Gru

pa 2, Anul I

S.J.A. - DREPT

PROCEDURA DE JUDECATA

În orâduirea feudală dezvoltată, justiţia a fost exercitată,, atât in Ţara

Românească cât şi in Moldova de către Domnitor, Sfatul domnesc sau Divan, anumiţi

dregători cu atribuţiuni pe plan central sau local, corespunzător cu competenţele

acordate de domnitor ş evoluţia funcţiei lor in timp. Justiţia a fost exercitată si de

către organele de conducere ale oraşelor sau târgurilor, de către stăpanul feudal, laic

sau bisericesc, in ceea ce priveşte supuşii săi. „adunarea megieşilor” sau „sfatul

oamenilor buni si bătrani” exercitau justiţia asupra membrilor obştilor libere, iar

înaltii clerici asupra preoţilor si călugărilor, precum şi asupra tăranilor din satele ce le

stăpaneau.

Termenul de „proces" din limba română provine din latinescul processus, ce

desemna activitatea de înaintare, progres, activitate progresivă. Deşi, la început, în

dreptul roman a fost folosit termenul de judicium, prin intermediul glosatorilor din

secolul al XII-lea, termenul de processus s-a generalizat, desemnând ceea ce

înţelegem astăzi prin proces, adică o activitate desfăşurată de organe judiciare,

anume desemnate, cu participarea părţilor, în conformitate cu legea, în scopul

rezolvării pricinilor de natură civilă, al identificării, tragerii la răspundere penală şi

pedepsirii celor care se fac vinovaţi de comiterea unor infracţiuni.

Legea Ţării are un caracter unitar in toate cele 3 tări române consacrând ca

instanţe judele şi sfatul oamenilor buni si bătrani la nivelul obştei săteşti sau

teritoriale, soltuzul sau judeţul si cei 12 pârgari la nivelul oraşelor, conducătorii de

judeţe si ţinuturi la nivelul acestor unităţi administrativ-teritoriale, marii vornici si

marele ban in părtile de ţară aflate sub jurisdicţia lor. Toate aceste instanţe aveau o

competenţă generală atât in materia civila, cat si in materie penala. Lor li se

adâugau ceilalti dregâtori care aveau o competenţâ specială in anumite materii,

precum si boierii si mănăstirile investite cu imunităţi a căror competentă in materie

jurisdictională era dată de actul de învestire cu imunitati. Procesele mai dificile se

judecau de către sfatul domnesc, care soluţiona si plângerile celor nemulţumiţi de

judecata dregătorilor , plângeri care nu aveau caracterul unor cşi de atac, ci mai

degrabş caracterul unor reclamaţii indreptate impotriva celor care judecaseră.

O deplina competenţă in toate materiile o avea domnul care era judecator

suprem. El putea judeca orice proces in primş si ultimă instantă si putea să rejudece

procesele solutionate de ceilalti dregatori. Domnul judeca fie singur, fie impreună cu

Sfatul, fie in capitală, fie in orice altă localitate ( justitia feudală este itinerantă).

Nu existau grade sau trepte de jurisdicţie astfel incât hotararea unei instante

putea fi atacată la aceeaşi instantă. De asemenea nu exista autoritate de lucru

judecat. Pentru acest motiv, spre a pune capăt prelungirii la nesfârsit a proceselor si

a împiedica redeschiderea lor, Legea Ţării a consacrat unele reguli care limitau

posibilitatea de rejudecare a proceselor:

-"zăveasca" nu impiedica in mod direct redeschiderea procesului, dar obliga partea

care doreşte redeschiderea să depună in vistieria statului o sumă de bani. S-au

păstrat in acest sens multe hotărâri pronunţate de domn cu această prevedere.

-"fieria" este un alt procedeu prin care partea care a câstigat procesul depune ab

inition o sumă de bani in vistierie iar domnul garantează că nu va aproba

redeschiderea procesului.

-institutia amenzii judiciare care se introduce din secolul 18 si care sanctionează

culpa procesuală a părtii care redeschide procesul făra a avea castig de cauză.

Aceste amenzi judiciare se numeau "gloabe" in Ţara Românească si Moldova si

"birsag" in Transilvania.

O alta caracteristică a justitiei feudale este sistemul care permite

răscumpararea pedepselor. Oricare dintre instanţe era drituită ca in cuprinsul

hotărârii sâ dispună inlocuirea pedepsei aplicate cu plata de cel vinovat a unei sume

de bani sau a unui număr de vite. Acest sistem ii favoriza pe cei bogati si a

reprezentat totodata un mijloc de aservire a tărănimii. Procesul in vechiul nostru

drept feudal se mai caracteriza prin cumularea atribuţiunilor judecătoreşti si

administrative de către aceeasi persoană, ceea ce insemna confuziunea de atributii.

Exceptând instantele de la nivelul obstei săteşti sau teritoriale, justiţia feudală

era monopolul boierilor si al mănăstirilor, adica a nobililor feudali. Conceptia care

stătea la baza procedurii de judecată era aceea că judecata trebuie să se realizeze

dupa lege si dreptate sau judecata trebuie să se realizeze dupa dreptate si obiceiul

ţării noastre. Termenul de "dreptate: desemnează morala epocii si conştiinţa juridică

chemată să vegheze asupra moravurilor, iar termenii de "lege" şi "obiceiul tării

noastre" desemnează Legea Ţarii sau dreptul nostru obisnuielnic.

Pentru declanşarea unei proceduri de judecată era necesar să existe un litigiu,

adică un conflict de interese susceptibil de a fi judecat. Judecata apare în documente

şi sub numele de „pricină, gâlceavă sau treabă”. Reclamantul este denumit „tras,

jeluitor sau prigonitor”, iar pârâtul se cheama „prigonit” in procesele civile, iar in

procesele penale „învinuit sau învinovăţit”. Dacă în faţa judecătii toti oamenii liberi

puteau să aibă deplină capacitate de a-şi reprezenta interesele, cu privire la tăranii

dependenţi situatia era schimbată, in sensul că aceştia puteau să stea in justiţie

numai privitor la situaţia lor de dependenţă.

In legatură cu alte probleme legate de indeplinirea obligatiilor tăranilor

dependenţi, acestea erau rezolvate pe domeniul feudal, ţăranul fiind obligat să-i dea

ascultare boierului. Robii tigani nu aveau capacitate juridică, ei fiind reprezentaţi in

instanţa de stăpânii lor. In cazul savarsirii unor fapte penale, stapanii puteau sa le

„rascumpere capul”, platind gloaba sau despaguirea, sau sa-i abandoneze partii

vatamate sau statului.

Femeile necasatorite si vaduvele puteau sa-si reprezente interesele i instanta,

dar femeile casatorite erau reprezentate de sotii lor, sau se prezentau impreuna cu

acestia la proces. Femeile casatorite aveau capacitate sa stea singure in fata

judecatii in procese de divort sau in actiuni cu privire la persoana lor, spre exemplu in

legatura cu zestrea. „Indreptarea legii” si „Cartea socrului, ginerelui sau logodnicului”

dadeau dreptul barbatului, tatalui, socrului, ginerelui sau logodnicului „sa parasca la

judecator pe cel ce le va fi suduit sotia, fiica, nora, soacra sau logodnica, intrucat

sudalma ei... trece si pana la dansii”.

Impricinaţii se puteau prezenta personal in instanţă, dar incepand cu secolul

al XVI-lea documentele atestă existenţa unor reprezentanţi, numiti „omul unui

impricinat, cel care a fost in locul acestuia, vataf sau ispravinic”. Pana in secolul al

XIX-lea, reprezentarea unei colectivitati in justitie se facea de catre un reprezentant,

numit”cetasul” respectivei comunitati. Plangerea pentru repararea unei pagube sau

impotriva unui fapt penal era orala sau scrisa si ce inmana de obicei domnului, prin al

treilea spatar al Curtii. Din secolul al XVIII-lea, plangerile sunt numai scrise,

procedura in continuare fiind doar orala, ceea ce face cercetarea unor astfel de

proceduri mult mai greoaie si necunoscuta pana in zilele noastre.

Sfatul domnesc sau Divanul, sesizat printr-o plângere, fixa un termen de

judecatâ pentru solutionarea litigiului. La termenul stabilit, sau la cele urmâtoare, se

ascultau susţinerile partilor, se administrau probe, iar la sfarsit se proceda la

judecata. Daca un impricinat nu se prezenta la termenul stabilit in fata instantei, el

putea fi adus prin intermediul fortei publice , cu ajutorul unei „carti” date unui aprod

sau slujbas domnesc.

In Transilvania, in afara cazurilor penale pentru care legea a prevazut pornirea

din oficiu a procesului, cum au fost infractiunile de lesmajestate sau omorul, in

majoritatea cazurilor deschiderea procesului avea loc pe baza reclamatiei partii

lezate sau pagubite prin fapta paratului.

In dreptul procesual transilvanean, reclamantul era denumit „actor”.

Procedura de judecata incepea cu inaintarea de catre reclamant a unei actiuni in care

se formula pretentia contra paratului, exprimandu-se imprejurarile de fapt, si

eventual argumentele de drept pe care se intemeia. Urma apoi trimiterea unei citatii

catre parat, chemat sa se prezinte inaintea instantei. Termenele de judecata de fixau

in raport cu unele sarbatori sau evenimente. Astfel, „octavele” erau zile de judecata

fixate in a opta zi dupa o sarbatoare religioasa, „qvindele” erau zile de judecata

fixate dupa a cincisprezecea zi de la lasarea la vatra a oastei, pentru a putea

participa la procese cei ce au luptat in razboaie. Unele procese erau judecate la

termene scurte, fiind numite: „brevis processus” si aveau rolul de a solutiona cauze

civile sau penale in interesul statului feudal. Reprezentarea la procese era acceptata

si reglementata, la fel ca si in Ţara Românească si in Moldova, având chiar o vechime

mai mare ca institutie a dreptului decat in celalalte doua provincii.

In Ţara Romanească si in Moldova, procesul se putea termina la primul termen

daca existau probele, marturia paratului si partile erau prezente la roces. In cazul in

care era necesar sa se administreze probe, cazul se amana pana cand acestea

puteau fi aduse in fata completului de judecata. Dupa administrarea probelor si

contraprobelor, procesul se dezbatea in fond, chiar in cazul cand partile in proces

erau reprezentate. Dupa dezbateri, urma pronuntarea hotararii si executarea

acesteia.

Pretenţiile valorificabile in bani se executau asupra averii pârâtului. Prin

probele ce se administrau se stabilea temeinicia unei afirmaţii sau realitatea unui

fapt ce era adus in fata instantei, prin aceasta creandu-se convingerea judecatorului

asupra adevarului.

Mijloacele de proba in perioada feudalismului dezvoltat erau: marturisirea

impricinatului, declaratiile martorilor, cojuratorii, juramantul impricinatului, blestemul

si cartea de blestem pentru impricinat sau martori, inscrisurile, prezumtiile,

expertiza, cercetarea la fata locului, tortura, precum si constiinta personala a

judecatorului. Aceste mijloace de proba au evoluat in timp ca structura si importanta.

Cojuratorii, cu timpul, vor disparea, in schimb va creste rolul probelor scrise,

blestemul si tortura vor fi abandonate in timp, iar rolul martorilor se va apropia de cel

din dreptul modern.

În dreptul penal medieval, infracţiunea era considerată fapta apreciată ca

periculoasă de către reprezentanţii puterii politice; de aceea, ea era sancţionată de

către organele publice cu pedeapsă. Între infracţiune şi pedeapsă legătura era

indisolubilă, dreptul penal medieval fiind de orientare socială.

În general, pedepsele se caracterizau prin următoarele trăsături:

a) urmăreau intimidarea;

b) nu erau limitate prin lege, căci domnul aplica sancţiuni şi „peste pravilă";

c) cumulul pedepselor era îngăduit;

d) erau inegale, deoarece pentru aceeaşi faptă ele puteau diferi în raport cu

poziţia socială a celui vinovat;

e) cele mai multe pedepse erau lăsate de lege „la voia judecătorului";

f) aduceau venituri domnului şi dregătorilor care judecau;

g) răzbunarea sângelui nu a existat ca pedeapsă legală, dar urme ale „vendetei"

se întâlnesc în câteva regiuni, îngăduindu-se însă şi răscumpărarea (compoziţia

voluntară).

Evoluţia reglementărilor penale, în general, poate fi evidenţiată sub 3 mari

aspecte:

1. Identificarea unor anumite categorii de fapte care, prin esenţa lor, sunt

îndreptate împotriva unor valori umane fundamentale şi au un pericol social sporit

prin urmările lor.

2. Problema tragerii la răspundere penală pentru comiterea unor astfel de fapte

şi procedura acestei activităţi judiciare.

3. Pedepsele aplicate pentru comiterea unor astfel de fapte.

În acest cadru, menţionăm următoarele categorii de infracţiuni:

I. Infracţiuni îndreptate împotriva statului şi şefului statului: Înalta trădare,

denumită hiclenie, viclenie, vicleşug şi hainie; Lesma-jestate; Osluhul; Călpuzenia.

II. Infracţiuni contra vieţii: Omorul, „moarte de om" sau „ucidere"; Patricidul.

III. Infracţiuni contra proprietăţii: Furtul; Tâlhăria; Încălcarea hotarelor;

Incendierea caselor şi holdelor, prin „punerea de foc”.

IV. Infracţiuni contra integrităţii corporale: În această categorie intrau rănirile

simple cu palma sau cu toiagul, precum, şi sluţirile de orice fel.

V. Infracţiuni împotriva normelor de convieţuire socială (împotriva moralei):

Răpirea de fată sau de femeie; Seducţia; Sodomia; Curvia sau desfrânarea; Incestul;

Defăimarea.

VI. Infracţiuni care împiedicau înfăptuirea justiţiei: Vicleşugul sau înşelăciunea;

Neascultarea; Jurământul mincinos, „mărturia strâmbă" sau „limba strâmbă”;

Vrăjitoria.

VII. Infracţiuni îndreptate împotriva religiei: Erezia; Apostazia; Ierosilia.

În istoria medievală a poporului român se cunosc două forme de răspundere

penală colectivă: a) răspunderea solidară a obştii; b) răspunderea familială

Bibliografie

- Istoria statului şi dreptului românesc - Ioan Chis Ed. Axa

- Istoria statului şi dreptului românesc - Florin Negoita Ed. Lumna Lex

- Istoria statului şi dreptului românesc - Emil Molcut, Ioan Cernea Ed. Universul

Juridic