Ion de Liviu Rebreanu

-temă şi viziune despre lume-

Liviu Rebreanu consideră că în literatura realistă, prezentarea veridică şi obiectivă a oamenilor şi evenimentelor este singura viabilă. El însuşi menţionează, în eseul „Cred”: „pentru mine arta înseamnă creaţie de oameni şi de viaţă.(...) Creând oameni vii, cu viaţă proprie, scriitorul se aproprie de misterul eternităţii. Nu frumosul, o nascocire omeneasca intereseaza in arta, ci pulsatia vietii.” Această perspectivă realistă presupune o înţelegere a literaturii ca mimesis, în care autorul îşi propune să reflecte lumea ca într-o oglindă, în toată complexitatea ei, creând în acelaşi timp iluzia unei lumi adevărate, care respectă principiul cauzalităţii şi al coerenţei.

Într-o ţară în care civilizaţia tradiţională, arhaică a dominat secole de-a rândul, Liviu Rebreanu a readus problematica țărănească în centrul atenției lumii literare, prin romanul setei de pământ, “Ion”.

Opera literară “Ion” a fost publicată în 1920 şi este considerată o adevărată capodoperă care înfăţişează universul rural in mod realist, fara idilizarea din proza sămănătoristă.

Caracterul obiectiv este susţinut prin specificul relaţiei narator-personaj şi al naratorului omniscient şi omniprezent . Se observă obiectivitatea, impersonalitatea naratorului, naraţiunea la persoana a III-a, atitudinea detaşată în descriere. Naratorul omniscient ştie mai mult decat personajele sale şi, omniprezent, dirijeaza evoluţia lor ca un regizor universal. El hotărăşte traiectoriile existenţei personajelor, conform unui destin prestabilit şi legii cauzalităţii. Efectul asupra cititorului este de iluzie a vieţii, datorat veridicităţii romanului.

Titlul romanului este semnificativ pentru intenţia autorului de a face din Ion tipul generic al ţăranului ardelean, dar şi de a sugera evoluţia lui spre atipic, ca personaj puternic individualizat.

Tema romanului este de natura socială, ilustrând destinul ţăranilor în condiţiile satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea. Romanul prezintă lupta unui ţăran sărac pentru a obţine pământ şi consecinţele actelor sale.

Romanul este structurat în două mari părţi: “Glasul pământului” şi “Glasul iubirii”, fiecare incluzând 13 capitole cu denumiri sugestive: Începutul, Zvarcolirea, Iubirea, Noaptea, Rusinea, Nunta, constituie prima parte, iar Vasile, Copilul, Sarutarea, Streangul, Blestemul, George si Sfarsitul constituie cea de-a doua parte.

Concepţia autorului despre roman, înţeles ca un corp geometric perfect, “corp sferoid”, se reflectă artistic în structura circulara a romanului. Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea drumului spre satul Pripas, loc al acţiunii romanului. Personificat (“se desprinde”, “aleargă”, “urcă”, “înaintează”), drumul are semnificaţia simbolică a destinului.

Descrierea iniţială a drumului, supusă convenţiei veridicităţii prin detaliile toponimice, introduce cititorul în viaţa satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea, cu aspecte topografice, etnografice (hora), sociale. Descrierea caselor ilustrează, prin aspect şi aşezare, condiţia socială a locuitorilor şi anticipează rolul unor personaje (Herdelea şi Glanetaşu) în desfăşurarea narativă. Crucea strâmbă de la marginea satului, cu un Hristos de tinichea ruginită.

Ion este protagonistul romanului, simbol al destinului tragic al ţăranului român din Transilvania şi, în acelaşi timp, moment de referinţă în evoluţia prozei româneşti de inspiraţie rurală. Realizat într-o

manieră realistă, personajul complex, contradictoriu, va trăi drama ancestrală a pământului si apoi drama iubirii.

Romanul este structurat pe mai multe planuri: planul ţăranilor săraci şi “bogătani” care se luptă pentru înavuţire, pentru avere, şi planul intelectualilor, marcat de lupta pentru păstrarea identităţii naţionale româneşti.

Planul ţăranilor este reprezentativ pentru mentalitatea rurală ce guvernează locul şi care face ca pământul să fie unicul criteriu al stratificării sociale. Acest plan surprinde conflictul dintre Ion, personajul central al romanului, şi Vasile Baciu, ţăran cu stare, cauzat de intenţia lui Ion de a se căsători cu Ana, fiica “bogătanului”.

Planul intelectualilor , planul secund al acţiunii romanului “Ion”, este reprezentat de familia învăţătorului Herdelea şi preotul Belciug, intre care exista un conflict ce are ca temă problema naţională a românilor transilvaneni, aflaţi sub stăpânire austro-ungară.

Conflictul central din roman este lupta pentru pământ în satul tradiţional, unde posesiunea averii condiţionează dreptul indivizilor de a fi respectaţi în comunitate. Drama lui Ion este drama ţăranului sărac. Mândru şi orgolios, conştient de calităţile sale, nu-şi accepta condiţia şi este pus în situaţia de a alege între iubirea pentru Florica şi averea Anei.

Acţiunea romanului începe cu fixarea timpului şi a spaţiului în care vor avea loc evenimentele într-o zi de duminică, în care locuitorii satului Pripas se află la hora, în curtea Todosiei, vaduva lui Maxim Oprea. În centrul adunării este grupul jucătorilor. Descrierea jocului tradiţional, someşana, este o pagina etnografică memorabil, prin prezentarea portului popular, a paşilor specifici, a vigorii dansului şi a năvalei cântecului susţinut de figurile pitoreşti ale lăutarilor. Cercul horei, centru al lumii satului, este o descătuşare dezlănţuită de energii.

Rolul horei în viaţa comunităţii săteşti este acela de a-i asigura unitatea şi de a facilita întemeierea noilor familii, dar cu respectarea principiului economic. De aceea, în joc sunt numai flăcăi şi fete. Lui Ion îi place Florica, dar Ana are pământ, aşa că el îi face curte acesteia, spre disperarea lui Vasile Baciu, tatăl Anei, care se ceartă cu Ion şi-l face de râsul satului, spunându-i "sărăntoc".

Umilinţa la care îl supune Vasile la horă, în faţa satului, va stârni dorinţa de răzbunare a flăcăului, care la rândul lui îl va face pe bogătan de ruşine satului, lăsând-o pe Ana însărcinată,şi îl obligă astfel pe Vasile Baciu să i-o dea de nevastă împreună cu o parte din pământuri. Obţinând avere, Ion dobândeşte situaţie socială, demnitate umană şi satisfacerea propriului orgoliu. Odată însurat, Ion se poartă violent cu Ana, este indiferent cu fiul său, care înseamnă pentru el numai garanţia posesiei de pământ.

Impresionantă este scena în care Ion sărută pământul (“se lăsă în genunchi, îşî coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate pe pământul ud”). Protagonistul are asupra pământului o percepţie aproape erotică, privindu-l ca pe o ibovnica ispititoare. Gesturile sale dezvăluie senzualitatea brută, simplă, instinctivă a ţaranul.

Florica, părăsită de Ion, se căsătoreşte cu George Bulbuc. Căsătorit cu Ana şi aşezat la casa Iui, Ion, din cauza firii Iui pătimaşe, nu se poate mulţumi cu averea pe care o dobândise şi râvneşte la Florica. Bătută de tată şi de soţ, Ana, rămasă fără sprijin moral, dezorientată şi respinsă de toţi, se spânzură. Sfârşitul lui Ion este de asemenea năprasnic, fiind omorât de George Bulbuc, care-I prinde iubindu-se cu nevasta lui.

Finalul romanului surprinde satul adunat la sărbătoarea sfinţirii noii biserici, descrie drumul care iese din satul Pripas, viaţa urmându-şi cursul firesc: "Pripasul de-abia îşi mai arăta câteva case. Doar

turnul bisericii noi, strălucitor, se înălţa ca un cap biruitor. [...] Apoi şoseaua coteşte, apoi se îndoaie, apoi se întinde iar dreaptă ca o panglică cenuşie în amurgul răcoros. [...] Satul a rămas înapoi acelaşi, parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Câţiva oameni s-au stins, alţii le-au luat locul. [...] Drumul trece prin Jidovifa, pe podul de lemn, acoperit, de peste Someş, şi pe urmă se pierde în şoseaua cea mare şi fără început...".

Finalul are în vedere acelaşi drum iniţial, însă în sens invers, părăsind satul şi pierzându-se în alte drumuri mai mari. Romanul este conceput asemenea unei structuri sferice, închizând în limitele sale destinul tragic al protagonistului.

Cititorul modern consideră ca Ion este un exponent perfect pentru drama opţiunii. Cele două “glasuri” îl transformă într-o entitate scindată, incapabilă să concilieze raţionalul cu afectul, ceea ce-i face existenţa sinonimă cu suferinţă.

Pământul justifică existenţa protagonistului si confirma cugetarea lui Euripide: “Pământul dă naştere tuturor celor ce sunt, şi apoi le ia iarăşi înapoi”.