In vreme de razboi Ion Luca Caragiale

2. Informatii generale despre opera

2.1. Date despre opera(anul, locul aparitiei)

Nuvela „In vreme de razboi” a aparut in anul 1898, ca si „O faclie de Pasti” si „Pacat”, facnad parte din perioada marilor creatii dramatice, anul 1898 fiind chiar unul din cei mai rodnici ani ai sai.

2.2. Explicatia titlului

Titlul are o valoare metaforica deoarece autorul nu va face referire in opera sa de intamplari de pe campul de lupta, ci „razboiul” se poarta in sufletul lui Stravache, lucru sesizat si de Serban Cioculescu: „Tema acestei excelente nuvele, desi autorul o sublintitulase <<schita>> este obsesia”,adica setea de înavuţire care dezumanizează şi mutilează suflete”. Lupta este una interioara, batalia dintre constiinta si dorinta de a avea mai mult, se transforma in cazul lui Stravache intr-o obsesie greu de suportat. „In vreme” sugereaza faptul ca partea cea mai importanta a actiunii are loc in perioada acestui „razboi” interior.

Deci, hangiul Stavrache, mostenitorul fratelui său, preotul Iancu din Podeni, plecat pe front ca să scape de urmărire, căci fusese căpitanul unei bande de hoti, trăieste la început, iluzia fugară că fratele său nu se mai întoarce. Curînd, obsesia reîntoarcerii fratelui pune stăpînire pe el si-l devorează, pînă la urmă.

2.3. Tipul operei

Desi autorul a subintitulat-o “schita”, opera “In vreme de razboi” este o nuvela. Desi, in mod concret, nu apare decat un personaj principal, carciumarul Stavrache, isi fac simtita prezenta si alte personaje, fantomatice, sustinute de granita incerta dintre real si ireal, cum sunt popa Iancu si complicii sai. Scrierea a fost intitulata “schita” probabil intr-o “incercare” de redactare a altei scrieri, de dimensiuni mai mari, un posibil roman.

2.4. Aprecieri critice

Nuvela “in vreme de razboi” urmareste derularea unui caz psihologic in contextul unui mediu social in care setea de inavutire vestejeste spiritele. Ea este superioara altor creatii caragialesti de acelasi gen, intrucat motiveaza un demers tragic si realizeaza nu numai atmosfera, ci si tipologie, “fiindca Stavrache, frate neomenos, intruneste ceva din eternul uman”(George Calinescu).

“De acea, C(aragiale) trebuie considerat nu numai un geniu clasic si realist, care a creat in literatura noastra limbajul dramatic, asa cum Eminescu a creat primul nostru mare limbaj liric, dar si un genial diaelectrician, capabil sa exprime cu egala stralucire in toate momentele carierei sale, in teatru si in proza, in schitele telegrafice din varianta momentelor sau in povestirile de mai dimensiuni…”(Florin Manolescu, 2000)

“Arta lui dramatica si nuvelistica poate servi drept model pentru toate timpurile si cine-si da seama de bogatia de forme, cele mai multe din ele desavarsite,(…) nu poate sovai un moment sa vada intr-insul pe unul din cei mai mari artisti literari ai tuturor timpurilor.”(Mihai Dragomirescu)

Silvian Iosifescu comenta:”Viziunea in care se realizeaza intreaga opera este clasicizata prin numarul redus de personaje, prin concentrarea in timp, prin miscarea

dramatica spre culminatie si deznodamant. Dar diversitatea in tipologia sociala corecteaza laturile clasicizate ale operei, in sensul ca ni se prezinta o lume de caractere care sunt localizate.”

“Caragiale este cel mai mare creator de viata din întreaga noastra literatura.” (George Brăileanu)

Serban Cioculescu analiza in anul 1977: “Tema acestei nuvele este obsesia.(…) Stravache este insa bantuit de obsesii: il viziteaza, in imaginatia sa bolnava, ba un ocnas in haine vargate, care-I cere fratelui sau o baraca cu apa, ca sa incerce apoi sa-l sugrume, ba un capitan in fruntea unei companii, cu arma in mana, care se distreaza sa-l sperie. De fapt, fratele nu murise, ci isi crease o stare civila de defunct, cazut pe front, ca sa scape de orice urmarire penibila.”

Caragiale nu descrie interioare, lumea obiectelor din jur si nici tinute vestimentare; el stie insa sa „Asculte glasul naturii”, dupa cum afirma Tudor Vianu, fiind considerat de acesta un adevarat „poet al naturii”, el adaugand: „Senzatia, notata cu dibacie, este a unui spirit muzical care stie sa asculte glasurile naturii si sa calauzeasca ecoul lor in adancime”.

Deci, „I.L. Caragiale este o aparitie exceptionala intre intelectualii timpului...”(Al. George).

2.5. Volumul din care face parte

Caragiale, Ion Luca - “Nuvele”, Editura Cartex 2000, 2001, p.18-333.1. Rezumat

Nuvela „In vreme de razboi” este constituita din trei capitole ce constituie cele trei etape ale trecerii progresive a lui Stavrache prin obsesie, pana la nebunie.

Primul capitol prezinta identitatea lui Iancu: preot si talhar, ducand astfel o viata „dubla”, si pe cea a fratelui acestuia, negustorul Stavrache, ce apare ca un om muncitor, chiar ideal.

Lucrurile se incurca rapid, asa incat preotul Iancu, speriat ca va fi prins, ii marturiseste fratelui sau faptele comise si-i cere ajutorul, un sfat ce l-ar putea scapa. Intamplator, tarziu in acea nopate, la hanul lui Stavrache poposesc mai multi voluntari tineri ce se indreptau catre Dunare, la razboi. Hangiului ii vine idea de a-l trimite ca voluntar pe front, „salvandu-l”, insa cu intentia ascusa de a-i acapara averea.

Insa, o data cu mostenirea, Stavrache preia si obsesia posibilei intoarceri a fratelui. Capitolul urmator este o „detaliere” a conflictului psihologic suferit de negustor. In

cosmarurile lui, Iancu apare mai intai in haina vargata, de ocnas, gata sa-l ucida si apoi intr-o tinuta militara-de capitan. De fiecare data, el duce o lupta imaginara cu imaginea fratelui sau, concepand-o chiar ca o lupta pentru supravietuire.

Ultimul capitol prezinta inclestarea dintre cei doi frati. Obsesia negustorului se transforma in realitate deoarece Iancu vine sa-i ceara bani- ii cheltuise deja pe cei ai regimentului.

Stavrache refuza orice compromis si initial clacheaza, apoi se lupta aprig cu fratele sau, insa lupta se sfraseste rau pentru amandoi: Stavrache moare cantandu-si singur „popeste”, iar Iancu ramane sarac.

3.2. Personaje

Nuvela “In vreme de razboi” a lui Caragiale creeaza doua tipologii, incadrate unui context social bazat pe lupta pentru avere.

Stavrache si Iancu sunt doua posibile masti umane reprezentand, de fapt, doi posibili

„invingatori invinsi”(E.Lovinescu). Daca initial Iancu pare a se impune ca stapan al respectivului context social, curand rolurile se schimba. Din momentul plecarii pe front, Iancu ramane doar ca o replica tot mai dura adresata constiintei fratelui sau, o constiinta afectata deplin de patima inavutirii. Caragiale urmareste cu deosebita atentie, dar si obiectivitate, modul in care aparentul „om cu dare de mana, cu han la drum” se transforma, fiind din ce in ce mai patruns de nebunia produsa de patima banului.

Initial, Stavrache este prezentat ca intruchiparea unui hangiu înstărit, sigur de sine, sentiment incurajat de averea sa, insa ii este frica sa nu fie pradat de hoti: „Hangiul era foarte mulţumit: om cu dare de mână, cu han în drum… Câte nopţi nu dormise el o clipă măcar cum se cade, trăgaând cu urechea şi aşteptâd cu inima sărită pe musafirii de noapte!”. Apoi, el apare ca un frate bun, capabil sa-si ajute fratele in orice situatie, chiar sa-si ca acesta sa-si piarda urma, trimitandu-l sa lupte, ca voluntar, pe front.

„Bolnav” de avere, Stavrache nu-si da seama ca, o data cu mostenirea averii fratelui sau, va prelua si frica de a nu o pierde. De fapt, lacomia sa, ce nu-i permite sa vada acest lucru, este vizibila in scenele in care-si trimite fratele pe front sau refuza brutal acea fetita ce-i cerea lucruri pe datorie. El devine un personaj complex, „rotund”, dupa definitia lui E.M.Foster.

Stavrache isi primeste „rasplata” in mod progresiv: intre dezumanizare- de la obsesie la vedenie- si nebunie. Caragiale reda aceste stari în manieră naturalistă: „horcăieli”, „gemete”, „tremura Stavrache din tot trupul”, „cu chipul îngrozit”, „cu părul vâlvoi”, „cu mâinile încleştate”, „cu gura plină de spumă roşie”, trânteşte masa făcând-o ţăndări, are porniri criminale, iar când este imobilizat „scuipă”, „râde cu hohot”, „cântă popeşte”.

Desi, din punct de vedere al legii, el a intrat legal în stăpânirea averii fratelui său, Stavrache este chinuit de gândul că fratele său s-ar putea totuşi întoarce şi atunci el ar putea pierde averea câştigată atât de uşor. Stavrache este navalit de coşmaruri prin care fratele sau se intoarce si mereu poarta o lupta cu acesta pentru supravietuire. In realitate, lupta aceasta este una prin care el se lupta cu sinea sa, în care fratele îi apare în diferite ipostaze. În primul coşmar Popa Iancu îi apare ca un ocnaşi. Stavrache îl ceartă că şi-a făcut neamul de râs, dar mai are încă sentimente umane, fiindu-i milă de fratele său: Lui d-l Stavrache i s-a făcut milă; s-a repezit să-l ridice ca să-l puie pe pat: nu-l putea lăsa să moară ca un câine. În al doilea coşmar fratele îi apare în ipostaza de căpitan. De data aceasta Stavrache manifestă porniri animaniale, încercând să-l ucidă: Hangiul se repede sălbatic şi apucă de gât pe căpitan… îl strânge din ce în ce mai tare: simte cum degetele-i pătrund în muschii grumazului strivindu-i, afundând beregata, sfărând încheietura cerbicii…

In final, el este invins de propria patima, pe cand fratele sau trebuie sa se recunoasca o victima a sortii.

Personajul principal al nuvelei este surprins atît din perspectiva sugerată prin descrierea cadrului natural, deci din perspectiva povestitorului - narator, cît si din perspectiva relatiei directe cu celelalte personaje - prin dialog - si al confruntării cu sine - prin monolog.

George Calinescu nota ca “Stavrache, frate neomenos, intruneste ceva din eternul uman”.

Fratele lui Stavrache, Iancu, este prezentat initial ca un popa detinator de mari domenii si averi, insa el are o a doua identitate si anume seful unei bande de talhari, identitate ce iese la „suprafata” in momentul in care aceasta este prinsa de stapanire si frica de a fi prins il face sa mearga la fratele sau si sa marturiseasca tot, spre a-i cere un sfat. Dorinta de a fi liber este mai mare ca dorinta de avutie ce-l stapanise pana atunci- si astfel accepta sa se inroleze in armata spre a lupta pe front si, totodata a-si pierde identitatea.

Cand se alatura cetei de voluntari, dupa cum ne dezvaluie autorul prin intermediul caracterizarii directe, el parea „un tanar foarte voinic, frumos si curat, ras proaspat- o infatisare demna si severa.”

El dispare din firul epic pana in momentul deznodamantului, insa imaginea sa este un pretext al constiintei fratelui sau spre a se salva -sau nu- de gandurile rele, de puterea banilor ce pusese stapanire pe el. Astfel, el este presupusa obsesia a fratelui sau, aparandu-i in vise, prima data imbracat ca un ocnas si a doua oara este in postura unui capitan ; in ambele cazuri, el se intoarce spre a-si lua inapoi averea. Astfel, in criza aceasta a lui Stavrache ,il numeste „ticalosul de popa Iancu”.

Deci, fratele pierdut pare suspendat intre doua taramuri, real si ireal, intorcandu-se de acolo, din ce in ce mai obsedant, spre a provoca tulburari extreme hangiului.

In delirul lui, Stavrache il percepe ca „stins de oboseala, bolnav, cu o fata hirava si cu ochii-n fundul capului ca in clipa mortii, ocnasul era-mbracat in haina vargata de la ocna, de unde scapase ca prin minune, pilindu-si lanturile”. Popa Iancu „trecuse prapastii; haina si nadragii ii erau numai zdrente; opincile sfasiate; palmele si talpile picioarelor si gleznele pline de sange.”

Ocnasul are reactii ciudate, „in lupta cu moartea, s-a agatat de frate-sau cu o mana de gat si cu o alta de bratul stang. Hangiul a dat atunci sa-l salte de jos”. Ingreunarea trupului celui venit pare a demonstra fantasticul fabulos deoarece ingreunarea este specifica fiintelor de pe celalalt taram.

O alta vedenie apare intr-o zi obisnuita, monotona, fratele fiind in ipostaza unui capitan care face usa sa sara din tatani si rade puternic:”Gandeai c-am murit, neica?”.

Cei „vreo douazeci de voluntari” formeaza personajul colectiv-armata- ce reprezinta calea de scapare a lui popa Iancu. Ei isi anunta sosirea la han prin „niste zgomote, strigate si batai puternice”, apoi „bubuieturile se-ndesesc”. Ascultand larma produsa de acestia, hangiul realizeaza ca „sunt oameni multi afara” si ca „are de-a face cu o multime vesela”, fapt ce demonstreaza binedispunerea acestora. Acestia au venit „claie peste gramada in cateva trasuri, condusi de un ofiter si doi sergenti rezervisti catre Dunare-la razboi”. Desi ei fac doar un scurt popas la hanul lui Stavrache, ei reusesc sa-si mai gaseasca un voluntar, un ajutor pe campul de lupta in popa Iancu. Prin intermediul caracterizarii directe, autorul remarca faotul ca tinerii sunt „bravii”, datorita faptului ca au ales din proprie initiativa sa-si ajute tara in razboi.

3.3. Valoare artistica

In totalitatea ei, nuvela „In vreme de război” demonstrează aceeaşi desăvârşire a observaţiei vieţii prin intermediul artei, precum în schiţe sau în comedii. Caragiale „operează” asupra vieţii cu instrumente de mare eficacitate: analiză detaliată, stabilirea precisă a stărilor morale şi de conştiinţă, stil sobru şi concis, alternarea vorbirii directe cu monologul interior etc. Conjugate toate acestea, conferă nuvelei individualitate şi unicitate sub raport analitic si stilistic. Natura joacă si ea un rol important în nuvela. Ea este percepută atît vizual cît si auditiv. Întîmplările se petrec noaptea si într-un cadru de toamnă si iarnă. Caragiale nu descrie interioare, lumea obiectelor din jur si nici tinute vestimentare; el stie insa sa „Asculte glasul naturii”.(Tudor Vianu)

Parcurgand opera, putem observa cu usurinta ca există o corespondenţă perfectă între starea tensionată a lui Stavrache şi cadrul natural: ploaia, viscolul, zăpada, noaptea amplifică obsesia, starea de criză: „Afară ploua mărunţel ploaie rece de toamnă, şi boabele de apă prelingându-se de pe streşini şi picând în clipire ritmate pe fundul unui butoi dogit, lăsat gol într-adins la umezeală, făceau un fel de cântare cu nenumărate şi ciudate înţelesuri. Legănate de mişcarea sunetelor, gândurile omului

începură să sfârâie iute în cercuri strâmte, apoi încet-încet se rotiră din ce în ce mai domol, în cercuri din ce în ce mai largi, şi tot mai domol, şi tot mai larg”. Zgomotul monotom şi ritmic al ploii, declanşează vârtejul gândurilor, care cuprind în cercuri concentrice mintea lui Stavrache. În timpul încleştării dramatice dintre cei doi fraţi: viscolul afară ajuns în culmea nebuniei făcea să trosnească zidurile hanului bătrân.; Tot viforul care urla în noaptea grozavă să fi năpădit dintr-o dată în ţeasta lui Stavrache nu l-ar fi clătinat mai cu putere decât înfăţişarea şi vorbele acestea!

Natura si notatiile filozofice, reactiile sunt in deplina concordanta, Caragiale fiind considerat de Tudor Vianu adevarat „poet al naturii”, perceputa, asa cum am aratat mai sus, vizual si auditiv, in deplina concordanta cu starile psihologice. Notatii ca: „Afara ploua maruntel, ploaie rece de toamna... Viscolul afar, ajuns in culmea nebuniei, facea sa trazneasca zidurile hanului batran”, il determina pe Tudor Vianu sa aprecieze in „Arta prozatorilor romani”: „Senzatia, notata cu dibacie, este a unui spirit muzical care stie sa asculte glasurile naturii si sa calauzeasca ecoul lor in adancime”.

Deci, „I.L. Caragiale este o aparitie exceptionala intre intelectualii timpului...”(Al. George).

4. Parere personala

Din punctul meu de vedere, nuvela „In vreme de razboi” a fost creata de catre Ion Luca Caraciale spre a chinui, in continuare, sufletul cititorului, facandu-l sa-si pusa anumite intrebari banale, insa ce niciodata –probabil- nu au mai fost rostite. Astfel, el reuseste sa se desprinda din „banalitatea” scrisului atat de simplu, de scolaresc, folosit de alti autori din perioada sa.

Alternarea planurilor real si fictional aproape ca reuseste sa starneasca si in sufletul cititorului o obsesie, bineinteles nu cea a lui Stavrache, ci una personala si personalizata pe tema „Ce mai e real si ce nu?”. Si astfel apar nelamuririle.

Citind opera am observat o schimbare in stilul lui Caragiale- comicul nu mai este atat de bine redat, fiind doar franturi de ironie cu ajutorul caruia I.L. Caragiale reuseste sa creeze si sa atenueze starea de spirit a lui Stavrache, adica reusind sa contureze atat de adanc aceasta „minunata” obsesie. Si de ce nu? De ce sa nu-ti chinui personajele atata timp cat tu ai puterea condeiului?!

Stavrache mi se pare un... idiot. Totusi... cum poti sa ajungi sa ti la bani mai mult ca la fratele tau? Ce mult s-a degrata lumea... Iar Iancu- trebuie sa recunosc ca autorul i-a ales intr-adevar „interesant” identitatile: popa si talhar(as putea considera acest lucru inca o dovada a inteligentei artistice a acestuia).

Din contra, aceasta „chinuire” mi se pare o provocare, mai ales pentru Caragiale, ce-si schimba stilul de narare(abandoneaza simplitatea schitelor, insa imprumuta elemente ale dramaticului pe care le accentueaza pana la un summum).

Stilul lui Caragiale mi se pare unul remarcabil, nu neaparat prin ideile exprimate, ci felul in care le reda este extraordinar, opera „In vreme de razboi” fiind o

dovada „vie” al acestui fapt, intrucat sunt minunat relizate starile lui Stavrache si cele ale naturii si este foarte interesanta gradarea acestora si similitudinea lor in drumul lor spre climax.