Ipostaze în care apare costul ca element de fixare a preţului de vânzare

În limbajul şi metodologia fundamentării şi stabilirii preţurilor, costul de producţie prezintă sensuri multiple:

a) costul, ca măsură a efortului producătorului, cuprinde elementele de cheltuieli cunoscute: materii prime şi materiale, combustibil, energie, apă, salariu, CAS şi ajutorul de şomaj, amortismentul fondurilor fixe, cheltuieli pentru tehnica nouă, dobânzi şi alte cheltuieli băneşti.

Costul complet de producţie, ca totalitate a cheltuielilor de producţie, analizate critic şi prospectiv, exprimă doar efortul de fabricaţie a produsului, în timp ce preţul exprimă efortul recunoscut la piaţă al producţiei şi vânzării – cumpărării produsului, adică efortul social, economic şi financiar depus de către producător, dar, recunoscut, ca atare, prin tranzacţiile comerciale şi de către cumpărători.

b) costul în raport cu timpul, se foloseşte în fundamentarea preţului prospectiv, de regulă, ca mărime antecalculată şi, numai în mod excepţional, ca mărime post-calculată.

Fundamentarea preţurilor pe baza costurilor antecalculate este regula generală a formării preţurilor şi, totodată, condiţia asigurării valabilităţii lor pe un interval de timp.

Pentru produsele la care nu se pot găsi etaloane având caracter de unicat sau comenzi ocazionale, în stabilirea preţurilor se folosesc costuri post-calculate, analizate critic.

! În condiţiile economiei de piaţă, costurile de producţie servesc la fundamentarea preţurilor de

ofertă în următoarele ipostaze:

- cost individual;

- cost de echilibru;

- cost concurenţial;

- cost marginal.

Costul individual (Ci) al fiecărui producător este folosit în calculele economice privind fundamentarea preţului de ofertă deoarece, ca orice vânzător, unitatea producătoare nu poate, principial, să conceapă desfacerea produsului obţinut cu pierderi.

Este legat de raţiunea de a fiinţa ca agent economic, de a fi rentabil, de a prospera.

Astfel, fiecare producător propune preţul de ofertă, asigurându-şi remunerarea costului pe baza relaţiei:

Pr = Ci + Pi

Pr – preţul de ofertă propus de producător; Ci – costul individual al producătorului;

Pi – marja profitului individual al producătorului, luând în consideraţie şi obligaţia de plată a impozitului pe cifra de afaceri, aplicând procedeul

de calcul al acestuia în preţ, conform reglementărilor fiscale.

Costul de echilibru (Ce) între producătorii de ramură, a cărui dimensiune este determinată prin formarea liberă a preţului la piaţă; se poate vorbi, deci, de un cost recunoscut de piaţă pe baza raportului cerere-ofertă.

Preţurile libere în condiţiile unei concurenţe reale tind să se apropie de preţul de echilibru care, la rândul lui, presupune un cost de echilibru, un cost în jurul căruia tind să se apropie costurile individuale.

Acest cost al echilibrului pieţei este un cost optim definit prin mecanismul formării preţului la piaţă, al preţului de echilibru.

Costul de echilibru apare ca un cost în jurul căruia oscilează costurile individuale, ai cărei producători se preocupă în particular să nu-l depăşească.

Costul concurenţial (Cc) este costul individual cu nivelul cel mai scăzut. El acţionează prin imprimarea tendinţei de reducere a costurilor individuale creând premisele reducerii

preţurilor. Concurenţa directă prin preţ are în spate concurenţa indirectă prin costuri.

Costul marginal (Cm) este costul creşterii producţiei peste nivelul optim al acesteia, producţie obţinută cu cel mai coborât cost mediu.

E regulă, costul marginal poate fi folosit pentru stabilirea preţului la nivelul său, uneori peste acest nivel, ştiut fiind că un asemenea nivel de preţ (p = Cm sau p > Cm), pe seama volumului relativ redus al producţiei, aduce întreprinderii profituri sigure şi ridicate. Dar, o asemenea ipostază a costului în funcţia preţului apare fie în situaţie de monopol, fie în situaţii dictate de autoritatea publică, urmărindu-se economisirea resurselor deficitare sau reflectarea diferenţierilor marginale ale consumului acestora în diferite momente ale producţiei.

Preţul comparabil pe piaţa mondială stă la baza apropierii preţurilor interne de cele internaţionale, a competitivităţii produselor prin preţ.

Aici intervin următorii factori: competitivitatea performanţelor tehnice, productivitatea muncii determinată de înzestrarea tehnică, performanţele utilajelor, pregătirea forţei de muncă şi gradul de cointeresare a ei, factorul monetar (convertibilitatea monedei naţionale, paritatea leului în raport cu valutele, rata inflaţiei ş.a.), disciplina comercială etc.

Costul ca bază de calcul a profitului

Pe lângă calitatea de a fi element structural distinct, ca punct de sprijin al preţului, costul mai are şi calitatea de a fi baza de calcul a profitului în momentul fundamentării preţului de ofertă, când venitul net se apreciază în raport cu efortul total de producţie sau elemente importante de efort. Teoria a

definit pe lângă cost şi alte baze cu conţinut de efort – salariile, capitalul avansat, dar practica a confirmat că cea mai răspândită dinte acestea este costul, ca expresie a capitalului consumat.

În structura preţului fundamentat, pornind de la cost, profitul poate fi stabilit ca marjă cu nivel absolut sau cu ajutorul ratei rentabilităţii aplicată la cost. Astfel:

PPo = Ci + Pi sau PPo = Ci + Ci • r%

unde r% = Pi / Ci • 100,

în care:

PPo – reprezintă preţul de ofertă fundamentat şi propus de către producător (fără impozit indirect);

Ci şi Pi reprezintă costul pe produs şi profitul stabilit pe produs în preţul unitar de ofertă al producătorului i;

r% - reprezintă rata procentuală a rentabilităţii prestabilită în raport cu costul şi preţul de ofertă.

Pot exista situaţii (ramuri, produse, concepte de dimensionare a profitului), în care profitul şi rata lui să se raporteze nu la costul total, ci la părţi (elemente) ale acestuia: salarii, valoarea adăugată.

Costul, ca element de corelare a preţurilor.

În această ipostază, costul serveşte la analiza prin comparare a costului unui produs (de regulă, nou) cu costul unui produs reprezentativ (sau chiar a mai multor produse), ales ca etalon, din economia internă sau mondială. În acest fel, costul individual va putea să se apropie de costul concurenţial intern sau extern.