Tratatul de la Belgrad a fost un tratat de pace demnat pe 18 septembrie 1739, în Belgrad (Serbia), de către Imperiul Otoman şi Imperiul Habsburgic. Astfel se punea capăt conflictului care durase timp de 2 ani (1737-1739), în care habsburgii, împreună cu Imperiul Rus au luptatt împotriva otomanilor.Prin acest tratat, habsburgii cedau Serbia de Nord cu Belgradul otomanilor, iar Oltenia, câştigată prin Tratatul de la Passarowitz în 1718, Valahiei (controlată de otomani), stabilind linia de demarcaţie de-a lungul râurilor Sava şi Dunăre.Retragerea habsburgică a forţat Rusia să accepte pacea prin Tratatul de la Nissa punând capăt astfel războiului ruso-turc, obţinând însă permisiunea de a construi un port la Marea Azov, dorinţă mai veche a ei.Rusia ameninţată de pericolul suedez acceptă să negocieze prin intermediul diplomaţilor francezi şi semnează un tratat cu turcii la Belgrad, pe 10 noiembrie 1739. Rusia renunţă la toate cuceririle din Moldova şi Bugeac, iar fortificaţiile de la Azov trebuiau demolate (“terra nullis”), “fiecare parte având dreptul de a-şi construi câte o cetate la locurile indicate în tratat – ruşii pe Don, iar turcii pe râul Kuban” -Comerţul se declara liber, dar pacea interzicea construirea şi navigarea de vase ruseşti în Marea de Azov şi Marea Neagră. “În scopuri comerciale se puteau folosi doar corăbiile turceşti cu plata taxelor convenite pentru negustorii altor state”Privită în ansamblu, Pacea de la Belgrad din 1739 a însemnat eşuarea politicii orientale a Rusiei şi Austriei, cele două puteri neputând sili Imperiul Otoman să capituleze. Această pace a marcat un nou moment de oprire a avansării Rusiei şi Austriei spre Balcani. S-a creat o stare de echilibru a forţelor, care s-a menţinut până aproape de sfârşitul secolului al XVIII-lea

Tratativele de la Munster vizau statele europene catolice, iar cele de la Osnabrck pe cele protestante. La discutiile, care s-au prelungit pe durata a sase ani (16421648), au participat ambasadorii statelor implicate in conflict si peste 550 de delegati, sub supravegherea nuntiului papal Fabio Chigi. Tratatul de la Mnster a fost incheiat intre Franta si Imperiul Romano-German, iar cel de la Osnabrck intre Suedia si Imperiul Romano-German. Printre prevederile acestora se numarau: recunoasterea drepturilor Frantei asupra episcopatelor Metz, Toul si Verdun si asupra Alsaciei, extinderea considerabila a posesiunilor suedeze in dauna Germaniei, reconfirmarea principiului egalitatii religioase (cuius regio, ejus religio). Imperiul Romano-German (Habsburgic), infrant, este nevoit sa cedeze in fata suprematiei continentale a Frantei. Totodata, este divizat in 343 de state. De aici inainte, Austria isi va asuma propria politica europeana. Pacea din Westfalia a reprezentat prima intalnire diplomatica la nivel european (primul congres european), cu aceasta ocazie fiind consacrate principiile echilibrului politic, al ratiunii de stat si al dreptului popoarelor.

Pacea de la Westfalia Conferinţele de la Münster şi Osnabrück au reunit toate puterile occidentale,creând premisele marilor congrese de pace europene; ele au deschis o nouă epocă în domeniul relaţiilor internaţionale, prin crearea dreptului popoarelor şi a structurii politice a Europei moderne până la Revoluţia Franceză. Pacea semnată la 24 octombrie 1648 marca în primul rând sfârşitul războaielor religioase pe continent; în al doilea rând, deşi Franţa rămânea în război cu spaniolii, punea capăt epocii preponderenţei iberice şi visului monarhiei universale habsburgice. Deşi instituţiile Imperiului au fost menţinute, puterea împăratului a fost practic anihilată prin deplina suveranitate acordată principilor germani, care primiră Liberul exerciţiu al superiorităţii teritoriale atât în domeniul

ecleziastic cât şi în cel politic...superioritate în care nimeni, sub nici un pretext, nu are dreptul să-i tulbure... Ei au puterea de a face între ei sau cu străinii tratate, fiecare pentru conservarea şi securitatea sa, sub rezerva ca aceste tratate să nu fie îndreptate împotriva Imperiului sau a Împăratului. Se consfinţea astfel deplina dezintegrare politică a Imperiului, garantată în plus de Franţa şi de Suedia. Acestea îşi asigurară pentru ele şi pentru aliaţii lor câştiguri teritoriale importante: Franţa luă Alsacia, devenind astfel şi membră în Dieta imperială, ceea ce-i sporea influenţa în Germania; suedezii primiră Pomerania, pe care o împărţiră cu electorul de Brandenburg, a cărui putere începu să se afirme când deveni posesorul celor mai întinse domenii dintre toţi electorii. Bavaria, pe care Mazarin o vedea ca o contra-pondere la Austria, şi-a păstrat dreptul electoral pe care îl luase de la Palatin, dar şi acesta îl primi înapoi, aşa că acum erau 8 electori imperiali. Danemarca şi Suedia luară şi ele locuri în Dietă, deschizând calea intervenţiei şi influenţei externe într-o Germanie deja distrusă de război. În fine, Elveţia şi Olanda deveneau independente. Prăbuşirea Austriei era completă; se deschidea astfel epoca preponderenţei franceze în Europa.

Conflictul olandei cu Spania continua si in perioada Razboiului de 30 de ani(1618-1638),fiind inchis temporar prin tratatul de pace de la Munster(30 ianuarie 1648)->prin care spania recunostea independenta olandei,angajanduse sa renunte pe viitor la orice pretentii impotriva sa;cele 2 state isi pastrau atat posesiunile din europa cat si din indiile orientale si occidentale.-olanda sia construit o flota de 20000 de corabii care concurau pretutindeni interesele comerciale engleze->lordul protector Oliver Cromwell a incercat sa reglementeze relatiile cu olanda;de aceea de comun acord cu parlamentul englez a propus olandei realizarea unei uniuni cu anglia, in care politica externa a celor 2 state sa fie decisa in comun,dar olandezii nu au acceptat aceasta situatie,deoarece starile generale din olanda erau obligate in unele cazuri sa accepte neconditionat deciziile parlamentului englez;-dupa refuzul olandei,parlamentul britanic raspunde prin Actul de navigatie(9oct 1651)->era impotriva olandei,se interzicea importul si exportul de marfuri in posesiunile britanice cu alte vase decat cele engleze sau ale tarilor producatoare-> adica carausilor marilor=olandezii, le era refuzat accesul p piata britanica,acestia castigau f mult din transportul si intermedierea comertului cu marfuri.-razboiul intre cele 2 puteri maritime devenise inevitabil,olandezii pierzand razboaiele navale cu anglia:1652-1654;1665-1667-prin tratatele de la westminster(15 aprilie 1564) si breda(31iulie 1667)olanda a recunoscut actul de navigatie,a platit o indemnizatie de razboi,sa cedeze o parte din posesiunile lor din america si sai expulzeze pe urmasii stuartilor de pe teritoriul sau;-dupa infrangerea zisa olanda a devenit o putere maritima de mana a doua->conflictele anglo-olandeze au avut pe arena rel internationale o valoare apreciabila,in urma lor hotaranduse cine urma sa devina prima putere navala a lumii

Intre noi 1814 si iunie 1815 Cong de la Viena au participat majoritatea statelor europ insa Actul final a fost semnat de: Austria, Ang, Rusia Prus Franta Prevederi: Polonia dispărea de pe hartă rămânând liber doar orasul Cracovia sub protectoratul austro-pruso-rus. Austria primea Galitia, Prusia primea ducatul Poznaniei Renania si Westfalia, Anglia primea Malta, Capul Bunei Speranţe. Rusia obţinea Marele Ducat al Varsoviei si i se recunoştea încorporarea Finlandei şi a Basarabiei. Austria lua Lombardia si Veneţia, Istria şi Dalmaţia. Actul final al Congresului de la Viena a fost completat de câteva doc anexa stabileau: -

desfiinţarea comerţului cu sclavi -reglementarea unui comitet al navigaţiei pe fluviile Euro - reglementarea statutului juridic al agenţilor diplomatici. Cong a restabilit pacea în Europa pt 40 de ani însă nu sa rezolvat: probl colonială, supusă voinţei Ang si Chest Orientala, supusă voinţei Rusiei. In martie 1848, in Germania izbucnesc o serie de revolutii. Regele Bavariei, Ludovic I, este nevoit sa abdice, Metternich demisioneaza. In ceea ce-l priveste pe regele Prusiei, Frederic-Wilhelm al IV-lea, acesta accepta o Constitutie si convoaca Parlamentul… La Viena, guvernul aproba alegerea prin vot universal a unei Adunari constituante.Devine apoi dominanta problema hotarelor viitorului stat german: soarta ducatelor Schleswig si Holstein provoaca o puternica tensiune in relatiile cu Danemarca; Tarile de Jos se opun incorporarii Luxemburgului. Imperiul Austriac ridica cea mai dificila problema, deoarece granita Confederatiei trece prin centrul sau. Din doua, una: ori intregul Imperiu Austriac intra in cadrul viitorului stat german ori ramane cu totul in afara lui. Partizanii primei solutii (`Marea Germanie`) opteaza pentru un sistem confederal destul de relaxat; ceilalti propun un ansamblu mai centralizat, condus de regele Prusiei (`Mica Germanie`).La sfarsitul anului 1848, autoritatile preiau controlul asupra intregii situatii: imparatul Ferdinand, considerat prea speriat, este obligat sa abdice in favoarea nepotului sau Franz-Iosif; regele Prusiei isi restabileste intreaga autoritate, dar aproba o noua Constitutie. La Frankfurt, in acest timp, partizanii `Micii Germanii` ies invingatori: in cursul iernii 1848-1849, Parlamentul voteaza in acest spirit o Constitutie. Apoi ofera coroana ereditara a noului Imperiu German lui Frederic-Wilhelm al IV-lea al Prusiei, dar acesta, nedorind sa fie cu nimic indatorat democratiei, o refuza. Parlamentul va fi curand dizolvat.Modelul sferelor de influenţă creat de Congresul de la Viena din 1814–1815 după Războaiele Napoleoniene a stabilit dominaţia austriacă în Europa Centrală. Totuşi, negociatorii de la Viena nu au ţinut cont de forţa crescândă a Prusiei în rândul statelor germane, neprevăzând că Prusia avea să conteste supremaţia Austriei printre acestea. Acest dualism german a prezentat două soluţii la problema unificării:soluţia Germania Mică (Germania fără Austria), sau soluţia Germania Mare (Germania împreună cu Austria).

Intre noiemb 1814 si iunie 1815 Cong de la Viena-În cazul Provinciilor Unite ale Ţărilor de Jos, precum şi fostele provincii belgiene, urmau să formeze un singur stat, sub numele de Regatul Ţărilor de Jos, aflat sub conducerea unui principe din dinastia Orania – Nassau.Conform istoriografiei europene, aceasta configuraţie de state, stabilită la Viena, nu a funcţionat în cazul Belgiei, aceasta proclamandu-şi independenţa în urma revoluţiei din 1830. Potrivit menţionarilor făcute despre mutaţiile politice interne din Elvetia, de la început de secol XIX, Congresul de la Viena şi-a dat acordul în cazul hotărârilor Consiliului Federal al Elveţiei prin care se anulează « Actul de Mediaţie » impus de Napoleon. Conform prevederilor articolelor 74-75, în cadrul acestui Act final se recunoaşte neutralitatea Elveţiei precum şi intrarea teritoriilor Valois, Genevei şi principatul Neuchatel în componenţa statului elveţian. Astfel numărul cantoanelor ridicându-se la 22.-se face referire la situaţia peninsulei italice, care continua să rămână fragmentată şi în mare parte ocupată direct sau subordonată Austriei. La încheierea Congresului de la Viena, în peninsula italică se formaseră 10 state diferite : Regatul celor două Sicilii numit şi Regatul Neapolelui, Statul Papal, ducatele Parma, Modena, Toscana şi Lucca, Regatul Sardiniei, Regatul Lombardo – Veneţian care se afla în componenţa Imperiului habsburgic, vechea republică San Marino şi principatul Monaco-potrivit prevederilor acestui Act final, Austria obţine o serie de teritorii precum : Triestul, Veneţia, Lombardia, Galiţia, Dalmaţia şi Stiria concomitent cu consolidarea influenţei şi autorităţii lor politice în Italia.

=„cea mai mare chermeză internaţională” -se interzicea comertul cu sclaviCongresul de la Viena este important, deoarece atunci a fost semnata Declaratia puterilor cu privire la desfiintarea comertului cu negri, a fost adoptat regulamentul cu privire la rangurile reprezentantilor diplomatici, aflat In vigoare si astazi, ambele documente fiind anexate la tratatul principal, iar la data de 9 iunie 1815 a fost semnat â€oActul final”.Acesta preciza granitele hotarate de marile puteri: Franta era redusa la granitele din anul 1792, Austria obtinea Galitia si Isi Intarea pozitiile In Italia; Prusiei i se recunostea stapanirea asupra unor teritorii poloneze, a nordului Saxoniei, a provinciei Renania-Westfalia; era creata Confederatia Germana, formata din 34 de state si 4 orase libere; lua fiinta Regatul Tarilor de Jos, prin unirea provinciilor olandeze si belgiene; era recunoscuta integritatea si neutralitatea Elvetiei; Anglia Isi extindea posesiunile coloniale si lua In stapanire Malta si Insulele Ionice; se recunostea stapanirea Rusiei asupra Finlandei (Rusia rapise si Moldovei Basarabia); rusii mai primeau si fostul ducat al Varsoviei, unde creau Regatul Polonieiť, stapanit de ei.La congresul de la viena din 1815 Dunărea a fost recunoscută drept fluviu internaţionalînsă prin victoria Rusiei aspra Turciei, Rusia preia controlul asupra Dunării. Prin tratatul de la Paris din 1856 s-a instituit principiul libertăţii de navigaţie şi Comisia Europeană a Dunării.Tratatul de la Berlin (1/13 iulie 1878), avea menirea de a revizui prevederile păcii de la San Stefano şi a intării Rusiei Ţariste în partea de Sud-est a Europei, devenind astfel o putere regională. Prin acest tratat semnat în urma Conferinţei de la Berlin se recunoştea independenţa României.Congresul de pace s-a desfăşurat la Berlin pentru că în epocă Germania este principala putere europeană. După înfrîngerea Franţei de la Sedan şi realizării unităţii spaţiului german în jurul Casei de Hohenzollern şi a împăratului Wilhelm I, Germania va domina Europa. Marea Britanie continuă să rămînă în ceea ce istoricii numesc “splendida izolare”, adică ea urmăreşte ce se întîmplă pe continent şi participă la politica acestuia, dar nu se angrenează în nici un sistem de tratate şi alianţe. Congresul are cîteva prevederi care se referă în mod expres la România, cea mai importantă fiind recunoaşterea independenţei de stat. Dar recunoasterea nu era absolută, ci cu anumite condiţii. Prin tratat, România pierdea Basarabia istorică (sudul Basarabiei Ţariste) retrocedat Moldovei în 1856 şi obţine la presiunile Rusiei, Dobrogea. Rusia a forţat acest schimb oferind Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor în schimbul sudului Basarabiei deoarece era interesată de zona strategică a Gurilor Dunării.Cele şapte mari puteri europene participante au fost: Germania, Regatul Unit, Austro-Ungaria, Franţa, Imperiul Otoman, Italia şi Imperiul Rus, iar cel care a dat dovada de abilitate diplomatică deosebită şi care a influenţat decisiv luarea hotărîrilor a fost cancelarul german Otto von Bismarck.Tratatul de pace de la Berlin avea în vedere ca toţi participanţii să ia în considerare aportul României pe plan militar, la cîştigarea Războiului ruso-turc din 1877-1878 care consfinţea independenţa României. Rusia deşi se angaja să respecte toate prevederiile tratatului, a luat în considerare alipirea unor teritorii istorice care aparţinuseră României: Judeţul Cahul, Judeţul Izmail şi Judeţul Bolgrad(ucraina). Faţă de această situaţie, delegaţia română, formată din primul ministru, Ion C. Bratianu, şi din ministrul de externe, Mihail Kogalniceanu, a protestat, în timpul lucrărilor Congresului de la Berlin, arătînd justeţea faptului că se recunoştea independenţa României şi că Dobrogea şi Delta Dunării reveneau ţării-mamă, aratînd totodată că aceste teritorii istorice sunt în componenţa României, şi aici trebuie sa rămînă.

Tripla Alianţă sau Puterile Centrale-încheiată între Germania, Austro-Ungaria şi Italia=una dintre cele mai faimoase alianţe din întreaga istorie.

Alianţa a fost încheiată la iniţiativa cancelarului Otto von Bismarck (“cancelarul de fier” al Germaniei), fiind, iniţial, una de ordin defensiv, adică doar în cazul în care Franţa ar fi atacat pe unul din membrii acesteia, ceilalţi ar fi fost nevoiţi să intervină şi să declare război Franţei. La baza acestei alianţe stă tratatul secret negociat de von Bismarck cu Austro-Ungaria în 1879, care sporea puterea în zonă a celor două state. Austro-Ungaria câştiga un aliat puternic în lupta de rezistenţă dusă împotriva expansionismului rusesc, iar Germania devenea şi mai puternică în cadrul eventualelor conflicte cu Franţa, refăcută după încheierea războiului din 1870-1871.Italia avea, în acest timp, probleme mari în Nordul Africii, unde Franţa ocupa Tunisia. Imediat, ministrul afacerilor străine îl contactează pe Bismarck, propunându-i o alianţă menită să neutralizeze Franţa în Europa. Bismarck îi răspunde acestuia că drumul spre Berlin trece pe la Viena, astfel luând naştere, în mai 1882, Tripla Alianţă. În cazul în care vreuna dintre părţile semnatare declara război oricărei alte ţări, ceilalţi membri îşi declarau neutralitatea şi nu participau la război.Acest tratat nu rezolva, însă, problemele din Balcani dintre Italia şi Austro-Ungaria. Sesizând acest impediment major, Bismarck îşi ia rolul în serios, dându-şi seama de avantajele de care putea beneficia Germania în urma acestei alianţe.Deteriorarea din ce în ce mai accentuată a relaţiilor franco-germane l-au convins pe Bismarck de necesitatea păstrării acestei alianţe. În 1887, când trecuseră cei 5 ani pe durata care se semnase alianţa, Bismarck încearcă şi reuşeşte, pentru moment, să forţeze Austro-Ungaria să rămână ca membru, ameninţându-l pe Kálnoky cu retragerea sprijinului împotriva Rusiei, aşa că acesta din urmă se vede nevoit să facă, numai pentru asigurarea protecţiei, concesii peste concesii. Printre acestea, deşi dorea nespus să nu mai aibă probleme în Balcani, el trebuie să accepte ca în cazul în care statu-quo-ul teritorial se modifica, să plătească despăgubiri Italiei. În afară de sprijinul împotriva Rusiei, Austro-Ungaria mai primea asigurări şi împotriva iredentismului românesc şi italian, lupta acestora neputând fi susţinută, oficial, de România şi Italia. Italia primea din partea lui Bismarck asigurări de prietenie şi promisiuni în lupta pentru coloniile din Africa.În acelaşi an, Bismarck definitivează o serie de tratate menite să izoleze şi mai mult Franţa. Printre acestea se număra şi Înţelegerile mediterane la care adera şi Marea Britanie, aceasta fiind interesată de blocarea Rusiei în Marea Mediterană şi ţinerea ei în spatele Strâmtorilor. Austro-Ungaria rămâne, în acest fel, fără nici o formă de contact diplomatic cu Rusia.În scurtă vreme, însă, lucrurile se vor schimba. Următorii miniştri de externe austro-ungari, şi anume Goluchowski şi contele Lexa von Aerenethal, se vor apropia din ce în ce mai mult de Rusia din cauza unei dorinţe comune: scoaterea Italiei din Balcani. La fel, Franţa va încheia cu Italia un acord conform căruia ambele state se vor declara neutre în cazul unor conflicte între celelalte ţări.Tot în acest timp, lua naştere, în urma semnărilor de tratate între ceilalţi 3 poli de putere europeni, Marea Britanie, Rusia şi Franţa, a unei serii de tratate bilaterale, numite Antanta, menită să contracareze pretenţiile puterilor din Tripla Alianţă.După asasinarea de către un naţionalist sârb, la Sarajevo, a arhiducelui Franz Ferdinand şi a soţiei acestuia (28 iunie 1914) războiul era iminent, aşa că marile puteri au început degrabă pregătirile pentru o conflagraţie care avea să devină mondială. În decurs de numai 2 săptămâni, statele din cele 2 sfere de influenţă la nivel european şi-au declarat război, conflagraţia durând până în 11 noiembrie 1918.Cunoscând dorinţa României de a se afirma ca un centru de stabilitate în sud-estul Europei, Bismarck încheie, pe 18 octombrie 1883, cu tânărul stat român un tratat care însemna, practic, aderarea la Tripla Alianţă. A fost ideea lui Carol I, care aducea pe plan local stabilitate politică, crescând forţa României în Balcani. Tratatul a rămas secret, numai Carol I şi puţini dintre miniştrii săi ştiind de existenţa acestuia.

România şi Austro-Ungaria se angajau să îşi vină în ajutor în cazul unui atac neprovocat din partea Imperiului Ţarist, Bulgariei, Serbiei.. În aceeaşi zi a aderat şi Germania.La fel ca în cazul disputei pentru Balcani dintre Italia şi Austro-Ungaria, existau probleme mari între România şi Austro-Ungaria. Totul pleca de la tentativele din ce în ce mai evidente de asimilare a populaţiei de origine română din Transilvania, aflată atunci sub ocupaţie habsurgică. Conştient, însă, de urmările acestei politici, Bismarck s-a ferit, constant, să comenteze aceste probleme.Deşi Tripla Alianţă a fost reînnoită în 1907 şi 1912, atât Italia (în 1915), cât şi România (în 1916) au intrat în război de partea Antantei.Antanta a fost un bloc politico-militar creat cu puţin timp înainte de Primul Război Mondial şi format din Franţa, Imperiul Britanic şi Imperiul Rus. România adera şi ea la Antanta în 1916. Blocul a fost victorios în Primul Război Mondial, cu excepţia Rusiei, care a ieşit din război în 1917.Tripla Înţelegere/Antanta a fost formată în trei etape succesive. Prima etapă a fost cea a semnării unor acorduri franco-ruse (1891-1893), care prevedeau ajutor militar reciproc, în cazul în care vreuna dintre cele două ţări ar fi fost atacată de către Tripla Alianţă. Etapa a doua s-a consumat în anul 1904, când s-a semnat acordul anglo-francez numit Antanta cordială, iar etapa a treia a constat în acordul anglo-rus, din anul 1907, prin care cele două ţări şi-au delimitat sferele de influenţă în Asia, făcând posibile viitoare colaborări politico-militare în Europa

Bonaparte execută cu succes lovitura de stat de la 18 Brumar / 9 noiembrie 1799, care a însemnat sfârşitul Directoratului.Întors din Egipt, Napoleon este primit cu entuziasm de poporul francez. Profitând de această popularitate, el a răsturnat Directoratul şi a impus dictatura personală în noiembrie anul 1799. Prin acest act, burghezia şi-a consolidat puterea şi au fost salvate cuceririle revoluţiei franceze. Noua formă de conducere s-a numit consulat, în fruntea căreia se găsea Primul Consul (Bonaparte). Consulatul a fost una dintre cele mai rodnice perioade din istoria Franţei. Prin măsurile luate, corupţia şi nesiguranţa cetăţenilor au fost eliminate. Economia a fost refacută, Franţa a devenit prosperă, începându-se vaste lucrări publice; s-au pus bazele învăţământului modern, religia reintrându-şi în drepturi. Napoleon a elaborat legi noi sub numele de „Codul lui Napoleon”. Primejdia externă care se abătuse asupra Franţei a fost înlăturată prin victoria împotriva Austriei, de la Marengo, din anul 1800. El cucereşte Belgia (zonele de la Rin) şi Italia. Prin Concordatul cu papalitatea, Napoleon a obţinut supremaţia asupra Italiei. În 1802, Franţa a încheiat cu Anglia pacea de la Amiens (pacea perpetuă), prin care se producea un schimb de posesiuni: Franţa renunţa la Egipt, iar Anglia la teritoriile cucerite în timpul războaielor anterioare.Generalul în vârstă de 30 de ani a instaurat o dictatură militară luând în mâinile sale întreaga putere. Baza juridică a noului regim, Consulatul, a fost Constituţia anului VIII, din 13 decembrie 1799, elaborată de abatele Sieyčs şi modificată radical de Napoleon pentru a corespunde intenţiilor sale. Prevederile Constituţiei anului VIII demonstrau faptul că democraţia franceză era departe de a fi una consolidată. Abandonând principiul separaţiei puterilor în stat, noua constituţie permitea amestecul direct al consulilor în zona puterii legislative.Ofensiva austriacă pe Rin şi în Italia a reprezentat o ameninţare la adresa Franţei, dar trupele ruseşti s-au retras de pe front, după ce Bonaparte l-a convins pe ţarul Pavel I să opteze pentru neutralitate (1801) ca urmare a celei de-a doua bătălii de la Zürich. Napoleon a reorganizat armata franceză şi a creat o armată de rezervă, care era menită sprijinirii oricăruia dintre fronturile de pe Rin sau din Italia. Atacul francez i-a luat pe austrieci prin surprindere. În acel moment, armata franceză avea 300.000 de soldaţi angajaţi în luptă cu forţele coaliţiei. În

Italia, presiunea austriacă în creştere a schimbat situaţia în favoarea lor, astfel încât Napoleon a trebuit să mobilizeze armata de rezervă. Rezistenţa esenţială a lui Masséna la Genova a permis operaţiunile primului consul Bonaparte şi desfăşurarea cu succes a bătăliei de la Marengo pe 14 iunie 1800, care s-ar fi încheiat cu victoria austriecilor, dacă nu ar fi intervenit în luptă la timp generalii Desaix şi Kellermann, reuşind să răstoarne situaţia în favoarea francezilor. Desaix a fost ucis în luptă, iar Napoleon l-a onorat pentru bravura arătată prin ridicarea de monumente şi prin gravarea numelui său pe faţa Arcului de Triumf din Paris. Bătălia decisivă s-a dat pe frontul de pe Rin, când armata franceză cu un efectiv de 130.000 de soldaţi a luptat cu cea austriacă, care număra 120.000 de oameni în Bătălia de la Hohenlinden (3 decembrie). Austriecii au fost învinşi, fiind nevoiţi să nu se mai implice în conflict pentru o vreme după semnarea tratatului de la Lunéville (februarie 1801).Puterea legislativă era împărţită între 4 adunări: Consiliul de Stat care pregătea proiectele de legi, Tribunalul care le discuta, Corpul legislativ care le adopta sau respingea fără dezbateri şi Senatul care verifica legile. Conform Constituţiei, puterea executivă era exercitată de 3 consuli aleşi pe 10 ani de Senat. Singurul care avea în realitate puterea era primul consul Napoleon Bonaparte. El avea iniţiativa legilor pe care apoi le promulga, numea consilierii de stat, miniştrii şi funcţionarii, comanda armata, declara război şi încheia pace. Ceilalţi doi consuli aveau doar un vot consultativ şi o prezenţă formală în actul de guvernare.Din punct de vedere administrativ, ţara era împărţită în departamente, aflate sub conducerea unor prefecţi numiţi de primul consul şi răspunzători în faţa acestuia. Districtele=arondismente şi aveau la conducerea lor subprefecţi, iar comunele aveau în frunte primari. Cei mai influenţi colaboratori ai lui Napoleon din perioada Consulatului au fost miniştrii Poliţiei Joseph Fouché, de Externe – Talleyrand, de Finanţe – Gaudin, de Interne – Chaptal.

Directoratul(1795-1799)-sau semnat tratate de neutralitate sau pace cu Sicilia Genova Prusia Spania. In 1796-raz impotr Austriei Bonaparte: invinge Sardinia, austria, Apoi ocupa Venetia_Tratatul d la Campoformio: Austria cedeaza Frantei Tarile de jos. Cuceririle din Italia, Maltei si Egiptului duc la crearea unei coalitii impotr Frantei:Angl,Austr Rus Turcia care obtin victorii. In 1799 directoratul e dizolvat si se instaur dictatura militara-Consulatului. Napoleon-prim consul. Nap in 1800 ii zdrobesate pe austrieci la Marengo Pacea de la Lunéville 1801i-a readus Franţei Belgia şi malul stâng al Rinului. Totodată a impus Austriei să recunoască indep unor republici. Păstrând relaţii bune cu Rusia, suedia si Danem . In 1801 rusia se declara neutra, In 1802 -trat Frant obtinea libera navigat p marea neagra iar Imp otom lua egiptul , astfel Anglia fortata să încheie Pacea de la Amiens (27 martie 1802), Insa dupa putin timp conflictul franco-englez va reveni .

Primul Imperiu Francez, cunoscut şi cu denumirile mai obişnuite de Imperiul Francez ori Imperiul Napoleonian, acoperă perioada în care Franţa a dominat cea mai mare parte a Europei continentale, sub conducerea lui Napoleon I. Dpdv constituţional, Primul Imperiu Francez se referă atât la perioada dintre 1804 şi 1814/1815, de la sfârşitul Consulatului Francez până la restaurare.Imperiul a luat fiinţă în momentul în care Napoleon s-a proclamat împărat al Franţei la 18 mai 1804, fiind încoronat pe 2 decembrie în acelaşi an în catedrala Notre Dame din Paris. Existenţa imperiului a fost ameninţată de a treia coaliţie, dar bătălia decisivă încheiată cu victoria franceză de la Austerlitz i-a asigurat supravieţuirea. La Grande Armée, maşinăria militară a imperiului, a luptat împotriva Prusiei în 1806 distrugându-i armata înainte de a intra în Polonia, pentru ca mai apoi să învingă Imperiul Rus în bătălia de la Friedland din 1807.

După Friedland, tratatul de la Tilsit din iulie 1807 a încheiat doi ani de vărsări de sânge pe continentul european. Implicarea francezilor în războiul din Peninsula iberică a dus la un conflict sângeros de şase ani care a slăbit foarte mult Primul Imperiu. În 1809, Franţa şi Imperiul Austriac s-au luptat în războiul celei de-a cincea coaliţii. Franţa a ieşit din nou triumfătoare şi a impus austriecilor semnarea tratatului de la Schönbrunn-viena, dar tensiunile diplomatice cu Rusia au dus la catastrofica invazie din Rusia din 1812. Războiul celei de-a şasea coaliţii a adus expulzarea forţelor franceze din Germania în 1813 şi la abdicarea lui Napoleon la data de 6 aprilie 1814. Napoleon s-a reîntors din insula Elba în 1815, dar înfrângerea suferită de forţele franceze în bătălia de la Waterloo a cauzat prăbuşirea finală a Primului Imperiu Francez.Imperiul Francez a zdruncinat din temelii sistemul relaţiilor internaţionale de la începutul secolului al XIX-lea, dar Congresul de la Viena din 1815 a inversat tendinţele franceze prin instituirea sistemului echilibrului puterilor din Europa.

"râurile, în locurile unde formează o graniţă naturală, vor aparţine ambelor puteri vecine".-Abatele de Saint-Pierre a publicat Proiectul său "pentru perpetuarea păcii între conducătorii creştini".Acest nou plan, prezentat în faţa Congresului de la Utrecht, din 1713, consta în acceptarea completă a deciziilor din cadrul Congresului ca baze pentru definirea graniţelor dintre ţările beligerante, precum şi stabilirea unei ligi a naţiunilor europene (Federaţia Internaţională), a cărei misiune va fi prevenirea conflictelor.Pe lângă această utopie, se discutau, la momentul respectiv, tratatele de pace de la Westfalia, semnate în 1648. Acestea au atins punctul final al unui război de treizeci de ani, condus sub stindarde religioase şi având ca rezultat o puternică acumulare de ură, pe lângă distrugerea a peste 40% din populaţia europeană de la acel moment.Negocierile s-au întins pe o perioadă de patru ani (1644-1648). În final, s-a instituit principiul egalităţii în negocierile dintre toate părţile intrate în conflict, fie că erau catolici ori protestanţi, republicani ori monarhişti.Pacea de la Westfalia a enunţat următoarele principii fundamentale:1. Suveranitatea absolută a statului naţiune şi dreptul fundamental la auto-determinare politică2. Egalitatea legală între statele-naţiune. Statul mai mic este, astfel, egal cu statul mai mare, indiferent de slăbiciunile sau forţele sale, bogăţiile ori sărăcia sa.3. Acceptarea şi supunerea la tratatele create, odată cu dezvoltarea unei legi internaţional aplicabile.4. Neamestecul în politicile interne ale altor state.

Fiica lui (Carol al VI)a purtat titlurile de Arhiducesă a Austriei, regină a Boemiei, regină a Ungariei, Mare Principesă a Transilvaniei Ea nu a fost recunoscuta initial in->razb de succesiune la tronul austriei 1740-48. Daca in anul 1745 a fost nevoita sa cedeze Prusiei Silezia, pe care nu a putut sa o recupereze prin participarea la razboiul de 7 ani (1756-1763), in anii 1772 si 1775 Austria a ocupat o parte a Poloniei (participa la prima impartire a acestui stat) si, respectiv, Bucovina (prin tratatul austro-otoman de la Constantinopol1775). Bucovina a fost inglobata Galitiei si a devenit ducat autonom abia in anul 1849.Fiul ei Iosif al II-lea, care va prelua tronul, din 1780, va continua politica de reforme in spirit luminist incepute de mama sa.

Franţa suferea o mare pierdere în urma morţii lui Richelieu(raison d'etat), dar serviciile ţării rămâneau în mâinile lui Mazarin. Acesta din urmă a fost numit în consiliu, de către regele Ludovic al XIII-lea-16 decembrie 1642. Înainte cu câteva zile, regele trimisese deja scrisoare

către ambasadorii francezi din tările europene, asigurându-i că Mazarin va continua politica internă şi externă a Franţei. După moartea regelui-14 mai 1643,rămânea fiul acestuia, Ludovic al XIV-lea, care însă avea doar 5 ani, iar regenţa revenea mamei sale, Ana de Austria, care nu avea nicio cunoştinţă pe plan politic. În urma acestui fapt se credea că politica franceză va cunoaşte o schimbare radicală, însă Mazarin a preluat această sarcină.-Mazarin era conştient de faptul că trebuie să continue politica lui Richelieu, păstrând organizarea statului aşa cum o stabilise Richelieu. În ceea ce priveşte politica internă, Mazarin a încercat o împăcare cu cei care au fost loviţi de regimul lui Richelieu. Pe plan extern, războiul continua cu toate puterile, guvernele suedez şi francez promiţându-şi fidelitate reciprocă.-Politica Franţei nu s-a schimbat în urma morţii lui Richelieu, Mazarin devenind un bun francez şi patriot, adoptând Franţa ca patrie. Acesta a fost un foarte bun diplomat „care a ştiut să facă faţă atât disensiunilor interne, cât şi războaielor şi problemelor politice externe.“ El a câştigat fie prin folosirea forţei, fie prin folosirea artei negocierilor. -Ca şi continuare a politicii externe a lui Richelieu, Mazarin a incheiat un armistiţiu cu Bavaria, semnând la 14 martie 1647 tratatul de la Ulm, prin care Suedia recunoştea neutralitatea Bavariei catolice. În această perioadă, guvernarea lui Mazarin a fost acceptată în Franţa. Acţiunile militare franco-suedeze erau favorabile, iar acestea erau urmate de rezultate la fel de favorabile ale negocierilor de la Münster şi Osnabrück. -Mazarin a urmărit cu îndârjire un important proiect politic, şi anume încercarea de a face schimb cu regele Spaniei. Franţa trebuia să cedeze Catalonia în schimbul Ţărilot de Jos spaniole, deşi el ştia că nu poate păstra Catalonia iar menţinerea spaniolilor în Ţările de Jos era dificilă şi nesigură. Însă în anul 1646, planurile întocmite de către Mazarin nu dădeau roade. O expediţie în Italia eşuase iar proiectul schimbului Cataloniei cu Ţările de Jos a fost respins, spaniolii menţinându-se la Tarragone şi Lerida. -În acest timp începeau tratative de pace între Spania şi Olanda, la Münster, unde „Franţa era gata să piarda un aliat de bază. Situaţia politică părea compromisă dintr-o greşeală a lui Mazarin.” Dar acesta a făcut tot ce i-a stat în putiinţă să repare acea greşeală. El se baza şi pe faptul că armatele franco-suedeze din Germania aveau repetate succese. Fără a întrerupe operaţiunile militare, Mazarin a hotărât să ducă negocieri de pace serioase. În funcţie de rezultatele bătăliilor, care erau favorabile Franţei, erau influenţate discuţiile diplomatice. Victoriile franco-suedeze din anii 1647 şi 1648 au influenţat cursul negocierilor de la Münster şi Osnabrück.

Istoria Austriei se referă la actualul stat, Austria, şi la statele predecesoare, începând din antichitate, trecând prin perioadele de existenţă a unor fome de stat suverane, anexarea de către cel de-al Treilea Reich, împărţirea în urma celui de-al Doilea Război Mondial şi dezvoltarea statului actual.Personalitate dominanta a lumii politice europene de la sfarsitul razboaielor napoleoniene (1814-1815) pana la Revolutia de la 1848, s-a nascut intr-o familie aristocratica la 15 mai la Koblenz, in Germania. Dupa studii universitare la Strasbourg si Mainz, s-a casatorit cu contesa austriaca Eleanor Kaunitz a carei familie facea parte din inalta aristocratie de la curtea imperiala austriaca. Si-a inceput cariera diplomatica in 1797, ca trimis al Imperiului Habsburgic la Congresul de la Rastadt. A fost numit apoi ambasador in Saxonia (1801), Prusia (1803) si Franta (1806). In 1809 i-a fost atribuit postul de ministru de Externe al Imperiului Habsburgic, in imprejurarile complexe determinate de campaniile militare napoleoniene. Va detine rolul principal in reorganizarea Europei dupa infrangerea lui Napoleon.

A organizat in 1814-1815 Congresul de la Viena, in cadrul caruia Europa va fi remodelata din punct de vedere geopolitic dupa razboaiele napoleoniene, potrivit intereselor invingatorilor (Anglia, Rusia, Prusia, Imperiul Habsburgic). In timpul desfasurarii Congresului, M. a reusit sa anihileze pretentiile Rusiei de a anexa intreaga Polonie, ceea ce ar fi dus la cresterea considerabila a rolului acesteia in plan european. A reusit, de asemenea, crearea Confederatiei Germane, pusa sub egida Imperiului Habsburgic (Austriei) si intarirea pozitiilor acestuia in Italia unde reusea sa ocupe Triestul, Lombardia si Venetia. Obiectivele politice promovate de M. din 1815 au fost mentinerea statu-quo-ului european si mai ales a pozitiilor Austriei in Germania si Italia. In acest scop, a contribuit la formarea Sfintei Aliante, coalitie politica de orientare conservatoare constituita in 1815 din care faceau parte Prusia, Rusia si Austria. Din 1821 pana la 1848, a ocupat postul de cancelar (prim-ministru) al Austriei, remarcandu-se prin politica sa conservatoare si legitimista. A ramas figura centrala a politicii europene pana la izbucnirea Revolutiei de la 1848 la Viena (13-15 martie 1848) cand a fost silit sa paraseasca orasul de frica populatiei rasculate. A murit la Viena, la 11 iunie 1859.Imperiul Austriac a fost o formaţiune statală ce a existat în centrul Europei între 1804 şi 1918. A fost proclamat în anul 1804 în baza domeniilor coroanei familiei Habsburgilor, care deţinea din secolul XV coroana imperială germană. Imperiul Austriac a fost creat în contextul crizei seculare în care intrase Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană, care a fost lichidat în anul 1806 sub loviturile Franţei bonapartiste. În 1815 devine principala putere din cadrul nou-createi Confederaţii Germane, deşi poziţia sa era puternic concurată de Regatul Prusiei. În 1866 rivalitatea celor două mari puteri din cadrul Confederaţiei a condus la declanşarea războiului austro-prusac, care a avut drept consecinţă destrămarea Confederaţiei Germane şi apariţia Uniunii Nord-Germane pe de o parte (din 1871 se va numi Imperiul German) şi a Austro-Ungariei pe de altă parte. Între 1867 şi 1918 Imperiul Austriac, care includea preponderent domeniile casei de Habsburg din fosta Confederaţie Germană, a fost o parte a Austro-Ungariei, fiind egalat în drepturi cu Regatul Ungariei, care includea mai ales domeniile coroanei Habsburgilor din afara vechiului Imperiu German. Provinciile coroanei austriece a Austro-Ungariei se mai numeau Cisleithania (de la riul Leitha pe care trecea vechiul hotar dintre Austria si Ungaria), iar cele ale coroanei maghiare se mai numeau Transleithania. Împăratul austriac de la Viena era şi rege maghiar doar pentru unguri la Budapesta, dar contrar unor opinii încetăţenite, nu a existat un împarat austro-ungar, după cum n-a existat niciodată un stat ce s-ar fi numit oficial “Imperiu Austro-Ungar”.

Cromwell (1599 –1658) a fost un lider militar si politic englez,Nascut la Hettington,intr-o familie de mici nobili. S-a remarcat la razb civil 1642-49a adus o contributie decisiva victoriei fortelor Parlamentului la Marston Moor si la Naseby in 45 cand se termina razb civil. Ii invinge pe Scotieni in batalia de la Preston in 1648 . Cromwell a cucerit Irlanda si Scotia pe care le-a ocupat. Lord Protector din 1653 până la moartea sa în 1658. Un razboi naval cu Spania in 1657 a rezultat in capturarea Jamaicai in Indiile de V Razb naval cu Olanda-flota engleza castiga, În plan religios a instaurat un regim de tolerantă pentru toate cultele protestante, iar catolicii au fost mai putin persecutati decât in vremea conducerii prezbiteriene. A impus tara in RI

După cum se cunoaşte, încă din secolul al XV-lea apar unele lucrări privitoare la dreptul internaţional. Avem în vedere, în primul rând, cele publicate de Philippe de Commines, care elaborează un adevărat ghid pentru solii, Balthazar Ayala (Despre dreptul războiului şi instituţiile războiului, 1582), Alberico Gentili (Despre ambasade, 1585) şi Hugo Grotius (Despre dreptul războiului şi al păcii,

1625). După unii cercetători, întemeietorul politicii ca ştiinţă a fost florentinul G.Machiavelli. În cunoscuta sa lucrare, Principele, şi în Discursuri, acesta arată că patria trebuie apărată cu orice fel de mijloace: prin josnicie, dar şi prin glorie, prin milă, dar şi prin cruzime (“Binele patriei este criteriul binelui”). După Machiavelli, un principe trebuie să fie vulpe, pentru a putea să recunoască cursele, dar şi leu, pentru a-i speria pe lupi.Problema păcii şi a războiului în relaţiile internaţionale a influenţat în mod direct şi activitatea consulară, dat fiind faptul că activitatea consulară se află în interdependenţă cu statul de reşedinţă, şi această activitate nu întotdeauna corespundea “intereselor statale”. Războiul, după părerea lui Hugo Grotius, cunoscut jurist olandez, este un factor natural, ce reiese din tendinţele omeneşti spre autoapărare şi trebuie să fie folosit numai în scopul stabilirii adevărului.Aceste circumstanţe au determinat statul să formeze instituţii paralele cu cele consulare – reprezentanţele şi misiunile diplomatice.

În 21 iulie 1718 s-a semnat Tratatul de la Passarowitz, prin care s-a pus capăt războiului care s-a purtat între Imperiul Otoman, pe de-o parte şi Imperiul Habsburgic şi Republica Veneţiană, de cealaltă parte. Astăzi, localitatea Passarowitz se numeşte Požarevac (Voivodina).În 1716, otomanii au fost învinşi de trupele habsburgice, conduse de principele Eugeniu de Savoia, la Petrovaradin. După biruinţa de la Petrovaradin, prinţul Eugeniu de Savoia decide, în august 1716, să îndrepte forţele militare austriece spre Timişoara, pentru a pune stăpânire pe această importantă poziţie strategică. O armată puternică este concentrată sub fortificaţiile Cetăţii spre sfârşitul lunii august. La 12 octombrie 1716, Mehmed – paşa, ultimul comandant otoman al Timişoarei, acceptă capitularea şi garnizoana turcă părăseşte definitiv oraşul, încheindu-se o etapă plină de frământări din istoria locului. La 18 octombrie 1716, prinţul Eugeniu de Savoia îşi făcea intrarea triumfală într-o Cetate răvăşită după asediu.În 21 iulie 1718, s-a semnat Tratatul de la Passarowitz, prin care Imperiul Otoman a pierdut Banatul, Serbia de Nord (inclusiv Belgradul), nordul Bosniei şi Oltenia, în favoarea Austriei. Veneţia şi-a pierdut posesiunile din peninsula Pelopones şi din Creta, câştigate prin Tratatul de la Karlowitz, păstrând doar insulele Ioniene şi Dalmaţia. Belgradul şi Oltenia au fost obţinute ulterior de Imperiul Otoman în 1739 prin Tratatul de la Belgrad.Banatul este anexat Imperiului Habsburgic. În 28 iunie 1719, Împăratul a semnat Decretul care numea Administraţia Banatului şi stabilea sediul acesteia la Timişoara, care devenea astfel capitala unei provincii importante a Monarhiei Habsburgice şi reşedinţa principalelor structuri administrative. Primul guvernator este contele Claude Florimond de Mercy.Începe o perioadă înfloritoare pentru această regiune, care, sub străpânirea habsburgică, ajunge la un nivel de dezvoltare extraordinar. Aşezarea masivă a coloniştilor, aduşi din părţile vestice şi centrale ale Imperiului Habsburgic, accelerează acest fenomen, Banatul devenind, în scurt timp, o regiune bine organizată, puternic dezvoltată din punct de vedere economic şi social.

Tratatul de la Utrecht constă dintr-un şir de mici tratate, nefiind reunit într-un singur document, tratate semnate în oraşul olandez Utrecht în martie şi aprilie 1713. Tratatele între mai multe state europene, inclusiv Marea Britanie, Franţa, Spania, Savoia şi Republica Ţărilor de Jos, au pus capăt Războiului Succesiunii Spaniole. Tratatele au fost încheiate între reprezentanţii lui Ludovic al XIV-lea al Franţei şi ai lui Filip al V-lea al Spaniei pe de o parte, şi cei ai reginei Ana a Marii Britanii, ai ducatului Savoiei, ai regelui Portugaliei şi ai Provinciilor Unite pe de altă parte.

Tratatul a consfinţit înfrângerea ambiţiilor franceze exprimate în războaiele lui Ludovic al XIV-lea şi a păstrat sistemul european bazat pe echilibrul puterilor. Prin Tratatul de la Utrecht s-a urmărit reglementarea unor interese comerciale şi coloniale precise, impuse de apariţia capitalismului şi poate fi interpretat ca primul tratat „imperialist”. Negocierile au fost lungi şi dificile, deoarece lordul Bolingbroke, trimisul Angliei, urmărea cu tenacitate stabilirea unei reglementări precise a succesiunii la tronurile Franţei şi Spaniei întemeiată pe anularea respectivă a drepturilor de moştenire a prinţilor spanioli la coroana franceză şi a prinţilor francezi la coroana spaniolă, fără ca Angliei să i se poată reproşa amestecul în afacerile interne ale acestor state. Pacea de la Utrecht a fost o pace tipic engleză, destul de suplă ca să nu ducă pe adversar la disperare, destul de aspră ca să îmbogăţească Anglia şi să dezvolte comerţul ei. Declinul Olandei, ca putere europeană şi comercială, semnifică ridicarea vertiginoasă a Angliei, care s-a detaşat repede ca cea mai importantă putere navală.

Tratatul de la Passarowitz sau de la Pojarevăţ din 21 iulie 1718 a fost cel prin care s-a încheiat războiul dintre Imperiul Otoman pe de-o parte şi Imperiul Habsburgic şi Republica Veneţiană de cealaltă parte.-În perioada 1714-1718 otomanii au avut mai multe succese împotriva Veneţiei şi în luptele purtate în Grecia, dar au fost înfrânţi la Petrovaradin în 1716 de către trupele imperiale habsburgice conduse de prinţul Eugen de Savoia.Mai prevedea :comisie de frontiera, libera practik a rel crestine dupa ritul bisericii romano-catolice, eliberarea prizonierilor de razb, siguranta pt curieri.. S-a incheiat tot la Passarowitz un comert de navigatie si comert intre cele 2 imp. Tot aici Venetia pierde Moreea dar beneficiaza d o reducere a taxelor vamale in Im OT. Tratatul a reflectat de jure situaţia militară existentă de facto în acel moment : Imperiul Otoman a pierdut Banatul Timişoarei, Serbia de Nord (inclusiv Belgradul), nordul Bosniei şi Oltenia în favoarea Casei de Habsburg. Veneţia şi-a pierdut posesiunile din peninsula Pelopones şi din Creta, câştigate prin Tratatul de la Karlowitz, păstrând doar insulele Ioniene şi Dalmaţia. Belgradul şi Oltenia au fost obţinute ulterior înapoi de Imperiul Otoman în 1739 prin Tratatul de la Belgrad.De notat că din punct de vedere juridic, conform tratatelor semnate anterior, Imperiul Otoman nu avea dreptul să cedeze teritorii precum Oltenia (1718), Bucovina (1775) sau Moldova dintre Prut şi Nistru (1812, de atunci încoace denumită Basarabia) deoarece nu erau provincii ale lui, ci aparţineau principatelor creştine tributare Ţara Românească şi Moldova. Voievozii atunci la putere (respectiv Ioan Mavrocordat în Ţara Românească şi Grigore III Ghica în Moldova), precum şi mitropolitul Veniamin Costache, au protestat, însă zadarnic.

Noţiunea de reprezentanţă diplomatică este denumirea cu caracter generic care desemnează toate organele permanente de relaţii diplomatice între state de peste hotare, în practică însă mai frecvent este utilizat termenul de misiune diplomatică, această delimitare fiind nesemnificativă, deoarece ambele denumiri pot fi considerate echivalente, pentru că desemnează aceiaşi instituţie.În Roma ca şi în Grecia Antică, exista instituţia protejării străinilor -«patronatul». Patronii care apărau drepturile şi libertatea personală a străinilor, conform analogiei cu proxenii, se alegeau după propriul consimţământ al străinilor, însă, mai târziu, aproximativ din sec. al III-lea î.Hr., ei au început să fie numiţi de senat din rândul familiilor patricienilor din Roma.În acelaşi timp, în paralel cu patronatul, a mai apărut încă o formă de intermediere, institutul aşa numiţilor pretori, chemaţi să formeze judecata şi să rezolve litigiile apărute între străini.

Pretorii, ca şi patronii, erau numiţi de către organele supreme din rândul tagmei aristocratice şi politice.Istoria dezvoltării relaţiilor internaţionale confirmă că instituţia de protejare a străinilor, proxenia în Grecia Antică, respectiv patronatul în Roma Antică, a stat la baza apariţiei nu numai a serviciului consular, ci şi a serviciului diplomatic şi a dreptului internaţional, care din cele mai străvechi timpuri se dezvoltau împreună, ca părţi componente ale raporturilor internaţionale.

Petru cel Mare, 1672–1725, a consolidat autocraţia în Rusia şi a avut un loc de primă mărime în transformarea ţării într-un stat după model european. De la începuturile modeste ale Principatului Moscovei din secolul al XIV-lea, Rusia devenise cel mai mare stat din lume în vremea lui Petru cel Mare. Având o suprafaţă de trei ori mai mare decât Europa, Imperiul Rus se întindea de la Marea Baltică până la Oceanul Pacific. Cea mai mare parte a expansiunii avusese loc în secolul al XVII-lea, culminând cu înfiinţarea primei colonii ruseşti de ţărmul Pacificului, recucerirea Kievului şi pacificarea triburilor siberiene. Totuşi, acest vast teritoriu era populat de numai 14 milioane de oameni. Recoltele de grâu erau mai mici decât ale vest-europenilor, în condiţiile în care majoritatea populaţiei era ocupată cu agricultura şi locuia la ţară. Numai o mică parte a populaţiei imperiului locuia în oraşe.Petru a fost profund impresionat de tehnologiile avansate, măiestria militară şi priceperea în conducerea afacerilor statului din Europa de vest. A studiat tacticile şi fortificaţiile occidentale şi a înfiinţat o armată de 300.000 de miltari aleşi numai dintre supuşii săi, înrolaţi pe viaţă. În 1697-1698, al a fost primul principe rus care a vizitat Europa Occidentală, unde el şi anturajul său au făcut o impresie profundă. După această călătorie, Petru şi-a luat titlul de împărat iar numele oficial al ţării a fost schimbat în Imperiul Rus în 1721.Petru a făcut primul efort militar de proporţii împotriva turcilor otomani. Mai apoi, atenţia împăratului s-a îndreptat către nord. Rusia încă nu avea nici un port maritim sigur în zona de nord, cu excepţia Arhanghelskului la Marea Albă, ale cărei ape erau îngheţate nouă luni pe an. Accesul la Marea Baltică era blocat de Suedia, care înconjura ţărmurile Balticii din trei părţi. Ambiţia lui Petru cel Mare de a cuceri o "fereastră către mare" l-a făcut pe împărat să perfecteze în 1699 o alianţă secretă cu Uniunea statală polono-lituaniană şi Danemarca împotriva Suediei, după care a declanşat Marele război al nordului. Războiul s-a încheiat în 1721, când Suedia epuizată a cerut pacea. Imperiul Rus a câştigat patru provincii la sudul şi estul Golfului Finic, ceea ce deschidea mult dorita poartă maritimă către vest şi asigura posibilitatea construirii unui port la Marea Baltică. La ordinul împăratului Petru cel Mare s-a construit noua capitală a Rusiei, Sankt Peterburg, ca o "fereastră deschisă către Europa", înlocuind Moscova atât ca centru politic cât şi ca centru cultural.Eforturile cerute de expediţiile militare ale lui Petru cel Mare au dus la izbucnirea unei noi revolte. Invocând numele răsculatului celebru Stenka Razin, o altă căpetenie cazacă, Kondrati Bulavin, a pornit o răscoală, înăbuşită în sânge în cele din urmă.

Petru şi-a reorganizat forma de guvernământ după ultimele modele occidentale, transformând Rusia într-un stat absolutist. El a înlocuit Duma boierilor (consiliul nobililor) cu un Senat format din nouă membri. S-a trecut la reforma administrativă, apărând noi provincii şi districte. Petru a dat ca sarcină noului numit Senat colectarea taxelor şi impozitelor. În timpul domniei sale, sumele colectate la bugetul statului au crescut de trei ori. Ca parte a reformelor, Biserica Ortodoxă Rusă a fost incorporată parţial în structura administrativă a statului, transformând-o într-o unealtă a guvernării. Petru a abolit patriarhatul şi la înlocuit cu un organ colectiv de conducere, Sfâtul Sonod, condus de un funcţionar secular al statului. În aceste

vremuri, orice vestigii ale formelor locale de autoguvernare au fost desfiinţate, iar Petru a continuat politica înaintaşilor lui de a obliga toată nobilimea să presteze servicii statului.Petru cel Mare a murit în 1725, lăsând o situaţie neclară a succesiunii şi un imperiu sleit de puteri. Domnia sa a adus în prim plan problemele rămânerii în urmă a Rusiei în comparaţie cu statele occidentale, a aportunităţii reformelor descrise mai sus şi a multor altora pe care au trebuit succesorii săi să le rezolve. Totuşi, Petru cel Mare este cel care a pus bazele statului modern rus.

Ludovic al XIV-lea s-a născut in Saint-Germain-en-Lave pe 5 septembrie 1638. A fost copilul neaşteptat al regelui Ludovic al XIII-lea, capricios, introvertit, nedelicat şi al frumoasei, cochetei şi meticuloasei, Ana de Austria din familia Habsburgilor, care nu avusese nici un copil în cei 22 de ani de căsătorie.Între 1668 şi 1672, Ludovic s-a pregătit pentru invadarea Olandei. Olandezii urmau să primească o lecţie, pentru ca pe viitor să nu se mai amestece în acţiunile Regelui Soare de înglobare a Ţărilor de Jos spaniole. La 6 aprilie 1672, Franţa a declarat război Provinciilor Unite. Pe la jumătatea lunii iunie, soldaţii lui Ludovic cuceriseră 40 de oraşe olandeze, iar olandezii işi abandonaseră fortăreţele Barierei (cetăţi ce aveau rolul de a apăra Ţările de Jos spaniole de atacurile Franţei). La 22 iunie, Jan de Witt, conducătorul olandez care fusese întotdeauna în favoarea unor relaţii prieteneşti cu Franţa, a trimis emisari spre a discuta termenii predării. Olandezii s-au oferit să plătească o despăgubire şi să cedeze Franţei întregul teritoriu olandez aflat la sud de râul Maas. Ludovic al XIV-lea a respins ofertele olandezilor. Ca urmare a acestei prelungiri a războiului s-au petrecut mai multe lucruri:Împăratul Leopold şi principele elector de Brandenburg şi-au trimis armatele în sprijinul republicii olandeze;Olandezii i-au oprit pe invadatori deschizând stăvilarele şi inundând provincia;O mulţime de oameni din Amsterdam i-au linşat pe Jan şi Cornelius de Witt, aducându-l astfel pe Wilhelm al III-lea de Orania la putere.După ce intrase în război de partea Franţei, fără entuziasm, Anglia se retrase, în 1674, şi se aliase acum cu Olanda, prin căsătoria nepoatei lui Carol al II-lea, Maria, cu Wilhelm de Orania. Suedia, care şi ea intrase în război de partea Franţei, fusese învinsă de principele elector de Brandenburg la Fehrbellin (1675). Ca rezultat al negocierilor prelungite de la Nijmegen din vara anului 1678, Franţa a păstrat Franche-Comté şi oraşele din Flandra. Pe de altă parte, Ludovic a înapoiat olandezilor cuceririle sale făcute în partea de nord.

În 1900 cercurile politice austro-ungare urmăreau planurile de expansiune în Peninsula Balcanică. Orientările spre agresiune ale Austro-Ungariei s-au materializat prin anexarea Bosniei şi Herţegovinei în anul 1908, diversele presiuni asupra Serbiei exercitate direct sau prin intermediul unor oameni politici bulgari, îndeosebi pe timpul războaielor balcanice, încercarea provocării unui război mondial după pacea de la Bucureşti, din 1913.Agresiunea contra Serbiei fusese premeditată cu mult timp înainte, cu acordul secret al Germaniei. Atentatul de la Sarajevo din 28 iunie/11 iulie 1914 împotriva arhiducelui Franz Ferdinnad şi a soţiei sale n-a constituit decât un pretext al agresiunii. În zilele ce au urmat primul maghiar Şt. Tisza ca şi înainte, era împotriva intenţiilor guvernului de la Viena de a se face unele concesii naţionalităţilor, cu atât mai mult românilor din Transilvania.El considera că era mai bine să convingă Berlinul asupra politicii balcanice a guvernului austro-ungar, care consta în atragerea Bulgariei de partea Puterilor Centrale.Apoi, de comun acord cu Berlinul, să exercite presiuni asupra României. Tot în privinţa României, Tisza se pronunţa pentru o poziţie fermă a Austro-Ungariei, respectiv să se poată

ajunge la dispunerea unor modificări teritoriale în Macedonia şi desigur, aplicarea unei politici de intimidare faţă de România.De altfel acest personaj ungar nu menajase niciodată interesele României, dar păstrase o poziţie rezervată la presiunea oficialităţilor de la Berlin, care nu voiau o determinare a relaţiilor cu România.Înainte de izbucnirea războiului ministrul austro-ungar la Bucureşti, Ottokar Czernin, a fost în audienţă la regele Carol I spre a-i sonda opinia. Carol I-ul a afirmat păstrarea neutralităţii României în cazul unui război austro-sârb, dar că nu va putea intra în acţiune alături de Puterile Centrale dacă Rusia va fi în război cu acestea. L-a asigurat pe Czernin atât de poziţia de neutralitate strictă a României chiar şi într-un conflict al Austriei cu Rusia, cât şi de faptul că nimeni nu-l va putea determina să lupte contra Austro-Ungariei aliate din anul 1883.De fapt, România se afla, în ajunul declanşării războiului mondial, într-o poziţie mediană, atât geografică cât şi politică, între Rusia şi Puterile Centrale. Aşa se explică de ce Rusia a solicitat guvernului român să întreprindă demersuri la Viena şi la Belgrad pentru aplanarea diferendului austro-sârb.Pe de altă parte însărcinatul cu afaceri la Bucureşti, Waldburg, a făcut cunoscut la Berlin, că România va protesta, împreună cu Grecia, dacă se va prejudicia pacea de la Bucureşti, din 1913, în eventualitatea unui război austro-sârb.Poziţia ce urma să fie adoptată de România faţă de cele două tabere beligerante nu era deloc clară în rândurile politicienilor şi militarilor austrieci.Pentru feldmareşalul Conrad von Hoetzendorf, şeful Statului Major generalul armatei austro-ungare nu mai exista nici un dubiu asupra viitoare atitudine a Românie: „România este pierdută pentru noi şi ea pretinde că este greşeala noastră că relaţiile noastre cu ea sunt deteriorate. În realitate, atitudinea noastră a servit numai de pretext pentru a ascunde adevărate sentimente şi adevărate motive. Problema României Mari se pune deja de 30 de ani. Un timp oarecare ea a fost lăsată în umbră. Criza balcanică a repus-o la ordinea zilei. Românii vor mobiliza şi se vor menţine, mai întâi, departe de luptă, pentru a acţiona, apoi, potrivit întorsăturii evenimentelor“.În luna iulie 1914 evenimentele au evoluat precipitat spre declanşarea conflictului austro-sârb, ajungându-se ca la 15/28 iulie 1914 Austro-Ungaria să declare război Serbiei.La 19 iulie/1 august Germania i-a declarat război Rusiei iar la 3 august 1914 a declarat război Franţei. Î ziua de 22 august/4 septembrie 1914 cele trei puteri ale Antantei, Franţa, Anglia şi Rusia au emis o declaraţie prin care s-au angajat reciproc să nu încheie pace separată şi să nu emită condiţii de pace fără acordul prealabil a fiecăreia dintre aliate.Într-o telegramă de după declararea războiului de către Austro-Ungaria fără consultarea României ca aliat, împăratul Franz Joseph căuta să explice regelui Carol I mobilurile acţiunilor întreprinse spre a-l determina să rămână în alianţă şi chiar să acţioneze de partea sa.În mod fals el făcea cunoscut că: „Serbia n-a îndeplinit cererile guvernului meu şi în afară de aceasta trupele sârbeşti au provocat luptă fără declararea de război“.Czernin, ministrul austro-ungar la Bucureşti primise sarcina de a citi lui Carol I ultimatumul austriac în acelaşi timp cu remiterea acestuia la Belgrad. Bătrânul şi înţeleptul rege român a înţeles pe loc consecinţele acestui pas. Fără a aştepta să i se citească hârtia până la capăt a strigat: „Asta înseamnă război mondial!“În telegrama sa tardivă Franz Joseph mai menţiona: „Am dat deci astăzi ordin armatei unele să deschidă ostilităţile contra puterilor armate sârbeşti. M-a hotărât la acest pas convingerea că numai pe această cale pot asigura popoarele mele o pace durabilă şi propăşirea lor nestingherită“.În aceeaşi telegramă, împăratul făcea apel la sentimentele lui Carol I-ul la „Îndelungata ta prietenie“ precum şi la „relaţiile pline de încredere care ne leagă sunt pentru mine o chezăşie că în această clipă serioasă vei judeca forte sincer hotărârile luate de mine“.

Într-un răspuns protocolar şi doar de circumstanţă Carol I a amintit că a înţeles însemnătatea acestei grave deciziuni şi că: „Relaţiile noastre cordiale şi calda mea afecţiune sunt chezăşie că urmăresc cursul acestei serioase crize, luând partea cea mai sinceră“.Carol I nu se putea angaja mai mult pentru că avea de învins rezistente marii majorităţi a oamenilor politici şi a opiniei publice româneşti.Într-o altă telegramă împăratul a făcut apel la sentimentele lui Carol I: „Sper şi am credinţa că în această clipă gravă a soartei care e de o însemnătate hotărâtoare pentru amintirea ta în istorie ca ofiţer şi domnitor, cum şi pentru viitorul ţării tale, îţi vei da cuvântul şi vei ordona armatele tale să lupte umăr la umăr cu noi contra Rusie. Hegemonia slavă în Balcani la care năzuieşte Rusia, ar aduce în viitor la nimicirea României, dacă, ţara ta pierde sprijinul sigur al Triplei Alianţe“.Pe de lată parte cercurile conducătoare ţariste erau, şi ele, conştiente de însemnătatea poziţiei României şi de rolul pe care l-ar putea avea între cele două puteri de forţe adverse şi de aceea căutau să o determine să rămână neutră atâta timp cât nu puteau să o atragă de partea Antantei.Călătoria de câteva zile la Bucureşti a ministrului român, C. Diamandy, ministru plenipotenţiar la Petersburg, a indicat presei că s-au făcut la Petersburg propuneri importante guvernului român. Ştirile se dovedeau a fi cu totul reale. Guvernul român negocia cu cercurile conducătoare ruse încheierea unei convenţii sau a unui acord cu privire la o eventuală poziţie de neutralitate a ţării în schimbul recunoaşterii de către Rusia a dezideratului unirii la România a teritoriilor locuite de românii din monarhia austro-ungară. O convenţie privind o colaborare militară şi politică româno-rusă nu era posibilă, deocamdată. Regele Carol I se opunea cu energie alăturării României de Antantă. În timpul vieţii sale se putea încheia cel mult un acord de neutralitate.Declanşarea neaşteptată a primului război mondial l-a adus pe Carol I în imposibilitatea de a-şi pune în aplicare dezideratul participării României la conflict alături de Puterile Centrale. Fostul cancelar al Germaniei von Bülow, a recunoscut în memoriile sale dificultatea dilemei în care se găsea regele: „Carol I a fost brusc pus în situaţia de a se uni cu noi într-un război poate mondial, făcut posibil prin uşurinţa diplomaţiei austriece şi slăbiciunea celei ale noastre. Dilema era pentru el următoarea: sau trebuia, după o domnie de aproape o jumătate de secol să depună coroana şi să întoarcă spatele patriei sale de adopţie, sau, el, Hohenzollern şi ofiţer prusac, să trădeze patria natală. Acesta a fost durerosul conflict moral pentru care a murit două luni mai târziu, precum regina Elisabeta, soţia sa, a spus prinţului Wedel trimis de la Berlin la funeraliile sale“.Pe de altă parte Al. Marghiloman spunea că într-o convorbire regele făcea următoarele constatări: „Starea de spirit a opiniei publice şi a armatei este antiaustriacă; […] o alianţă cu Rusia este imposibilă datorită existenţei unui tratat cu Puterile Centrale. În problema Transilvaniei regele a afirmat că nu era timp a se gândi în mod serios la eliberarea ei“. După părerea sa această problemă va fi copată peste 20 de ani şi va veni la sigur, fiindcă Austria tot se va disloca din cauza Ungariei.In acest timp marile puteri, aflate în grupări politice adverse, făceau propuneri insistente României spre a intra în război în schimbul unor concesii.Incă din 1913, pe când se afla în opoziţie, I.I.C. Brătianu a declarat regelui Carol I că dacă va fi chemat la putere va refuza să reînnoiască tratatul care lega România de Puterile Centrale. In acelaşi an, a spus reprezentantului german la Bucureşti că, în caz de război, România nu va putea merge alături de Ungaria. Pe perioada de doi ani de tratative privind intrarea României în război el n-a meritat reproşul de indecizie pe care i l-au adresat aliaţii şi nici acuzaţia de duplicitate care i-a fost aruncată de inamici.Brătianu spunea că „România nu putea intra cu uşurinţă, şi fără să fi avut maximum de garanţii, într-un război în care era în joc existenţa ei“.

In acele momente oamenii politici români, cu puţine excepţii, erau preocupaţi de a nu se da urmare cu Puterile Centrale.Dar politica neutralităţii întâmpina dificultăţi întrucât şeful statului român, regele Carol I, nu renunţase la ideea de a pune în aplicare tratatul de alianţă cu puterile germanice.Ambele tabere aflate în conflict acţionau cu febrilitate spre a determina neutralitatea României, oferind viitoare concesii sau reglementări privind Transilvania. Acest teritoriu mult dorit era promis atât de Franţa prin preşedintele Poincare cât şi de Rusia prin ministrul de externe Sozonov. Dar oricât de solemne erau aceste promisiuni, ele nu puteau să determine România la o acţiune alături una din părţi fără a se lua o hotărâre publică într-un Consiliu de Coroană prezidat de rege, cel ce influenţase de cele mai multe ori politica externă a ţării.

Tratatul de la Berlin (13 iunie S.V. 1 iunie–13 iulie S.V. 1 iulie 1878) a fost tratatul internaţional care a pus capăt Războiului Ruso-Turc din anii 1877–1878. El avea menirea de a revizui prevederile păcii de la San Stefano şi a reduce astfel influenţa obţinută prin aceasta de Imperiul Rus în Balcani. Prin acest tratat semnat în urma Conferinţei de la Berlin s-a recunoscut de jure independenţa României, Serbiei şi Muntenegrului.Franţa era slăbită după 1871. Londra şi Parisul erau dezinteresate de evoluţia politică a spaţiului balcanic. Singurele ţări care puteau reprezenta o contrapondere faţă de influenţa rusă şi frână al expansionsmului adoptat de Petersburg erau Germania şi Austro-Ungaria. În ciuda încordatelor relaţii cu Viena, nu numai din pricina Transilvaniei, dar şi din cea a chestiunii Dunării şi a raporturilor comerciale, guvernul liberal al lui I. C. Brătianu s-a apropiat treptat de Puterile Centrale, ajungându-se în 1883 la semnarea unui tratat de alianţă cu Austro-Ungaria, la care au aderat apoi Germania şi Italia.Muntenegru, România şi Serbia deveneau state suverane, egale în drepturi cu celelalte state independente. Ca state ce se bucurau de independenţă deplină, ele puteau să-şi înfăptuiască nestingherite politica externă şi internă (Articolul XLIII); condiţia pentru această recunoaştere era ca aceste ţări să acorde cetăţenie tuturor locuitorilor, indiferent de religie;Principatul autonom Bulgaria era simţitor micşorat în raport cu Tratatul de la San Stefano. Se constituia provincia autonomă Rumelia Orientală, condusă de un guvernator creştin, numit de Sublima Poartă;România anexa Dobrogea de Nord, inclusiv Delta Dunării şi Insula Şerpilor;Teritoriul organizat de România sub forma judeţelor Cahul, Bolgrad şi Ismail era încorporat din nou Rusiei ţariste;Austro-Ungaria primea spre administrare Bosnia şi Herţegovina (Articolul XXV);Regatul Unit lua Insula Cipru, în urma unei înţelegeri cu Imperiul Otoman;Pacea de la Westfalia din 1648 , prin tratatele semnate la Osnabruck si laMunster ,incheie razboiul se 30 de ani , stabilind structuri teritoriale si politice carevor dura pana la Congresul de la Viena ( 1815 ) , unele si dupa aceea.Tratativele de la Mnster vizau statele europene catolice, iar cele de la Osnabrck pe cele protestanteAu rezultat astfel principile balanţei puterilor şi echilibrului european. Ilustrative pentru acest moment de sinteză au fost pacea westfalică (1648) şi tratatele de la Utrecht (1713) şi Rastadt (1714), care au îngrădit preponderenţa Habsburgilor, apoi a Bourbonilor. Expresia tardivă a concepţiei dinastice asupra păcii s-a înregistrat în 1815, la Congresul de la Viena, care a încercat să lege funcţional principiul echilibrului european de cel al legitimităţii.Începute în 1644 tratativele de pace s-au desfasurat în doua orase din provincia germana Westfalia. Considerata ca având valoare universala,aceasta pace încearca sa stabileasca raportul de forte si frontierele statelor implicate în conflict. Noua geografie politica europeana era construita pe un nou concept politic: echilibrul european. Se intentiona astfel sa se înlature dominatia unui singur stat asupra celorlalte, acest concept fiind recunoscut ca principiu al

dreptului international, pâna la începutul secolului XX.Aceasta pace consacra în primul rând ascensiunea politica a Frantei înEuropa, Ludovic al XIII-lea, dar mai ales primul ministru al acestuia carddinalul Richelieu si urmasul acestuia Mazarin, reusesc sa aplice cu fermitate Marele proiect si sa împiedice transformarea statelorgermane într-o monarhie centralizata. Frantei îi era recunoscuta stapânirea asupra Alsaciei.Suveranitatea a servit drept bază pentru recunoaşterea reciprocă, pe temeiul egalităţii juridice şi nu trebuie să confundăm concepţional suveranitatea cu libertatea de acţiune, la mijloc existând circumstanţe determinate de relaţiile inegale de putere. Doctrina suveranităţii s-a dezvoltat ca parte a transformării sistemului medieval din Europa într-un sistem statal modern, proces care a culminat cu Tratatul de la Westfalia, din 1648. Pacea din Westfalia, ce a urmat Războiului de 30 de ani, a reprezentat prima întâlnire diplomatică la nivel european (primul congres european),cu această ocazie fiind consacrate principiile echilibrului politic, al raţiunii de stat şi al dreptului popoarelor. A fost construită în scopul de a mulţumi pe toată lumea, de a asigura o pace durabilă în Europa stabilind în mod practic ceea ce istoricii, politicienii şi militarii aveau să numească setul principiilor ce definesc suveranitatea naţională.Printre prevederile acestora se numarau: recunoasterea drepturilor Frantei asupra episcopatelor Metz, Toul si Verdun si asupra Alsaciei, extinderea considerabila a posesiunilor suedeze in dauna Germaniei, reconfirmarea principiului egalitatii religioase (cuius regio, ejus religio=religia e a celui care domina). Imperiul Romano-German (Habsburgic), infrant, este nevoit sa cedeze in fata suprematiei continentale a Frantei.

Unirea Principatelor Române cunoscută ca Mica Unire (Marea Unire fiind cea de la 1918) a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea şi reprezintă unificarea vechilor state Moldova şi Ţara Românească. Unirea este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza şi de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie 1859 în Ţara Românească. Totuşi, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală şi economică între cele două ţări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova şi Ţara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele ţări, rezultat în urma unor Adunări Ad-hoc în 1857 a dus la Convenţia de la Paris din 1858, o înţelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două ţări, cu guverne diferite şi cu unele instituţii comune. La începutul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei şi Ţării Româneşti, aducându-le într-o uniune personală. În 1862, cu ajutorul unioniştilor din cele două ţări, Cuza a unificat Parlamentul şi Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituţia adoptată în acel an a denumit noul stat România.Ideea Unirii Moldovei şi a Ţării Româneşti, avansată încă din secolul al XVIII-lea a devenit, după războiul Crimeii (1853 - 1856) o temă de prim plan a dezbaterii politice, atât în cele două Principate, cât şi pe plan internaţional. Situaţia externă se arăta favorabilă; înfrângerea Rusiei şi hegemonia politică a Franţei ofereau un context prielnic punerii în practică a proiectului, cu atât mai mult cu cât Napoleon al III-lea, împărat al francezilor, dorea un bastion răsăritean favorabil politicii sale, care să contrabalanseze expansiunea rusească şi să contribuie, alături de Italia, la subminarea sau chiar destrămarea monarhiei austro-ungare.

Războiul Ruso-Turc din 1768–1774, numit şi al V-lea Război Ruso-Turc, a izbucnit în urma luptei nobililor polonezi contra protectoratului rus din timpul ţarinei Ecaterina cea Mare. Acest amestec în Polonia a determinat Imperiul Otoman să declare război Rusiei. Pretextul războiului a fost alăturarea unui regiment de cazaci trupelor ruse care au intrat în Polonia. Turcii au învinuit cazacii de masacrul făcut în rândul populaţiei din Balta, Ucraina de astăzi. Sultanul otoman Mustafa al III-lea declară la 25 septembrie 1768 război Rusiei. Turcii contau pe o alianţă a Confedraţiei poloneze de la Bar. Rusia era sprijinită în război de Marea Britanie, iar Frederic cel Mare al Prusiei oferă ajutor în schimbul împărţirii Poloniei.Confederaţia poloneză este înfrântă de generalul rus Alexandr Suvorov, care se întoarce apoi în ajutorul mareşalului Sadunaiski care suferea pierderi mari împotriva trupelor otomane. Situaţia pe frontul ruso-otoman se schimbă în favoarea ruşilor, în urma intrării în luptă a trupelor aliate ruso-prusace sub comnda prinţului Alexei Orlov. Înfrângerea trupelor otomane a urmat în Ucraina, Siria, Egipt şi la bătălia navală de la Çeşme (1770). La data de 21 iulie 1774 otomanii semnează tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi (astăzi, satul Kainardja din Dobrogea de Sud, în Bulgaria). În urma acordului de pace, Hanatul Crimeii devine independent, nu mai este vasal porţii otomane. Rusia primeşte o despăgubire de război de 4,5 milioane de ruble, şi două porturi importante la Marea Neagră.Tratatul dădea califului otoman dreptul de a proteja credincioşii musulmani din Rusia (între care cei din Crimeea). Era pentru prima dată când o putere europeană recunoştea autoritatea califului otoman în afara graniţelor imperiului său.

Războiul Crimeii a durat din 28 martie 1853 până în 1856 şi a fost un conflict armat dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, şi o alianţă a Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei, a celui de-al doilea Imperiu Francez, a Regatului Sardiniei şi a Imperiului Otoman, pe de altă parte. Este considerat a fi fost unul dintre ultimele războaie religioase pe continent.Prima faza= Anglia şi Franţa au crezut că pot atrage în război Austria şi Rusia;a durat până în vara anului 1854, când neutralitatea Prusiei era asigurată, cum puteau aliaţii să ajungă la ruşi când se interpunea între ei imensa zonă neutră a Europei Centrale? Aceştia sperau că ruşii vor rămâne în Ţările Române pentru a-i putea învinge acolo; însă ruşii s-au retras de aici în iulie 1854. Astfel, s-a luat decizia atacului asupra Sevastopolului, baza navală din Crimeea considerată a fi vulnerabilă în faţa unei operaţiuni amfibie. Practic, a fost necesar aproape un an de lupte şi mobilizarea armatelor la scară continentală pentru a asigura succesul acestei căi de atac.Puterea Rusiei în Orientul Apropriat stătea în poziţia sa geografică; puterea ei în echilibrul european stătea în armată. Puterea navală din Marea Neagră era o chestiune secundară şi putea fi oricând pusă la încercare dacă flotele britanice sau franceze, sau chiar doar flota britanică, treceau Strâmtorile. Dacă ruşii abandonau Sevastopolul şi izolau militar Crimeea, Aliaţii ar fi obţinut doar un succes de prestigiu, fără ca Rusia să fie mai slabă ca înainte. În cele din urmă, ei ar fi fost nevoiţi să se retragă din Marea Neagră, iar ruşii şi-ar fi reluat presiunile asupra otomanilor. Dar monarhia autocratică depinde foarte mult de prestigiu. Ţarul nu înţelegea că dacă aliaţi nu reuşeau să-l învingă, însemna că el iesea câştigător. Însă oricâte eforturi ar fi depus la Sevastopol, el nu-i putea învinge pe inamici. Întotdeauna puterea militară a Rusiei a stat în posibilitatea ei de a se retrage; mai mult decât o alegere conştientă, această retragere i-a fost mai mereu impusă de inamici. În războiul din Crimeea, Ţarul le-a oferit puterilor maritime un convenabil câmp de luptă pe care altfel acestea nu l-ar fi găsit. În loc să se retreagă, armatele ruseşti de la Sevastopol au fost întârite, iar Rusia s-a epuizat singură încercând să facă faţă unor mari puteri maritime.La acel moment, aliaţii au fost nemulţumiţi că nu au reuşit să cucerească Sevastopolul printr-o lovitură rapidă în 1854. Însă dacă ar fi făcut-o, astăzi nu am mai vorbi de războiul Crimeei. Esenţa conflictul nu era de a cuceri un loc anume, ci de a distruge, sau cel puţin de a slăbi,

puterea militară a inamiciului. Acel an de lupte de la Sevastopol a reuşit să facă tocmai acest lucru. Armatele ruseşti au fost foarte slăbite, prestigiul militar al Rusiei a avut de suferit şi, cel mai important, resursele economice ale imperiului au fost forţate la maxim. I-a trebuit Rusiei o generaţie să se recupereze după efortul din Crimeea, timp în care echilibrul european a fost refăcut fără interferenţa ruşilor.

Tratatul de la Paris din 1856 a pus capăt Războiului Crimeii dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, şi o alianţă a Imperiului Otoman, Regatului Piemontului, Celui de-al Doilea Imperiu Francez şi Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei, pe de altă parte. Tratatul a fost semnat la 30 martie 1856, principalele lui prevederi privind transformarea Mării Negre în teritoriu neutru, închis tuturor navelor militare, pe ţărmul mării fiind interzise construirea de fortificaţii sau prezenţa armamentelor de orice fel. Tratatul a marcat un uriaş pas înapoi pentru Rusia şi pretenţiile sale de dominaţie a regiunii.De asemenea, era stabilită libera circulaţie pe Dunăre sub supravegherea Comisiei Europene a Dunării.Alte prevederi priveau statutul Principatelor Dunărene – Moldova şi Valahia – care rămâneau sub suzeranitatea otomană, dar cărora li se acorda dreptul de a avea propriile constituţii şi adunări legislative şi care aveau să fie puse sub supravegherea puterilor victorioase. A fost stabilită organizarea unui referendum în chestiunea dorinţei de unire a populaţiei celor două principate şi înfiinţarea Adunărilor ad-hoc la Iaşi, respectiv, la Bucureşti.Basarabia rămânea, în continuare, în stăpânirea Imperiului Rus, dar partea sa sudică (Cahul, Bolgrad şi Ismail şi, implicit, controlul asupra gurilor Dunării) era retrocedată Moldovei.Tratatul stabilea, de asemenea, demilitarizare Insulelor Ĺland din Marea Baltică, care aparţineau Marelui Ducat al Finlandei, aflat sub suzeranitatea Imperiului Rus. Fortăreaţa Bomarsund fusese distrusă de forţele franco-britanice în 1854, aliaţii dorind să împiedice ruşii să foloseacă aceste insule ca baze militare.Pacea de la Paris a confirmat eşecul politicii ţarului Nicolae I:Rusia a pierdut controlul asupra gurilor Dunării;Rusia a fost obligată să abandoneze pretenţiile de protecţie a intereselor creştinilor ortodocşi din Imperiul Otoman (rol pe care îl păstra Franţa);Rusia şi-a pierdut influenţa asupra Principatelor Române, care, alături de Serbia, au primit un grad de independenţă sporit.

Războiul de devoluţie, 1667-1668Statu-quo-ul din Europa a fost alterat în mod drastic de moartea lui Filip al IV-lea al Spaniei în 1665. I-a urmat la tron fiul său minor şi bolnav, Carol, văduva lui Filip fiind regentă. Ludovic al XIV-lea credea că această slăbiciune temporară a guvernului spaniol putea fi exploatată în avantajul Franţei. Ludovic a luat hotărârea de a avansa pretenţii la moştenirea spaniolă în numele soţiei sale. Avocaţii francezi au folosit un argument ingenios pentru a lua o parte din Ţările de Jos spaniole. Ei s-au folosit de o veche lege flamandă – dreptul la devoluţie -, conform căreia atunci când un bărbat se căsătorea pentru a doua oară, proprietăţile sale trebuiau să fie atribuite copiilor din prima căsătorie. Maria Tereza era fata primei soţii a lui Filip al IV-lea, Carol era copilul celei de-a doua. Argumentul era cusut cu aţă albă pentru că dreptul de devoluţie se aplică doar proprietăţii particulare.Maşina de război franceză alcătuită din 50 000 de oameni, demonstrase faptul că e pregătită de luptă. Castel-Rodrigo, guvernatorul Ţărilor de Jos spaniole, cu doar 20 000 de soldaţi, nu-i putea împiedica pe francezi să se "servească" cu numeroase oraşe importante şi valoroase, îndeosebi Douai, Charleroi, Oudenaarde şi Lille. Ludovic l-a trimis pe Condé să cucerească Franche-Comté. Prin tratatul încheiat la Aix-la-Chapelle în mai 1668, Franţa a fost de acord

să redea Spaniei Franche-Comté, cu condiţia ca ea să păstreze multe din cuceririle făcute în Ţările de Jos.

Războiul Ruso-Turc din 1877–1878 şi-a avut originea într-o răspândire a naţionalismului în Peninsula Balcanică şi în dorinţa Rusiei de a recupera pierderile teritoriale suferite în Războiul Crimeei, recăpătând supremaţia în Marea Neagră şi încurajând mişcările politice de eliberare a popoarelor din Balcani de sub dominaţia otomana.Războiul pentru Independenţa României dintre anii 1877-1878 a fost un pas important spre unificarea deplină. România s-a folosit de lupta dintre Imperiul Otoman şi Imperiul Rus pentru a-şi declara independenţa faţă de cele două mari puteri (puterea suzerană era Imperiul Otoman iar puterea protectoare era Imperiul Ţarist) şi a devenit un actor important în Balcani.Un tratat de alianţă militară între Rusia şi România nu a existat, dar a devenit o realitate prin îndeplinirea de către armata română a unor operaţiuni militare în lunile aprilie-iulie 1877, care au constat în ocuparea unor dispozitive de apărare în lungul Dunării de la Turnu Severin la Ismail, concentrarea în Oltenia a 4 divizii care au asigurat flancul drept al dispozitivului strategic rus de pe Dunăre şi imobilizarea unor forţe turceşti care nu au putut astfel interveni în sectorul unde ruşii forţau Dunărea, dar şi înlocuirea de către divizia 4 română a trupelor ruse care asigura garnizoana cetăţii Nicopole pentru că aceasta din urmă să poată lua parte la a doua luptă de la Plevna.Pe 6-7 august 1877, ca urmare a telegramei marelui duce Nicolae către Principele Carol I în care solicita ajutorul românesc, are loc intrarea efectivă în luptă a armatei române. Trei divizii româneşti au participat la a treia bătălie a Plevnei, până la capitularea ei, ceea ce a însemnat o importantă jertfă pentru ţara noastră.Principalul aliat al Rusiei în acest război a fost România (care a mobilizat o armată de 60.000 de oameni) Pe lângă aceasta, armatei ruse i s-au alăturat peste 12.000 de voluntari localnici bulgari şi un regiment din Finlanda, care, după război, a primit titlul de Batalionul Vechea Gardă, titlu pe care încă îl mai păstrează.Ca rezultat al războiului, principatele România, Serbia şi Muntenegru, fiecare state suverane de facto de mai mult timp, şi-au proclamat oficial independenţa faţă de Imperiul Otoman. După aproape cinci secole de dominaţie otomană (1396–1878), statul bulgar a fost reînfiinţat cu numele de Principatul Bulgariei, între Dunăre şi Munţii Balcani (cu excepţia Dobrogei de Nord dată României) şi cu regiunea Sofiei, care a devenit noua capitală. Congresul de la Berlin, din 1878, a permis, de asemnea, Austro-Ungariei să ocupe Bosnia şi Herţegovina şi Regatului Unit să primească Cipru, în timp ce Imperiul Rus a anexat sudul Basarabiei şi regiunea oraşului Kars.

Ludovic al XIV-lea (n. 5 septembrie 1638, Saint-Germain-en-Laye – d. 1 septembrie 1715, Versailles), rege al Franţei şi al Navarei. A condus Franţa vreme de 72 de ani – cea mai lungă domnie din istoria europeană. Era doar un copil de aproape cinci ani în momentul în care s-a suit pe tron în 1643, dar a condus personal guvernul din 1661 până la moartea sa.1702-1713:Două familii regale europene emiteau pretenţii la tronul Spaniei: Habsburgii austrieci şi Bourbonii francezi. În noiembrie 1700, Carol al II-lea al Spaniei moare fără a lăsa moştenitori. Prin testamentul său i-a lăsat întregul imperiu ducelui Filip de Anjou, nepotul lui Ludovic al XIV-lea, cel de-al doilea băiat al Delfinului, cu clauza ca tronurile Franţei şi Spaniei să nu se unească niciodată. Atât Anglia, cât şi Olanda l-au recunoscut cu promptitudine pe Filip al V-lea, însă Regele Soare a făcut trei gafe. În primul rând, la ordinul lui, Parlamentul din Paris a luat act de faptul că Filip al V-lea nu renunţase nicidecum la

pretenţia sa la tronul Franţei. În al doilea rând, în numele nepotului său, Ludovic a alungat trupele olandeze din cetăţile Barierei din Ţările de Jos spaniole; olandezii au fost îngroziţi. În al treilea rând, l-a recunoscut pe fiul lui Iacob al II-lea - care era pe moarte şi în exil- drept Iacob al III-lea; exista o cale mai sigură de a provoca ostilitatea englezilor? Pe 15 mai 1702, Marea Alianţă a declarat război Franţei. În urma tratatelor de pace din 1713 şi 1714, Filip al V-lea a rămas rege al Spaniei, dar a renunţat la pretenţia la tronul Franţei.

opere-Comenzi Sinod ,Testament politic-Raţiunea de stat este o doctrină a relaţiilor internaţionale care afirmă centralitatea statului şi că atare când e vorba de probleme referitoare la existenţa sau nevoile statului chestiunile de morală ajung să treacă într-un plan secundar (idee ce porneşte de la Machiavelli, însă conceptul este părintele conceptului de raţiune de stat).-Richelieu foloseşte acest principiu al raţiunii de stat atât pe plan extern cât şi pe plan intern pentru a întări autoritatea regelui. Treptat această doctrină a raţiunii de stat a ajuns să fie înlocuită de interesul naţional.-Un mijloc al acţiunilor lui Richelieu a fost politica de tratative şi alianţe. Pentru aceasta a întribuinţat variate procedee. În prima etapă lucra cu ajutorul tratatelor de subsidii, obligând pe partenerii să nu încheie pace sau armistiţiu fără avizul şi participarea Franţei, fără ca ea să fi luat parte la război.-In politica sa Richelieu respecta următorul program: distruge puterea politică a protestantismului în Franţa,pe mândria şi spiritul de dezbinare a nobilimii, şi camera inferioară a Austriei;-Cardinalul a fost de multe ori cunoscut sub titlul de "ministru şef” sau "Primul ministru". Ca urmare, el este considerat a fi primul prim-ministru din lume.Richelieu a căutat să-şi consolideze puterea regală. Prin limitarea puterii nobilimii, el a transformat Franţa într-un stat puternic, centralizat. Obiectivul său principal în politica externă a fost de a slăbi hegemonia habsburgică în Europa şi de a asigura dominaţia franceză în Războiul de treizeci de ani care a cuprins Europa.Războiul de 30 de ani(1618-1648 ) -Tipul de război:religiosCauza războiului:lupta pentru hegemonie în Europa, în special ambiţia Franţei, condusă de cardinalul Richelieu, de a se profila pe plan european în detrimentul Imperiului romano-german şi puterii Habsburgilor.Pretextul războiului:”incidentul din Praga”, când doi reprezentanţi ai împăratului şi notarul acestora au fost aruncaţi pe fereastră (defenestraţi) de stările cehe nemulţumite

Tratatul de la Berlin (13 iunie S.V. 1 iunie–13 iulie S.V. 1 iulie 1878) a fost tratatul internaţional care a pus capăt Războiului Ruso-Turc din anii 1877–1878. El avea menirea de a revizui prevederile păcii de la San Stefano şi a reduce astfel influenţa obţinută prin aceasta de Imperiul Rus în Balcani. Prin acest tratat semnat în urma Conferinţei de la Berlin s-a recunoscut de jure independenţa României, Serbiei şi Muntenegrului.Problema sudului Basarabiei va cunoaste momentul culminant la finalul razboiului împotriva Imperiului otoman (1877-1878) când intentia diplomatiei tariste de a reanexa cele trei judete: Cahul, Bolgrad si Ismail devenea o cruda realitate->ca stirbea integritatea teritoriala a României, pe care Rusia se angajase sa o respecte, dar constituia o mare nedreptate istorica.-privind atitudinea României la Congresul de la Berlin, primul ministru I.C. Bratianu avea sa sublinieze ca Guvernul nu este dispus la nici un fel de concesii fata de sudul Basarabiei si ca „oricine va fi acela care va reprezenta tara noastra la Congres, nu va putea sa se puna pe un alt tarâm si sa primeasca alte conditiuni, decât acele pe care le voieste tara întreaga”. Bratianu,

departe de a fi convins ca justitia divina sau justitia umana „vor domni totdeauna în areopagul european”;Cu toata opozitia Cabinetelor europene, Domnitorul decide, totusi, sa-i trimita la Berlin pe M. Kogalniceanu si Ion Bratianu, desi îsi exprima convingerea ca nici una dintre Marile Puteri nu va sustine România; cu toate acestea, cei doi delegati aveau instructiuni precise sa persevereze si sa reziste la toate sugestiile privind orice tranzactie în problema Basarabiei, iar daca se va decide la Congres „spolierea României”, reprezentantii nostri trebuiau sa protesteze energic, aceasta fiind singura cale de urmat, în deplin acord cu voturile Camerelor române.-în ce priveste statutul de neutralitate si problema sudului Basarabiei, ministrul român de Externe, M. Kogalniceanu, dorea sa afirme cu claritate ca România nu accepta de bunavoie sa cedeze o portiune din teritoriul sau, ci doar „se supune fortei”. Bratianu îi scria, la 3 iunie 1878, reprezentantului român la Viena, Ion Balaceanu, ca Guvernul princiar „nu va ceda nici o particica din Basarabia, nici chiar pentru cele mai stralucite compensatii”. La 1/13 iunie 1878 aveau sa se deschida lucrarile Congresului de pace de la Berlin, cu scopul – marturisit de Printul Bismarck, în calitate de presedinte – de a supune discutiei Tratatul de la San-Stefano, precum si de a asigura pacea „printr-o întelegere comuna si pe baza unor noi garantii”->ca totul era spre beneficiul Marilor Puteri si în dauna statelor mici, ce nu îsi puteau proteja interesele.-forumul european întrunit la Berlin nu reprezenta altceva decât „o solemna reprezentatie”, dupa ce „piesa fusese în aproape toate amanuntele ei, aranjata dinainte în culise” . La 19 iunie/1 iulie 1878, plecând de la premisa ca drepturile României trebuie aparate cu fermitate , emisarii Principelui Carol I aveau sa expuna si sa argumenteze în fata reprezentantilor Congresului „opiniunile si aprecierile Guvernului lor asupra punctelor Tratatului de la San-Stefano privitoare la dânsii”. Mihail Kogalniceanu sublinia ca nici o parte din teritoriul national nu putea fi înstrainata, invocând argumente de ordin istoric în ce priveste Basarabia, amintind despre angajamentele asumate prin Conventia din 4/16 aprilie 1877 de catre Rusia, precum si despre solicitarea venita din partea acestuia de a participa armata româna, alaturi de cea rusa, la operatiunile militare de dincolo de Dunare. În egala masura, a insistat asupra rolului important jucat de trupele române si de enormele sacrificii umane si materiale. Toate acestea îndreptateau România sa solicite:- interzicerea dreptului de trecere pe teritoriul românesc a trupelor ruse ce se retrageau din Bulgaria, urmând sa utilizeze în acest scop doar calea maritima;- posesiunea deplina asupra insulelor si a gurilor Dunarii, inclusiv Insula Serpilor, asa cum fusese prevazut, initial, în 1856;- despagubire de razboi proportionala cu efectivul militar angajat în conflict si pagubele suferite de pe urma acestuia;- recunoasterea definitiva a independentei si garantarea neutralitatii.-dupa retragerea reprezentantilor români, la propunerea lui Bismarck, este reluata discutia privind recunoasterea independentei României. Primul plenipotentiar al Frantei, Waddington, încercând sa salveze aparentele si sa ofere o compensatie fata de tratamentul aspru la care au fost supusi românii, avansa ideea acordarii unei extensiuni teritoriale la sud de Dobrogea, care sa cuprinda Silistra si Mangalia. Parerea exprimata întrunea aprobarea reprezentantilor Italiei si Austro-Ungariei, nu însa si cea a rusilor, care considerau ca Guvernul Imperial s-a aratat destul de „generos”, Dobrogea si Delta Dunarii compensând „cu prisos” cesiunea sudului Basarabiei.Departe de a lua în consideratie cerintele românesti, Tratatul de pace de la Berlin, semnat la 1/13 iulie 1878, preconiza, printre altele, recunoasterea independentei României, însa în anumite conditii socotite de guvernantii de la Bucuresti drept „dureroase”. Statul român era silit sa acorde drepturi civile si politice strainilor de alt rit decât cel crestin si sa cedeze sudul Basarabiei, ce revenea Rusiei. Drept „compensatie” pentru pierderea districtelor basarabene,

prin Tratat se prevedea ca Dobrogea, în fapt stravechi teritoriu românesc, împreuna cu Delta Dunarii si Insula Serpilor aveau sa intre în componenta României. Profund dezamagit de rezultatele Congresului si de izolarea diplomatica în care se afla România, Carol I îi scria tatalui sau: „E trist când Europa sileste pe un stat tânar, dornic de înaintare, care si-a dovedit taria si puterea într-un razboiu sângeros, sa cedeze o provincie”

-adesea numit Pacea de la Paris ori Tratatul din 1763, a fost semnat la 10 februarie 1763 de regatele Marii Britanii, Franţei şi Spaniei având Portugalia ca parte a înţelegerii. Alături de Tratatul de la Hubertusburg, acest tratat a pus capăt Războiului de şapte ani-1756-1763 poate fi consid ca un conflict în continuarea răzb ptr succesiunea austriacă, în timpul căruia regele Frederic al II-lea al Prusiei a cucerit Silezia,de asem in 1855 flota britanica a atacat flota franceza. . Ambele tratate au marcat începuturile unei dominări coloniale fără precedent a Marii Britanii, şi anume cea a imperiului colonial britanic mondial, despre care mulţi declaraseră că ar fi fost "Imperiul în care soarele nu apunea niciodată". Tratatul a fost semnat trei ani de negocieri, care fuseseră începute după capitularea Noii Franţe britanicilor. Guvernatorul Vaudreuil, care condusese colonia Noua Franţă până atunci, a semnat Articolele capitulării la 8 septembrie 1760.

T San Stef semnat de Imp Rus si cel Otoman 1878, după încheierea răzb ruso-turc din 1877-1878. Tratatul recunostea indep Rom, Serbiei, Muntenegru si a Bulgariei. Imp Otom platea despagubiri Rusiei si ceda teritorii in Balcani , Stramtorile Bosfor si Dardanele ramaneau deschise . Rom primea Dobrogea dar ceda Basarabia de S, Nemultumiri si din partea marilor puteri.-Tratatul prevedea formarea unui principat bulgar autonom, care sa plăteasca tribut Porţii, dar care avea dreptul la un guvern creştin şi la o armată proprie. Teritoriul său includea câmpia dintre Dunăre şi Munţii Balcani (Stara Planina), regiunile Sofia, Pirot şi Vranje, Tracia de Nord, părţi ale Traciei de Est şi aproape întreaga Macedonie-Independenţa României a fost recunoscută de Imperiul Otoman, însă România a fost obligată să cedeze Rusiei Basarabia de Sud, dar a primit drept compensaţie Dobrogea. Totuşi, Rusia, deranjată de reacţiile româneşti privind pierderea Basarabiei, a impus ca oraşul Silistra să-i fie acordat Bulgariei, România considerând că este „un ghimpe în inimă”.-Marile puteri nu au fost satisfăcute de acest tratat, prin care Imperiul Ţarist şi-a extins influenţa în Balcani şi Caucaz, cerând şi obţinând o revizuire prin Tratatul de la Berlin, la Congresul de la Berlin din 1878.Serbia şi Grecia se temeau că înfiinţarea Bulgariei Mari ar putea destabiliza regiunea; un număr semnificativ de sârbi şi, în special, greci se aflau între graniţele noului stat bulgar.România, care a avut o contribuţie semnificativă la victoria împotriva Imperiului Otoman, a fost extrem de dezamăgită de prevederile tratatului, considerând că articolul 19 încalcă tratatele antebelice româno-ruseşti care garantau integritatea teritorială a României.