiectele energetice, precum şi dezvoltarea

rurală. Atunci când a fost adoptat acest plan, finanţarea pentru a doua parte a

perioadei (2,4 miliarde de euro) nu fusese încă stabilită.

În urma negocierilor din ultimele luni ale anului 2009, instituţiile au

căzut de acord asupra surselor de finanţare: utilizând fondurile ne-cheltuite

şi marjele (în principal din agricultură şi cheltuieli administrative) pentru

2009 şi 2010, şi de asemenea prin contribuţiile statelor membre care au

adăugat 120 milioane euro.

Introducerea în buget a 300 de milioane de euro pentru sprijinirea

producătorilor de lactate şi a unui fond de 75 de milioane de euro pentru

dezafectarea centralei nucleare de la Kozloduy (Bulgaria) se datorează în

mare parte influenţei deputaţilor europeni.

Bugetul Uniunii Europene este finanţat printr-un sistem de „resurse

proprii”. În 2010, veniturile de 122,9 miliarde de euro proveneau din:

26

resurse tradiţionale: drepturile vamale percepute pentru importuri,

prelevările agricole 11,55%

parte din taxele pe valoarea adăugată (TVA) naţionale - 11,35%

„resursa VNB” (proporţională cu bogăţia economică a fiecărui stat

membru) - 75,94%

alte venituri.

Plăţile pentru anul 2010 reprezintă 1,04% din produsul intern brut

al UE (sub limita stabilită de 1,24%).

Pentru anul 2010, 19,5% din veniturile Uniunii provin din

Germania, 18% din Franţa, 13,9% din Italia, 10,4% din Marea Britanie

şi 9,6% din Spania.

În dezbaterile publice, sunt menţionaţi frecvent „contribuabilii

neţi” ai UE, care reprezintă adesea un subiect de discordie. Calculul acestor

contribuţii nete ia în considerare, pe de o parte, ceea ce fiecare stat membru

a transferă şi, pe de altă parte, ceea ce primeşte de la UE, prin intermediul

diferitelor fonduri europene. Pornind de la acest calcul, se afirmă adesea că

anumite state membre contribuie mai mult decât altele la bugetul european,

ca valoare netă şi pe persoană. De unde concluzia că aceşti „contribuabili

neţi” profită mai puţin de UE şi politicile sale decât alte state membre.

Statele menţionate, în general, sunt Germania, Franţa, Ţările de Jos, Italia,

Marea Britanie şi Suedia.

27

Concluzii

28

Bugetul UE este sursa marilor acorduri izvorâte atât din

solidaritatea cât şi din tensiunile între membrii Uniunii, acesta reprezentând

un instrument de sine stătător, ci nu suma bugetelor statelor membre.

Fondurile UE trebuie utilizate în conformitate cu principiul bunei

gestiuni financiare. Mai simplu, aceasta presupune că aceia care gestionează

fondurile trebuie să depună toate eforturile pentru a obţine cea mai bună

valoare posibilă pentru banii cheltuiţi. Aceasta necesită o respectare strictă a

tuturor reglementărilor, precum şi a evaluărilor periodice care verifică

respectarea acestui principiu. În fiecare an, conturile UE sunt publicate şi

înaintate Curţii de Conturi pentru audit extern. Evaluarea finală, numită

„descărcare”, este realizată de către Parlament după luarea în consideraţie a

recomandărilor Consiliului.

Resursele bugetare comunitare sunt utilizate în vederea realizării

unor obiective concrete care vizează, în mod special:

creşterea economică şi ocuparea forţei de muncă prin alocarea de resurse

financiare în activităţi care sporesc gradul de competitivitate al Uniunii

Europene şi reduc, în acelaşi timp, disparităţile economice şi sociale;

prezervarea şi gestionarea optimă a resurselor naturale;

îmbunătăţirea calităţii vieţii tuturor cetăţenilor Uniunii Europene;

consolidarea poziţiei Uniunii Europene pe plan internaţional, prin

asumarea unor responsabilităţi la nivel mondial.

În mod direct sau indirect, toţi avem de câştigat de pe urma

activităţilor finanţate de la bugetul UE, fie sub forma unui mediu mai curat,

a unor alimente mai sănătoase, a unor drumuri mai bune, fie a garanţiei

29

respectării drepturilor noastre fundamentale, banii fiind utilizaţi în scopul

îmbunătăţirii vieţii de zi cu zi a locuitorilor.

30

Bibliografie

Charles Wyplosz, Richard Baldwin, Economia integrării europene,

Ed. Economică, Bucureşti, 2006

G. Silaşi, Ph. Rollet, Economia Uniunii Europene: o poveste de

succes?, Ed. de Vest, Timişoara, 2005

Ovidiu Stoica, Mecanisme şi instituţii ale Uniunii Europene – suport

de curs, Universitatea Al. I. Cuza, Facultatea de Economie şi

Administrarea Afacerilor, Iaşi, anul 2009 - 2010

Gabriela Drăgan, Uniunea europeană între federalism şi

interguvernalism. Politici comune ale UE- supor curs –

Roxana-Daniela Păun, Drept monetar European, Ed. Fundaţiei

României de Mâine, Bucureşti, 2006

Tatiana Moşteanu, Politici şi tehnici bugetare, Ed. Universitară,

Bucureşti, 2005

www.europa.eu

http://www.europarl.eu.int/factsheets/default_en.htm

31