I.P.S. Bartolomeu Anania - Biblia Comentata

Biblia comentataI.P.S. Bartolomeu Anania, "Biblia comentata - Noul

Testament", Bucureşti, 1993, pag. 439-440.

Evanghelii

EVANGHELIA DUPA MATEI

Evanghelia (cuvint grecesc care inseamna "vestea cea buna") este una singura, cea traita si propovaduita de Domnul Iisus Hristos, Care nu a scris nimic. Ea a fost preluata de sfintii Sai ucenici si apostoli si a circulat numai oral, timp de cateva decenii, sub garantia Duhului Sfant care i-a asigurat adevarurile fundamentale. Dintre cei ce au predicat-o astfel s-au distins apoi aceia pe care-I cunoasem sub numele de evanghelisiti; ei au consemnat in scris o parte din traditia orala pe care o posedau fie direct, fie indirect de la martori oculari sau prin mijlocirea unor documente. Fiecare insa a procedat in functie de scopul, mijloacele, cultura si stilul care-I erau proprii, si asa se face ca evangheliile, desi istorisesc aceeasi viata si aceeasi invatatura a lui Iisus, nici nu se suprapun si nici nu epuizeaza intreaga materie; mai mult, vom obesrva ca relatand unul si acelasi eveniment, un autor il amplifica in timp ce altul il condenseaza sau il aseaza intr-un alt context, dupa rolul si importanta pe care i le confera in iconomia intregului.

Dintre cele patru evanghelii din canonul Noului Testament, primele trei se numesc si "evanghelii sinoptice", ele avand asemanari atat de mari incat pot fi puse pe trei coloane paralele si privite simultan: acelasi plan general, acelasi tip aproape aceeasi succesiune a episoadelor, acelasi vocabular si aceeasi viziune asupra invatarurii lui Iisus. Cu toate acestea, fiecare isi are particularitatile care fac din ea o opera distincta si inconfundabila.

Evanghelia dupa Matei i se datoreaza celui ce mai inainte se numise Levi, functionar public la vama, si care fusese chemat de Domnul Insusi sa-I devina ucenic (Mt 10, 3; Mc 3, 18; Lc 6, 15); asadar, martor direct al evenimentelor relatate. El si-a scris Evanghelia mai intai in limba aramaica (ebraica vorbita de contemporanii sai si in care propovaduise Domnul), in jurul anului 50, pentru crestinii proveniti dintre Iudeii din Palestina; aceasta versiune nu a ajuns pana la noi. In preajma anului 65 (oricum, inainte de anul 70) Matei a rescris-o in greaca, limba in care, practic, circula toata cultura Imperiului roman; versiunea ni s-a pastrat in peste 500 de codici.

Matei nu-si propune sa prezinte viata, activitatea si invatatura lui Iisus in succesiunea lor cronologice, ci-si organizeaza materialul in functie de doua scopuri principale:

a. Sa demonstreze ca Iisus Hristos reprezinta plinirea profetiilor mesianice din Vechiul Testament, de unde si caracterul profund dramatic al vietii Sale: respins de propriul Sau popor (pentru care Se intrupase in primul rand). El Se va deschide neamurilor pagane, chemandu-le la mantuire intru imparatia cerurilor;

b. Sa infatiseze viata si activitatea lui Iisus in compartimente compacte:episoade biografice semnificative, cuvantari, minuni, parabole etc. Din acest punct de vedere, el s-a impus drept evanghelistul marilor cuvantari.

Dintr-o analiza foarte sumara pot fi retinute urmatoarele segmente:

1. Nasterea lui Iisus si viata Sa nestiuta (1, 1-2, 23).2. Iisus Isi pregateste misiunea publica (3, 1-4, 11).

3. Activitatea lui Iisus in Galileea si in tinuturile dimprejur (4, 12-18, 35).

4. Suirea la Ierusalim (19, 1-20, 34).

5. Activitatea lui Iisus in Ierusalim (21, 1-25, 46).

6. Patimile lui Iisus (26, 1-27, 66).

7. Iisus dupa invierea Sa din morti (28, 1-20).

In interiorul acestor segmente sunt randuite temele pe care autorul si le-a propus, dupa un plan bine chibzuit. Matei este scriitorul echilibrului si armoniei, al intelepciunii bine asezate, al constructiei solide si al stilului sobru. Predica de pe Munte, Marea Cuvantare Eshatologica, Rechizitoriul lui Iisus asupra fariseilor sunt modele de compozitie elaborata, din a carei structura nu lipsesc anumite jocuri controlate din simbolica numerelor, cum ar fi, de pilda, cifra sapte: sapte cereri in Rugaciunea Domneasca, sapte parabole, sapte mustrari asupra fariseilor, trei grupe a cate de doua ori sapte (14) in genealogia lui Iisus. Gandire ordonata, expresie fluida, suflu epic si plasticitate descriptiva, iata calitatile care-i confera Evangheliei dupa Matei un anume primat in preferintele cititorilor.

I.P.S. Bartolomeu Anania, "Biblia comentata - Noul Testament", Bucureşti, 1993, pag. 1-2.

EVANGHELIA DUPA MARCU

Desi a doua in ordinea canonica a Noului Testament, Evanghelia dupa Marcu detine primatul cronologic (desigur, facand abstractie de versiunea aramaica a lui Matei), ea fiind scrisa in jurul anului 64 (dupa unii critici, chiar in 63, in timp ce apostolul Petru inca traia).

Autorul ei, Ioan Marcu, pomenit de zece ori in Noul Testament, fie doar cu primul sau nume (ebraic), fie numai cu cel de al doilea (latin), fie cu amandoua, nu a fost ucenic direct al Domnului si se pare ca nu L-a vazut decat in treacat, fiind inca un copilandru. Potrivit Sfintei Traditii, Cina cea de Taina a avut loc in casa mamei sale, Maria, iar el, Marcu, ar fi tanarul care incercase sa-L urmeze pe Iisus dupa arestarea Acestuia (vezi Mc

14, 51-52 si nota). E sigur insa ca locuinta mamei sale, in Ierusalim, servea drept loc de intalnire si casa de rugaciune a apostolilor (FA 12, 12), ca evanghelistul a fost mai intai ucenicul si colaboratorul apostolului Pavel pana la sfarsitul celei de a doua calatorii misionare si ca dupa aceea a devenit ucenic, colaborator si, dupa unii Sfinti Parinti, "interpret" (secretar, talmaci) al apostolului Petru.

Aceasta din urma calitate explica prezenta lui Marcu la Roma in jurul anului 63 sau 64, precum si faptul ca acolo fiind, el si-a scris Evanghelia la cererea crestinilor din Italia si din capitala Imperiului roman.

Evanghelia a doua este cea mai scurta din cele sinoptice (673 versete fata de cele 1068 ale lui Matei si 1149 ale lui Luca), in pofida faptului ca planul ei tematic nu e mult diferit de prima:

1. Pregatirea misiunii publice a lui Iisus (1, 1-13).2. Activitatea lui Iisus in Galileea si in teritoriile invecinate (1, 14-9,50).

3. Suirea la Ierusalim (10, 1-52).


5. Patimile Domnului (14, 1-15, 47).


Scurtimea textului se datoreaza faptului ca Marcu e cel mai lapidar dintre toti evanghelistii, ca nu are nici un fel de preocupare pentru arhitectura, dimensiunile sau proportiile scrierii sale, ca nu acorda aproape nici o atentie stilului in care-si redacteaza opera. Din acest punct de vedere, comentatorii sunt de acord ca scrierea, in mod cert, nu este si o opera literara. Ea este mai degraba o suita de relatari scurte si fara legaturi foarte precise, insirate parca sub graba timpului, ca o stenograma, singura grija a redactorului fiind aceea de a nu scapa nimic din ceea ce aude si trebuie sa consemenze. In general se crede ca Evanghelia sa ar fi consemnarea in scris a predicii lui Petru, desi legatura dintre acestea doua este inca discutabila, scrierea lui Marcu nu-si poate ascunde o anumita nota de oralitate cu toate calitatile si defectele ei. Analistii au notat ca vocabularul e sarac si de o calitate indoielnica, greaca alexandrina e impanata cu latinisme si aramaisme, diminutive si locutiuni pe care un scriitor adevarat nu le cultiva. Fraza este, si ea, saraca aproape rectiliniara, fara subordonate; propozitiile sunt simple, legate intre ele prin conjunctia si, lipsindu-le aproape in intregime acele particule ale nuantelor, care alcatuiesc supletea si profunzimea limbii grecesti. Fapte circumstantiale sunt expediate prin participii nediferentiate; timpurile verbelor se amesteca intr-un mod atat de ciudat incat traducatorii sunt deseori ispititi sa le tradeze.

Textul are in schimb, cum s-ar spune, toate calitatile defectelor lui. Din toate evangheliile, el e cel mai viu, mai direct, mai deschis, mai spontan, mai sincer, in contact

mai intim cu realitatea imediata. Daca episoadele sunt scurte, in schimb ele sunt foarte vii, iar viata lor se intemeiaza tocmai pe ceea ce pare lipsa de rafinament stilistic: scoaterea verbului de aorist, de pilda, si asezarea lui in imperfectul descriptiv, o "stangacie" care-i da tabloului suflu, culoare si farmec. Efecte asemanatoare se obtin si prin folosirea frecventa a prezentului istoric. Toate acestea, in pofida faptului ca evenimentele relatate nu par a fi amintirea unui martor ocular.

Marcu e tot atat de ingenuu fata de personajele scrierii sale. Daca dumnezeirea Mantuitorului trebuie sa ramana, in ochii multora si pentru o buna vreme, ceea ce unii exegeti au numit "secretul mesianic", omenitatea Lui e ingrosata uneori pana la contrarietate. Apostolilor nu li se trec cu vederea slabiciunile, sovaielile, dubiile, incapacitatea lor omeneasca de a recepta imediat si clar mesajul Invatatorului. In Evanghelia dupa Marcu, Iisus Hristos este lucrarea divina printre oameni, dar Fiul Omului este eroul insingurat al unei drame divine.

I.P.S. Bartolomeu Anania, "Biblia comentată - Noul Testament", Bucureşti, 1993, pag. 56-57.

EVANGHELIA DUPA LUCA

Evanghelia a treia este opera unui autor foarte instruit, cu o bogata cultura generala si inzestrat cu arta dea scrie frumos Biografia sfantului Luca, sumara, poate fi reconstituita cu ajutorul citorva texte din Noul testament, dar si prin marturia unor Sfinti Parinti rasariteni care au preluat traditia Bisericii primare. Exista pareri ca el s-ar fi numarat printre cei 70 de apostoli si ca, alaturi de Cleopa, a fost unul din cei doi calatori de pe drumul spre Emaus (Lc 24, 13-35). Pe de alta parte, se stie ca in anul 44 el facea parte din comunitatea crestina a Antiohiei, in Siria, cetate in care i se banuieste si obarsia. Oricum, Luca este un produs al lumii elenistice, atat de infloritoare in Asia Mica, un intelectual care gandeste si scrie greceste, intr-o limba literara pe care nu o egaleaza nici un alt autor nou-testamentar (cu exceptia celui ce a redactat Epistola catre Evrei). Stim de asemenea, cu siguranta, ca a fost colaborator apropiat al sfantului apostol Pavel, care-l mentioneaza in epistolele sale ca pe unul din cei mai devotati ucenici, atat in drumurile lui misionare cat si in cele doua captivitati din capitala imperiului. Avem destule motive sa credem ca Luca era medic profesionist, iar o marturie din secolul 6 il atesta si ca pictor, autor al primului portret-icoana al Maicii Domnului. Lui ii datoram si scrierea Faptele Apostolilor.

Unii comentatori sunt de parere ca Luca si-a scris Evanghelia intre anii 70-80, dar mult mai probabila este opinia celor ce o plaseaza in preajma anului 65 (in mod sigur, dupa 63), si anume in cetatea Romei. Ca si Faptele Apostolilor, scrierea ii este adresata lui Teofil, patrician proaspat convertit la crestinism, caruia Luca ii ofera o "viata" a lui Iisus la nivelul exigentelor unui intelectual autentic.

Autorul procedeaza ca un istoric care-si cunoaste bine meseria: mai intai se documenteaza, apoi isi verifica datele, le ordoneaza si alcatuieste scrierea (cu constiinta, totusi, ca scrie o istorie sfanta, nu ca oricare alta). El foloseste, de-o potriva si cu egala indreptatire, izvoarele scrise si orale. Printre cele dintai se afla Evanghelia dupa Marcu si

aproape sigur, cea dupa Matei, fie in versiunea aramaica, fie in cea greaca. Printre cei ce i-au furnizat relatari orale pot fi identificate mai multe persoane precum ucenici ai lui Ioan Botezatorul, apostolul Ioan sau ucenicii directi ai acestuia, sfintele femei care-L insotisera pe Domnul din Galileea la Ierusalim, Maria Magdalena, Ioana, Suzana, cele doua surori ale lui Lazar si, mai presus de toate Maica Domnului insasi, din graiul careia va fi aflat o seama de lucruri pe care in mod obisnuit la pastra in inima ei (Lc. 2, 19).

Planul general al scrierii

Nu difera mult de al celorlalte doua sinoptice:

1. Prolog (1, 1-4) 2. Nasterea si viata nestiuta a lui Ioan Botezatorul si al lui Iisus (1, 5-2, 52).

3. Pregatirea misiunii lui Iisus (3, 1-1-4, 13).

4. Activitateal lui Iisus in Galileea (4, 14-9, 50).

5. Suirea la Ierusalim (9, 51-19, 27).


7. Patimile Domnului (22, 1-23, 56).


E de retinut insa prezenta unui Prolog, dupa modelul obisnuit al scrierilor grecesti din epoca.

Luca este nu numai un stilist al limbii elene, dar si un spirit de mare finete, eleganta, sobrietate, intotdeauna atent la nuantele si implicatiile cuvantului. Avand in fata cele doua izvoare scrise amintite mai sus, el nu se multumeste sa le preia tale-quale, ci separa segmentele, le compara si le confrunta, le supune unor riguroase criterii estetice si literare, omite ceea ce crede el ca ingreuiaza lectura sau nu prezinta interes deosebit sau nu se acorda cu planul general sau exprima tonuri prea severe ori de-a dreptul nedelicate la adresa unor personaje. In acelasi timp, el introduce propriile sale completari sau nuante, fie pentru un spor de limpezime si de credibilitate, fie pentru eleganta insasi a stilului literar, un stil care face din Evanghelia a treia o capodopera a genului. Autorul stie sa-si construiasca fiecare episod si sa-i pregateasca efectele printr-o adevarata arta a tensiunii dramatice (vezi de exemplu, capitolul asupra lui Iisus in templu la doisprezece ani - Lc 2, 41-49 - si nota). Si nu trebuie uitat ca lui ii datoram consemnarea catorva bijuterii ale tezaurului evanghelic precum parabolele Vamesului si Fariseului, Samarineanului Milostiv, Fiului Risipitor, ca si extraordinarul episod al drumului spre Emaus.


EVANGHELIA DUPA IOAN

Evanghelia a patra este opera sfantului apostol Ioan, fratele lui Iacob si fiu al lui Zevedeu, ucenic mai intai al lui Ioan Botezatorul si chembat apoi la apostolat de Domnul Iisus Insusi. Daca se admite ca Salomeea mentionata la Mc 15, 40 este una si aceeasi persoana cu "mama fiilor lui Zevedeu" (mt 27, 56), atunci putem presupune ca ea facea parte din ceata sfintelor femei care I-au insotit pe Domnul si pe ucenicii Sai din Galileea pana-n Ierusalim, slujindu-le, si care au fost de fata la rastignirea lui Iisus. Ioan facea parte nu numai din colegiul celor doisprezece, ci si din grupul foarte restrans, de numai trei (alaturi de Petru si Iacob) randuiti de Domnul sa fie martorii unor evenimente cu totul exceptionale, precum invierea fiicei lui Iair (Mc 5, 37), Schimbarea la Fata (Mt 17, 1-13) sau drama launtrica din gradina Ghetsimani (Mt 26, 37). Ioan "ucenicul pe care-l iubea Iisus", este cel caruia Domnul i-o incredinteaza, de pe cruce, pe mama Sa (in 19, 26-27); el este primul martor al mormantului gol (In 20, 2-8) si primul care-L recunoaste pe Iisus cel inviat (In 21, 7). E de fata la pogorirea Duhului Sfant, predica, vindeca si este inchis impreuna cu Petru, participa la Sinodul Apostolic, este numit de Pavel "stalp al Bisericii". Mai cunoastem ca in jurul anului 69 paraseste Ierusalimul si se aseaza in Efes. Imparatul Domitian il exileaza in insula Patmos, unde apostolul scrie Apocalipsa ce-i poarta numele; sub Nerva se intoarce la Efes, de unde conduce, cu mare autoritate duhovniceasca, Bisericile din Asia Mica. Moare ca martir, la adanci batranete, sub persecutia lui Traian.

Evanghelia e scrisa in Efes catre sfarsitul secolului I si le este destinata crestinilor din Asia Mica, pe care apostolul vrea sa-i intareasca in credinta, pe de-o parte, si sa-i apere de primele erezii, pe de alta.

Fata-n fata cu evangheliile sinoptice, opera lui Ioan isi contureaza un profil aparte, incepand cu

planul general:

1. Prolog: Slava Logosului intru Dumnezeu, in lume si in istorie (1, 1-18).2. Slava lui Iisus aratata in lume (1, 19-12, 50).

3. Slava lui Iisus arata ucenicilor Sai in intimitatea Cinei celei de Taina (13, 1-17, 26).

4. Slava lui Iisus aratata in Patimile Sale (18, 1-19, 42).

5. Slava lui Iisus aratata ucenicilor Sai dupa invierea Sa din morti (20, 1-31).

6. Epilog (21, 1-25).

Apostolul Ioan nu-si propune sa reia si sa amplifice evangheliile sinoptice, ci sa le completeze cu relatari inedite asupra vietii si invataturii Domnului, dar ordonandu-si materialul dupa alte criterii. El isi ia libertatea (si-si asuma autoritatea) de a prezenta o alta cronologie a evenimentelor, de a insista asupra unor minuni si cuvinte omise de predecesorii sai; chiar cand istoriseste aceleasi fapte relatate si de sinoptici, el introduce anume particularitati care-i sunt proprii, fie in tesatura naratiei, fie in vocabular, fie in stil. Nota dominanta a Evangheliei insa - si care o face net superioara tuturor - este dimensiunea ei teologica (fapt pentru care autorul ei este numit si "Sfintul Ioan Teologul", adica "Cuvantatorul de Dumnezeu"). Mesajul ei suprem este acela de a infatisa misterul hristologic in toata amploarea si profunzimea lui, misterul prin care Logosul (Cuvantul) intrupat, El Insusi Dumnezeu, le descopera oamenilor pe Dumnezeu-Cel-Nevazut, le aduce Lumina si Viata, le asigura cunoasterea si comuniunea lui Dumnezeu prin cunoasterea si comuniunea intima cu Iisus Hristos. Daca limba greaca a operei, corecta de altfel, e destul de saraca, lipsita de anvergura lui Matei, savoarea lui Marcu sau maiestriile lui Luca, in schimb ea izbuteste sa exprime o gandire de mare altitudine duhovniceasca, continuu insufletita de adierea Duhului Sfant. Scrierea lui Ioan e cea mai intraripata dintre toate evangheliile, un unicat care-l situeaza pe autorul ei printre marii inspirati ai omenirii.

Sa notam si observatia ca ea este nu numai un rod al inspiratiei, ci si al unei indelugate elaborari. Departe de a constitui o colectie de amintiri traite sau de reconstituiri documentare, Evanghelia a patra este sinteza unei propovaduiri apostolice de o jumatate de secol, timp in care esentele s-au decantat intr-o arhitectura de neegalat prin maretie, soliditate, finete si transparenta. E capodopera teologica a Noului Testament.


Faptele Apostolilor

Introducere la Faptele Apostolilor

Se crede ca Evanghelia a treia si Faptele Apostolilor acatuiau la inceput o singura opera care ar putea fi intitulata astazi "Istoria obarsiilor crestine" si care s-ar fi segmentat dupa anul 150, cand crestinii au dorit ca cele patru evanghelii sa formeze, separat, un singur codice. Cele doua opere sunt scrise de acelasi autor evanghelistul Luca, sunt adresate aceluiasi Teofil, nobil roman convertit la crestinism, si se constituie in documente de prima mana asupra vietii lui Iisus Hristos si a Bisericii primare. Cat despre timpul si locul scrierii, analiza textului si marturiile adiacente duc la concluzia ca Luca a inceput-o la numai cateva luni dupa ce-si incheiase Evanghelia, adica in preajma anului 65 (oricum, dupa 63 si inainte de 70), in cetatea Romei.

Planul (foarte) general al lucrarii se prezinta astfel:

1. De la inaltarea Domnului pana la pogorirea Duhului Sfant (1, 1-2, 13).2. De la intrarea in arena a lui Petru pana la inceputul activitatii lui Pavel (2, 14-13, 3).

a. La Ierusalim: primele convertirii si primele conflicte cu autoritatile iudaice (2, 14-5, 42).

b. La Ierusalim: primul conflict grav cu udaismul; intaiul martir (6, 1-8, 3).

c. Primele convertiri in afara Ierusalimului (8, 4-40).

d. Intrarea lui Saul (Pavel) in Biserica (9, 1-30).

e. Activitatea lui Petru in afara Ierusalimului (9, 31-11,18)

f. Convertirea in masa a paganilor, Biserica din Antiohia (11, 19-26).

g. Noi evenimente in Ierusalim (11, 27-12, 23).

h. Evenimente in Antiohia (11, 24-13, 3).

3. Calatoriile misionare ale lui Pavel (13, 4-21,16).

a. Prima calatorie (13, 4-14, 28).

b. Sinodul Apostolic si problemele lui (15, 1-35).

c. A doua calatorie (15, 36-18,22).

d. A treia calatorie (18, 23-21, 16).

4. Pavel inchis la Ierusalim si la Cezareea (21, 17-26, 32).

5. Drumul lui Pavel de la Cezareea la Roma (27, 1-28, 15).

6. Pavel la Roma (28, 16-31).

Luca face, si aici, opera de istoric, cautandu-si cu grija sursele de documentare, decantandu-le valoric, ordonandu-le cronologic si redactand o scriere compacta si unitara. El este insa avantajat de faptul ca o buna parte a evenimentelor au fost traite de el insusi, inregistrandu-le ca martor ocular. Unii critici nou-testamentari presupun ca Luca a folosit si o seama de izvoare scrise (indeosebi aramaice); e posibil, dar ele nu pot fi identificate. Si nici nu le-am vedea importanta, de vreme ce traditia era inca vie, de prima mana, vehiculata de participanti directi la evenimente. Nimic mai simplu decat ca autorul sa inregistreze relatarile despre intaia comunitate crestina din Ierusalim (ai carei membri ajunsesera deja in Asia Mica) sau despre formarea comunitatii din Antiohia (unde el isi avea parintii si rudele). Cat despre convertirea lui Pavel si calatoriile misionare ale acestuia, Luca le-a aflat, cu

siguranta, din gura insasi a marelui apostol, pe care, de altfel, l-a si insotit in timpul prizonieratului si mai ales de-a lungul anevoiosului sau drum spre Roma; o seama din episoadele acestui drum sunt relatate la persoana intaia plural, ca si cum notele de calatorie ale lui Luca ar fi fost transcrise direct (vezi 16, 10-17; 20, 5-15; 21, 1-18; 27, 1-28, 16). Faptele Apostolilor constituie istoria aproape completa a raspandirii crestinismului de-a lungul primelor drei decenii si se-a lungul coastelor cunoscute si accesibile ale Meditaranei, din Ierusalim, pana-n Roma (si-n perspectiva, Spania). Daca in prima etapa (Ierusalim-Samaria-Antiohia) personajul principal este Petru impreuna cu ceilalti unsprezece apostoli, incea de a doua autorul ii introduce si-l mentine pe Pavel ca erou unic si inegalabil in propria sa atentie si admiratie. Alaturi de el, portretele luminoase ale unor colaboratori ca Stefan, Barnava, Ioan Marcu, Apollo, Sila sau Timotei intregesc imaginea unei cohorte spirituale prin care Duhul Sfant lucreaza din plin si cu putere intru cunoasterea si raspandirea Evangheliei, in ciuda impotrivirilor si violentelor care - straniu! - nu vin din partea autoritatilor rimane pagane, ci din aceea a iudeo-crestinilor care se simt inca legati de circumcizie si de formalismul vechi-testamentar. Rezultatul acestei ofensive misionare sunt cele aproape treizeci de comunitati crestine primare, comunitati care vor fi conduse si dezvoltate in continuare de o ierarhie stabilita de apostolii insis. Se creeaza astfel constiinta ca, desi Bisericile sunt si pot fi mai multe, Biserica lui Hristos este una, sfanta, soborniceasca si apostolica, si ca ea este mai mult decat suma aritmetica a celor locale. "Biserica si Bisericile", iata o realitate biblica pe care se va constitui, mai tarziu, Miscarea Ecumenica. "Bibilia comentata - Noul Testament", Bucureşti, 1993, pag. 190-191.

Viata si activitatea Sfantului Apostol Pavel

Persoana Sfantului Apostol Pavel este mai bine cunoscuta decat a celorlalti Apostoli. Faptele Apostolilor, scrise de ucenicul sau, Luca, si Epistolele sale ne procura informatii bogate despre viata si activitatea sa. Pe scena istoriei Bisericii primare, figura uriasa a Sfantului Apostol Pavel ramane dominanta mai mult de doua decenii.

Viata sa inainte de convertire.

Sfantul Apostol Pavel, cunoscut mai intai sub numele de Saul (cel dorit), s-a nascut la Tars, capitala provinciei Cilicia din Asia Mica, in primii ani ai erei crestine, din parinti evrei, cu buna stare materiala. Ei aveau un atelier de tesut stofe din par de capra, din care faceau mantale si corturi pe care le vindeau.Orasul Tars avea scoli vestite, la care Saul a invatat bine din copilarie limba greaca, pe care a cunoscut-o mai bine decat ceilalti Apostoli. De la parintii sai, avea dreptul de cetatean roman. Ambele calitati au avut mare importanta in activitatea lui misionara.De foarte tanar, Saul a mers la Ierusalim, unde avea o sora, mama lui Ioan Marcu, varul lui Barnaba, spre a se instrui in Legea mozaica la scoala vestitului invatat rabin Gamaliel.Sau nu l-a cunoscut direct pe Hristos. In timpul activitatii publice a Mantuitorului, el traia la Tars, ca rabin. Auzind vestea marii miscari produse de predica Apostolilor despre Iisus Hristos, a venit la Ierusalim, unde a devenit persecutor al crestinilor. La uciderea cu pietre a Sfantului Stefan, ucigasii si-au pus hainele la picioarele lui Saul (Fapte, 7, 58). El pustia Biserica din Ierusalim, intrand prin case si, tarand pe barbati si pe femei, ii ducea

la temnita (Fapte 8, 3; 22, 4). Dupa imprastierea comunitatii din Ierusalim, Saul voia s-o desfiinteze pe cea din Damasc.

Convertirea.

Luand scrisori de imputernicire de la marele preot catre comunitatea iudaica din Damasc si primind o garda data de Sinedriu, Saul porneste spre Damasc, oras situat la vreo 200 km nord-est de Ierusalim. Pe drum, in apropiere de Damasc, s-a petrecut faptul extraordinar care a schimbat cu totul viata si misiunea rabinului Saul: convertirea lui la crestinism. Ziua, in amiaza mare, intr-o lumina stralucitoare, i s-a aratat Iisus Hristos, zicandu-i: "Saule, Saule, de ce Ma prigonesti? Iar el a zis: Cine esti, Doamne? Si Domnul a zis: Eu sunt Iisus, pe care tu Il prigonesti" (Fapte 9, 4-5).Minunea Damascului a facut lumina in sufletul lui, incat, din persecutorul Saul, a devenit Apostolul Pavel. Orbit, uimit si profund schimbat, Saul e dus de insotitorii sai la Damasc, unde primeste botezul de la preotul Anania. El intra astfel in sanul Bisericii ca "vas ales, ca sa poarte numele lui Iisus inaintea neamurilor" (Fapte 9, 15), ca "Apostol chemat nu de la oameni, nici prin vreun om, ci prin Iisus Hristos si prin Dumnezeu-Tatal" (Gal. 1, 1). El incepe sa predice in sinagogi ca "Iisus este Fiul lui Dumnezeu", spre uimirea si surprinderea iudeilor din Damasc, care, auzind aceasta, s-au sfatuit sa-l omoare. Saul este ajutat de crestini sa paraseasca orasul, coborandu-l noaptea peste zidurile cetatii intr-un cos, iar el se retrage pentru trei ani in Arabia, studiind Sfanta Scriptura si meditand asupra crestinismului (Fapte 9, 1-26; 22, 3-21).

Prima calatorie misionara a Sfantului Pavel (45-48).

Dupa primirea botezului la Damasc si retragerea sa in Arabia, el s-a dus la Ierusalim, unde a fost introdus in cercul Apostolilor de Barnaba, crestin iudeu, originar din insula Cipru. Fiind amenintat de iudeii elenisti, Saul s-a retras la Cezareea Palestinei, apoi la Tars, de unde a fost chemat de Barnaba la Antiohia pentru misiune intre neamuri (Fapte 9, 27-30; 11, 25-26). Din Antiohia, Saul si Barnaba merg cu o colecta la Ierusalim, in timpul foametei de sub imparatul Claudiu (41-54) (Fapte 11, 29-30), apoi se intorc la Antiohia, de unde intreprind prima calatorie misionara intre anii 45-48, luand cu ei si pe Ioan Marcu (Fapte, cap. 13 si 14).Cei trei misionari au plecat din Seleucia, portul Siriei, catre insula Cipru, de unde era Barnaba, pe care au strabatut-o de la rasarit spre apus. In orasul Pafos, ei convertesc pe proconsulul roman Sergius Paulus, guvernatorul insulei, de la numele caruia Saul s-a numit Pavel, nume pe care-l va purta pana la sfarsitul vietii (Fapte 13, 9). De la Pafos, cei trei misionari calatoresc pe mare spre nord-vest pana in provincia Pamfilia; la Perga Pamfiliei, Ioan Marcu s-a intors la Ierusalim, Pavel si Barnaba au continuat calatoria in provinciile Pisidia si Licaonia, predicand noua credinta in orasele Antiohia Pisidiei, Iconiu, Listra si Derbe. La Listra, multimile, socotindu-i zei, au vrut sa le aduca jertfe de animale, numind pe Barnaba Zeus, iar pe Pavel, Hermes, fiindca el era purtatorul cuvantului. Vizitand apoi comunitatile de curand infiintate si hirotonind preoti pentru fiecare biserica, se intorc la Perga Pamfiliei, iar de aici, prin portul Atalia, ajung pe mare la Antiohia, in anul 48, vestind credinciosilor cate a facut Dumnezeu cu ei si cum a deschis paganilor usa credintei (Fapte cap. 13 si 14).

Sinodul Apostolic de la Ierusalim din anul 50.

Intorsi la Antiohia Siriei, Pavel si Barnaba gasira Biserica dezbinata, din cauza unor iudei-crestini veniti din Iudeea, care invatau ca paganii convertiti la crestinism trebuiau sa observe Legea mozaica, primind circumciziunea. Astfel s-a nascut la Antiohia disputa despre valabilitatea Legii mozaice sau disputa despre respectarea ceremoniilor iudaice in Biserica. In anul 49 sau 50, Pavel si Barnaba, insotiti de Tit, merg ca delegati ai Bisericii din Antiohia la Ierusalim sa supuna chestiunea Apostolilor. La Ierusalim, unii din eresul fariseilor, care trecusera la credinta, sustineau ca paganii care se convertesc la crestinism trebuie sa primeasca circumciziunea si sa respecte ceremoniile Legii mozaice. In anul 50, Sinodul Apostolilor, presbiterilor si credinciosilor din Ierusalim, in frunte cu Petru si Iacob, au ascultat cele cerute de comunitatea din Antiohia si au hotarat, potrivit sfatului Duhului Sfant, sa nu impuna crestinilor dintre neamuri <<jugul>> Legii mozaice, ci ei <<sa se fereasca de cele jertfite idolilor, de desfrau, de animalele sugrumate si de sange>> (Fapte 15, 20 si 29). Ei au trimis apoi Bisericii din Antiohia, prin Pavel si Barnaba, insotiti de Iuda si Silvan, o scrisoare, prin care li s-a adus la cunostinta hotararea inteleapta luata de Sinodul Apostolilor la Ierusalim, iar credinciosii s-au bucurat pentru mangaiere (Fapte 15, 1-33). Totodata s-a usurat mult misiunea crestina printre neamuri, iar crestinismul, eliberat de servitutea Legii mozaice, si-a intarit caracterul de religie universala. La putin timp dupa anul 50, Sfantul Apostol Petru a parasit Ierusalimul si s-a dus la Antiohia, unde, la inceput, lua masa cu cei dintre neamuri. De teama iudaizantilor, el n-a mai luat masa cu crestinii dintre pagani, fapt pentru care a fost mustrat in fata tuturor de Sfantul Apostol Pavel (Gal. 2, 11-14).

A doua calatorie misionara (51-54).

Sfantul Apostol Pavel intreprinde a doua calatorie misionara impreuna cu Sila, intre anii 51-54, in timp ce Barnab si varul sau, Ioan Marcu, merg din nou in Cipru (Fapte 15, 39). Mergand de astadata pe uscat, ei viziteaza comunitatile din Siria, Cilicia si Licaonia, unde, in orasul Listra, convertesc pe Timotei, care i-a insotit apoi in misiune. Dupa ce au vizitat comunitatile infiintate in prima calatorie, ei trec prin Galatia, Frigia si Misia si ajung in orasul Troa, unde convertesc pe doctorul Luca. Din Troa, cei trei misionari, luand cu ei si pe doctorul Luca, trec prin insula Samotrace si ajung la Neapolis, in Macedonia, si predica cu succes la Filipi, infiintand aici prima comunitate europeana. La Filipi, Pavel si Sila sunt batuti cu bice si dusi la inchisoare, de unde au scapat in mod minunat. De la Filipi, trec prin orasele Macedoniei, Amfipolis, Apolonia si ajung la Tesalonic, unde au convertit un numar mare de prozeliti greci si romani si pe unii dintre iudei. Facandu-se mare tulburare printre iudei contra misionarilor, Pavel cu insotitorii sai a plecat la Bereea, apoi el singur merge pe mare, ajungand la Atena.In cetatea culturii elene, filosofii epicurei si stoici, care-si petreceau timpul in Agora, sa mai auda ceva nou, auzind pe Pavel vorbind in piata, s-au exprimat ca el pare a fi "vestitor de dumnezei straini, fiindca binevesteste pe Iisus si Invierea" (Fapte 19, 18). Luandu-l apoi cu ei, l-au dus inaintea Areopagului, unde Sfantul Pavel a tinut o interesanta si originala cuvantare. Laudand cucernicia atenienilor fata de zei, care au ridicat in cetatea lor un altar si Dumnezeului celui necunoscut- pe care ei il cinstesc fara ca sa-l cunoasca - , Sfantul Pavel le spune ca Acesta este Dumnezeul pe care-L vesteste lor, "Care a facut lumea si toate cele ce sunt in ea...Domnul cerului si al pamantului, Care

nu locuieste in temple facute de maini, nici nu este slujit de maini omenesti...Caci in El traim, ne miscam si suntem" (Fapte 17, 23-25 si 28).In urma acestei cuvantari, Sfantul Pavel a convertit la crestinism un numar de greci, intre care se aflau Dionisie Areopagitul, dupa traditie primul episcop al Atenei, o femeie cu numele Damaris si pe altii (Fapte, cap. 17).In marea lor majoritate insa, grecii s-au aratat curiosi fata de cele spuse de Pavel, dar au ramas sceptici si l-au luat in ras, cand l-au auzit vorbind, la sfarsit, de invierea mortilor (Fapte 17, 32).Mai mare succes a avut predica Sfantului Apostol Pavel la Corint, unde a lucrat un an si jumatate, impreuna cu sotii iudeo-crestini Aquila si Priscilla, pe care i-a intalnit aici in anul 52. Acestia s-au refugiat de la Roma la Corint in urma edictului publicat contra iudeilor in anul 49 de imparatul Claudiu (41-54), fiindca se certau intre ei din cauza lui Iisus Hristos. Intre timp, au venit la Corint Sila si Timotei, pe care Sfantul Pavel ii lasase la Bereea, in Macedonia (Fapte 18, 5). La Corint, a convertit pe Crispus, mai marele sinagogii si pe multi altii dintre greci. Iudeii, maniosi din cauza succesului lui Pavel, il duc in fata lui Galion, proconsulul Ahaiei, fratele filosofului Seneca, care, dand dovada de tact, a refuzat sa se amestece in disputele religioase ale iudeilor si le-a poruncit sa se intoarca linistiti la casele lor.Din cauza agitatiei iudeilor, Sfantul Pavel a plecat din Corint, luand cu sine si pe sotii Aquila si Priscilla, pe care i-a lasat la Efes, unde facea misiune crestina un invatat iudeu alexandrin, Apollo. Din Efes, pe mare, Sfantul Pavel s-a dus la Cezareea Palestinei, apoi la Ierusalim, de sarbatoarea Pastelui, de unde s-a intors la Antiohia (Fapte 18, 1-22).

A treia calatorie misionara (54-58).

Plecand din Antiohia, centrul misiunii sale, Sfantul Pavel si insotitorii sai au intreprins a treia calatorie misionara, intre anii 54-58. El a vizitat mai intai comunitatile crestine infiintate in Galatia si Frigia, apoi s-a oprit la Efes, capitala provinciei Asia Proconsulara, pentru doi ani si jumatate. La Efes, Sfantul Pavel boteaza vreo 12 ucenici de ai lui Ioan Botezatorul, punandu-si mainile peste ei si chemand puterea Duhului Sfant (Fapte 19, 3-6). Activitatea rodnica a Sfantului Pavel a provocat o mare miscare contra crestinilor, la instigatia argintarului Dimitrie, care-si vedea meseria periclitata din cauza intinderii crestinismului si a inlaturarii cultului zeilor (Fapte 19, 23-40). Dupa cum reiese din Epistola I-a catre Corinteni, Sfantul Pavel s-a luptat la Efes cu fiarele in circ (I Cor. 15, 32).Parasind Efesul, Sfantul Pavel s-a dus in Macedonia in anul 57 si de acolo in Iliria (Rom. 15, 19), iar apoi la Corint, unde a scris Epistola catre Romani. De la Corint, trecand din nou prin Macedonia, a ajuns la Troa si Assus, apoi, ocolind Efesul, unde a avut neplaceri din cauza rascoalei argintarului Dimitrie, s-a oprit la Milet. Acolo a chemat presbiterii din Efes, de care s-a despartit cu duiosie pe tarmul marii, prevazand ca nu-i va mai vedea (Fapte 20, 1-38).De la Milet, a plecat pe mare la Tir, Ptolemaida si Cezareea Palestinei si apoi la Ierusalim, in anul 58, ducand cu sine colecta facuta in Grecia si Macedonia pentru saracii din Ierusalim (Fapte 21, 1-17).Cunoscand ura iudeilor fata de Pavel, Iacob cel Mic il sfatuieste sa indeplineasca un act prevazut de Legea mozaica si el suporta pretul pentru curatirea unor nazirei, care si-au ras capul. In templu, cand era sa se implineasca cele sapte zile de curatire, este recunoscut de

iudeii din Asia si arestat. La interventia hiliarhului Claudius Lysias, comandantul garzii romane, Pavel este scos din mainile iudeilor si inchis in turnul Antonia. La interventia ofiterului roman i s-a ingaduit sa se apere in fata multimii infuriate si a Sinedriului. O conspiratie pusa la cale de peste 40 de iudei fanatici contra vietii lui este aflata de Ioan Marcu si comunicata comandantului. Acesta ii trimite noaptea, sub o escorta puternica la Cezareea Palestinei, unde e tinut in inchisoare doi ani, intre 58 si 60, de procuratorul Felix, cu speranta de a obtine de la Pavel o suma de bani. Iudeii din Ierusalim il urmaresc insa si acolo. Pavel se apara in fata noului procurator Porcius Festus, a regelui Irod Agripa II (47-50; + 100) si a sotiei sale, Berenice, iar in cele din urma el face apel la judecata imparatului de la Roma, in calitatea sa de cetatean roman (Fapte 21, 21-40 si cap. 22-26).Drumul la Roma s-a facut pe mare, pe timp de toamna si iarna, in anul 60, Pavel fiind insotit de Aristarh, macedonean din Tesalonic, sub paza sutasului Iuliu, intampinand amenintarea furtunilor si a valurilor marii. Plecand din Cezareea, au trecut prin Sidon, insula Cipru, Mira Liciei, pe langa insula Creta, insula Malta, unde au suferit un naufragiu, si au ajuns la Puteoli, in Italia, in primavara anului 61, de unde au facut drumul pe jos pana la Roma, acolo fiind intampinat de crestini la Forul Apius si la locul numit Trei Taverne, a caror prezenta l-a bucurat mult. Prezenta crestinilor la Roma este o marturie evidenta ca crestinismul patrunsese in capitala Imperiului inainte ca Apostolii Petru si Pavel sa fi sosit aici.La Roma, Sfantul Pavel s-a aflat intr-o detentie usoara, fiind inchis intr-o casa, sub paza unui soldat roman, unde avea libertatea de a primi pe oricine. Astfel, el a putut propovadui si intari crestinismul timp de doi ani (61-63) in capitala Imperiului roman (Fapte, cap. 27 si 28).El a avut mare succes, prin predica sa noua, credinta patrunzand chiar printre slujitorii palatului imperial, cum scrie el insusi, in Epistola catre Filipeni: "Va imbratiseaza pe voi toti sfintii (crestinii), mai ales cei din casa cezarului" (Filip. 4, 22). In anul 63, Sfantul Pavel a fost eliberat din prima sa captivitate la Roma.Faptele Apostolilor se termina in anul 63. Din Epistolele scrise de Sfantul Pavel de la Roma si din alte stiri, rezulta ca, dupa eliberarea sa in anul 63, el a intreprins noi calatorii misionare in Rasarit, in insula Creta, unde a pus episcop pe Tit, la Efes, unde a asezat episcop pe Timotei, in Grecia, la Nicopolis, in Epir, consolidand comunitatile infiintate. E posibil ca el sa fi ajuns si in Apus pana in Spania, cum dorea (Rom. 15, 24 si 28), pana la marginile Apusului- , cum afirma Sfantul Clement Romanu in prima sa Epistola catre Corinteni, scrisa catre anul 96.Imprejurarile sfarsitului sau sunt necunoscute. Se crede ca Apostolul neamurilor s-a dus din nou la Roma, unde a suferit a doua inchisoare, din care n-a mai scapat si a murit ca martir sub imparatul Nero, in anul 67. Dupa traditia crestina, el a murit in aceeasi zi cu Sfantul Apostol Petru, 29 iunie, care a ramas pana azi ziua sarbatoririi lor. Alti istorici cred ca intre moartea martirica a celor doi Apostoli e o diferenta de un an, Sfantul Petru murind in anul 66.Sfantul Apostol Pavel a fost ingropat pe calea Ostia, la Roma, unde secole de-a randul pelerinii crestini vin sa se inchine la mormantul sau (Fer. Ieronim, De vir. III., 5). Mai tarziu, pe locul mormantului sau s-a ridicat basilica Santo Paulo fuori-le-mura = Sfantul Pavel dinafara de ziduri.

Meritele Sfantului Apostol Pavel sunt considerabile pentru raspandirea crestinismului. Prin misiunea lui printre neamuri el a raspandit crestinismul mai ales in lumea greco-romana si l-a intarit la Roma, in centrul Imperiului roman. Dupa Sfantul Evanghelist Ioan, el este cel mai insemnat scriitor si ganditor dintre Apostoli. Prin activitatea sa misionara printre neamuri, el a eliberat crestinismul de servitutea Legii mozaice si a asigurat propovaduirea lui universala.Pr. Prof. Dr. Ioan Ramureanu, "Istoria bisericeasca universala", manual pentru seminariile teologice, Bucuresti, 1992, pag. 38-44.

LUCRAREA PREDICATORIALA A SFANTULUI APOSTOL PAVEL IN ATENA. CUVANTAREA DIN AREOPAG

(Fapte XVII, 16-34)In timpul Sfantului Apostol Pavel, Atena pastra inca multe din splendorile antichitatii. Ca si Alexandria era socotita capitala intelectualitatii. Aici se aflau unele dintre cele mai insemnate monumente, temple si statui, adevarate capodopere ale omenirii. Cetatea se bucura de statutul de oras liber <<cvitas libera et foederata>>, conducandu-se dupa legile ei, chiar si in timpul ocupatiei romane. Si aceasta din respectul imparatilor romani fata de rolul pe care l-a jucat ea in istoria culturii antice 1.Apostolul neamurilor, Sfantul Pavel, fostul fariseu din Tarsul Ciliciei, convertit la crestinism, in chip minunat pe drumul Damascului, <<predicator al Evangheliei lui Hristos, neintrecut orator, iscusit apologet si cunoscator profund al culturii grecesti>> 2, a prins in obiectivul lucrarii sale misionare de propovaduire si Atena, aceasta vestita metropola. Caci victoriile Cuvantului succedau prin el una dupa alta, trecand dintr-un oras la altul, de la Tesalonic la Bercea si in sfarsit la Atena in Areopag 3. Desi, dupa cum se stie, in Atena nu a avut rezultate deosebite, convertind numai cateva persoane: Dionisie Areopagitul, o femeie numita Damaris si altii impreuna cu acestia, asa cum consemneaza Sfantul Evanghelist Luca (Fapte XVII, 34). Important este faptul ca el a semanat aici samanta credintei, care mai tarziu a adus roade bogate.Sosind la Atena, Sfantul Apostol Pavel s-a indignat si s-a umplut de amaraciune si durere vazand atatea statui si temple ridicate in cinstea falselor zeitati; vazand in ce superstitii era scufundata celebra cetate a carei faima era cunoscuta in toata lumea prin literatii si savantii ei. Celei mai inalte evolutii a spiritului uman i se raspundea prin decadenta religioasa a cultului idolatru 4. <<Iar in Atena… duhul lui se indarjea in el, vazand ca cetatea este plina de idoli>> (Fapte XVII, 16). Numarul impresionant al statuilor de aici intrecea orice imaginatie. Si din acest punct de vedere nici un oras din lume nu se putea compara cu Atena. Nici chiar in intreaga Elada nu existau atatea statui cate existau in Atena, incat un intampinator se spunea ca putea intalni aici mai degraba un zeu decat un om 5.Intr-o astfel de situatie, lucrarea misionara a Sfantului Apostol Pavel, asa cum este prezentata de Sfantul Evanghelist Luca, se desfasoara intr-un mod aparte. El <<discuta in sinagoga cu iudeii si cu credinciosii, si in piata, in fiecare zi, cu cei care erau de fata>> (Fapte XVII, 17). Discutiile sau convorbirile purtate, denota interesul si grija mare ce o acorda in cunoasterea oamenilor de aici, din punct de vedere religios. Este vorba, de fapt, de o adevarata lucrare misionara, de evanghelizare, cum reiese si din verbul

folosit, care descopera sensuri bogate ale predicii Sfantului Apostol Pavel. Verbul grecesc amintit din textul original indica o relatie mai stransa intre persoane atunci cand este folosit cu dativul, iar cu acuzativul, insotit de prepozitia arata un raport mai indepartat 6. Asa se vede si din textul de fata unde <<avem amandoua formele: cu dativul, indicand relatiile apropiate ale Sfantului Pavel cu iudeii si cu acuzativul, definind raporturile mai indreptatite ale apostolului cu grecii 7. Iar unele traduceri romanesti folosesc chiar verbul a propovadui in loc de a discuta, intuind astfel, in sinagoga iudeilor si prozelitilor in agora, in fiecare zi, catre cei pe care ii intalnea>> (Fapte XVII, 17). Asadar verbul amintit din original <<exprima notiunea: a grai catre cineva, a vorbi cu cineva>>, iar in toate celelalte cazuri are sensul mai mult de a rosti o predica, de a face o expunere religioasa, decat de a discuta 8.Si daca mai amintim faptul ca <<predicile Apostolului Pavel erau uneori intrerupte, el fiind silit sa raspunda la intrebarile ascultatorilor sai>>, se intelege ca in astfel de situatii predica capata un aspect de convorbire 9.Impactul cu atenienii a trezit un interes deosebit si o grija sporita pentru Apostol. Dovada este faptul ca el a trebuit ca pe unii, adica pe iudei si credinciosi, sa-i cunoasca, sa le propovaduiasca personal invatatura crestina, discutand cu ei, ca de la om la om, in sinagogi, iar pe altii, tot la fel, sa-i invete in piata, in fiecare zi. Pe cei dintai, de obicei in zilele de sambata, in sinagoga, cum de altfel mai procedase si in alte imprejurari (Fapte XVII, 2), iar ceilalti oriunde si indeosebi in locurile publice. Se impunea o lucrare predicatoriala abordata cu multa atentie, precautie si grija, cu mult tact pastoral, care sa corespunda si structurii launtrice religioase a acestor oameni.Din cele spuse reiese faza prima a lucrarii apostolice de aici din Atena, aceea de investigatie, de aflare si cunoastere a starii religioase, a atenienilor, spirite alese, figuri distincte, care vorbeau bine si cu usurinta, mereu insetati dupa noutati, sceptici si ironici 10 si care s-a soldat cu intalnirea cu cei carora cuvintele si invatatura sa le-a starnit interes, dupa cum ne spune si Sfantul Luca: <<Iar unii ziceau: <<Ce voieste, oare, sa ne spuna acest semanator de cuvinte? Iar altii ziceau: se pare ca este vestitor de dumnezei straini, fiindca binevesteste pe Iisus si Invierea>> (V, 18).De fapt reactia provocata de propovaduirea Sf. Apostol Pavel in mijlocul atenienilor este diferita, datorita formarii lor religioase. Primii erau nedumeriti sau uimiti de invatatura vestita lor, care le era necunoscuta, le era straina si in contradictie cu ceea ce ei credeau, de aceea il numesc pe Apostolul Pavel <<Semanator de cuvinte>>.Cea de a doua categorie de ascultatori, mai interesati de predica Apostolului, erau chiar <<unii dintre filosofii epicuriei si stoici. Acestia il plaseaza pe Sf. Apostol Pavel, propovaduitorul crestinismului, in randul celor care vesteau dumnezei straini>> (V, 18). Mai preocupati decat primii, acestia se par a fi mai la obiect in intelegerea Apostolului neamurilor, cu toate ca si pentru ei propovaduirea lui le era straina asa cum va fi fost si a multor alti vestitori de conceptii religioase si filosofice ce trecusera destul de frecvent prin Atena.Cuvantul intrebuintat de cei dintai cu privire la Sfantul Apostol Pavel denota o intelegere usoara, superficiala, confundandu-l cu un om de rand, un vorbitor ambulant, care nu facea parte din cercurile celor invatati, literati sau filosofi, cu alte cuvinte, din protipendada sau elita ateniana. Acest lucru se poate deduce si din folosirea pronumelui –

, care sub forma unui adjectiv pronominal da nastere unei expresii cu o nuanta de dispret, precum si latinescul iste.

In Atena, insa, in timpul Sfantului Apostol Pavel, introducerea unor divinitati de cineva, insemna un risc mare, caci tulburand cetatea respectivul se facea vinovat de impietate pentru care trebuia sa dea socoteala si chiar sa fie anchetat si pedepsit, cum se petrecuse cu multi filosofi si oratori. Insa din relatarile Sfantului Luca se pare a nu reiesi o astfel de situatie. Propovaduirea Sfantului Apostol Pavel putea fi inteleasa mai degraba ca un expozeu filosofic, adresat nu numai unui grup restrans de oameni din popor. Printre acestia existau si cativa epicurei si stoici, care discutand mai inainte cu el, l-au condus la Areopag, un loc dupa aprecierea unora, mai putin zgomotos, mai linistit si unde putea fi ascultat cu atentie 11.Ducerea Sfantului Apostol Pavel in Areopag a comportat discutii contradictorii. Predica sa, chiar daca nu a provocat nemultumiri evidente, unii considerandu-l un vorbitor de rand, altii insa au socotit ca vesteste <<dumnezei straini>>, de unde s-ar putea intelege ca ducerea sa in Areopag reprezinta totusi o formalitate prin care se urmarea cunoasterea mai directa a invataturii sale: <<Si luandu-l cu ei, l-au dus in Areopag>> (V. 19).Faptul, insa, ca aceasta cuvantare, asa cum este expusa ea in cartea Faptelor Apostolilor, nu are un caracter apologetic, cum s-ar fi vrut sa fie in fata unui tribunal, denota ca nu este vorba de un proces ca atare 12.Ajuns in Areopag, Sfantul Apostol Pavel a fost intrebat de respectivii: <<Putem sa cunoastem si noi aceasta invatatura noua, graita de tine?>> (V.20). Asa cum reiese din aceste cuvinte, se pare a fi un mod politicos de adresare din partea acestora. Dar formula <<putem sa cunoastem…>> poate avea si o nota de ironie sau un accent sarcast, fara a dezvalui, insa, o acuzatie din partea acestora 13. Un lucru este mai sigur. La Atena, Sfantul Apostol Pavel, cu invatatura pe care o facea cunoscuta, se inscrie in noutatea zilei, fapt care trezea interes sau curiozitate pentru <<toti atenienii si strainii care locuiau acolo (si) care nu-si petreceau timpul decat spunand sau auzind ceva nou>> (V.21). Caci marea cetate fiind si centru cultural si de afaceri era vizitata permanent de straini.In Areopag, aflat deci in centrul atentiei, in fata ochilor avand o priveliste magnifica a vestigiilor religioase, politice si culturale, cu un aer de incredere in invatatura Evangheliei pe care avea sa o vesteasca, Apostolul neamurilor si-a rostit Cuvantarea. Si astfel, <<ridicandu-se la inaltimea evenimentului pe care istoriseste, autorul Faptelor Apostolilor, a scris nu numai una din cele mai frumoase pagini ale Sfintei Scripturi, dar chiar din intreaga literatura universala>>, incat <<in zadar se straduiesc filologii si istoricii sa gaseasca o opera de arta literara care sa egaleze in valoare aceasta pericopa, numita pe drept cuvant <<das Glanzstuck der Apostolgeschichte>> 14 .Cuvantarea insasi in intreg ansamblul ei corespunde imprejurarii solemne in care a fost rostita, unind elocventa si delicatetea cu cele mai profunde sentimente religioase, fiind apreciata in toate timpurile si locurile ca o adevarata capodopera. Iar forma ei este tot atat de perfecta cat este si continutul, bogat si inaltator 15.De-a lungul veacurilor majoritatea exegetilor si-au indreptat atentia spre aceasta Cuvantare, pe care au apreciat-o in modul cel mai deosebit, in primul rand pentru prudenta, intelepciunea si abilitatea care s-a dat dovada la rostirea ei, daca ne gandim ca Apostolul neamurilor se afla in fata unei mari incercari. Era de fapt prima confruntare dintre crestinism si paganism, la cel mai inalt nivel. Erau de fata Sfantul Apostol Pavel si reprezentantii filosofiei stoice si epicureice.Chiar de la inceput Sfantul Apostol Pavel castiga bunavointa si interesul ascultatorilor printr-o maniera ingenioasa de a le prezenta credinta lor si de a le aprecia si lauda

evlavia. Ii lauda in tot ceea ce pot fi laudati 16. Si o face in exordiul Cuvantarii, care reprezinta un mod deosebit de curtoazie, de abilitate si comportament din partea Apostolului, care a starnit admiratie de-a lungul veacurilor, fiindca prin cuvintele cuprinse in el a reusit sa castige atentia atenienilor 17.Desi strain de neam si de credinta, Apostolul Pavel, chiar de la inceput, se apropie de inimile ascultatorilor sai prin cuvintele: <<Barbati atenieni, in toate va vad ca sunteti evlaviosi. Caci strabatand cetatea voastra si privind locurile voastre de inchinare, am aflat si un altar pe care era scris: <<Dumnezeului necunoscut>>. Deci pe Cel pe care voi, necunoscandu-L, il cinstiti, pe Acesta il vestesc eu voua>> (V. 22, 23).Introducerea (exordiul) face in modul cel mai firesc si original legatura cu tratarea, anuntandu-se si tema Cuvantarii. Din punct de vedere omiletic, aceasta introducere ramane un model clasic pentru orice vorbitor bisericesc, indeosebi in acele cazuri in care el se prezinta in fata unui auditoriu mai putin cunoscut si din care cauza i se impune de la inceput o justificare sau motivatie a prezentei sale si a necesitatii cuvantului ce urmeaza sa-l rosteasca. Dar modul acesta de introducere folosit de Sfantul Apostol Pavel, desi denota elemente ce tin de arta oratoriei, de a-i cuceri pe ascultatori, de a le castiga bunavointa, dispozitia de a fi ascultat, el este totusi ancorat in realitatea faptului, caci se refera la credinta atenienilor, care venerau in afara multimilor de zei si un <<Dumnezeu necunoscut>>. Iar aici nu putea fi vorba de nici un fel de artificiu oratoric, care ar fi putut avea efect doar de moment.Modul acesta de adresare <<Barbati atenieni>> este, de asemenea potrivit, intrucat era folosit de toti vorbitorii sau oratorii Atenei. Este un mod clasic de adresare, pe care il intalnim in toate discursurile vestitilor oratori ai antichitatii elene.In ceea ce priveste existenta altarului <<Dumnezeului necunoscut>>, se crede ca atenienii l-au ridicat pentru a castiga bunavointa divinitatii anonime sau a unor dumnezei necunoscuti. Unii sunt de parere ca isi justifica provenienta din cultele de mistere, fiind cunoscut doar de cei initiati 18.Demna de crezare poate fi luata opinia Sfantului Ioan Gura de Aur, care concorda cu textul enuntat in cartea Faptele Apostolilor (XVII, 23) – <<Dumnezeului necunoscut >>. Sfantul Parinte <<confirma exactitatea afirmatiei din Cuvantarea Sfantului Apostol Pavel>> de mai multe ori in: Omilia XXXVIII la Faptele Apostolilor in Migne, R.G. LX, 268, 272, unde, cautand sa lamureasca modul in care au luat fiinta zeii necunoscuti in religia atenienilor, scrie: <<Intrucat, in cursul vremurilor, au primit multi zei si din afara granitelor lor… atenienii, temandu-se ca nu cumva sa mai existe vreun alt zeu, necunoscut deloc pana atunci de ei… i-au ridicat si lui un altar. Si pentru ca zeul nu era cunoscut au scris: <<Dumnezeului necunoscut>> 19. Si in acest caz realitatea izbitoare era tocmai continua cautare de zei, care sa le implineasca celor din antichitate dorintele. Este, desigur, si setea dupa adevar, nesatisfacuta de multimea zeilor compartimentati dupa placerile si gusturile oamenilor, precum si incertitudinea si oscilarea in cele religioase.Faptul ca Sfantul Apostol Pavel face referire la <<un Dumnezeu necunoscut>> nu trebuie inteles ca el identifica <<Dumnezeul necunoscut>> al atenienilor cu adevaratul Dumnezeu pe care el il propovaduieste Apostolul neamurilor trage numai ideea din inscriptia altarului, precum ca atenienii recunosteau ca exista in afara dumnezeilor adorati; fiecare care il adorau totusi. Iar Sfantul Apostol Pavel vine doar sa vesteasca aceasta existenta Divina, pe care ei desi o adorau, nu o cunosteau in realitate. Si o face intr-un mod aparte. Si in acest caz nu i se mai putea reprosa ca propovaduieste unele

divinitati straine atenienilor sau ca este un vestitor al unor vanitati omenesti, de fapt, foarte frecvente in timpul acela. El se fixeaza pe pozitia de a vesti ceea ce ei nu pot sa cunoasca, venindu-le in ajutor in cunoasterea <<Dumnezeului necunoscut>>, dar care nu le era total strain din momentul ce ii ridicasera un altar. Si in acest caz Cuvantarea nu viza un numar restrans doar de cativa initiati, fie ei chiar filosofi, ci pe toti atenienii care pluteau pe valurile framantate ale incertitudinii religioase.Intrand direct in continutul cuvantarii, Sfantul Apostol Pavel vorbeste despre Acest Dumnezeu <<Care a facut lumea si toate cele ce sunt in ea. El este Domnul cerului si al pamantului>> (V. 24).Dar propovaduirea unui Dumnezeu, creator al lumii si a tot ceea ce se cuprinde in ea, nu putea fi in concordanta cu ideile religioase si filosofice atat de diferite ale atenienilor. Si daca, totusi, unii dintre ei recunosteau pe Dumnezeu creatorul lumii, nu-L concepeau in sensul adevarat al cuvantului un Creator absolut, limitandu-l adeseori la un ordonator al lumii, al materiei care coexista impreuna cu divinitatea 20.Si fiindca sunt mentionati dintre cei ce ascultau pe Sfantul Apostol Pavel in Areopag doua categorii de filosofi, epicureii si stoicii, in contextul marturisirii pauline despre Dumnezeu, Creatorul lumii, nu trebuie trecut cu vederea nici faptul ca, in timp ce primii admiteau ca lumea este creata la intamplare, socotind atomii principiul creatiei, stoicii explicau creatia din perspectiva existentei vesnice a materiei. Iar Apostolul le propovaduieste marele adevar ca universul in tot ansamblul si structura lui este doar opera lui Dumnezeu. Si aceasta doctrina este cuprinsa in doar cateva cuvinte. Ea este clara, fara ambiguitati si de o limpezime remarcabila. Nu se stie daca pana la Sfantul Apostol Pavel grecii antici cunoscusera o doctrina atat de precisa a creatiei universului. Nu trebuie uitat faptul ca Sfantul Apostol Pavel prezinta aceasta doctrina asa cum exista de fapt in cartea Facerii, inteleasa in sens literar, dupa cum aflam din cuvintele sale rostite in fata atenienilor: <<Dumnezeu, Care a facut lumea si toate cele ce sunt in ea>>(V. 24). Iar ascultatorii regaseau aceasta invatatura oglindita si in termenul <<cosmos>>, fiindca, continua Apostolul, Dumnezeul Acesta este <<Domnul cerului si al pamantului, (si) nu locuieste in temple facute de maini>> (V. 24).Desi imaginea de ansamblu a doctrinei pauline nu parea absolut straina pentru cei de fata, deosebirea intervenea totusi in intelegerea eronata a Divinitatii pe care o margineau in cadrul sferei pamantesti, acceptandu-se ideea ca ea poate sa locuiasca in temple facute de mana omeneasca. Si oamenii de rand nu faceau deosebire intre dumnezei si statuile care ii reprezentau. Or, Sfantul Apostol Pavel declara direct ca Dumnezeu nu are nevoie de nimic din partea nimanui, dand de inteles ca El poate fi slujit intr-un alt mod, cel spiritual, de aceea si spune: <<Nici nu este slujit de maini omenesti, ca si cum ar avea nevoie de ceva. El dand tuturor viata si suflare in toate>> (V. 25). Apostolul prindea tangential in predica sa si unele din ideile filosofice ale epicureilor despre natura divina, care nu are nevoie de nimic din partea noastra. Iar aceasta apropiere da ragaz celor din Areopag sa-l asculte, iar el sa-si continue propovaduirea, aratandu-le ca Dumnezeu fiind Creatorul lumii, da <<tuturor viata si suflare in toate>> (V. 25). Iar aceasta inseamna viata lumii in sine, existenta ei in toata plinatatea. Cele doua cuvinte – viata si suflare – exprima viata in sine, caci suflarea inseamna spiritul vietii sau duhul ei, prin care ea isi continua existenta. Predica paulina rasturna oarecum si gandirea epicureica si stoica, potrivit careia Dumnezeu este impasibil, traind intr-o apatie continua 21.

Din cele spuse vedem ca propovaduitorul crestinismului nu se apara si nu-si face apologia doctrinii. Observam ca i se ofera cea mai fericita ocazie de a binevesti pe adevaratul Dumnezeu si o fructifica la maximum. De aceea si continua. Si astfel, de la creatia lumii si a vietii in genere, in sens cosmic si biologic, Sfantul Apostol Pavel continua cursul Cuvantarii cu cel al creatiei omului, destinat sa locuiasca si sa stapaneasca pamantul.Omenirea a fost creata dintr-un singur om, invatatura in conformitate cu referatul biblic al lui Moise. Desi in Cuvantarea din Areopag nu se face caz niciodata de Scriptura Vechiului Testament, Apostolul neamurilor o exprima atat de plastic prin cuvintele: <<Si a facut unitatea intregului neam omenesc si fraternitatea universala a tuturor popoarelor. Si astfel pe linia doctrinara a predicii pauline, legata de creatia lumii de Dumnezeu, se ajunge deductiv la marele adevar ca, din moment ce oamenii sunt creati de Dumnezeu, cum credeau si evreii, si celelalte neamuri, atunci nu poate exista decat un Dumnezeu, cazand astfel toti zeii paganismului 22.Legat de creatia omului este si rostul lui, randuit ca sa locuiasca peste toata fata pamantului, asezand vremile cele de mai inainte randuite si hotarele locuirii lor>> (V. 26). Prezentand purtarea de grija a lui Dumnezeu pentru intreg neamul omenesc, Sfantul Apostol Pavel infatiseaza de fapt invatatura Vechiului Testament privind distributia generala a pamantului intre popoare, asca cum o gasim in Deuteronom (22, 8), aratand, de asemenea, ca viata oamenilor se deruleaza in timpuri determinate, reglata de cursul anotimpurilor 23.Expusa foarte pe scurt, purtarea de grija a lui Dumnezeu sau providenta, care priveste lumea in general si omul in special, ea este apoi continuata prin prezentarea unui fenomen semnificativ din istoria omenirii si a religiei. Este derutarea oamenilor, care au inceput, dupa spusele Sfantului Apostol Pavel, <<sa caute pe Dumnezeu, doar L-or pipai si L-or gasi>> (V. 27). Si aceasta-i o reluare a ideii anterioare amintite, ca <<Domnul cerului si al pamantului nu locuieste in templele facute de maini>> (V. 24).Imbinand ideile sanatoase ale cautarii religioase cu cele ale decaderii si indepartarii de adevarul religios, din zbuciumata istorie a omenirii, Sfantul Apostol Pavel prezinta foarte concis, in continuarea Cuvantarii sale, insasi starea generala de lucruri, de oscilatie intre adevar si eroare. Apoi, fara digresiuni, infatiseaza adevarul existentei lui Dumnezeu, Care <<nu e departe de fiecare dintre noi>> (V. 27). Fiindca, dupa spusa sa, Dumnezeul pe care il vesteste el in fata atenienilor, nu este numai al lui, ci al tuturor, este Cel <<in (Care) El traim si ne miscam si suntem>> (V. 28). Si pentru a fi si mai bine inteles isi consolideaza spusa atat de elevata cu o marturie din arsenalul gandirii si simtirii lor poetice - <<precum au zis si unii dintre poetii vostri: <<confirmativ>> din componenta clasica a discursului antic.Prin aceste trei determinari – traim, ne miscam si suntem (existam), omul este legat de Dumnezeu in chipul cel mai direct si fiintial posibil. Este o traiectorie ascendenta a existentei umane, conceputa de Sfantul Apostol Pavel doar in Dumnezeu. Caci a trai inseamna viata iar viata inseamna miscare, lucrare, o lucrare a sufletului, care niciodata nu se afla intr-o stare statica. Caci numai in felul acesta existam sau suntem. Este o dependenta a noastra de Dumnezeu. Acestea a vrut fara El noi nu putem sa traim, sa ne continuam viata. Este demn de remarcat faptul ca el vorbeste la persoana I-a plural, dovada a apropierii sale de ascultatori, a fondului comun de idei si a comuniunii realizate. Este inca un mijloc folosit in urmarirea telului cuvantarii sale.

Intelegand sa-si consolideze si mai mult cele afirmate, Sfantul Apostol Pavel citeaza chiar din poetii lor. Si aceasta nu numai pentru valoarea lor, dar si pentru ca expunerea sa fie in concordanta cu arsenalul lor de gandire si simtire, onorandu-le totodata, prestigiul la care tineau atat de mult. Chiar si acesta este un procedeu pe care il foloseste propovaduitorul neamurilor. Atunci cand vorbeste iudeilor apeleaza la scriitorii Vechiului Testament, iar atunci cand are in fata neamurile straine de Revelatia Dumnezeiasca, supranaturala, face uz de scriitorii, filosofii sau poetii antici, ca si in acest caz. Desi referirea este generala, este totusi potrivita momentului. Denota ca Sfantul Apostol Pavel cunoastea pe marii poeti antici, fiindca se refera nu numai la unul, ci la mai multi, la <<unii dintre poetii vostri>> (V. 28). Si chiar daca aceste cuvinte invocate de Apostol erau inchinate de poetii respectivi unor zeitati antice, Sfantul Pavel le citeaza pentru valoarea continutului lor, precum si pentru prestigiul auditoriului, captandu-i si mai mult sentimentele si trezindu-i interesul.Urmarind deci sa dovedeasca atenienilor ca invatatura propovaduita, desi noua, nu le era cu totul straina, <<nici necunoscuta de ei, Sfantul Apostol Pavel reproduce un text din literatura greaca>>, el stiind ca <<poetii aveau o mare autoritate in fata grecilor>>. Si el <<se foloseste deci de autoritatea poetilor greci, pentru a propovadui invatatura sa>> 24. Iar atenienii nu puteau sa fie decat flatati, auzind cum un strain citeaza din poetii lor 25.

Dar apropierea omului de Dumnezeu, <<fiind deci din neamul lui Dumnezeu>>, nu inseamna ca <<trebuie sa socotim ca dumnezeirea este asemenea omului sau argintului sau pietrei cioplite de mestesugul si gandirea omului>> (V. 29). Caci idolatria este denaturarea adevarului religios si nu poate fi compatibila cu credinta propovaduita de Apostol si nici cu gandirea elevata a poetilor si filosofilor antici.Prezentandu-se adevarul in toata frumusetea si splendoare lui, nu se inceteaza a se detesta eroarea si falsul, acesta fiind de fapt rostul si sensul propovaduirii apostolice. Ne aflam intr-adevar in fata marelui misionar al neamurilor, care face tot ce ii sta in putinta, spre a-i convinge pe atenieni de propovaduirea adevarului. Astfel, eroarea este combatuta, dar din moment ce nu erau straini de ea nici chiar unii dintre cei de fata, marele Apostol se dovedeste intelegator, facandu-le acestora cunoscuta bunatatea lui Dumnezeu, care <<trecand cu vederea veacurile nestiintei, vesteste acum oamenilor ca toti de pretutindeni, sa se pocaiasca>> (V. 30).Si acesta este, de asemenea, un procedeu sau tact in vorbire, folosit anume pentru a nu-i nemultumi pe cei de fata. Firul Cuvantarii este condus spre ideea de pocainta, care vizeaza de fapt constiinta celor de fata. Dar in ce masura a reusit Apostolul sa miste inimile acestora este greu de spus. Fara indoiala ca ei l-au ascultat cu interes, intelegand ca cele propovaduite ii privesc si pe ei, chiar daca se vorbea la modul general. Dar cum tinta propovaduirii era Iisus, Sfantul Apostol Pavel nu putea sa se rezume numai asupra acestor percepte. De aceea, el continua, aratandu-le celor de fata ca Dumnezeu <<a hotarat o zi care va sa judece lumea intru dreptate, prin Barbatul pe care L-a randuit, daruind tuturor incredintare, prin Inviera lui din morti>> (V. 31).Din cele propovaduite pana aici se poate constata competenta predicatoriala si tact apostolic-misionar in a conduce de asa natura cuvantul sau spre Hristos-Domnul, pe Care il numeste <<Barbatul pe care L-a randuit Dumnezeu sa judece lumea intru dreptate>>.Pana in acest moment Cuvantarea a decurs fara intermitente. Dar in clipa cand Sfantul Apostol Pavel vorbeste despre acest <<Barbat>>, caruia inca nu-i pronuntase numele, ca va darui <<tuturor incredere, prin Invierea lui din morti>> (V. 31) indata este intrerupt:

<<Si auzind despre invierea mortilor, unii l-au luat in ras, iar altii i-au zis: Te vom asculta despre aceasta si alta data>> (V. 32).In realitate Cuvantarea nu este terminata, nu se ajunge nici sa fie pronuntat numele Domnului Iisus Hristos, Sfantul Pavel fiind fortat sa-si incheie vorbirea. Caci daca ea nu ar fi fost intrerupta ar fi fost mult mai lunga 26.Cuvantarea din Areopag nu s-a bucurat de succesul pe care l-a avut, de pilda, cea rostita de Sfantul Apostol Petru in ziua Cincizecimii, cand, dupa relatarile Sfantului Luca, cei de fata <<au fost patrunsi la inima… Si cei ce au primit cuvantul lui s-au boteza; si in ziua aceea s-au adaugat ca la trei mii de suflete>> (Fapte II, 37, 41).Cuvantarea Sfantului Apostol Pavel, desi intrerupta de cei prezenti, datorita necredintei lor in invierea mortilor, s-a incheiat totusi cu un succes partial: <<Iar unii barbati alipindu-se de el, au crezut, intre care si Dionisie Areopagitul si o femeie cu numele Domaris si altii impreuna cu ei>> (V. 34). Dar valoarea Cuvantarii nu se reduce doar la succesul acesta limitat, ci consta si in continutul atat de important din punct de vedere teologic, asa cum se poate constata din partile ei constitutive: O introducere captivanta (Fapte XVII, 22, 23); O tratare structurala din trei parti: O parte teologica, in care se vorbeste pe scurt despre Dumnezeu (V. 24, 25); un scurt tratat antropologic (V. 26-29) si unul hristologic (V, 30, 31) 27, care urma sa fie extins, daca era intrerupt.In ceea ce priveste forma de expunere, aceasta este deosebit de valoroasa, starnind interes in sufletele ascultatorilor atenieni, care aveau o structura launtrica aparte, deosebita de obiectivele predicii pauline.Este o cuvantare misionara adresata paganilor politeisti si filosofilor savanti ai timpului, straini de monoteismul biblic, ale carei precepte sunt totusi primite in marea lor majoritate.Iar daca se insista pe faptul ca Sfantul Apostol Pavel a fost dus in fata Areopagului sa dea socoteala de credinta pe care o vestea, atunci, cu atat mai mult, trebuie apreciat faptul ca, din acuzat sau suspectat, el reuseste sa-i reduca la tacere pe cei de fata, ba chiar sa-i indoctrineze cu invatatura in Dumnezeu, Creatorul si Proniatorul lumii si ai omului. Si aceasta-i de fapt dovada cea mai elocventa a personalitatii sale predicatoriale.Pr. Lect. Dr. Ion Bajau, Mitropolia Olteniei, serie noua - anul LI, nr. 1-2, ianuarie-aprilie 1999, pag. 51-60.

NOTE BIBLIOGRAFICE

1. Prof. Iustin Moisescu, Activitatea Sfantului Apostol Pavel in Atena, Iasi, 1946, p. 20.2. Ibidem, p. 17.3. Dictionnaire de litterature chretienne, t. VII, Paris, 1861, p. 173.4. I. Bacuex et Vigoureux, Manuel biblique, t. IV, Paris, 1882, p. 85.5. E. Jacquier, Les actes des apotres, Paris, 1926, p. 521.6. Ad. Harnak, Ist die Rede das Paulus in Athen ein ursprunglicher Bestandt eil der Aposteigeschichte? In Texte und Untersuchungen zur Geschichte der altchristichen Literatur, XXXIX, B, Leipzig, 1913, p. 14. Apud. Prof. Iustin Moisescu, Activitatea... op. cit., p. 75.7. Ibidem.8. Gottlob Schrenk in Theol. Worterbuch zub N.T., Band II, p. 93, sq Apud. Iustin... p. 75.

9. Iustin... op. cit., p. 75.10. I. Cacuez et Vigoureux, Manuel... op. cit., p. 81.11. E. Jacquier, Les actes... op. cit., p. 525.12. Iustin... op. cit., p. 98, 99.13. E. Jacquier... op. cit., p. 525.14. Iustin... op. cit., p. 4.15. L. Cl. Fillion, Sainte Bible commentee d'apres la Vulgate, t. VII, Paris, 1425, p. 740.16. I. Bacuez et Vigoureux, Manuel... p. 85.17. L. Cl. Fillion... op. cit., p. 740.18. E. Jacquier..., op. cit., p. 529.19. Iustin, op. cit., p. 126, 134.20. E. Jaquier..., op. cit., p. 539.21. Ibidem, p. 532.22. Ibidem.23. Ibidem, p. 533.24. Ibidem, p. 535.25. L. Cl. Fillion..., op. cit., p. 742.26. Ibidem.27. Ibidem, p. 740.

Epistolele soborniceşti

EPISTOLA CATRE ROMANI

Daca Biserica si-a putut dezvolta de timpuriu o gandire teologica sistematica, aceasta li se datoreaza in primul rand celor paisprezece epistole pe care le avem de la sfantul apostol Pavel si care, dupa cele patru evanghelii, alcatuiesc partea cea mai de seama a Noului Testament. E sigur ca Pavel nu a cultivat genul epistolar ca atare, cu intentia adica de a crea o opera literara asemenea multor scriitori ai antichitatii; el si-a alcatuit scrisolrile in mod absolut circumstantial, sub presiunea unor situatii sau evenimente care cereau din parte-i o interventie urgenta in una sau alta din comunitatile crestine intemeiate de el. Asadar, nu e de mirare ca textele dictate de el, dupa moda vremii, tahigrafilor voluntari sau platiti, prezinta si unele formulari obscure, fraze neterminate, ganduri in suspensie, paranteze, digresiuni si reluari insuficent legate, desi greaca autorului e corecta, bogata si nuantata, situandu-se imediat dupa aceea a sfantului Luca. De aceea, epistolele pauline trebuie luate drept ceea ce sunt: parte din opera misionara a marelui apostol, consemnarea in cuvantul scris a ceea ce obisnuia sa propovaduiasca prin viu grai (desigur, cu unele completari sau accente impuse de actualitatea temei). Or, tocmai spontaneitatea si lipsa de poleiala a acestor scrieri alcatuiesc adevarata lor valoare, dupa un admirabil cuvant al lui Pascal (citat de Osty): “Cand vezi stilul acesta natural, esti mirat si cucerit, caci te asteptai sa vezi un autor si afli un om”.

Cine este si cum ni se infatiseaza acest om?

Nascut in Tarsul Ciliciei in jurul anului 7, din parinti credinciosi evrei, mici meseriasi, si crescut in mediul culturii elenistice al Asiei Mici, Saul isi face studiile in Ierusalim ca elev al marelui Gamaliel din scoala rabinica fariseica. Tanar cu inzestrari exceptionale, el devine destul de repede ceea ce se cheama un rabin perfect, versat mai ales in dimensiunea juridica a Legii, si-si descopera vocatia unica: aceea de a-L sluji pe Dumnezeu la modul total si dezinteresat. Inainte de convertirea de pe drumul Damascului, cand devine Pavel (anul 32), el il slujeste persecutandu-i pe crestini ca adversari prezumati ai lui Iehova; dupa convertire I se daruie fara rezerve unicului Dumnezeu adevarat, Cel Ce i Se descoperise prin Iisus Hristos ca Tata din veac si in timp al Acestuia; si o va face vreme de trei decenii si jumatate, pana in anul (probabil) 67, cand va muri ca martir in capitala imperiului pe care, practic, il cucerise.

Personalitate complexa, inteligenta vie, cultura vasta, temperament dinamic, Pavel e un rau de energie in continua miscare. Un intelept crestin – Petre Tutea – afirma ca atunci cand spui Pavel spui Mediterana. Intr-adevar, amprenta crestina a culturii europene (si, prin ea, a celor doua Americi) e opera lui, a celui ce a semanat tarmurile Mediteranei cu aproape treizeci de comunitati ale numelui lui Hristos. Pururea inspirat si veghetor, Pavel e in acelasi timp mistic si om de actiune, teolog si misionar, intemeietor si organizator, pastor si catehet, polemist redutabil si orator inflacarat, dialectician si liric. Mai presus de toate insa el este parinte. Asupra copiilor sai duhovnicesti el are sentimentul posesiei: ei ii apartin si trebuie sa-l asculte ca pe unul care i-a nascut, ii creste, ii apara si-i maturizeaza spre a-i preda desavarsiti Parintelui Ceresc, prin Iisus Hristos. In aceasta dimensiune paterna se consuma gama starilor sufletesti din epistolele sale: el e mandru si smerit, indraznet si timid, sociabil si insingurat, afectuos si ironic, curtenitor si protestatar, duios si violent, generos si sever, precaut si debordant, tonurile sale desfasurandu-se de la implorarea lacrimogena pana la imprecatia strivitoare. Totul insa, absolut totul, i se subordoneaza sentimentului suprem: iubirea sa pentru Domnul sau Iisus Hristos. Istoria bimilenara a crestinismului nu a mai cunoscut un om cu devotiunea lui Pavel.

Epistola catre Romani a fost scrisa in Corint in iarna anilor 57 – 58. Desi a sasea in ordine cronologica, ea este cea mai importanta, dar nici nu trebuie considerata ca un fel de summa theologica paulina (asa cum a facut, de pilda, Luther), ci numai ca parte dintr’un intreg: principala ei pondere este cea soteriologica, dar fara sa epuizeze problema mantuirii, aceasta trebuind pusa in paralela cu aceea din Epistola catre Galateni.

Scrisoarea le este adresata crestinilor din Roma, proveniti atat dintre membrii puternicei comunitati iudaice cat si dintre pagani, unii din ei convertiti chiar de Pavel in decursul celor trei calatorii misionare.


EPISTOLA I CORINTENI

Port intre doua mari, vad comercial intre Rasarit si Apus, sinteza de cultura greco-romana si orientala, cu o populatie de peste o jumatate de milion de locuitori, Corintul devenise, inca de timpuriu, unul din cele mai infloritoare orase ale lumii antice. Geloasa, Roma l-a distrus in 146 i. H., pentru ca, dupa un secol, Iuliu Cezar sa-l readuca la viata cu statut de colonie romana si, putin dupa aceea, Octavian Augustus sa-l proclame capitala a provinciei Ahaia, cu drepturile si privilegiile unei mari metropole. Cum belsugul si luxul atrag dupa ele lascivitatea si desfraul, Corintul devenise faimos si prin libertinajul moravurilor; aici se afla templul Afroditei (Venus), al carei peste o mie de ierodule prevertisera erosul la treapta de prostitutie sacralizata (un eros caruia Pavel ii va opune pe agape, iubirea pura, duhovniceasca, netrecatoare – vezi celebrul capilol 13). O astfel de metropola a paganismului devenise insa si tinta convertitului de pe drumul Damascului.

Apostolul Pavel poposeste la Cornit in cursul celei de a doua calatorii misionare si ramane in el timp de un an si jumatate, adica intre anii 50-52. Aria predicii sale are in fata doua lumi distincte: comunitate iudaica, numeroasa, prospera si conservatoare in jurul sinagogii, si cea pagana, cosmopolita, stratificata si corupta in marasmul inechitatilor sociale si al sincretismului religios. Ca de obicei, el incepe de la nucleul iudaic (prin sotii Aquila si Priscila, evrei increstinati, la care locuieste si’mpreuna cu care isi castiga painea), apoi patrunde in universul pagan si izbuteste ca’n cele optsprezede luni sa intemeieze una din cele mai puternice Biserici ale Asiei Mici, cu cel putin inca doua lacasuri de cult in casele lui Iustus si Gaius si cu premisele unei protectii morale si juridice din partea proconsului Galion, fratele filosofului Seneca.

Nu la multa vreme dupa plecarea sa incep tulburarile. Convertitii dintre Iudei se lasa influentati de conservatorismul rabinic si continua sa practice formalismul lipsit de continut al Legii Vechi; convertitii dintre pagani pastreaza reminiscentele libertinajului moral si uneori il practica pana la incest. Pavel trimite la Cornit o prima epistola, care insa nu ni s’a pastrat (numita de critici “epistola precanonica”), dar se pare ca aceasta nu are efectul scontat.

Se scurg aproape trei ani, lucrurile nu se linistesc. Pavel se afa in Efes. La Corint sosise Apollo, iudeu alexandrin foarte invatat si talentat, in jurul caruia se crease un adevarat cult. Crestinii iudaizanti si-l revendica pe Chefa (Petru) drept patron, liberalii i se declarau devotati lui Pavel, o anume pretinsa elita crestina neaga rolul oricarui apostolat si alcatuieste o a patra partida, “a lui Hristos”. In acelasi timp, unii crestini se judeca in tribunalele pagane, altii sunt nedumeriti asupra noilor lor relatii civile, sociale si familiale, altii ridica probleme de natura dogmatica, in deosebi cu privire la invierea mortilor, altii ignora sfintenia agapelor euharistice si le confunda cu ospete obisnuite; toate acestea, intr’un moment in care Pavel e interesat sa-i antreneze si pe Corinteni in colecta de ajutoare a fratilor din Ierusalim.

Pavel e tot mai nelinistit si ingrijorat. O seama de informatii ii venisera prin niste trimisi speciali ai unei crestine de vaza, Hloia, dar in primavara anului 56 primeste la Efes o delegatie a Corintenilor, alcatuita din Stefanas, Fortunat si Ahaic; se pare ca acestia aveau

cu ei si o scrisoare. Lor le incredinteaza apostolul Epistola cunoscuta ca Intaia catre Corinteni (in fapt, a doua), dictata probabil lui Sostene si incheiata cu propria sa mana; ea nu e altceva decat raspunusul la problemele si intrebarile ce framantau puternica dar mult prea tanara comunitate crestina din Corint.


EPISTOLA II CORINTENI

Intaia Epistola a lui Pavel catre comunitatea din Corint avusese efectele scontate, pozitive, dar in structura vreme isi fac aparitia noi predicatori iudaizanti care nu numai ca-si aroga titlul de “apostoli, dar incearca – si in parte reusesc – sa-si atraga admiratia ascultatorilor si sa fie astfel socotiti ca un fel de “crema” a misionarismului crestin. Mai mult, ei duc impotriva lui Pavel o campanie sustinuta, facandu-i si pe multi dintre Corinteni sa se indoiasca de harul, autoritatea, statornicia, devotamentul si dezinteresul acestuia.

Pavel reactioneaza promp. Hotarat sa restabileasca ordinea, el le face Corintetilor o vizita pe cat de scurta pe atat de aspra (deseori numita “vizita intermediara”), care-i lasa un gust amar. Dar, si de data aceasta, plecarea apostolului e expoaltata de adversarii sai care merg pana acolo incat unul din ei, calomniator; “cel ce a nedreptatit”, arunca invective de neiertat asupra unui adept al lui Pavel, calomniatul, “cel nedreptatit” (7,12). E foarte probabil ca, retinut in Efes, apostolul le trimite Cornitenilor o epistola intermediara, numita de unii critici “epistola aspra” (vezi 2,3-4 si nota), dar e sigur ca in acelasi timp el il trimite pe Tit cu misiunea de a pune lucrurile la punct. Prietenii apostolului il primesc pe Tit cu toata deferenta, ordinea este restabilita, colomniatorul e pedepsit.

Rascoala argintarului Dimitrie (FA 19, 23-40) il obliga pe Pavel sa paraseasca Efesul cu mult inainte de data pe care si-o propusese (Cincizecimea anului 57), asa incat rateaza planul de a-l intalni pe Tit la Troa. Il intalneste insa in Macedonia, unde acesta ii relateaza rezultatele mai mult decat multumitoare ale epistolei intermediare (7,5 – 16).

Din porunca parintelui sau duhovnicesc, Tit pleaca din nou la Corint pentru a organiza colecta in favoarea saracilor din Ierusalim, operatie pe care o va face impreuna cu un “frate al nostru” si cu mai multi delegati ai Bisericilor, in asa fel incat totul sa fie sub control si la adapost de orice invinuire sau banuiala (7,18-23).

Este imprejurarea in care Pavel, inainte de a pleca el insusi la Corint intr’o vizita mai demult anuntata si apoi amanata, le scrie Corintenilor aceasta A Doua Epistola, in timp ce se afla in Macedonia (dupa cei mai multi comentatori, in orasul Filipi), in anul 57.

Asupra autorului si autenticitatii acestei scrieri nu exista indoieli. S’au ridicat insa numeroase semne de intrebare cu privire la integritatea ei, si anume daca o avem in forma ei originala, ca un singur corp, sau daca e vorba de doua epistole pauline reunite candva in ceea ce avem astazi. E vorba de capitolele 10-13, al caror ton e cu totul diferit fata de cele precedente. O seama de critici sunt de parere ca aceste ultime capitole au format initial o epistola separata, fie cea numita “intermediara” sau “aspra”, fie una scrisa dupa 2 Corinteni si adaugata celor 9 capitole ale acesteia. Exista argumente pro si contra. Se poate admite, totuis, ca fiecare din cele doua parti (1-9 si 10-13) este adresata unei anume categorii de cititori pe care-i vizeaza in mod cu totul special: prima, celor ce si-au revenit la normal si au realizat o “impacare” cu apostolul; a doua, celor ce persista in nepricepere, orgoliu si adversitate, oameni pe care polemistul Pavel ii biciuieste fara menajamente sau crutare.

Daca Epistola e relativ redusa in continut dogmatic, in schimb ea e una din cele mai impresionante oglinzi ale temperamentului lui Pavel: parinte iubitor, duios, gingas, prevenitor; frate intelept, lucid, cumpanit, a carui smerenie nu se confunda cu lipsa demnitatii; polemist ironic, aspru, taios, care stie ca verbul e o arma mai fina decat cel mai rafinat otel. E un pavel aproape complet.

I.P.S. Bartolomeu Anania,"Biblia comentata - Noul Testament", Bucureşti, 1993, pag. 300-301.

Epistola catre Galateni

James D. G. Dunn

INTRODUCERE

Traducători: Cristian Mihoc şi Cristian Soanea

1. Scrisoarea

Această scrisoare către Galateni ne parvine din cele mai timpurii zile ale creştinismului. Este o parte stabilă a corpului, a scrierilor pauline, apărută în toate marile manuscrise greceşti conþinând tot sau doar părþi ale Noului Testament înainte de sec al IV-lea.Apare destul de distrusă, dar într-o formă aproape completă într-o colecþie din preajma anului 200. Este atribuită lui Pavel, primul misionar al neamurilor, la fel de timpuriu ca Irineu şi Clement din Alexandria care este cam din anul 175 A.D. şi poate fi considerat ca fiind cel mai timpuriu scriitor al sec al II-lea. Din câte ştim noi niciodată nu s-a pus la îndoială în aceste secole timpurii integritatea sau autenticitatea sa. Cu toate acestea când cititorii moderni apelează la acest document este bine să fie siguri de câteva lucruri. În primul rând scrisoarea a fost scrisă de Pavel care se prezintă în 1:1, în al doilea rând a fost primită de toþi aceia cărora le-a fost trimisă şi păstrată de aceştia aşa încât nu s-a pierdut după cum se pare că e cazul altor scrisori a lui Pavel, ca de exemplu cea către Corinteni; în al treilea rând a ajuns şi în alte biserici aşa că a devenit şi mai cunoscută – cât de curând sau cât de repede nu putem spune, nici nu putem şti când colecþia scrisorilor lui Pavel a luat fiiinþă ca un întreg, iar în al patrulea rând a fost mai valorificată din ce în ce mai pe larg şi semnificaþia ei pare să transceandă particularităþile

situaþiilor istorice pentru care a fost scrisă (adică se poate raporta, dincolo de particularităþile istorice datorită cărora a fost scrisă), astfel încât devenirea ei parte a Canonului Noului Testament a fost o simplă recunoaştere şi înþelegere a autorităþii pe care scrisoarea a exercitat-o mai mult sau mai puþin încă de la început. Avem aici aşadar o scrisoare ce ne duce înapoi în perioada fondării creştinismului şi a expansiunii iniþiale şi care a contribuit în mod evident la stabilirea autorităþii apostolului Pavel şi de asemenea a ajutat la conturarea caracterului şi a autoaprecierii creştinismului timpuriu, ambele în termenii principiilor fundamentale şi în relaþie cu matriþa evreiască de unde provine creştinismul. H. D. Betz o numeşte într-adevăr "unul dintre cele mai importante documente religioase ale omenirii." Totuşi familiaritatea ei nu ar trebui să întunece sentimentul de entuziasm şi anticipaþie care ar putea fi simþite de oricine începe să o citească şi e interesat de începuturile creştinismului, a cărei expunere şi apărare face principala preocupare a scrisorii.Totuşi pentru a "prinde întreaga scenă" trebuie să ştim mai multe despre autorul scrisorii, despre destinatari, când a scris şi ce anume l-a determinat să o scrie. Toate acestea (cui, când, de ce) au fost subiectele adevăratei dezbateri. Dar nu au fost apreciate suficient în ce măsură toate aceste dezbateri au avut puncte comune (sau au conlucrat împreună). De aceea era necesar la început să-l lăsăm pe autor să se prezinte el însuşi aşa cum o face în scrisoare. Apoi, fără a ne adânci prea mult în detalii asupra acestor dezbateri, va fi evidenþiată tot mai mult ideea centrală care rezultă din fiecare caz. Doar atunci vom fi în măsură să oferim o reconstrucþie integrală a ceea ce pare a fi cel mai plauzibil context istoric din care provine această scrisoare şi motivul pentru care a fost scrisă. În acest fel sperăm, noi putem fi siguri atât cât e posibil, că evidenþa scrisorii înseşi dă greutate oricărei încercări de reconstruire istorică.

2. Autorul

Nu lipsită de fascinaþie, Galateni, epistola este informaþia, care dezvăluie despre Pavel însuşi detalii pe care nu le putem găsi în altă parte şi în special despre anumite evenimente din viaþa sa. Din moment ce are grijă să ofere cititorilor lui asemenea detalii şi doar aceste detalii (vom vedea în capitolele 1, 2 cât de atent le alege) ele conþinând informaþie vitală cum ar fi: de ce a scris Pavel aşa cum a scris. Doar aici, din toate scrisorile lui, informaþia pe care o dă despre el însuşi redă o pătrundere deosebită asupra ocaziei şi scopului ce l-a avut epistola. Imaginea de sine pe care o proiectează vine în serviciul mesajului (evanghelia) pe care îl are pentru cititori. Pavel "îşi prezintă autobiografia ca un model al evangheliei libertăþii creştine şi se consideră într-un fel reprezentant sau chiar o întruchipare a acestei evanghelii." Din capitolul 1:13-14 obþinem o sumară, dar importantă imagine informativă asupra modului de viaþă a lui Pavel în iudaism înainte de a deveni creştin, asupra zelului său pentru Lege şi preocuparea pasionată să păstreze caracterul distinctiv al Iudaismului. De aici cariera lui de persecutor şi distrugător al bisericii lui Dumnezeu. Pavel face aluzie asupra acestei perioade a vieþii sale mai târziu când vorbeşte despre a zidi din nou lucrurile pe care le-am stricat (2:18). Referirea va apărea şi la Petru şi la restul creştinilor evrei în Antiohia, când aceştia s-au retras în timp ce mâncau împreună cu neamurile (2:12, 13).Versetele 1:15, 14 ne redau perspectiva lui Pavel asupra a ceea ce a fost în mod tradiþional denumit convertirea lui. Dar în aceste versete este evident că Pavel vede

această întâlnire cu Fiul lui Dumnezeu (pe drumul spre Damasc cf. Fapte 9) nu atât ca pe o convertire, de la religia lui Israel la o nouă religie, ci o convertire de la un punct de vedere din Iudaism privind relaþia lui Israel cu alte naþiuni (neamurile) la alt punct de vedere – convertirea de la suspiciunea şi antipatia non-iudeilor la a fi interesat de convertirea lor la evanghelia lui Mesia iudaic. În ce măsură această perspectivă i-a fost dată lui Pavel pe drumul spre Damasc în acel moment sau a fost rezultatul meditării lui ulterioare, nu putem spune. Dar Pavel a fost evident nerăbdător să facă clar în aceste versete (1:1; 1:12) că Dumnezeu l-a chemat în mod nemişlocit şi că a avut acest caracter de la început (apostol al neamurilor).De la 1:16c la 2:10 se desfăşoară o imagine intrigantă a relaþiei lui Pavel cu liderii creştini din Ierusalim (biserica mamă a creştinismului). Grija cu care Pavel narează aceste contacte (în special în 1:16c, 17; 2:6, 7-10) indică o fază dublă a lucrării lui Pavel. Iniþial a lucrat ca unul care nu a depins direct de autoritatea Ierusalimului (chiar dacă pentru mult timp a fost considerat misionar al bisericii fiică a Ierusalimului în Antiohia Siriei – Fapte13-14), dar gata să recunoască autoritatea liderilor Ierusalimului în a se pronunþa asupra diferitelor aspecte relatate în Evanghelie şi proclamarea ei printre neamuri. Pavel de bună voie admite acest nivel al recunoaşterii deoarece în cazul-test al grecului Tit (chiar dacă nu era evreu, a trebuit să fie circumcis pentru a fi acceptat ca uramş credincios al lui Isus Hristos). Liderii Ierusalimului i-au întors spatele şi în faþa unei mari presiuni din partea celor pe care Pavel îi numeşte fraþi falşi – un pas uimitor al credinþei şi al precauþiei din partea lor, lucru pentru care au fost prea puþini onoraþi (2:2-6). Înþelegerea făcută între Iacov, Petru şi Ioan pe de-o parte şi Pavel şi Barnaba pe de altă parte cu privire la prezentarea evangheliei neamurilor (fără a le cere respectarea ritualului caracteristic iudaic de a se tăia împrejur) este climaxul acestei secþiuni (2:7-10).Pe când Pavel a scris scrisoarea era clar că a existat o schimbare în relaþia lui cu Ierusalimul. Acest fapt este semnalat în mod particular de distanþa şi felul rezervat în care îi descrie pe liderii Ierusalimului (2:2,6), dar de asemenea şi mai explicit prin furia limbajului folosit de Pavel în 2:11-14 unde îl atacă pe Petru şi grupul venit în Antiohia de la Iacov, ce a distrus masa părtăşiei înainte acceptată între credincioşii iudei şi cei dintre neamuri. E evident că în viziunea lui Pavel comportamentul lui Petru şi a altor creştini Iudei din Antiohia era în tensiune cu învoiala Ierusalimului. De aici reiese probabil că a fost un incident în Antiohia care a schimbat relaþia lui Pavel cu autorităþile Ierusalimului. Din felul în care Pavel urmăreşte acest incident în descrierea lui şi se îndreaptă către subiectul esenþial al scrisorii sale (2:25-21) este de asemena evident că incidentul a avut o relevanþă particulară situaþiei din Galatia căreia de fapt i-a fost destinată scrisoarea (de asemenea vezi introducere 2:15-21). Chiar limbajul personal al acestei secþiuni indică măsura în care aprecierea lui Pavel asupra felului în care evanghelia l-a afectat, a fost fără îndoială legată de percepþia lui, ambele referindu-se atât la evanghelia destinată neamurilor (prin credinþă şi nu prin faptele legii), cât şi la autoritatea lui de a o predica. Pavel ne oferă încă puþină informaþie despre el însuşi când reaminteşte actuala prezentare a evangheliei galatenilor (4:13-15) şi în finalul mesajului său (6:17). Însă informaþia crucială care ne informează cu privire la scopul şi la înþelesul scrisorii este prezentat în primele două capitole. Încă nu este necesar să fim mai specifici cu privire la cronologia scrisorii-atât referitor la secvenþa precisă a evenimentelor descrise în 1:18-2:1 sau referitor la felul în care scrisoarea se potriveşte în cadrul călătoriilor misionare relatate în Fapte 13-16. Ceea ce este important este felul şi nivelul

la care epistola se situează potrivindu-se cu propria percepþie teologică şi cu descoperirea lui Pavel.Ceea ce vedem apoi, sau ne este arătat de Pavel, în rezumat, este un om care a fost un creştin iudeu, dar cu o chemare de la Dumnezeu de a duce neamurilor vestea bună a lui Isus Hristos. Tensiunea dintre trecutul lui Pavel (ca zelot şi asupritor) si prezentul lui (ca evanghelist şi apologet pentru biserica pe care cândva căuta să o distrugă) este de asemena tensiunea epistolei. Tensiunea dintre însărcinarea lui Pavel de a se împotrivi tradiþiei susþinute de profeþii lui Israel şi totodată de a fi un apostol pentru neamuri este de asemenea punctul culminant al epistolei. Tensiunea dintre Pavel şi liderii de la Ierusalim este de asemenea tensiunea epistolei. A fost cu siguranþă ca Iudeu unul care era şi apostol al neamurilor, cel la care Pavel face referinþă şi a fost cu siguranþă, ca Iudeu, unul care s-a bucurat în binecuvântarea şi moştenirea lui Avraam, dar care acum le vedea pe neamuri ca parte integrantă a acestei binecuvântări şi moşteniri despre care predica şi avertiza cu atâta patos. Era cu siguranþă în apărarea propriei sale moşteniri ca Israelit, al caracterului ei fundamental şi plin de binecuvântări, caracter şi binecuvântări pe care le dorea la fel de mult valabile şi pentru neamuri cum erau pentru Iudei.

3. Destinatarii

Aici ajungem la prima dispută majoră dintre studenþii Galateni a primelor două secole. Nu trebuie să mai repetăm aceasta în detaliu de vreme ce pros si cons au fost dezbătute în mod repetat de-a lungul următoarelor decenii şi pot fi găsite în orice introducere la Noul Testament sau în ample comentarii asupra epistolei. Faptele de bază sunt clare. Pavel scria bisericii din Galatia (1:2) şi galatenilor (3:1). Numele derivă de la triburile galice (sau celþi) care au migrat în Asia Mică şi s-au stabilit în centrul þinutului în sec. al III-lea î.Cr. Domeniile nesigure în ceea ce priveşte numele (Galatia/Galateni), pot fi folosite ambele: etnic (referindu-se la urmaşii acestor triburi galice) şi administrativ (referindu-se la provincia romană şi locuitorii ei). Această incertitudine nu afectează întrebarea dacă destinatarii au fost evrei sau neamuri chiar dacă vorbim despre Galatia ca provincie romană. Conform. unei variante mai târzii în care destinatarii – Galatenii – erau prezantaþi ca fiiind non-evrei (4:8). Problema se reduce de fapt la întrebarea dacă putea Pavel cu adevărat să se refere la bisericile întemeiate în timpul primei călătorii misionare (Fapte13, 14), ca misionar al Antiohiei: Antiohia (Pisidia), Iconia, Listra, Derbe. Aceste aşezări deşi situate în sudul Galatiei etnice au fost incluse în cadrul provinciei romane ca partea de Sud a acesteia. Întreaga problemă se rezumă la a stabili ce grad de relaþie este între Galateni şi Fapte. Fapte vorbeşte despre trecerea lui Pavel prin Galatia în timpul călătoriilor misionare (Fapte 16:6, Fapte 28:23), iar în referirea ce-am făcut-o anterior implicaþia este clară că Frigia şi Galatia sunt diferite de cetăþile numite mai devreme (cel puþin Derbe şi Listra, cf. Fapte 16 1:5). Aceasta de asemenea implică faptul că pentru Luca – autorul Faptelor – Galatia reprezintă Galatia etnică. Dacă acest fapt este corelat cu felul în care Pavel foloseşte acest termen atunci Pavel nu se poate referi la bisericile întemeiate în prima călătorie misionară, ci este vorba de cele stabilite iniþial în misiunea amintită în Fapte 16:6. Din motive evidente acest punct de vedere este de obicei numit ipotezele Galatiei de Nord.Pe de altă parte nu trebuie să afirmăm că folosirea termenilor, de Pavel şi Luca era una compatibilă reciproc, Galatia şi Galateni erau denumiri potrivite ale oraşelor din sudul

provinciei romane şi ale locuitorilor lor. Deci este dificil să vedem ce altă singură denumire ar putea aduna toate cele patru aşezări: Iconia, Listra, Derbe (aparþinea Licaoniei), dar Antiohia ar fi o denumire mult mai potrivită decât Pisidia. Aşadar ipotezele Galatiei de Sud identifică Galatenii cu bisericile formate de Pavel în aceste oraşe în timpul primei călătorii misionare. Singura concluzie evidentă ce poate fi trasă din toate acestea este dovada că pe scurt, revăzută, nu este de fapt decisivă pentru nici o parte. În particular dificultăþile corelării Galatenilor cu relatarea lui Pavel din Fapte ne face să ne îndoim sau să ne întrebăm dacă putem folosi detaliile din Fapte pentru a completa tabloul din Galateni. La fiecare punct de contact sunt într-adevăr probleme care rămân nerezolvate şi înterbări ce n-au răspuns. Cum să stabilim o legătură între relatarea lui Luca despre vizitele lui Pavel la Ierusalim şi relatarea lui Pavel însuşi din Galateni cap.1, 2 (vezi subcapitolul 4). Sau de ce Luca nu spune nimic despre Conciliul de la Ierusalim pe care Pavel îl considera de o importanþă majoră (2:7-10), sau despre incidentul din Antiohia căruia Pavel dimpotrivă îi acordă un loc central (2:11-14) în alcătuirea temei principale. De ce Luca nu oferă nici un amănunt despre vizita lui Pavel în Galatia, vizită memorabilă pentru el (4:13-15)? Sau de ce nu spune Luca nimic nici măcar despre situaþia care a cauzat scrierea scrisorii către Galateni sau despre îngrijorarea atât de evidentă şi adâncă a interesului şi pasiunii lui Pavel pentru convertiþii de acolo, şi nici despre scrisoare însăşi? La toate aceste evenimente ar trebui să observăm însufleþirea cu care Pavel aminteşte prima sa vizită acestor Galateni (3:1; 4:13-15), izbânda evanghelizării sale, după cum este recunosut în mod particular de puterea experienþelor Duhului care a umplut bisericile Galatiei (3:2-5; 4:6; 5:25), şi nu în ultimul rând permanenta sa preocupare pentru ei (4:19). Cel mai evident lucru este faptul că vizita a avut loc în timpul perioadei relatate în 1:21.

4. Data

Problema legată de data scrierii este discutabilă în acelaşi fel cum şi din punct de vedere istoric a fost atât de multă discuþie legată de destinatari. Din perspectiva ipotezelor Galatiei de Nord scrisoarea nu a putut fi scrisă decât după ce Pavel evanghelizase regiunile de Nord ale provinciei Galatia. Iar dacă 4:13 se referă la două vizite va trebui să alocăm timp pentru o altă călătorie prin Galatia de Nord. Aceasta s-ar potrivi bine cu cele două călătorii menþionate în Fapte 16:6 şi 18:23. Alocând timp pentru a doua vizită a lui Pavel plasăm scrisoarea către Galatia nu numai după cea adresată Tesalonicenilor dar, de asemenea probabil, şi după cea adresată Corintenilor, însă înainte de Romani. Asemănările de tonalitate dintre 2 Corinteni 10-13 şi Galateni, pe de-o parte, iar ca tematică asemănările dintre Galateni şi Romani pe de altă parte, ne fac să datăm scrisoarea pe la mijlocul anilor 50 (aceasta fiind şi accepþiunea ipotezelor Galatiei de Nord).Ipotezele Galatiei de Sud susþin o dată mult mai devreme ca dată a scrierii. Aici ceea ce este decisiv în determinarea datei este corelarea dintre Fapte şi Galateni. De vreme ce Pavel insistă scriind că, Conciliul de la Ierusalim (2:1-10) a fost în perioada celei de-a doua vizite a sale acolo şi de vreme ce Luca relatează o a doua vizită în Fapte 11:29-30 pare uşor de cezut că Pavel şi-a scris epistola la scurt timp după întoarcerea din cea de-a doua călătorie misionară. Pe deasupra incidentul din Antiohia (2:11-14) ne ajută să explicăm nevoia unei confruntări directe şi-a unei discuþii cu liderii de la Ierusalim în

ceea ce priveşte neînþelegerea referitoare la lucrarea de misiune intre neamuri, această discuþie fiind relatată în Fapte 15 – Conciliul de la Ierusalim. Pe acea scală de timp proprie Faptelor Apostolilor, Epistola către Galateni se situează înainte de Conciliul de la Ierusalim care de obicei e datat în anul 49, fiind astfel propusă ca dată pentru scrierea epistolei anul 48 sau începutul anului 49, Galateni fiind astfel cea mai timpurie scrisoare a lui Pavel.Este cam ironic faptul că, corelaþia cu Fapte se arată a fi decisivă pentru ipotezele Galatiei de Nord în privinþa destinatarilor (subcapitolul 3), iar aceeaşi corelaþie cu Faptele se arată a fi decisivă pentru ipotezele Galatiei de Sud în ce priveşte datarea epistolei. Aceasta pur şi simplu se adaugă sentimentului de nelinişte în privinþa corelării şi legăturii cu Faptele ca sistem cuantificator decisiv în privinþa acestor probleme. Analizând mai atent situaþia probabil va cântări mai mult punctul de vedere ce susþine că Galateni 2:1-10 este relatarea lui Pavel despre Conciliul de la Ierusalim însă după cum vom vedea concluzia nu insistă împotriva ipotezelor Galatiei de Sud şi nici nu pledează pentru o dată cel mult până la mijlocul anilor 50.

5. Oponentii

Aici este o înþelegere mai mare. De la ultima (sau singura) vizită a lui Pavel făcută acestor grupuri mici de credincioşi din Galatia au apărut alþii şi s-au ridicat în mijlocul lor poruncindu-le numaidecât să se taie împrejur. Acest fapt este explicit prezentat în 5:2-12 şi 6:12, 13; iar implicit această problemă apare în 2:3-5, iar de asemenea faptul că făcătorii de rele sau cei ce produceau tulburare (1:7, 5:10, 12) erau iudei este evident. Astfel reiese faptul că circumcizia era prima lor cerinþă (5:2) – circumcizia fiind foarte mult legată de identitatea iudaică. Este evident faptul că preocuparea centrală a lui Pavel în 1:12-2:14 în relaþia sa cu liderii de la Ierusalim şi în felul în care el integrează discuþia despre Iudaism, Iudeu şi iudaizare în prezentarea sa biografică a temei centrale (1:13; 2:13-15). Este implicit faptul că descendenþii lui Avraam domină capitolele 3, 4 şi din felul în care Pavel descrie scopul celor ce produc tulburare în termenii unei râvne mari (1:14) având dorinþa de-a vă deslipi de noi (4:17) şi de-a vă face să suferiþi în trup (6:13), şi de asemenea este implicit nu în ultimul rând în proeminenþa legii iudaice în întrega discuþie, dar în special frazele cheie – faptele legii (2:16) şi sub lege (3:23).Pe deasupra este evident că cei ce creeau probleme erau totodată creştini, sau cel puþin aşa se considerau ei. Sau dacă termenul creştini suportă o reformare a definiþiei care este anacronă, putem spune simplu că cei ce creeau probleme se considerau credincioşi, crezând în Mesia Isus şi urmând calea Lui şi probabil fiind botezaþi în Numele lui Isus, astfel văzuþi de ceilalþi ca membrii ai comunităþii. Aceasta reiese din faptul că evanghelia sau chiar evanghelia lui Hristos sunt termeni folosiþi de Pavel şi sunt bine cunoscuþi lor; Pavel însă pune la îndoială validitatea acestor termeni în cazul lor (1:6-9), dar este evident din felul în care el subliniază acest aspect în aceste versete contestând afirmaþia deja făcută de ei. O implicaþie similară se ataşează descrierii lui Pavel acelor care au insistat asupra circumciziei lui Tit (2:3,4), Pavel numindu-i fraþi falşi: desigur ei considerându-se fraþi şi fiind acceptaþi astfel de toþi cei din Ierusalim – denumirea lui Pavel (fraþi falşi) cu siguranþă încearcă să discrediteze statutul ce pretindeau ei că-l au şi care era recunoscut de alþii, iar în 2:5 leagă episodul cu fraþii falşi direct de criza cu care se confruntau Galatenii; credinþa în Hritos era numitorul comun al lui Pavel şi al celor pe care îi critica (2:16). Este colorarul acelei credinþe ce a cauzat o dispută aprinsă între

Pavel şi împotrivitorii săi, dispută care ridica întrebarea dacă credinþa trebuie să fie suplimentată sau delimitată de faptele legii ca circumcizia, mâncărurile permise de Lege şi sărbătorile iudaice (2:3-6; 12-16; 4:9-10), sau dacă credinþa ce lucrează în dragoste este suficientă (5:2-6); dacă un început cu credinþă în Hristos este desăvârşit şi suficient sau trebuie completat de anumite consideraþii etnice pentru a determina scopul şi lucrarea credinþei (3:3). ªi mai presus de toate acestea numai de către creştini s-ar fi putut spune că ei căutau să nu fie persecutaþi pentru crucea lui Hristos (6:12).Concluzia este suficient de evidentă să afirme că aceşti creştini iudei au venit la Galatia cu ceva timp după ultima vizită a lui Pavel şi au venit ca apostoli, misionari, predicând evanghelia. Probabil ceilalþi au venit pretinzând a fi respectaþi lideri creştini autoritari la fel ca Iacov din Ierusalim. Acest fapt este sugerat prin proeminenþa dată la Ierusalim în coloana opusă în 4:25 şi de desfăşurările festivalurilor în 4:10 a căror date (în special festivalul lunii noi) probabil trebuie determinate de la Ierusalim (4:10). Este de asemenea înþeles acest fapt din discursul repetat al lui Pavel despre evanghelie şi predicarea veştii bune în capitolele 1, 2. De aici înainte denumirea frecventă folosită de Pavel în pasajele următoare pentru aceştia este alþi misionari. Nu trebuie să negăm faptul că aceşti alþi misionari creştini iudei au avut câtuşi de puþin un oarecare suport printre neamurile din Galatia. Dar este foarte puþin probabil că problmele şi provocările evangheliei lui Pavel în Galatia au apărut pur şi simplu spontan din anumite conficte interne. Pe de altă parte este greu de crezut cum o povocare atât de comprehensivă şi cu un caracter iudaic creştin atât de clar a evangheliei s-a putut ridica fără imputarea unei determinări precise şi a unui scop.Faptul că Pavel lupta de asemenea şi pe un al doilea front e discutat de unii pe baza confruntărilor din 5:13 şi a sarcinii din 6:13 ce-o aveau deoarece ei înşişi nu þineau legea. Dar aceasta este o ipoteză considerată de mulþi nefiind necesară (Vezi remarcile asupra 5:13-15; 6:13). Însă mult mai idiosincretic şi neconvingător este argumentul lui W. Schmithals (Gnostics 13-64) care spune că întreaga scrisoare este îndrepatată împotriva gnosticilor iudei creştini care presupun că Pavel a fost prost informat cu privire la situaþia din Galatia şi aşa că trebuia să se citească mai mult în interior decât în afară. J. Drane, pe de altă parte infuenþat de Schmithals susþine că învăþătura lui Pavel din Galateni ar fi putut fi construită ca şi o invitaþie deschisă şi ca o disponibilitate pentru influenþele gnosticizante de a pătrunde în biserica primului secol (pg.114). R. Jewett ("Agitators" 209-12) încearcă să conducă o cursă dificilă emiþând ipoteza unui liberalism pneumatic care a fost atras prin faptele legii, înþeles ca permisiunea de-a tinde spre desăvârşire, perfecþiune. Dar finalul versetului 5:13 este explicat adecvat ca o avertizare a lui Pavel în privinþa unui potenþial pericol pentru cei ce dau Duhului accentuarea dorinþelor lui Pavel, pericol de care cu siguranþă Pavel era conştient (cel puþin dacă scria din Corint), dar pe de altă parte nefiind însă experimentat încă de Galateni; altfel ar fi fost acolo mai multă descriere a situaþiei prezentată de Pavel şi mai puþine comentarii şi sfaturi în privinþa păzirii (3:2-5), iar rezumatul final (6:12-14), în acest caz nu s-ar fi întors în totalitate la această singură, dar majoră problemă a circumciziei.Pe scurt, scrisoarea clarifică şi desăvârşeşte într-un sens dacă o vedem ca un răspuns acestei provocări din partea misionarilor creştini iudei care au venit în Galatia pentru a îmbunătăþi sau corecta evanghelia lui Pavel şi pentru a-i "completa" pe convertiþi intregându-i pe deplin în moştenirea lui Avraam prin circumcizie iar prin aceasta aducându-i sub lege.

6. Refacerea situatiei

Suntem acum într-o poziþie mai bună de a reconstrui situaþia datorită căreia Pavel a fost determinat să scrie această epistolă atât de plină de pasiune. Pentru aceasta cel mai înþelept este să folosim în primul rând, şi să folosim pe deplin scrisoarea însăşi şi aluziile făcute de ea, iar unde se pot corela cu alte dovezi din afara epistolei Galateni, cu atât mai bine; unde însă aceste dovezi se vor contrazice cu alte dovezi, va fi o chestiune de raþionament dacă e mai bine să acorzi mai multă greutate unui tablou integrant şi coerent din Galateni, sau altor dovezi luate din altă parte. Am fost deja precauþi să nu realizăm o legătură exclusivistă cu Faptele Apostolilor; pe de altă parte în egală măsură trebuie să ne amintim că relatarea lui Pavel despre treburile vieþii va fi cu greu lipsită de prejudecăþi şi integral obiectivă, iar în ce priveşte corelarea cu alte epistole Pauline, timpul scurt acoperind principalele epistole şi lipsa noastră de cunoaştere a circumstanþelor ce au determinat scrierea lor şi de aceea măsura în care argumentul lui Pavel în fiecare scrisoare va fi condiţionat de aceste circumstanþe trebuie să ne facă precauþi în ce priveşte tragerea unor concluzii ferme legate de relaþionarea lor cronologică şi de dezvoltarea teologiei lui Pavel de la o epistolă la alta. La urma urmei spicuirile din Epistola către Galateni trebuie luate în primul rând în considerare.

6.1 Confruntarea cu Petru

Cel mai bine ar fi să începem din punctul la care Pavel îşi încheie prezentarea autobiografică şi apărarea şi continuă adresându-se direct Galatenilor – aceasta este confruntarea cu Petru în Antiohia (2:11-18). Este evident în acel punct că istoria precedentă a lui Pavel încetează să aibă o valoare pozitivă în apărare şi se justifică în faþa galatenilor. Probabil aceasta a fost problema cea mai controversată care a condus cel mai aprig la argumentul pincipal din capitolele 3-4.Acesta este cel mai important aspect când realizăm că cea mai importantă deducþie ce poate fi trasă din această secþiune este că Pavel s-a apărat în confruntarea sa cu Petru. Oare Petru şi ceilalþi creştini iudei i-au întors spatele lui Pavel în acea ocazie, el putând cu greu să fi eşuat să atragă atenþia şi să sublinieze acel fapt de vreme ce era de o importanþă majoră pentru galateni. Acest aspect este de asemenea confirmat din nou prin modul în care gândul lui Pavel se mută din 2:11-14 prin 2:15-21 spre principalul punct al argumentului său şi al rugăminþii sale de vreme ce este puternic sugerat faptul că Pavel a văzut acest aspect în timp ce era confruntat el însuşi ca un conducător care a luptat în Ierusalim şi în Antiohia. Bătălia câştigată în Ierusalim, iar roadele ei fiind în pericolul de a fi pierdute ca rezultat al eşecului din Antiohia (din perspectiva lui Pavel), trebuia să fie dusă din nou în Galatia pentru aceleaşi motive (2:5). Confruntarea cu Petru şi dincolo de aceasta imaginea din umbră din Iacov este cea mai verosimilă explicaþie pentru schimbarea relaþiei lui Pavel cu liderii din Ierusalim (2:2, 6). Aceasta este consecinþa înfrângerii lui Pavel la Antiohia, aproape sigur incluzând

ruperea relaþiei dintre Pavel şi Ierusalim şi de asemenea neînþelegerile cu Barnaba. Aceasta se leagă de relatarea faptelor, că îndată după Conciliul de la Ierusalim Pavel şi Barnaba s-a despărþit (Fapte 15:36), iar apoi Pavel a devenit de fapt un misionar independent oprindu-se mai întâi în Corint, apoi în Efes la centrul misiunii sale. Aceasta este problema, de la a fi un misionar (apostol) al Antiohiei şi aşadar sub autoritatea Ierusalimului, Pavel a ajuns la o înþelegere clară a lui însuşi, aceea de-a fi un simplu apostol al neamurilor cu un mandat direct din partea lui Dumnezeu şi cu autoritatea Lui chemat să insiste pe acest punct cu fervoarea prezentată în 1:1; 11:12. Cât de mult din toate acestea a explicat Pavel bisericii din Galatia la ce-a de-a doua vizită (Fapte 16:1-5) nu este clar. Versetul 1:9 sugerează cu siguranþă că Pavel a încercat să reafirme în termeni clari caracterul esenþial a evangheliei sale la cea de-a doua vizită. Oricum dacă Faptele este corectă se pare că Pavel a fost de acord cu circumcizia lui Timotei (fiul unei mame iudaice şi a unui tată grec) cu scopul de a-l include în echipa sa (Fapte 13:3) – o acþiune care e posibil să se fi situat în spatele afirmaþiei din Galateni 5:11. Oricum lucrul cert e că prima călătorie misionară (Fapte13-14) a fost purtată sub auspiciile Antiohiei şi poate fi înþeleasă (din perspectiva grupului dominant din Antiohia) că bisericile întemeiate în timpul acelei misiuni trebuie de îndată direcþionate în interiorul practicii restabilite la Antiohia ca rezultat a celor care au venit din Iacov (2:12). Asta e, cei ce au înþeles evanghelia în termeni similari celei care a fost adresată oamenilor din Iacov ar încerca să extindă victoria lor din Antiohia tuturor bisericilor fiice din Antiohia. Aşa numitul mandat apostolic din Fapte 15:20 ar putea asigura câteva afirmaþii. Deoarece conform relatărilor din Fapte a fost trimis la ordinul lui Iacov (15:20-1), iar în mod explicit neamurilor din Antiohia, Siria şi Cilicia (15:23), acestea sunt regiunile administrate din Antiohia, şi de asemenea bisericilor care în mod normal se găseau sub supravegherea bisericiii din Antiohia. Pavel însuşi, probabil a inclus bisericile din sudul Galatiei în regiunea Siriei şi Ciliciei (1:21). Luca confirmă o încercare din partea Ierusalimului să aducă în interiorul bisericilor o practică ce să semene tot mai mult cu Antiohia – biserica mamă.

6.2. Crizele din Galatia

Acest fapt denotă probabil cea mai evidentă ocazie de a scrie o epistolă. Aşadar, crizele din Galatia erau probabil cauzate de sosirea în bisericile Galatiei a unui grup asemănător cu oamenii lui Iacov (2:12), nerăbdători să imprime acasă succesul din Antiohia şi să stabilească un mod de viaþă iudaic, ca mod de viaþă pentru toate bisericile formate ca rezultat al expansiunii din Antiohia. La începutul înfrângerii lui Pavel din Antiohia, aceştia puteau cu uşurinþă să exploateze ambiguitatea sa cauzată de relaþia precară cu liderii din Ierusalim şi să-şi exercite autoritatea lor proprie şi totodată în acelaşi timp de a o submina pe a lui însuşi. Prin faptul că cereau circumcizia mai presus de orice, indică cu uşurinþă faptul că presiunea adusă în Antiohia (2:11-14), a marcat deja retragerea de la libertinismul stabilit în urma conciliului din Ierusalim – 2:6. Consideraþiile atât de consistente în privinþa lui Pavel şi Barnaba ar fi fost şi mai consistente în privinþa celor mai puþin de acord cu misionarea neamurilor în primul rând. Paralela dintre 2:12 şi 6:12 sugereză că motive similare au fost întâlnite în ambele cazuri – aceasta fiind teama şi necesitatea de a accepta pe neamuri în egală măsură ca membri cu drepturi depline ai poporului cu care Hristos încheiase un legământ (3:13) fără a le cere să devină iudei prin

circumcizie. Ca episoade paralele perioadei indicate, circumcizia era legătura naturală şi climaxul oricărui proces de a deveni iudeu pentru majoritatea evreilor.Adesea este foarte posibil ca Pavel să fi câştigat ziua la Ierusalim – 2:1-10, deoarece statutul celor dintre neamuri care aderau la noua mişcare era ambigu: fără circumcizie ei puteau fi priviþi simpli temători de Dumnezeu. Dar odată ridicată problema lor ca membri deplini ai legământului şi moştenitori ai promisiunii, problema se punea altfel. Odată ridicată problema descendenþei din Avraam, subiectul a devenit clar. Apoi circumcizia aproape că a fost gata să reapară în viaþa fiecărui creştin iudeu (17:9-14.) De aceea putem recunoaşte că între Antiohia şi Galatia disputa a crescut de la întrebarea deschisă asupra definirii greşite a caracterului de iudeu temător de Dumnezeu, la subiectul explicit a statutului de prozelit adevărat. Pe de altă parte şi mult mai ameninţător, ceilalþi misionari au putut fi reprezentaþi de fraþii falşi înfrânþi în Ierusalim (2:3-6), care la începutul înfrângerii lui Pavel din Antiohia au văzut o şansă proprie de a distruge inşelătoria pe care ei considerau că Pavel o făcea. Cu siguranþă nu trebuie să subestimăm spectrul şi diversitatea opiniilor în această privinþă împreună cu primele grupări creştine sau pasiunea cu care alte opinii divergente au fost menþinute. Într-un context de rivalitate parþială a vorbi despre înfrângere şi victorie este destul de inadecvat, iar schimbul de idei esenþiale şi politică ar depinde de acel punct de vedere a avut mai mare influenþă în situaþia dată; chiar şi felul în care autoritatea Ierusalimului era exercitată diferea de la un caz la altul şi de asemenea în acelaşi fel poziþia lui Pavel şi autoritatea evangheliei pe care o prezenta erau vulnerabile dată fiind ambiguitatea relaþiei sale iniþiale cu liderii din Ierusalim şi a modului în care a fost izolat şi lăsat afară în frig de către conducătorii creştinilor iudei din Antiohia.

6.3 Problema descendentei din Avraam

În orice încercare de a reconstitui Evanghelia şi raþionamentele altor misionari sunt două trăsături cruciale care trebuie observate în Epistolă. Prima este indicată în termenii secþiunii principale (capp. 3-4) – problema descendenþei din Avraam şi a împărtăşirii promisiunilor sale şi a moştenirii. Nu ştim de ce acesta a devenit factorul central care a cauzat disputa. Neamurile tradiþionaliste care au adoptat un stil de viaþă iudaic fără tăiere împrejur au fost acceptate ca aderenþi ai comunităþilor sinagogii evreieşti (temători de Dumnezeu - 2:12). Aceasta poate indica cu uşurinþă bunăvoinþa din partea multor iudei din diaspora de a admite şi a recunoaşte că neamurile îndreptăþite pot avea parte de o moştenire şi fără a deveni iudeu. Aceasta este cu siguranþă o problemă ce va fi acceptată mai târziu, odată cu iudaismul rabinic. Dar în acest caz este vorba în întregime despre împărtăşirea binecuvântării lui Avraam. Pentru iudeii cu o gândire tradiþionalistă aceasta trebuie să însemne mai mult decât o simplă teamă de Dumnezeu: a te bucura în moştenirea lui Avraam era ceva rezervat doar celor ce erau descendenþi ai lui Avraam; pentru alþii însă a intra în posesia acestei moşteniri era imposibil fără circumcizie, iar de aici a apărut marea dispută. Putem cu uşurinþă să ni-i imaginăm pe ceilalþi misionari argumentând şi încercând să-i convingă pe credincioşii galateni, iar acest lucru îl putem observa în 3:9. Dacă au fost ei primii care au introdus conceptul de descendenþă din Avraam sau dacă a fost Pavel care înaintea lor a venit cu acest concept este o chestiune pe care nu trebuie să încercăm să o stabilim aici. Ceea ce este suficient de clar este faptul că această problemă exagerată de alþi misionari a fost aproape abandonată de alþii în ce

priveşte acceptarea neamurilor în rânduiala creştină şi lepădarea de împovărătoarea problemă a circumciziei. O altă trăsătură crucială este gradul la care întregul argument din Galateni se concentrează asupra a ceea ce poate fi numit a doua fază. Acest aspect este deosebit de explicit în 3:3: ce urmează din începutul odată realizat de Galateni? cum cred ei că se va împlini lucrarea de mântuire a lui Dumnezeu? Răspunsul dat de ceilalþi misionari este clar – prin faptele legii. Credinþa în Hristos trebuie să fie completată şi dovedită de ritualurile şi obiceiurile stabilite prin lege (2:15, 16). Harul lui Dumnezeu era prezentat în trecut în darea legii, iar ascultarea faþă de lege este răspunsul adecvat şi necesar faþă de acest har (2:21;5:4). Acestei concepþii Pavel îi răspunde insistând că scopul legii a fost temporar şi cu precădere pentru beneficiul Israelului în perioada dinainte de Hristos (3:15-24), iar credinþa nu reprezintă numai începutul relaþiei cu Dumnezeu ci şi unica bază fundamentală a continuării acestei relaþii, în ceea ce-l priveşte pe om (2:16, 20; 5:5, 6). Pe măsură ce Pavel recunoaşte importanþa răspunsului credincioşilor faþă de harul divin în termeni etnici (5:16-6:10) şi este dispus să vorbească despre acea responsabilitate referindu-se la lege 5:13, 14 poziþia lui nu este atât de departe de cea a oponenþilor săi; aceasta însă nu trebuie să permită să întunece faptul că pentru Pavel credinþa este singura şi unica bază continuă pentru relaþionarea la Dumnezeu. Aşadar când a fost afirmat faptul că ascultarea credinþei necesita tăierea împrejur, iar că acceptarea neamurilor de către Dumnezeu depindea de asumarea identităþii iudaice de către ei înşişi, Pavel a văzut centralitatea evangheliei şi caracterul ei de har ca subameninþare directă.Toate acestea vorbesc cu tărie în favoarea ipotezelor Galatiei de Sud. Conform planului prezentat de Fapte doar acele biserici fondate în timpul primei călătorii misionare, erau în mod natural privite căzând sub jurizdicþia Antiohiei. Cel mai adesea implicaþia normală a versetului 2:1, 9, 13 este că Barnaba era bine cunoscut de Galateni însă cf. Faptelor Barnaba l-a însoþit pe Pavel doar în timpul primei călătorii misionare; înainte de călătoria misionară prin Galatia de Nord, Barnaba şi Pavel au avut companii diferite. Până acum Galatenii erau preocupaþi de implicaþia secvenþei din 2:11 în capitolul 3 şi anume incidentul de la Antiohia care a condus direct provocând criza din Galatia. Aceasta sugerează faptul că ceilalþi misionari au continuat să-l urmărească pe Pavel încă ceva timp după ce a părăsit Antiohia străbătând partea de Vest a Asiei mici pe calea bisericilor din Licaonia şi Pisidia. (Fapte16:1-6)

6.4. Inlaturarea confuziei

În acelaşi timp dacă urmăm itinerarul cărþii Fapte, Pavel a continuat cea de-a doua aşa zisă călătorie misionară prin Nordul Galatiei (Fapte 16:6) şi apoi prin Macedonia până în Grecia (Fapte 16:11-18:1). În timp ce ceilalþi misionari ajunseseră în Galatia călătorind prin Sud şi trecând prin bisericile Galatiei explicând felul în care ei înþelegeau ceea ce înseamnă participarea la moştenirea lui Avraam şi semănând sămânþa lor de confuzie, iar când vestea acestei lucrări a ajuns la Pavel (mesagerii neştiind unde să-l găsească şi trebuind să păşească pe urmele lui), el probabil se stabilise de câtva timp în Corint. De îndată ce a aflat vestea el a cerut cu siguranþă nişte papirus şi un scrib începând să compună epistola dezlănþuindu-şi dezamăgirea şi mânia. După cum probabil se temea şi el incidentul din Antiohia a discreditat înþelegerea crucială stabilită anterior la Ierusalim iar câþiva paşi trebuiau făcuþi îndată pentru a restabili şi a îndrepta lucrurile, prevenind

colapsul şi prăbuşirea a tot ceea ce realizase până atunci acolo. Temerile lui erau realizate cu desăvârşire. Posibilitatea de a fi puþin mai precis este dată de o comparaþie cu epistola adresată Tesalonicenilor. Putem fi încrezători că a fost trimisă din Corint în timpul aceleaşi perioade şi chiar mai timpuriu în acea perioadă (1Tes. 2:17, 3:1, 2). Cele mai însemnate diferenþe dintre epistola către Tesaloniceni şi restul scrisorilor lui Pavel este că în prima nu discută despre justificare şi îndreptăþire (teme care sunt proeminente în celelalte scrisori ale lui, şi că Pavel nu se prezintă pe sine ca un apostol ca aproape de fiecare dată de-atunci încolo). Această practică devenită obişnuită pentru Pavel de a-şi începe epistola menþionând apostolia sa a devenit obişnuită după ce le-a scris celor din Tesalonic, iar Galateni ne oferă un evident punct de pornire în sensul acesta. Este destul de clar din Galateni 1:1 că Pavel realizează şi înþelege statutul şi autoritatea apostolică. A fost criza din Galatia, cu alte cuvinte, care l-a convins pe Pavel de nevoia de a-şi declara statutul apostolic şi astfel aproape sigur să-şi stabilească un model de-a se prezenta de-atunci încolo (1:1). Aşadar criza din Galatia a fost cea care a adus în centrul teologiei lui Pavel temele de îndreptăþire şi justificare şi care au asigurat că de-atunci încolo el a accentuat importanþa acestora chiar şi când subiectul abordat nu era legat de ele. Epistola adresată Tesalonicenilor putea implica prin contrast fie că aceste teme nu au căpătat până atunci aşa o proeminenþă în predicarea lui Pavel sau că el a schimbat ori a modificat direcþia mesajului său original din Tesalonic. În primul caz corolarul ar fi că predicarea iniþială a lui Pavel în Galatia nu a subliniat temele justificării şi a dreptăþii şi putea implica faptul că centralitatea justificării prin credinþă în primul rând apărea ca o consecinþă a confruntării din Antiohia şi a continuărilor ei din Galatia. Pe de altă parte criza din Galatia a reîntărit importanþa justificării prin credinþă ca un aspect central evangheliei şi de asemenea continuarea relaþiilor dintre iudei şi credincioşii dintre nemauri.

Toate acestea sugerează faptul că epistola a fost trimisă din Cornit cu câtva timp (nu foarte lung) după epistola către Tesaloniceni şi totuşi înainte de epistolele către Corinteni şi mai târziu, Romani. Gradul de apropiere în tonalitate dintre 2 Corinteni 10-13 şi Galateni susþin cu uşurinþă acest lucru de vreme ce nu putem spune nici că Pavel a susþinut un înalt nivel de indignare pentru mai mult timp, nici că a fost indignat, doar cu o singură ocazie de-a lungul a trei până la cinci ani. De asemenea apropierea tematică dintre Galateni şi Romani susþin o datare din timpul modificăilor în prezentarea expunerii lui Avraam care trebuie să indice un interval pentru o reflecþie adecvată asupra acestor chestiuni şi aşadar nu este nici un motiv întemeiat pentru care acest interval să se întindă până la cinci ani în locul unei perioade de doi ani. Pe scurt cea mai plauzibilă ipoteză este aceea că Pavel a scris Galateni din Corint, destinată bisericilor din Galatia de Sud la începutul anilor 50 şi pentru a fi şi mai precişi de-a lungul ultimei perioade a anului 50 până la prima jumătate a anului 51. A scris pentru a întâlni ameninþarea adusă evangheliei predicate neamurilor, ameninþare adusă de misionarii creştini iudei din Antiohia sau Ierusalim. Faptul că scrisoarea a

fost reþinută de cel puþin de câteva dintre bisericile Galatiei şi foarte bine preþuită pentru a fi astfel integrată ulterior într-un proces de colectare a scrisorilor lui Pavel într-un singur volum, sugerează faptul că Pavel a câştigat o victorie semnificativă în Galatia. Cu toate că a pierdut la Antiohia a fost în stare să menþină linia acestei probleme fundamentale a circumciziei neamurilor şi să menþină astfel credinþa fundamentală şi nu cea etnică ca structură a familiei lui Dumnezeu (6:10).

7. Structura epistolei

O atenþie considerabilă a fost manifestată în ultimii ani faþă de epistolă împreună cu stabilirea anumitor convenþii epistolare şi retorice. Pentru mai multe aspecte legate de această problemă şi de aceşti termeni vezi în special Betz 14-25 şi Longenecker c-cx1x. Este sigur faptul că asemenea comparaþii scot la iveală anumite trăsături ale epistolei şi de asemenea ale formei şi succesiunii conþinutului ei. Mult mai important este faptul că sunt scoase la iveală anumite convenþii pin care orice cititor rezonabil, bine educat dintre cititorii lui Pavel apropiindu-se de epistolă ar recunoaşte ambele din cele două mari puncte (nu mai puþin felul în care narratio conduce spre incidentul din Antiohia - 1:12-2:14) şi orice fragment semnificativ din convenþii (ex. omiterea mulþumirii din introducere - 1:6). În orice caz dincolo de asta încercările de a eticheta epistola către Galateni ca un anumit fel de scrisoare sau de a-i determina structura din paralele convenþionale sunt puse sub semnul întrebării. Este evident faptul că epistola către Galateni nu se aseamănă cu nici un tip ideal, şi de aceea apare pericolul ca analizând scrisoarea să se încerce prea mult o determinare prin potrivire la un anumit tipar luat din altă parte mai degrabă decât prin cursul natural al argumentului. ªi mult mai important este pericolul ca mult prea multă subliniere asupra consideraþiilor retorice să umbrească aspectul pasionat şi teologic al scrisorii. Este problema teologică şi cea logică menite să determine linia principală şi structura argumentului în special în secþiunea centrală mai mult decât orice altceva, deşi putem găsi o mulþime de dovezi care să ateste îndemânarea retorică a autorului.

1. Detalii pot fi găsite în appendice (Novum Testamentum Graecae, a-26-a ediþie, Stuttgart, 1979).

2. Detalii în Burton lxviii-lxix

3. Pavel cu un limbaj uniform, teologie şi stil

4. Marea parte a papirusurilor conþin fragmente şi părþi numai din scrierile Noului Testament

5. Betz, Spirit, p.145

6. G. Lyons, Paulline Autobiography. Toward a New Uunderstanding (Atlanta: Scholars Press, 1985), p.171

7. Cf. Holmberg, p.15, vezi mai departe Relationship

8. Detalii în Burton xvii-xxi şi Bruce 3-5

Zahn 16-17 şi Burton xxx-xli

Pavel se adresează audienþei "Galatenilor" (3:1)

în general Burton xvii, xxix, xliv şi Bruce 14-18

cel mai recent, în special Bruce 55 şi Longenecker lxxxviii

Munck, în special 130-4

oponenþii n-ar trebui să se numească "iudaizatori"; "iudaizator" era în acea vreme un termen folosit pentru cel care trăia ca un iudeu nu unul care încerca să-i aducă pe alþii la iudaism

Gaston 29-30 – susþine aproape implauzibil, că "sub lege" se referă la neamuri.

Mussner, p.29

cf. J. L. Martyn, A Law-observant-Mission to Gentiles: the Background of Galatians, Scottish Journal of Theology 38 (1984) 307-24

nu poate fi accidental faptul că sfârşitul lui narratio – Galateni 2:14 este identic cu problema asupra căreia Galatenii trebuia să se decidă. (Betz 62)

Esther viii.17 LXX; Teodotus in Eusebius, Praeparatio Evangelica ix.22.5; Josefus, War ii.454, Anthiquties xx.38-46

Cf. Burton liv-lv; J.M.G. Barclay,Obeying 60-74; Mirror Reading a Polemical Letter:Galatians as a Test Case, JSNT 31 (1987), p.73-93

P. Fredriksen, From Jesus to Christ (New Haven/ London: Yale-Universitz, 1988, p.149-51

aceasta urmează să fie dedus din finalul versetului 13

E. P. Sanders-Law, p.10 (46)

pentru teologia Galatenilor vezi James Dunn, "Theology" şi Theology

oponenþii credeau că ei erau de partea lui Pavel. Howard, Crisis 2, 9

versetul 6:11 implică faptul că doar o singură copie a scrisorii a fost trimisă fiecărei biserici din Galatia

Longencker , lxxi

vezi Hengel, Pre-Christian Paul pg. 57-61

vezi critica lui Betz de Longenecker cxi-cxiii; vezi de asemenea Introducere la iv.12-20.

Capitolul 1

Dunn, James D. G., The Theology of Paul’s Letter to the Galatians Traducatori: Alexandru Radu şi Angela Duciuc

INTRODUCERE

Epistola lui Pavel către Galateni este una dintre cele mai vehemente şi polemice scrieri din Biblie. Începe cu o acuzare a celor cărora le-a fost scrisă şi a celor ce aduc tulburări (1:6-9). Cataloghează un alt grup de creştini drept “fraþi falşi”, face remarci aspre la adresa liderilor din Ierusalim (2:6) şi îl acuză pe Petru de ipocrizie şi prefăcătorie (2:13-14). După două capitole ceva mai restrânse tonul stăruitor şi acuzele sunt reduse (5:2-4, 7-10) incluzând mai degrabă o digresiune crudă şi satirică (5:12). Nici paragraful final nu poate să nu coondamne pe cei ce sunt în spatele problemelor cărora pare să li se adreseze epistola (6:12-13). Aceste trăsături sunt cele care fac din scrisoarea lui Pavel un document atât de interesant de studiat. Pentru Galateni aceasta nu este un tratat academic scris în toamna calmă a unei lungi vieþi, fructul maturităþii unei îndelungate dezbateri, cu fiecare afirmaþie bine cântărită şi fiecare frază atent construită. Mai degrabă este scrisă în zorii unei viguroase mişcări noi (creştinismul), când principiile fundamentale au fost formulate pentru prima dată şi când întregul caracter al mişcării era în pericol. În paginile rezervate galatenilor, unul dintre cele mai timpurii documente ale Noului Testament, vedem, aşa cum sunt, trăsăturile fundamentale ale teologiei creştine luând formă în faþa ochilor noştri. În nici un caz Galateni nu este un tratat scris într-un turn de fildeş departe de viaþa reală sau afirmaþia dezinteresată a unuia ce vede lucrurile departe de câmpul bătăliei. Dimpotrivă, este un strigăt din inima unuia din prima linie a avanposturilor creştinismului, având de a face cu întrebări care au determinat identitatea întregului mod de viaþă al celor cărora le-a scris. Este teologie întrepătrunsă de provocarea interpretărilor de neegalat ale crezurilor centrale şi de criza noilor convertiþi aflaþi în neputinþa de a şti pe cine să creadă şi cum să acþioneze. Este teologie la cald, miezul teologiei, teologie trăită. Nici nu se pune întrebarea că omul care a redactat această epistolă să nu fi fost profund legat şi total convins de ceea ce a scris.Aceeaşi trăsătură se găseşte, probabil, la baza influenþei epistolei în istoria şi teologia creştină. Asta pentru că natura fără rezerve a limbajului lui Pavel dă cititorului o călătorie unică în inima teologiei sale. Aici propoziþiile atent construite pentru a ascunde mai mult decât dezvăluie, formulările ambigue ale compromisului eclesial, sunt notabile prin absenþa lor (2:6-10 poate fi o excepþie). Pavel a vrut, evident, ca auditoriul din Galatia să nu aibă nici un dubiu asupra poziþiei lui, asupra modului cum concepea el evanghelia şi asupra consecinþelor acestui fapt. Chiar şi cititorii care au urmat simt deja că ei întâlnesc inima vie a Evangheliei lui Pavel dezgolită şi de limitările şi tonurile mult mai măsurate ale scrisorii ulterioare către Romani. Aceasta este teologia fără mască, golită de orice surplus, quintesenþa gândirii pauline. Poþi găsi o calitate naturală în ea de care cei plictisiþi de jumătăþile de adevăr compromiþătoare sunt atraşi când simt impulsul instinctiv de a se întoarce la primele principii. Există mai multă putere nucleară în aceste câteva pagini decât în tunurile polemice şi mortierele tratatelor teologice de douăzeci, cincizeci sau chiar de o sută de ori mai mari care au bombardat istoria creştinismului. Cei care cu adevărat doresc să se ocupe de această scrisoare şi de teologia ei trebuie prin urmare să fie pregătiþi ei înşişi să se angajeze în procesul teologiei: să se întrebe de ce Pavel a simþit aceste puncte ale principiilor teologice cu atâta pasiune; fie a avut dreptate în convingerea sa că nu mai putea să existe “altă evanghelie” (1:7), alta decât aceea pe care a predicat-o el, fie alternativa că înþelegerea şi expresia evangheliei erau atât de lipsite de echilibru pe cât erau ale acelora pe care i-a atacat. Cu siguranþă ca model de

integritate teologică, în care principiile deviate adânc simþite sunt aduse la o expresie clară, în care întrebările contemporane şi provocările sunt îmbinate într-o puternică expoziþie Galateni are puþini egali.

ASEZÂND EPISTOLA ÎN CONTEXT

În cazul unui document atât de minuþios relatat într-un context particular în istorie, este în mod natural foarte important să încercăm să localizăm acel document pe cât posibil în accel context. Cine erau acei “galateni nechibzuiþi”(3:1) Care era natura crizei pentru care autorul scrisorii era atât de îngrijorat? De ce era atât de intrigat? Chiar şi înainte de studierea scrisorii în detaliu există presupunerea că va conþine aluzii şi referinþe la acel context. Aici cerinþa interpretării unei epistole diferă de la cerinþa interpretării unui text narativ sau un tratat ştiinþific naratorul, în calitate de autor, a făcut un pas înapoi din imediata implicare în afacerile vieþii de zi cu zi sau în situaþii particulare. O scrisoare, mai mult sau mai puþin prin definiþie, este parte a unui dialog (dintre un autor specific şi destinatari specifici) şi să treci la abstractizare de la acel dialog înseamnă să pierzi ceva din calitatea lui ca răspuns la întrebările actuale sau la afirmaþiile făcute, sau cer în schimb un răspuns de la destinatarii originali. ªi această scrisoare dintre toate scrisorile este vocea unui om ce se adresează unei situaþii particulare cu atâta urgenþă şi pasiune încât cerinþa aşezării ei în context devine un imperativ necesar.Nu se poate spune că o completă reconstituire a contextului istoric este posibilă. Dar nici nu putem admite că fiind imposibilă reconstituirea totală, o mare parte sau cea mai mare parte din înþelesului dialogului conþinut în scrisoare ne va scăpa. Există suficiente indicii în scrisoarea însăşi, în special când ne îndreptăm spre contextul mai larg al lumii iudaice sau elene din perioada respectivă, pentru a ne ajuta să reconstituim o imagine destul de bună a situaþiei din Galatia. Vor fi bineînþeles nuanþe şi aluzii care sunt dificil de recunoscut şi ne vor scăpa, datorită cunoaşterii destul de vagi a contextului. ªi vom fi în mod frecvent nesiguri care este punctul până la care putem să acordăm deplină încredere în punctul de vedere uneori dual, alteori unic al lui Pavel asupra problemelor. Dar chiar şi aşa putem să reconstruim suficient de detaliat atât şirul evenimentelor scrisorii (graþie mai presus de toate propriei relatări autobiografice a lui Pavel din capitolele 1 şi 2), cât şi punctele de vedere teologice diferite cărora li se opune Pavel în scrisoare, încât să fim suficient de siguri de primele intenþii ale cuvintelor lui Pavel. Acest accent pus pe înþelegerea contextului ei istoric pentru care e scrisă nu exclude posibilitatea şi legitimitatea citirii altor texte în contexte ulterioare sau diferite. Vom reveni asupra câtorva dintre acestea în capitolul final. Dar un text care este tratat ca fiind flexibil la nesfârşit şi capabil de o multitudine de citiri contradictorii fie devine un simplu instrument al dogmei şi ideologiei, fie o reflectare a pluralismului egoist neconstrâns. De fapt, oricum limbajul textului însuşi asigură toate constrângerile necesare în special când ne reamintim că a fost scris în greacă şi că prin urmare înþelegerea lui este chiar de la început dependentă de o cunoaştere a termenilor greceşti, sintaxei şi idiomurilor într-o perioadă particulară a istoriei. Din punctul meu de vedere textul aşezat fără context, în general în cazul unei scrisori şi în special în cazul acesteia determină o limitare a înþelegerii textului în subiecte largi dar şi în multe subiecte particulare, lucru care ar trebui să devină normativ pentru alte citiri.

AUTORUL

Spre deosebire de documente antice ale căror autori putem doar să-i ghicim, pe acesta ştim bine cine l-a scris. A fost Pavel – Pavel care se introduce pe sine însuşi în 1:1. Aici dintr-o dată descoperim primele comori ale Galatenilor. Pentru că Galateni ne asigură cu cea mai personală informaþie autobiografică comparativ cu oricare dintre scrisorile pauline, în mod special capp. 1 şi 2. El începe chiar din primele rânduri prin a-i impresiona pe cititorii săi cu propria sa înþelegere a numelui “apostol” (1:1). Aflăm despre viaþa sa timpurie în Ierusalim, că a fost un evreu zelos şi persecutor al bisericii lui Dumnezeu (1:13-14). El ne spune despre intrarea sa în credinþa creştină – convertirea sa cum este numită de obicei (1:15-16). El relatează întâlnirile sale prealabile cu liderii religioşi din Ierusalim (2:1-10) şi ceea ce pare să fi fost o confruntare puternică cu Petru în Antiohia (2:11-14). El de asemenea relatează nişte amintiri foarte personale ale vizitei sale în Galatia (4:12-20) şi face aluzie la sacrificiile fizice personale ale vieþii sale tulburate (6:17). Când toate acestea sunt puse împreună cu învăþătura scrisorii însăşi, reuşesc să construiască o puternică imagine a lui Pavel ca misionar şi ca teolog şi ne pun la dispoziþie suficiente resurse pentru a situa Epistola către Galateni atât în viaþa cât şi în teologia lui.În orice caz nu trebuie să abstractizăm asemenea informaþii din scrisoare şi să ne mulþumim pentru a alcătui un profil bibliografic. Asta pentru că aceste informaþii sunt parte a scrisorii. Foloseşte scopului pentru care a fost scrisă epistola. După cum a indicat o analiză retorică recentă asupra scrisorii, expunerea autobiografică din capp. 1 şi 2 a fost menită să construiască şi să introducă principalul argument teologic al capitolelor următoare.Limbajul foarte pesonal din 2:14-21 şi 6:11-17 este un indiciu al gradului în care Pavel vedea experienþa lui personală ca un rezumat al evangheliei. Va fi deci necesar să ne uităm la acestă informaþie la timpul cuvenit, din moment ce alegerea materialului autobiografic al lui Pavel şi modul în care el se foloseşte de acesta este parte a telologiei scrisorii. După cum G. Lyons a observat, Pavel îşi prezintă “autobiografia” ca şi o paradigmă a evangheliei libertăþii creştine şi se consideră pe sine însuşi într-un anume sens un reprezentant sau chiar o întrupare a acelei evanghelii. Dacă acesta implică un grad de reconstrucþie autobiografică, atunci acestea sunt amintiri personale, croite să se potrivească unei perspective ulterioare şi asta este ceva ce trebuie să þinem minte. Astfel de reflecþii de asemenea sugerează un pericol în a admite că informaþia oferită de Pavel ar fi pură pentru că ar fi de prima mână faþă de informaþia “pătată”, de mâna a doua, oferită de Faptele Apostolilor. Dar din moment ce preocuparea noastră este în primul rând teologia Galatenilor nu mai este nevoie să urmărim acest subiect mai departe.

DESTINATARII

Amintirile lui Pavel ne oferă de asemenea informaþii preþioase asupra acelora cărora scrisoarea le-a fost adresată şi despre intrarea lor în credinþa creştină. Ei erau galateni (1:2, 3:1); faptul că aceasta înseamnă de asemenea că ei erau Neamuri face mai clară semnificaþia lui 4:8 (“când nu cunoşteaþi pe Dumnezeu, eraþi robiþi celor ce din firea lor nu erau dumnezei”). Ei l-au întâmpinat pe Pavel la sosire cu mare bucurie dar şi cu îngrijorare în ce priveşte starea lui fizică (4:13-15). Lor le-a predicat Pavel pe Cristos răstignit (3:1) şi răspunsul credinþei lor a avut ca rezultat bogate şi puternice experienþe cu Duhul Sfânt (3:2-5). Aici încă o dată, în afară de numele şi identitatea lor etnică (“galateni”) întreaga informaþie serveşte scopului teologic al lui Pavel în scrierea

scrisorii şi va trebui să o studiem cu o mai mare grijă dacă vrem cu adevărat să apreciem această teologie. Mărul discordiei pentru istoria critică la acest punct a fost identitatea “galatenilor”. Este destul de clar că ei aparþineau regiunii cunoscute sub acel nume (Galatia), situată chiar în inima Asiei Mici (Turcia modernă). Dar numele era folosit într-un sens etnic (Galateni = descendenþi ai coloniştilor iniþiali galici sau celþi) sau într-un sens administrativ (provincia romană a Galiei extinsă înspre sud)? De fapt întrebarea se referă mai mult la integrarea informaþiei oferită de Galateni (scrisoarea) în programul lucrării misionare a lui Pavel aşa cum este ea prezentată în Fapte. Pentru că dacă numele era folosit pentru a desemna teritoriul adminstrativ, galatenii în discuþie puteau fi cetăþeni a mult mai civilizatelor cetăþi din sudul regiunii, cetăþi care conform cu Fapte 13-14, au fost vizitate de Pavel în timpul primei sale călătorii misionare (Antiohia, Iconia, Listra şi Derbe). În timp ce tot conform Faptelor, Pavel nu a vizitat Galatia etnică până la ceea ce este incorect descrisă ca fiind cea de a doua călătorie misionară (Fapte 16:6). Oricum, aici acest aspect are un efect foarte mic asupra teologiei epistolei, exceptând faptul că se sprijineşte pe o datare relativă a scrisorii (vezi mai jos), deci nu ne putem referi decât la comentarii pentru discuþie mai amplă asupra alternativelor punctelor de vedere.

OCAZIA SCRISORII

Epistola pare să fi fost scrisă ca răspuns imediat la ceea ce Pavel a văzut a fi o criză urgentă printre bisericile din Galatia (1:6-9). De când fusese cu ei, probabil pentru a doua oară (4:13) au venit alþii printre ei spunându-le că trebuie să fie tăiaþi împrejur (5:2-12; 6:12-13). Pavel îi numeşte “oameni care vă tulbură” (1:7, 5:10,12) şi putem probabil deduce clar că ei au criticat atât chemarea lui Pavel la autoritatea apostolică cât şi înþelegerea evangheliei (1:1; 6:12), şi probabil de asemenea şi consistenþa ei (5:11). Cine erau ei, ce doreau ei pentru galateni şi de ce sunt întrebări centrale pentru studiul teologiei scrisorii, din moment ce epistola a fost scrisă în mod evident pentru a întâmpina învăþătura lor. Aceste întrebări au nevoie prin urmare într-un anume fel de o atenþie mai mare dacât cele menþionate deja.

OPONENTII

Cine erau “cei care produceau tulburări” pe care Pavel i-a văzut ca oponenþi ai adevărului evangheliei (cf.2:5,14?). Unii cred că erau convertiþi dintre Neamuri care au fost impresionaþi de importanþa tăierii împrejur, in istoria despre Avraam din Genesa 17:9-14, şi au fost convinşi că obþinerea binecuvântării prin promisiunea făcută lui Avraam, era imposibilă fără aceasta. Acest punct de vedere poate fi apărat cu siguranþă pe baza lui 6:13 (care poate fi tradus “cei tăiaþi împrejur”, dar poate fi mai bine redat fie prin “cei care sunt tăiaþi împrejur, fie s-au tăiat ei înşişi împrejur”). Dar faptul că Pavel se referă întotdeauna la cei ce produc tulburări folosind pers. III, în timp ce se adresează convertiþilor săi cu pers. II, sugerează clar că cele 2 grupuri erau distincte. Mai mult, accentul pus de-a lungul scrisorii indică faptul că termenii disputei erau total evreieşti şi probabil au fost astfel percepute prin ochii evreului. De ex. Pavel se mândreşte cu prezentarea identităþii sale de evreu la începutul scrisorii şi cu reafirmarea centralităþii Israelului la sfârşit (1:13-14;6:16). Paralele citate de el în cap.2 erau cele ale evreilor care insistau asupra termenilor evreieşti pentru acceptarea Neamurilor.

Şi circumcizia a fost cerută aşa zişilor prozeliþi mai ales că era fundamentală pentru identitatea evreiască; într-atât de fundamentată încât Pavel poate folosi termenul ca să desemneze evreii ca întreg prin “tăierea împrejur” (nu cei tăiaþi împrejur – 2:7, 9).Majoritatea comentatorilor concluzionează prin urmare că cei ce făceau tulburări erau evrei. Dar chiar dacă ei nu erau Neamuri care căutau să devină prozeliþi, convertiþii lui Pavel erau. Asta înseamnă că evreii care produceau tulburări par să se fi bucurat de un succes considerabil in convingerea convertiþilor dintre Neamuri ai lui Pavel de necesitatea de a fi circumcişi. Aceasta ne duce dintr-odată în inima scrisorii şi la unul dintre subiectele ei teologice principale. Acest lucru poate fi exprimat prin mai multe moduri: cum se relaþionează Neamurile şi Evreii unii la alþii fără a lua în considerare scopurile lui Dumnezeu. Cum ar trebui să se relaþioneze Neamurile la Dumnezeul lui Israel? Cum pot Neamurile să aibă parte de binecuvântările pe care Dumnezeu le-a promis prin Avraam? Cine aparþine Israelului, acum când Mesia Isus a venit şi cu ce condiþii? Poate tăierea împrejur cu toate acestea să continue, ar fi factorul cheie de identificare care să scoată în evidenþă adunarea poporului lui Dumnezeu? Nici un studiu al teologiei Galatenilor nu poate să evite să acorde acestui aspect locul central. Este chiar mai clar că “cei care produceau tulburări” erau, asemenea lui Pavel, evrei creştini, asta înseamnă, credincioşi în Isus ca Mesia şi urmaşi ai căii Lui (Fapte 24:14, 22). Aceasta este o deducþie evidentă din faptul că Pavel îşi dă seama, chiar dacă cu părere de rău, că ei au pretins a predica “Evanghelia lui Isus” (1:6-9), chiar din momentul în care cuvântul “evangheliei” a existat ca termen creştin distinctiv. Ei de asemenea par să se fi înþeles cu Pavel asupra importanþei credinþei în Hristos (cf. 2:16) a crucii lui Isus (6:12). Ceea ce era de fapt problema a fost urmarea acestor aspecte fundamentale (3:1-5, 15-18; 4:9-10). Aici întâlnim încă odată o problemă de importanþă majoră pentru înþelegerea teologiei scrisorii. Asta pentru că exprimă o dispută între creştini, o dispută despre intrebarea fundamentală asupra evangheliei. Ne aduce aminte că teologia în formare a creştinismului a fost făurită nu doar şi nu în primul rând sub atacul din afară, dar ca o luptă a creştinului cu creştinul (incluzându-i pe Pavel şi pe Petru 2:11-18) ca să înþelegem ce a fost ceea ce a constituit caracterul esenþial al creştinismului. Aici încă odată ni se aduce aminte de calitatea vie a teologiei epistolei şi de modelul pe care îl oferă pentru teologie. Dacă atunci oponenþii erau creştinii iudei care au venit în bisericile Galatiei din exterior, cine erau ei, şi cum ar trebui să ne referim la ei? “Cei ce vă tulbură“ este, bineânþeles, felul propriu al lui Pavel de a se referi la ei şi ne oferă cu greu o descriere imparþială, sau este mai degrabă răspunsul irascibil al unuia care şi-a simþit autoritatea ameninþată. În mod tradiþional ei au fost numiþi “iudaizatori”, avându-i în vedere pe aceeia care încearcă să-i aducă pe ceilalþi în cadrul iudaismului. Această etimologie este puþin cam nefericită din moment ce cuvântul se trage direct din grecescul “ioudaiseu”, care înseamnă “a trăi ca un iudeu, conform obiceiurilor iudaice”, şi nu a impune iudaismul “celorlalþi”. Mai mult, înþelesul inexact al celei de-a doua întăreşte o perspectivă a unui Iudaism cu un caracter puternic evanghelistic în această perioadă, care deşi este susþinută de mulþi, este din nou aproape cu siguranþă falsă, cel puþin ca o generalizare pozitivă. Oamenii temători de Dumnezeu dintre Neamuri şi în special prozeliþi erau, desigur, bineveniþi în Iudaism dar ca regulă impulsul a venit mai degrabă dinăuntru decât din

afară. Prima mişcare misionară pe scară largă (propriu-zisă) a evreilor către Neamuri despre care ştim că a fost cea a evreilor ce credeau în Isus Mesia şi îi urmau calea. De fapt, “cei ce făceau tulburări” erau ei înşişi probabil parte a echipei misionare chiar dacă, după cum e evident de altă origine decât cea a lui Pavel. Acest lucru este implicit, după cum vom vedea îndată, în apărarea lui Pavel al legitimităþii apostoliei şi Evangheliei sale (1:1; 2:12). Pentru că în această etapă timpurie a creştinismului “apostolul” încă îşi mai păstra sensul iniþial însemnând “unul trimis în afară” care este în acest context “misionar”. Mai mult, implicaþia şi mai clară a 1:8-9 este că ei au venit în Galatia “predicând evanghelia”. În consecinþă se face referire la ei ca şi la “ceilalþi misionari”. Putem fi mai precişi? J.L.Martyn afirmă că cei care “produceau tulburări” erau “observatori ai împlinirii legii de către Neamuri”, în afara lui Pavel, şi preferă să-i numească simplu “învăþători”.Acest lucru este mai puþin probabil din moment ce neglijenþa iudaismului pentru lucrarea de evanghelizare între Neamuri pare să fi fost împărtăşită de către primii creştini din jurul Ierusalimului. Conform Faptelor prima misiune între neiudei a fost cea a grecilor (Fapte 11:20), care au fost persecutaþi pentru neascultare totală de Lege (Fapte 6:13; cf. Gal.1:13-14; cu Fil.3:5-6). Chiar Petru, căruia Fapte îi atribuie prima pătrundere surprinzătoare şi neintenþionată între Neamuri (Fapte 10:1-11:18) a fost autorizat doar pentru lucrarea misionară între “cei tăiaþi împrejur” (Gal.2:7, 9). Mai mult importanþa pe care Pavel o acordă clarificării relaþiilor sale cu Ierusalimul şi iudeii creştini de acolo (Gal. 1:15-2:10) implică din plin faptil că autorizaþia de la Ierusalim nu era un punct de lansare pentru alte platforme misionare, atât pentru critica evangheliei lui Pavel (în ciuda apărării viguroase a acesteia) şi pentru validarea propriei lor versiuni (pe care Pavel o atacă la rândul lui în 1:6-9). Nu doar că Pavel le răspunde altor misionari (punctul pe care Martyn îl scoate în evidenþă), chiar dacă acest lucru este adevărat. Ar fi mai corect să spunem că Pavel le răspunde răspunsului lor la predicarea lui de mai devreme din Galatia. Toate acestea sugerează că ceea ce Pavel avea de confruntat în Galatia a fost o încercare puternică de a distruge (aşa cum ar privi-o Pavel) sau de a termina (cum ar vede-o alþi misionari), lucrarea lui Pavel în Galatia. Probabil ar trebui să ne imaginăm un grup de evrei creştini, care au înþeles că cerinþa lor misionară ers să asigure faptul că Neamurile convretite la “cale”, erau convertite aşa cum trebuie, aceasta însemnând, că au realizat implicaþiile totale ale acestei credinþe iudaice, şi care pretindeau că aveau autorizaþia liderilor Bisericii din Ierusalim pentru misiunea lor. În viziunea lor, convertiþii galateni dintre Neamuri nu puteau să pretindă participarea în moştenirea deplină a binecuvântării lui Israel, ca simplii oameni temători de Dumnezeu, ei trebuiau să devină în întregime prozeliþi. Toate acestea sunt strâns legate cu teologia scrisorii înseşi; o discuþie mai detaliată în continuare. Dar pentru moment cele de mai sus sunt suficiente.

DATA

Problema datei a fost de obicei făcută să depindă de dezbaterea dintre ipotezele Galatiei de Nord şi a Galatie de Sud. Cei care susþin ipoteza Galatiei de Sud cel mai adesea oferă ca soluþie integrarea pasajului din Gal. 1 şi 2 în pasajul din Fapte. Cele două vizite la Ierusalim despre care Pavel vorbeşte în Gal. 1:18-20 şi 2:1-10 sunt corelate cu vizitele din Fapte.9:26-30 şi 11:29-30. Rezultatul este că Galateni poate fi discutat înainte de “conciliul de la Ierusalim” din Fapte 15, asta înseamnă, aprox. 48-49 d.Cr. Pe de altă

parte cei care găsesc ipoteza Galatiei de Nord mai convingătoare, şi care văd în 4:13 o referire la două vizite în (nordul) Galatia, trebuie să datăm scrisoarea după cea de-a doua vizită (la care se face probabil referire în Fapte 18:23), care înseamnă o dată undeva pe la mijlocul anilor 50. Această neînþelegere nu cântăreşte prea mult. Să fii capabil să datezi un document vechi în mai puþin de 6 ani de la crearea lui ar satisface pe majoritatea istoricilor. ªi din moment ce în oricare din cazuri scrisoarea ar proveni de la un om matur (cel puþin peste 40 de ani) deja poate experimenta in vocaþia vieþii sale, şi posibil, deci, cu o teologie bine dezvoltată chiar dinainte, pare cu greu să merite să urmărin problema mai departe. Mai mult fermitatea ei este atât de legată cu întrebări despre valoarea istorică a Faptelor şi despre relaþia Faptelor cu Galateni, probleme care par a fi de-a dreptul dificile şi cărora nu le pot oferi o soluþie nouă sau simplă; acest lucru ar distrage prea mult atenþia de la acest volum chiar să recapituleze argumentele, variatele argumente ale fiecărei părþi. Oricum, problema are o anume importanþă în ceea ce priveşte teologia scrisorii, mai exact pentru că ridică întrebarea dacă argumentul său teologic este deja matur şi de mult stabilit, ori este recent născocit în scrisoare. In Galateni Pavel citează teologia, extrasă dintr-un sistem mai larg şi deja bine format, sau face teologie, creând, poate chiar din nou, ceea ce generaþiile de mai târziu au văzut a fi afirmaþii a unui principiu teologic? Cu cât este datată mai târziu, cu atât este mai puþin probabil ca Galateni să fie o expresie originală sau primară a evangheliei pauline. Mai mult, relaþia dintre galateni şi celelalte scrisori pauline importante intră sub semnul întrebării: a fost ea scrisă după scrisoarea către Corinteni şi înainte cu un an sau doi faþă de Romani (după cum ipoteza de nord s-a gândit să sugereze). În acest caz este o puternică reafirmare a ceea ce a fost deja bine stabilit în cadrul unei mai largi misiuni a lui Pavel printre neamuri şi ar fi total valabilă interpretarea Glatenilor doar făcând referinþa la scrierea mai temperată de târziu: Romani. De fapt există numeroase indicii chiar în cadrul teologiei cărþii Galateni însăşi cărora nu li sa acordat destulă importanþă într-o asemenea discuþie şi merită să ne dăm seama de implicaþiile lor pentru dată şi împrejurărilor scrisorii mai ales datorită semnificaþiilor teologice. I. Unul este rezultatul probabil al confruntării dintre Pavel şi Petru în Antiohia (2:11-14) şi urmarea ei. Pentru că este puþin probabil ca mustrarea lui Pavel să fie acceptată de Petru, altfel Pavel ar fi trâmbiþat întâmplarea (aşa cum a făcut-o în 2:6-9), atât de important ar fi fost pentru auditoriul din Galateni şi ştie acest lucru. ªi în ciuda faptului că a fost efectiv izolat între credincioşii iudei părtaşi aceleaşi lucrări printre care poate fi inclus Barnaba lângă care se afla Petru (2:13), Pavel în mod evident nu are intenþia de a schimba tonul (2:15-21). Prin urmare trebuie să ne imaginăm o breşă deschizându-se între Pavel pe de-o parte şi Ierusalimul pe de altă parte, din moment ce era evident la instigarea grupului “de la Iacov” (până în acel moment liderul de necontestat în Ierusalim) că Petru a acþionat în acel mod (2:12). Acest lucru implică o neînþelegere aproape radicală ce a pornit de la modul în care înþelegerea atât de recent stabilită la Ierusalim (2:6-10) ar trebui să fie interpretată. Din perspectiva Ierusalimului ar urma că interpretarea înþelegerii confirmate în Antiohia, ar trebui să se extindă la Bisericile fiice întemeiate de către misiunea din Antiohia. Dar acestea erau exact Bisericile întemeiate de Pavel in timp ce era msionar trimis de Antiohia (Fapte 13-14). Un fel de misiune insistentă, capabilă de a cere autorizaþie de la

Ierusalim, era prin urmare de aşteptat. Aceasta se potriveşte evident foarte bine cu ipoteza Galatiei de Sud şi sugerează o dată nu la mult timp după incidentul de la Antiohia. II. Aceasta se potriveşte la rândul ei cu alte două dovezi din scrisoarea însăşi. Prima, strigătul de durere din 1:6 la repeziciunea nestatorniciei galatenilor (“aşa de repede”). Acest lucru nu înseamnă neaparat “atât de repede după plecarea lui Pavel dintre ei”, dar aceasta este cu siguranþă una dintre cele două optiuni majore pentru înþelegerea a ceea ce spune Pavel, şi probabilitatea ei este întărită de gradul de “potrivire” cu celelalte implicaþii deduse aici. Aceasta înseamnă că textul invită la un scenariu reconstruit în care misionarii iudei au întrezărit repede posibilitatea de a accentua misiunea în Antiohia, şi de a reintroduce o înþelegere mai tradiþională a convertirii la un mod iudeu de viaþă în Bisericile înfiinþate de Pavel.În al doilea rând, maniera în care reproşul lui Pavel asupra lui Petru la Antiohia fuzionea cu pledoaria din Gal. 2:15-21, amândouă ne sugerează puternic că Pavel a văzut paralela dintre ce s-a întâmplat în Antiohia şi ce se întâmplă în Galatia, şi aşa el şi-a reafirmat argumentul său către Petru, pentru beneficiul Galatenilor. Un argument pe care el la lăsat la Antiohia, el spera să fie reafirmat mai puternic şi cu un mai mare efect. Aceasta sugerează că incidentul din Antiohia a fost cu vivacitate viu în memoria lui Pavel şi că într-adevăr eşecul lui acolo a fost ceva adânc şi aspru simþit de Pavel. Din nou, aceasta nu demonstrează că Galateni a fost scrisă în lunile din anul în care s-a întâmplat incidentul din Antiohia, dar este sigur, putrenic şi impresionant.III. Trebuie menþionat şi un alt punct care apare în comparaþia dintre Galateni şi alte dispute in scrierile pauline. Două teme cuprind o subliniere particulară în Galateni – apostolatul lui Pavel (1:1; 11-12; 15-16; 2:7-9) şi importanþa centrală a justificării (2:16-3:24). În contrast în Tesaloniceni Pavel nu se introduce singur ca apostol, trăsătură de altfel absentă doar în scrisorile prietenoase către Filipeni şi Filimon; şi tema justificării este amintită, dar absentă în Tesaloniceni deoarece este comună pentru toate celelalte scrisori generale ale lui Pavel. Accentul este că corespondenþa din Tesaloniceni este uzual socotită a fi devreme păstrată pentru scrierile lui Pavel. Deci, sunt nişte remarci înainte de timp, pentru orice motive, Pavel a dezvoltat practici, pentru a se introduce el însuşi ca apostol, sau pentru a accentua justificarea. Galatenii, oricum, par să se trezească la remarca lui Pavel, la nevoia de a accentua amândouă temele de o importanþă fundanemtală pentru misiunea sa. Aceste sugestii puternice, că Galateni a fost scris după Tesaloniceni, şi această criză a Galatenilor a fost cea care a înfiinþat ambele temele ca o trăsătură a epistolelor pauline, stilul şi învăþătura. De asemenea este posibilă şi o altă explicaþie, dar din nou luăm în considerare şi probabilitatea că poate fi calculat ca ceva puternic, ca multe alte ipoteze, că Galateni a fost scris înainte de Tesaloniceni şi Corinteni, corespund. Pe scurt, este foarte posibil ipoteza că Pavel a scris Galateni din Corint, către Bisericile din sudul Galatiei la începutul anilor 50 d.Cr. sau, pentru a fi mai precişi, în timpul perioadei de după anul 50, dar înainte de prima jumătate a anului51; şi că el a scris-o pentru a se opune ameninþării împotriva Evangheliei sale de către Neamuri cu creştinii evrei, misionari din Antiohia sau Ierusalim, care au venit în Galatia şi au încercat să modifice ori să corecteze Evanghelia lui Pavel. Aici, din nou temele teologice şi problemele sunt complet implicate în ceea ce părea a fi doar un izvor de datare tehnică şi mai mult ceea ce părea a fi fost o privire de ansamblu înaintea textului, depinzând în expoziþia textului şi discursului care trebuie urmat. Dar orice expoziþie va include câteva

dialoguri între text şi context, şi iniþial aceasta a dorit să pună Galateni înlăuntrul acestui context original, care este suficient pentru scopul propus, cel puþin ca o deschidere schimbătoare în dialogul cu posibilităþile noastre de a ne angaja într-o analiză teologică şi adevărată.Desigur, înaintea privirii de ansamblu şi datării, este aproape cert faptul că Galateni este într-adevăr prima înregistrare a lui Pavel, încercând să lupte cu temele majore cât şi cu principiile fundamentale ale credinþei creştine. Consecvent este deja un mare interes teologic devenit tot mai fascinant, dându-i de asemenea un caracter polemic şi vibrant. Aici într-adevăr este teologie, ce necesită luptă, determinând victoria binecuvântărilor, până la terminarea zilei.

Capitolul 2

PROBLEMELE CRUCIALE

James Dunn, Theology of Paul's Letter to the GalatiansTraducatori: Liliana CÎNTEC si Mirela BRADAU Este important sa ne amintim ca "Galateni" ne apare ca o scrisoare si nu ca un tratat de teologie. Forma scrisorii este aceea care face ca documentul sa fie atat de personal si care da prezentarii o astfel de calitate emotionala. Pavel se adreseaza celor pe care i-a cunoscut de-a lungul vizitelor sale in Galatia. Cu alte cuvinte, retorica documentului nu este adresata unei audiente impersonale, ci oamenilor de care si-a amintit si carora le-ar fi putut spune numele, fara indoiala. Mai mult, relatia dintre ei era una de ajutor reciproc. Ei i-au oferit un calduros si incurajator bun venit cand a ajuns, pentru prima data, dupa cum se pare, intr-o stare de discomfort fizic sau chiar mai grav (4:13-15). Si ei, la randul lor, au primit binecuvantarea mesajului lui Pavel, fiind convertiti prin slujirea lui. Astfel scrisoarea a fost un mijloc de a reinnoi relatiile vechi, un inlocuitor al unei prezente personale pe care distanta a facut-o imposibila (4:20). Era un mesaj personal dat prin intermediul scrisorii, pentru ca Pavel a vazut ca nevoia era urgenta si pentru ca, probabil, circumstantele in care se afla au facut ca o vizita in persoana sa nu se poata realiza.Incarcatura majora a teologiei sta, bineinteles, in continutul scrisorii.Comparatia cu alte scrisori da un indiciu pentru a intelege cat de liber a adaptat Pavel forma scrisorii pentru a se potrivi cu propriile sale scopuri, in special in caracterul solid teologic al continutului scrisorilor lor. Totusi este intelept sa incepem luind in seama contextul scrisorii, adica introducerea si concluzia. Pentru ca atunci se puteau urma cel mai bine conventiile epistolare si intr-adevar, erau urmate si de Pavel, scriitorul epistolei. Si din acelasi motiv atunci s-au observat cel mai bine abaterile de la conventiile normale. Mai mult decat atat, in introducere, unde s-a facut incercarea initiala de a restabili vechiul raport personal, interesul criticilor in ceea ce Pavel considera ca avand o importanta majora in constituirea sau reconstituirea relatiilor cu galatenii a scazut. La fel ca si personajul principal al cartii finale care era aproape sigur ca problematica centrala a epistolei era amintita in rezumat.Daca aceste consideratii sunt mai putin adevarate in ceea ce priveste epistolele lui Pavel, ele sunt cu siguranta relevante pentru un studiu al Epistolei catre Galateni. Incepem asfel uitandu-ne la controversele ce ies la iveala in introducerea si concluzia scrisorii.

INTRODUCERE

In conformitate cu acea conventie epistolara – adica, in conformitate cu obiceiurile normale de scriere ale oamenilor mai bine educati – o scrisoare tipica includea urmatoarele elemente in introducerea sa:A(autor) catre B(cititori)SalutariMultumire si rugaciune pentru cititoriEste bine de aceea sa observam unde anume se conformeaza Pavel acestei conventii si cum se departeaza de ea (1:1-9).

FORMA STANDARD SI CARACTERISTICILE UNICE ALE LUI PAVEL IN GALATENI

Pavel, apostol nu de la oameni, nici printr-un om ci prin Isus Hristos, si prin Dumnezeu Tatal, care L-a inviat din morti; si toti fratii care sunt impreuna cu mine, catre bisericile Galatiei. Har si pace voua de la Dumnezeu Tatal si de la Domnul nostru Isus Hristos! El s-a dat pe Sine insusi pentru pacatele noastre ca sa ne smulga din acest veac rau dupa voia Dumnezeului nostru si Tatal. A Lui sa fie slava in vecii vecilor! Amin.Ma mir ca treceti asa de repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Isus Hristos la o alta Evanghelie, dar sunt unii oameni care va tulbura si care voiesc sa rastoarne Evanghelia lui Hristos. Dar chiar daca noi insine sau un inger din cer ar veni sa ne propovaduiasca o Evanghelie, deosebita de aceea pe care v-am propovaduit-o noi, sa fie anatema! Cum am mai spus, o spun si acum: daca va propovaduieste cineva o Evanghelie deosebita de aceea pe care ati primit-o, sa fie anatema!Pentru inceput Pavel se identifica in mod natural ca fiind expeditorul, dar ii identifica si pe cei carora le scrie; "Pavel…catre bisericile din Galatia".De asemenea, el include imediat adaptarea lui specific crestina la salutul obisnuit: "Har si pace de la Dunmezeu Tatal si de la Domnul Isus Hristos". Dar in afara de asta, conformarea cu acea conventie devine tot mai mica. Aceasta departare de la forma normala si chiar de la propriul lui stil literar, in care obisnuia sa scrie, da primul raspuns la problemele personale si tensionate care au motivat scrierea scrisorii lui.1) Mai intai , el adauga titlul care-l descrie: "Pavel, apostol". Dupa cum s-a observat deja, aceasta pare sa fi devenit practica (stilul) lui si in alte scrieri. Ceea ce nu poate fi acelasi lucru nici macar in corespondentele sale este adaugarea unei scriereri defensive ridicate in ce priveste originea apostoliei sale: "nu de la oameni, nici printr-un om, ci prin Isus Hristos si prin Dumnezeu Tatal…"(1:1). Mai mult decat atat, discontinuitatea cu care adauga parantezele indica un grad de agitatie si un simt al presiunii considerabil. Apoi, intr-un mod clar, statutul apostoliei lui Pavel era in ochii audientei sale din Galatia o problema de ingrijorare majora careia trebuie sa-i dam mai multa importanta.2) In al doilea rand, el adauga ceea ce par a fi doua formule confesionale sau de inchinare bine stabilite: "Dumnezeu, Tatal, care L-a inviat din morti"(1:1), si "…Domnul nostru Isus Hristos care S-a dat pe Sine pentru pacatele noastre ca sa ne smulga din acest veac rau, dupa voia Dumnezeului nostru si Tatal"(1:4). Acest lucru indica probabil convingerile crestine de baza comune lui Pavel si cititorilor sai. Evident, intre ei nu erau controverse (ei erau, mai degraba amintiti decat pledanti) si astfel fara indoiala ca acest lucru forma o parte integranta a legaturii pesonale care l-a legat pe Pavel de cititorii epistolei sale – ecouri, probabil, de predicare a temelor si formulelor folosite de Pavel

cand le-a predicat prima data evanghelia si necontestate de alti misionari. La aceasta ne vom intoarce insa in capitolul 3.3) In al treilea rand, la fel de impresionant ca si primul punct, este esecul lui Pavel de a oferi multumiri si rugaciune in numele cititorilor sai. Acei cititori obisnuiti cu o atitudine prietenoasa de a li se scrie au fost gata sa respinga o asemenea impolitete si probabil ca au fost uimiti de duritatea si violenta atacului pe care Pavel il instaleaza: "Ma mir ca treceti asa de usor de la harul lui Isus la o alta Evanghelie: nu doar ca este o alta evanghelie, …" Aici era un alt punct de mare sensibilitate pentru Pavel, punct care va necesita o mai mare atentie.

APOSTOLIA LUI PAVEL

Concluzia evidenta care se trage din primul paragraf (1:1) este aceea ca Pavel credea ca problema intelegerii apostoliei lui era pusa sub semnul intrebarii. Nu ne este clar cum s-a nascut aceasta controversa: alti misionari (presupunem ca despre ei este vorba) au atacat pretentia lui Pavel in mod direct – asta inseamna pur si simplu ca au considerat propria lor autorizatie (prin implicatie) ca fiind superioara autorizatiei pe care o avea Pavel. De asemenea, nu e clar nici ce valoare a avut critica apostoliei lui Pavel. Judecand dupa raspunsul vehement al lui Pavel ("nu de la oameni, nici printr-un om"), ceilalti misionari si-au mentinut fie faptul ca apostolia lui Pavel a provenit ori din insasi natura umana (Petru – cf. Gal. 1:18; Anania – cf. Fapte 22:12-16; Antioh – cf. Fapte 13:1-3) sau probabil ca aceasta natura umana a apostoliei lui Pavel nu se putea recunoaste deloc (cel putin in caracteristicile mai controversate). In orice caz, autoritatea conducatorilor crestini din Ierusalim o intrecea pe cea a lui Pavel, iar Pavel si-a putut da seama de acest lucru. Oricat de amanuntite ar fi detaliile, sunt suficiente pentru a intelege teologia epistolelor in care Pavel a crezut necesar sa se apere cu toata taria lui si asta inainte ca macar sa fi adus salutari audientei din Galatia. In mod clar, problema a fost una de sensibilitate pentru Pavel – probabil pentru ca ea sta la baza intregii sale relatii cu galatenii.Ceea ce era evident in mintea lui Pavel era intelesul apostoliei si legitimarea lui. O parte a problemei era faptul ca insusi conceptul crestea in semnificatie. Dupa cum s-a observat deja, cuvantul (apostol) inseamna pur si simplu ‘unul trimis, ca un emisar’. In alta parte Pavel il foloseste cand vorbeste despre delegatii uneia dintre bisericile sale (2 Cor 8:23; Filp 2:25). Dar a castigat deja un sens mai important, acela al unui trimis chiar de catre Isus. Acest sens probabil ca deriva din traditia aparitiei, la inviere, a unui Hristos viu, traditie pe care Pavel insusi a mostenit-o (1 Cor. 15:7). Cu siguranta, din acest punct de vedere se temea Pavel sa se numeasca "trimis"(1 Cor. 15:8-9).Problema a devenit mai urgenta ca un rezultat al unor doua tendinte opuse una fata de alta. Pe de-o parte, Pavel se pare ca a fortat sensul de apostol al lui Isus Hristos in directia unui apostol ce inseamna de fapt unul trimis in afara, misionar, adica ‘fondator de biserici’ ( 1 Cor. 9:1-2 ); in acest caz, el a vrut sa spuna, misionar al Neamurilor (Gal 1:15-16 ; 2:8).Pe de alta parte cuvantul era strans legat de imporanta pe care o aveau cei doisprezece, fiind cei mai apropiati de Isus din punct de vedere istoric, trimisi in timpul lucrarii lui Isus, primul grup de martori ai invierii (1 Cor. 15:5), si de aceea, avand rolul normativ de a fi primii Lui apostoli. Acest lucru se reflecta in modul in care Faptele Apostolilor foloseste termenul de "apostol" aproape in mod exclusiv pentru si ca sinonim cu "cei

doisprezece" (Fapte 1:2, 26; 2:37, 42-3). In contrast, ar putea fi semnificativ aici faptul ca Pavel lasa statutul lui Iacov in ambiguitate.( Gal. 1:19), probabil nedorind sa-l recunoasca de apostol pe unul care a ramas in Ierusalim.Aceasta tensiune sta probabil undeva in spate si ajuta in explicarea dublei infatisari a lui Pavel in tratarea temei din Galateni.Primul aspect este clar. Autoritatea lui ca si apostol nu depindea de nici o sursa sau mediu uman; a provenit de la insusi Hristosul inviat (1:1). Importanta acestui punct pentru Pavel este indicata in continuare de modul insistent in care subliniaza acest lucru in ceea ce serveste ca si tematica pentru restul primelor doua capitole: "Fratilor, va marturisesc ca Evanghelia propovaduita de mine, nu este de obarsie omeneasca; deoarece n-am primit-o, nici n-am invatat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui Isus Hristos ( 1:11-12). Autoritatea umana la care el s-a gandit devine clara in cap. 1:16-21: era Ierusalimul sau mai exact conducerea bisericii din Ierusalim. Astfel Pavel se straduieste sa evidentieze ca el nu s-a grabit spre Ierusalim imediat dupa "revelatia lui Isus Hristos" pe care a avut-o pe drumul Damascului, pentru a castiga o interpretare plina de autoritate a viziunii sale, dar a plecat mai departe inspre Arabia (1:16-17). Doar dupa trei ani a plecat la Ierusalim, si atunci doar "pentru a-l cunoaste pe Petru"; nu a vazut pe nici unul, in afara de Iacov (1:18-19); marturia era asa de importanta pentru Pavel intrucat el lupta pentru adevar. Punctul de vedere al lui Pavel, pana aici, este clar: autorizatia lui ca misionar era venita direct de la Dumnezeu, prin Hristos; era foarte bine inteles de el inainte de a merge in Ierusalim; si dorinta lui de a-l cunoaste pe Petru atunci cand a vrut sa faca o vizita in Ierusalim nu era un factor semnificativ sau determinant in cei paisprezece ani de lucrare misionara in Siria si Cilicia (1:21).In acelasi timp forta cu care Pavel neaga aceasta duce la intelegerea ca daca oricare autoritate umana are relevanta asupra acestui punct, atunci aceea trebuie sa fie Ierusalimul. Tensiunea dintre trimiterea directa de la dumnezeu si validarea umana a acestei trimiteri este astfel aparenta. Tensiunea devine si mai evidenta pe masura ce Pavel inainteaza. Caci in cea de-a doua lui vizita in Ierusalim, in ciuda celor paisprezece sau saptesprezece ani dupa prima lui trimitere, Pavel era nerabdator sa-i fie recunoscuta conducerea Ierusalimului. Fara aceasta conducere, misiunea lui ar fi fost "zadarnica" (2:2). Ei aveau autoritatea de a-l convinge pe Tit sa fie circumcis, daca acest lucru era tras la sorti (2:3 probabil implica acest lucru) sau sa-i mai "adauge" ceva lui Pavel (2:6). Dar, dupa cum s-a intamplat, argumentele aduse de Pavel si succesul evident al misiunii lui se pare ca au castigat, iar apostolii stalpi, in schimb, si-au dat seama de trimiterea lui la Neamuri si i-au dat dreptul de recununoastere si prietenie, chiar pana acolo ca i-au recunoscut apostolia (2:7-9). Astfel aici se pune o problema clasic teologica: care este forta primara a acestui cuvant "apostol"? Este vorba despre o trimitere divina sau despre o autorizatie umana? Poate una sa stea in picioare fara cealalta? Inseamna functia centrala a apostoliei, fondarea de noi biserici (astfel incat sa fie folosita mai tarziu de cei care au fondat noi denominatiuni) sau continuitatea si astfel recunoasterea ucenicilor originali? Pavel incearca o balanta ce ar putea fi folosita de model. Bineinteles, nu se pune la indoiala cazul in care Pavel se bucura sa recunoasca autoritatea conducerii de la Ierusalim pentru ca in acea intamplare ei au exercitat o asemenea autoritate, sa-si afirme propria lui apostolie. In orice caz, balanta pe care a stabilit-o intre trimiterea independenta si validarea eclesiastica, aduce o ilustrare buna a tensiunii care trebuie mentinuta intre ceea ce am putea numi

promptitudinea inspiratiei carismatice si forta reglatoare a recunoasterii oficiale. Acesta este un punct mai cuprinzator asupra caruia va trebui sa ne intoarcem in capitolul 6. In orice caz , ar fi o greseala sa interpretam acest articol ca fiind in primul rand unul al statutului personal al lui Pavel. Caci este in mod egal faptul ca Pavel si-a aparat autoritatea sa apostolica ca un mod al apararii intelegerii pe care el a avut-o cu privire la Evanghelie.

EVANGHELIA LUI PAVEL

Cand Pavel s-a simtit intr-adevar sub amenintare, nu a fost atat de mult pentru el insusi cat pentru Evanghelia pe care a predicat-o. Dupa cum afirmatia tematica indica, chemarea lui apostolica a fost sa predice Evanghelia, Evanghelie ce nu i-a fost lasata prin traditie, nici predata de catre un profesor uman, dar i-a fost data prin revelatie divina. Aceasta Evanghelie, primita de catre galateni a fost inceputul si baza continuei relatii a lui Pavel cu ei. Gandul la acesti galateni convertiti, intorcandu-se de la aceasta Evanghelie la o alta, l-a socat pe Pavel. Cei care cauzau probleme incercau sa schimbe Evanghelia lui Hristos in altceva. Acest lucru determina din partea lui Pavel un blestem repetat (1:6-9). "Adevarul Evangheliei" este cel pe care Pavel a fost pregatit sa-l apere impotriva tuturor, fie ei "frati falsi" sau Petru in Antiohia.Ceea ce vrea Pavel sa spuna prin "adevarul Evangheliei" este punctat prin referinta sa la acest adevar ca "Evangheliea lui Hristos" si prin focalizarea asupra chemarii lui Dumnezeu "prin har" (1:6, 7). Aceasta caracterizare a Evangheliei in termenii harului este un element central in teologia paulina in Galateni (1:15; 2:9, 21; 5:4) si ne vom ocupa de alte aspecte ale acestui lucru mai tarziu. Totusi pentru moment trebuie sa ne concentram asupra legaturii pe care harul o formeaza intre apostolia lui Pavel si Evanghelie. Ideea este subliniata cand Pavel descrie chemarea sa: "Dar cand Dumnezeu – care m-a pus deoparte din pantecele maicii mele si m-a chemat prin harul Sau, a gasit cu cale sa descopere in mine pe Fiul Sau, ca sa-l vestesc printre Neamuri..." (1:15,16). Dupa cum galatenii fusesera chemati prin har (1:6, cf. 5:8, 13), la fel a fost si Pavel. Propria experienta a lui Pavel, pe drumul Damascului, ii demonstrase caracterul esential al Evangheliei. (Evanghelia lui Hristos focalizata in Hristos, predicand pe Hristos) printre Neamuri. Altfel spus, Evanghelia si adevarul ei, pentru Pavel, a fost predicarea acestei Evanghelii si a harului ei printre Neamuri. Ei au recunoscut Evanghelia incredintata lui Pavel pentru cei netaiati imprejur, ca fiind atestata de succesul sau in castigarea Neamurilor. Iacov, Chifa si Ioan, liderii din Ierusalim, au recunoscut ca Pavel si Barnaba au primit intr-adevar o trimitere divina de aduce Evanghelia, asa cum Pavel o predica Neamurilor (2:7-9). Pavel caracterizeaza Cuvantul lui Dumnezeu catre Avraam ca Evanghelie ("a predicat Evanghelia mai dinainte lui Avraam") deoarece a promis binecuvantare tuturor Natiunilor (3:8).Parte din adevarul Evangheliei, pentru Pavel, era faptul ca acesta presupunea o Evanghelie a harului pentru Neamuri. Aceasta lumineaza enigma lasata in 1:6-7: daca ceilalti misionari iudei au predicat de fapt galatenilor aceeasi Evanghelie. Pavel neaga ca ar fi asa, dar folosirea expresiei 'o alta evanghelie' implica aproape sigur ca ceilalti misionari au vorbit despre mesajul lor ca fiind Evanghelia care este 'Evanghelia lui Hristos'. Judecand dupa accentul pe care Pavel il pune pe Evanghelie ca expresie a harului, ca replica la predicarea celorlalti misionari, deducem ca ceilalti misionari au obiectat in ceea ce priveste libertatea pe care interpretarea lui Pavel o permite ca un

accent exagerat al harului (5:1). Predicarea lui Pavel dadea prea putin sau deloc importanta obligatiilor care in mod normal ar fi parte a convertirii Neamurilor la o miscare evreiasca, mai exact circumcizia.Scopul teologic urmarit devine mai precis cand ne dam seama ca in cap 2 Pavel vorbeste din nou despre doua evanghelii, definindu-le ca "Evanghelia necircumciziei", care ii fusese incredintata lui, si "Evanghelia circumciziei", incredintata lui Petru (2:7). In ambele cazuri (capp. 1 si 2) "pentru Neamuri" este miezul uneia dintre evanghelii, iar pentru "circumcisi" este miezul celeilalte (2:7-9). In ce consta diferenta? Raspunsul este ca in primul caz (cap.1, in Galatia) era o lipsa de recunoastere si acceptare reciproca: ceilalti misionari criticasera evanghelia lui Pavel ca fiiind inadecvata si Pavel neaga ca evanghelia lor ar fi adevarata Evanghelie. In al doilea caz (cap. 2, in Ierusalim) fiecare a recunoscut si a acceptat cealalta parte. Ca sa fim mai precisi, ei au recunoscut validitatea diferitelor forme ale Evangheliei in diferite contexte (printre Iudei pentru Iudei si printre Neamuri pentru Neamuri) si au fost de acord sa nu incerce sa predice sau sa aplice conceptia lor in alte contexte.Avem de-a face aici cu un interesant joc de cuvinte teologice. Cand Evanghelia nu este de fapt Evanghelia? Realitatea este ca acolo si in Ierusalim erau diferite interpretari ale Evangheliei lui Hristos. Partea dificila pentru Pavel era ca puteau sa fie mai multe interpretari valide. Ceea ce-l infuria pe Pavel era incercarea de a forta o intelegere iudaica a Evangheliei in Galatia. Partea integranta a libertatii Evangheliei este liberatea de a o exprima diferentiat, cu accente diferite, in diferite contexte. Desigur aici mai sunt multe de spus deoarece trebuie sa clarificam ce era implicat in expresia 'Evanghelia lui Hristos' si harul acestei Evanghelii, dar aceasta problema sau controversa pentru Pavel dupa cum a fost deja indicat in al doilea paragraf al scrisorii a fost in mod clar caracterul acestei Evanghelii ca veste buna pentru natiuni.

CONCLUZIE:

Potrivit conventiilor epistolare ale timpului, Pavel a adaugat un paragraf concluzie, scris cu propria lui mana la sfarsit (6:11-18). In acest caz in particular a fost o alta oportunitate de a sublinia preocuparile lui speciale si natura problemei cu care se confruntau galatenii. Absenta oricaror salutari personale, in contrast cu practica lui normala, este dupa cum se pare o indicatie a agitatiei lui Pavel si a adancei lui preocupari la aflarea vestilor din Galatia (cf 6:17). Izbitor este faptul ca concluzia consta intr-o alta discutie in ceea ce priveste circumcizia (6:21-16), implicind o antiteza repetata intre taierea imprejur si cruce (6:12, 14-15; cu implicatie de asemenea in 6:17). Ideea aceasta poate fi argumentata foarte usor (6:12-17).

Circumcizia: CRUCEA

Toti cei ce umbla dupa placerea oamenilor va silesc sa primiti taierea imprejur, numai ca sa nu sufere ei prigonire pentru crucea lui Hristos. Caci nici ei care au primit taierea imprejur, nu pazesc Legea; ci voiesc doar ca voi sa primiti taierea imprejur pentru ca sa se laude ei cu trupul vostru. In ceea ce ma priveste, departe de mine gandul sa ma laud cu altceva decat cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este rastignita fata de mine si eu fata de lume. Caci in Hristos Isus, nici taierea imprejur, nici netaierea imprejur nu sunt nimic, ci a fi o faptura noua. Si peste toti care vor umbla dupa dreptarul

acesta si peste Israelul lui Dumnezeu sa fie pace. De acum incolo nimeni sa nu ma mai necajeasca. Pentru ca port semnele Domnului Isus pe trupul meu.Faptul ca Pavel poate sa puna preocuparile centrale ale scrisorii in termenii acestui contrast repetat dintre circumcizie si cruce este menit sa fie semnificativ pentru a intelege teologia lui Pavel in aceasta scrisoare.

Circumcizia

Fara indoiala, principala cerere facuta de catre ceilalti misionari a fost ca cei convertiti prin Pavel sa fie circumcizati. Antitezele concluziei au fost deja explicate in 5:2-6: "Iata, eu, Pavel va spun ca daca va veti taia imprejur, Hristos nu va va folosi la nimic. Si marturisesc iarasi inca o data oricarui om care primeste taierea imprejur, ca este dator sa implineasca toata Legea. Voi care voiti sa fiti socotiti neprihaniti prin Lege, v-ati despartit de Hristos; ati cazut din har. Caci noi, prin Duhul, asteptam prin credinta nadejdea neprihanirii. Caci in Isus Hristos nici taierea imprejur, nici netaierea imprejur n-au vreun pret,ci credinta care lucreaza prin dragoste."Galatenii nu pot sa inteleaga de ce taierea imprejur era o preocupare cruciala pentru ceilalti misionari, dar motivul devine imediat vizibil cand plasam textul in contextul sau istoric. Dupa cum s-a observat deja in cap 1, circumcizia sta in centrul identitatii iudaice, atat de mult incit iudeii ca si popor puteau fi identificati simplu ca si "taiati imprejur" (2;7,9; in mod similar Rom.3:20; 4:9; Col.3:11). Nu inseamna ca iudeii erau singurul popor care practica circumcizia ci mai degraba faptul ca importanta pe care o dadeau acestui ritual ii deosebea de toate celelalte natiuni. Din nou motivul este evident. Circumcizia era importanta deoarece in conformitate cu conditiile puse de Dumnezeu, cand a fost pentru prima data instituita in Gen.17:9-14, circumcizia a fost semnul legamantului, semnul si garantia relatiei speciale dintre Dumnezeu si descendentii lui Avraam, o pecete a faptului ca Dumnezeu l-a acceptat pe Avraam si pe descendentii lui (Rom.4:11,12). Importanta circumciziei ca semn al identitatii lui Israel a fost puternic readus in perioada Macabeilor: deoarece criza din aceasta perioada a fost determinata de incercarea sirienilor de a distruge distinctivitatea Israelului, anume prin indepartarea circumciziei (1Mac.1:48). Apararea iudaismului de catre Macabei, avea printre prioritati reinstalarea circumciziei ca fiind indinspensabila in contrast cu ispensabila pentru toti iudeii (1Mac.2:46). De aceea legatura dintre "iudeu", "iudaism" si circumcizie era axiomatica; un iudeu netaiat imprejur insemna contradictie in termeni. Deoarece taierea imprejur era atat de strans legata de legamantul cu Avraam si cu descendentii sai, incat nimeni nu se putea gandi sa impartaseasca acest legamant fara a fi circumcis. Din aceasta cauza ratiunea teologica a celorlalti misionari din Galatia este destul de evidenta in acest context istoric. Este de asemenea implicata, in termenii pe care Pavel ii foloseste in concluzie, si in mod particular, in caracterizarea motivarii celorlalti misionari: ei "toti cei care umbla dupa placerea oamenilor, va silesc sa primiti taierea imprejur numai ca sa nu sufere ei prigonire pentru crucea lui Hristos." (6:12,13). Dupa cat se pare, aici Pavel nu se gandeste la taierea imprejur ca atare (in carne), ci la carne ca denotand descendenta etnica si identitatea. Pentru ceilalti misionari, circumcizia in trup este o lauda (6:13), deoarece marcheaza legamantul si indica participarea la mostenirea lui Avraam, chiar si pentru straini (Gen.17:12-13).

Crucea

In contrast cu insistenta celorlalti misionari asupra taierii imprejur, Pavel accentueaza crucea. Versetele citate deja sunt pline de indicatii si reamintiri pentru galateni a cat de importanta este crucea in evanghelia lui Pavel. (1)Accentuarea crucii de catre crestini a fost cauza persecutiei (6:12). Circumcizia Neamurilor este prezentata in acest verset ca un mijloc de a scapa de persecutie. Pavel trebuie sa fi avut in minte persecutia iudeilor crestini, ajunsi intre Neamuri, de catre iudei – persecutie ca si cea pe care el o facea inainte de a se intoarce la Hristos (1:13). Unde circumcizia fusese cauza persecutiei iudeilor de catre neamuri, doua secole mai devreme, acum proclamarea lui Isus rastignit era scandalos pentru cei mai multi iudei (5:11, cf. 1Cor.1:23) – atitudine impartasita, in parte, si de ceilalti misionari.(2)In timp ce ceilalti misionari cautau o pricina de lauda in circumcizie, lauda paulinica era exclusiv focalizata in cruce (6:14); crucea avea o asemenea importanta incat relativiza toate celelalte lucruri, nu mai putin diferenta dintre taiere imprejur si netaiere imprejur (6:15; cf.1:3). Asocierea viata-moarte dintre experienta lui personala si semnificatia epocala a crucii, a fost deja indicata de Pavel in 2:19-21.(3)Semnul crucii insemnat in trupul sau este dovada trimiterii lui de catre Hristos crucificat si inviat, care i-a dat lui Pavel puterea sa-i alunge pe cei ce faceau probleme prin insistenta lor asupra circumciziei (6:17).Toate acestea cer multa atentie si va fi nevoie sa ne ocupam mult mai atent de semnificatia teologica a acestor afirmatii sumare. Aici este suficient sa acordam atentie faptului ca Pavel a putut sa puna intr-o astfel de opozitie circumcizia si crucea. In mod evident o ciocnire a principiilor principale pentru Pavel era implicatia si incercarea de a clarifica ce inseamna in mod precis aceasta problema si care sunt ramificatiile ei; este menita sa fie benefica pentru ca noi sa intelegem teologia scrisorii.Punctul final n-ar trebui totusi sa fie ignorat. Deoarece daca ipotezele acestui capitol sunt corecte, scopurile fundamentale sunt sumarizate in introducere si concluzie. Apostolia lui Pavel si evanghelia au fost centrate nu pur si simplu in Hristos, ci in mod particular in crucea lui Hristos. Intelegerea crucii lui Hristos de catre Pavel a fost centrul intelegerii apostoliei si evangheliei lui pentru Neamuri. In acelasi fel problema dintre Pavel si ceilalti apostoli era in legatura cu integritatea si legitimitatea unei apostolii autorizate de (un iudeu) Mesia de a duce Evanghelia unui Mesia (iudeu) crucificat la niste netaiati imprejur.

Exegeza – Galateni

Cursul a fost prezentat la Universitatea Emanuel din Oradea - anul universitar 1999-2000

Dr. James F. McGrath

Curs 1

Introducere

La începutul primului curs de exegeză trebuie pusă o întrebare importantă: Ce de fapt este exegeza? Exegeza este o parte din procesul hermeneutic.

Gordon Fee defineste exegeza în felul următor: “Exegeza este studiul atent si sistematic al Scripturii care urmăreste să-i descopere întelesul initial, intentionat de autor. Este în esentă un demers de natură istorică si reprezintă încercarea de a recepta Cuvântul lui Dumnezeu asa cum ar fi trebuit să-l fi receptat destinatarii săi initiali, de a descoperi care a fost intentia initială a cuvintelor Bibliei”.

Care sunt problemele exegetice care apartin specific interpretării epistolelor? Sunt două probleme importante pe care trebuie să le amintim.

1) Foarte rar se trimit scrisori doar într-o singură directie. Deci, avem de a face cu o convorbire scrisă. Problema este că avem acces numai la o parte din corospondenta respectivă: de accea este ca si când ascultăm la o parte numai dintr-o convorbire telefonică. Auzim pe cineva cum vorbeste si ce spune, dar trebuie să ‘reconstruim’, să ‘ghicim’ ce spune persoana cealaltă.

2) De obicei, scriem persoanelor pe care le cunoastem. Asa este si în cazul celor mai multe dintre epistolele Apostolului Pavel. Când scriem, nu scriem ca să înteleagă oricine, ci ca să înteleagă destinatarul intentionat. Deci, când citim epistolele din Noul Testament “citim scrisorile adresate altcuiva”.

‘Faptele Legii’

Înainte să începem să studiem Galateni verset cu verset, trebuie considerat un subiect important care stă la baza epistolei. Faptele legii este o temă importantă în multe dintre epistolele lui Pavel. Este în mod deosebit relevant pentru epistola către Galateni, dar ‘fapte’ sunt mentionate si în Efeseni 2:9, epistolă pe care o veti studia mai târziu în acest semestru. Ca si în celelalte epistole ale lui Pavel, contextul imediat ne indică despre ce fel de fapte este vorba: faptele legii, cum ar fi de exemplu circumcizie (tăiatul împrejur) sau sabatul, fapte poruncite în legea lui Moise, fapte care erau obiceiuri evreiesti si care deosebeau evreii de neamuri. în interpretarea luterană (care a avut o influentă foarte mare asupra interpretării evanghelice), se consideră că aceste fapte poruncite în legea lui Moise sunt simboluri ale oricăror fapte bune prin care omul încearcă să se justifice singur înaintea lui Dumnezeu. De exemplu, John Stott, în comentariu lui asupra epistolei către Galateni, scrie:

„Tăierea împrejur“ simbolizează religia realizării umane, a ceea ce poate face omul prin propriile fapte bune; „Hristos“ simbolizează religia realizării divine, a ceea ce Dumnezeu a făcut prin lucrarea terminată a lui Hristos.

Fără să vrem să criticăm interpretarea lui Luther, care s-a format în contextul legalismului catolic al secolului al 16-lea si care a constituit o critică validă asupra bisericii catolice în timpul lui, totusi noi trebuie să recunoastem că există probleme cu o astfel de interpretare ca si o întelegere a conflictului în care Pavel a fost implicat în propriul lui timp si context. Pentru că, dintre toate faptele poruncite în legea lui Moise, probabil că circumcizia este exemplul cel mai rău, sau simbolul cel mai nepotrivit, al problemei auto-justificării. Pentru că, dintre toate faptele legii, cel putin circumcizia nu era o actiune făcută de persoana în cauză ca să se justifice înaintea lui Dumnezeu. în iudaism si în legea lui Moise, omul nu s-a tăiat împrejur singur - îi s-a făcut la vârsta de 8 zile, vârstă la care nu cred că a trecut încă prin capul omului respectiv că trebuie să se justifice înaintea lui Dumnezeu. Deci, cu toate că Luther a apropriat în mod important si puternic mesajul evangheliei pentru timpul lui, s-ar putea să fie că ceea ce a interpretat Luther nu era ceea ce a intentionat Pavel în si pentru timpul lui. Trebuie să evaluăm interpretarea traditională protestantă despre ‘faptele legii’.

Având în vedere aceste probleme, cu un ochi pe faptul că literatura iudaică contemporană cu Noul Testament marturiseste că iudaismul antic era altfel decât catolicismul din timpul lui Luther, unii savanti au propus o altă înterpretare cu privire la ‘faptele legii’ din scrierile lui Pavel. Ei sugerează că Pavel nu s-a luptat împotriva legalismului ci împotriva punctului de vedere iudaico-crestin care exista în timpul lui, care a argumentat că neamurile care vor să devină crestini trebuie să se supună legii lui Moise. în alte cuvinte, oponentii lui Pavel au fost de părere că oricine se converteste la crestinism trebuie să si devină un membru al poporului iudaic, prin circumcizie si prin respectarea tuturor poruncilor din legea iudaică.

Ne vom uita la diferite posibilităti de interpretare în mai mult detaliu când vom studia versetele relevante din Galateni, dar am crezut că este bine să mentionez subiectul acesta acum, la începutul acestui curs în care vom studai această epistolă care abordează atât de direct subiectul acesta, ‘faptele legii’.

Vă prezint acum deci câteva texte din Iudaismul contemporan cu apostolul Pavel ca să evaluati evidentele pentru asa-numita ‘noua perspectivă despre Pavel’.

în cartea Jubileilor (22:16), citim:

Sepărati-vă de neamuri,

Să nu mâncati cu ele,

Si să nu faceti fapte ca ale lor.

Si să nu deveniti colegi de ai lor.

Pentru că faptele lor sunt murdare,

si toate caile lor sunt corupte, josnice si scârboase.

De asemenea Epistola lui Aristeas (139,142) spune că:

în întelepciune legiuitorul (adică Moise) ... ne-a înconjurat cu îngrădituri neintrerupte si cu ziduri de fier ca să nu ne permită să ne amestecăm cu orice alte popoare în orice respect...Asadar, ca să ne protejeze împotriva pervertirii prin contact cu altii sau prin asociatia cu influente rele, ne-a îngrădit de jur împrejur cu datine exigente în legătură cu carnea, băutura, auzirea, atingerea si vederea, după felul legii.

Sunt si alte texte care exprimă aceasi idee. Deci, în literatura iudaică din această perioadă, legea nu este un mijloc prin care omul se poate justifica înaintea lui Dumnezeu; dimpotriva, nu este dat Israelitiilor pentru că au fost vrednici, ci în ciuda faptului că ei nu merită. Aceasta este exprimat clar în Deut. 9:4-6 (citeste acest text). Dar fiind alesi, au ajuns la concluzia că ei sunt un popor separat, care stie ce doreste Dumnezeu si care apartine lui. Deci, Israelitii au crezut că, chiar dacă ei păcătuiesc, vor fi iertati, pentru că sunt poporul lui Dumnezeu, în timp ce neamurile vor fi distruse indiferent de felul lor de trai. Bine, aceasta este un pic exagerat - au fost diferite perspective în iudaismul antic. Dar în general iudeii nu au înteles legea ca si când era un mijloc de auto-justificare, ci au înteles că este o barieră între poporul ales si toate celelalte popoare din lume.

Un citat dintr-un imn esenian descoperit la Qumran este foarte înteresant în privinta aceasta. Acolo găsim cuvintele următoare: “Eu stiu că dreptatea (sau neprihănirea) nu apartine oamenilor, nici desăvârsirea căii nu apartine fiilor oamenilor; Dumnezeului celui Prea]nalt apartin toate faptele neprihănite. Calea omului nu este stabilită decât de către Duhul creat de Dumnezeu pentru el ca să facă o cale perfectă pentru copiii oamenilor”.

Deci, literatura iudaică din perioada aceasta în general nu mărturiseste despre laudă de sine, ci despre lauda de natiune. Cu toate că tot este un fel de fătărnicie, este la nivelul natiunii si nu la nivelul individului, lucru care sugerează că nu avem de a face în timpul lui Pavel cu oameni care au fost inconstiienti de alegerea si de mila lui Dumnezeu, ci dimpotrivă, avem de a face cu oameni care au crezut în aceste lucruri dar au crezut că ele sunt numai pentru ei. Deci, întorcându-ne de unde am plecat, se pare că circumcizia în perioada aceasta era înteleasă ca fiind un fel de emblemă a poporului lui Dumnezeu, un semn distinctiv care a amintit evreului că el este deosebit, ales de Dumnezeu, într-o altă categorie decât toti ceilalti oameni.

Acest subiect se discutată prin toate scoliile înalte ale lumii, si nu trebuie să-l rezolvăm aici astăzi, dar trebuie să fiti constiienti că există diferite înterpretări cu privire la ‘faptele legii’, si înterpretarea pe care o veti alege va afecta felul în care veti citi si interpreta epistolele lui Pavel. Sper că veti folosi ocazia dată de studiile biblice să discutati acest subiect în continuare, fie acum, fie când vom studia Galateni, care are o legătură mai directă cu tema aceasta. Vreau să închei partea aceasta atragând atentia voastră la faptul că imediat după ce Pavel vorbeste despre ‘fapte’ si ‘lauda de sine’, el trece direct la subiectul neamurilor si la subiectul tăierii împrejur, în versetele pe care le vom studia săptămâna vitoare.

în concluzie, vreau să mentionez ceva încă o dată: faptul că Pavel n-a avut în vedere legalismul catolic din timpul lui Luther sau legalismul ortodox în perioada modernă în România nu înseamnă că Pavel însusi a fost un legalist. Dimpotriva, se pare că în general toti iudeii ar fi fost de acord, inclusiv apostolul Pavel, că mântuirea vine de la Dumnezeu si că noi nu suntem vrednici s-o primim. Si vreau să subliniez că noi am studiat acest subiect din punct de vedere exegetic. Faptul că Pavel n-a avut în vedere problemele noastre moderne sau problemele lui Luther nu înseamnă că noi nu trebuie să aplicăm ceea ce Pavel a scris la astfel de probleme. împotriva oricărui om care întelege că noi suntem mântuiti dacă ‘câstigăm puncte destule’, noi trebuie să afirmăm că este numai prin har că suntem mântuiti. Pavel ar fi fost de acord cu aceasta.

După ce un exeget american binecunoscut a prezintat aceste lucruri în contextul unui seminar pentru păstori, un păstor anume a venit la el si a spus: “Sunt convins că aveti dreptate, că Romani (si Galateni) au de a face cu problema relatiei între evrei si neamuri în Cristos. Dar la tară unde eu sunt păstor cei mai multi credinciosi nici n-au văzut un evreu vreodată în

viata lor. Acum nu stiu cum o să mai pot predica din aceste epistole ale lui Pavel.” în alte cuvinte, unii care si-au dat seamă că Pavel n-a vorbit specific despre problemele lor, că a scris galatenilor si nu românilor, au rămas cu impresia că aceste scrieri nu mai sunt relevante pentru ei. Dar voi ce spuneti? Este bine să ne dăm seamă de distanta între noi si primii cititori, din punct de vedere cultural, temporal, si contextual. Dar aceste lucruri nu înseamnă că Biblia îsi pierde relevanta. Dimpotriva, Galateni mi se pare o scriere foarte relevantă pentru bisericile evanghelice din România.

Care ar fi ceva din bisericile evanghelice românesti care seamănă cu ‘faptele legii’ în timpul lui Pavel? Sunt chiar si astăzi lucruri externe care au devenit semne de identificare pentru poporul lui Dumezeu: baticuri, costumuri, lipsă de cercei si alte lucruri externe. Dar oare acestea trebuie să fie semnele poporului ales? Ce spune Pavel? Poporul lui Dumnezeu nu trebuie identificat prin astfel de semne ci prin credintă, prin dragoste unii pentru altii, printr-o viată schimbată de puterea Duhului Sfânt. Acestea sunt semnele poporului cu adevărat ales. Dar în multe biserici s- pus accentul pe ‘faptele bisericii’, simboluri externe care fac din anumite lucruri mărunte o barieră între ‘noi’ si ‘ei’. Poate că Pavel, dacă ar fi scris o epistolă către român, ar fi zis ‘Nici baticul nici lipsă de batic, nici cercei nici lipsă de cercei contează, ci o faptură nouă‘. Astfel Epistola către Galateni pare a avea o relevantă enormă pentru biserica din România de astăzi.

Data scrierii

Galateni este o epistolă importantă nu doar din cauză învătăturii care se găseste în ea. Si din punct de vedere istoric este foarte importantă, multi considerând că este prima epistolă scrisă de Pavel. Exact când Pavel a scris epistola aceasta nu este sigur, pentru că într-o mare măsură concluziile noastre cu privire la data ei depind de concluziile pe care le tragem despre relatia între Gal 2 si FA 15.

De ce au ajuns expertii la concluzia că există o relatie între aceste două pasaje din NT? Motivele sunt următoarele:

1) în amândouă cazurile, conflictul începe la Antiohia (Gal 2:11; FA 14:26-28)

2) Cei care au provocat conflictul veneau din Iuda sau Ierusalim

3) Importanta apostolilor din Ierusalim (mai ales Iacov si Petru)

4) Importanta tăierii împrejur

5) Colaborarea lui Pavel cu Barnaba

Este improbabil că toate aceste elemente sunt la fel doar din întâmplare. Sunt motive bune să credem că există o legătură între aceste texte si evenimentele descrise în ele.

Acum se ridică o problemă cu privire la relatia între Galateni si FA. Galateni 2:1-10: este descrisă vizita aceasta si în FA? Unde? în FA 15 sau în FA 11:30?

Gal 2 si FA 15 - argumente cu privire la identificarea acestor evenimente

- Gal 2:1 spune că Pavel s-a suit din nou la Ierusalim. Câte visite sunt mentionate în Galateni si în FA, si care vizite mentionate în Galateni corespund cu care dintre vizitele mentionate în FA?

- FA 15 dă impresia că este vorba de o întâlnire oficială în timp ce Gal 2 dă impresia că este vorba de o întâlnire neoficială.

- Pavel nu mentionează decizile consiliului în Galateni - dar nici în celelalte scrieri de ale lui. Cum se explică acest lucru?

- Conflictul între Pavel si Petru apare a fi mai plauzibil înaintea consiliului decât după. Totusi, o explicatie posibilă pentru lipsa de mentiune a deciziei consiliului ar fi că acordul realizat atunci n-a durat.

Gal 2 si FA 11:30 - argumente cu privire la identificarea acestor evenimente

- Aceasta solutie evită unele probleme care există dacă Gal 2 = FA 15.

- Dar FA 11 vorbeste despre ‘bătrâni’ si nu ‘apostoli’.

- Tit nu este mentionat.

- Cum ar fi putut recunoaste harul dat lui Pavel înainte de prima călătorie misionară? [cf. Gal 2:7,9]

Dacă evenimentele în Gal 2:11 seq. sunt cele din FA 15:1 seq., atunci care este relatia între epistola aceasta si decretul apostolic de la Ierusalim descris în FA 15:19-29? în mare sunt trei posibilităti:

1) Pavel a scris după începutul conflictului dar înainte să aibă loc consiliul la Ierusalim.

2) Consiliul la Ierusalim a avut loc deja dar Pavel a ales să nu-l mentioneze.

3) Ori n-a fost un consiliu la Ierusalim, ori Pavel nu era prezent.

4) Scrisoarea trimisă din Ierusalim era trimisă fără cunostiinta lui Pavel.

Cum să alegem între aceste posibilităti? Care sunt dovezile care le sustin? Care sunt problemele fiecăreia?

Solutia 1) FA nu ne dă impresia că ar fi fost timp pentru Pavel să scrie o astfel de epistolă în timp ce evenimentele din FA 15 au avut loc. Totusi, FA de multe ori ne dă doar un rezumat al evenimentelor: nu descrie absolut tot ce s-a întâmplat.

Solutia 2) Pavel afirmă că autoritatea lui nu depinde de apostolii din Ierusalim. Chiar dacă nu era de acord cu decizia lor, de ce n-ar fi mentionat lucrul acesta? FA dă impresia că Pavel a acceptat decizia consiliului, dar nu este imposibil să se fi răzgândit după aceea.

Solutia 3) Problema: Se pare că asta ar însemna că Luca nu spunea adevărul. Dar dacă Pavel nu era prezent, nu ar fi fost total neacceptabil într-un context antic ca Luca să scrie ceea ce el credea că Pavel ar fi spus dacă ar fi avut ocazia să fie prezent. în FA 21:25, Luca ne dă impresia că Pavel aude despre decizia consiliului pentru prima oară.

Solutia 4) Poate că o explicatie mai bine a faptului că în FA 21:25 Pavel pare a auzi despre acea scrisoare pentru prima oară, este că cei din Ierusalim au trimis-o fără ca Pavel să stie. Această interpretare nu este exclusă, pentru că Luca nu afirmă clar dacă Pavel a stiut sau nu despre scrisoare (cf. FA 15:22-35). Totusi se pare probabil că Pavel ar fi aflat despre această decizie mai curând sau mai târziu; dar poate că el n-a fost de acord cu decizia luată fără ca el să fie înstiintat.

între aceste posibilităti, a doua se pare cea mai neplauzibilă. Nu trebuie neapărat să alegem între (1), (3) si (4), pentru că în amândouă cazuri epistola presupune că conflictul care a necesitat consiliul a avut loc dar totusi nu presupune rezolvarea conflictului la acest consiliu. Se pare deci probabil că Galateni a fost scrisă cândva la sfârsitul anilor 40 sau la începutul anilor 50. Dacă era scrisă imediat înainte de consilul de la Ierusalim, atunci epistola lui Pavel către Galateni este scrierea crestină cea mai timpurie pe care o avem.

Am studiat deja câte ceva despre legea si faptele legii în gândirea lui Pavel. Aici felul în care întelegem acest subiect va afecta felul în care interpretăm epistola. Totusi trebuie să ne străduim să fim deschisi să ne răzgândim dacă ceea ce găsim în Galateni nu se potriveste cu ceea ce am crezut până acum. Deci eu spun să ne întoarcem direct la text acum ca să avem timp să discutăm când ne întâlnim cu texte care vă înteresează în mod deosebit.

Gal. 1:1-10

1:1 Pavel se prezintă ca un apostol si imediat accentuează faptul că el nu a primit acest rol de oameni nici prin oameni ci prin Isus Hristos si Dumnezeu Tatăl. Imediat este un aspect izbitor: de ce face Pavel acest contrast nu numai între oameni si Dumnezeu, ci între oameni pe de o parte si Isus si Dumnezeu pe de o alta parte? Nu credea Pavel că Isus era un om?

Ba da! Ceea ce vrea să accentueze este faptul că mesajul lui nu depinde de alti oameni ca si cum ar fi apostolii din Ierusalim. Mesajul lui i-a venit direct de la Hristos.

De ce a fost important pentru el să accentueze acest fapt? Probabil pentru că oponentii lui au spus că Pavel are mai putină autoritate: oponentii lui veneau de la Ierusalim, unde aveau contact mai direct si mai regulat cu apostolii, lucru care ei au pretins că înseamnă că ei ar trebui să stie mai bine decât Pavel ce este evanghelia si care sunt implicatiile ei. Dacă Pavel afirmă acest lucru într-un mod polemic aici, probabil că erau unii care negau ceea ce el afirmă.

Pavel accentuează că el este un apostol al lui Isus Hristos, trimis de el. Pavel era trimis ca misionar de către biserică din Antiohia (FA 13:1-3), lucru care ar fi lăsat loc pentru unii să spună că apostolii bisericii din Ierusalim stiau mai bine si aveau mai multă autoritate.

1:2 Fără să fie mai specific, Pavel afirmă că ‘toti fratii’ care erau cu el erau de acord cu ceea ce scria. într-o situatie în care Pavel s-a simtit înstrăinat de o biserică unde altădată el s-a simtit ca acasă, Pavel accentuează că perspectivele lui nu sunt numai ale lui, ci sunt sustinute si de altii.

1:3-5 în acest ‘salut’ crestin în care Pavel doreste harul lui Dumnezeu să fie peste cititorii lui, Pavel îl descrie pe Dumnezeu ca cel care l-a trimis pe Isus să moară ca să ne elibereze de puterile veacului prezent. De ce? Ce relevanta ar fi avut descrierea aceasta în acest context?

Ceea ce Pavel spune aici este un rezumat al mesajului crestin. Afirmatia aceasta ar fi fost acceptată si de Pavel, si de oponentii lui. Pavel afirmă punctele tinute în comun aici la început; le va folosi un pic mai târziu ca temelia argumentelor lui împotriva oponentilor lui.

în celelalte epistole scrise de Pavel, el trece de la salutare initială la o multumire pentru crestinii cărora el scria. Dar aici el nu oferă nici o multumire, ci dimpotrivă intre direct în mustrare. îi acuză pe cititori că ‘au trecut’ sau că ‘s-au întors’ la o altă evanghelie, care de fapt nu trebuie considerată ca o evanghelie. Modul lui Pavel de exprimare accentuează faptul că nu era doar o întoarcere de la Pavel sau de la mesajul lui, ci de la ‘cel ce i-a chemat prin harul lui Hristos’. Situatia nu era una de lepădare de un om sau de un mesaj uman; din punctul lui Pavel de vedere, crestinii la Galatia s-au lepădat de Dumnezeu.

Care a fost problema la Galatia? Ce a creat toate aceste tulburări? Mai târziu în epistolă aflăm că unii au venit si au spus că nu este de ajuns ceea ce au făcut si ceea ce au crezut Galatenii până acum: trebuie să fie si tăiati împrejur si astfel să intre în poporul legământului. Dacă cineva ar afirma astfel de lucruri într-o biserică astăzi, ar fi o problemă dar probabil că nu ar crea chiar astfel de tulburări. De ce a fost Pavel atât de supărat? De ce numeste Pavel învătătura cu care ei au fost confruntati ‘o altă evanghelie’?

Faptul că el spune ‘o altă evanghelie’ arată că este vorba de misionari crestini cu o altă perspectivă si învătătură. Accentul pe tăierea împrejur a lăsat loc pentru nationalism iudaic si a pus bariere nenecesare între neamuri si evanghelie. Totusi puterea sentimentelor lui este izbitoare - dacă necrestini ar fi venit cu o altă perspectivă,situatia n-ar fi fost atât de pericoloasă. Dar pentru că cei care au venit pretind a reprezinta o perspectivă crestină (si mai

mult, perspectiva oficială a primei bisericii din Ierusalim), Pavel a fost nevoit să argumenteze în mod clar si puternic împotriva lor.

1:8-9 Pavel este total convins că nu există o altă evanghelie. De aceea el poate să spună că, chiar dacă el însusi ar veni cu un alt mesaj, chiar dacă un înger ar veni cu un alt mesaj, trebuie respins fată de evanghelia adevărată pe care cititorii lui au experimentat-o într-un mod puternic.

Versiunea Cornilescu doar transcrie cuvântul grecesc folosit de Pavel în alfabetul românesc: anatema. Dar de fapt ce înseamnă cuvântul acesta? De origine înseamnă <dedicat lui Dumnezeu>; dar în iudaism a dezvoltat sensul mai specific <dedicat pentru distrugere totală>; NT pe întelesul tuturor traduce cu ‘blestemul sau blestemele lui Dumnezeu’, iar la nota de subsol în versiunea Cornilescu revizuită scrie ‘exclus, pus de o parte’. ăCe are în vedere: distrugere sau excludere? Cp. Rom 9:3, un alt loc unde apare acest cuvânt în NT]

1:10 Acest verset ne dă de înteles că unii l-au acuzat pe Pavel că si-a adaptat învătătura la diferite audiente. Această acuzatie nu este o mare surpriză când ne gândim la faptul că Pavel însusi spune că ‘m-am făcut tuturor totul’ (1 Cor 9:22). Se pare că din cauza acestor obiceiuri unii l-au acuzat că este un cameleon. El ar fi spus că el s-a adaptat cu privire la lucruri neesentiale.

Era în acest context că Pavel a accentuat că oricine vine cu o altă evanghelie este anatema.

‘A căpăta bunavoiinta’ literal s ‘a îndupleca pe’. în contextul lui Pavel ‘a îndupleca pe Dumnezeu’ să facă ceva era ceea ce făcea vrăjitorii, un lucru rău, în timp ce Pavel întotdeauna a încercat să-i convingă pe oameni (asa cum el spune clar în 2 Cor 5:11 - textul grecesc). Deci F. F. Bruce este de părere că răspunsul corect la întrebarea lui Pavel este ‘oameni’! Adică, Pavel încearcă să-i convingă pe oameni să accepte pe Dumnezeu si conditiile dictate de el, si nu să-l convingă pe Dumnezeu să accepte oamenii pe baza altor conditii (în acest caz fără tăierea împrejur si celelalte faptele legii).

Gal. 1:11-24

În acest pasaj, Pavel continuă să accentueze ceva care a fost în vedere de la început: autoritatea lui apostolică si faptul că autoritatea aceasta a fost primită direct de la Hristos si nu de alti oameni.

v11-12 Pavel accentuează încă o dată faptul că el nu a primit evanghelia lui de la oameni. Faptul că el repetă acest lucru înseamnă că era important, si probabil că avea o legătură importantă cu conflictul care avea loc la Antiohia si în Galatia.

Care este relatia între această afirmatie si ceea ce Pavel spune în 1 Cor. 11:23 seq si 15:3 seq? Pavel a primit aceste informatii direct de la Domnul? Sau le-a primit prin altii? Aici ceea ce accentuează este faptul că el nu depinde de apostolii la Ierusalim pentru mesajul lui. Nu vrea să spună neapărat că n-a stiut nimic despre evanghelie înainte de experienta lui pe drumul spre Damasc. Dimpotriva, se pare că a stiut bine ce cred crestinii, si tocmai de aceea i-a persecutat. Dar când a acceptat evanghelia, adevărul si continutul ei au fost confirmate direct de Domnul Isus însusi.

1:13-14 Ceea ce Pavel mentionează aici se acordă bine cu ceea ce învătăm despre viata lui pre-crestină din FA.

v15-16 Pavel descrie chemarea lui folosind imagini din Isaia si Ieremia. De ce?

- în Isaia 49:6, lumină la neamuri; în Ieremia, este chemat <prooroc al neamurilor>.

- Oare ‘chemare’ descrie ceea ce s-a întâmplat lui Pavel pe drumul spre Damasc mai bine decât ‘convertire’? Acesta este cuvântul folosit de Pavel; de asemenea în FA 9:15; 22:14-15. Trebuie să tinem minte că, din perspectiva lui Pavel, el nu si-a schimbat religia ci ‘directia’. N-a încetat a fi evreu, ci a crezut că Mesia lui Israel a venit să mântuiească atât pe evrei, cât si pe neamuri.

- El a fost chemat să apere si să propovăduiească un mesaj care a fost respins de cei mai multi evrei contemporani lui.

- Acest limbaj de asemenea accentuează autoritate profetică a lui Pavel si continuitatea între misiunea lui si lucrarea profetilor vechitestamentari.

v18-24 Pavel l-a cunoscut pe Petru

- Cuvântul historęsai în greacă clasică înseamnă ‘a face interviu’ sau ‘a te înteresa de informatii’, dar se foloseste în greacă elenistică cu sensul ‘a face cunostintă’.

- N-au petrecut atâtea timp (15 zile) împreuna fără să afle Pavel câte ceva despre experientele lui Petru împreuna cu Domnul Isus.

- De ce nu citează Pavel mai des din învătătura Domnului Isus? Singurul apel la ea este 1 Corinteni 7:10. Dar de obicei face aluzii fără să citeze direct. Poate n-a vrut să deschidă usa pentru acuzatia că el nu stie asa bine ca altii. Pentru că Pavel nu petrecea timp cu Domnul Isus în timpul vietii lui pe pământ, unii ar fi spus că el nu este ‘expert’ în domeniul acesta.

- Punctul nu este că el nu a primit nici o bucătică de informatie de la alti oameni, ci că esenta mesajului lui el a primit-o direct de la Domnul.

- Ce înseamnă felul în care Pavel face acest contrast între el si ceilalti apostoli? Ori ceilalti apostoli erau împotriva lui (cel putin pentru o perioadă), ori oponentii lui Pavel au făcut un apel la autoritatea acestora în contextul acestui conflict. în orice caz este clar că în momentul în care scrie Pavel nu este singur de partea cui sunt apostolii din Ierusalim.

Concluzie si relevantă:

1) Ar fi fost usor ca lumea să spună că Pavel este cel mai putin calificat om să decide ce înseamnă evanghelia crestină pentru neamuri sau cum trebuie aplicată între neamuri. Dar Dumnezeu l-a ales si el a avut un rol mare în schimbarea crestinismului dintr-un iudaism mesianic în lumină pentru neamuri. Noi trebuie să fim foarte atenti cum evaluăm altii si slujba lor. Trebuie să evaluăm învătătura lor si nu doar calificatiile lor.

2) Pavel a fost dispus să acceptă atât pei cei tari cât si pe cei slabi în biserică, dar aici el se împotriveste unora. Care a fost diferenta? în Galatia, unii au încercat să impună punctul lor de vedere pe altii. O întrebare importantă este: de unde stim noi când să acceptăm diversitate si când să spunem ‘asa ceva nu poate fi acceptat’?

3) Unii au vrut să argumenteze că tăierea împrejur este necesar ca să devii un crestin. Pavel va argumenta de ce de fapt nu este un lucru esential. Ne vom uita la acestea în mai mult detaliu în orele care urmează, dar este bine să ne gândim de acum dacă sunt lucruri pe care noi le punem între oameni si crucea. Pentru Pavel, circumcizia a fost o piedică de poticnire nenecesară care ar fi făcut pe neamuri să nu se întoarcă la Dumnezeu. Cu care lucruri facem noi la fel astăzi?

Note de subsol:_____________________________________________________________________

1 Fee si Stuart, Biblia ca literatura, p.25-26. Cf. si Fee, NT Exegesis, p.27; Peter Cotterell si Max Turner, Linguistics and Biblical Interpretation, Downers Grove: IVP, 1989, p.53-72.

2 John H. Hayes si Carl R. Holladay, Biblical Exegesis, Atlanta: John Knox, 1982, p.15: “The modern interpreter...is...reading someone else’s mail”.

3 Stott, Galateni, p.168.

4 Bineînteles ca el nu ar fi fost de acord cu legalismul; punctul pe care se face aici este că argumentele lui Pavel nu sunt despre legalism, nu pentru că a fost de acord cu legalism, ci din cauza faptului că legalismul nu era o problema majoră în timpul lui. Problema cea mai urgentă, dupa perspectiva acestor savanti, era problema identitutii crestine: trebuie sau nu trebuie neamurile sa intre în biserica prin iudaism?

5 De fapt, aceasta perspectiva este destul de veche: în timp ce Augustin a argumentat perspectiva care l-a influentat pe Luther în asa mare masura, Ierom a argumentat ca ‘faptele legii’ sunt elementele rituale ale legii, lucru care nu este identic, dar nici nu este prea departe, de ‘perspectiva cea noua’.

6 1QH 4,30-32. Citat în Lincoln, Ephesians, p.114.

7 Cf. pentru mai mult detaliu pe acest subiect: Dunn, “New Perspective”; Carson, Moo si Morris, Introduction, p.252-253; Sanders, Paul, ad.loc.

8 Bineînteles acesta nu trebuie înteles ca si când ar fi o recomandare împotriva baticurilor însăsi. Dar asa cum Pavel accentuează, astfel de simboluri externe pot fi adoptate de oricine, astfel când poporul lui Dumnezeu îsi găseste identitatea prin astfel de obiceiuri si simboluri, în general este un indiciu că se pune un accent prea mare pe lucruri exterioare.

9 Cf. Bruce, Galateni, p.55.

EPISTOLA CATRE GALATENI

Una din cele mai controversate probleme ale Noului Testament este determinarea primilor cititori ai Epistolei catre Galateni. Si aceasta, datorita faptului ca prin termenul Galotia se puteau intelege in antichitate doua arii diferite, dupa cum se avea in vedere o geografie etinca sau o geografie administrativa. In Asia Mica exista o Galatie de Nord sau Galatia Veche, teritoriu locuit de vechile seminitii celtice si galice, triburi care pe la inceputul secolului IV i.H. emigrasera din nordul Italiei, ajunsesera pana in Panonia si Ilira, iar in anul 280 i.H. invadasera Asia Mica; si exista o Galatie de Sud sau Galatia Noua, prin care se intelegea provincia romana Galatia, un teritoriu mult mai vast decat cea de Nord, care cuprindea parti insemnate din Frigia, Pisidia, Licaonia si Isauria, si ale carui frontiere variau de la epoca la

epoca, fie ingloband si Galatia de Nord, fie nu. Important de retinut este faptul ca in Galatia de Nord populatia covarsitor majoritara era aceea a Galatilor (care dadusera si numele ariei geografice), popor care-si pastra credinta si obiceiurile celtice, dar care imprumutase si destule elemente din cultul orgiastic al zeitei frigiene Cybela, in timp ce Galatia de Sud era locuita majoritar de populatie greceasca.

Exegetii sunt si astazi impartiti in trei: unii sustin ca Epistola le este adresata numai locuitorilor din Galatia Veche; altii, numai celor din Galatia Noua (fara cea Veche); iar altii cred ca destinatarii Epistolei sunt locuitorii intregii provincii romane, Galati si Greci la un loc. Intemeindu-se pe majoritatea exegetilor pe argumentele lor, scoala biblica romaneasca a optat pentru prima varianta.

Stim sigur ca apostolul Pavel a trecut prin Galatia (Veche) in timpul celei de a doua calatorii misionare in drum spre Troa, dar ca nu avea intentia sa se opreasca. Randuiala lui Dumnezeu insa a facut ca tocmai acolo sa se imbolnaveasca. Obligat sa ramana in mijlocul Galatenilor o buna bucata de vreme, pana la insanatosire, neobositul apostol a folosit prilejul spre a le propovadui Evanghelia si a-i converti la crestinism. El avea sa-i mai cerceteze o data, in cursul celei de a treia calatorii misionare, asa cum facea cu mai toate comunitatile intemeiate de el, spre a consolida ceea ce incepuse.

Intre timp insa (si, probabil, indata dupa aceasta a doua vizita), Biserica din Galatia cunoaste mari si grele tulburari, provocate (dupa cat se pare) nu din sanul ei, ci de iudaizanti veniti din afara, care pretind ca paganii convertiti la crestinism trebuie ca mai intai sa fie circumcisi si apoi, dupa botez, sa pastreze practica tuturor prescriptiilor Legii Vechi, singura cale de a deveni ei fii ai lui Avraam si mostenitori ai fagaduintelor lui Dumnezeu (adica teza contrara doctinei pauline). Spre a-i indeparta de Pavel, ei incep o campanie de discreditare a acestuia, sub cuvant ca el nu e un apostol autentic de vreme ce nu L-a cunoscut pe Hristos, ca nu e altceva decat un oportunist care urmareste glorie si castiguri camuflate. Campania e cu atat mai primejdioasa cu cat ea se desfasoara pe fondul incidentului pe care Pavel il avusese in Antiohia cu apostolul Petru, sanctionanad comportarea duplicitara a acestuia cu privire la observarea Legii Vechi (incident pe care Luca, din delicatete si condescendenta, il omite in Faptele Apostolilor, dar pe care insusi Pavel il relateaza in Ga 2, 11-21, tocmai pentru ca el reprezinta muchea de cutit prin care Biserica isi neaga profilul de “varianta iudaica” si-si afrima statutul autonom, proclamandu-si “libertatea in Hristos”).

In acest timp Pavel se afla in Efes. De aici, in anul 54 sau 55, le scrie el Galatenilor cea mai calduroasa si mai curgatoare dintre epistolele sale, scriere care, intr’adevar, avea sa puna capat tulburarilor.

Epistola catre Galateni se numara printre cele patru “epistole mari” (alaturi de Romani, 1 si 2 Corinteni).

I.P.S. Bartolomeu Anania, "Biblia comentata - Noul Testament", Bucureşti, 1993

EPISTOLA CATRE EFESENI

Asezat in varsare fluviului Caystros in Marea Egee, Efesul era unul din cele mai populate si mai infloritoare orase ale antichitatii, fapt pentru care Roma imperiala i-a conferit si rangul de capitala a provinciei proconsulare Asia. Prosperitatea economica se conjuga insa cu cea culturala, asa incat nu e de mirare ca din Efes au aparut filosofi precum Zenon, Heraclit, Democrit, Parmendie si Pitagora, poeti ca Anacreon si Hipponax, pictori ca Appeles si Parrhasius. Cat despre viata religioasa, ea se desfasura intr’o mare varietate de forme, de la cultul vechilor zeitati oficiale pana la acela al divinitatilor mai noi – si mai atragatoare – ale misterelor orientale, dar si printr’o intensa practica a magiei, in jurul careia se crease o intreaga literatura initiatica. Centrul insa il ocupa celebrul templu al zeitei Artemis (Diana), socotit drept una din cele sapte minuni ale lumii (incendiat de nu mai putin “celebrul” Herostrates in 356 i.H. si refacut apoi de mesterul Dinocrates).

Pavel face din Efes una din principalele tinte ale apostolatului sau. In anul 53, spre sfarsitul celei de a doua calatorii misionare, el se opreste temporar si mai mult tatoneaza terenul in vederea unui plan pentru viitorul apropiat. In cea de a treia calatorie misionara, dupa ce apostolul cucereste si consolideaza numeroase localitati de pe tarmul european al Mediteranei, se aseaza in capitala provinciei Asia si, la captul celor aproape trei ani de munca (53-56), lasa aici una din cele mai puternice comunitati crestine, pe care o va iubi cu toata fiinta sa si careia ii va randui si pe unul din primii episcopi ai Bisericii, anume pe ucenicul sau Timotei.

Epistola catre Efeseni face parte din cele patru epistole numite “ale captivitatii” lui Pavel; alaturi de cele catre Filipeni, Coloseni si Filimon, ea a fost scrisa in timp ce apostolul se afla in inchisoare la Roma, si anume in timpul primei capitivitati, in jurul anului 63. Ea are asemanari atat de mari

cu Epistola catre Coloseni incat nu numai ca cele doua scrisori isi atesta coautorul si contemporoneitatea, dar se si cer cititie sau studiate impreuna (recomandabil, incepand cu cea catre Coloseni).

Si totusi, Epistola catre Efeseni nu le-a fost adresata crestinilor din Efes! Nu pentru ei a fost scrisa, ci pentru altii, iar acesti “altii” constituite unul din cele mai pasionante capitole ale studiilor biblice nou-testamentare de-a lungul secolelor, de la Origen si Ieronim pana la Percy si Roventa. Totul porneste de la constatarea ca expresia “in Efes” (1, 1) lipseste din cele mai vechi manuscrise ale Epistolei si ca ea a fost introdusa de cei ce au alcatuit Corpus Paulinum (totalitatea scrierilor pauline adunate la un loc), catre sfarsitul secolului I sau primul sfert al secolului II. Ipoteza ca Epistola ar fi o “scrisoare enciclica” a lui Pavel catre Bisericile din Asia nu are argumente convingatoare. Mult mai aproape de adevar pare teza teologilor catolici si ortodoxsi: in realitate, aceasta Epistola le-a fost adresata crestinilor din Laodiceea (vezi Col. 4, 16); cu vremea, Biserica din Loadiceea decade atat de mult incat Domnul o avertizeaza ca “o va lepada din gura Sa”, ca pe una ce nu e nici rece, nici fierbinte, ci numai caldicica (vezi Ap 3, 14-16); in consecinta, ei i se aplica sanctiunea numita damnatio memoriae (condamnarea la uitare) sau erasio nominins (stergerea numelui, a pomenirii) prin inlocuirea numelui ei cu acela al Bisericii din Efes, comunitate care-si castigase o mare stralucire in lumea crestina primara, stralucire ce i se datora, fara indoiala, si conducatorului ei duhovnicesc de la sfarsitul primului secol, sfantul apostol si evanghelist Ioan.

Oricum, aceasta controversa nu poate arunca umbre nici asupra autorului, nici asupra autenticitatii si nici asupra importantei acestei Epistole in ansamblul scrierilor pauline.


EPISTOLA CATRE FILIPENI

Filipi este vechiul oras macedonean Krenides (Izvoare), care-si primeste noul nume de la regele Filip al II-lea, tatal lui Alexandru cel Mare; acesta il cucereste in anul 358 i.H., ii schimba numele si face din el un bastion de aparare impotriva Traciei. Devenit teritoriu roman in 168 i.H., impreuna cu intreaga Macedonie, orasul e masiv populat de catre Octavian August cu ostasii si ofiterii demobilizati ai armatelor lui Antoniu, dupa ce acesta fusese

infrant, impreuna cu Cleopatra, in celebra batalie de la Actium (31 i. H.). El este astfel o asezare cosmopolita, in care vechile populatii iliro-trace sunt amestecate cu multe alte neamuri, dar in care limba oficiala era latina, in timp ce greaca isi mentine privilegiul de limba universala a culturii elenistice.

Filipi este primul oras european in care Pavel intemeiaza o comunitate crestina (cu alte cuvinte, punctul prin care crestinismul pune piciorul in Europa). Aceasta se intampla in anul 50 sau 51, in timp ce marele apostol isi desfasoara cea de a doua calatorie misionara, insotit de Sila, Timotei si Luca. Comunitatea Evreilor nu e nici prea mare, nici prea puternica, nici foarte influenta. Evreii nu au sinagoga si se multumesc sa-si exercite cultul pe malul unui rau din afara orasului. Printre ei se afla si Lidia, femeie intreprinzatoare si bogata (facea comert cu profira), care e cucerita de predica lui Pavel, se boteaza impreuna cu toti ai ei (copii, servitori si sclavi) si-si pune casa la dispozitia tinerei comunitatati crestine, ea oferind astfel nucleul uman si liturgic al crestinismului european.

Succesul misionar al lui Pavel e atat de rapid si de puternic incat starneste reactia Celui-Rau. Acesta, reiterand procedeul demonilor din vremea lui Iisus (care-I proclamau dumnezeirea spre a-L compromite in fata contemporanilor), ii face lui Pavel o reclama zgomotoasa prin gura unei ghicitoare domonice (FA 16, 16-18) si provoaca intaiul mare conflict dintre crestinism si autoritatea romana, conflict care va lua forme acute de-a lungul a trei secole. Pavel paraseste orasul, dar ii lasa aici pe Luca si pe Timotei, care-i continua opera intr’o Biserica despre care stim sigur ca, in afara de apostoli, era condusa de preoti (episcopi) si diaconi. Ea este comunitatea careia Pavel ii va pastra, de-a lungul anilor, un sentiment cu totul aparte, de prietenie, iubire si duiosie, singura de la care el – cel atat de mandru in independenta sa materiala – accepta daruri si ajutoare, de doua ori in Tesalonic si o data in Corint.

Iata ca si in timp ce apostolul se afla in inchisoare, crestinii din Filipi il trimit pe unul de ei, Epafrodit, sa-i duca din partea lor cele trebuinta traiului, hrana si imbracaminte. Trimisul locuieste impreuna cu Pavel in temnita (de fapt, in casa pe care acesta o inchiriase – vezi FA 28, 16 si nota) si-l asista indeaproape, dar dupa o vreme se imbolnaveste grav si se decide sa se intoarca acasa. Apostolul foloseste prilejul si le trimite Filipenilor aceasta scrisoare, cea mai calda si mai tandra din toate epistolele sael, paginile unui prizonier care, desi la capatul a inca doi ani de detentie preventiva si in

ajunul unui proces ce-i poate aduce condamnarea, isi rosteste optimismul, seninatatea launtrica si acea bucurie duhovniceasca a omului in care nu mai traieste omul, ci Hristos Insusi.

Desigur, Epafrodit il infromase despre tot ceea ce se intampla in Biserica din Filipi, inclusiv asupra unor evenimente mai putin imbucuratoare precum persecutia din partea paganilor, influenta libertinajului epicureu asupra moravurilor, reminiscentele si propaganda iudaismului conservator, diferndul dintre doua credincioase ale comunitatii. In scrisoarea sa, apostolul le puncteaza pe fiecare, cu mai multa sau mai putina pondere, dar in acelasi duh de duiosie a parintelui fata de copiii pe care-i nascuse intru Hristos Iisus. Fireste, nu uita sa le multumeasca pentru daruri, dar mai ales pentru dorul acestora de a-l revedea cat mai curand liber si sanatos.


EPISTOLA CATRE COLOSENI

Colose era un orasel din Asia Mica, situat la 200 km est de Efes si in imediata vecinatate a altor doua localitati cam de aceeasi marime si importanta, Laodiceea si Ierapole. El beneficia nu numai de apropierea raului Lycus, afluent al Meandrului, ci si de aceea a marelui drum ce lega Efesul de Capadocia, Samosata si Edesa, spre frontierele de Rasarit ale imperiului roman. Demn de retinut este si faptul ca ei se afla pe teritoriul Frigiei, tinut al provinciei poconsulare Asia; Frigia era patria zeitei Cybela (dupa unii, ipostaza a zeitei egiptene Isis), in jurul careia se consuma unul din cultele orgiastice ale religiilor mistrice orientale. Astfel, Colosenii erau politeisti si vorbeau limba greaca comuna, dar orasul avea si o insemanata comunitate evreiasca.

Nu putini sunt cei ce cred ca locuitorii din Colose au fost increstinati nu de Pavel, ci de ucenicul acestuia, Epafras. Cu alte cuvinte, apostolul neamurilor nu a trecut niciodata prin Colose, ci l-a ocolit pe soseaua directa ce lega Antiohia Pisidiei de coasta Marii Egee, dar ca in timpul indelungatei sale sederi in Efes (53-56) i-a incredintat lui Epafras misiunea de a-i evangheliza pe locuitorii celor trei orase invecinate.

Alti teologi insa (printre care si cei din scoala biblica romaneasca) au gasit argumente in favoarea prezentei lui Pavel in Colose si a faptului ca si Biserica de aci este fructul propovaduirii sale. Asadar, singura comunitate

crestina careia Pavel i se adreseaza printr’o epistola dar care nu a fost intemeiata de el este si ramane Roma.

Oricum, e sigur ca in timp ce Pavel se afla in prima sa captivitate romana (61-63), el primeste vizita lui Epafras, ucenic al sau care, dupa toate probabilitatile, ii continuase opera misionara in Colose, puternic sprijinit si de Filimon, a carui casa de om instarit fusese pusa la dispozitia tinerei comunitati crestine. Ucenicul il pune la curent cu faptul ca Bisericile din Colose, Laodiceea si Ierapole sunt tulburate de unele erezii iudeo-gnostice care cautau sa semene confuzie printre proaspetii convertiti, acreditand ideea ca intre Dumnezeu si lume exista o intreaga ierarhie de fiinte intermediare (eoni) si ca Iisus Hristos nu este altceva decat una din ele. Or, daca lucrurile stau asa, inseamna ca toata invatatura despre unitatea lumii in Iisus Hristos si despre mantuirea ei prin El – si numai prin El – se rastoarna. E foarte probabil ca Epafras ii cere apostolului sa intervina in scris, Tihic urmand sa fie purtatorul mesajului.

Aceasta este imprejurarea in care se naste Epistola catre Coloseni, una din cele patru ale captivitatii sfantului Pavel, sora buna cu cea cunoscuta ca adresata Efesenilor (dar care, asa cum am vazut in Introducerea respectiva, fusese adresata Laodiceenilor). Desi foarte asemanatoare intre ele ca structura, continut si stil, fiecare isi pastreaza o nota dominanta proprie: in timp ce Epistoala catre Efeseni pune accentul pe Biserica in ipostaza ei de trup al lui Hristos, Epistola catre Coloseni se concentreaza asupra lui Iisus Hristos ca persoana si asupra rolului Sau cosmic. Ca atare, Iisus Hristos este superior oricarei fiinte, fie ea intermediara sau nu, fie ea in cer, pe pamant sau sub pamant, ca unul din Care toata faptura purcede, in Care se regaseste si’n Care isi capata mantuire. Mantuirea nu se obtine prin practici formale, fie ele chiar ascetice si atragatoare prin severitatea si efectele exercitiului, ci prin trairea launtrica, singura autentica, cea care ne deschide calea spre unirea cu Hristos.


EPISTOLA I TESALONICENI

In epoca apostolica, orasul Tesalonic (Salonicul de mai tarziu) era capitala provinciei romane proconsulare Macedonia si numara aproape 100.000 de locuitori, in majoritate greci si romani, dar printre care se aflau si

aproximativ 20.000 de evrei, a caror sinagoga, mare si impozanta, parea sa fie centrul cultic al tuturor Iudeilor din regiune. Port la Marea Egee, el era situat si pe celebra Via Egnatia, drumul care, conjugat prin transbordare peste Adriatica cu Via Appia, lega Roma cu Bizantul, Niceea, Ancyra (Ankara de astazi) si cu intregul Orient cunoscut pe atunci. E usor de imaginat interesul strategic cu care apostolul Pavel s’a oprit asupra-i, dat fiind ca unul din principalii factori de raspandire a crestinismului era si admirabilul sistem de comunicatii, atat pe mare cat si pe uscat, al imperiului roman.

In cursul celei de a doua calatorii misionare (49-52), Pavel are o vedenie care-l indeamna si determina sa propovaduiasca si in Macedonia, si astfel Evanghelia patrunde pe continentul european, mai intai prin orasul Filipi si apoi Tesalonic, unde Pavel, debarcat initial la Neapoli si insotit de Sila (Silvan), ajunge dupa cinci zile de mers la Via Egnatia. Ca de obicei, activitatea lui incepe in mediul iudaic (in care exista si un insemnat numar de prozeliti, “tematorii de Dumnezeu”), dar cei mai multi convertiti sunt recrutati dintre pagani, si anume din straturile umile ale societatii. In scurta vreme el va izbuti sa intemeieze una din cele mai puternice Biserici crestine ale veacului primar.

Dar, ca si in alte parti, Pavel intampina si aici rezistenta celor mai multi dintre iudei, in frunte cu cei ce niciodata nu-i vor ierta fostului rabin “tradarea” Legii lui Moise si trecerea lui in tabara lui Hristos. Ei starnesc in jurul sau o agitatie calomnioasa in care incearca sa-i antreneze si pe oficialii romani, fapt care-l sileste pe apostol sa paraseasca orasul mai inainte decat si-ar fi dorit; mai mult, adversarii il urmaresc si dincolo de Tesalonic, in Bereea, si nu se lasa pana ce nu-l alunga din Macedonia, fortandu-l sa ia drumul Corintului si Atenei (FA 17); in aceasta din urma localitate avea el sa-i reintalneasca pe Sila si Timotei.

E cunoscuta grija apostolului de a se interesa de mersul Bisericilor pe care le infiintase. In cazul celei din Tesalonic, el traieste si un sentiment de frustare, ca unul care nu a apucat sa-si termine cateheza pe care si-o propusese. Ca urmare, el se hotaraste sa renunte pentru moment la prezenta si conlucrarea lui Timotei si-l trimite acolo cu misiunea de a cerceta totul la fata locului.

Timotei se duce, se intoarce si-l reintalneste pe Pavel in Corint, unde acesta se stramutase intre timp; ii aduce in general vesti bune, carora insa li se adauga o seama de rezerve asupra moravurilor, precum si problema care

incepuse sa agite cel mai mult spiritele: daca sfarsitul lumii este aproape si Domnul inca nu a venit, atunci de ce crestinilor deja decedati li s’a rapit privilegiul si bucuria de a participa la slava acestei Veniri?

Acestea sunt imprejurarile in care Pavel, fiind in Corint, cam pe la sfarsitul anului 50 sau inceputul lui 51, alcatuieste Epistola catre Tesalonicieni. Ea are un ton cu totul aparte fata de celelalte scrieri pauline si, alaturi de Epistola catre Filipeni, e cea mai calda, mai afectuoasa, mai plina de duiosie paterna. Vestile bune aduse la Timotei au incalzit inima apostolului, iar aceasta se revarsa intr’un adevarat imn al bucuriei, doar pe alocuri umbrit de tristeti trecatoare, mahnirile unor suferinte care, pana la urma, se resorb in uriasa celebrare a triumfului crestin.


EPISTOLA II TESALONICENI

Intaia Epistola catre Tesaloniceni si-a atins numai in parte scopul pentru care fusese scrisa. Crestinii din capitala Macedoniei sunt mangaiati si intariti de laudele apostolului; ei sunt, de asemenea, incredintati ca mortii intru Hristos vor participa la slava venirii Acestuia, dar cu privire la Venirea insasi au ramas oarecum nedumeriti.

Este vorba, in special, de data Parusiei, vremea anume cand Domnul Se va arata. Printre ei s’a starnit un curent de ingrijorare, agitatie si panica, intretinut de o minoritate care sustine ca A Doua Venire bate la usa si ca, in consecinta, toti trebuie sa fie de pe-acum pregatiti sa-L intampine pe Domnul in vazduh, asa cum se parea ca le spusese Pavel in Prima Epistola. Curentul prinde consistenta; numerosi crestini isi parasesc indeletnicirile, refuza (considera inutil) sa mai lucreze, umbla din casa’n casa si colporteaza zvonuri, familii intregi cad in declin economic, societatea iese din ritmul cotidian al existentei si-i pandita de dezordine; agitatorii se folosesc in fals de numele si autoritatea lui Pavel pana intr’acolo incat raspandesc anumite scrisori ca venind de la el (ceea ce-l va obliga pe acesta sa-si marcheze epistolele cu anumite sigle de identificare si recunoastere).

Dificultatea consta in aceea ca prima generatie de crestini, inclusiv Pavel, cred in iminenta Parusiei. Faptul nu e cu totul nou; inca in vreme lui Iisus existau unii care “credeau ca imparatia lui Dumnezeu se va arata indata” (Lc

19, 11), ceea ce-L obliga pe Domnul sa le spuna parabola stapanului care se va intoarece, intr’adevar, la ai sai, dar numai dupa o lunga calatorie. Sub influenta agitatorilor apocaliptici, crestinii din Tesaolnic preiau mesajul apostolic la modul sau brut, fara nuantarile de rigoare, nuantari pe care Pavel le facuse in cursul predicilor sale, dar pe care ei le dadusera uitarii. Este ceea ce face apostolul acum, in cea de A Doua Epistola; el confirma spusele din prima, dar introduce precizarile de trebuinta: A Doua Venire a Domnului (Parusia) se va produce negresit, dar numai dupa ce se vor consuma cateva semne premergatoare, evenimente majore precum o apostazie generala, apoi aparitia, lucrarea si nimicirea lui Antihrist (“Omul-nelegiuirii”, “Fiul-pierzarii” – 2, 3). Asadar, activitatea obsteasca trebuie sa reintre in normal, fiecare sa munceasca si sa-si vada de treburile sale, ceea ce insa nu inseamna catusi de putin slabirea sau abandonarea credintei in Parusie; dimpotriva, nadejdea crestinilor nu poate fi despartita de permanenta lor stare de veghe.

Toate acestea explica de ce Pavel le trimite Tesalonicenilor aceasta Epistola, tot din Corint, la numai cateva luni dupa prima, adica in cursul anului 51, si de ce aceasta scrisoare nu mai are tonul patern si tandru al celei precedente, ci unul autoritar, aproape sever, cu un vocabular mai controlat si cu termeni care trimit la avertismente si sanctiuni.


Epistolele pastorale

Cele doua Epistole catre Timotei si Epistola catre Tit poarta numele de epistole pastorale, datorita faptului ca ele se ocupa in deosebi de calitatile si indatoririle pastorilor, adica ale celor asezati de sfintii apostoli in fruntea comunitatilor crestine. Ele sunt scrise de apostolul Pavel in ultima perioada a vietii, adica intre anul 63 (sfarsitul primei captivitati romane) si 67 (anul probabil al mortii) si alcatuiesc corpul cel mai omogen din intregul ansamblu al scrierilor sale. Ordinea lor cronologica este: 1 Timotei, Tit, 2 Timotei, si in aceasta ordine ar trebui, de fapt, citite.

Nu putini au fost criticii protestanti care le-au tagaduit autenticitatea (totala sau partiala), pornind de la observatia ca vocabularul, tonul si problemele lor sunt deosebite fata de celelalte scrieri pauline. Dar o analiza atenta si obiectiva duce la concluzia contrarie, favorabila autenticitatii. Apostolul le scrie in alte conditii si urmareste alte obiective, cu totul speciale; el e acum un om inaintat in varsta, chiar “batran”, bolnav; intemnitat in conditii grele

(in cea de a doua captivitate el nu mai beneficiaza de regimul custodia militaris sau custodia libera), uneori se simte parasit si insingurat, grija lui de acum este aceea de a-si consolida opera misionara in resorturile ei organizatorice. Pe de alta parte, asa cum s’a bagat de sema, un geniu ca a lui Pavel nu se poate exprima decat printr’o intensa varietate de forme.

Dupa Emile Osty, imprejurarile in care au fost scrise epistolele pastorale ar putea fi reconstituie astfel:

Dupa iesirea din prima captivitate (63), Pavel merge pentru scurta vreme in Spania, apoi in insula Creta, pe care o evanghelizeaza impreuna cu Tit dupa care se duce la Efes. Nu dupa mult timp trece in Macedopnia, de unde scrie Intaia Epistola catre Timotei si Epistola catre Tit (in jurul anilor 64-65). Indiferent daca-si petrece sau nu iarna in Epir, asa cum isi propusese (Tit 3, 12), avem motive sa credem ca el mai viziteaza o data Bisericile din Corint, Milet si Troa, dupa care il regasim inchis pentru a doua oara la Roma (2 Tim 1, 16-17), de unde ii scrie lui Timotei cea de A Doua Epistola, o scriere care alcatuita inaintea mortii lui, poate fi considerata drept testamentul sau spiritual.

Doua sunt principalele tinte pe care le urmareste Pavel in cele trei epistole pastorale: 1) sa combata inceputurile unor erezii iudeo-gnostice care incercau sa semene confuzie printre credinciosi; 2) sa organizeze Bisericile.

Cateva cuvinte despre destinatarii acestor epistole.

Originar din localitatea Listra, in Licaonia, Timotei era fiul unui grec si al unei evreice convertite la crestinism. De la mama si bunica sa primeste o educatie religioasa in respectul pur al Legii, dar nu impins pana la circumcizie. Nu stim exact cand s’a produs convertirea lui Timotei; se presupune ca in timpul primei calatorii misionare a lui Pavel. Sigur este insa ca, cu prilejul celei de a doua, marele apostol se informeaza asupra-i, il alege dintre cei multi si-l recruteaza pentru opera de evanghelizare. Desi Pavel nu-i acorda circumciziei nici o valoare soteriologica, totusi el il taie’mprejur pe Timotei, ca nascut din mama evreica, cu scopul strategic de a-i usura patrunderea si misiunea printre iudeii ultraconservatori. Din acest moment Timotei devine cel mai devotat si mai apropiat colaborator al lui Pavel, “fiul iubit” al marelui apostol, de care niciodata nu se desparte de bunavoie. Activitatea lui se desfasoara cu rodnicie pretutindeni, dar mai cu seama in

Efes si in Macedonia, pentru ca in timpul primei captivitati romane a lui Pavel sa se afle impreuna cu acesta, slujindu-i. in momentul in care apostolul ii scrie cea de A Doua Epistola, din cea de a doua captivitate, Timotei se afla in Efes, unde fusese anume lasat pentru a conduce Biserica din aceasta mare metropola. Istoricul Eusebiu de Cezareea ne infromeaza ca Timotei a fost primul episcop al Bisericii Efesului, iar Fotie consemneza traditia dupa care iubitul ucenic al lui Pavel a murit de moarte martirica sub persecutia lui Domitian.

Cat despre Tit, el era de origine pagana, ca fiu al unui grec, si convertit la crestinism de catre Pavel, dar fara sa fie, precum Timotei, supus circumciziei. Il insoteste pe marele apostol in a doua sa calatorie la Ierusalim si indeplineste apoi misiuni speciale si delicate in Cornit. In anii 63-64 il aflam in Creta, unde Pavel il lasase sa conduca Bisericile pe care el, apostolul, le infiintase dupa iesirea sa din prima captivitate romana si unde i se trimite Epistola de fata. Ceva mai tarziu in timpul celei de a doua captivitati a lui Pavel (66-67), Tit se afla in Dalmatia.


EPISTOLA CATRE FILIMON

Filimon este omul bogat si crestinul de frunte al Bisericii din Colose, iar Onisim este unul din sclavii sai. Dupa ce-si fura stapanul (probabil pentru a-si face bani de drum), sclavul fuge la Roma, unde incearca sa se piarda in anonimat, dar vesnic se simte urmarit si amenintat de cruntele pedepse care-i pandesc pe sclavii fugari. Aici Onisim il cunoaste pe Pavel, care se afla in prima sa captivitate romana. Apostolul il converteste la crestinism, il ocroteste tinandul pe langa sine si ar fi bucuros sa-l pastreze in serviciul sau, dar nu vrea sa faca nimic fara incuviintarea lui Filimon. Ca atare, el i-l trimite acestuia inapoi, insotit de Tihic, purtatorul Epistolei catre Coloseni, dar insotit si de o scrisorica, un bilet de recomandare, un cuvintel de interventie in favoarea celui ce gresise si s’a indreptat.

Aceasta este Epistola catre Filimon, o capodopera mininaturala care a starnit admiratia unanima a secolelor crestine. Scrisa in intregime de mana lui Pavel, ea este nu numai o oglinda prin care poate fi contemplat sufletul bun si duios al apostolului, ci si in document asupra chipului pasnic in care

crestinismul va opera, prin convertire transfigurare, cea mai puternica revolutei sociala a lumii antice: abolirea sclaviei.

I.P.S. Bartolomeu Anania, "Biblia comentata - Noul Testament", Bucureşti, 1993, pag. 383.

EPISTOLA CATRE EVREI

Dupa parerea celor mai multi dintre teologii ortodocsi si romano-catolici, aceasta Epistola le-a fost adresata de Pavel crestinilor din Ierusalim si aria Palestinei in timp ce el se afla in Italia, anume in anul 65 sau, dupa unii, in primavara lui 64, adica dupa eliberarea sa din prima captivitate romana si inainte de a pleca in Spania; oricum, dupa savarsirea din viata a sfantului apostol Iacob (anul 62), la a carui moarte martirica se face aluzie in 13, 7, cel ce condusese Biserica Ierusalimului cu atata autoritate incat numai dupa decesul sau isi putea un alt apostol permite sa intervina in viata crestinilor din Iudeea.

Din cuprinsul Epistolei reiese cu limpezime ca acesti crestini aveau nevoie de ajutor moral, de indemnuri si incurajare. Ardoarea credintei lor, atat de puternica la inceput, a intrat acum intr’o faza de declin, de oboseala, de delasare; persecutiile i-au descumpanit, unii din ei par gata sa apostazieize. Dar e inca ceva, mult mai important: ei, minoritatea, traiesc laolalta cu majoritatea iudeilor neconvertiti, cei ce continua sa-si practice cultul in tot fastul si’n toata splendoarea lui, o vecinatate care, fatalmente, impune o comparatie menita uneori sa provoace dubii: pe de-o parte, maretia unei mosteniri in care se implica ingerii, Avraam, fagaduintele, testamentul, Moise, Muntele Sinai, Aaron si stralucitorul sau cortegiu de preoti, jertfe, procesiuni si ritualuri; pe de alta, un Mesia care sufera si moare, cu ucenici in permanenta supusi prigoanei, torturii si mortii, cu o liturghe simpla, sobra, aproape palida, fara nimic din fastul indatinatelor ceremonii religioase. In astfel de imprejurari sunt destui care-si pun intrebarea daca nu cumva au gresit parasind religia parintilor si stramosilor lor si daca nu cumva ar fi mai bine si mai drept sa se intoarca de unde au plecat.

Este situatia de care Pavel ia act cu multa ingrijorare si careia se hotareste sa-i raspunda printr’un adevarat tratat de dogmatica crestina, al carei miez il constituie teza ca Iisus Hristos le-a adus oamenilor un testament si o preotie incomparabil superioare celor din Legea lui Moise; preotia lui Aaron e absolut insignifianta pe langa aceea a lui Hristos, iar religia lui Israel nu e decat o umbra a realitatii ce avea sa vina prin Iisus Hristos ca Fiu intrupat al

lui Dumnezeu, a Carui smerenie, patima si moarte constituie conditia sine qua non a slavei Sale de dupa inviere si la cea de a doua venire. Asadar, curaj!; toti cei ce-L urmeaza pe Iisus, chiar daca sunt sau vor fi partasi ai suferintelor Lui, cu atit mai mult vor fi partasi ai slavei Sale celei vesnice.

Intregul continut al acestei Epistole exprima gandirea lui Pavel asa cum o cunoastem din toate celelalte treisprezece. Cu toate acestea, limba, stilul, felul de a introduce si insera citatele din Vechiul Testament (fara exceptie, dupa Septuaginta), tinuta academica si rigoarea artistica a demonstratiilor o deosebesc mult de celelalte, asa incat problema paternitatii auctoriale a lui Pavel a fost ridicata inca din primele secole. In general, parintii si scriitorii bisericesti ai Rasaritului au admis ca Epistola catre Evrei este opera lui Pavel, dar nici n’au putut face abstractie de deosebiriele care o singularizeaza in ansamblul scrierilor pauline. Unii au emis ipoteza ca textul actual ar fi traducerea greceasca a unui original paulin in ebraica si ca traducerea i-ar apartine evanghelistului Luca; ipoteza insa nu sta’n picioare, greaca acestei scrieri nefiind nici pe departe aceea a unei traduceri. O credibilitate quasiunanima a capatat teza lui Origen: gandirea acestei Epistole ii apartine in intregime lui Pavel, dar compunerea propriu-zisa nu a facut-o el, ci altcineva, un “altcineva” pe care Origen nu se hazardeaza sa-l presupuna dar care, indiscutabil, avea o limba mult mai bogata si un stil mult mai rafinat decat acelea ale apostolului; e ca si cum un discipol ar fi redactat un text dupa notitele pe care si le-a luat la cursul maestrului. Acesta opinie, pana la urma, s’a impus si in Occident prin fericitii Ieronim si Augustin.


EPISTOLELE SOBORNICESTI

Epistolele sobornicesti alcatuiesc un grup de sapte scrisori apostolice: una a sfantului Iacob, doua ale sfantului Petru, trei ale sfantului Ioan si una a sfantului Iuda. Botezate astfel inca de pe la mijlocul secolului II, ele isi justifica denumirea prin aceea ca, spre deosebire de epistolele pauline, se adreseaza unor cercuri mult mai largi decat acelea ale unor comunitati locale, majoritatea avand si caracterul unor scrisori enciclice. Ordinea lor in Noul Testament a fost determinata de enumerarea apostolilor mentionati in Ga 2, 9 ca “stalpi ai Bisericii”: Iacob, Petru si Ioan.

Desi diferite intre ele, epistolele sobornicesti au si trasaturi comune: a) avertismente impotriva invatatorilor mincinosi; b) insista asupra trebuintei de a pastra integritatea credintei si curatia vietii; c) indemnuri la tarie in incercari si prigoane; d) sfarsitul lumii si cea de a doua venire a Domnului.

Epistola sfantului Iacob il are ca autor pe apostolul numit si “fratele Domnului” (Ga 1, 19), personaj altul decat apostolul Iacob, fiu al lui Zevedeu si frate al evanghelistului Ioan, si decat apostolul Iacob al lui Alfeu. I se mai spunea si “Iacob cel Mic” (Mc 15, 40) si era fiul lui Cleopa si al Mariei, “sora” (adica verisoara) Maicii Domnului (In 19, 25). Stim despre el ca Domnul i S’a aratat dupa inviere (1 Co 15, 7), iar din relatarile lui Eusebiu de la Cezareea mai cunoastem ca el a fost primul episcop al Ierusalimului (si singurul care a indeplinit si aceasta functie). Impreuna cu Sfanta Fecioara si cu ceilalti apostoli asteapta pogorirea Sfantului Duh, primeste instiintarea lui Petru ca acesta fusese eliberat din inchisoare, este vizitat de Pavel indata dupa convertire si inca o data cand acesta vine pentru ultima oara in Ierusalim; Pavel, il numeste “stalp al Bisericii” (Ga 2, 9). De la Iosif Flaviu stim ca in anul 62 a fost condamnat la moarte prin lapidare de catre arhiereul iudeu Annanas; constand ca nu murise sub ploaia de pietre, unul din executori i-a spart capul cu un ciomag.

Scrisa intre anii 57 si 62 intr’o limba greaca destul de corecta si controlata, opera pare sa-i apartina mai putin genului epistolar cat unui florilegiu de intelepciune biblica si evanghelica, din care nu poate fi trecut cu vederea accentul asupra faptelor bune ca o conditie esentiala a mantuirii.

Epistolele 1 si 2 Petru. Autorul acestora e atat de cunoscut incat nu are nevoie de o prezentare elaborata. El se numeste pe sine “Petru, apostol al lui Iisus Hristos” (1 Ptr 1, 1), precum si “rob si apostol al lui Iisus Hristos” (2 Ptr 1, 1), cel ce se numise mai inainte Chefa si a fost apoi chemat astfel de catre Domnul Insusi.

Limba greaca, mai mult decat corecta a Epistoleleor, de o foarte buna calitate in opinia elenistilor, exclude putinţă ca ele sa fi fost scrise de un fiu al Galileii, dar adevarul este marturistit de insusi Petru, in sensul ca el s’a folosit de bunele servicii ale unui secretar, anume Silvan (1 Ptr 5, 12), care este una si aceeasi persoana cu Sila cel mentionat cu acest nume in multe locuri din Faptele Apostolilor, insotitor si colaborator al sfantului apostol Pavel in cea de a doua calatorie misionara.

Epistolele li se adreseaza mai multor Biserici din Asia Mica si au fost scrise intre anii 63 si 67, probabil din Roma, orasul in care autorul lor a murit ca martir sub presecutia lui Nero.

Epistolele 1, 2 si 3 Ioan il au ca autor pe apostolul care a scris Evanghelia a patra si Apocalipsa, “ucenicul pe care-l iubea Iisus”. Catre sfarsitul secolului I, retras in Efes, sfantul Ioan conducea Bisericile din Asia Mica cu un prestigiu si o autoritate de necontestat.

Prima dintre ele reitereaza cateva din temele principale ale Evangheliei a patra: Dumnezeu ca lumina, Dumnezeu ca iubire, Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu si Mantuitor al lumii, biruinta credintei crestine, nevoia de iubire frateasca si pazire a poruncilor. Celelalte doua sunt mesaje scurte, de aceeasi inspiratie, menite sa-i incurajeze pe cititori si sa curme in fasa unele inceputuri de lupte interne.

Epistola sfantului Iuda. Autorul ei este fratele lui Iacob, episcopul Ierusalimului, si el insusi var al Domnului. Pentru limba sa greaca destul de buna va fi avut, ca si Petru, serviciile unui secretar. Se pare ca destinatarii scrierii sunt crestini proveniti mai ales dintre pagani. Trebuie sa fi fost scrisa, dupa unii, intre anii 70-80, dar dupa altii intre 64-66, ca anterioara Epistolei 2 Petru din anul 67. Continutul ei se recomanda de la sine, cu mare deschidere spre intelegerea si inima cititorului.


Apocalipsa

APOCALIPSA SFANTULUI IOAN

In cea de a doua jumatate a secolului I istoria crestinismului devine dramatica si nu rareori capata aspecte tragice. Noua religie se diferentiaza de iudaismul cu care unii incercasera s’o confunde, isi defineste idividualitatea proprie, se organizeaza in unitati distincte, Bisericile locale, pastrandu-si in acelasi timp dimensiunea ecumenica, isi defineste ierarhia. Conflictele cu iudaismul si cu ereziile sunt acum mai mult de natura ideologica. In schimb,

se ascute conflictul dintre crestinism si puterea imperiului roman. Nucleul acestui conflict il constituie aparitia fenomenului cunoscut sub numele de “apoteoza imperiala”. Conducatorii unui imperiu vast, cosmopolit si cu o mare diversitate religioasa isi dau sema din ce in ce mai mult ca unitatea lui poate fi mentinuta si consolidata numai daca seful statului isi va asuma si atribuite divine. Inceputul, prudent, se facuse dupa moartea lui Iuliu Cezar, caruia i‘a acordat titlul de divus (divin, dumnezeiesc). Octavian Augustus face pasul decisiv; el se proclama zeu si porunceste ca in toate orasele imperiului sa i se ridice statui, alaturi de acelea ale noii zeite Roma. Cetatenii imperiului au libertatea de a-si cinsti zeii propriii, dar si obligatia de a aduce rugaciuni si jertfe la picioarele statuii imperiale, intru cinstirea “zeului” unificator. Paranoia catorva din urmasii lui Octavian Augustus va impinge acest fenomen pana la forme si dimensiuni dementiale. De aici incepe conflictul. Crestinii cred si marturisesc ca numai un singur om este, in acelasi timp, si Dumnezeu: Iisus Hristos. In consecinta, ei refuza sa-i recunoasca cezarului titlul de divus (divin) si de Kyrios (Domn), refuzand sa-i aduca jertfe sau orice alt fel de inchinare. Atitudinea lor e interpretata ca un refuz de a-i recunoaste sefului statului – si statului insusi – autoritatea legitima, si astfel un proces de constiinta pur religioasa se transforma intr’un proces politic de o mare incrancenare si cruzime, care se anunta – si va fi – de lunga durata. Crestinii sunt suspecati, panditi, persecutati, haituiti, vanati ca fierale, tariti in tribunale, supusi la ingrozitoare interogatorii si torturi, condamnati la moarte, executati in temnite si’n arene publice. Unii rezista si devin martiri, altii ajung la capatul puterilor si apostaziaza, altii pactizeaza cu stapanirea si adopta forme acoperite. Oricum, pericolul e puternic si amenintator.

Unul din cei mai sangerosi persecutori ai crestinilor este Domitian. Ii cade victima si sfantul Ioan Evanghelistul, foarte batran, retras in Efes. In anii 94-95 el este exilat in insula Ptmos. Aici, in stari de extaz, primeste el de la Dumnezeu, prin Iisus Hristos, descoperirea (apocalipsa) unor taine pe care le va consemna in cartea menita sa incheie canonul Noului Testament si, totodata, sa-i reconforteze pe crestinii care vor crede ca, in ciuda uriaselor si devastatoarelor ofensive ale raului, binele suprem va triumfa prin Iisus Hristos; intru El se vor bucura atat cei ce au rezistat ispitelor caderii, cat si cei ce au murit marturisindu-si credinta.

Scrierea ii apartine genului numit “apocaliptic”, ilustrat in principal de procurorul Daniel, dar destul de cultivat si in primul secol al erei crestine. In epoca, intelesul mai exact al cuvantului grecesc apokalypsis desemna

actiunea de a dezvalui, a da la o parte valul care acopera tainele lui Dumnezeu. Ca atare, si Apocalipsa sfantului Ioan, desi inspirata, foloseste toate mijloacele si procedeele geniului, precum aproximatia (ambiguitatea artistica), hiperbola (exagerarea, supradimensionarea), fantasticul, pseudonimia (substiuirea de nume proprii, relatia nomencognomen), dar mai ales simbolismul (al culorilor, al pietrelor, si in primul rand al numerelor). Toate acestea, menite aiurea sa deconcerteze, sub pana sfantului Ioan capata transparenta, unitate si sens, in scene de o mare densitate simbolica, in care prevaleaza gustul pentru ordine, simetrie si miscare dramatica, un gust care izbuteste sa invinga precaritate limbii grecesti in care e scrisa opera.


I.P.S. Bartolomeu Anania - Biblia Comentata

Documents

Transcript of I.P.S. Bartolomeu Anania - Biblia Comentata