Introducere in studiul psihologiei familiei

Univ. Pitesti – Facultatea de Stiinte Socio-Umane, Catedra Psihologie Psihologia familiei si cuplului

Arsene Andreea

Introducere in studiul psiho-sociologiei familiei

Familia acopera o varietate nesfarsita de forme si modele, diferite de la o epoca la alta, de la o cultura la alta, de la o zona geografica la alta si asa mai departe. Este aproape imposibil sa nu gasesti similitutdini intre familiile dintre mediul rural de exemplu, cum este la fel de greu sa suprapui perfect doua familii, chiar daca sunt omogene din punct de vedere cultural-religios, compozitie si structura, economic-educational etc.Tocmai datorita acestei diversitati atat de cuprinzatoare, stiintele umaniste abordeaza familia dintr-o perspective multidisciplinara. Cele mai relevante studii despre familie nu pot face abstractie de cadrul socio-juridic al structurii familiale, abordarea istorica-antropologica intregesc imaginea psiho-sociologica a familiei.

Inainte de a derula efectiv o parcurgere succinta a principalelor conceptelor cheie din psiho-sociologia familie, vom argumenta optiunea pentru analiza din perspectiva sistemica a elementului cheie al lucrarii, familia.

Teoria sistemelor este cel mai adesea inteleasa drept o metoda de cunoaştere superioară, de nivel teoretic, a obiectelor care posedă proprietatea integralităţii, a mulţimilor compacte de entităţi care fiinţează ca unul. Nu constituie obiect al cunoaşterii sistemice lucrurile constituite din componente conglomerate întâmplător ci numai obiecte compuse din părţi legate prin necesitate între ele. Circumscrierea obiectului teoriei sistemelor se face în baza următoarelor proprietăţi definitorii ale obiectului considerat 1.integralitatea 2.finalitatea 3.organizarea 4.autonomie relativă. Uzual, prin sistem se face referire la interdependenta elementelor componente si proprietatea conform careia suma componentelor nu este egala cu intregul.

Din aceasta perspectiva, familia capata o serie de caracteristici (cauzalitate circulara, homeostazie, echifinalitate, comunicare si feedback, scop comun), este definita de granite, in interiorul carora exista reguli si functii ce duc la structurarea si mobilitatea subsistemelor componente.

Rol si valoare in familia contemporana

“Pentru indeplinirea scopurilor ce situatia si epoca in care traim ne impune este de toata trebuinta de a cunoaste exact primul instrument si mijloc cu care trebuie sa lucram: pe noi insine. Caci timpul suprem a venit ca sa ne bizuim numai pe noi insine. Nazuinta tuturor popoarelor de astazi este de a ajunge, pe toate caile, la cea mai desavarsita cunostinta de ele si de tortele lor morale si materiale.“1

La inceputul secolului trecut, Dumitru Draghicescu analiza trasaturile poporului roman, raportandu-le la speta (rasa), clima, configuratie geografica, la factori istorici si sociali (dezvoltare economica, “ continuitatea si statornicia dezvoltarii istorice ”). Si astfel psihologia sociala a epocii descrie sufletul romanilor ca apartinand “ rasei occidentale cu obiceiuri orientale ”2, adica “ activitatea sporadica, sfortarile incoerente, incordarile scurte si intrerupte la fiecare moment, viata si actiunea de azi pe maine, graba

1 Din psihologia poporului roman, D. Draghicescu, Ed. Historia, Bucuresti, 2006, p. 22-252 Din psihologia poporului roman, D. Draghicescu, Ed. Historia, Bucuresti, 2006, p.341-437

1


Arsene Andreea

pusa in orice actiune si cu deosebire lipsa de prevedere, cu nazuinta de a ascunde, de a insela si a minti (…) romanul, se deosebeste print-o modestie cumintita, printr-o intelepciune resemnata, care cauta, in forma mai ales, sa inlature pericolele, prevenindu-le; intr-un cuvant prudenta dicolo de margine, calculul urmarilor, rabdarea, ingaduinta si modestia timida, cumintenia pacinica (…) ”3.

Iata deci cum contextul socio-istoric incearca a explica personalitatea morala a unui popor, caci a extrage din contextul cultural chiar actorul social, ar duce la o analiza abstracta, fara contact cu realitatea.

M.Rokeach (1973)4 considera ca valorile ocupa un loc central in configuratia personalitatii umane si ghideaza atitudinile, judecatile si actiunile; intr-un anume sens, valorile se exprima in atitudini, iar acestea in opinii.

Sistemele de valori din familie sunt raportate, in mod predeterminat, la sistemele culturale ale societatii (cultura inteleasa in acceptiunea lui Herder, comunitatea poseda o cultura specifica).

S-a dovedit a fi deosebit de complexa o analiza a normelor valorizate in societatea romaneasca, norme transmise in cadrul familie de la parinti

catre copii. Demersul cercetarii teoretice se va reduce doar la acesta directie unilaterala - parinte-copil - si se vor lasa deoparte conceptele axiologice ce converg odata cu constituirea relatiilor de cuplu, a relatiilor cu familiile de provenienta ale partenerilor sau in cadrul raporturilor de fraternitate.

In general conceptul de valoare are sens normativ, de criterii ce ajuta la separarea frumosului de urat, a raului de bine, a ceea ” ce trebuie ” de ceea “ ce nu trebuie ” facut. Modernitatea a saracit valoarea de puterea de absolut, mergandu-se spre relativizare normelor asa incat sa confere confortul si sentimentul libertatii individuale. Daca traditionalismul delimita destul de clar de exemplu ce inseamna omul religios, contemporaneitatea descrie cel putin 5 tipuri de manifestare a sentimentului laic. Psihoterapiile moderne vorbesc despre “realitate personala”, despre “constructivism coparticipativ”, despre resprectarea viziunii personale, individuale, inimitabile a fiecruia asupra evenimentelor sociale.

Stiintele socio-umane cauta abordarea valorii in mod cat mai abstractizat si adaptat domeniului de referinta, ca instrumentar in explicarea fenomenelor cauza-consecinta a comportamentelor ce insestesc norma. “ Pentru psihologi, valorile reprezinta ancore ce permit indivizilor sa se orienteze in lumea inconjuratoare, actionand ca sisteme de decodare a gratificatiilor potentialelor directii de actine, beneficii derivate de scalele prferintelor fiecaruia, de motivatiile, nevoile si aspiratiile pesonale.(van Deth si Scarbrough, 1994)5. Fie ca “valorile umane –adevarul, frumosul, binele etc – constituie un fel de repere absolute, de care fiecare popor s-ar apropia prin intermediul culturii proprii in decursul istorie, fie cultura este cea care integreaza si orienteaza valorile (nicidecum invers), cultura, la randul ei, exprimand indealul natiunii (Petre Andrei,

3 Idem4 Sociopsihologia şi antropologia familiei, P.Iluţ, Ed. Polirom, Iaşi, 20055 Valori ale romanilor: 1993-2006. O perspectiva sociologica, Coord. Bogdan Voicu, Malina Voicu, Institutul European, Iasi, 2007, p.9-15

2


Arsene Andreea

Filosofia culturii)6, valoarea are semnificatie inalt social, integrata in derularea realitatii cotidiene, din persepectiva sociologica.

Concepte cheie utilizate in studiul familiei

C. Levi Strauss defineşte familia ca fiind un grup social ce îşi are originea în căsătorie,constând din soţ, soţie şi copii sau alte rude, grup unit prin drepturi şi obligaţii morale, juridice, economice şi sociale (incluzându-le pe cele sexuale).

Conceptul de familie apare în vocabularul timpurilor îndepărtate pe filieră latină, de la complexul termen “famulus” care, în prima fază, desemna sclavii aparţinând cetăţeanului roman, iar, mai târziu, s-a extins şi asupra persoanelor aflate sub stăpânirea lui, respectiv asupra descendenţilor şi soţiei acestuia.7

Iolanda Mitrofan şi Cristian Ciupercă (1998) afirmă că „familia reprezintă, în orice societate, o formă de comunitate umană alcătuită din cel puţin doi indivizi, uniţi prin legătură de căsătorie şi/sau paterne, realizând, mai mult sau mai puţin, legătura biologică şi/sau cea psihosocială”.

În general, viaţa desfăşurată de indivizi în cadrul instituţional al familiei cuprinde două elemente esenţiale: „o latură biologică, constantă” rămasă aproape neschimbată de-a lungul timpului şi o „latură socială veşnic schimbătoare”, reprezentând morala, educaţia, aspectele economice, juridice, psihosociale (M. Voinea, 1993).

1 Familia Din punct de vedere sociologic, familia reprezintă „exemplul tipic de grup primar”, caracterizat prin puternice relaţii de tipul „face to face”, prin asocierea şi colaborarea intimă a tuturor membrilor ei. Plecând de la această definiţie, există o serie de tipologii, una dintre ele făcând distincţia între familia de origine (consangvină), adică familia în care ne naştem şi creştem, şi familia de procreare (conjugală), adică cea constituită prin propria căsătorie (Mendras, 1987, cit in M. Voinea, 1993), este unitatea sociala constituita din adulti si copii intre care exista relatii de filiatie naturala (de sange) sau sociala. C. Levi Strauss defineşte familia ca fiind un grup social ce îşi are originea în căsătorie,constând din soţ, soţie şi copii sau alte rude, grup unit prin drepturi şi obligaţii morale, juridice, economice şi sociale (incluzându-le pe cele sexuale).

Iolanda Mitrofan şi Cristian Ciuperca afirma ca „familia reprezintă, în orice societate, o formă de comunitate umană alcătuită din cel puţin doi indivizi, uniţi prin legătură de căsătorie şi/sau paterne, realizând, mai mult sau mai puţin, legătura biologică şi/sau cea psihosocială”.

În general, viaţa desfăşurată de indivizi în cadrul instituţional al familiei cuprinde două elemente esenţiale: „o latură biologică, constantă” rămasă aproape neschimbată de-a lungul timpului şi o „latură socială veşnic schimbătoare”, reprezentând morala, educaţia, aspectele economice, juridice, psihosociale (M. Voinea, 1993).familia = „grup de indivizi uniţi prin legături transgeneraţionale şi interdependente privind elementele fundamentale ale vieţii;”8

„Problemele esenţiale de care depinde întemeierea şi reuşita familiei, iar mai departe, pe plan macrosocial, procesele demografice, formarea tinerei generaţii şi a viitorilor cetăţeni şi membrii adulţi ai societăţii, constau în criteriile valoric-personale de

6 Dictionar de sociologie, Coord. Catalin Zamfir, Lazar Vlasceanu, Ed. Babel, Bucresti, 19937 website CA/SNWS Familia ce istorie? Theo Stanescu-Stanciu8 R.Doron, F.Parot, Dicţionar de psihologie, Ed. Humanitas, Buc., 2006, p 336

3


Arsene Andreea

selecţiei a partenerilor maritali, în acordul interpersonal al cuplurilor, în coeziunea grupului în faşa obstacolelor şi a frustraţiilor, în climatul afectiv, şi moral pe care îl asigură copiilor, în capacitatea de a se transmite în mod adecvat acestora habitudini, cunoştinţe şi norme de comportare, precum în a le forma trăsături importante ale viitoarei personalităţi.”9

Casatoria este „uniunea sexuală, legitimată social începând cu un anunt public, introducând ideea de permanenţă şi asumându-şi mai rnult sau mai puţin explicit un contract care precizează drepturi şi obligaţii între soţi şi faţă de fiecare copil pe care aceştia îl au" (STEPHENS, 1963 p.5.)- sau „uniune, sancţionată social, între un bărbat şi o femeie care se aşteaptă sa joace rolurile de soţ şi soţie" (O. POCS, 1989, p. 8).

Din punct de vedere juridic, casatoria reprezinta uniunea liber consimtita dintre un barbat si o femeie, incheiata cu respectarea dispozitiilor legale, in scopul intemeierii unei familii

Din perspectiva psihologica, a defini casatoria inseamna a vorbi de o “relatie psihologica” intre doi oameni constienti, ea fiind „o constructie complicata alcatuita dintr-o serie intreaga de date subiective si obiective, avand indiscutabil o natura foarte eterogena” (C. Jung 1994).

2.Cuplul se poate definit ca o structura bipolara, de tip biopsihosocial, bazata pe interdeterminism mutual (partenerii se satisfac, sc stimuleaza, se susjin, se dezvolta si se realizeaza ca individualitati biologice, afective si sociale, unul prin intermediul celuilalt).

Cuplul marital

„ Ne naştem, de obicei, într-o matrice bipolară (cuplul parental) substitut arhetipal al „diadei divine” (C.G. Jung, 1994). Continuăm marea aventură a existenţei devenind noi înşine pesonalităţi polarizate masculin sau feminin, identităţi psihosexuale conştiente de sine. Ne exprimăm prin sex-roluri şi ne integrăm social, sub semnul a ceea ce ne rămâne specific întreaga viaţă: apartenenţa fundamentală la unul dintre sexe.

Apoi încercăm să ne găsim perechea, deoarece dimensiunea noastră psihologică este marcată profund de şansa de a fi şi a te revela în cadrul convieţuirii, ca bărbat sau ca femeie. Aspirăm către structura arhetipală („masculin-feminin”, „bărbat-femeie”) bazată pe polaritatea principiilor, pe complementaritate, căutând partenerul cu ajutorul căruia să ne dezvoltăm (sexual, afectiv, mental şi spiritual) unul prin intermediul celuilalt.

Descoperim erotismul şi iubirea, nu neapărat în această ordine, iar când satisfacţia generată de unul dintre cei doi factori sau chiar de amândoi este destul de intensă şi încrederea în celălalt destul de mare începem să ne gândim la căsătorie” (Iolanda Mitrofan, Cristian Ciupercă, p.12, 1998).

Când ne hotărâm să facem acest pas şi anume să ne căsătorim, înseamnă că deja valorizăm instituţia familiei, că putem pune problema descendenţilor şi că simţul responsabilităţii este mai accentuat. Apoi, prin încredre şi armonie încercăm să ne adaptăm unul la celălalt, să ne completăm unul prin intermediul celuilalt, să ţinem unită familia şi să ne concentrăm asupra descendenţilor pentru a le uşura integrarea în societate.

9 P.P.Neveanu, Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros, Buc., 1978, p 263

4


Arsene Andreea

În analiza desfăşurată asupra formării cuplului, autorii Iolanda Mitrofan şi Cristian Ciupercă pleacă de la faptul că, deşi atracţia şi preferinţa interpersonală se manifestă ca fenomen psihosocial încă de la vârste fragede, atracţia de ordin erotico-sentimental ocupă o pondere principală la vârsta preadolescenţei şi mai ales , a adolescenţei.

În anii adolescenţei tinerii sunt dominaţi de idei şi fantazări erotice peste care se suprapun emoţii şi dorinţe. Datorită factorilor care au accelerat maturizarea sexulă, s-a asimilat şi s-a generalizat tentaţia ca tinerii să-şi înceapă viaţa sexuală mult mai devreme, erotismul devenind un domeniu din ce în ce mai atractiv. Dacă înainte, pentru a putea să îţi începi viaţa sexuală trebuia întâi să te căsătoreşti, în prezent acest lucru nu mai este necesar sau impus, fiecare persoană având această libertate în ceea ce priveşte alegerea vărstei de începere a vieţii sexuale şi mai ales pertenerul cu care să facă acest lucru (nu obligatoriu acesta să fie viitorul soţ). Acest fenomen nu poate fi controlat, tot ceea ce putem face este informarea tinerilor adolescenţi în ceea ce priveşte metodele de contracepţie (care sunt şi cum se utilizează ele).

Psihologia socială a elaborat o serie de teorii care încearcă să explice formarea cuplului, însă, deşi ele explică şansa alegerii partenerului, nu justifică suficient actul decizional. Cea mai credibilă dintre acestea accentuează perspectiva dinamică a cuplului, insistând pe factorul psihologic şi pe cel fizic, factorul fizic fiind cel care acţionează prin intermediul modalităţilor erotice de expresie corporală, iar factorul psihologic alimentează stabilizarea relaţiei, necesitatea intensificării şi dezvoltarea ei în timp, inclusiv sau mai ales, în cadrul căsătoriei.

Cuplul poate fi definit „ca o structură bipolară de tip biopsihosocial, bazată pe interdeterminism mutual (partenerii se satisfac, se stimulează, se susţin, se dezvoltă şi se realizează ca individualităţi biologice, afective şi sociale, unul prin intermediul celuilalt)” (Iolanda Mitrofan, Cristian Ciupercă, p. 14, 1998).

Din această perspectivă cuplul poate fi armonic, satisfăcător şi stabilizator, sau dizarmonic, nesafisfăcător şi distorsionant, tinzând la disociere.

3. Căsătoria Casatoria este „uniunea sexuală, legitimată social începând cu un anunt public,

introducând ideea de permanenţă şi asumându-şi mai rnult sau mai puţin explicit un contract care precizează drepturi şi obligaţii între soţi şi faţă de fiecare copil pe care aceştia îl au" (Stephens)- sau „uniune, sancţionată social, între un bărbat şi o femeie care se aşteaptă sa joace rolurile de soţ şi soţie" (O. Pocs).

Din punct de vedere juridic, casatoria reprezinta uniunea liber consimtita dintre un barbat si o femeie, incheiata cu respectarea dispozitiilor legale, in scopul intemeierii unei familii

Din perspectiva psihologica, a defini casatoria inseamna a vorbi de o “relatie psihologica” intre doi oameni constienti, ea fiind „o constructie complicata alcatuita dintr-o serie intreaga de date subiective si obiective, avand indiscutabil o natura foarte eterogena” (C. Jung 1994).

Casatoria, spre deosebire de cuplu, implică multiple consecinţe sociale, afective, morale, juridice etc.

5


Arsene Andreea

Specialistii susţin că din punct de vedere juridic, „căsătoria reprezintă uniunea liber consimţită dintre un bărbat şi o femeie, încheiată cu respectarea dispoziţiilor legale, în scopul întemeierii unei familii”.

Casatoria legală angajează un contract între două persoane care trebuie să aibă o anumită vârstă minimă şi sexe diferite. Aceste condiţii sunt însă variabile în diferite ţări, în raport cu legislaţia respectivă, ca de exemplu în unele ţări sunt recunoscute şi căsătoriile între persoane de acelaşi sex. Soţii trebuie să fie capabili să-şi dea consimţământul legal, să fie sănătoşi, competenţi mental, să nu fie minori şi trebuie să fie liberi de orice altă relaţie atunci când se angajează în căsătorie. Ei trebuie să aibă relaţii sexuale prin care „să consume” căsătoria, conform angajamentului marital.

Din punct de vedere psihologic, a defini căsătoria înseamnă a vorbi despre o „relaţie psihologică” între doi oameni conştienţi, ea fiind „o construcţie complicată, alcătuită dintr-o serie întreagă de date subiective şi obiective, având indiscutabil o natură foarte eterogenă” (C.G. Jung).

Important este că „nici cea mai reuşită căsătorie nu poate şterge cu desăvârşire particularităţile individuale, astfel ca stările soţilor să fie absolut identice” (C.G. Jung, 1994).

Autorul susţine ca unul dintre soţi îşi găseşte locul în căsătorie mai repede decât celălalt, iar raportul pozitiv cu părinţii poate duce la îndepărtarea dificultăţilor în ceea ce priveşte adaptarea faţă de celălalt. Părinţii trebuie să îşi înveţe copilul despre ceea ce presupune o căsătorie, să fie alături de el şi de partenerul său oferindu-le suport şi înţelegere. Îi ajută în depăşirea momentelor critice şi în aplanarea conflictelor atunci când este cazul.

Iolanda Mitrofan şi Cristian Ciupercă (1998) definesc căsătoria ca fiind „un proces interpersonal al devenirii şi maturizării noastre ca personalităţi”. Căsătoria este o „experienţă trăită” şi care nu poate fi cu adevărat înţeleasă decât din interiorul trăirii. Adesea parcurgerea unei căsătorii este descoperirea unui drum personal, irepetabil, pentru că orice căsătorie este o şansă unică.

Jack si Carole Mayhall (cit in. L. Mitrofan) încearca sa se apropie de intelegerea casatoriei ca de „o uriasa enigma, un labirint colosal. Ea este agonia acomodării, a durerii şi plăcerii, a încântării şi dorinţelor. Este un amestec de pământ cu extatic, de obişnuit cu romantic. Vine în valuri, picături şi torente. Zilele conţin tunete, raze de soare, grindină, vânt şi ploaie. Nuanţele ei sunt spectrul curcubeului, având predominante de roşu, purpuriu, galben şi gri. Este intimitate, depărtare, apropiere. Este o melodie liniştitoare, un roman pământesc, un mister obscur, cea mai mare piesă de pe pământ. Căsătoria constă într-o mulţime de alegeri. Alegi să iubeşti, să înţelegi, să te bucuri, să cunoşti. Alegi....căsătoria.”

4. Concepte din cadrul grupului familial

Copil - termenul de copil provine din latinescu infants şi desemnează „fiinţa umană care nu dobândit încă folosirea vorbirii;”10 „băiat sau fată aflat(ă) înainte de adolescenţă;”11 „fiinţa umană pe traiectoria dezvoltării umane de la procreaţie şi până la adolescenţă;”12

10 R.Doron, F.Parot, Dicţionar de psihologie, Ed. Humanitas, Buc., 2006, p 19211 H.Bloch, R.Chemama, E.Depret, A.Gallo, P.Leconte, Jean-Francois Le Ny, J.Postel, M.Reuchilin, Marele dicţionar al psihologiei, Ed Trei, Buc., 2006, p.....12 P.P.Neveanu, Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros, Buc., 1978, p 150

6


Arsene Andreea

Copilarie- în psihologie acest termen desemnează „ o etapă a dezvoltării fiinţei umane care după autori se situează între naştere şi maturitate, între naştere şi pubertate sau între apariţia limbajului şi pubertate;”13 „perioadă de viaţă care se întinde de la naştere la adolescenţă;”14

Divorţ -„rupere legală a căsătoriei; cauze: punerea sub semnul întrebării a familiei în forma sa tradiţională, emanciparea femeii, flexibilitatea legislaţiei; aproape întotdeauna divorţul este puctul final al unei neînţelegeri conjugale, gravă şi durabilă, a cărei origine poate fi sexuală, caracterizată de cultură;”15 În urma unui divorţ cei care suferă cel mai mult sunt copii, de exemplu pentru unii băieţii aflaţi în jurul vârstei de 6-8 ani, plecarea tatălui de acasă le provoacă o stare precum doliul şi vor trece mulţi ani până când vor accepta situaţia. In urma cercetărilor efectuate s-a constatat că aproximativ 40% dintre copiii ai căror părinţi au divorţat, au suferit mai devreme sau mai târziu o stare de depresie.

Funcţiile familiei - clasificări şi particularităţi

Există două categorii de factori care au puterea de a modifica sau de a favoriza modificarea functionalităţii unei familii. Autorii Iolanda Mitrofan şi Cristian Ciupercă, prezintă în lucrarea “Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia familiei” publicată în anul 1998, acei factori care influenţează funcţiile familiei, factori externi si factori interni.

Factorii externi sunt acei factori exteriori familiei, dar care actionează puternic asupra acesteia. Caracterul totalitar sau democratic al societăţii care influenţează solidaritatea familiei şi socializarea descendenţilor este considerat a fi unul dintre cei mai importanţi factori, fiind urmat de nivelul de dezvoltare economică a societăţii, ce are repercursiuni în principal asupra funcţiei economice şi reproductive.

Asupra funcţiei sexuale şi a celei reproductive, au avut impact legislaţia şi politicile sociale, iar asupra funcţiei de socializare şi a celei de reproducere, nivelul general de instrucţie şi educaţie.

Factorii interni sunt factori interiori familiei şi sunt reprezentaţi de: dimensiunea familiei cu implicaţii în realizarea socializării şi a solidarităţii; de structura familiei ce are impact asupra funcţiei economice şi reproductive; şi de diviziunea rolurilor şi a autorităţii ce influenţează în principal funcţia de solidaritate.

Atât factorii interni cât şi factorii externi nu acţionează doar asupra funcţiilor enumerate, deoarece perturbările într-o funcţie determină modificări şi la nivelul celorlalte, într-o proporţie mai mare sau mai mică.

Familia îndeplineşte patru funcţii ce sunt considerate de majoritatea autorilor ca fiind “fundamentale”: funcţia economică, funcţia de socializare, funcţia de solidaritate şi funcţia sexuală sau reproductivă.

În trecerea de la tradiţionalitate la modernitate se observă că familiile acordă o importanţă relativ diferită realizării funcţiilor familiale.

Iolanda Mitrofan şi Cristian Ciupercă au realizat o ordonare a funcţiilor din punctul de vedere al importanţei lor, această ordonare având la bază o serie de argumente.

13 R.Doron, F.Parot, Dicţionar de psihologie, Ed. Humanitas, Buc., 2006, p 19214 N.Sillamy, Dicţionar de psihologie Larousse, Ed. Univers Enciclopedic, Buc., 2000, p 8015 N.Sillamy, Dicţionar de psihologie Larousse, Ed. Univers Enciclopedic, Buc., 2000, p 105

7


Arsene Andreea

Dintre toate cele patru funcţii îndeplinite de o familie, funcţia economică este considerată ca fiind cea mai importantă, iar evoluţia ei ca fiind constantă în timp.”Dincolo de rolul avut în formarea familiilor, funcţia economică a deţinut poziţia centrală în funcţionalitatea familiei ca sistem social, poziţie ramasă constantă în timp, în ciuda redimensionării componentelor acesteia” (Iolanda Mitrofan, Cristian Ciupercă, p.170, 1998).

În opinia autorilor, funcţia reproductivă a avut cea mai importantă pondere economică. Principiul pe care se axa familia tradiţională era: “părinţii nu trăiesc atât pentru ei, cât şi pentru realizarea în viaţă a copiilor lor” (P. Iluţ, 1995). ”Scăderea natalităţii a cunoscut cote îngrijorătoare, conturându-se o nouă tendinţă, aceea a modului de viaţă fără copii, ce marchează trecerea axată pe adulţi ” (Iolanda Mitrofan, Cristian Ciupercă, 1998).

Funcţia reproductivă, este urmată de funcţia de socializare care a avut aceeaşi traiectorie. Factorii care au influenţat scăderea numărului de copii, au acţionat şi asupra socializării. De exemplu, faptul că femeia s-a angajat în activităţi extrafamiliale a influenţat natalitatea şi în acelaşi timp socializarea.

Una dintre cauzele pricipale a reducerii interesului părinţilor pentru socializare, a fost determinată de dezvoltarea societăţii care a presupus înfiinţarea unui imens sistem de şcoli, grădiniţe, etc care a preluat toate aceste responsabilităţi ale părinţilor, aceştia ocupând din ce în ce mai puţin timp cu copii lor.

Fucţia de solidaritate a avut şi ea un rol important, solidaritatea familială fiind întărită de relaţia paternală şi cea fraternală. Ultima funcţie, cea afectiv-sexuală, este considerată de autori singura funcţie care a urmat o traiectorie ascendentă, sexualitatea devenind în societatea modernă unul dintre cei mai importanţi factori în formarea şi dezvoltarea, sau în destrămarea unui cuplu sau a unei familii.

1. Funcţia economică a familiei

Funcţia economicaă este considerată ca fiind cea mai importantă dintre toate cele patru, deoarece, pentru ca familia sa-şi satisfacă nevoile de bază şi pentru a realiza celelalte funcţii, ea trebuie să-şi asigure venituri cel puţin suficiente.

În societatea tradiţională, funcţia economică cuprindea trei dimensiuni: o componentă productivă deoarece ea viza producerea bunurilor şi a serviciilor necesare traiului familiei; o componentă profesională, ea ocupându-se de transmiterea ocupaţiilor de la părinţi la copii; şi ultima componentă, cea financiară alcătuită din administrarea bugetului de venituri şi cheltuieli (Iolanda Mitrofan, Cristian Ciupercă,1998).

O dată cu trecerea timpului, toate aceste componente ale funcţiei economice a familiei au suferit modificări, atât în ceea ce priveşte producţia de bunuri, cât şi administrarea bugetului de venituri şi cheltuieli, membrii familiei devenind astfel dependenţi de venituri câştigate în afara gospodăriei (P. Iluţ, 1995).

Transmiterea ocupaţiilor de la părinţi la copii a suferit şi ea schimbări, acest lucru întâmplându-se tot mai rar datorită locului de muncă al individului, care a trecut în exteriorul familiei, în intreprinderi şi servicii sociale. Bugetul a devenit şi el dezechilibrat datorită surselor de venit şi a cheltuielilor exagerate referitoare, de obicei, la subzistenţă.

Bugetul, indicatorul cel mai potrivit pentru a măsura nivelul de trai al familii şi ca instrument de analiză sociologică, ajută la constatarea modului de obţinere a veniturilor şi

8


Arsene Andreea

formelor lor (salariu, pensie, bursă etc); relaţiei dintre venituri şi mărimea familiei; numărului şi calităţii persoanelor aflate în incapacitate de muncă şi la constatarea structurii cheltuielilor (administrarea veniturilor) (M. Voinea,1993).

P.H.Chombart şi Lauwe (1972) consideră că echilibrul bugetar variază în funcţie de crizele economice, de anotimpuri, de vârsta membrilor familiei, de practicile alimentare şi de mai mulţi factori.

Frederic Le Play este cel care a utilizat bugetul în studiul vieţii de familie, acesta fiind cel care a sesizat că schimbările din viaţa socială atrag schimbări în viaţa de familie.

“Legea lui Engel”, al cărui autor este Ernst Engel, indică existenţa unei relaţii direct proporţionale între nivelul de sărăcie al unei familii şi volumul cheltuielilor necesare asigurării subzistenţei fizice. Această lege arată că, cu cât veniturile sunt mai mici, cu atât ponderea cheltuielilor pentru subzistenţă este mai mare.

2. Funcţia socializatoare în cadrul familiei

Socializarea este un proces de transmitere-asimilare a atitudinilor, valorilor, concepţiilor sau modelelor de comportare specifice unui grup, în vederea formării, adaptării şi integrării sociale a unei persoane (C. Zamfir, L. Vlăsceanu , 1993).

Conform acestei definiţii preluate din „Dicţionarul de Sociologie” coordonat de C. Zamfirescu şi L. Vlăsceanu, părinţii au rolul de a oferi copilului şansa formării sale sociale, dobândirii echilibrului emoţional şi integrării sale în viata socială.

Conform acestor autori, părinţii exercită influenţe educaţionale asupra copiilor lor atât în mod direct, prin acţiuni dirijate sau nu, utilizând o serie de metode şi tehnici educative; şi în mod indiect, prin climatul psihosocial existent în grupul familial.

Funcţia de socializare cuprinde mai multe subfuncţii:1. Funcţia integral-formativă este caracterizată prin răspunsurile oferite copiilor la

o mulţime de întrebări datorate curiozităţii şi a nevoii de cunoaştere, copii primesc informaţii referitoare la utilizarea diferitelor obiecte, formându-se astfel deprinderile, priceperile şi chiar aptitudinile. Părinţii au o mare influenţă asupra modalităţilor de comunicare şi posibilităţilor intelectuale şi afective ale propriilor copii.

2. Cea de-a doua subfuncţie este cea psiho-morală ce cuprinde modelele de conduită oferite de părinţi, preluate de copii prin imitaţie şi învăţare, şi climatul educativ în care se exercită influenţele educaţionale.

3. A treia subfunctie este cea social-integrativă conform căruia modelele educationale, parentale influenţează modelul de abordare interpersonal, modul de raportare la diferite norme şi valori sociale şi modul de implicare în viaţa şi activitatea grupală.

4.Ultima subfuncţie a funcţiei de socializare constă în formarea şi cultivarea „apetitului” cultural-spiritual, a atitudinilor şi sentimentelor estetice, a spiritului critic în receptarea unor produse artistice, în dezvolarea unor capacităţi creatoare şi în cultivarea atitudinilor (Iolanda Mitrofan, Cristian Ciupercă, p 174, 1998).

Atât din cauze subiective, cât şi obiective procesul instructiv-educativ al familiei a fost înlocuit de sistemul şcolar. Părinţii nu mai pot asigura astfel transmiterea de cunoştinţe copiilor lor, nu le mai pot satisface nevoia de instrucţie la standardul exigenţelor actuale datorită mutaţiilor lumii contemporane (Iolanda Mitrofan, Cristian Ciupercă, 1998).

9


Arsene Andreea

Datorită faptului că părinţii lucrează în afara familiei, aceştia petrec timp mai puţin împreună cu copii lor pe care decid să îi ducă de la vârste foarte fragede în instituţii specializate (cămine, grădiniţe etc). Astfel, ei nu numai că nu dispun de timpul necesar unei scolarizări fireşti dar, de multe ori, nici nu au conştiinţa necesităţii acţiunilor educative (M. Voinea, 1993).

Din această perspectivă au fost identificate trei tipuri de familii: înalt educogene (sprijină educarea copiilor şi realizează o legătură strânsă cu şcoala pentru a asigura controlul activităţilor din această sferă), satisfăcător educogene (asigură copiilor condiţii de educaţie familială, dar nu organizează şi controlează sistematic activitatea în această direcţie), slab educogene (lipsa educaţiei şi a controlului parental).

Sinteza procesului de socializare este redată de afirmaţia făcută de R.E. Park „Omul nu se naşte uman, ci devine în procesul educaţiei” (apud. M. Voinea, 1993).

Astfel, părinţii transmit descendenţilor elementele primare ale socializării, modelându-le evoluţia ulterioară, încât putem spune ca viitori oameni maturi, copiii, sunt oglinda părinţilor, iar nepoţii oglinda oglinzii bunicilor. În societatea modernă, funcţia educativă a familiei este preluată în mare parte de către formele de învaţământ.

Raymond Aron, citându-l pe Tocqueville (“La democratie en Amerique” volum XII) afirma că dispariţia convenţionalismului şi a austerităţii a dus la apropierea şi aprofundarea relaţiilor dintre membrii familiei. Raymond Aron semnalează creşterea numărului familiilor cu două generaţii (părinţi şi copii) şi consideră că în mediul urban se remarcă “divorţul moral între meserie şi familie” adica familia nu îşi mai produce în propria gospodărie bunurile necesare existenţei, membrii săi intrând în contact cu medii complet diferite de cel al familiei (cercurile profesionale). Consecinţa acestui fapt este că “Despovărată de funcţia educativă, familia riscă să fie lipsită şi de consacrarea religioasă şi chiar şi de cea socială. Fundamentată pe deciziile necondiţionate a două persoane, familia este într-o situaţie dificilă pentru că deciziile sunt revocabile. Concepţia laică a căsătoriei, de inspiraţie individualistă, susţine legitimitatea divorţului. Partenerii au dreptul să revină asupra unei decizii luate. Ei se aleg unul pe celalalt, ei au dreptul să se separe.”16 Se poate spune ca democratizarea societăţii determină democratizarea familiei.

3. Funcţia de solidaritate a familiei

Una din legendele orientale povesteşte că în timpuri imemorabile, femeia şi bărbatul alcătuiau un singur nucleu, un tot, dirijat de legile Universului. Odată cu geneza pământului, nucleul a fost separat în două fiinţe distincte care de atunci se caută pentru a se recontopi într-un tot, ca simbol al fericirii. Povestea mai spune că cei doi se regăsesc abia după ce trec prin şapte vieţi ,se unesc şi se contopesc în Univers. Compatibilitate psihică şi temperamentală este evidenţiată optim prin analiza funcţiei de solidaritate a familiei, deoarece antrenează toate momentele vieţii, toţi membrii acesteia, asigură unitatea, coeziunea, trăirea grupului familial. Factorii care contribuie la asigurarea solidarităţii conjugale sunt sistematizaţi astfel17:

16 “Les Desillusions du progres – Essai sur la dialectique de la modernite”, Raymond Aron, Ed. Calmann-Levy, 1969, p. 98-10117 “Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia familiei”, Iolanda Mitrofan, Cristian Ciupercă, Ed.Press Mihaela S.R.L., Bucureşti, 1998, p.176

10


Arsene Andreea

Factori anteriori mariaj Factori posterior mariaj1.durata convieţuirii în concubinaj2.aprobarea căsătoriei de către

părinţi3.homogamie etnică şi religioasă4.concordanţa vârstelor şi a

nivelului de instrucţie

1.acceptarea modelului egalitar2.satisfacţia faţă de viaţa sexuală3.concordanţa privind existenţa şi numărul copiilor4.complementaritate în planul aspiraţiilor

Solidaritatea familiei este un proces supus în permanenţă modificărilor, influenţelor interne şi externe familiei. Întărirea sau scăderea coeziunii familiei depind de alegerea partenerului, distribuţia rolurilor şi autorităţii, de trăsăturile temeperamentale şi caracteriale ale soţilor, capacitatea de adaptare şi modelare a acestora. La aceşti factori se adaugă influnţele de microgrup (familia de proveninţă, prieteni, climatul profesional) şi cele de macrogrup (caracteristicile societăţii în care coexistă familia respectivă). Convieţuirea a două familii (copii căsătoriţi şi părinţii unuia dintre ei) reprezintă adesea surse de disconfort de ambele părţi.Sunt deja intrate în folclor relaţiile dintre noră-soacră, mai puţin cele dintre ginere-socru, şi efectele pe care le pot avea acestea în desfăşurarea unei căsnicii.

Solidaritatea asigură unitatea, intimitatea, coeziunea, securitatea emoţională, protecţia şi încrederea grupului familial.

Conform opiniei lui M. Voinea (1996), manifestarea solidarităţii începe încă din familiile de origine ale partenerilor, prin modul în care ei au fost pregătiţi, educaţi, orientaţi spre înţelegerea celuilalt, spre oferirea protecţiei şi afectivităţii. Ea se construieşte, se perfecţionează în viaţa de familie.

Solidaritatea se poate manifesta la nivelul a trei tipuri de relaţii existente într-o familie şi anume: la nivelul relaţiei conjugale, nivelul relaţiei parentale şi nivelul relaţiei fraternale, fiecare nivel implicând o familie coezivă, echilibrată, armonioasă şi funcţională.

Există o serie de factori care contribuie la asigurarea solidarităţii conjugale. Durata convieţuirii în concubinaj, aprobarea căsătoriei de către părinţi, homogamia etnică şi religioasă, concordanţa vârstelor şi a nivelului de instrucţie, constituie factori anteriori mariajului.

Factorii posteriori mariajului sunt reprezentaţi de acceptarea modelului egalitar, satisfacţia faţă de viaţa sexuală, concordanţa privind existenţa şi numărul copiilor şi complementaritatea în planul aspiraţiilor.

Relaţia parentală vizează modul de relaţionare cu copii, metodele şi mijloacele folosite în creşterea şi educarea acestora. E.M. Duvall (1971) evidenţiază existenţa a două tipuri de modele, cel al mamei tradiţionale (ce impune prin perseverenţă şi rigiditate) şi cel al mamei moderne (axat pe dezvolatrea capacităţilor instructiv-formative ale copiilor).

E.A. Elder a identificat modelul tatălui tradiţional (care are întotdeauna dreptate şi ultimul cuvânt) şi modelul tatălui modern (flexibil, fără metode punitiv-restrictive).

Relaţia fraternală implică ansamblul relaţiilor interpersonale dintre copii ce aparţin aceleiaşi familii. Acest tip de relaţie poate genera două tipuri de situaţii: prima situaţie este cea în care fraţii dezvoltă o afecţiune reciprocă şi o solidaritate durabilă, şi a doua situaţie în care fraţii amplifică rivalitatea şi conflictualitatea. Rivalitatea fraternă se

11


Arsene Andreea

constituie iniţial în raport cu mama la naşterea unui frate sau a unei surori, faţă de care se conturează reacţia de gelozie. Această rivalitate constă în concurenţa dintre fraţi pentru a obţine primul loc în atenţia şi iubirea mamei (a tatălui sau a unui alt membru din familie, ca substitut parental).

4. Funcţia sexuala şi reproductiva a familiei

J. Evoda în lucrarea „Metafizica sexului” (1994) afirmă că instinctul de reproducere este inexistent la om, copilul este programat în baza unor consideraţii bazate pe reflecţie şi calcul. Evoda concluzionează că sexualitatea şi reproducerea se găsesc într-un raport invers proporţional, cu cât este mai puternic unul din cele două elemente, cu atât celălalt este mai slab.

Legat de componenta reproductivă, la nivelul cuplului cnjugal fertilitatea poate fi influenţată de vârtsta soţiei, durata căsătoriei, starea de sănătate a cuplului (în special a soţiei), dorinţa cuplului de a avea copii, nivelul de instrucţie al partenerilor, angajarea profesională a soţilor, utilizarea mijloacelor contraceptive (M. Voinea, 1996). La nivelul societăţii fertilitatea cuplurilor poate fi influenţată de o serie de factori economici, demografici, legislativi etc.

Teoriile moderne ale familie afirma ca funcţiile sexuală şi reproductivă au cunoscut cele mai dinamice schimbări, în trecerea de la tradiţional la modern, aceste schimbări ducând la maximalizarea sexualităţii şi minimalizarea fertiliăţii, concomitent cu tendinta umanista de accentuare a satisfictiei personale in detrimentul conformismului social.

Tipuri de familie 1 În funcţie de numărul de membii

familia nucleară este formată în general din soţ, soţie şi copii proprii sau adoptaţi care locuiesc împreună, dar ea poate fi formată şi din părinte copil -familia monoparentală-; este specifică societăţilor industriale şi postindustriale.

familia extinsă „cuprinde pe lângă nucleul familial şi alte rude şi generaţii, astfel încât alături de cuplul conjugal şi copii lor mai pot figura părinţii soţului şi/sau soţiei, fraţii şi surorile soţului şi/sau soţiei (cu soţii, soţiile şi copii lor), precum şi unchi sau de-ai cuplului.”18 Este caracteristică societăţii neindustriale.

familia tulpină este formată din trei generaţii bunici, părinţi, copii care trăiesc în aceeaşi locuinţă. Membrii acestei familii au aceleaşi drepturi asupra proprietăţilor şi asupra bunurilor comunale. Locuinţa în care aceştia trăiesc este transmisă unui moştenitor, de regulă băiat, care prin căsătorie îşi va aduce soţia în locuinţa moştenită. Dacă mai există şi alţi moştenitori aceştia vor primi o zestre, de cele mai multe ori în bani, astfel ei devin excluşi de la moştenire.

familia extinsă modificată reprezintă separarea teritorială a membrilor familiei datorită unor noi evenimente apărute în viaţa lor, precum căsătoria. În urma acestei separări familia continuă să existe ei pastrând legătura, manifestând legături puternice de ordin socioafectiv şi de ordin economic. În cazul acestui tip

18P.Iluţ, Sociopsihologia şi antropologia familiei, Ed. Polirom, Iaşi, 2005, p 72

12


Arsene Andreea

de familie evenimentele importante din viaţa unui om au o semnificaţie deosebită deoarece ele constituie un motiv pentru întregirea momentană a familiei.

familia mixtă „este o structură bazată pe căsătoria dintre doi părinţi (singuri sau divorţaţi), cu copii proprii şi eventual copii comuni.”19 Relaţiile prin alianţă sau de frăţie vitregă sunt specifice acestui tip de familie în general ei trăind în aceeaşi casă;

2 În funcţie de legătura de rudenie familia consangvină cuprinde toţi membrii familiei care sunt rude prin „legătura

de sânge” bunici, mamă, tată, fraţi, surori. Se mai numeşte şi familie de orientare deoarece ea reprezintă cea dintâi sursă de socializare primară oferindu-le copiilor anumite atitudini, norme, valori şi comportamente

familia conjugală sau de procreere, se realizează prin căsătorie şi cuprinde soţia, copii, cumnaţii, socrii.

3 În funcţie de exercitarea autorităţii familia patriarhală în cadrul ei viaţa publică, socială şi familia este dominată de

bărbat; familia matriarhală este cea dominată de femei şi este mai rar întâlnită astăzi;

4 În funcţie de modul de stabilire al rezidenţei sistemul partilocal noul cuplu îşi stabileşte reşedinţa în familia sau comunitatea

din care a venit soţul; sistemul matrilocal noul cuplu îşi stabileşte reşedinţa în familia sau comunitatea

din care a venit soţia; sistemul reolocal fixarea reşedinţei se face în afara familiilor sau comunităţilor

din care privin soţii. În prezent majoritatea cuplurilor încearcă şă-şi stabilească reşedinţa în funcţie de locul de muncă;20

5 În funcţie de numarul de parteneri familia monogamă este formată dintr-un bărbat care are o singură parteneră sau

dintr-o femeie care are un singur bărbat; familia poligamă presupune ca un bărbat să poată avea mai multe partenere ca şi

soţii (poliginia) sau ca o femeie să poată avea mai mulţi parteneri ca şi soţi (poliandria). Poliandria este întâlnită în societăţile sărace în care este permisă uciderea nou-născuţilor de sex feminin, sau în care barbaţii sunt într-un număr mult mai mic decât femeile. Poliginia este întâlnită în special în ţările islamice unde este privită ca o formă de prestigiu şi bogăţie. Acest mod de viaţă este permis bărbaţilor care au un statut social ridicat şi o situaţie economică bună deoarece bărbatul trebuie să fie capabil să „cumpere” soţiile, dar să le şi întreţină.

O tipologie mai completă a stilurilor vieţii conjugale ne-o oferă I.F. Cuber (în 1965 şi 1971). Tipurile conturate nu semnifică grade de fericire sau acomodare maritală, ci ele reprezintă mai degrabă cinci moduri diferite de acomodare, desemnând totodată concepţia asupra căsătoriei:

1. Tipul căsătoriei celor obişnuiţi cu conflictele, caracterizat prin frecvenţa conflictelor, rareori ascunse copiilor, dar puţin exteriorizate faţă de prieteni, rude, vecini. Conflictul este oricând potenţial şi atmosfera de tensiune prezentă. Cu toate acestea,

19 I.Mitrofan, C.Ciupercă, Psihologia vieţii de cuplu, Ed. S.P.E.R, Buc., 2002, p 4820M.Georgescu, Probleme de sociologie, Ed. Universităţii din Târgu Mureş, 1995, p 51

13


Arsene Andreea

cuplul ajunge rar la disoluţie. Această formă de interacţiune devine vitală pentru parteneri.

2. Tipul căsniciei devitalizate actualizează problema discrepanţei între ˝primii ani de căsnicie şi cei care urmează. Specific acestui tip de căsătorie este faptul că relaţiile de comunicare, armonie şi iubire se devitalizează, treptat, ajungând să contrasteze puternic cu primii ani. Îi mai leagă încă interesul comun pentru creşterea şi educarea copiilor, pentru evoluţia profesională a celuilalt. Lipsa de vibraţie în sfera emoţională conduce către un vid dureros. Perechea devine apatică, fără viaţă. Cu toate acestea se ajunge la relativa desfacerea căsătoriei, de cele mai multe ori ambii parteneri complăcându-se în această atmosferă de indifernţă.

3. Tipul căsniciei pasiv-cordiale are multe puncte comune cu tipul căsniciei devitalizate, cu deosebirea că aceasta din urmă este caracterizată de pasivitate încă de la început. Modurile de asociere în aceste cupluri sunt confortabil adecvate, lipsite de tensiune şi conflictualitate, deşi unii admit existenţa unor mici frustrări.

4. Tipul căsniciei vitale se bazează pe o relaţie empatică, autentică între parteneri, care devine esenţială pentru viaţa lor. Prezenţa partenerului este indispensabilă pentru sentimentele de satisfacţie pe care-l asigură acesta. Orice activitate este percepută ca fiind plată dacă partenerul nu participă la ea. Satisfacţia centrală a apartenerilor unui asemenea cuplu este de a trăi unul prin celălalt, acesta dominându-le interesul, gândurile şi acţiunile. Persoanele aflate în astfel de relaţii nu-şi pierd propria identitate; ele pot apărea în anumite situaţii în poziţii de rivalitate sau competitivitate, conflictuale chiar.

5. Tipul căsniciei bazate pe relaţie totală se aseamănă cu relaţia vitală, cu adăugirea că punctele de mutualitate vitală sunt mai numeroase, toate problemele esenţiale ale vieţii sunt împărţite. Ei nu-şi pierd niciodată sentimentul de unitate sau simţul vitalităţii şi centralităţii relaţiei lor, acesta fiind izvorul principal al menţinerii căsniciei.

Teorii motivaţionale cu privire la alegerea partenerului conjugal

Cum decid oamenii cu cine să se căsătorească? Care sunt motivaţiile conştiente şi inconştiente care explică alegerea partenerului? Acestea sunt întrebări la care încearcă să răspundă o serie de cercetări sociologice şi psihologice, concretizate în multiple ˝ teorii ale alegerii maritale˝.

Formarea şi funcţionarea cuplului conjugal este abordată într-o manieră psihodinamică de A. V. Dicks. El defineşte diada ca ˝o unitate funcţională interpsihologică, un mijloc de schimburi şi de tranzacţii, o creaţie în comun a membrilor cuplului˝. În această interacţiune se pot distinge, în teorie şi în practică, trei niveluri sau subsisteme principale, care sunt legate unele de altele, dar pot varia independent, având o importanţă variabilă în menţinerea coeziunii diadei în diversele sale faze:

1. primul subsistem este acela al valorilor şi normelor socioculturale.2. al doilea subsistem este acela al ˝eului central˝ care operează la nivelul normelor

personale, al judecăţilor conştiente şi, de asemenea, al aşteptărilor derivate din dezvoltarea relaţiilor cu obiectul prin învăţare socială anterioară mariajului.

3. al treilea subsistem este ceea ce Dicks numeşte ˝domeniul forţelor inconştiente˝ cuprinzând aşa numitele ˝schimburi˝ pozitive sau negative între parteneri. Acestea

14


Arsene Andreea

sunt tendinţe către satisfacerea nevoilor de relaţionare, care au fost anterior ˝refulate˝ sau ˝disociate˝.

Opţiunea maritală este determinată de un ansamblu de factori, dintre care cei ce ţin de modelul cultural şi economic predominant dintr-o societate sau alta şi cei ce exprimă preferinţa interpersonală spontană, bazată de cele mai multe ori pe identificarea prin similitudine sau pe supracompensare prin complementaritate sunt cei mai importanţi.

Alegerea partenerului este o decizie importantǎ, rezultat al unui proces complex, nu întotdeauna înţeles şi obiectivat, bazat mai ales pe conştientizarea propriilor sentimente, dar influenţat esenţial de părinţi, conjuncturǎ, societate. Decizia maritală este pregătită treptat prin perioada de prietenie erotică, întâlniri ce oferǎ şansa de a cunoaşte şi de a testa compabilitatea cu un potenţial partener de mariaj, recunoscând reacţiile emoţionale, sociale şi fizice mutuale. Propriile caracteristici determinǎ atracţia interpersonalǎ atât direct, cât şi indirect, prin autopercepţie şi autostimǎ.

Diverşi autori au elaborat o serie de studii privind modelul general al alegerii partenerului.

Cu toate că ponderea raţionalului şi a pragmaticului e mai pronunţată când e vorba de căsătorie decât în dragostea în sine, realitatea de toate zilele, ca şi studiile sistematice empirice ne aratǎ că pentru cei mai mulţi tineri prospectarea ˝pieţei˝, cunoaşterea celuilalt nu sunt strategii deliberate în vederea mariajului. Dragostea nu este o etapă necesară a căsătoriei; ei nu se angajează în prietenii şi mari iubiri fiindcă vor să se căsătorească. Mai degrabǎ se căsătoresc ca urmare a trăirii unor astfel de experienţe. Ca raport cauzal, nu dragostea şi prietenia sunt efectul anticipaţei uniunii conjugale, ci aceasta din urmă rezultă din dragoste şi prietenie.

Teoria stimul – valoare - rol – este una dintre cele mai cunoscute teorii, ea a fost dezvoltată de B. Murstein şi reprezintă un model al alegerilor maritale ca procesualitate multifactorială ce cuprinde trei stadii succesive în adoptarea deciziei maritale: la primul stadiu, centrarea partenerilor este pe stimulii ce îi prezintă pe fiecare; în cel de-al doilea pe sistemul valorico-atitudinal; în cel de-al treilea pe nevoile şi aşteptarile de rol.

În stadiul ˝stimuli˝, impresiile pe care partenerii şi le fac în legǎtură cu atractivitatea fizică, reputaţia, statutul lor social sunt determinanţii cei mai importanţi în atracţia reciprocǎ.

Murnstein atrage atenţia asupra puterii primei impresii, bazatǎ pe atracţia fizicǎ. Un alt tip de atracţie este cea interpersonalǎ, fiind influenţatǎ de mai mulţi factori: atractivitate fizică, proximitate, similaritate, complementaritate, reciprocitate.

În stadiul valorilor, persoanele implicate descoperǎ dacǎ atitudinile şi credinţele lor sunt compatibile. Compatibilitatea valorilor şi credinţelor acţioneazǎ ca un factor puternic atât în atracţia faţǎ de un partener, cât şi în decizia de a intra într-o relaţie de duratǎ cu acesta.

Atunci când stimulii sunt similari sau în raport de schimb echitabil (de pildǎ amândoi partenerii sunt frumoşi, dar cu statut social inferior, sau unul este foarte frumos, dar sǎrac, în timp ce celalalt e bogat, dar mai puţin frumos), cei doi

15


Arsene Andreea

progreseazǎ înspre etapa compatibilităţii axiologice (valorice). Acum ei îşi comparǎ interesele, atitudinile, crezurile, nevoile şi văd în ce măsură sunt compatibile.

În a treia fază, focalizarea este pe compatibilitatea nevoilor de rol, adică fiecare individ se întreabă şi încearcă să testeze în ce măsură celălalt îi poate satisface nevoia şi aspiraţia de a avea în el un iubit, un prieten, un bun tată de familie. Cu toate că şi în această fază compatibilitatea de stimuli şi cea de valorică sunt influenţe, ele au trecut pe planul doi, atenţia cuplului fiind îndreptată spre întrebarea dacă în căsnicie partenerul va putea juca la cote suficient de înalte toate rolurile dorite. Când răspunsul este afirmativ, urmează cu o probabilitate mare căsătoria.

Stadiul rolurilor parteneriale, indicǎ perioada de testare a compatibilitǎţii rolurilor. Cât de bine se potrivesc cei doi parteneri? Ce anume poate creea disconfort în relaţia lor? în ce măsură rolurile adoptate corespund aşteptǎrior mutuale?

Perioada premaritalǎ, care înseamnă într-un anumit fel trecerea treptată de la aspecte exterioare la unele mult mai intime, este consemnată şi în ritualul curtării. Deşi secvenţa importantă numită logodnă este astăzi mai rar întâlnită, ea fiind înlocuită cu cea de coabitare, pe măsură ce se întrevede o uniune casnică, întâlnirile dintre cei doi sunt tot mai dese şi mai lungi, cadourile ce se schimbă sunt tot mai valoroase, iar angajamentul faţă de cei din jur (pǎrinţi, prieteni, colegi, cunoscuţi) tot mai accentuat încheindu-se cu anunţarea, mai mult sau mai puţin publică, a căsătoriei.

Decizia pentru căsătorie survine, aşadar, dupǎ o evaluare prealabilǎ a şanselor celuilalt de a corespunde dezirabilitǎţilor şi aşteptǎrilor primului. Aceasta nu garanteazǎ însă că testarea ulterioarǎ a compatibilitǎţilor în ˝ jocul de rol marital˝ va confirma pe deplin prognoza care a stat la baza alegerii.

Majoritatea modelelor evidenţiazǎ cǎ alegerea partenerului este un proces de filtrare.Teoria filtrului- a fost elaboratǎ de David şi Kearckoff, aceştia susţinând că decizia maritalǎ este rezultatul unei selecţii pe cinci paliere în care câmpul alegerilor este succesiv îngustat pânǎ când alegerea finalǎ este fǎcutǎ:1. filtrul proximitǎţii tinde sǎ opereze în alegerile de tip tradiţional al partenerului. Apropierea teritorialǎ conduce la operarea alegerii şi implicit, a cǎsǎtoriei.

Proximitatea spaţialǎ cumuleazǎ şi alte criterii homogamice: etnice, statut socio-profesional, religios. Ea este intim asociatǎ şi cu proximitatea culturalǎ. Faptul cǎ, spaţial, anumite familii sunt proxime înseamnǎ o probabilitate mai mare în a fi de aceeaşi etnie şi apropiate ca statut social.

Procesul globalizǎrii informaţionale şi comunicaţionale, în speţǎ prin Internet, mobilitate educaţionalǎ, piaţa muncii, turism, etc, slăbeşte însă forţa proximitǎţii spaţiale în alegerea partenerului conjugal.2. filtrul similaritate-complementaritate, are la bazǎ teoria asemǎnǎrii a lui Mowrer şi teoria nevoilor complementare a lui R. Winch.

SIMILARITATEA- poate fi foarte bine ilustrată prin dictonul ˝cine seamănă se adună˝.

Conform acestei teorii, doi indivizi (fie de acelaşi sex, fie de sex opus), alcătuiesc un cuplu datorită, în primul rând unei depline compatibilităţi dintre componentele lor de ordin psihologic; cei care manifestă aceleaşi atitudini, au aceleaşi convingeri, aspiraţii şi

16


Arsene Andreea

interese, se apropie mai uşor, mai repede de un punct de vedere comun. Alegerea soţului pare să se facă în majoritatea cazurilor după principiul similarităţii fizice sau intelectuale.

În cadrul atracţiei şi deciziei, pe baza criteriului similaritate, sunt incluşi mai mulţi factori (vârstă, rasă, religie, clasă socială, credinţe, interese comune, scopuri, valori, etc) ce contribuie rând pe rând la dezvoltarea relaţiei intime şi favorizează căsătoria.

Astfel, încă din 1902-1903, Pearson remarcă similarităţile psihomorfologice ca un factor de alegere maritală. Astfel, persoanele cu talie înaltă sau scăzută tind să se căsătorească între ele mai adesea decât aleator. M. Smith observă în acest sens, frecvenţa asemǎnǎrilor între soţi în privinţa formei mâinilor, lungimii degetelor, culorii ochilor, părului, pigmentaţia pielii.

Nielson evidenţiazǎ mariajele ˝asortative˝ între persoanele cu tulburǎri psihice, existǎ de asemenea căsătorii mai frecvente între persoanele cu aceleaşi deficienţe (de exemplu surdomuţii, orbii, indivizii atinşi de tulburări nevrotice). Căsătoriile asortative (între parteneri suferinzi de aceeaşi afecţiune psihică) sunt motivate cel mai frecvent de reproiectarea şi retrăirea conflictelor oedipiene nerezolvate, pe baza transferului şi prelungirii acestora din triunghiul oedipian de origine în propriul mariaj.

În ceea ce priveşte aptitudinile intelectuale, se remarcă adesea că persoane având dispoziţii analoage (pentru muzică de pildă) ajung să se căsătorească. Jonesc, Cattel, Halperin au găsit o corelaţie ridicată între coeficientul intelectual al soţilor. Din altă perspectivă, dar în aceeaşi ordine de idei, mariajele între văduvi sau divorţaţi sunt foarte frecvente. A. Girard insistă asupra importanţei similitudinii factorilor geografici, sociali şi culturali care determină alegerea partenerului de viaţă. Similaritatea profesională intervine cel mai puternic în alegerea partenerului în diada maritală. Mowrer leagă evoluţia pozitivă a mariajului de similitudinea stilurilor de viaţă ale celor doi soţi.

Dintr-un punct de vedere biosocial, efectul similaritate-atracţie nu este surprinzător. Reunirea oamenilor cu caracteristici genetice similare, dar nu identice, este cea mai adaptativă strategie din punct de vedere al procreării pentru întreaga specie umană.

În absenţa unei informaţii, atunci când cineva te place, ai toate motivele să îl (o) placi. Dacă cineva e atras de noi, e şi mai mulţumitor să ştim că suntem diferiţi şi că el se simte atras de noi în ciuda diferenţelor.

Dar nu numai aceste caracteristici pot avea influenţă asupra relaţiilor interpersonale. Astfel, atractivitatea fizică nu este fără importanţă în relaţiile de afinitate, în general, şi cu atât mai mult în dragoste şi căsătorie. Aducem ca argument experimentul lui Huston (1973), citat de Petru Iluţ într-o lucrare apărută în 1995 (Familia cunoaştere şi asistenţă).

Astfel, cercetătorul a rugat un număr de bărbaţi să selecteze întâlniri pe baza alegerii din 6 fotografii de femei. Două din ele indicau femei cu un grad înalt de atractivitate, două mediu şi două scăzut.

Într-o primă fază, bărbaţilor li s-a sigurat o întâlnire cu oricare femeie aleasă. În această fază toţi bărbaţii au ales cele mai atractive femei. În a doua fază, subiecţilor li s-a spus că femeile pe care le selectează vor privi fotografiile celor care le-au ales şi numai atunci ele vor hotărî dacă acceptă întâlnirea sau nu. În această condiţie, procentul celor care au selectat femei cu grad înalt de atractivitate a fost mult mai mic, şi el a fost egalat de nivelul de atractivitate al bărbaţilor.

Concluzionând, conform teoriei similarităţii, o anumită persoană îşi alege partenerul dintre aceia care au un ˝echipament˝ psihologic şi psihosocial asemănător cu al său,

17


Arsene Andreea

deoarece simte nevoia de a-şi verifica şi susţine o serie de elemente psihologice proprii: idei, convingeri, atitudini, etc.

Cercetările psihosociologice mai recente au demonstrat că alegerea partenerului pentru cuplul interpersonal este condiţionată atât de caracteristicile lui psihice şi sociale cât şi de gradul de distanţare spaţială a acestuia.

Teoria similarităţii este confirmată şi de unele cercetări efectuate în legătură cu alegerile partenerului pentru cuplul conjugal. Deşi în societatea noastră au fost definitiv înlăturate barierele de ordin economic şi social pentru încheierea căsătoriei, se mai observă însă o anumită tendinţă de endogrupare a partenerilor cuplurilor maritale: persoanele cu acelaşi nivel de instrucţie, având aceleaşi profesii şi provenind din acelaşi mediu, manifestă tendinţa de a se prefera şi alege reciproc în calitate de parteneri pentru cuplurile maritale. Similaritatea partenerilor sub aspectul structurii personalităţii lor constituie un principiu funcţional de dezvoltare a relaţiei maritale prin mecanismul de ˝identificare˝ (cupluri ˝ în oglindă˝). Partenerii se proiecteazǎ şi se recunosc mutual unul prin altul şi unul în altul, ceea ce conferǎ un grad sporit de siguranţă, sentimentul liniştitor al unei comuniuni de gândire şi simţire, al unui consens atitudinal şi reacţional, al unor scopuri, idealuri şi aşteptări comune. Ei se pot substitui unul prin celalalt în confruntarea cu exteriorul. Cuplul constituit prin similaritate şi identificare mutuală tinde a-i transforma rapid şi stabil pe ˝eu˝ şi ˝tu˝ în ˝noi˝. Desigur, particularităţile de sex, ca şi unele ale rolurilor executorii în cuplu nu se estompează în astfel de structuri de cuplu, dimpotrivă ele capătă un contur comportamental clar şi reciproc satisfacător pe linia aşteptărilor mutuale. Bǎrbatul apare, ca un ˝duplicat˝ al idealului de masculinitate al femeii, femeia ca o reprezentare a idealului de feminitate al bărbatului. Acest tip de relaţie, adesea, are un caracter dublu narcisist (femeia proiectându-şi tendinţele şi aspiraţiile spre masculinitate în soţul său, cu care se identifică, bărbatul procedând similar şi oglindindu-şi propriile aspiraţii de feminitate în soţia sa). În mod paradoxal, principiul similarităţii prin identificare în cuplu include în fapt principiul compensaţiei şi echilibrului între sexe. Cuplurile simetrice, constituite prin compensaţie, realizează un stil interacţional mai ˝dramatic˝, mai vital, nelipsit de tensiuni şi conflicte, ceea ce prelungeşte etapa interacomodării, oferind însă un sens stabilizator relaţiei maritale.

Comparativ cu cuplurile formate prin similitudine, cuplurile de ˝ complementari ˝ sunt însă în mai mare măsură supuse unei dezorganizări timpurii, atunci când potenţialul lor conflictual depăşeşte limita optimului funcţional interpersonal. Nici cuplurile bazate pe similaritate nu sunt lipsite de conflicte. Prezenţa unor trăsături de personalitate de tip conflictual la ambii parteneri (exemplu, rigiditate, suspiciune, explozivitate) întreţin şi amplifică tensiunile conjugale.

Similaritatea socioculturală sau socioeconomică explică în mare măsură şansa alegerii maritale, dar nu justifică suficient actul decizional. Datorită marii mobilităţi sociale ca şi influenţei parentale reduse, tinerii tind să îşi asume azi marea libertate de a se căsători dincolo de rasă, etnie, etc. În general, diferenţele de cultură, religie, etc., la fel ca şi cele legate de aşteptările de sex-rol, interese şi valori, reprezintă probleme cu care partenerii maritali se aşteaptă să se confrunte. Important e cum le vor face faţă… Vor încerca ei oare să le evite, să le rezolve, sau dinpotriva, sa le accentueze?

18


Arsene Andreea

COMPLEMENTARITATEA este fenomenul psihosocial opus, ce defineşte alegerea partenerului ca un rezultat al modului în care persoanele reuşesc sǎ-şi satisfacǎ reciproc nevoile complementare.

R. Winch (1971), autorul teoriei nevoilor complementare, considerǎ cǎ, în câmplul alegerilor posibile, persoanele opereazǎ dominant în bazele nevoilor de patternuri ce asigurǎ gratificaţie mutualǎ. La nivelul cuplului apar ˝nevoi complementare˝, fiecare partener apreciind în celalalt ceea ce nu găseşte în sine. Astfel persoanele cu nevoi puternice de dominare se vor simţi atrase de parteneri submisivi, o structură emoţională şi anxioasă preferă un partener cu o mare stabilitate emoţională, un individ mai puţin activ preferă un partener descurcăreţ, flexibil şi mobil. Scenariul psihologic poate fi uneori completat de cel fizic (atracţia contrariilor psihomorfologice) sau chiar sociale. Sunt clasice exemplele mariajului unei femei tinere şi frumoase cu un bătrân bogat sau al femeii bătrâne şi cu o carierǎ strǎlucitǎ, cu un bărbat tânăr şi frumos.

Acest principiu caracterizează structurarea şi calitatea evoluţiei unor cupluri, constând în interconectarea reciproc compensatorie a unor reacţii, atitudini şi comportamente. Astfel, unele trăsături şi manifestări (adaptative şi dezadaptative) ale celor două personalităţi se pot potenţa sau atenua prin mutualitate, ori se pot neutraliza într-un sens favorabil sau, dimpotrivǎ, defavorabil evoluţiei cuplului. Aşa, de pildă, procesul de interacomodare este facilitat, iniţial, într-o diadă structurată pe principiul dominare-dependenţă (activ-pasiv, ascendent-submisiv), dar manifestarea în exces a uneia dintre aceste trăsături la un partener conduce la deficite de interacomodare şi de asumare corespunzătoare a rolurilor conjugale. Astfel, consorţii ajung sǎ se frustreze reciproc. Potenţarea reciprocă a unor trăsături de personalitate de sens opus pare să fie o ˝predispoziţie ˝ a cuplurilor constituite prin complementaritate. Pe de altă parte, se constată tendinţa ca o trăsătură cu potenţial dezadaptativ (conflictual) a unui partener sǎ fie atenuată (moderatǎ) de o trasătură complementară, moderatoare la celalalt partener. Astfel, impulsivitatea, hiperreactivitatea, explozivitatea, agresivitatea unui soţ se moderează prin echilibrul, calmul, tactul sau hiporeactivitatea celuilalt. Naturile active şi agresive se exacerbeazǎ în preajma celor supuse, pasive, extroverţii se ˝dilată˝ în raport cu introverţii, curajoşii devin imprudenţi şi impulsivi în raport cu anxioşii. Conflictul este potenţial conţinut în chiar fenomenul de bipolaritate a celor douǎ personalitǎţi în actul interpersonal.

Aceasta teorie susţine existenţa, la baza alegerii partenerului pentru cuplul interpersonal, ˝trebuinţei˝ pentru o persoană cu caracteristici psihologice complementare în raport cu sine. O structură dominatoare preferă una supusă, o structură emotivă şi anxioasă preferă un partener cu o mare stabilitate emoţională, un individ mai puţin activ preferă un partener hiperactiv etc.

Deşi interesante, nici una dintre cele două teorii nu satisface integral, pentru că nici una nu comentează cu claritate cauzele care determină crearea şi funcţionalitatea cuplurilor, conjugale sau nu. Astfel, regăsim cazuri în care partenerii nu prezintă structuri psihologice similare, dar sunt stabile, pe când acolo unde există similitudini pe linia unor componente psihologice, cuplul este pe cale să se dezmembreze.

Pe baza unor cercetări complete, A. Kerckoff şi K. Davis au constatat că, deşi similaritatea socioeconomică şi socioculturală joacă un rol important în alegerea maritală, complementaritatea caracteristicilor psihosociale ale personalităţilor soţilor devine esenţială pentru longevitatea mariajului.

19


Arsene Andreea

Kerckoff (1974) a propus o integrare a similaritǎţii şi complementaritǎţii în descrierea şi explicarea alegerii partenerului în sensul că, într-o primă etapǎ, similaritatea de valori şi atitudini acţioneazǎ ca un filtru pentru a continua sau nu relaţia de prietenie, iar mai târziu complementaritatea nevoilor devine mai importantă.

3. filtrul atracţiei personaleDecizia maritalǎ se întemeiazǎ la acest nivel pe un fundament important al atracţiei

sexelor, în care dragostea romanticǎ, dorinţa sexualǎ, scânteia biochimicǎ a atracţiei fizice, armonia biogenetică, greu descifrabilǎ, schimburile inconştiente şi conştiente pot dezvǎlui pe rând câteva dintre secretele afinitǎţilor elective.

Atracţia fizicǎ şi psihicǎ este conştientizatǎ sub forma unei plǎcute tensiuni emoţionale şi de cunoaştere, care vectorializeazǎ şi regleazǎ comportamentul erotic şi conjugal. Ea devine o sursă energicǎ, generatoare de conduite, atitudini, gânduri şi acţiuni pozitive faţǎ de ˝obiectul atracţiei˝, menite sǎ-i reveleze continuu celui care iubeşte calitǎţile de care se simte atras, pe care le intuieşte şi le doreşte la partener.

4. filtrul compatibilitǎţii. Este strâns legat de filtrul atracţiei personale şi s-a dezvoltat pe baza teoriei asemănării a lui R.Winch.

Scǎpând unei evaluări obiectivabile sau explicabile prin criterii verificabile, este necesar sǎ revenim la sursele psihologiei abisale:

Pornind de la teoria psihanaliticǎ a lui Freud, A. V. Dicks consideră că în afara concordanţei şi valorilor socioculturale, existǎ şi un sistem de norme personale privind aşteptǎrile de rol conjugal (dobândite pe baza experienţei de relaţie din familia de origine) alcǎtuind sistemul forţelor conştiente, precum şi un sistem al forţelor inconştiente care genereazǎ un anumit model de comunicare afectivǎ între parteneri, de schimburi, oferte şi gratificaţii, recompense senzual-senzitive, emoţional-afective şi spirituale.

Teoria lui C.G.Jung se bazeazǎ pe explicarea atracţiei sexelor prin satisfacerea mentalǎ a proiecţiilor complementare de rol-sex în cadrul similaritǎţii, ˝animusul˝ femeii se regǎseşte în bǎrbat, iar ˝anima˝ bǎrbatului în femeie. Iubirea devine acea alchimie psihologicǎ prin care cei doi reuşesc să devinǎ unul, integrându-se şi transcendând dualitatea, întorcându-se la marele Sine, care e unic şi care conţine deopotrivǎ animus şi anima, inseparabili. Recunoaştem aici influenţele concepţiei taoiste, dar şi tantrice asupra iubirii, aparţinând spiritualitǎţii orientale de care Jung nu a fost strǎin.

Compatibilitatea existenţialǎ între parteneri la un moment dat nu garanteazǎ durabilitatea şi trăinicia căsătoriei.

5. filtrul alegerii – motivaţiile conştiente şi inconştiente ale alegerii maritale reprezintǎ încǎ o problemǎ cu multe necunoscute. Probabil cǎ motivaţiile iniţiale ale alegerii maritale, numai în mǎsura în care se transformǎ ulterior în motive ale coexistenţei de tip familial, în adevǎrate surse de regenerare ale capacitǎţii de ˝acţiune˝ şi de ˝devenire˝ maritalǎ, pot fundamenta dragostea ca mod de cunoaştere şi dezvoltare a fiinţei umane.

Astfel, alegerea partenerului poate rămâne sub semnul hazardului, un exerciţiu de maturitate sau doar o promisiune de împlinire.

Teoria schimbului social este cea mai recentǎ teorie în ceea ce priveşte alegerea partenerului. Aceasta susţine cǎ, de regulǎ, ne aşteptǎm sǎ primim beneficii materiale, dar

20


Arsene Andreea

mai ales afectiv-emoţionale din partea partenerului nostru, în aceeaşi proporţie în care am investit.

Cuplurile care au trǎit împreunǎ mult timp au afirmat cǎ prima iubire pasionalǎ evolueazǎ de-a lungul timpului către ceva mai profund şi stǎri emoţionale mai puţin violente, către o relaţie caracteizatǎ mai mult de ataşament şi afecţiune decât de excitare sexualǎ.

Modelul piramidal - aparţine lui Maslow şi reprezintă o ierarhizare a nevoilor umane în funţie de gradul urgenţei satisfacerii lor. Pornind de la bază către vârf, etajele piramidei sunt următoarele: I – trebuinţe fiziologice : trebuinţe de hrană, de adapost, repaos, sexualitate, a căror satisfacere asigura conservarea şi sănătatea;

II – trebuinţe de securitate : trebuinţe de echilibru emoţional, de perseverare împotriva primejdiilor, pentru asigurarea condiţiilor de muncă şi viaţă ;

III – trebuinţe de apartenenţǎ : trebuinţe de afiliere şi adeziune, de identificare cu alţii, de apartenenţă la familii, grup, comunitate culturală ;

IV – trebuinţe de stimă : stimă faţă de sine şi alte persoane, nevoia de reputaţie şi prestigiu, de a se bucura de consideraţie şi de a participa la decizii ;

V – trebuinţe de autorealizare : necesitatea de obiectivare a capacitǎţilor şi disponibilitǎţilor creative. Modelul piramidal al organizării şi ierarhizarii trebuinţelor este fundamentat psihologic de următoarele principii : 1. se acordă prioritate mai întâi satisfacerii trebuinţelor primare, de ordin biologic şi

apoi celor secundare, de ordin social ;2. o trebuinţă aparţinând nivelelor superioare poate funcţiona ca motiv numai în

condiţia în care trebuinţele ce aparţin nivelelor inferioare au fost satisfăcute;3. cu cât o trebuinţă este mai intens satisfăcută, cu atât apare mai puţin probabilă

valoarea sa de motiv al conduitei; motivarea conduitei nu se poate realiza concomitent din perspectiva tuturor nivelurilor ci se produc mereu treceri în sens ascendent şi descendent în funcţie de gradul de satisfacere a trebuinţelor ce aparţin diferitelor nivele. Fiind satisfăcut un nivel al trebuinţelor se trece la un nivel superior, iar dacă se încetează satisfacerea nivelului inferior, se produce o regresiune în piramida trebuinţelor şi conduita este orientată spre satisfacerea trebuinţelor de la acest nivel.

Caracteristicile specifice motivaţiei conduitei partenerului din cadrul cuplului erotic preconjugal şi al cuplului conjugal Mai întâi, se conturează întrebarea: de ce, din multitudinea partenerilor potenţiali, o persoană şi-a ales un anume partener, cu anumite particularităţi fizico-expresive şi psihologice? Dacă ar fi întrebaţi membrii cuplurilor erotice preconjugale şi conjugale, de ce şi-au ales partenerul respectiv, s-ar primi o multitudine de răspunsuri, fiecare dintre ele vizând anumite caracteristici psihologic-individuale sau relaţionale. Deşi există şi cazuri în care aceeaşi persoană este preferată ca partener al cuplului erotic sau conjugal de mai multe persoane, totuşi, de regulă, parteneri diferiţi alcătuiesc cupluri interpersonale de ordin erotico-sentimental, fără să fie implicaţi în situaţii conflictuale cu terţe persoane.

21


Arsene Andreea

Teoria echităţii propune ideea că satisfacţia într-o relaţie este o funcţie a relaţiei dintre profiturile şi costurile pe care fiecare membru le experimentează. Formula ar fi următoarea: profiturile primei persoane supra costurile primei persoane egal cu raportul dintre profiturile şi costurile celeilalte persoane.Teoria echilibrului formulează ideea că relaţiile sunt mai satisfăcătoare atunci când raporturile sunt egale. Spre exemplu, dacă te afli în relaţie cu cineva vei fi satisfăcut dacă vei primi în manieră similară cu a ta ceea ce ai investit.

Potrivit teoriei echităţii, satisfacţia oamenilor într-o relaţie depinde de maniera în care percep costurile şi recompensele proprii cât şi pe cele ale partenerului.

Din punctul de vedere al lui Kelly şi Thibaut, o relaţie interpersonală de durată se caracterizează nu atât prin încercările ambilor parteneri de a-şi maximiza profitul personal, cât mai degrabă de a-şi minimaliza pierderile. Relaţiile de durată sunt caracterizate prin compromisul care îi mulţumeşte pe cei doi în mod egal; de exemplu într-o săptămână doi parteneri merg la un meci de fotbal, iar săptămâna următoare la un spectacol de balet sau la teatru.

Studiu asupra iubirii (dupǎ Simpson)Participanţilor la acest studiu li s-a pus urmǎtoarea întrebare: ˝ Dacǎ un bǎrbat

(sau femeie) are toate calităţile pe care le doriţi, v-aţi căsători cu aceastǎ persoanǎ, chiar dacă nu sunteţi îndrăgostit/ă de ea?

Au fost alcătuite trei eşantioane la anumite intervale între anii 1960-1980. În primele eşantioane au fost mai mulţi oameni care ar fi fost dispuşi să se cǎsǎtoreascǎ fǎrǎ a fi îndrǎgostiţi: aproximativ 80% au fost dispuse sǎ se căsătoreascǎ fǎrǎ a fi îndrǎgostite în 1967, în comparaţie cu mai puţin de 20% în 1984. În cazul bǎrbaţilor, proporţiile au fost mai reduse în 1967 (mai puţin de 40%) şi mult mai asemănătoare eşantionului de femei în 1976 şi 1984.

Probabil cǎ securitatea oferitǎ femeilor prin căsătorie constituia un factor important în 1967. În 1984, ele s-au simţit mult mai independente din punct de vedere economic, astfel cǎ partea romanticǎ a cǎsǎtoriei a avut o importanţǎ mai mare.

Teoria celor trei factori ai iubiriiHatfield şi Walster (1981) au arǎtat că există trei factori care sunt responsabili

pentru experienţa iubirii: Expunerea culturală- un individ trebuie să fie expus de la o vârstǎ timpurie

ideii de iubire şi de a fi îndrǎgostit. Excitarea fiziologicǎ- excitarea sexualǎ la un moment dat. Trebuie să existe un obiect adecvat de iubire- o persoanǎ atractivǎ (cel puţin

pentru dumneavoastră) de sex opus (de obicei) şi de vârstǎ similarǎ.Trebuie să găsim o explicaţie cognitivă pentru schimbările fiziologice prin care

trecem. Eticheta pe care o punem sentimentelor trăite atunci când cei trei factori de mai sus sunt prezenţi este ˝iubire˝. În timp ce dovezile furnizate de studiul lui Schachter şi Singer sprijinǎ aceastǎ idee, Marshall şi Zimbardo (1979) nu sunt atât de siguri. Etichetarea externǎ pare sǎ reprezinte doar un singur factor a ceea ce este un proces destul de complex.

Aţi putea la fel de bine explica aceasta utilizând teoria întǎrire/ afect. Excitarea sexualǎ care este trǎitǎ în prezenţa ˝obiectului de iubire˝ este asociatǎ cu acea persoanǎ.

22


Arsene Andreea

Aceastǎ trǎire emoţionalǎ pozitivǎ este întǎritoare. În consecinţǎ învǎţǎm sǎ ne îndrǎgostim.

Teoria celor trei factori ai iubirii(după Hatfield şi Walster, 1981)

Teoria triunghiului iubirii propusǎ de Sternerberg

Sternberg (1986) considerase iubirea ca fiind un triunghi cu trei componente: intimitate, pasiune şi angajament.

Intimitatea se leagǎ de sentimentele de unire şi ataşament – dorinţa de a fi apropiat de cineva. Pasiunea se referǎ la aspectele sexuale şi romantice ale unei relaţii. Angajamentul are douǎ aspecte – decizia de unire cu altǎ persoanǎ şi angajamentul de a rǎmâne cu aceasta.

La unii indivizi, aceste trei componente sunt prezente la diferite intensitǎţi, ceea ce are ca rezultat diferite tipuri de iubire. Faptul de a plǎcea pe cineva implicǎ o dozǎ puternicǎ de intimitate, dar puţinǎ pasiune sau angajament: infatuarea implicǎ multǎ pasiune, dar nu atât de mult angajament sau intimitate; dragostea seacǎ este în mare parte angajament cu puţinǎ pasiune sau intimitate; dragostea romanticǎ implicǎ multǎ pasiune şi intimitate, dar puţin angajament. În centrul triunghiului, Sternberg pune dragostea desǎvârşitǎ.

1.1.1. Intimitate

Angajament Pasiune

Teoria triunghiului iubirii a lui Sternberg(dupǎ Sternberg, 1986)

23

Iubire

Excitaţiepsihologicǎ Obiectul

prezent al iubirii

Expunere culturalǎ

Iubire


Arsene Andreea

Ciclurile vietii familiale

Aceasta perspectiva se centreaza pe procesele si schimbarile particulare in organizarea structurii interne si interactiunile din familie.

Abordarea ciclurilor vietii familiale permite cercetatorilor o privire asupra vietii familiei, precum si intelegerea si identificarea problemelor specifice si caracteristice fiecarei faze de dezvoltare familiala.

Ciclurile vietii familiale pot fi structurate in cateva stadii, sau poate fi gandit relativ cu doua perioade: perioada de expansiune familiala si perioada de restrangere familiala.

Psihologul J.Aldous (1978) definea stadiul ca reprezentand o "diviziune din intreaga viata a familiei care este distincta de celelalte, care o preced si care o urmeaza, constituind o perioada aparte". Aceasta conceptie permite cercetatorilor si teoreticienilor sa descopere vulnerabilitatile familiei pe parcursul fiecarui stadiu al ciclurilor vietii familiale .

Cercetatorii din domeniul stiintelor sociale ofera predictii despre comportamentul familial, bazate pe stadiul pe care familia l-a atins in dezvoltarea sa. Astfel de predictii pot fi referiri la venitul familiei, gradul de satisfactie maritala sau un conflict mai extins intre parinti si copii. Ruben Hill si Roy Rodgers(1964) vad dezvoltarea stadiilor familiale ca si convenienta care permite studiul recuzitei familiei din diverse puncte de vedere in dezvoltarea sa.

Desi exista un larg consens asupra faptului ca viata de familie poate fi efectiv subivizat in stadii, exista diferente de opinii, in randul cercetatorilor cum ar fi diferentele de opinii cu privire la impartirea stadiilor, cu privire la factorii care determina iesirea familiei dintr-un stadiu si intrarea ei in altul. Oricum modele ciclurilor vietii familiale permit familiilor sa-si compare experientele cu cele proprii modelelor normale de dezvoltare.

In anul 1948, doi autori, Reuben Hill si Evelyn Duvall pun bazele a ceea ce a devenit ulterior cel mai utilizat sistem de categorializare a vietii familiale in stadii. Ei au sugerat trei criterii cheie pentru definirea stadiilor:

1. schimbarile ce survin in numarul membrilor familiei; 2. stadii de dezvoltare a copiilor mai mari si retragerea statutului sotului - tata.Utilizand aceste criterii, cei doi au impartit ciclurile vietii familiale in opt stadii: Stadiul I: Etapa formarii cuplului; Stadiul II:Etapa familiei cu copii nou-nascuti; Stadiul III:Familii cu copii prescolari; Stadiul IV: Familii cu copii scolari; Stadiul V: Familii cu copii adolescenti; Stadiul VI: Familii cu tineri adulti; Stadiul VII:Familii la o varsta mijlocie; Stadiul VIII:Familii in varsta.Sistemul lor de categorializare ramane la ipoteza ca interdependenta dintre

membrii familiei este frecventa. Astfel de fiecare data cand cineva se adauga la familie sau o paraseste, vor interveni schimbari substantiale in interac-tiunile familiale. Acelasi lucru este valabil ori de cate ori cei mai mari ating un nou stadiu de dezvoltare, deoarece

24


Arsene Andreea

membrii familiei se adapteaza la noile circumstante , incepand un nou stadiu de dezvoltare.

Ulterior R. Hill, in anul 1970, restrange numarul stadiilor de viata familiale la numai cinci, elabarand asa-numita "Schema a ciclurilor vietii familiale". Considerata a fi o abordare integrala a familiei, aceasta permite studiul familiei in interactiune cu mediul intr-o perspectiva diacronica (evolutiva).

Schema precizeaza intervalele de timp in care se produc schimbari in dezvoltarea familiei, distingand urmatoarele cicluri in evolutia sa:

- stadiul initial al cuplului fara copii;- stadiul vietii cuplului cu copii prescolari;- stadiul familiei cu copii de varsta scolara;- stadiul familiei parasite de copii deveniti adulti;- stadiul "familiei" omului singur (vaduvia).Schema lui Hill reprezinta un punct de vedere ce da posibilitatea sistematizarii

numeroaselor studii asupra evolutiei familiei. Ea poate oferi date despre structura si functiile familiei, intr-unul sau altul din stadiile ei de dezvoltare.

Lund in considerare caracteristicile "subidentitatii maritale si parentale", in perioadele adulte, din punctul de vedere al structurii personalitatii, U. Schiopu si E Verza (1981,p.273-276), releva modificarile survenite in stilul de viata familiala.

In fazele de adult tanar, casnicia este in plina consolidare, procesul de adaptare activ, cu etape de crestere, familia fiind preocupata de dorinta de a mentine confortul afectiv. Rolurile in familie incep sa se diferentieze si sa se consolideze, se stabilesc reguli de baza ale familiei, zonele de toleranta si intoleranta in cresterea copiilor, se largeste intimitatea.

In etapa cuprinsa intre 34 si 45 ani rolul parental devine mai incarcat, datorita procesului de crestere a copiilor intrarea lor in scoala. Rolurile profesionale si cele parentale fiind in expansiune si mai complicate, se produce o erodare a caracterului imperios al sexualitatii. Ceea ce contribuie la aceasta erodare sunt oboseala, insatisfactiile. Se creeaza in acelasi timp un grad mai adanc al intimitatii si confortului afectiv. Este adesea perioada cand pot interveni crize in casnicie, ce se pot solda, uneori cu divort.

In a doua etapa de adult cuprinsa intre 45 si 55 ani, viata de familie devine incarcata cu o oarecare tensiune dinspre directia rolului parental, data fiind cresterea tendin-tei copiilor la incalcarea regulilor. Se produc astfel noi probleme, pot aparea chiar conflicte, tensiuni in familie ampli-ficate de fragilitatea sanatatii mamei, in apropiere de menopauza care poate fi parcursa cu anxietate si nervozitate. Libidoul se tempereaza discret la ambii parteneri.

In etapa de adult de dupa 55 ani, rolul parental devine mai complex prin plecarea din casa parinteasca a primului copil si prin intrarea in criza a subidentitatii profesionale, prin dezangajarea profesionala. Legatura matrimoniala de-vine una de securizare. Aparitia nepotilor reface ciclul vietii, al relatiei si dorintelor - la un nou nivel - restabilind inca o data planurile de viitor ale persoanei.

Problematicii ciclului de viata initial i-au fost dedicate numeroase studii, legate de relatiile interpersonale romantice ( M. Snyder, J.A. Simson), comunicarea nonverbala in casatorie, proiectiile (atribuirile) in relatiile de dragoste (B. Bumek, G. Biimbe),

25


Arsene Andreea

dezvoltarea, dinamica si determinarea relatiilor interpersonale intime (B. Perlman, S.Duck).

Studiile cuplului cu copii (prescolari si scolari) au starnit interesul psihologilor din ramura educationala, psihopatologica si psihodinamica.

Sunt de mentionat din aceasta perspectiva contributiile psihanalistilor (S.Freud, O.Rank, M.Klein, E. Fromm-Reichmann precum si cele ale scolii behavioriste de la Palo-Alto privind distorsiunile in relatiile de comunicare parinti-copii ( teoria doublebind - G.Bateson)

Teoriile acceptarii/rejectarii parentalitatii ale lui R.P.Rohuer (1986), cu efectele lor in dezvoltarea paersonalitatilor armonice si dizarmonice sunt notabile.

Problemelor varstei inaintate, de mare actualitate, le sunt dedicate studii numeroase (T.H.Brubaker, 1986; 1987)

Emanciparea femeii sau curentul feminist

Cateva elemente despre miscarea feminista in tara noastra

Feminismul este un subiect delicat, evitat deseori si de femei, nu numai combatut de majoritatea barbatilor. Feminismul, in perceptia cotidiana, este emblema purtata de acele „fanatice” care isi „neaga” rolul clasic de femei, care vor egalitate, ba si mai mult sa dovedeasca ca sunt superioare barbatilor. „Ele”, si acest plural parca pune o bariera, in dorinta de a le tine cat mai departe pe profeministe de ceilalti, ca nu cumva sa ii contagieze cu ideile lor, deci „ele” vor sa declare ca femeia este agala barbatului, ca femeia poate avea discernamant si putere in luarea deciziilor, ca vrea sa fie independenta nu numai de familia din care provine sau in care a exista prin casatorie, dar si independenta financiar, profesional, valoric si moral, intelectual.Cele mai bogate referinte despre feminismul in Romania le-am regasit in lucrarile doamnei Mihaela Miroiu (n. 10 martie 1955, Hunedoara), politoloagă şi eticiană, teoreticiană şi militantă feministă. Mihaela Miroiu este profesoara universitară la SNSPA. A fost decană a aceleiaşi facultăţi între 1997 şi 2001.Ca teoreticiană a politicii a analizat democraţia neliberală în postcomunism (România. Starea de fapt, în colab.), conservatorismul de stânga (Societatea retro, 1999); politicile de gen în societatea postcomunistă si sindromul pe care il numeste "feminism room-service" (Drumul către autonomie, 2004). Ca filosoafa a publicat Gândul umbrei. Abordări feministe în filosofia contemporană, 1995 (postmodernism si feminism) si Convenio. Despre natură, femei şi morală, 1996 (abordarea eticii din perspectiva ideii de convenabilitate). A iniţiat în România reformarea studiului filosofiei (1990-1993), programele de cultură civică pentru licee (1995), studiile de gen (1994-1997), studiile doctorale în ştiinţe politice (2000), prima colecţie de Studii de gen (Editura Polirom, în 2000) cercetarea şi codurile etice în universităţi (2005). A publicat şi publică în presa culturală: Revista 22, aLtitudini, Dilema, Observator cultural. Sinteza articolelor sale feministe a fost publicată în volumul Nepreţuitele femei (2006), iar cea a articolelor pe teme de etică politică va fi publicată în vol. Dincolo de îngeri şi draci. Etica în politica românească (în curs de apariţie, 2007). Este cunoscută internaţional prin articole şi conferinţe de etică politică, analiza tranziţiei şi teorie feministă.

26

http://ro.wikipedia.org/wiki/2001


http://ro.wikipedia.org/wiki/%C5%9Ecoala_Na%C5%A3ional%C4%83_de_Studii_Politice_%C5%9Fi_Administrative

http://ro.wikipedia.org/wiki/Hunedoara


http://ro.wikipedia.org/wiki/10_martie


Arsene Andreea

Feminismul este doctrina care preconizează ameliorarea şi extinderea rolului femeilor în societate, în tot ceea ce ţine de profesie, şanse, relevanţă socială etc.; mişcarea care militează în acest sens.Reprezinta pledoria pntru drepturile femeilor21si are ca semnificatii oprimarea sistematica a femeilor si natura relatiilor de gen, ce nu sunt de neschimbat si inascute ca si comportament.Feminismul îşi trage rădăcinile, istoric, din mişcările de eliberare şi emancipare subsecvente Revoluţiei Franceze. Începând prin a fi o variantă "de gen" a doctrinelor fourrieriste sau saint-simoniene, feminismul începe să militeze pentru egalitatea de drepturi (v. mişcarea "sufragetelor" din Marea Britanie). Sub influenţa mai cu seamă a operei Simonei de Beauvoir, dar şi a scrierilor unor scriitoare proeminente precum Virginia Woolf care dezvăluie condiţia umilitoare şi subalternă a femeii în societăţile moderne, feminismul îşi începe drumul în anii '70 ca mişcare militantă (v. Women's Lib, celebră asociaţie feministă din Statele Unite). Mişcările feministe revendică dreptul esenţial al femeilor de a dispune de propriul lor corp - şi abolirea tuturor formelor de discriminare, socială, profesională ş.a.m.d.MIŞCAREA FEMINISTĂ PE PLAN UNIVERSAL22

Istoric: Feminismul s-a cristalizat în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea dar a cunoscut o largă răspândire în secolul trecut23, fiind generat de cauze de ordin intelectual, moral şi economic, de efectele iluminismului şi ale Revoluţiei franceze, de expansiunea capitalismului pe plan universal. Debutul său a coincis cu epoca revoluţiei democratice şi a reformelor politice24 în câteva din cele mai dezvoltate ţări europene - Franţa, Anglia - dar şi în SUA. Ca mişcare internaţională, feminismul în expresia sa sintetică şi globală ambiţiona la un ţel mai general, propunându-şi să contribuie la "progresul civilizaţiei şi fericirea umanităţii", să lucreze pentru binele general şi nu doar al femeii, a fost considerat "unică formă de progres social pe care istoria n-a înregistrat-i"25.Conceptul de feminism vehiculat în epocă a cunoscut diferite interpretări concretizându-se, în esenţă, în emanciparea femeilor sub aspect intelectual, moral, economic, social, politic sau instituţional, care să ducă la egalitatea cu bărbatul în şcoală, familie, în viaţa civilă şi socială. Diferitele ipostaze ale feminismului afirmate în timp se includ şi se presupun reciproc. Astfel, uneori se pornea de la necesitatea reglementării prin lege a egalităţii în cadrul familiei, premisă pentru egalitatea în viaţa civilă şi cea socială.26 Ca urmare, feminismul este o mişcare în acelaşi timp socială şi politică, dar nu-i pot fi refuzate nici valenţele culturale. În ipostaza sa culturalizantă, feminismul presupunea emanciparea intelectuală a femeii, ridicarea nivelului de educaţie şi instrucţie, accesul la ştiinţă, la învăţământ, artă şi cultură în proporţie egală cu bărbaţii. Din această perspectivă feminismul a fost definit ca "năzuinţă a femeilor culte din lumea întreagă către o viaţă nouă în favoarea sexului lor şi în totală egalitate cu viaţa publică a bărbaţilor"27. Modul în care problematica sa a fost pusă - în opoziţie cu interesul

21 Dragomir, O., Miroiu, M., Lexicon feminist, Ed Polirom, Iasi, 2002, p.121-123

22 http://ro.wikipedia.org/wiki/Feminism

23 Emile Faguet, Le feminisme, Paris, f.a, passim;

24 Kaethe Schirmacher, Le feminisme aux Etats Unis, en France dans la Grande Bretagne en Suede et en Russie. Paris, 1898, p.70.

25 E. Bogdan, op.cit., p.5.

26 E. Faguet, op.cit., p.3

27 E.Bogdan, op.cit., p.5

27

http://ro.wikipedia.org/wiki/Virginia_Woolf

http://ro.wikipedia.org/wiki/Simone_de_Beauvoir


Arsene Andreea

bărbaţilor - a impietat asupra evoluţiei mişcării. Ca problemă socială însă, nu comportă doar "recunoaşterea drepturilor femeii, susţinută de femei culte dar şi nevoile femeilor din popor"28. Aspectul politic al problemei implică participarea femeii la viaţa de conducere. Excluderea ei din viaţa publică, echivalentă cu excluderea unei jumătăţi a naţiunii, devine o imposibilitate:"...intrarea femeii în viaţa de conducere a statului apare ca ceva firesc. Lupta femeilor pentru realizarea acestui drept - feminismul - încetează a mai fi privită ca o glumă intelectuală sau ca o insurecţie"29. Aceasta implică acordarea dreptului de vot femeilor, cerinţă care a devenit suportul mişcării feministe engleze.S-a operat o distincţie între feminismul începuturilor (secolul al XVIII-lea) şi feminismul sfârşitului de secol XIX, la care s-a încercat echivalarea cu conceptul de socialism. Astfel, denumindu-l pe cel din urmă "feminism absolut", proclamat pentru prima oară în istorie de "socialismul modern" cel dintâi apare ca o tendinţă pe care socialiştii o numesc cu dispreţ "feminism burghez" şi care a fost "deja schiţat de Revoluţia franceză"30. În acest sens este semnificativ Congresul din Grad (1893) la care s-a aşezat semnul egalităţii între cele două concepte: socialism şi feminism. În accepţiunea sa modernă, feminismul aparţine secolului în care spiritul asocierii şi ideea de solidaritate au triumfat. Pretutindeni în Europa, mişcarea feministă a debutat în prima jumătate a secolului al XIX-lea. S-a transformat şi a devenit mai bine organizată, evoluând spre asociaţionismul de tip modern fundamentat pe criterii social-profesionale sau naţionale spre a doua jumătate a secolului trecut.Feminismul pe plan internaţional se cristalizează în Franţa, unde, ca urmare a unei moţiuni (Declaraţia drepturilor femeii) adresate de câteva femei Adunării Naţionale în 1789, forul revoluţionar a decretat "sexul feminin se bucură de aceleaşi avantagii, drepturi şi onoruri ca şi sexul masculin"31. Revoluţia, proclamând egalitatea civilă a celor două sexe a inclus între datoriile statului şi pe aceea de a se pune în sistemul general de instrucţie publică şi instrucţia femeii. Însă Constituţia din 1793 care prevedea egalitatea cetăţenilor în faţa legii, indiferent de sex, nu a intrat în vigoare niciodată. Mai mult chiar, în faţa proliferării reuniunilor de femei între anii 1792-1793 - Societatea femeilor republicane şi revoluţionare, Amicii Constituţiei - care revendicau egalitatea politică, Comitetul Siguranţei generale a interzis cluburile feminine. Dintre revoluţionari, Condircet a fost partizan al feminismului, pledând pentru acordarea dreptului de vot acestoral32. După ce activitatea de propagandă s-a intensificat, simpatizanţii din rândul bărbaţilor s-au angajat în sprijinul revendicărilor feministe: Emile de Girardin, Victor Hugo, Alexandre Dumas fiul, Chateaubriand. Mişcarea câştigă în extensiune prin înrolarea în rândurile ei a teoreticienilor socialişti utopişti, prin înfiinţarea de organe de presă ("Gazette de femmes"). Dacă un jurnal de modă ar putea fi considerat expresie a presei feministe, atunci am marca debutul acestui gen publicistic în Franţa chiar la mijlocul secolului al XVIII-lea, când apar "Courrier de la Nouveaute", "Le journal des Dames" şi ceva mai târziu, "Cabinet de Modes"33. Cu siguranţă însă, evenimentul care a făcut să se vorbească despre o presă feministă în adevăratul sens al cuvântului a fost

28 Maria Buţureanu, op.cit., p.43

29 Calypso Corneliu Botez, op.cit., p6

30 C.O.Bunge, op.cit., p.passim

31 E.Bogdan, op.cit., p.42

32 Maria Buţureanu, op.cit.,p.179-18o; Kaethe Schirmacher, op.cit., p.26-27

33 Samra Martin Bonvoisin, Michele Maignien, La presse feminine, Paris, Presses universitaires de France, 1970, p.9

28


Arsene Andreea

revoluţia franceză. Devenite "cetăţeni", femeile îşi creează propriile lor ziare, menite să le promoveze idealurile: "Les Annales de l Education et du Sexe" (1790), "Les Eveniments du Jour" (1791), "La Feuille du Soir" şi "Le Journal de Dames et de Modes". Cel mai "revoluţionar" ziar feminist al vremii, care s-a revendicat drept "jurnal de legislaţie şi jurisprudenţă" a fost "La gazette des Femmes"34. În coloanele sale se milita pentru recunoaşterea divorţului, acordarea dreptului femeii de a practica diferite meserii considerate "masculine" şi abolirea pedepsei de adulter. Revoluţia din 1848 reactivează mişcarea feministă şi sub aspectul organizării sale. Dacă la început, femeile îşi fac cunoscută cauza prin intermediul cluburilor revoluţionare - Club Lyonnais, Club de l’emancipation des Peuples - treptat îşi constituie propriile asociaţii, a căror denumiri le exprimă interesele: Club de l’emancipation des femmes sau Le Club des femmes35. Integrându-se acestora, ziarul "La voix des Femmes" funcţionează ca un loc de întrunire şi întrajutorare, publică situaţia grea a femeilor în industrie şi inegalitatea salarială la care sunt supuse şi le susţine revendicările. În consecinţă, urmărindu-se îmbunătăţirea situaţiei lor economice, s-au organizat ateliere pentru femei, dar şi ateliere municipale, care îşi propuneau să preîntâmpine şomajul feminin. După proclamarea celei de-a doua republici, când revendicările sociale şi politice le sunt refuzate, spaţiul emancipării se reduce la cel al casei. Idealurile politice ale colaboratoarelor gazetei "La Voix des Femmes" se regăsesc în "La Politique des Femmes", un ziar ce s-a vrut "în interesul femeilor". Înfrângerea revoluţiei a consemnat însă şi decesul presei feministe susţinute de femei. De acum înainte rolul de animatori ai presei feministe şi l-au asumat bărbaţii. Se impun în acest sens "L’Opinion des Femmes", redactate de Jean Derouin şi "Le droit des Femmes" fondat de M. Richer36 un săptămânal care, în cei 20 de ani de apariţie a susţinut instituirea divorţului, necesitatea unei legislaţii a muncii pentru femei, dreptul acestora de a susţine examen de bacalaureat şi de a urma cursuri universitate, de a exercita profesii rezervate bărbaţilor.Libertatea de care beneficiază presa în timpul celei de-a treia republici (legea din 29.07.1881) relansează şi jurnalismul feminist care înregistrează odată cu dezvoltarea considerabilă a audienţei noi titluri: "La Mode miniature feminine illustree", "Le Mode miniature feminine illustree", "le Petit Echo de la Mode", "L’Echo des Francaises", "La Citoyenne", La Revue feminine", "Le Journal des Femmes", "La Femme d’Avenir" "Le Feminism chretien" şi "La Fronde"37. Ca urmare a congreselor socialiste desfăşurate în 1878, 1889, 1892, 1896, în care necesitatea reformelor civile şi politice a fost frecvent dezbătură, se organizează numeroase societăţi, mijloace în obţinerea egalităţii politice a sexelor: Societatea pentru ameliorarea soartei femeilor, Liga pentru dreptul femeilor, Solidaritatea, feminismul creştin38. Între acestea, mai importantă pare să fi fost Uniunea franceză a femeilor, asociaţie independentă de un partid politic sau religios, cu simpatizanţi în parlament, care militau pentru obţinerea dreptului de vot.Deşi alura culturală în Franţa a preocupat mai mult scriitorii bărbaţi, se detaşează tipuri de femei care răspândesc idei asemănătoare celor socialiste: Rachel Varnhagen - apărătoare a drepturilor mamelor, care răspândeşte pentru prima oară teza individualităţii

34 Samra Martin Bonvoisin, Michele Maignien, La presse feminine, Paris, Presses universitaires de France, 1970, p.11

35 Edith Thomas, Les femmes de 1848, Paris, p.47

36 Samra Martin Bonvoisin, Michele Maignien, op.cit., p.12-13

37 Samra Martin Bonvoisin, Michele Maignien, op.cit.p.16

38 Kaethe Schirmacher, op.cit.,p.33-34; Maria Buţureanu, op.cit., p.182

29


Arsene Andreea

personalităţii şi George Sand - susţinătoarea lozincii "la femme libre" - pentru care libertatea constă în sfărâmarea instituţiilor societăţii39. Bogata literatură feministă - Jules Simon, E. Pelletan, Leroy - Beaulieu, Emile Girardin - şi-a găsit aici expresia cea mai desăvârşită. La aceasta se adaugă activitatea literară a feministei George Sand şi rolul cu totul deosebit pe care l-a obţinut presa feministă. Evoluţia acesteia, de la revistele literare sau de modă, conduse de bărbaţi, trecând prin ziarele-eveniment scrise de femei sub impulsul acţiunilor revoluţionare (1789, 1830 sau 1848) până la ziarele redactate de femei pentru femei, ilustrează evoluţia mişcării feministe. Dacă la început, prin tiraj şi titluri, ele se adresează unei elite aristocratice, la sfârşitul secolului trecut audienţa acestui gen de presă a sporit, odată cu creşterea gradului de cultură, ca urmare a drepturilor civile dobândite de femei. Este cert că organizarea mişcării feministe şi presa feministă au fost doi factori care s-au influenţat reciproc, determinând dinamizarea mentalităţilor şi o relativă democratizare a societăţii.În Anglia, la începutul secolului al XVIII-lea apare primul mare cotidian modern - The Daily Courant editat de o femeie: Elisabeth Mallet, fără ca aceasta să semnifice un început al feminismului engleza40. Mişcarea feministă a fost inaugurată aici de Mary Wollstonecraft prin Vindication of the Right of Women (1792) care dezvolta acelaşi program ce reclama libertatea sexelor în numele libertăţii umane şi a justiţiei41. În realitatea acestui scop erau revendicate reforme practice în materie de educaţie, drept civil, penal şi public. Deşi petiţia nu şi-a atins scopul practic urmărit, femeile fiind în continuare private de drepturi politice, importanţa ei constă în faptul că a iniţiat mişcarea feministă în Anglia. Pornind de la acest document, în Anglia problema emancipării intelectuale, civile şi politice a femei a fost mereu prezentată42. Specificitatea mişcării feministe este dată de statutul privilegiat al femeii engleze, singura care încă sub regimul feudal beneficia de drepturi civile. fenomenul a cunoscut însă o involuţie, astfel că, spre jumătatea secolului al XIX-lea femeile au pierdut drepturile politice - fiind excluse din rândurile electorilor - şi cele municipale. Urmare a situaţiei existente, femeile engleze au luptat de-a lungul secolului al XIX-lea pentru redobândirea drepturilor pierdute. Între acestea, dreptul la vot a devenit revendicarea principală. Mişcarea a câştigat de partea sa gânditori ai vremii - John Stuart Mill43, care a prezentat Parlamentului un amendament prin care cerea substituirea termenului de bărbat celui de persoană - şi chiar oameni politici - prim-ministrul Gladstone. Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea femeile se organizează într-o serie de societăţi cu caracter politic: Societatea pentru votul femeilor, London naţional Society for Women Suffrage, cu 46 de filiale în provincie, Primrose League, Women s liberal Federation şi Women’s franchise League of Great-Britain and Ireland44.Riguros organizată la nivel naţional, mişcarea feministă engleză aderă la sfârşitul secolului al XIX-lea la Consiliul Internaţional al femeilor45. În aceeaşi măsură în care s-a validat în domeniul învăţământului. Societăţile pentru învăţământ superior al femeilor au

39 Pogany Zsuzanna, Noemancipacio (1790-1848), Budapest, 1937, p.38-5l

40 Matilde Niel, Drama eliberării femeii, Bucureşti, 1925, p.4l

41 Kaethe Schirmacher, op.cit.p.40-41

42 "Gazeta Transilvaniei", LXV, 1902,nr.236 din 26 octombrie/8 noiembrie; "Familia", XXXIX, 1903, nr.43, p.513-514

43 Emil Degar, Emanciparea politică a femeii, în "Familia", XXXVIII, 1902, nr.11, p.127

44 Kaethe Schirmacher, op.cit., p.41-44


30


Arsene Andreea

creat şi în Anglia mişcarea feministă în domeniul instrucţiei. Spre deosebire de majoritatea ţărilor europene, unde mişcarea feministă a fost susţinută mai mult sau mai puţin de instituţii laice sau ecleziastice, în Anglia rolul preponderent revine iniţiativei private. Specifică feminismului englez este şi tenacitatea dusă în lupta pentru a determina participarea femeilor la viaţa politică şi la instrucţie, pentru acordarea drepturilor de care au fost private.46 În acelaşi an în care în Marea Britanie Mary Wollstonecraft înainta Vindication of the Rights of Women (1792) în Germania a apărut scrierea lui Gottlieb care prefaţa feminismul german prin revendicarea aceloraşi drepturi economice, civile şi politice pentru femei şi bărbaţi47. În fapt, mişcarea propriu-zis feministă germană s-a dezvoltat mai târziu, la mijlocul secolului al XIX-lea când revoluţia de la 1848 a impus un spirit nou faţă de instrucţie în general, la care a apelat şi ideologia feministă. Un prim program al mişcării feministe germane a fost dezvoltat la 1847 în cartea lui Robert Blum Vorwartz, care dezvoltă ideea necesităţii acordării drepturilor politice pentru femei. Astfel, participarea la viaţa statului nu este considerată un drept ci o obligaţie a femeii48. În egală măsură, feminismul german şi-a incorporat şi problematica educaţiei49, pledând pentru necesitatea accentuării spiritului naţional. Aşadar, idealul de la care trebuia să pornească educaţia femeii era unui social şi naţional. La baza organizării feministe au prezidat însă necesităţi de ordin economic, ideea că numai organizarea muncii poate asigura o situaţie mai bună femeii muncitoare. În susţinerea revendicărilor specifice un rol important a revenit presei feministe, în primul rând ziarul Frauen Zeitung editat de Louise Otto, care a prefaţat organizarea propriu-zisă a mişcării. Drept urmare, la 1865 s-a organizat "Asociaţia generală a femeilor germane" cea mai veche organizaţie feministă.Odată cu 1880, mişcarea feministă germană intră într-o nouă fază, în care accentul cade pe instrucţie şi educaţie, pe culturalizarea femeilor. Instrucţia a fost pusă tot în sprijinul emancipării, întrucât se revendică cerinţa ca femeile să se cultive pentru ele însele, să devină personalităţi de sine stătătoare pentru a realiza educaţia, misiunea lor culturală. În realizarea acestui scop, s-a urmărit o mai mare participare la învăţământul ştiinţific în ciclul mediu şi superior al şcolilor înalte de fete şi necesitatea ca pregătirea profesională să fie susţinută de stat. În avangarda mişcării de emancipare culturală s-au situat învăţătoarele, organizate în "Asociaţia generală a învăţătoarelor germane" (1890). Activitatea desfăşurată pe acest teren a avut rezultate mai fertile decât pe cel al emancipării politice. Astfel, în 1893 la Karlshruhe s-a înfiinţat primul gimnaziu pentru fete, iar la început de secol XX la Universitatea din Heidelberg au fost primite primele fete.50 Dezvoltată pe mai multe coordonate, în mişcarea feministă a crescut treptat interesul spre centralizare. A fost organizat un comitet provizoriu ce a redactat un proiect de statut şi o chemare către toate organizaţiile feministe din Germania pentru unificare. La apel au răspuns 34 de asociaţii care s-au constituit în Liga asociaţiilor feministe germane (1893) cu scopul mărturisit de a combate neştiinţa, de a elabora un nou fundament moral al vieţii51. prin înfiinţarea ligii, mişcarea feministă germană autonomizată până acum, s-a transformat într-o organizaţie foarte bine individualizată, cu

46 Kaethe Schirmacher, op.cit., p.50-53


48 M.Bernays, Die deutsche Frauenbewegung, Leipzig, 1920,p.20

49 "Gazeta Transilvaniei", LXV, 1902, nr.241, p.3; Olimpia, Mişcarea feministă, în "Familia", XXXIX, 1903, nr.43, p.513-514

50 "Gazeta Transilvaniei", LXV, 1902, nr.241, p.3; Olimpia, Mişcarea feministă, în "Familia", XXXIX, 1903, nr.43, p.22

51 "Gazeta Transilvaniei", LXV, 1902, nr.241, p.3; Olimpia, Mişcarea feministă, în "Familia", XXXIX, 1903, nr.43, p.26

31


Arsene Andreea

un statut aparte, depăşind etapa acţiunilor filantropice. Independent de această mişcare laică, feminismul s-a manifestat în Germania şi în cadrul vieţii confesionale prin organizarea unor asociaţii asemănătoare. pe teren confesional, mişcarea feministă s-a dezvoltat pe cele două planuri: protestant şi catolic, bazându-se pe o reinterpretare a tradiţiei creştine. Scopurile urmărite au fost identice cu ale mişcării laice-politice şi sociale privite însă dintr-un alt spirit. Mişcarea catolică mai unitară şi-a găsit statutul în Enciclica papei Leon al XIII-lea ("Arcanum divinae sapientae"), iar în 1903 a reuşit organizarea la scară naţională prin constituirea Organizaţiei catolice a femeilor din Germania52. Mişcarea protestantă a fost divizată într-o mişcare liberală şi una conservatoare, cea din urmă cu intenţia de a integra acţiunea laică celei confesionale. faptul şi-a pus amprenta asupra unităţii şi stabilităţii mişcării, care nu a reuşit includerea tuturor femeilor protestante într-o organizaţie naţională. Ca urma, în 1895, mişcarea a grupat doar femeile evanghelice în Asociaţia femeilor evanghelice, care a aderat la Liga asociaţiilor femeilor germane. S-a impus astfel modificarea statutelor Ligii în 1910 şi ca urmare, Liga şi-a pierdut caracterul politic, fără a se transforma într-o organizaţie confesională. În anii care au precedat primul război mondial, Liga şi-a extins domeniile de activitate, a repurtat succese în viaţa economică şi statală, a rezolvat noi probleme practice şi teoretice care vizau mişcarea feministă53. Deşi istoria mişcării feministe este în mare parte istoria acestei Ligi, independent de ea, în Germania au mai activat mişcarea feministă a social-democraţiei, Asociaţia femeilor catolice, asociaţii profesionale - Asociaţia generală a învăţătoarelor germane, Asociaţia studenţilor din Germania sau de caritate - Comitetul permanent pentru susţinerea intereselor muncitoarelor, Asociaţia germană pentru ocrotirea săracilor şi de caritate54. Proliferarea asociaţiilor a făcut imposibilă unirea tuturor într-o organizaţie la scară naţională, fapt pentru care s-a urmărit gruparea mişcării în organizaţii teritoriale. Aidoma mişcării feministe sau engleze, mişcarea feministă germană aderă, prin organizaţiile sale (Liga asociaţiilor femeilor evanghelice) la organizaţia internaţională Liga Internaţională a femeilor cu sediul la Londra. Începutul secolului XX aduce mişcării feministe germane noi succese, atât pe plan organizatoric (1912 la Berlin a avut loc un congres feminist care a reflectat unitatea feminismului german), cât şi revendicativ, dreptul de vot devenind cerinţa cea mai presantă. Ca urmare, în 1910 dieta din Wurtemburg a acordat femeilor dreptul de vot şi eligibilitatea în Camera de Agricultură55. Cu toată insistenţa cu care se revendică dreptul de vot în secolul al XX-lea, caracteristic feminismului german este pledoaria pentru instrucţie, accesul la diferite meserii şi mai ales necesitatea ca femeile să se cultive pentru ele însele în vederea creşterii gradului de educaţie.În centrul Europei mişcarea feministă debutează mai târziu, abia spre jumătatea secolului al XIX-lea. Excepţie face Ungaria, ţară în care existenţa unei problematici feministe a fost potenţată de influenţa ideologiei Revoluţiei franceze. Existenţa ei se manifestă încă din 1790, de când datează trei documente în care se revendică participarea la viaţa

52 "Gazeta Transilvaniei", LXV, 1902, nr.241, p.3; Olimpia, Mişcarea feministă, în "Familia", XXXIX, 1903, nr.43, p.27-31. Această

organizaţie şi-a ţinut primul congres la Frankfurt, având ca program organizarea muncitoarelor, educaţia femeii, asistenţa socială a femeilor şi copiilor, cultura academică a femeilor. Alexandru Nicolescu, Din activitatea religioasă şi caritabilă socială a femeii, în Almanah publicat cu prilejul jubileului de 25 de ani de la întemeierea reuniunii Sfânta Maria a femeilor române greco-catolice din Cluj, Cluj, 1928, p.4353

M.Bernays, op.cit., p.27-3154

M.Bernays, op.cit., p 3255

M.Buţureanu, op.cit., p.178

32


Arsene Andreea

publică şi la instrucţie. În aceste documente sunt sintetizate pentru prima oară principiile de bază ale mişcării feministe maghiare56. Din cadrul mişcării se detaşează câteva militante ale feminismului maghiar. Între ele Mate Janosne dezvoltă o pledoarie în favoarea sexului său, bazată pe ideea dreptului natural. De aici s-a dezvoltat ideea femeii - om care este o individualitate, o personalitate57.În Polonia feminismul s-a manifestat mult mai târziu (sfârşitul secolului XIX) şi nu atât de puternic. În istoriografia mişcării feministe internaţionale s-a încercat o etapizare a mişcării feministe din Polonia, după criteriul scopului urmărit, fără a-i stabili durata de timp. Dintr-o asemenea perspectivă, o primă etapă a vizat ridicarea femeilor din clasele superioare în spiritul naţiunii şi după aspiraţiile ei proprii. o a doua insurecţie în scopul emancipării sociale, iar ultima revendicări economice. Conducerea mişcării a fost asigurată de Uniunea Organizării Ligilor de femei, consacrată îndeosebi susţinerii insurecţiei populare. Uniunea şi-a desfăşurat activitatea prin asigurarea de biblioteci circulare, cercuri feminine şi cursuri pentru femei. O altă direcţie a mişcării feministe poloneze revendica participarea la administrarea instituţiilor filantropice58. Pe acest teren mişcarea poloneză prezintă asemănări cu cea din Transilvania, singurele care au urmărit emanciparea naţională. În răsăritul Europei, mişcarea feministă nu a întâlnit un teren atât de fertil. În Rusia, spre exemplu, nu poate fi vorba de o mişcare propriu-zisă, organizată. Singura asociaţie cunoscută a fost Societatea femeilor din Petersburg, a cărei activitate s-a limitat la stimularea curajului şi a devotamentului la femei59.Acelaşi feminism târziu din centrul Europei caracterizează şi ţările nordice. Feminismul suedez, spre exemplu, impulsionat de opera lui Ibsen şi politica regelui Oscar al II-lea s-a dezvoltat în ultimul sfert al secolului al XIX-lea. A fost perioada în care au fiinţat două asociaţii feministe care prin activitatea lor au realizat progrese în domeniul instrucţiei. Este vorba despre Asociaţia pentru drepturile femeii căsătorite asupra proprietăţii sale şi Asociaţia Frederika Bremen. Caracteristic feminismului suedez este moderaţia sa, determinată în mare parte de atitudinea suveranului şi a adunării legislative care au înlesnit acordarea de drepturi femeilor60.Ideologie si scopuri: Organizaţiile feministe, parcurgând drumul spre autonomie s-au aflat la început sub patronajul vreunei organizaţii politice sau religioase. În majoritatea ţărilor şi-au atras simpatizanţi din rândul gânditorilor vremii (Anglia - John Stuart Mill, în Franţa - Victor Hugo, Chatebriand, Dumas-fiul) sau a oamenilor politici (în SUA - al şaselea preşedinte, John Quincy Adams a pledat pentru mişcarea feministă). Politizarea mişcării feministe la scară internaţională este şi consecinţa impactului acesteia cu mişcarea socialistă, ce şi-a incorporat problematica feministă, accentuându-i semnificaţia socială şi politică. Una din direcţiile propagandei socialiste viza tocmai această categorie, antrenând deseori militantismul feminist în lupta pentru revendicări social-economice şi politice generale. Cunoscuta lucrare a lui August Bebel Femeia şi socialismul, a avut o audienţă excepţională în toate ţările, ilustrând tocmai acest fenomen de politizare al mişcării.

56 Pogany Zsuzsanna, op.cit., p.13 sg

57 Pogany Zsuzsanna, op.cit., p.15-16

58 Maria Buţureanu, op.cit., p.175-176

59 Kaethe Schirmacher, op.cit., p.68

60 Kaethe Schirmacher, op.cit., p.54

33


Arsene Andreea

Secolul al XIX-lea a avut de înlăturat o mentalitate bine construită prin chiar sistemul educaţional, care legifera superioritatea masculină, eliminând posibilitatea fetelor de a frecventa cursurile liceale sau universitare. Educaţia primită în familie dar şi în şcoală, departe de a corecta acest sistem, a consolidat bazele unei instrucţii inegale, bazate pe sex. În consecinţă, femeilor le erau rezervate locurile de muncă considerate inferioare din spitale, sectorul social, în vreme ce bărbaţii, beneficiind de instrucţia necesară, deveneau preoţi sau funcţionari civili. Revoluţia industrială accentuând diferenţele dintre femeia de la sat şi cea de la oraş, dar mai ales dintre lumea feminină în ansamblul ei şi cea masculină, a determinat modificarea statutului social al femeii. Un argument în acest sens este oferit de faptul că forţa de muncă funcţionărească a început să se feminizeze, chiar dacă îi erau rezervate doar munci de execuţie. "Elitei" masculine, care forma vârful piramidei serviciului civil îi reveneau atribuţii ce ţineau de munca intelectuală, de "comandă". În consecinţa acestei stări de lucruri, până în perioada interbelică, când a crescut numărul femeilor care au intrat în administraţie, nu a existat nici o femeie care să-şi exercite autoritatea asupra unui bărbat. Chiar dacă performanţele muncii femeilor au fost apreciate şi a crescut numărul celor admise în serviciul civil, ele erau angajate doar pe un interval limitat de timp. Aşa s-a ajuns ca revendicările social-economice ale mişcării feministe din această perioadă să solicite egalitatea în toate aspectele muncii lor, respectiv aceleaşi condiţii de angajare, promovare şi transfer, dar şi aceeaşi salarizare.La sfârşitul secolului trecut, prin constituirea şcolilor pentru fete s-a făcut primul pas în stabilirea unui proiect profesional feminist. S-a vorbit chiar de meserii rezervate femeilor: în sistemul poştal, în serviciul civil, şcoli şi spitale. Cu deosebire ca profesii tipic feministe s-au considerat a fi profesoarele şi asistentele sociale. Văzute ca o prelungire a muncii domestice, ele îmbinau muncile casnice (îngrijirea şu educaţia) ci idealurile feministe, oferind femeilor posibilitatea de a aspira la o carieră profesională. Pornind de la aceste profesiuni s-au creat două "grupuri de feminităţi": primul, reprezentat de asistente, mai puţin receptive la ideea emancipării, dată fiind provenienţa lor (majoritatea erau din mediul rural) dar şi faptul că era o activitate exclusiv feminină. Cel de-al doilea grup, al profesoarelor, a câştigat tot mai mult teren într-o lume care fusese rezervată bărbaţilor. Ajungând să domine şcolile primare, ele au fost familiarizate cu gândirea mondenă, urbană şi mult mai receptive la ideile emancipării. În aceeaşi măsură în care a determinat accesul femeilor spre noi profesiuni, industrializarea a dus şi la creşterea numărului femeilor casnice.Într-o încercare de a analiza componentele ideologice ale feminismului, ni se pare interesantă modalitatea în care Karen Offen a abordat problematica în discuţie, avansând ideea raportului dual sub care poate fi privită mişcarea: individual şi relaţional. Sub aspect individualist, unitatea de bază a societăţii este considerată femeia (copilul), iar revendicarea majoră este de natură economică. Aspectul relaţional consideră cuplul unitatea de bază şi porneşte de la rolul femeii, subliniind necesitatea de a-i acorda drepturi conforme cu particularităţile impuse de "diviziunea sexuală a muncii" şi de conceptele de familie, cuplu, mamă-copil. La sfârşitul secolului al XIX-lea mişcarea feministă era deja un fenomen de proporţii universale, ce angajase majoritatea ţărilor şi popoarelor din Europa şi SUA, întrucât s-a resimţit nevoia organizării la scară internaţională pentru a stimula contactele între mişcările naţionale şi lupta pentru drepturi într-un puternic factor de opinie.

34


Arsene Andreea

Uniunea internaţională a femeilor cu sediul la Londra, reunind principalele mişcări feministe naţionale reflecta gradul de maturizare la care a ajuns mişcarea, dar şi creşterea ca pondere şi însemnătate a mişcărilor naţionale în viaţa internă a statelor respective. De la afirmarea dreptului femeii la libertate, rostit de revoluţia democratică universală la organizarea ei internaţională, mişcarea feministă a parcurs o lungă şi complexă evoluţie, sub semnul progresului general în plan doctrinar şi organizatoric, depăşind graniţe naţionale, convingeri politice, origini sociale, confesiune sau nivel de instrucţie şi educaţie, devenind una din principalele forţe ale opiniei publice internaţionale în preajma primului război mondial.

Feminismul in tara noastra61

Scurt istoric: In anul 1815 se infiinteaza Societatea Femeilor Romana din Budha, avand 33 de membre, organizatie ce dorea „de a contribui prin mijloace banesti la sustinerea scolilor nationale de rit ordox din Regatul Ungariei”. In perioada Revolutiei de la 1848, femeile au fost participanti activi la miscarea sociala si unul din rezultatele obtinute a fost punctul al 16-lea al Proclamatiei de la Islaz: „instructiuni egale pentru tot ramanul de amandoua sexele”. In 1850 se constituie Reuniunea Femeilor Romane din Brasov pentru ajutorul cresterii fetitelor orfane romane, mai sarace. Perioada 1856-1859 se caracterizeaza prin implicarea activa in miscarea de unire a Moldovei si Tarii Romanesti. Sfarsitul secolului XIX, este o perioada activa din punctul de vedere al feminismului romanesc: apar o serie de publicatii, se infiinteaza mai multe asociatii de femei (in Iasi, Bucuresti, Deva, Cernauti).din punct de vedere social-politic, in 1896 a fost inaintata Camerei Deputatilor petitia Ligii Femeilor Romane de la Iasi in vederea schimbarii statutului juridic al femeii maritate, in 1914 aceeasi Liga a Femeilor Romane de la Iasi adreseaza Camerei Deputatilor o petitie cu ocazia discutiilor in jurul revizuirii Constitutiei cerand drepturi politice femeilor.Asociatiile de intrajutorare si ingrijire a soldatilor, Crucea Rosie, cele de ingrijire a orfanilor etc sunt extrem de active in timpul razboiului de independenta, in timpul celor doua razboaie mondiale. De asemenea sunt femei care participa activ la actiunile militare, luptand pe front. Inceputul si prima jumatate a secolului XX este bogata in evenimente din sfera profeminista. Se consolideaza si apar noi organizatii nationale sau regionale ale femeilor, se organizeaza congrese (primul Congres al femeilor are loc in septembrie 1925 la Timisoara). In 1929 s- constituit la Bucuresti Gruparea Nationala a Femeilor Romane ce urmarea „sa pregateasca politiceste femeia romana (pentru a participa) la conducerea tarii din toate punctele de vedere, in aceleasi conditii ca si barbatul”; in 1930 se infiinteaza Uniunea Femeilor Muncitoare din Romania, in 1934 Comitetul Antifascist al Femeilor, in 1946 Federatia Democratica a Femeilor din Romania.Prima participare la vot a femeilor a fost legiferata in noiembrie 1946 iar in 1948 s-a inscris in Constitutia tarii egalitatea deplina in drepturi a tuturor cetatenilor, fara deosebire de sex, s-a legiferat accesul femeii in toate functiile si profesiunile, salarizare egala cu barbatul la munca egala, ocrotirea familiei si copilului etc.

61 Dragomir, O., Miroiu, M., Lexicon feminist, Ed Polirom, Iasi, 2002, p198-227

35


Arsene Andreea

„1980-1989 (...) Femeile angajate in diferite domenii au ramas mai departe suprasolicitate de sarcini de familie si de alta natura, serviciile sociale s-au dovedit cu totul insuficiente, iar in ceea ce priveste orientarea politicii de natalitate si calitatea intretinerii numarului mare de copii abandonati, Romania se situa printre ultimele tari din Europa. (...) 1990-2000 au luat fiinta peste 60 de organizatii neguvernamentalede femei (...) Partea militanta a feminismului ramanesc actual este insa mai putin manifesta si prezenta in viata publica actuala”62

Comentarii: „In mod traditional, feminismul se asociaza simbolic cu materia, imanenta, trupul, sensibilitatea, emotia, slabiciunea, dependenta, impuritatea, haosul, schimbatorul, teama, iar masculinul cu spiritul, transcendenta, mintea, rationalitatea, taria, independenta, puritatea, cosmosul, invarianta, curajul. In acelasi mod traditional, masculinul este socotit superior femininului.”63

Ideeile dominante din curentul profeminist romanesc se refera in primul rand la notiunile de echilibru, de echitate, de egalitate. Ca in orice tip de actiune, extrema inseamna dezechilibru. Indiferent ca este prea mult sau prea putin, homestazia este perturbata. Nu credem ca a fi profeminist inseamna sa iti doresti inlaturarea totala sau subminarea conceptului de masculinitate si nici, in extremis, sa doresti atribuirea in exclusivitate a sarcinilor si deciziilor, de orice natura, partenerului de viata. De fiecare data cand, social sau spiritual, s-a pus accentul “prea mult“, reactia, in opozitie, a fost de asemenea “prea puternica”; cateva exemple ar fi emanciparea sexuala din America anilor 60 dupa puritanismul restrictive, reintoarcerea spre spiritualitate, religiozitate dupa regimurile totalitariste ateiste, si exemplele ar putea continua.Accentual pus pe afirmarea profesionala, intelectuala, spirituala exclusive masculine a determinat reactii severe, ample, din partea celeilalte jumatati a populatiei, femeile. Deja se tinde spre o moderare, spre gasirea echilibrului echitabil in care intai suntem oameni, egali in drepturi si obligatii, si abia in al doilea rand, femei si barbati.De ce sa argumentam ca femeile si barbatii sunt inegali cand sarcinile sunt impartite, cand rolurile se adapateaza in functie de epoca dar tot masculine si feminine. De ce ar mai fi nevoie de demonstratie cand dintotdeauna e existat acel “noi” compus din ea si el?

Si pentru a incheia, citam un fragment pe care am vrea sa-l gandim din perspectiva existentei umane si a diferentei de gen, referitor la principiul “bunului simt”: “Am spus că primul fapt este existenţa - existenţa, care nu se dovedeşte, dar care este. E o afirmaţie de bun-simţ şi am mai vorbit şi altă dată despre aceasta. Bunul-simţ este lucru mare, chiar în filosofie. În ce constă bunul-simţ în împrejurările acestea? Într-un lucru foarte simplu; anume, că poţi să ceri dovada tuturor lucrurilor şi a tuturor afirmaţiunilor. Sunt însă lucruri care nu au nevoie de dovadă, după cum sunt şi oameni care se afirmă pur şi simplu prin prezenţa lor. Prin urmare, în filosofie, lucrul care există nu are nevoie de demonstraţie; pentru că, foarte simplu, el există”64

Bibliografie62

Dragomir, O., Miroiu, M., Lexicon feminist, Ed Polirom, Iasi, 2002, p 208-209 63 Miroiu, M., Nepretuitele femei, Publicistica feminista, Ed. Polirom. Iasi, 200664

Nae Ionescu VI.CUNOAŞTEREA ŞI CONSTRUCŢIA REALITĂŢII 22 ianuarie 1926

36


Arsene Andreea

Emile Faguet, Le feminisme, Paris, f.a, passim Mary R Beard, Woman as Force in History, A Study in Tradition and Realities,

New York, 1962. Cellier Jules Baissac, Les femmes dans les temps moderne, 2 ed. Leipzig, 1859. Edmee

Charrier, L’evolution intelectuelle feminine These, Paris, 1931 August Bebel, La femme et la socialisme. Nouvelle tracduction francais d apres la

50-me edition allemande, par Avanti Grand, 1911 Maria Butureanu Femeia. Studiu social, Bucureşti, 1921; Elena Bogdan,

Feminismul, Timişoara, 1926 Calypso Corneliu Botez, Problema feminismului, Bucureşti, 1920; Idem,

Problema drepturilor femeii române cu o introducere istorică asupra feminismului, Bucureşti, 1919

P. Muşoiu, Emanciparea femeii, Bucureşti, 1893; Paul Gheorghiu, Femeia în societate şi familie, Bucureşti, 1900

M.I. Bunescu, Condiţia femeii în diferite timpuri, Bucureşti, 1899 Kaethe Schirmacher, Le feminisme aux Etats Unis, en France dans la Grande

Bretagne en Suede et en Russie. Paris, 1898 Samra Martin Bonvoisin, Michele Maignien, La presse feminine, Paris, Presses

universitaires de France, 1970 Pogany Zsuzanna, Noemancipacio (1790-1848), Budapest, 1937 Matilde Niel, Drama eliberării femeii, Bucureşti, 1925 "Gazeta Transilvaniei", LXV, 1902,nr.236 din 26 octombrie/8 noiembrie;

"Familia", XXXIX, 1903, nr.43 Emil Degar, Emanciparea politică a femeii, în "Familia", XXXVIII, 1902, nr.11 M.Bernays, Die deutsche Frauenbewegung, Leipzig, 1920 "Gazeta Transilvaniei", LXV, 1902, nr.241, p.3; Olimpia, Mişcarea feministă, în

"Familia", XXXIX, 1903, nr.43 Dragomir, O., Miroiu, M., Lexicon feminist, Ed Polirom, Iasi, 2002 Miroiu, M., Nepretuitele femei, Publicistica feminista, Ed. Polirom. Iasi, 2006 Nae Ionescu VI.CUNOAŞTEREA ŞI CONSTRUCŢIA REALITĂŢII 22

ianuarie 1926

37

Introducere in studiul psihologiei familiei

Documents

Transcript of Introducere in studiul psihologiei familiei