ION

ION

de Liviu Rebreanu

-caracterizarea lui Ion-

Liviu Rebreanu a fost un romancier, dramaturg si academician roman important al inceputului de secol XX. A scris nuvele (Catastrofa, Norocul), teatru (Apostolii), romane sociale (Ion, Rascoala) si romane psihologice (Ciuleandra, Adam si Eva). Este considerat de catre critici creatorul romanului romanesc modern, intrucat Ion este privit ca cea mai puternica creatie obiectiva de pana atunci (Eugen Lovinescu), iar Padurea Spanzuratilor este primul roman de analiza psihologica din literatura romaneasca.

Romanul Ion a fost publicat in anul 1920, dupa o lunga perioada de elaborare de aproximativ sapte ani. Romanul starneste un adevarat entuziasm in epoca, mai ales ca nimic din creatia nuvelistica de pana atunci nu anunta aceasta evolutie spectaculoasa a scriitorului. Eugen Lovinescu priveste romanul Ion ca pe o izbanda a literaturii romane, iar satisfactia sa este consemnata in studiul Creatia obiectiva. Liviu Rebreanu: Ion. Pentru initiatorul modernismului romanesc, al carui principiu de baza era sincronizarea literaturii romane cu cea europeana, romanul Ion este cel care rezolva o problema si curma o controversa, aparitia romanului directionand literatura romana catre valorile europene. Modernismul romanului rezida din complexitatea constructiei narative, din multitudinea planurilor de actiune si din numarul mare de personaje (peste 80) reprezentative pentru toate categoriile sociale si, nu in ultimul rand, din tehnica contrapunctului (relatarea aceluiasi eveniment in planuri narative diferite: nunta taraneasca a lui Ion nunta Laurei in stratul social al intelectualilor, hora balul etc).

Ion Pop al Glanetasului este personajul principal si eponim al romanului scris de Rebreanu. Este un personaj de referinta din literatura romana, deoarece concentreaza tragica istorie a taranului ardelean din primele decenii ale secolului al XX-lea. Desi taran, care s-ar inscrie ca personaj mai degraba in curentul traditionalist, Ion este, mai ales, un personaj modern si rotund prin complexitatea trairilor, prin forta conflictului interior ce se manifesta patimas si prin analiza psihologica de introspectie a caracterului. Patimile conflictuale sunt redate mai ales de structura epica a romanului, acesta fiind organizat in doua parti: Glasul pamantului si Glasul iubirii.

Ion este tipul taranului impatimit de pamant, este taranul sarac, dar harnic, care trebuie sa recupereze pamantul pierdut de tatal sau, pentru a dobandi respect in randul satenilor. In sat, pamantul este o valoare centrala, care conditioneaza identitatea taranului. Ca personaj modern, Ion este puternic individualizat prin complexitatea caracteriala, prin folosirea unor metode neobisnuite pentru a intra in posesia pamanturilor lui Vasile Baciu, prin patimile devoratoare si prin sfarsitul tragic si previzibil totodata.

Dupa aprecierea lui Eugen Lovinescu, Ion este expresia instinctului de stapanire a pamantului, in slujba caruia pune o inteligenta ascutita, o cazuistica stransa, o viclenie procedurala si, cu deosebire, o vointa imensa, spre deosebire de George Calinescu ce considera ca lacomia lui de zestre e centrul lumii si el cere cu inocenta sfaturi dovedind o ingratitudine calmaNu din inteligenta a iesit ideea seducerii, ci din viclenia instinctuala, caracteristica oricarei fiinte reduse.. Nicolae Manolescu respinge asemanarea lui Ion cu un erou stendhalian si afirma ca protagonistul lui Rebreanu este o doar o bruta ingenua deoarece ideea de a o seduce pe Ana i-a apartinut lui Titu Herdelea, flacaul insusindu-si acest procedeu fara nicio reticenta si aplicand cu satisfactie planul ademenirii fetei.

Trasaturile morale ale personajului reies indirect, din faptele, gandurile si atitudinile lui, precum si din relatiile cu celelalte personaje. Inca de la inceputul romanului, la hora satului se evidentiaza intre jucatori feciorul lui Alexandru Pop Glanetasul, Ion, urmarind-o pe Ana lui Vasile Baciu cu o privire stranie, parca nedumerire si un viclesug neprefacut; apoi, o vede pe Florica mai frumoasa ca oricand [], fata vaduvei lui Maxim Oprea. Desi ii era draga Florica, Ion e constient ca Ana avea locuri si case si vite multe. Astfel, el va sacrifica iubirea pentru implinirea dorintelor proprii, pentru imbogatire si o viata indestulata. Vestimentatia lui Ion este cea care releva conditia sa sociala, iar comportamentul, gesturile si mimica ii tradeaza intentiile. Se dovedeste a fi un baiat istet, silitor si cuminte la scoala, de aici rezultand dorinta de a evolua, dar impulsiv si violent la hora, orgolios, lacom, viclean si razbunator. Pentru Ion este emblematica zicalascopul scuza mijloacele. Caracterizarea directa este facuta de narator mandru si multumit ca orice invingator, Ion simtea totusi un gol ciudat in suflet, de doamna Herdelea, aceasta numindu-l un baiat cumsecade, muncitor, harnic si istet. In acelasi timp, preotul Belciug il numeste un stricat, bataus si un om de nimic. Orgolios peste masura, Ion sufera cumplit atunci cand acesta il dojeneste in biserica, in fata tuturor satenilor. Astfel, conflictul interior, care va marca destinul flacaului, este vizibil inca de la inceputul romanului.

Patima pentru pamant il macina pentru ca pamantul ii era drag ca ochii din cap. Fiind dominat de dorinta de a fi respectat in sat, stapanit de o vointa impetuoasa, prezentand un temperament controlat de instinctele primare, Ion isi urzeste cu meticulozitate planul seducerii Anei. Acesta este hotarat si perseverent in atingerea scopului, dar si viclean, incercand sa se apropie de aceasta. Setea de pamant este trasatura dominanta a personalitatii lui Ion, facand din el un personaj memorabil prin faptul ca intreaga sa energie este canalizata spre atingerea scopului de a avea pamant: glasul pamantului patrundea navalnic in sufletul flacaului ca o chemare, coplesindu-l. Dupa ce planul ii reuseste, Ion, intr-un gest de adorare, saruta pamantul, iar fata ii zambea cu o placere nesfarsita. Este a doua ipostaza a lui Ion. Fata de prima, cand se simtea mic, neinsemnat si condamnat la o viata de saracie, aici se vede mare si puternic ca un urias din basme care a biruit in lupte grele o ceata de balauri ingrozitori.

Mediul ambiant este un alt procedeu artistic de caracterizare indirecta a personajului realist, protagonistul considerand ca daca ar fi avut pamant, Vasile Baciu nu ar mai fi indraznit sa il jigneasca in fata celorlalti si nici preotul Belciug nu l-ar fi umilit in biserica. Paul Georgescu sustine ideea ca pentru Ion pamantul insemna situatie sociala, demnitate umana, posibilitatea de a munci cu folos, criticul apreciind eforturile tanarului de a iesi din starea de umilinta sociala si morala, din saracia crunta in care se zbatea. Pamantul semnifica pentru flacaul ambitios demnitate si totodata obiectul muncii asupra caruia isi exercita energia, vigoarea, harnicia si priceperea.

Dupa ce o lasa insarcinata pe Ana, atitudinea lui Ion devine rece, distanta, cinica. Refuza sa ii mai vorbeasca si sa o mai vada, o bate fara mila, netinand cont de copilul pe care Ana il purta. Cand trateaza problema zestrei cu Vasile Baciu, Ion este semet si cu nasul in vant, sfidator, constient ca detine controlul absolut asupra situatiei si ca il poate sili sa ii dea pamantul mult dorit. Insurandu-se cu Ana, Ion se insoara, de fapt, cu pamanturile ei, sotia devenind o simpla povara. Capitolul Nunta il surprinde pe Ion intre cele doua glasuri, devenite voci interioare: Ce-ar fi oare daca as lu ape Florica si am fugi amandoi in lume sa scap de uratenia asta?, ca in clipa urmatoare sa revina la atitudinea obisnuita: Si sa raman tot calic, pentru o muiere. Acest monolog interior evidentiaza conflictul sufletesc dintre cele doua patimi de care este mistuit flacaul.

Trairile lui Ion in lupta dusa pentru a intra in stapanirea pamanturilor lui Vasile Baciu il motiveaza ca si personaj modern. Acesta trece de la brutalitate si violenta la prefacatorie si incantare. Ion este vinovat pentru propriul sau destin, deoarece, din cauza patimii pentru pamant, se dezumanizeaza. Insusindu-si pamantul pe cai necinstite, Ion nu putea supravietui, sfarsitul lui previzibil fiind perfect motivat moral si estetic de catre naratorul obiectiv si omniscient.

Odata satisfacuta patima pentru pamant, celalat glas ce mistuie sufletul lui Ion, iubirea pentru Florica, duce fara indoiala la destinul tragic al eroului. Dupa ce Ana s-a spanzurat, Ion se simte liber. Este din ce in ce mai nestapanit in iubirea lui pentru Florica, pe care o urmarea peste tot si care acum i se parea mai importanta decat toate pamanturile: ce folos de pamanturi, dac acine ti-e drag pe lume nu-i al tau?. Se imprieteneste cu George, insa aceasta prietenie era una falsa. Constituia o alta strategie a protagonistului pentru a se afla cat mai des in preajma Floricai. Insa George isi da seama de planurile lui Ion cu ajutorul Savistei si planuieste sa revina acasa pe neasteptate, pentru a se convinge. In plina noapte, George aude zgomote in curte, ia sapa si, pentru ca nu ii raspunde nimeni, izbeste la intamplare, fara sa vada nimic. Simte ca fierul a patruns in ceva moale, apoi mai loveste o data si aude un parait surd, iar cand da a treia oara este convins ca l-a omorat. Asadar, Rebreanu propune pentru sfarsitul lui Ion o crima pasionala, infaptuita cu o unealta simbolica pentru munca pamantului: sapa.

Astfel, personajul este drastic pedepsit de narator, intrucat el se face vinovat de dezintegrare morala, fiind raspunzator de viata Anei si a copilului lor. El tulbura echilibrul unui camin si linistea unei intregi colectivitati prin actiunile sale. Dupa dramele consumate, viata satului isi reia cursul normal, finalul romanului prezentand sarbatoarea sfintirii noii biserici, la care este adunat tot satul, iar drumul dinspre Pripas sugereaza ca totul reintra in firescul vietii.

Personaj realist, Ion Pop al Glanetasului a fost preluat de Liviu Rebreanu din viata, inspirandu-l o scena vazuta de scriitor pe colinele unui sat, unde a observat un taran imbracat in haine de sarbatoare, care s-a aplecat, deodata si-a sarutat pamantul. L-a sarutat ca pe o ibovnica. Scena m-a uimit si mi s-a intiparit in minte, dar fara vreun scop deosebit, ci numai ca o simpla ciudatenie.

Un alt eveniment care l-a marcat in mod deosebit a fost discutia pe care Liviu Rebreanu a avut-o cu un tanar taran vrednic, muncitor, pe nume Ion Bolijar al Glanetasului, care nu avea pamant si pronunta acest cuvant cu atata sete, cu atata lacomie si pasiune, parc-ar fi fost vorba despre o fiinta vie si adorata

Personajul lui Liviu Rebreanu este primul erou literar realizat in mod obiectiv, rece, deoarece romancierul construieste oameni vii fara podoabe artistice sau artificii de limbaj. Prezenta regionalismelor ardelenesti asigura un echilibru stilistic, personajele avand un limbaj definitoriu pentru mediul caruia ii apartine fiecare. Cuvintele si expresiile populare, precum si registrul lexical taranesc sunt proprii lui Ion Pop al Glanetasului, contribuind la desavarsirea personajului realist, reprezentativ pentru mediul rural ardelenesc.