Facultatea de Teologie Ortodoxă “Justinian Patriarhul”Universitatea Bucureşti

Lucrare de seminar la disciplina Istoria Religiilor

“ Reforma ” lui Akhenaton

Îndrumător:

Pr. Lect. Dr. Aurel Mihai

Student: Iancu AlexandruAnul: III

Bucureşti

-2014-

“Reforma” lui Akhenaton

1. Preliminarii

Una dintre componentele fundamentale ale vechii religii egiptene o reprezenta adorarea Soarelui, cealaltă fiind mitul osirian. Cultul Soarelui se întemeiază pe mersul său regulat şi pe puterea sa dătătoare de viaţă. Ca astru, soarele se numeşte re, şi acesta este şi numele obişnuit al zeului solar, respectiv Re. El reprezintă divinitatea primordială, zeul creator apărut din şi prin sine însuşi, fiind simbolizat de un gândac care învârte soarele pe cer înaintea sa. El poartă deseori numele de Atum. Numele său are două semnificaţii, aparent contradictorii, “nimic” şi “totul.”

Re este protectorul şi proniatorul regalităţii, garanţie a ordinii sociale şi religioase. În textele din piramide, el apare ca o divinitate dominantă a Egiptului în întreaga sa istorie. În timpul dinastiei a V-a, cultul de adorare a Soarelui atinsese apogeul. Faraonii se numeau “fii ai Soarelui” şi ridicau mari temple dedicate acestuia. Treptat, mai mulţi zei locali au fost identificaţi cu Re şi erau concepuţi ca forme de manifestare a zeului Soarelui.1

2. Cultul lui Re înainte de „reformă”

Amenemhet I, care a ajuns pe tron în jurul anului 2000 î.d.Hr., a promovat cultul protectorului său special, Amon, şi a încercat să facă din el principala divinitate a imperiului. Amenemhet era convins că a ocupat tronul cu ajutorul lui Amon şi, din această cauză, se simţea obligat să-i arate acestuia recunoştinţa sa deosebită. Consecinţa a fost apariţia unei

1 Nicolae Achimescu, Istoria şi filosofia religiei la popoarele antice, Ed. Tehnopress, Iaşi, 2000, pp. 46-47.

1

divinităţi solare, Amon-Re, care întruchipa, de fapt, tot ceea ce învăţa teologia heliopolitană despre Re, transferat fără probleme asupra noii divinităţi, Amon-Re. Între textele care-l caracterizează pe Amon-Re, un loc excepţional îl ocupă aşa numitul Imn al lui Amon din Cairo, provenind din jurul anului 1300 î.d.Hr.

Această nouă divinitate, Amon-Re, a devenit zeul care eliberase Egiptul de stăpânirea străină, respectiv a hicsoşilor. Poziţia sa în panteonul egiptean era consolidată pentru totdeauna. În perioada următoare, Amon-Re căpătase aşa o aureolă ca zeu suprem al Egiptului, încât absolut toate popoarele străine îl pomeneau în primul rând, atunci când vorbeau de zeii Egiptului. Între alţii, el este amintit şi de profetul Ieremia, atunci când prevesteşte Egiptului pedeapsa lui Dumnezeu care va veni asupra lui: “Domnul Savaot, Dumnezeul lui Israel, zice: Iată eu voi pedepsi pe Amon, care se află în No, pe faraon şi Egiptul, pe dumnezeii şi pe regii lui, pe faraon şi pe cei ce-şi pun nădejdea în el”. (Ieremia 46, 25).

Doar o singură dată în istoria Egiptului antic a fost ameninţată, realmente, poziţia lui Amon-Re, ca divinitatea e întregului imperiu. Este vorba despre înlocuirea lui temporară, în timpul dinastiei a XVIII-a, cu Aton, „discul solar”.2

3. “Revoluţia de la Amarna”

Ceea ce s-a numit “Revoluţia de la Amarna”, adică promovarea lui Aton, discul solar, ca unic zeu suprem, se explică, în parte, prin voinţa faraonului Amenhotep IV de a se elibera de sub dominaţia Marelui Preot. Într-adevăr, la puţin timp după întronare, tânărul suveran i-a ridicat Marelui Preot a lui Amon dreptul de a administra bunurile zeului, retrăgându-i astfel izvorul puterii. Apoi, Faraonul şi-a schimbat numele (Amon este mulţumit), în Akh-en-Aton (Cel care îl slujeşte pe Aton), a bandonat vechea capitală, Teba, oraşul lui Amon, şi a clădit un altar la 500km mai la Nord pe care l-a numit Akhetaton (actualmente Tell-el-Amarna) şi unde a ridicat palatele şi templele lui Aton. Spre deosebire de sanctuarele lui Amon, acelea ale lui Aton nu erau acoperite ; Soarele putea fi adorat în toată splendoarea sa. Nu a fost singura inovaţie a lui Akhenaton. În artele figurative, el a încurajat stilul numit naturalismul de la Amarna ; pentru prima oară limbajul popular a fost introdus în inscripţiile regale şi în decretele oficiale, în plus, Faraonul a renunţat la convenţionalismul rigid impus de etichetă şi a lăsat să domnească spontaneintatea în relaţiile cu membrii familiei sale şi cu intimii săi.

Toate aceste inovaţii se justifică prin valoarea religioasă pe care Akhenaton o acorda adevărului (ma`at), deci la tot ce era natural, conform cu ritmurile vieţii. Pentru că acest faraon bolnăvicios şi aproape diform, care urma să moară foarte tânăr, descoperise semnificaţia religioasă a bucuriei de a trăi, beatitudinea de a primi creaţia inepuizabilă a lui Aton. În primul rând lumina divină. Pentru a-şi impune reforma, Akhenaton l-a înlăturat pe Amon şi pe toţi ceilalţi zei în favoarea lui Aton, Zeu Suprem, identificat cu discul solar, sursă

2 Ibidem, p. 48.

2

universală a vieţii; acesta era reprezentat cu raze care se terminau prin nişte mâini aducând credincioşilor simbolul vieţii (ankh-ul). Esenţialul teologiei lui Akhenaton se găseşte în două imnuri adresate lui Aton, singurele care s-au păstrat. E vorba, desigur, de una din cele mai nobile expresii religioase egiptene. Aton este creatorul “seminţei în femeie”, el e cel care dă viaţă embrionului şi veghează nasşterea şi creşterea copilului, aşa cum dă viaţă şi puilor de pasăre şi apoi îi ocroteşte. „ Cât de diferite sunt operele tale! Ele sunt ascunse înaintea oamenilor. O unic dumnezeu în afara căruia nu este altul!”. Aton a creat toate ţările, bărbaţii şi femeile, le-a pus pe toate la locul lor, având grijă de nevoile lor. „Lumea trăieşte prin tine!...Fiecare îşi are hrana sa”.

Pe bună dreptate acest imn a fost comparat cu Psalmul 104. S-a vorbut chiar de caracterul monoteist al reformei lui Akhenaton. Trebuie să precizăm de la început că expresia utilizată de Akhenaton în imnul său – singurul Zeu, în afara căruia nu există altul – era aplicată, cu o mie de ani înaintea reformei de la Amarna, lui Aton, lui Ra, lui Atum şi altor zei. În plus după cum remarcă John Wilson, existau cel puţin doi zei, căci Akhenaton era el însuşi adorat ca o divinitate. Rugăciunile credincioşilor (adică a grupului restrâns de funcţionari şi de demnitari de la Curte), erau adresate nu lui Aton, ci chiar lui Akhenaton. În admirabilul său imn, faraonul declară că Aton este zeul său personal: Tu eşti în inima mea şi nimeni altul nu te cunoaşte în afară de fiul tău, pe care l-ai iniţiat în planurile şi în puterea ta! Aceasta şi explică dispariţia aproape instantanee a atonismului după moartea lui Akhenaton. La urma urmei, era o devoţiune limitată la familia regală şi la curteni.

Să adăugăm că Aton era cunoscut şi adorat cu mult timp înainte de reforma de la Amarna. În Cartea despre ceea ce este în lumea de dincolo, Ra este numit Stăpânul Discului (Aton). În alte texte din dinastia a XVIII-a, Amon (zeul ascuns) este ignorat, în vreme ce Ra este descris ca zeul a cărui “faţă este acoperită” şi care “se ascunde în cealaltă lume”. 3

În contextul aceleiaşi teze a “monoteismului egiptean” s-a încercat chiar acreditarea ideii că însuşi întemeietorul Legii mozaice, Moise, ar fi fost inspirat de învăţătura monoteistă a lui Akhenaton. Psihiatrul şi psihologul Sigmund Freud (1939) a încercat să dovedească faptul că Moise ar fi fost egiptean. El a pornit în această încercare de la numele de “Moise” pe care îl identifica cu mose (fiu) din perioada egipteană târzie, aşa cum îl găsim de pildă, între altele, în Thotmes. Totuşi acest argument este fără temei şi rămâne doar o vorbă goală.4

4. Dispariţia „cultului lui Aton”

După moartea lui Akhenaton, soţia sa, Nefertiti, a domnit scurt timp, se pare, sub numele de Smenkhare. Puternicii preoţi ai lui Amon pun stăpânire pe fiul lor Tutankhaton, pe care îl reconvertesc la cultul lui Amon, schimbându-i numele în Tutankhamon.

La finele dinastiei, e vorba de dinastia a XVIII-a, mişcarea religioasă în favoarea lui Aton era considerată o erezie demnă de hulă.5

3 Mircea Eliade, Istoria Credinţelor şi Ideilor Religioase, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, pp. 112-114.4 Nicolae Achimescu, op. cit. p. 565 Mircea Eliade, Ioan P. Culianu, Dicţionar al Religiilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 148.

3

Ceea ce s-a numit, prin urmare, „reforma religioasă a lui Akhenaton”, adică promovarea cultului lui Aton, discul solar, ca unică divinitate supremă, se explică, în cea mai mare parte, prin voinţa regelui Amenhotep al IV-lea de a se elibera de sub dominatia şi influenţa Marelui Preot. Într-adevăr, la puţin timp după întronare, tânărul suveran i-a ridicat Marelui Preot al lui Amon dreptul de a administra bunurile zeului, retrăgându-i astfel izvorul puterii, pe care însă l-a păstrat pentru totdeauna pentru sine şi urmaşii săi.6

6 Nicolae Achimescu, op. cit. p. 58

4

Bibliografie

1. Achimescu, Nicolae, Istoria şi filosofia religiei la popoarele antice, Ed. Tehnopress, Iaşi, 2000.

2. Eliade, Mircea, Istoria Credinţelor şi Ideilor Religioase, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991.

3. Eliade, Mircea, Dicţionar al Religiilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993.

5