Curs 1

Introducere. Obiectul disciplinei. Metode specifice de abordare. Raporturile dintre

Introducerea in studiul dreptului si stiintele sociale inrudite

Stiinta reprezinta un ansamblu sistematic de cunostinte rationale referitoare la un

obiect determinat si exprimate prin concepte, categorii, principii, notiuni.

Pentru a determina obiectul stiintelor juridice trebuie sa-i delimitam sfera fenomenelor

cercetate si sa precizam unghiul din care vom face cercetarea.

Se poate accepta clasificarea stiintelor in

stiinte ale naturii

stiinte despre societate

stiinte despre gindire

Stiintele despre societate au scopul de a cunoaste legile generale ale existentei si

dezvoltarii societatii, de a studia formele de organizare sociala si modalitatile specifice de

manifestare a componentelor realitatii sociale (politice, etice, juridice). Dreptul se

incadreaza in categoria stiintelor despre societate.

Fr. Terre, p.7 s u

Dreptul nu poate fi disociat de ideea de regula, iar conceptul de regula face loc celui

de judecată.

Apropierea de drept opereaza prin si cu ajutorul regulilor care ii servesc de suport,

indiferent că e vorba de legi sau de alte precepte ale poporului sau ale suveranului, de

comportamente, uzaje, cutume ale oamenilor sau de decizii ale judecătorilor sau

arbitrilor.

Această relaţie dintre regulă şi drept e doar un punct de plecare. Nu e suficient să ne

referim la drept ca la un ansamblu, subansamblu de reguli, deoarece există si reguli

sociale ce nu sunt juridice.

1

Pentru a defini dreptul, vom cerceta conţinutul regulilor – fondul, forma regulilor si

rolul dreptului de mediator între corect şi înţelept.

Criterii de fond:

Nu există dr. lui Robinson pe insula sa, cel putin pănă cănd pe insulă nu apare şi

Vineri. Noţiunea de drept nu îşi ase sens decât în societate, intr-o comunitate de oameni.

Sunt necesari cel putin 2 indivizi pentru a putea vorbi de o relaţie sociala, relaţie care,

eventual, ar putea face obiectul unei norme juridice. Unii autori diferenţiază raporturile

juridice de alte raporturi sociale arătând că pentru ca un raport să devină juridic este

necesară şi o a treia persoana : terţul imparţial şi dezinteresat, care să fie în măsură să

soluţioneze eventualele litigii dintre primii doi. Din această perspectivă, pe insula lui

Robinson nu putem vorbi de societate aptă să dezvolte raporturi juridice nici după

apariţia lui Vineri.

Ideea ca dreptul se dezvoltă doar în societate a fost argumentată şi de Aristotel care

denumea omul – o fiinţă socială: zoon politikon.

De unde apare necesitatea dreptului, in iopteza existenţei unei societăţi:

Terre gaseşte 2 argumente:

1. Civilizaţia şi progresul resping ideea ca relaţiile dintre oameni să fie guvernate de

violenţă şi de arbitrariu. Dreptul este utilizat pentru a invinge violenţa: a o

prevedea, a descuraja arbitrariul, chiar dacă relaţiile dreptului cu ambele sunt

ambigue.

2. regulile juridice sunt destinate a face să domnească ordinea, progresul şi justiţia –

finalităţile dreptului (chiar dacă aceste noţiuni sunt si ele ambigue).

Spune terre că 2 cai se oferă juristului pentru a cerne dreptul: normativul şi pozitivul.

De la N. Popa:

Noţiunea de DREPT provine din latinescul directus, care înseamna drept, linie

dreapta, directie. In latină, noţiunea de drept ca si ansamblu de norme este desemnată prin

cuvantul jus. Ambii termeni latineşti se traduc in româneşte printr-un singur termen:

drept.

O soluţie similară întălnim şi în limba engleză unde right are semnificatia de drept,

direct, corect, sau de drept al persoanei, dr. subiectiv, iar noţiunea de dr. obiectiv este

redată prin termenul law.

2

In limba romana, notiunea de drept are 4 sensuri:

1. drept in sens de just, corect, echitabil – sens filosofic

2. drept – ansamblu de norme de conduita care guverneaza, intr-o societate

organizata, raporturile sociale si a caror respectare este asigurata, daca este

necesar, de constringerea publica – drept obiectiv/pozitiv/sistemul dreptului

3. drept – stiinta care are ca obiect acest ansamblul de norme – stiinta dreptului

4. drept – prerogativa, facultate, putere a individului de a avea o anume conduita si

de a pretinde celorlalti o anume conduita, conform cu normele sociale si putind

apela la nevoie, la forta de coercitie etatica – drept subiectiv.

A. Stiinta dreptului

1. S-a pus problema daca exista, daca e posibila o stiinta a dreptului.

In acest sens, s-a argumentat ca dreptul e o arta, o tehnica. Totusi, aceasta nu

impiedica dreptul de a fi si o stiinta, si o arta, in acelasi timp. O stiinta a dreptului este

posibila si chiar necesara, deoarece dreptul, ca ansamblu structurat de norme trebuie

cunoscut si transmis. De aceea el poate si trebuie studiat. In plus, pentru a fi pus in

practica (aplicat) si scopurile sale realizate, trebuie, pe de o parte, cunoscut dreptul (in

ceea ce are fundamental si particular)si pe de alta parte, trebuie sa intervina arta si

tehnica. Acestea constau in stiinta practica a celor chemati sa elaboreze legi – tehnica

legislativa si a celor chemati sa le aplice – tehnica aplicarii dreptului: practica

judecatoreasca si administrativa.

Cf. lui Francois Ost, stiinta dreptului este acea activitate cognitiva care urmareste sa

ofere o reprezentare a fenomenului juridic conforma cu valorile, credintele, tehnicile si

metodele comune unui anume grup stiinific.

Stiinta dreptului e un corpus teoretic, dreptul ca stiinta fundamentala, si, in acelasi

timp, o practica sociala, dreptul ca stiinta juridica aplicata.Dreptul ca stiinta

fundamentala, are o functie prospectiva si critica, care, prin efortul de explicare si

justificare, are si o utilitate practica.

Totusi, studiind dreptul ca ansamblu de norme, stiintele juridice nu au doar un

caracter fundamental ci si unul aplicat.

3

In acest sens, dreptul nu este o parte a naturii, ci un produs al vietii sociale, al

inteligentei si vointei umane. Deci, dreptul nu este o stiinta a naturii, ci o stiinta socio-

umana, precum istoria, economia, sociologia, psihologia, politologia. Dreptul este o

stiinta sociala.

Ca si celelalte stiinte socio-umane, stiinta dreptului se caracterizeaza prin concluzii cu

un grad de certitudine inferior, in comparatie cu gradul de certitudine al stiintelor sociale.

Asa cum arata Aristotel, exista trei tipuri de discursuri: discursul demonstrativ, cel

argumentativ si cel retoric. Primul porneste de la adevar si conduce la concluzii

adevararte, cel argumentativ porneste de la probabil si conduce la concluzii probabile, iar

cel retoric duce la concluzii posibile, bazindu-se pe persuasiune, pe arta oratorica,

retorica.

Evolutia actuala stiintei dreptului se caracterizeaza printr-o accentuata tendinta civica,

prin imbinarea preocuparilor legate de gindire, teoretizare si speculatie, cu orientarea spre

actiune. Din aceasta perspectiva, se preconizeaza o stiinta juridica globala, care sa

cuprinda, alaturi de stiintele de ramura, si filosofia si sociologia dreptului.

2. Obiectul stiintelor juridice il constituie dreptul, sub aspectul sau normativ, dupa

Sofia Popescu sau intreaga realitate juridica, adica fenomenul juridic, dupa N. Popa.

Fenomenul juridic, sistemul juridic este format din totalitatea elementelor cu caracter

juridic din societate: norme juridice, institutii juridice, idei si conceptii legate de drept,

raporturi juridice. Sistemul juridic, astfel format difera de sistemul dreptului - inteles ca

ansamblul normelor juridice in vigoare la un moment dat – dreptul obiectiv.

3. Metodele cercetarii stiintifice a fenomenului juridic:

metoda logica

metoda istorica

metoda comparativa

metoda sociologica

metode cantitative

4

4. Functiile stiintei dreptului:

Dreptul, ca stiinta, nu se ocupa de descoperirea realitatilor materiale, ci de aprecieri

despre caracterul drept sau nedrept al unui fapt. Normele de conduita pe care le studiaza

stiintele juridice nu sunt simple constatari ale realitatii existente, ci ceea ce ar trebui sa

fie. De aceea dreptul nu are numai o functie explicativa, informativa, ci si una

normativa: nu ofera numai explicatii, ci si solutii practice. Dreptul este o stiinta

normativa sub doua aspecte: 1). are ca obiect de studiu un ansamblu de directive de

conduita, de norme si 2). cerceteaza ceea ce trebuie sa fie, cautind si indicind solutii

practice, nefiind doar o stinta descriptiva. Din acest punct de vedere, se releva si functia

prospectiva a stiintelor juridice

Dreptului i se atribuie si o functie justificativa, in sensul ca dreptul trebuie sa se

ocupe de descrierea practicilor juridice, de argumentarea lor. Autorii postmoderni

considera ca acesta este elementul cheie. Stiintele juridice au si o functie morala,

expresie a relatiei dintre stiinta si constiinta.

Stiintele juridice sunt stiinte critice; adopta o atitudine critica fata de propriul obiect

de studiu, spre deosebire de biologie, spre ex.

Stiintele juridice nu au caracter universal, sistemele juridice sunt foarte variate.

Desi putem concepe dreptul ca o unica stiinta, varietatea normelor juridice, precum si

complexitatea fenomenului juridic au determinat divizarea acesteia intr-un ansamblu de

stiinte: stiintele juridice.

5. Clasificarea stiintelor juridice:

o disciplina de sinteza , care studiaza dreptul in ansamblu, denumita teoria

generala a dreptului, sau introducere in studiul dreptului;

discipline juridice istorice , care studiaza dreptul si conceptiile juridice in

evolutia lor istorica concreta (dreptul roman, istoria dreptului romanesc)

disciplinele juridice de ramura , care studiaza normele, institutiiile si

principiile diferitelor ramuri de drept (dreptul constitutional, dreptul

administrativ, civil, penal etc.)

5

pentru studierea fenomenului juridic in ansamblu, se recurge la stiintele

juridice auxiliare precum dreptul comparat, sociologia juridica, logica

juridica, psihologia juridica etc.

6. Relatia dintre stiintele juridice si alte stiinte socio-umane

Fenomenele ce formeaza obiectul de studiu al diverselor stiinte sociale si umane

sunt conexe, iar in unele cazuri, acelasi fenomen constituie obiect de studiu al mai multor

stiinte. Astfel se explica conexiunile dintre stiinte si necesitatea unor studii pluri- si

interdisciplinare.

Se poate argumenta legatura dintre drept cu stiinte precum: istoria, sociologia,

economia, psihologia, medicina, politologia, informatica, logica etc.

B. Teoria generala a dreptului

1. Denumirea stiintei

Stiinta de sinteza pe care o studiem sub denumirea de Introducere in studiul

dreptului a cunoscut, in timp, si alte titulaturi: se foloseste si astazi denumirea de Teoria

generala a dreptului; in trecut, se vorbea despre enciclopedia juridica sau enciclopedia

dreptului, introducere in drept, drept general sau elemente de drept.

2. Scurt istoric al disciplinei

In 1275, Wilhem Durantis publica lucrarea „Speculum Iuris”, considerata ca

prima incercare de analiza enciclopedica a dreptului.

Enciclopedia juridica apare in secolul al XVII-lea, insa preocupari despre

definirea dreptului si a relatiei dintre drept-stat societate au existat inca din Antichitate.

Aceste preocupari fac obiectul istoriei gindirii juridice, in general, a filosofiei juridice.

TGD isi propune sa inlocuiasca disciplina Filosofia dreptului sau dreptul natural care

orientasera gindirea juridica de pina atunci pe o cale pur speculativa.

6

In Tara Romaneasca in 1816 Ion Voda Caragea numeste ca profesor de drept pe

Logofatul Nestor, primele denumirea de Enciclopedie a dreptului apare in secolul XX, in

cursurile prof. Eugeniu Sperantia, M. Djuvara, C. Dissescu, Al. Vallimarescu.

La Iasi, primul curs a fost intitulat Introducere in studiul dreptului si tinut de prof.

Traian Ionascu in anii 1920-1930. Acesta considera cursul sau ca o enciclopedie

complementara si arata ca „ ceea ce nu invatam la alte spercialitati invatam la acest curs,

umpolem lacunele altor cursuri si completam insuficienta lor.”

3. Caracteristicile si necesitatea disciplinei

M. Djuvara scria „ Enciclopedia juridica este, inainte de toate, un studiu

preliminar, de orientare, infatisind o sinteza cit mai strinsa si pe cit posibil mai ordonata a

intregii stiinte a dreptului”. Fiind un studiu de ansamblu, are ca obiect sa determine ce

este dreptul.

Teoria generala a dreptului are un caracter fundamental si interdisciplinar.

Scopul studierii Teoriei generale a dreptului consta in urmatoarele:

Explicarea partilor constitutive ale dreptului, a intregului sau, reducerea

complexitatii fenomenului juridic prin intermediul unei abordari globalizante,

sintetice;

Ameliorarea metodologiei, tehnicii si practicii dreptului, a tehnicii legislative. A

noiunilor si construciilor juridice elaborate si utilizate de dogmatica juridica.

Teoria generala a dreptului nu se constituie intr-o stiinta completa a dreptului, ci doar

in una de sinteza. Ea formuleaza si defineste concepte fundamentale ce constituie puncte

de plecare pentru investigatiile stiintelor juridice de ramura sau istorice.

Obiectul Teoriei generale a dreptului consta in explicarea notiunilor

elementare si a principiilor comune diferitelor ramuri de drept.

Teoria generala a dreptului este o stiinta relativa, ca orice stiinta juridica.

In epoca informaticii este mai bine pentru un jurist sa aiba „un cap bine facut”

decit „un cap plin”, deoarele memoria umana este inlocuita de calculator si nu inseamna

nimic fara o conceptie generala despre drept, fara un rationament si o metoda adecvata

lor. Teoria generala a dreptului este tocmai acea constructie intelectuala, metodica si

7

organizata care are la baza observarea si explicarea diverselor sisteme juridice si are

scopul de a defini marile coordonate ale construirii si aplicarii dreptului, ratiunea de a fi a

dreptului, izvoarele si principiile sale generale, norma juridica si institutiile juridice –

afirma prof.Sofia Popescu

In conditiile tendintei actuale de inmultire accelerata a actelor normative, a

devenit imposibila cunoasterea exhaustiva a legislatiei de catre juristi. Teoria generala a

dreptului ofera princiipiile care ii permit apoi juristului sa-si insuseasca noile

reglementari pe masura ce acestea intervin. De asemenea, ea permite juristului sa rezolve

de maniera corecta contradictiile ce pot aparea intre normele vechi si cele noi, intre cele

generale si cele speciale etc, precum si sa umple, pe calea interpretarii, lacunele

legislative.

4. Raporturile disciplinei cu Filosofia dreptului

Se pune intrebarea, exista o singura stiinta sau cele doua sunt distincte, desi

conexe?

Raspunsurile difera. Majoritatea autorilor pledeaza pentru pastrarea distinctiei dintre

cele doua, desi cu totii sunt de acord ca intre ele exista numeroare puncte de legatura.

M. Djuvara considera ca formarea si progresul stiintelor juridice nu sunt posibile

decit prin mijlocirea unei filosofii a dreptului, pe care, de altfel, orice jurist o are si o

practica, fie ca stie, fie ca nu-si da seama de ea.

E. Sperantia aprecia ca principala sarcina a filosofiei juridice este de a stabili

fundamentul finalitatii si al justificarii morale a principiilor unei bune legislatii.

Acelasi autor considera ca Enciclopediei juridice i se pot rezerva problemele care

introduc in filosofia juridica: definitia dreptului, clasificarea si sensurile dreptului,

originea si evolutia istorica a dreptului, principiile ideologice care justifica autoritatea sau

obligativitatea interioara adreptului, istoria doctrinelor generale si filosofice in drept.

Bibliografie:

Sofia Popescu, Teoria generala a dreptului,

Nicolae Popa, Teoria generala a dreptului

8

9