LA FRANCOPOLYPHONIE : LANGUES ET IDENTITES

281

Discursul literar ca mediere a identităţii

Ion PLĂMĂDEALĂAcademia de Ştiinţe a Moldovei

„Identitatea” este un concept polisemantic însemnînd deopotrivă similitudinea, însuşire a ceea ce este identic, unitatea şi permanenţa, trăsătură a ceea ce rămîne identic cu sine însuşi, precum şi individualizarea, caracter specific al unei persoane de a fi un individ dotat cu anumite elemente singularizatoare în cadrul unei comunităţi. Din perspectivă psihosociologică, identitatea se referă la permanenţa în timp a indivizilor umani, a căror fiinţă psihobiologică şi statut social, deşi se schimbă în permanenţă în cadrul unui proces dinamic, conservă totuşi un nucleu de însuşiri stabile, cu funcţii certe de identificare. Fiind contradictoriu prin aceea că evocă ideile opozitive de similitudine şi distincţie, noţiunea identităţii se constituie întotdeauna în cadrul unei dialectici a singularului şi alterităţii, a individualului şi colectivului, a obiectivităţii şi subiectivităţii.

Între mijloacele multiple de constituire a identităţii un loc privilegiat îl ocupă forma discursului, în special discursul narativ, căci a răspunde la întrebarea „cine sînt eu?” implică să povesteşti istoria unei vieţi, a unui individ sau a unei comunităţi. În consecinţă, „eu” sînt ceea ce îmi povestesc despre mine, identitatea fiind în totalitate un proces de invenţie, reconstrucţie şi interpretare hermeneutică, adică, după Paul Ricœur, o „identitate narativă”. Pornind de la cuplul etimologic „idem – ipse”, Ricœur îl apreciază ca un model primar al ficţiunilor literare, care presupune la un personaj, în virtutea permanenţei şi înscrierii sale temporale, „o condiţie corporală trăită ca mediere existenţială între sine şi lume” (Ricœur, 1990, 178). Identitatea narativă se constituie ca aliaj între “istorie şi ficţiune”, între “semnele depuse în memoria şi imaginarul subiectului” şi manifestarea “conştiinţei de sine” (ibidem, 138). Prin urmare, determinarea identităţii variază în funcţie de accentele puse pe identitas, idem, semnificînd ceea ce rămîne aceeaşi, omogenitate şi stabilitate, sau pe ipse, desemnînd particularitatea, alteritatea, schimbarea pe axa enunţării discursive, avînd ca rezultat diverse mutaţii semantice.

Perspectiva pe care o adoptăm în continuare este una semiotică şi hermeneutică, în care se relevă identitatea semantică a discursului literar, făcînd posibilă lectura şi interpretarea sensurilor. În semantica structurală, acest fenomen este descris cu ajutorul conceptului de “izotopie”. Izotopia textului este formată dintr-o succesiune iterată de seme contextuale ori claseme. „Un mesaj ori o secvenţă oarecare a discursului, susţine A. J. Greimas (1986, 72), nu pot fi considerate ca fiind izotope decît dacă ele posedă în comun unul sau mai multe claseme“. Acestea se organizează în serii taxonomice şi descriu „cîmpurile stilistice“ ale limbii unui scriitor (cf. Guiraud, 1972, 117) ori sistemul relaţional al cuvîntului. Acceptînd că limba unui autor, a unei opere, a unui text formează un sistem specific, sensul fiecărui semn din acest sistem e definit de ansamblul relaţiilor sale cu celelalte semne. Astfel, sensul cuvîntului „gouffre“ (beznă) în poezia lui Baudelaire „nu e altceva decît ansamblul contextelor în care el se găseşte plasat“ (Guiraud, 1972, 114).

Într-o semantică textuală, locul clasemelor este central, reprezentînd nivelul la care se produc modificările retorice. Dacă echivalăm clasemul cu valenţa combinatorie a unui lexem, atunci schimbarea acestei valenţe este cauzată de modificarea conţinutului semic al sememului prin scoaterea sau adăugarea unor seme (v. Pottier, 1964, 120–132). Principiul respectiv este utilizat pe larg în retorica modernă, în speţă de neoretoricienii

Ion Plămădeală

282

din Grupul μ din Liège, care definesc tropii tradiţionali – metafora, sinecdoca, metonimia, comparaţia – ca metasememe. Metasememul este o figură verbală care constă în substituţia unui semem prin altul pe calea reducerii sau adiţiei semice (v. Дюбуа, 1986, 170–174).

Conceptul de izotopie se află deci în legătură cu fenomenul redundanţei propriu limbilor naturale. Se ştie că limba este redundantă la toate nivelurile, altfel spus, că unităţile lingvistice se repetă în procesul vorbirii scrise sau orale. Ca rezultat, din mesajele verbale se înlătură greşelile şi ambiguităţile ce pot apărea în procesul transmiterii informaţiei (v. Дюбуа, 1986, 74). Redundanţa se găseşte în corelaţie cu funcţia autotelică (poetică) a limbii, deoarece oferă informaţie despre structura mesajului. Din atare perspectivă, izotopia descrie omogenitatea semantică a textului, „problema unităţii mesajului“ (Greimas, 1986, 69), privit ca „totalitate de semnificaţii“ dispuse ierarhic. În altă lucrare, Greimas explicitează definiţia: „Prin izotopie înţelegem un ansamblu redundant de categorii semantice, care face posibilă lectura uniformă a povestirii, aşa cum ea rezultă din lecturile parţiale ale enunţurilor după depăşirea ambiguităţilor acestora, însăşi această depăşire fiind ghidată de căutarea lecturii unice“ (Греймас, 1985, 111). Ulterior, noţiunea va fi corelată de „conexiunea“ unităţilor transfrastice: „Cînd conceptul „conexiune“ e utilizat cu referire la vorbire, el poate fi confruntat cu conceptul mai general de „izotopie“, înţeles ca repetare neîntreruptă pe toată întinderea discursului a unuia şi aceluiaşi mănunchi de categorii, determinate de organizarea paradigmatică“ (Greimas, 1976, 20). Astfel, izotopia asigură coerenţa semnificaţiilor, structurarea unei sume de semnificaţii într-un text, înlăturînd ambiguităţile semantice.

Într-un registru lărgit se înscrie afirmaţia lui Fr. Rastier: „Numim izotopie orice iterare a unităţilor lingvistice. Prin urmare, izotopia elementară conţine două unităţi ale manifestării lingvistice“ (Rastier, 1972, 82). Aceste unităţi elementare constituie pragul de jos al izotopiei şi al textului minimal1.

Referitor la textul poetic, Rastier stabileşte, alături de izotopiile sintagmatice, pe cele verticale ori metaforice, înţelegînd prin metaforă „orice izotopie elementară ori mănunchi elementar de izotopii, constituite între două seme ori grupuri de seme ale două cîmpuri diverse“ (ibidem, 98).

Trebuie precizat că izotopia se referă la forma expresiei sau la cea a conţinutului unui text, acceptîndu-se fie ca iterare a unităţilor de conţinut (Greimas), fie a ambelor planuri (Rastier). Este adevărat că acelaşi Greimas disociază o „izotopie semantică“ de alta „raţională“. Ultima e prezentă în textele formate din fraze ce vehiculează valori de adevăr. Iterarea valorilor de adevăr reprezintă „izotopia raţională“, care e proprie, în special, discursurilor ştiinţifice, ce utilizează o terminologie monosememică. „Izotopia semantică“ se referă direct la forma conţinutului, fiind indiferentă din punctul de vedere al adevărului, precum reiese cu evidenţă din cercetarea „textelor poetice“ (Greimas, 1976, 20).

Acceptînd că izotopia raţională apare în limbajul monosememic, ea poate fi preconizată ca iterare a „semelor nucleare“, pe cînd cea semantică se situează la nivelul „semelor contextuale“ (claseme).

� Astfel,sintagmal’eau coule(apacurge)esteizotopică,deoarececonţinesemuliterat„lichid“,întimpce l’eau boit (apabea)nuesteizotopică,cialotopică,dincauzacontradicţieiinanimat/animatdintreelementelepredicaţiei.

LA FRANCOPOLYPHONIE : LANGUES ET IDENTITES

283

În aceasta ar consta, în opinia lui J.-M. Klinkenberg, diferenţa accepţiei greimasiene a izotopiei faţă de cea a lui Rastier: „Acolo unde Greimas vorbeşte de mănunchi (de categorii clasematice – n.n.), Rastier vorbeşte de iterare“ (Klinkenberg, 1973, 283).

Observaţia respectivă are urmări importante pentru înţelegerea sensului textual şi a pragului de sus al textului. Astfel, după Greimas, la nivelul expresiei unui text apar lexeme care în diverse texte comportă ansambluri neomogene de seme. Ansamblul semic este determinat de combinarea „semelor nucleare“, stabilite în dicţionar, cu „semele contextuale“, indexate în totalitatea textelor cu care textul dat se află în relaţii (intertextul). Semele contextuale sînt deci supradeterminate la un nivel intertextual şi, în acest caz, sensul nu este o funcţie a textului, ci a intertextului (v. Greimas, 1976, 20 – 80). Cu această definiţie, în care rolul clasemelor este hotărîtor, izotopia iese din cadrul textual, sensul apărînd la întretăierea textului cu contextul cultural în care funcţionează.

În situaţia în care izotopia este atribuită nu numai planului conţinutului, ci şi celui al expresiei, se vorbeşte despre texte pluriizotopice, funcţionînd ca semn unitar. Astfel, pentru membrii Şcolii neoretorice de la Liège, izotopia a servit la o nouă interpretare a textului ca semn unitar în raport cu semnul limbii. Specificul textului constă în aceea că la nivel intralingvistic el conţine unităţi iterate, ceea ce înseamnă că metasememele, bazate pe substituţii, sînt posibile doar în text, în vreme ce metaplasmele sau metataxele relevă niveluri inferioare (v. Дюбуа, 1986, 92–159).

În raport cu cele două componente ale discursului – tematică şi figurativă, se disting izotopiile figurative, care sprijină configuraţiile discursive, şi izotopiile tematice, situate la nivelul profund al parcursului generativ (v. Greimas, Courtés, 1979, 198). Sub acest aspect, se pot stabili cîteva tipuri corelative:

a) izotopia figurativă nu are o corespondenţă la nivelul tematic, de ex., o reţetă de bucătărie, ilustrînd izotopia generală a „culinarului”, nu se raportează la nici o temă precisă;

b) izotopia figurativă corespunde unei izotopii tematice: astfel, izotopia „frica“ este ilustrată, în textul lui Caragiale O făclie de Paşti, de comportamentul somatic al lui Leiba Zibal, iar „avariţia“, bunăoară, de Harpagon al lui Molière;

c) este posibil ca mai multor izotopii figurative să nu le corespundă decît o singură izotopie tematică: parabolele biblice pe aceeaşi temă;

d) cazul pluriizotopiilor, în care o mulţime de izotopii figurative coocurente corespund unei mulţimi de izotopii tematice, ca în toate textele poetice (Greimas, Courtés, 1979, 198).Pînă aici, izotopia a fost definită printr-o condiţie pozitivă – prezenţa redundanţei

în mesajele verbale, ce relevă în text mecanismele constitutive care fac posibilă identitatea sa semantică şi comprehensiunea adecvată. În acelaşi timp, un text, pentru a transmite informaţie, presupune nu numai prezenţa redundanţei, ci şi încălcarea acesteia, introducerea unor elemente inedite, neizotopice. De aceea, iterarea ca atare este insuficientă pentru a constitui izotopia. Aceasta din urmă reclamă atît redundanţa, cît şi abaterea (neizotopia), care poate fi definită ca alotopie. Numai ruperea izotopiei (alotopia) asigură generarea sensului (v. Мейзерский, 1991, 164–169). Alotopia apare atunci cînd există opoziţia dintre cel puţin două seme.

Ion Plămădeală

284

În cazul cînd textul ar integra doar condiţia pozitivă (redundanţa), saturaţia sa semantică ar fi egală cu zero2.

Este evident că textele poetice, în care sînt reflectate (in praesentia) gradul alotopic, devierile retorice, cît şi (in absentia) „gradul zero“ (Barthes) al scriiturii, sînt prin excelenţă poliizotopice (polisemantice).

Urmărind să testeze continuitatea izotopică a textului, Greimas o abordează a contrario (lucru remarcat de Klinkenberg, 1973, 285), prin exemple de texte ce manifestă o variaţie izotopică3. Bunăoară, într-o anecdotă dialogată, unul din oaspeţii aflaţi la o serată afirmă că „aici sînt toalete minunate“, iar altul răspunde că el „acolo încă nu a fost“. În acest text, lexemul „toaletă“ este indexat succesiv într-o izotopie vestimentară şi în alta igienică, reunite prin termenul conector comun „toaletă“. Interpretarea descoperă în acest caz “două izotopii diferite în interiorul unei povestiri presupuse ca fiind omogenă“ (Greimas, 1986, 71)4.

Sub aspect metodologic, stabilirea izotopiei reclamă „metoda extracţiei“, constînd în identificarea lexemului redundant care supradetermină cele mai multe lexeme din acelaşi text, el fiind, de regulă, un semem ce conţine un sem contextual (clasem) iterat.

Următorii paşi rezidă în extragerea tuturor contextelor în care apare lexemul dat, stabilirea echivalenţelor pentru lexemele supradeterminate, a subclaselor lor de calificări, care, la rîndul lor, sînt inventariate şi astfel pînă la epuizarea corpusului (Greimas, 1986, 223–226). Epuizarea corpusului textual atestă că semantica textului e organizată în jurul unei izotopii de bază, care, bunăoară, în textul Imaginarul lui Bernanos, de Tahsin Yücel, este „viaţă“ şi „moarte“ (Greimas, 1986, 224–226). Dacă un text posedă mai multe izotopii, izotopia de bază este formată dintr-un sem sau clasem care determină numărul maxim de lexeme (v. Dijk, 1972, 202). Există, prin urmare, o relaţie de implicare reciprocă între izotopiile unui text, astfel că determinarea primei izotopii este o condiţie inerentă pentru indexarea celei următoare, trecerea la care se operează cu ajutorul „conectorilor“ (embrayeurs), precum demonstrează Rastier5.

� Ca în poeziile medievale parodiate de Fr. Rabelais:„Omnis clocha clochabitis in clocherioclochando,clochansclochativoclocharefacitclochabiliterclochantes“(Rabelais,�993,76).

3 Şilucrul,dupănoi,nuesteîntîmplător,ciînconsenscudoctrinageneralăaluiGreimasasupralimbii.În Despre sens atestămoreacţievirulentăîmpotrivainterpretăriilimbiicasistemdenotativşiasensuluica„înlănţuirelinearăşimonoplanăasemnificaţiilorîntexteşivorbire“(Greimas,�975,30).Prinurmare,izotopianurespingetezapolisemanticităţiilimbii,cisevreaunprincipiuechidistantîntreplanulconotativşiceldenotativ.

4 Aceeaşisituaţiesemanifestăexemplarîntextelepoetice,vezisintagmaluiBaudelairedespresine:„unvieuxboudoirpleinderoses fanées“ („unvechibudoarplindetrandafiriveştejiţi”),careexprimăatît„descrierea„fizică“abudoarului,cîtşi, înadoua izotopie,„spaţiul interioralpoetului“(Greimas,�986,97).

5 FenomenulpoatefiilustratprinmetodaaplicatădeFr.RastierlasonetulluiMallarméSalut:„Nimic,aceastăspumă,versVirgince-aratădoarocupă;Aşaînzărise-neacă-ntrupăSirenelesăltîndinvers.Noinavigămo!pîlcdiversDe-amici,eudepe-acumlapupă,Voiprova-nfasturice-oastupăUnvaldeiernişifulgerşters.BeţiasplendidămăcheamăCa-ntr-untangajlipsitdeteamă

LA FRANCOPOLYPHONIE : LANGUES ET IDENTITES

285

Analiza semantică efectuată de Rastier vine să confirme supoziţia lui Greimas că textul este interpretabil în raport cu un corpus de texte, sensul fiind o funcţie a intertextului.

Înaltsă-aducacestsalutSingurătăţi,recifuri,astreLamultpuţincîtafăcutAlbităgrijapînzeinoastre“.(trad.Doinaş,�988,���)

Lanivelulsintagmaticaltextului,Rastierprelevădouăizotopiisememiceevidente(orizontale):primaeidentificatădelexemul„navigare“(i�),adoua–de„banchet“(i�).Pentrulectura(i�),Rastierindexeazătoatecuvinteleceexpliciteazăsensul„navigării“,folosindparafrazelegatedesituaţiadeenunţare:

salut:salvare(salut:sauvegarde)spumă:marinăsirenele:fărăcomentariise-neacă:idemnoi:mateloţiieu:timoniernavigăm:nunecesităcomentariipupă:idemtangaj:etc.

Înadouaizotopiegenerică(i�)seindexeazălexemelecedezvăluiesensul„banchetului“,care,dupămărturisirealuiMallarméînsuşi,aavutlocîntr-adevărşilacareelarostit,capreşedinte,unsonet-toast:

Salut:gestdepoliteţenimic:acesteversurispumă:spumadeşampanie

virgin:carenuaufostrostite(seconsideradebontoncaversurile,cititecuaceastăocazie,săfieinedite).(DupăRastier,primeleparafrazereprezintăotranscriere,olecturăpropriu-zisă,iarcelelalte,întreparanteze,sîntglosereferitoarelacoduri,transformîndînsăşilecturaînprilejdelectură).

vers:toastulcupă:pocaldeşampanienoi:participanţiibanchetuluide pe-acum: conotează vîrsta celui care prezidează masa (banchetul a avut loc în�893)fulgere,iarna:indicăcircumstanţele(banchetulaavutlociarna)etc.

Înacelaşitimp,Rastierrelevăunşirdesememecarepotfiindexateînambeleizotopii.Deex.,„pînză“seciteşteca„faţădemasă“în(i�)şica„pînzădecorabie“în(i�),„spumă“–ca„spumăde şampanie“ şi „spumă de mare“. Respectiv, cercetătorul disociază, alături de o izotopiesintagmatică(orizontală),oaltaverticalăorimetaforică(i3),asiguratădeconectoriimetaforicicesprijinăconexiuneatextuluişicarereglementeazărelaţiiledintreceledouăizotopii.Pentruaostabili,Rastier izoleazăcuvintele indexateexclusiv într-osingurăizotopieşiatunci(i3)seprezintăcaorelaţieinabsentia,deciinterpretarea(i3)necesităstabilireaunuiraportintertextualîntrecîtevatextemallarméene.PentruRastier,(i3)este„scriitura“,avîndroldeinterpretantîntre(i�)şi(i�).Astfel,lectura(i3)sefaceprinreferiridirectelaanumiteoperemallarméene:

nimic:textul(definirealiteraturiiprinnegaţie)spumă:pană(semecomune:albeaţa+discontinuitate+recurenţă+situarelanivelulsuprafeţeiorizontale)virgin:idealvers:literaturace-aratădoar:absenţareferinţeicupa:călimarănoinavigăm:noiscriemsingurătăţi:condiţiascriitoruluietc.(v.Rastier,�989,��6-�38).

Ion Plămădeală

286

O altă concluzie se referă la imposibilitatea obiectivităţii pretinse a metodei discutate. Demersul analitic nu se poate dispensa în anumite etape de recursul la subiectivitate şi empirism, pentru a stabili structura izotopică a textului, treptele parcursului generativ.

Înainte de a releva şi alte deficienţe ale conceptului analizat (v. Klinkenberg, 1973, 286–288), să remarcăm iradierea masivă a acestuia în numeroase studii de poetică semionarativă sau, cu un termen specializat, de naratologie.

Pentru adepţii semionaratologiei, naraţiunea şi, prin extensiune, orice obiect cultural îşi organizează sensul în jurul opoziţiilor „modelului semantic constituţional“. Fiind identic cu o structură profundă imanentă sau „nucleu narativ“, numit „izotopia de bază“ a textului, acest miez semantic ireductibil ar produce, trecînd prin traiectul transformaţional generativ, toate diversităţile discursive în particularităţile şi specificul lor lingvistice, retorice, stilistice.

În afară de disocierile antologice pe marginea textului de Tahsin Yücel, Greimas a mai oferit în acest sens o aplicare subtilă a metodei în Maupassant, la sémiotique du texte (1976). Dintre cei care au uzat de consideraţiile sale, adăugîndu-le dimensiuni suplimentare, trebuie menţionaţi neoretoricienii din Grupul μ. În acord cu ideea Juliei Kristeva despre „lectura tabulară“, s-au efectuat, aparte sau în grup, tehnice analize poetice centrate pe categoria „izotopiilor multiple“ (v. Dubois et al., 1974).

Dar semiotica greimasiană şi-a estompat sensibil influenţa metodologică în noul climat epistemologic dominat de poststructuralism. Chiar şi acei care s-au situat pe terenul naratologic, în prelungirea modelelor legitimante ale lui Vl. Propp şi Cl. Lévi-Strauss, s-au distanţat de anumite categorii greimasiene. Bunăoară, Cl. Bremond a criticat tenta apăsat conceptualizantă a gramaticii narative, supraestimarea „structurilor acronice ale relaţiilor conceptuale“ (Bremond, 1981, 117).

Carenţele ce ţin de eşafodajul categorial, cu eroziuni chiar în punctele de plecare – F. de Saussure, Lévi-Strauss, Propp –, precum şi formalismul restrictiv şi veleităţile generativiste au fost denunţate dintr-un orizont al criticii poststructuralismului de către Toma Pavel (1993).

O reacţie poststructuralistă notabilă faţă de identitatea semantică îi aparţine lui Jacques Derrida, care a manifestat o pronunţată suspiciune faţă de limbaj şi structurile acestuia, faţă de elementele care sugerează şi implică continuitatea, coeziunea şi coerenţa sensului, adică reclamă şi instituie un sistem totalizator, ce ridică o barieră în calea exprimării diferenţei specifice a celuilalt, reducîndu-l la tăcere. De unde, conceptele deconstrucţiei, mai întîi cel al „diferanţei” (différance), vin să mineze orice acţiune hermeneutică ce poate avea ca efect limitarea sensului la o identitate (principiul raţionalist al cunoaşterii ca identificare a subiectului cu obiectul), la închiderea unificatoare între hotarele unui sistem. Textele literaturii artistice, prin retoricitatea specifică pronunţată a limbajului, îi servesc lui Derrida ca exemple privilegiate de libertate, creativitate şi anterioritate a scriiturii în raport cu sensul, de muncă dezangajantă şi liberatoare a semnificanţilor, care diferenţiază şi amînă la infinit orice identitate semantică sau, cu un cuvînt împrumutat de la Mallarmé, acesta este diseminat în o derivă hermeneutică centrifugă. Diseminarea este opusă conceptului examinat de izotopie, pe care se spijină optica idealistă şi structuralistă, izotopia ca reprezentare şi repetiţie, iterare a cuvîntului în procesul enunţării orale sau scrise, ceea ce sprijină redundanţa informaţională a limbajului. Derrida a insistat pe ideea inversă că repetarea aceluiaşi cuvînt în procesul

LA FRANCOPOLYPHONIE : LANGUES ET IDENTITES

287

textualizării implică, de fapt, implozia, distrugera sensului unic; de fiecare dată cînd apare în alt context cuvîntul este diferit de ocurenţa sa anterioară, generînd nu coerenţă şi redundanţă, ce presupune închidera monosemică a textului, ci fiind o sursă entropică, de proliferare semantică, de diseminare. Astfel, în lucrarea cu acelaşi nume La dissémination (1972), el se opune vehement eforturilor criticii tematiste a lui Jean-Pierre Richard (din studiul L’Univers imaginaire de Mallarmé, 1961) de a circumscrie universul poetic al lui Mallarmé într-un orizont tematic sintetic, după tipicul structuralist de subsumare a părţilor la întreg, în vederea întocmirii de sisteme şi reţele imbricate de semnificaţii. Împotriva acestei dialectici reducţioniste neohegeliene, Derrida demonstrează, printr-o subtilă deconstrucţie a textului mallarméean, ireductibilitatea acestuia, atît referenţială, cît şi semantică, implozia şi dispersia sensurilor la toate nivelurile poemului, substituind iterativitatea tematică prin diseminare, pe care o ilustrează prin cuvinte „indecidabile”, precum „hymen” sau „pli”. Totuşi este simptomatic că Derrida nu neagă în genere prezenţa unor teme, izotopii la Mallarmé, lucrul care îl irită sînt puseurile reducţioniste ale unei hermeneutici totalizante, ceea ce credea să întrevadă şi în voinţa de comprehensiune şi dialog exprimate de H. G. Gadamer în concepţia sa hermeneutică. În legătură cu această atitudine, se vorbeşte de o etică specifică a deconstrucţiei, recuzată de cele mai multe ori tocmai pentru relativismul epistemologic, laxitatea valorică şi morală, distrugerea sensului şi diluarea, „slăbirea” fiinţei, cu efecte nefaste asupra discursului filosofic. Dimpotrivă, o exegeză atentă a textelor derrideene relevă că mobilul deconstrucţiei este dat de sensul libertăţii şi respectul pentru celălalt, motivînd şi mefienţa faţă de eficacitatea limbajului. Dacă este adevărat că nu putem ieşi din orizontul textului, idee rezumată în celebra formulă „Il n’y a pas d’hors texte”, se impune o vigilenţă continuă în activitatea semnificantă şi cea hermeneutică, atenţie sporită la cuvintele care spun mai mult decît exprimă, la ceea ce năzuieşte să răzbată printre cuvinte, dar eşuează, la ceea ce rămîne nespus, la insondabil, inefabil ca „urme” ale unei fiinţe reduse la tăcere şi uitare în o cultură dominată de voinţa totalizantă şi uniformizantă a raţiunii. Hermeneutica este criticată pentru tendinţa de totalizare, pentru că ar reduce comprehensiunea la un act intelectiv de apropriere a celuilalt ca obiect, ceea ce Heidegger dezavuase drept uitare a fiinţei într-o epocă raţionalistă şi tehnocrată.

Prin urmare, discursul literar reprezintă spaţiul privilegiat în care identitatea se configurează ca punct de incidenţă a unor tensiuni semantice contradictorii, alternînd dialectic între polul imanenţei şi omogenităţii şi cel al derivei hermeneutice.

Referinţe bibliografice:

1. Bremond, Claude, Logica povestirii, Bucureşti, Ed. Univers, 1981.2. Dijk, Teun A.Van, Aspects d’une théorie générative du texte poétique, în A.J. Greimas,

M. Arrivé (eds.), Essais de sémiotique poétique, Paris, Larrousse (coll. „L.“), p. 197–221, 1972.

3. Greimas, Aljirdas Julien, Despre sens, Bucureşti, Ed. Univers, 1975.4. Greimas, Aljirdas Julien, Sémiotique et sciences sociales, Paris, Ed. du Seuil, 1976.5. Greimas, Aljirdas Julien, Courtés, Joseph, Sémiotique. Dictionnaire raisonné de la

théorie du langage, Paris, Classiques Hachette, 1979.6. Greimas, Aljirdas Julien, Sémantique structurale. Recherche de méthode, Paris, Presses

Universitaires de France, 1986.

Ion Plămădeală

288

7. Guiraud, Pierre, La stylistique, Paris, P.U.F., 1972.8. Derrida, Jacques, La dissémination, Paris, Ed. du Seuil, 1972.9. Dubois, Jacques, Edeline, Francis, Klinkenberg, Jean-Marie, Minguet, Philippe, Lec-

ture du poème et isotopies multiples, în „Le français moderne“, 1974, 3, p. 110–135.10. Klinkenberg, Jean-Marie, Le concept d’isotopie en sémantique et en sémiotique

littéraire, în „Le français moderne“, 1973, 3, p. 285–290.11. Pavel, Toma, Mirajul lingvistic, Bucureşti, Ed. Univers, 1993.12. Pottier, Bernard, Vers une sémantique moderne, în „Travaux de linguistique et de lit-

térature“, 1964, 1, p. 120–132. 13. Rabelais, François, Gargantua şi Pantagruel, Chişinău, Ed. Hyperion, 1993.14. Rastier, François, Systématique des isotopies, în A. J. Greimas, M. Arrivé (eds.), Essais de

sémiotique poétique, Paris, Larrousse (coll. „L.“), p. 80–106, 1972.15. Rastier, François, Sens et textualité, Paris, Ed. Hachette, 1989.16. Ricœur, Paul, Soi-même comme un autre, Paris, Ed. du Seuil, 1990.17. Греймас, А.Ж., К теории интерпретации мифологического нарратива, în vol.

Зарубежные исследования по семиотике фольклора, „Главная редакция восточ-ной литературы“, Москва, 1985, р. 109–144.

18. Дюбуа, Ж., Эделин, Ф. и др., Общая риторика, Москва, „Прогресс“, 1986.19. Мейзерский, В.М., Философия и неориторика, Киев, „Лыбидь“, 1991.