Unitatea de învăţare 1 OBIECTUL ISTORIEI STATULUI ŞI ... · PDF filedecât cu...

5

Unitatea de învăţare 1OBIECTUL ISTORIEI STATULUI ŞI DREPTULUI ROMÂNESC

Cuprins:1.1. Introducere1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1. Necesitatea studierii istoriei Dreptului Românesc1.3.2. Periodizarea istoriei Dreptului Românesc

1.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

1.1.Introducere

În studiul apariţiei şi evoluţiei dreptului românesc estenecesară cercetarea atentă şi profundă a realităţilor sociale, cutoate componentele : politică, economică, demografică,spiritual-culturală, militară şi juridică, aşa cum ele s-au derulat înistoria noastră. Această cercetare, absolut necesară celor ce voravea ca misiune elaborarea şi aplicarea dreptului, nu poate începedecât cu studiul vechiului drept românesc, continuând cuinvestigarea etapelor din perioada modernă şi contemporană.

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţareObiectivele unităţii de învăţare :- înţelegerea specificului domeniului juridic;- cunoaşterea importanţei domeniului juridic;- identificarea metodelor şi tehnicilor de studiu în drept;- cunoaşterea contribuţiilor aduse la dezvoltarea sistemului

de drept român.

Competenţele unităţii de învăţare :- studenţii se vor familiariza cu conceptele fundamentale

ale domeniului juridic;- dezvoltarea unor abilităţi de a utiliza metodele şi tehnicile

6

de studiu specifice dreptului;- dezvoltarea unor abilitaţi de a operaţionaliza concepte

specifice istoriei dreptului românesc.

Timpul alocat unităţii : 2 h

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare1.3.1. Necesitatea studierii istoriei Dreptului Românesc

Studiul ,,Istoriei dreptului românesc " are o importanţădeosebită întrucât un popor care nu-şi cunoaşteistoria, rădăcinile, împrejurările din care a ieşit, nu reprezintăaltceva decât un nonsens. Prin cercetarea istoriei dreptului,studenţii se vor familiariza cu termenii juridici, cu conceptelespecifice acestui domeniu, cu instituţiile şi toate ramurile de drept.

De asemenea, aceste elemente ce definesc ,,dreptul", nupot fi înţelese fără a cunoaşte evoluţia lor de-a lungul diferitelorperioade istorice ce au ajutat la formarea statului român. Aceastăcercetare este absolut necesară în ceea ce priveşte aplicareadreptului, începând cu studiul istoriei dreptului românesc şicontinuând cu analiza etapelor din epoca modernă.

Istoria este cea care ne reaminteşte astăzi faptul că, în totparcursul civilizaţiei umane, a existat o realitate, o stare socialăcomplexă şi dinamică, cu evoluţii lineare, dar şi cu profunderupturi şi crize, specifice perioadelor studiate. Istoria neînfăţişează procesul de formare şi evoluţie a statului şi dreptului,fixând rolurile determinante ale religiei, moralei şi obiceiurilor înorganizarea şi funcţionarea societăţilor.

Nevoia imperioasă de studiere a istorieidreptului rezultă din faptul că domeniul în discuţie are oîndelungată existenţă şi o mare importanţă culturală şide civilizaţie. Dreptul ocupă un rol primordial în viaţa unuipopor, acesta punându-si amprenta în direcţionarea faptelorsociale, promovând valori precum siguranţa juridică,proprietatea, libertatea, etc.Studiul istoriei dreptului românesc este important din mai multepuncte de vedere. Mai întâi pentru că se pune problemaetnogenezei şi a parcursului istoric al poporului român, iardreptul, ca fenomen de suprastructură, se împleteşte organic cuviaţa social-economică şipolitică.

7

Un al doilea motiv pentru care se impune studierea

7

istoriei dreptului românesc este acela că alături dedreptul român, constituie alfabetul ştiinţei dreptului. Prinintermediul acestei discipline are loc familiarizareacu terminologia juridică, realizând semnificaţia aparte a unorconcepte.

În al treilea rând, fără a cunoaşte evoluţia istorică ainstituţiilor de drept, nu se pot înţelege în toată plenitudinea lor.

Rezumând asupra importanţei studierii istoriei dreptuluiromânesc, se impune reţinerea câtorva trăsături:

- dreptul constituie o componentă a culturii şi civilizaţieipoporului român;

- elementele de drept au definit pe strămoţii românilor,geto-dacii faţă de alte etnii din antichitate, ca şi maitârziu. Aceleaşi elemente de drept au sprijinit procesul deromanizare a dacilor şi de etnogeneză a poporului român;

- românii au contribuit cu valori ale creaţiei proprii lapatrimoniul universal al dreptului;

- şcoala românească de drept constituită în adoua jumătate a sec. al XIX-lea, se va impune, încontinuare, până în zilele noastre cu valori apreciabile peplan internaţional. Asemenea acumulări valoroase vortrebui să constituie un îndemn pentru viitorii lucrători îndomeniul dreptului, precum şi pentru toţi cei care concurăla temeinicia justiţiei în spaţiul românesc;

- dreptul constituie o valoroasă instituţie deeducaţie cetaţenească şi morală.Studiind în mod obiectiv şi pe baze ştiinţifice,, Istoria

dreptului românesc", o primă rezultantă ar fiaceea că generaţiile actuale şi viitoare vor putea evalua gradulde dezvoltare a suprastructurii societăţii româneşti în momenteleei importante, precum şi modul cum a evoluat dreptul la români;de asemenea, se urmăreşte cunoaşterea contribuţiei românilor lacultura juridică universală.

1.3.2 Periodizarea istoriei dreptului românescPeriodizarea constă în împărţirea timpului istoric în

intervale delimitate de anumite evenimente semnificative şicaracterizate prin anumite trăsături politice,economice, culturale şi sociale specifice.

Este o problemă ce poate fi îndelung controversată, datorităîn principal, legăturii indisolubile a dreptului cu instituţia statală, încare sens, în mod obligatoriu trebuie să se ţină seama de tipul de stat, pede o parte, şi pe de altă parte, că, deşi nu se contrapune cu periodizareaistoriei României, nu se poate identifica cu aceasta. Aşa fiind, aface o periodicizare a istoriei dreptului fără a ţine seama de tipul destat, ar fi o poveste a istoriei dreptului şi nu o teorie ştiinţifică.

Astfel, perioadele istoriei dreptului românesc sunt următoarele :1. Dreptul monarhiei dacice, care cuprinde perioadade la

8

formarea statului dac centralizat, culminând cu perioada regeluiBurebista şi Decebal şi până la cucerirea Daciei decătre Romani (106 e.n).2. Dualismul juridic în Dacia - provincie a imperiului Roman(106-271/274 e.n.).3. Dreptul feudal, care cuprinde perioada fărâmiţării feudale,respectiv de la retragerea aureliană, până la formarea statelorromâne centralizate şi în care are loc procesul de formare a Legiiţării (Ius Valachium - vechiul drept cutumiar - agrar), şi perioadamonarhiei centralizate, care cuprinde perioada de la formareastatelor româneşti şi până la revoluţiile din 1821, în care sesăvârşesc dreptul cutumiar român (Ius Valachium), şi aparprimele legiuri scrise.4. Dreptul capitalist, care cuprinde perioada de la revoluţiileburgheze din 1821 şi 1848, până în anul 1947, un rol important înrăspândirea relaţiilor şi noilor instituţii capitaliste avându-lRegulamentele Organice .5. Dreptul socialist, care cuprinde perioada 30 decembrie 1947-22 decembrie 1989 . Această ultimă perioadă a parcurs 2 etape :1) etapa 23 august 1944- 30 decembrie 1947 în care, prinmăsurile politice de stânga, către extrema stângă, s-a pregătitterenul pentru trecerea la cea de-a doua etapă .2) etapa 30 decembrie 1947- 22 decembrie 1989, când înRomânia a fost instaurată dictatura totalitară de extrema stânga-dictaturacomunistă .6.Dreptuldetranziţie,dedupă22decembrie1989.

Istoria statului şi dreptului românesc înseamnă trecutul,prezentul şi viitorul poporului român, înseamnă conştiinţamorală, politică şi juridică, precum şi instituţiile aferenteacestora, din comuna primitivă şi până astăzi .

Analiza istorico-juridică trebuie făcută sine ira et studio,pentru că este vorba de trecutul poporului român, care analizatşi înţeles aşa cum se cuvine, poate ajuta mult la perceperea şislujirea corectă a adevărului şi prezentului, la prosperarea cuînţelepciune, inteligenţă şi succes a viitorului

1.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificareSinteza unităţii de învăţare 1

Dreptul, ca element de conştiinţa şi morala, ocupă un loc esenţial în viaţa unui popor.De-a lungul istoriei, acesta s-a manifestat pregnant, contribuind substanţial ladirecţionarea faptelor sociale. Raporturile dintre oameni nu pot exista decât pebaza

9

unor reglementări juridice.Numărându-se printre principalele componente ale ştiinţelor umaniste, dreptul

influenţează societatea şi suportă la rându-i impulsurile acesteia. Dreptul reprezintă ometodă, un mijloc de coordonare a relaţiilor sociale, promovând valorireceptate decătre societate ca: proprietatea, siguranţa juridică, securitatea libertăţilor individuale,societatea civilă etc. Construindu-şi un mecanism adecvat societăţii umane,dreptul operează în raport cu evoluţia acesteia. Ca şi alte ştiinţe sociale dreptul reprezintăgeneralizarea experienţei umane şi influenţează în mod pozitivcomportamentul membrilor societăţii.

Creaţia juridică a popoarelor se circumscrie nemijlocit marelui proces cultural alomenirii, contribuind şi depinzând de gradul de civilizaţie a fiecărui popor în parte. Totodată,ideile juridice se transmit de la o etapă istorica la alta şi se propagă pe arii geograficeîntinse, determinând adesea, în mod firesc, contaminarea juridică între state. Esteun fapt îndeobşte cunoscut ca există arii/zone întinse de cultură şi civilizaţie juridică, precumexistă epoci, stadii, trepte în evoluţia culturii şi civilizaţiei juridice.

La apariţia statului ca fenomen social-politic un rol determinant l-a avut dreptul.Generalizarea nevoii de guvernare a normelor de drept, deja în funcţiune, aimpus măsuri de implementare şi respectare a acestora, chiar în condiţiile în carecomunitatea respecta de bună voie anume norme de drept.

Concepte şi termeni de reţinutIstorie, periodizare, drept socialist, drept de tranziţie.

Întrebări de control şi teme de dezbatere1. Explicaţi conceptele : istorie, drept, istoria dreptului românesc.2. Care sunt perioadele istoriei dreptului românesc ?3. Ce înţelegeţi prin drept capitalist ?4. Definiţi noţiunea de drept de tranziţie.5. Ce reprezintă noţiunea de periodizare a dreptului românesc?

Teste de evaluare/autoevaluareAlegeţi varianta corectă:1. Răspundeţi adevărat (dacă consideraţi că propoziţia este adevărată) saufals (dacăconsideraţi că propoziţia este falsă) :a) Dreptul monarhiei dacice, cuprinde perioada de la formarea statului dac centralizat,culminând cu perioada regelui Burebista şi Decebal şi până la cucerirea Daciei de cătreRomani (106 e.n).b) Dreptul constituie o componentă a culturii şi civilizaţiei poporului român.c) Românii nu au contribuit cu valori ale creaţiei proprii la patrimoniul universal al dreptului.2. Alegeţi varianta corectă:Istoria statului şi dreptului românesc înseamnă conştiinţa morală, politică şi :

a) juridică;

10

b) economică;

11

c) financiară.

Bibliografie :

1. NEGOIŢĂ FLORIN, Istoria Statului Şi Dreptului Românesc, EdituraUniversul

Juridic, Bucureşti, 20132. VOICU COSTICĂ, Istoria Statului Şi Dreptului Românesc, EdituraUniversul

Juridic, Bucureşti, 2008

11

Unitatea de învăţare 2STATUL ŞI DREPTUL GETO-DAC

Cuprins :2.1. Introducere2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare2.3. Conţinutul unităţii de invăţare

2.3.1. Organizarea statului geto-dac2.3.1.1. Organele centrale ale statului2.3.1.2. Organizarea locală2.3.1.3. Organizarea militară2.3.1.4. Organizarea religioasă

2.3.2. Dreptul geto-dac2.3.2.1. Legislaţia statului geto-dac2.3.2.2. Instituţiile juridice


2.1. Introducere

Studiul va contribui la cunoaşterea şi însuşirea de cătrestudenţi a evoluţiei dreptului autohton şi a interedependenţeloracestuia cu dreptul contemporan în plan european, la înţelegereaspecificului normelor, instituţiilor şi conceptelor juridice alepoporului român din cele mai vechi timpuri şi până astăzi.

învăţare2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de

Obiectivele unităţii de învăţare :- înţelegerea specificului noţiunii de stat geto-dac;- cunoaşterea noţiunii de drept;- calificarea organizărilor în stat.

Competenţele unităţii de învăţare :- studenţii se vor familiariza cu conceptele juridice;- dezvoltarea unor abilităţi de a identifica noţiunile de

drept.

12

Timpul alocat unităţii : 2 h

2.3. Conţinutul unităţii de învăţare2.3.1. Organizarea statului geto-dac

Strămoşii omului au trăit în cete, asigurându-şi hranaprin pescuit, cules, vânătoare. Odată cu trecerea dela paleolitic la neolitic, ceata primitivă s-a structurat în ginţi, cereprezentau grupuri umane în care descendenţa se urmărea pelinie maternă, adică ginţi matrilineale.

Ginta matrilineală este o formă de organizare, ce arecaracter personal, în fruntea ei aflându-se femeia cea mai învârstă. La rândul lor, mai multe ginţi matrilineale formaufratriile, iar mai multe fratrii formau un grup.

Triburile încep să se specializeze, unele axându-se pecrescutul animalelor, altele pe cultivarea pământului. În cadrultribului, rolul cel mai important va reveni familiei patriarhale,aceasta reprezentând celula economică a societăţii,avânddreptul la un lot propriu din pământul comun,produselemuncii, uneltele şi vitele fiind proprietate personală. Familiapatriarhală era condusă de bărbatul cel mai în vârstă, iar maimulte familii de acest gen formau ginta patriarhală ce eracondusă de şeful celei mai vechi familii, sfatul ginţii fiindalcătuit din copiii celorlalte familii, adunarea generală a ginţiicuprinzând toţi membrii acelei ginţi.

Fratria patriarhală era alcătuită din mai multe ginţipatriarhale şi avea ca atribuţii rezolvarea conflictelor, reuneaginţile, organiza armata. Sistemul de pedepse aplicat în cadrulacestor triburi patriarhale avea la bază legea talionului, cel carese afla la judecată fiind obligat să părăsească comunitatea sauchiar să se sinucidă.

Geto-dacii, din punct de vedere politic, se împărţeau înmai multe triburi, ce erau aşezate pe teritorii diferite. Cea maiveche menţiune despre aşezările geto-dacilor vine din parteapărintelui istoriei , Herodot, care ne relatează expediţiaîmpăratului Persiei, Darius, împotriva sciţilor, numindu-i " ceimai viteji şi mai drepţi dintre traci".

În timpul domniei lui Dromihete , considerat cel dintâimonarh al geţilor, organizarea acestora va evolua pe planeconomic şi militar.

Timp de 16 ani (60-44 î.H) Burebista a fost considerat

13

" cel dintâi şi cel mai mare dintre regii care au domnit peste

13

Tracia, stăpân al tuturor ţinuturilor din stânga şi din dreaptaDunării." Sfârşitul violent al lui Burebista, fiind asasinat în 44î.H., a fost urmat de destrămarea statului său, ca reacţie negativăîmpotriva unificării desfăşurată de regele dac.

Trei au fost elementele care au jalonat drumul parcurs dela structurile gentilico-tribale la structura statului-dac :

- organizarea pe baze teritoriale;- formarea şi consolidarea armatei proprii cu

misiuni clar definite faţă de comunităţile respective;- instaurarea unui sistem fiscal.

Burebista a realizat unificarea politică a triburilorde daci, teritoriul rezultat fiind un teritoriu statal locuit deacelaşi popor. Este perioada în care se dezvoltă centrele urbanede proporţii mari (dave) cu fortificaţii solide, în care populaţianu mai era grupată pe criterii gentilice, iar în mediul ruralcomunităţile sunt organizate după criterii teritoriale şi nu derudenie.

Istoricul Strabo, vorbind de atmosfera acelor timpuri,afirmă " Burebista ,getul, luând conducerea poporului său, aridicat pe oamenii aceştia înrăiţi de nesfârşitele războaie şi i-aîndreptat prin abstinenţă şi sobrietate şi ascultare de porunci, aşaîncât, în câţiva ani, a întemeiat o mare stăpânire şi a supusgeţilor aproape pe toţi vecinii."

În ceea ce priveşte producţia de arme şi unelte, geto-dacii au realizat progrese, prelucrând fierul, ceea ce a dus pe deo parte la dezvoltarea economică şi comerţ prosper, iar pe dealtă parte a crescut puterea armatei, existând mai multe lupteşi mai mulţi sclavi capturaţi.Ierarhizarea socială a început astfel să prindă contur, în timpformându-se o aristocraţie în jurul regelui, ce a dus ladezvoltarea proprietăţii private.

Procesul formării statului dac a fost influenţat şi defaptul că popoarele din imediata vecinătate, cu care dacii s-auaflat în conflict, au decăzut în urma luptelor îndelungate curomanii. Dacă în perioada anterioară relaţiile cu romanii au fostpaşnice, caracterizându-se printr-o tendinţă de pătrundereeconomică, după sec. al II-lea, când Macedonia şi Greciau aufost supuse, geto-dacii au devenit conştienţi de pericolulpătrunderii militare a romanilor şi s-au unit, în vedereaînfruntării ce avea să fie.

Cu privire la politica externă, Burebista a sprijinit toateacţiunile ce aveau drept scop slăbirea Imperiului Roman, celmai de temut adversar al statului dac.

14

2.3.1.1. Organele centrale ale statuluiPuterea supremă în stat era deţinută de rege. Această

perioadă a fost guvernată de monarhie la începuturi, în frunteastatului aflându-se regele, ajutat de un vice-rege, ce era ales dinrândul clerului. La succesiunea tronului puteau venişi fraţii regelui, precum şi marele preot, astfel, la moartea luiScorillo tronul a revenit fratelui acestuia, pe nume Durpaneus,care a fost succedat de către Decebal, fiul lui Scorillo, iar dupămoartea lui Burebista, tronul i-a revenit lui Deceneu, care eramare preot.

Timp de aproape două secole, monarhia dacică a cuprinsurmătoarele elemente :

- regele dac reprezenta vârful ierarhiei aparatului de stat,provenit din pătura cea mai înstărită a nobilimiievidenţiată de succesele militare dobândite în timp;

- regele dac provenea din rândul personalităţilorcu preocupări pe linia organizării militare, care audovedit capacităţi diplomatice în relaţiile cu celelaltetriburi geto-dace, capabili să facă faţă agresiunilor;

- regele dac exercita şi puterea religioasă de unul singursau în cuplu cu o altă persoană;

regele dac deţinea monopolul asupra minelor de aur, atribut careîi conferea o mare autoritate şi o evidentă stabilitate în planulsusţinerii financiare a demersurilor sale de conducător suprem.De asemenea, la nivel central regele organiza un Consiliu, ce eraformat din sfetnici şi dregători, aleşi din cadrul nobilimii şiarmatei, care se bucurau de stabilitate şi continuitate în funcţiadeţinută.

În cadrul statului dac, un rol deosebit de important l-aavut autoritatea religioasă, deoarece se considera că puterearegelui cât şi legile, sunt de origine divină, astfel, aceasta aadus o contribuţie fundamentală la formarea sistemuluide drept geto-dac. Întrucât, în concepţia de atunci preoţii erausingurii în măsură să interpreteze voinţa zeilor, tot lor lereveneau şi principalele atribuţiuni judecătoreşti.Diferenţierea socială existentă între tarabostes şi comati,sclavia, precum şi apartenenţa la colectivitate, nu în funcţie degradul de rudenie, ci în funcţie de teritoriullocuit, nedemonstrează că geto-dacii erau organizaţi într-un sistem desine stătător.

2.3.1.2. Organizarea localăPuţine izvoare istorice ne furnizează date cu privire la

organizarea locală a Daciei. Un text al medicului grec Criton,care l-a însoţit pe Traian în războaiele dacice, confirmăexistenţa unor dregători care îndeplineau diferite atribuţiuni

15

stabilite de regalitate, " iar unii erau puşi mai mari pestetreburile agricole, iar alţii erau împărţiţi la paza cetăţilor".Aşadar, distingem două categorii de dregători locali : cei careexercitau atribuţiuni de ordin administrativ, iar alţii caredeţineau comanda armatelor aflate pe teritoriul statului. Arrezulta de aici că teritoriul statului era împărţit în unităţiadministrativ-teritoriale.

2.3.1.3. Organizarea militarăUnul din elementele de bază ale statului dac, l-a

constituit armata, aceasta dându-i stabilitate şi forţă, în faţaagresiunilor îndreptate asupra Daciei.

Armata avea misiunea de a duce războaiele, fiindformată din bărbaţi capabili de luptă, ce erau organizaţi îndetaşamente conduse de dregători cu atribuţii militare. Existauurmătoarele tipuri de arme : spada lungă şi suliţele, topoare,furci, praştii, coase, ciomege. De asemenea, stindardulde luptă al dacilor, era realizat din metal, avândforma unui balaur cu cap de lup şi trup ondulat.

2.3.1.4. Organizarea religioasăViaţa socială din Dacia era dominată de religie, Clerul

jucând un rol important atât pe plan religios cât şi pe planpolitic.

Conducătorul spiritual al populaţiei era marele preot,primul înlocuitor al regelui. Religia era baza divină a legilor, aregulilor de convieţuire socială impuse de autoritatea statuluidac, marii preoţi deţinând şi atribuţii judecătoreşti.

2.3.2. Dreptul geto-dac2.3.2.1. Legislaţia statului geto-dac

Pe lângă dreptul nescris, se presupune că există şi unsistem de legi de autoritate statală, mai ales că ele suntmenţionate de istoricii Strabon şi Iordanes, ca fiind elaborate deBurebista. Ele au fost transmise din generaţie în generaţie, înformă scrisă, păstrându-se până în vremea lui Iordanes.

Normele juridice aveau la bază obiceiurile din epocademocraţiei militare, ce erau convenabile nobilimii şi clerului.Mai mult decât atât, istoricul Iordanes aminteşte faptul că pelângă aceste obiceiuri, de-a lungul timpului, în statul geto-dac afost elaborat şi un sistem de legi, ce provenea de la rege, fiindinspirat de zei.

Poruncile regilor aveau rolul unor adevărate normejuridice, ce protejau interesele claselor sociale privilegiate şiasigurau supunerea populaţiei în faţa autorităţii.

16

Legile scrise proveneau de la regi şi marii preoţi, astfelcă în conştiinţa poporului exista teama faţă de zei, cei caretransmiteau poruncile. De asemenea, autorii anticispun că regii daci căutau, prin înşelăciune şi magie, să seasigure de respectarea legilor de către popor.

2.3.2.2. Instituţiile juridiceInstituţiile juridice reglementate de dreptul geto-dac nu

ne sunt cunoscute în amănunt, datorită faptului că textelevechilor legi nu au ajuns până la noi, însă primele izvoare aledreptului dacic care au reglementat instituţiile juridice au fostcutuma şi legile.

În primul rând este de menţionat faptul că odată cuextinderea relaţiilor sclavagiste, s-a accentuat inegalitatea deavere şi s-a constituit marea proprietate privată. Existenţa înDacia a unor mari proprietari de pământuri şi vite este atestatăde numeroase izvoare istorice. Pe de altă parte, faptul căvânzarea sclavilor pe pieţele imperiului roman era o practicăfrecventă la geto-daci, ne indică amploarea procesului deaservire a poporului. Izvoarele istorice ne vorbesc despreexistenţa unor mari proprietăţi de pământ, exploatarea intensă aminelor de aur, argint şi sare, creşterea vitelor şi exploatareapădurilor.

Instituţiile juridice mai bine cunoscute pentru aceastăperioadă sunt : proprietatea, familia, precum şi normele penalecare le apărau.

Informaţiile sunt sărace cu privire la societatea şi statuldac, nepermiţând cunoaşterea în detaliu a instituţiilor juridice şia normelor de drept ale geto-dacilor.

Existenţa marii proprietăţi latifundiare, amarilor proprietari de vite şi sclavi este cunoscută din descriereavânzărilor de sclavi de pe pieţele imperiului roman, ceea cedemonstrează aservirea unei largi părţi a populaţiei.

Apariţia proprietăţii private şi consolidarea acesteia ascos în evidenţă nevoia unor măsuri de combatere a faptelorantisociale, în primul rând furtul (resimţit mai puternic în nouasituaţie a existenţei proprietăţii private) careconstituia oîncalcare deosebit de gravă a normelor de convieţuire la geto-daci.

Principala formă de proprietate geto-dacică a fostproprietatea imobiliară, adică asupra pământului. În cadrulobştii săteşti sau vicinale exista proprietatea comună asupraterenurilor arabile, a păşunilor, a pădurilor, apelor şiproprietatea privată a individului sau a familiei sale. Până adeveni pământul proprietate privată, trebuia să fie depăşită şi ofază intermediară, când terenul deşi rămâneaproprietate

17

colectivă, se împărţea periodic între membrii obştii, pe termende un an, fiecare având dreptul asupra roadelor muncite. În anulurmător, aceste loturi de pământ se redistribuiau în cadrul obşteiprin tragere la sorţi.

Familia dacică în perioada prestatală era poligamă,fiecare dac având dreptul la mai multe neveste. Pe măsură ceinstituţia proprietăţii s-a consolidat şi au apărut diferenţelesociale, familia a devenit monogamă din simplul motivcă bunurile dobândite să poată fi transmise prin moştenire uneianumite clase de succesori. Un alt aspect al normelor dedrept familiale este acela al moştenirii. Herodot furnizeazăştirea potrivit căreia fiii aveau dreptul lamoştenirea părinţilor. Ei puteau cere de la aceştiapartea ce li se cuvenea din proprietateapărintească. Faptul pune înevidenţă temeinicia pe care era clădită familia geto-dacă.Femeia era cumpărată de la părinţii ei, având întotdeauna ozestre care îi arăta poziţia socială, diferenţierea între familii.

Privitor tot la dreptul de moştenire lageto-daci, lucrări de specialitate observă faptul căexistenţa proprietăţii private şi a familiei monogamepresupunea un sistem succesoral riguros menit săasigure continuitatea patrimoniului familiei de cătreurmaşii acesteia. Averea rămânea în cadrul aceleiaşifamilii, cu posibilitatea de a o mări prin căsătorii, prinadăugirea bunurilor dotale ale miresei.

Monogamia, consolidând poziţia bărbatului în familie şiîn societate, a dus la înlăturarea definitivă a elementelormatriarhale din cadrul relaţiilor sociale. Familia geto-dacă estepatriliniară şi patrilocală, soţia locuia la soţ, descendenţa sestabilea după tată, copiii rămânând în familia acestuia.

Astfel, în domeniul dreptului penal, principaleledispoziţii aveau în vedere apărarea statului şi a proprietăţiiprivate. Deşi formal, atribuţiile realizării justiţiei au fostpreluate integral de către organele statului, în practică se maiaplica legea răzbunării sângelui. Judecarea faptelor penale seaflau în sarcina regelui sau a marelui preot şi era însoţită de unceremonial laic, religios. Sistemul pedepselor cuprindeasancţionarea cu moartea a unor infracţiuni considerate grave,precum încălcarea interdicţiilor religioase sau a celor stabilitede autoritatea centrală. Asprimea acestui sistem deriva dinîngrijorarea că populaţia geto-dacă s-ar fi împotrivitnoii ordini politice instaurate.

În ceea ce priveşte capacitatea juridică a persoanelor înstatul geto-dac, aceasta se aprecia în funcţie de poziţia socială,existând aşadar, deţinători de bunuri cu capacitate juridicălărgită sau mai restrânsă, dar şi sclavajul cu trăsăturile salepatriarhale, sclavii fiind excluşi de la drepturile civile şi politice.Cu alte cuvinte, nobilii, tarabostes sau pileati, aveau

18

capacitate juridică deplină, putând deveni regi, preoţi, pe cândpopulaţia de rând, comati sau capilati, aveau o capacitatejuridică restrânsă.

Relaţiile externe ale geto-dacilor pun în evidenţă politicade alianţe ce era promovată de regii daci, cu scopul de a le apăraindependenţa şi integritatea teritorială. Cea mai importantăproblemă pe plan extern a regelui Burebista a fost dată deraporturile cu Imperiul Roman, acesta preocupându-se depăstrarea independenţei.

În anul 96, Domitian este asasinat, cârma ImperiuluiRoman fiind încredinţată împăratului Traian, un militar decarieră, ce avea ca principal obiectiv transformarea Daciei înprovincie romană. Cucerirea Daciei se dorea datorită faptului căpe teritoriul ei se aflau zăcăminte de aur, argint, fier, sare,că avea o poziţie ce garanta siguranţa graniţei de nord aImperiului Roman, geto-dacii aveau o viaţă economică,dinamică, precum şi datorită nivelului ridicat de civilizaţie ceexista în coloniile greceşti amplasate pe malul dobrogean alMării Negre.

În susţinerea unor teorii privind practica şi evolutiacomerţului la geto-daci, mărturiile istoriei sunt mai puţingeneroase. Totuşi, se poate estima că una dintre formele decomerţ a fost „trocul”, schimbul direct, marfă contra marfă. Oastfel de piaţă cunoscută în plan universal, nu se putea să nu fiepracticată şi de geto-daci. Mai sigur se ştie spre exemplu,potrivit mărturiei lui Pompeius Mela, că învoielile dintre părţi laaceşti înaintaşi ai românilor, îmbrăcau forma jurământuluiînsoţit de un anume ceremonial: părţile turnau vin într-o cupă încare amestecau câteva picături din sângele lor iar după ceînmuiau în acel amestec săgeţile, sabia şi celelalte arme,consumau conţinutul cupei. Astfel înţelegerea era încheiată.

De asemenea, există consemnări ce susţin că oameniiliberi care aveau datorii şi nu le puteau onora, deveneau sclavi,în virtutea unui obicei pe care, se bănuie că geto-dacii l-auîmprumutat de la greci. Deşi societatea dacică nu a cunoscutsclavajul instituţionalizat, existau anumite manifestărisporadice, într-un cadru cu totul particular. Se regăseşte şi înaceastă situaţie o normă de drept.

Armata a constituit şi ea o probă a vieţii organizate,potrivit unor norme riguroase ce funcţionau în societatea dacică,norme generale ce trebuiau respectate de bunăvoie sau carezultat al unor măsuri de constrângere. Datoria de a merge larazboi şi de a lupta cu abnegaţie pentru apărarea ţării constituiafără dubii una din normele juridice cele mai râspândite şi maiautoritare. Armata era una dintre instituţiile cel mai bineorganizate în timpul lui Burebista, şi cea mai puternică. Se ştieprea bine că Burebista putea aduna o armată de până la 200.000de oameni, ceea ce-l făcea de temut şi

19

pentru romani. O astfel de armată, posibilă în condiţiileîntinderii şi populării statului condus de marele rege dac,presupunea o organizare temeinică, reguli de comportament, ostructură de comandă şi existenţa unei ordini şi disciplineputernice. Cu certitudine, în cadrul acelei armate au funcţionatlegi specifice bazate pe norme de drept. Religia a avut deasemenea un rol important în educarea armatei,prin întreţinerea spiritului militar de apărare. A cultivat dispreţulfaţă de moarte şi vitejia (eroismul) în lupta pentru apărarea ţăriide pericolul din afară. Cu siguranţă în cadrul acestui programeducativ, se practica şi acel jurământ de dinaintea luptei princare soldaţii daci jurau să nu se întoarcă la părinţii lor decâtînvingători.Exemplul oferit de Oroles de a pedepsi pe luptătorii săi pentrucă au fost înfrânţi constituie o dovadă revelatoare a disciplineimilitare ce trebuia respectată, nu batjocorită. Deducem de aicică regulile militare erau stricte nu numai în caz de război, dar şiîn alte cazuri cum era paza cetăţilor.

Existenţa războaielor, consemnate de mărturiileantichităţii, presupunea, fără tăgadă, şi exercitarea unor normecu caracter judiciar. Funcţionau norme de dreptprivind captivii, împărţirea prăzii de război, şi altele. Toateacestea presupun existenţa unor reguli sau norme juridiceconstante, nu ocazionale. Când plecau la război, geto-dacii jurausă nu se întoarcă la familii decât după ce vor învinge pe duşman.

Religia era cel mai direct legată de manifestările adiferite forme „legislative” la geto-daci. Practicile religioasefoarte vechi şi ele s-au împletit cu cele juridice, adeseaconfundându-se. Multă vreme în istoria antică, mai marelereligios (marele preot) era şi judecător suprem, omul dreptaţii.Totodată, multe norme religioase au constituit în acelaşi timp şinorme de drept. În perioada democraţiei militare la geto- daci,factorul religios a jucat un rol deosebit de important în viaţasocială şi politică.

În concluzie, până aici, se poate spune că poporul dac înpofida multor vicisitudini ale vremii s-a afirmat puternic în toatedomeniile: economic, militar, religios, politic şi juridic. S-aimpus în lumea antică cu o cultură şi civilizaţie viguroase,contribuind la patrimoniul istoric al umanităţii.

Ascensiunea romană în Dacia şi cucerirea unei mari părţidin aceasta, a întrerupt dezvoltarea firească a civilizaţiei şi astatului dac centralizat, a instituţiilor politico-juridice aleacestuia. Cucerirea şi stăpânirea romană, vreme de 165 de ani învestul Daciei, cu toate părţile ei dramatice a condus latransformări de substanţă în evoluţia istorică a acestui popor. Cutoată împotrivirea eroică a autohtonilor, ocupaţia romană fie eaşi parţială, a dat un nou curs istoric poporului dac, prinromanizarea lui şi prin introducerea de noi norme juridice.

20

2.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare:Sinteza unităţii de învăţare 2

Este bine ştiut că marele neam al tracilor a constituit o realitate etno-culturală înmileniul al III-lea î.e.n.. Această civilizaţie, corespunzătoare în planmaterial cu faimoasa cultură a bronzului, cuprindea spaţiul dintre CarpaţiiPăduroţi şi Podişul Boemiei (în nord-vest), până la vărsarea Bugului în MareaNeagră în est, şi de la Marea Egee în sud până la izvoarele Nistrului - în nord. Despretraci, istoricul Herodot a lăsat mărturia potrivit căreia, neamul tracilor era cel mainumeros după inzi. Tracii alcătuiau, în mileniul II î.e.n., un popor cu ocultura şi civilizatie distincte: limba proprie şi teritoriu stabil, ocupând în istoria antică unloc de necontestat.

Din acest mare neam al tracilor s-a desprins, începând cu anul 1000î.e.n., ramura de nord a acestora, intrând în istorie cu numele de geţi laînceput (cum îi numeau grecii), apoi şi de daci (cum le-au zis romanii). Istoria îiconsemnează pe geto-daci, începând cu secolele VIII-VII î.e.n., având ca „graniţă”de sud povârnişul nordic al munţilor Haemus (Balcani), restul graniţelor din vest, nord şiest rămânând aceleasi, menţionate mai sus, la traci.Viaţa economică şi politică a geto-dacilor era temeinic conturată în primajumătate a mileniului I î.e.n., când în spaţiul dacic au apărut coloniştii greci. Stabilireacomercianţilor greci, începând cu sfârşitul secolului al VIII–lea – începutul celui de-al VII-leaî.e.n., în teritoriul dacic s-a facut cu consimţământul localnicilor în scopul de a-şi extinde sferalor comercială. Noii veniţi au găsit aici o bună piaţă de desfacere a produselor lor scumpe(ceramică, ulei de măsline, arme, pânzeturi etc), ceea ce pune în evidenţă potenţialul economicşi rafinamentul clasei „nobiliare” dacice şi al armatei. Totodată, şi dacii ofereau spre schimb(cumpărare) produse la fel de importante (grâu, animale, miere de albine, ceară, sareetc).

Concepte şi termeni de reţinutGinta matrilineală, fratria, fratria patriarhală, proprietatea imobiliară,poligamia,capacitatea juridică.

Întrebări de control şi teme de dezbatere1. Ce înţelegeţi prin ginta matrilineală?2. Definiţi noţiunea de familie patriarhală.3. Cu ce se ocupau triburile?4. Explicaţi conceptele: monogamie, moştenire, zestre, proprietate privată.5. Ce reprezenta marele preot?

21

Teste de evaluare/autoevaluareAlegeţi varianta corectă:

1. Cine a afirmat: „dacii sunt de acelaşi neam cu geţii?”:a. Strabonb. Trogus Pompeiusc. Caesar

2. Cele mai vechi vestigii ale existenţei şi activităţii omului Carpato-Danubian datează dinepoca:a. Neoliticb. Mezoliticc. Paleolitic

3. În timpul lui Burebista, populaţia era grupată pe criterii:a. gentilice b.teritoriale c.de rudenie

4. Cum trăiau geto-dacii până la formarea statului lor?a. în triburi.b. în uniuni de triburi.c. în regate.

5. De către cine era deţinută puterea supremă în statul dac până la cucerirea Daciei de cătreromani?a. vicerege.b. rege.c. preoţi.

6. Cui îi era încredinţată puterea judecătorească în statul geto-dac?a. Regelui.b. Nobilimii.c. Preoţilor.

22

Bibliografie :

1. CERNEA EMIL, MOLCUT EMIL, Istoria Statului Şi Dreptului Românesc, 19912. CHIŞ IOAN, Istoria Statuluil Şi Dreptului Românesc, Editura Universul

Juridic, Bucureşti, 20123. NEGOIŢĂ FLORIN, Istoria Statului Şi Dreptului Românesc, EdituraUniversul

Juridic, Bucureşti, 20134. VOICU COSTICĂ, Istoria Statului Şi Dreptului Românesc, EdituraUniversul

Juridic, Bucureşti, 2008

23

Unitatea de învăţare 3STATUL ŞI DREPTUL ÎN DACIA-PROVINCIE ROMANĂ

Cuprins :3.1. Introducere3.2. Obiectivele ș i competenț ele unităț ii de învăț are3.3. Conț inutul unităț ii de învăț are

3.3.1. Constituirea ș i structura provinciei Dacia3.3.1.1. Organizarea fiscală3.3.1.2.Organizarea militară3.3.1.3.Organizarea locală3.3.1.4.Organizarea centrală

3.3.2. Dreptul în Dacia romană3.3.2.1. Izvoarele dreptului3.3.2.2. Instituț iile juridice

3.3.2.2.1. Statutul juridic al persoanelor3.3.2.2.2. Regimul juridic al proprietăț ii3.3.2.2.3 Obligaț ii ș i contracte3.3.2.2.4. Tripticele din Transilvania


3.1. Introducere

Creaţia juridică a popoarelor se circumscrie nemijlocitmarelui proces cultural al omenirii, contribuind şi depinzând de gradulde civilizaţie a fiecărui popor în parte. Totodată, ideilejuridice se transmit de la o etapă istorică la alta şi se propagă pe ariigeografice întinse, determinând adesea, în mod firesc, contaminareajuridică între state. Este un fapt îndeobşte cunoscut căexistă arii/zone întinse de cultură şi civilizaţie juridică,precum există epoci, stadii, trepte în evoluţia culturii şi civilizaţieijuridice.

24


Obiectivele unităţii de învăţare :- înţelegerea conceptelor de stat şi drept în Dacia-provincie

romană;- cunoaşterea teoretică a diferitelor tipuri de

organizări înDacia-provincie romană;

- cunoaşterea elementelor ce au dus la formarea acestui stat.Competenţele unităţii de învăţare :

- studenţii se vor familiariza cu noţiunile specificeacestei

perioade istorice;- dezvoltarea unor abilităţi de a operaţionaliza

conceptejuridice noi.

Timpul alocat unităţii : 2h

3.3. Continuţul unităţii de învăţare

3.3.1. Constituirea şi structura provinciei DaciaÎnfruntarea militară dintre daci şi romani, datând

din sec. I î.e.n. a dat expresie pe de o parte, tendinţei expansioniste aRomei, iar pe de altă parte, hotărârii neclintite a dacilor de a-şi apăraindependenţa.

Deşi cea mai mare parte din Dacia a fost cucerită de romani,doar o parte a acestuia a fost inclusă în provincia Dacia. ProvinciaDacia, aşa cum a fost organizată de către împăratul Traian, îşi aveagraniţa de apus la confluenţa Tisei cu Dunărea, spre nord graniţa urmalinia Mureşului în amonte până la Deva, de unde urca, prin MunţiiApuseni, până la pasul Oituz. Spre est şi sud-est, hotarul continua peversantul transilvan al Carpaţilor meridionali, apoi cobora pe valeaOltului până la Dunăre, de la confluenţa cu Oltul până la confluenţa cuTisa.

Câtă vreme a trăit împăratul Traian, la hotarele Daciei a fostlinişte, deoarece celelalte triburi şi dacii liberi cunoşteau puterea

25

acestuia. După moartea acestuia se produce o schimbare negativă,iazigii au început să atace dinspre apus, iar roxolanii dinspre răsărit.

25

Succesorul lui Traian, şi anume împăratul Hadrian, areuşit să oprească armatele ce năvăleau, împărţind provincia în DaciaSuperioară ce era formată din Transilvania şi Banatul, cu capitala laUlpia Sarmisegetuza şi Dacia Inferioară ce era formată din Oltenia şisudul Transilvaniei cu capitala la Drobeta.

Această împărţire însă nu durează mult, întrucât împăratulHadrian a decis o nouă împărţire:

- Dacia Malvensis (Banatul şi Oltenia cu capitala la Malva-Celei);

- Dacia Apulensis ( sudul şi centrul Transilvaniei cu capitalala Apulum-Alba Iulia);

- Dacia Porolissensis (nordul Transilvaniei cu capitala laNapoca-Cluj şi apoi la Porolissum-Moigrad).Fiecare provincie dispunea de un administrator financiar

numit procuratores, însărcinat cu strângerea impozitelor şisupravegherea cheltuielilor; el avea în subordine un aparatadministrativ format din contabili, registratori şi tabulari numiţi dincategoria socială a liberţilor imperiali.

3.3.1.1. Organizarea fiscalăÎn Dacia se percepeau următoarele impozite directe:

capitaț ia, ce reprezenta un impozit personal, pe care îl plăteau toț ilocuitorii; censul, ce era un impozit asupra pământului plătit de cătretoț i cei care deț ineau un lot de pământ, excepț ie făcând veteraniicare luptaseră în războaie ș i fuseseră împroprietăriț i. Semai plăteau de asemenea ș i impozite indirecte, cum ar fi impozitul pemoș teniri, pe eliberările ș i vânzările de sclavi precum și pe vânzările de mărfuri.

Administraț ia provinciilor folosea aceste impozitedirecte pentru a achita cheltuielile necesareîntreț ineriilocalităț ilor ș i salariile funcț ionarilor. Nu toate impozitelesestrângeau, unele din ele fiind arendate.

Monedele care circulau în Dacia erau : de aur- aureus,de argint-denarius ș i quinarius, de aramă galbenă-sestertius, de aramăroș ie-as.

3.3.1.2. Organizarea militarăPentru cucerirea Daciei au fost angrenate nouă

legiuni, zece detaș amente de cavalerie, treizeci ș icinci detaș amente de infanterie, la care s-au adăgat cohortelepretoriene care l-au însoț it pe împărat, trupele neregulate ș imarinarii celor două flote de pe Dunăre.

Toate trupele ce staț ionau pe teritoriul DacieiRomane au format armata regulată, legatul imperial fiindcomandantul superior, sau guvernatorii provinciali. Armata romanăcare staț iona în Dacia era formată din legiuni, trupe auxiliare ș itrupe neregulate. Nucleul armatei romane era format din legiuni, înjurul cărora erau grupate alte corpuri de trupă. Soldaț ii romaniproveneau din toate părț ile Imperiului roman: britani, lusitanieni și asturi din Spania, mauri din nordul Africii, Iturieni din Palestina,

26

etc.Armata apela la trei metode militare pentru apărarea

provinciei Dacia : prin valuri, prin castre ș i prin castele.

3.3.1.3. Organizarea localăÎn Dacia provincie romană au existat aș

ezări urbane ș i rurale. Primele se împărț eau la rândul lor în coloniiș imunicipii.

Coloniile reprezentau centre urbane, romanizate, încare locuitorii lor aveau drepturi politice ș i civile.

Municipiile erau inferioare coloniilor, locuitoriiacestora având un statut intermediar între cel de cetățeni ș i peregrini, diferenț a dintre ele scăzând semnificativ cutimpul.

Ulpia Traiana este singura ctitorie ce a aparț inutexclusiv romanilor, fiind redenumită ca ș i Coloana Augusta DacicaSarmisegetusa, în perioada lui Hadrian.

Celelalte oraș e au fost întemeiate, începânddin vremea lui Hadrian, numai în sens formal, deoarece înrealitateîmpăratul nu fonda noi localităț i, ci acorda statutul juridic demunicipii aș ezărilor mai dezvoltate, în care trăiau cetăț enii romanimai colonizaț i sau veniț i din proprie iniț iativă. Astfel, Drobeta afost declarată municipiu de către Hadria ș i a fost ridicată la rangulde colonie de către Septimiu Sever.

Oraș ele s-au bucurat de o conducereautonomă, aceasta fiind exercitată doar de către cetăț eni, nu ș i deperegrini,deș i chiar ș i aceș tia plăteau impozite.

Conducerea supremă în colonii ș i municipii eraexercitată de către un consiliu, asemănător senatului roman, numitordo decuriorum.

Edilii erau magistraț i municipali, ce aveau drept atribuț iiasigurarea poliț iei oraș elor, aprovizionarea pieț elorș i întreț inerea clădirilor publice.

Questorii conduceau administrarea finanț elorș i bunurilor oraș elor.

Preoț ii municipali făceau parte din categoriamagistraț ilor sacerdotali, fiind aleș i de către ordinul decurionilor.

De asemenea, cea mai mare parte a locuitorilor dinDacia trăiau în localităț i rurale, ce aveau la bază fiemodelul roman, fie erau organizate după forma tradiț ionalăa obș tilor săteș ti. La graniț e au luat ființ ă posturi fiscale, vamalesau de poș tă, numite stationes.

Mai mult decât atât, în jurul castrelor s-au format canabele, decătre meș teș ugarii sau negustorii care însoț eau trupele, dar ș i decătre veterani sau familiile soldaț ilor.

3.3.1.4. Organizarea centralăDacia a fost condusă de un guvernator cu titlu de legatus

27

Augusti pro praetore, fiind provincie imperială. Acesta era numit decătre împărat din rândul membrilor ordinului senatorial derangconsular, având sub comanda sa mai multe legiuni.

27

Având rang consular, guvernatorul era investit cuimperium, în virtutea căruia exercita, la nivel central,atribuț ii militare, administrative ș i judecătoreș ti. Aceastăformulă s-a menț inut până la prima reorganizare a Daciei. Odată cureformele succesive, care au modificat structura organizatorică aDaciei, au survenit modificări ș i în sistemul conduceriiei. După prima reorganizare a provinciei, înfăptuită în anii118-119 de către Hadrian, Dacia superior ocupa un loc maiimportant, fiind condusă tot de un legatus Augusti pro praetore, numitdintre membrii ordinului senatorial, dar numai de rang pretorian.

3.3.2. Dreptul în Dacia romană3.3.2.1. Izvoarele dreptului

În acelaș i timp cu formarea statului geto dac au luatființ ă normele juridice înlocuind obiceiurile dinepoca democraț iei militare. Obiceiurile care s-au dovedit în timp a fiutileau fost păstrate în continuare, fiind sancț ionate de stat.

Cutuma locală putea fi aplicată în măsura în care nuvenea în contradicț ie cu principiile generale ale dreptului roman. Laînceput, cele două rânduieli juridice se aplicau în paralel, apoi, încadrul unui proces de întrepătrundere ș i de influenț are reciprocă, aluat naș tere un sistem de drept nou, daco-roman, în cadrul căruiaconceptele ș i instituț iile juridice au dobândit noi funcț ii ș i noifinalităț i.

Imperiul roman ș i-a adus în Dacia nudoar armatele, administraț ia ș i sistemul financiar, ci ș i dreptulroman scris. Dreptul dac a coexistat cu dreptul roman,urmându-seprincipiul că se poate aplica cultura locală dacă ea nu contravinedreptului roman.

În virtutea lui ius civile, cetăț enii deț ineau toatedrepturile politice ș i civile. Aceș tia se bucurau de jus comercii saucomercium, în baza căruia puteau încheia acte decomerț ,schimburi ș i transferuri de proprietate.

Căsătoriile se încheiau prin folosirea lui jus conubii, odatăinstituit garanta transferul cetăț eniei urmaș ilor lor, la fel ca înmetropola romană.

Dreptul de a alege era reglementat de jus suffragii, iarjus honorum se referea la dreptul de a fi ales într-o magistratură, eraun drept al onoarei.

Un rol deosebit l-a avut Constituț ia lui Caracalla dinanul 212, prin care s-a acordat dreptul de cetăț enie peregrinilor. Aceștia, ce reprezentau majoritatea populaț iei dace, dar ș i străiniice nu erau cetăț eni sau latinii, foloseau jus gentium atunci cândîncheiau acte juridice. Jus gentium era cel care rezolva relaț iiledintre autohtoni ș i cetăț eni sau latini.

Cu timpul, odata cu estomparea conflictelor dintredaci ș i romani, în cadrul convieț uirii comune, cu interese comune și familii mixte, cu raporturi economice, având interese concrete cenecesitau o rezolvare rapidă, s-a folosit atât dreptul civil cât ș idreptul ginț ilor, cutumele locale. Astfel a luat naș tere sistemul dedrept daco-roman.

28

3.3.2.2. Instituț iile juridice3.3.2.2.1. Statutul juridic al persoanelor

Concepută destul de profesionist pentru acelevremuri, legislaț ia romană s-a dovedit a fi greoaie în formulări ș i nulipsită de ambiguităț i. Complexitatea realităț ilor imperiuluijustifica întrucâtva conț inutul prea încărcat al acesteia. În maremăsură, legile romane au fost transpuse ș i în Provincia Dacia.

În privinț a persoanelor, se ș tie că locuitorii liberi (adică maipuț in sclavii) din Dacia romană erau împărț iț i în treicategorii principale ș i anume: cetăț eni, latini,peregrini. În temeiul acelei împărț iri, regimul juridical persoanelor era reglementat în mod diferit, respectivîn funcț ie de încadrareaacestora într-una din cele trei categorii, după cum urmează:

Cetăț enii erau socotite persoanele ce se bucuraude aceleaș i drepturi ca ș i cetăț enii rezidenț i din Roma sau Italia(adică de toate drepturile). Locuiau în majoritate la oraș e, carecăpătaseră dreptul de ius italicum (calitatea de sol roman). Aceș ticetăț eni aveau dreptul de proprietate romana. În Dacia au existatcâteva oraș e care se bucurau de ius italicum ș ianume:Sarmizegetusa, Apulum, Potaissa, Napoca ș i Dierna.

Latinii reprezentau majoritatea populaț iei colonizate înDacia, stabiliț i de regulă în oraș e. Era cea de a doua categorie delocuitori ai Daciei cucerite de romani ș i ocupau opoziț ieintermediară între cetăț eni ș i peregrini. Aceș tia beneficiaude dreptul latin, aveau aceleaș i drepturi patrimoniale ca ș i romanii(ius comerci). În schimb nu se bucurau de ius connubii – dreptul dea se căsători în conformitate cu dispozitiile legii romane – ș i nuaveau drepturi politice. În cadrul acestei categorii, ca ș i cetăț eniide altfel, existau unele deosebiri. Spre exemplu, nu toț ilatinii coloniari aveau acelaș i statut juridic, deci nici aceleaș idrepturi, mai ales politice. Latinii din Dacia romană erau deci latinicoloniari,ca urmare a aducerii acestora pentru apărarea ș iconsolidareaputerii romane din Dacia. Drepturile lor erau prevăzute de dreptullatin, mai puț in cele civile ș i politice. Puteau primitotuș i cetăț enie romană printr-o naturalizare individuală saucolectivă.

Peregrinii constituiau marea masă a populaț iei libere dinprovincie (toț i locuitorii liberi ai Daciei Romane, adică autohtoniș i străini stabiliț i în spaț iul dacic, dar care nu erau cetăț eni saulatini. Situaț ia lor era reglementată prin legea deorganizare aprovinciei (lex provinciae) ș i prin edictele guvernanț ilor.

Existau două categorii de peregrini: peregrinii obiș nuiț iș i peregrinii dediticii. Cei dintâi erau străinii ale căror cetăț i n-aufost desființ ate din punct de vedere politic, ei se bucurau de iusgentium. Aceș tia puteau să obț ină individual saucolectiv cetăț enie romană sau chiar să intre înraporturi juridice cu cetăț enii romani, mai ales îndomeniul comerț ului. Peregrinii

29

dediticii erau acei ale căror cetăț i au fost, dupăcucerire,desființ ate din punct de vedere juridic ș i administrativ. Aceasta maiales în cazurile unei rezistenț e înverș unate faț ă de cuceritoriiromani, capitulând în cele din urmă fără condiț ii.

29

În anul 212 e.n. împăratul roman Caracalla a dat edictulimperial cu privire la naturalizarea peregrinilor.

Reglementări de drept au introdus romanii ș i în ceea ceprivea alte două categorii de cetăț eni ș i anume: sclavii ș i colonii.Deș i în societatea dacă nu a fost instituț ionalizată sclavia, ea s-apracticat totuș i, dar în mod sporadic. În documentele vremii ș i înlucrări de specialitate privitoare la Dacia Romană se fac referiri la ceice aveau dreptul să aibă sclavi sau la eliberarea acestora din urmă,precum ș i la drepturile sau interdicț iile ce rezultau dincăsătoria dintre oamenii liberi ș i sclavi, precizăriprivitoare la urmaș ii acestora etc.

Sclavii, puteau fi proprietatea împăratului, proprietatea unororaș e, colegii, temple, dar ș i proprietatea unorpersoane particulare. În cazul celor din urmă, situaț iajuridică era reglementată de dreptul roman dacă aparț ineau cetățenilor romani sau de normele juridice locale dacă proprietarul eraperegrin.

Căderea în sclavaj era cauzată prin naștere, prin neachitarea obligaț iilor ca urmare a insolvabilității, în urma războaielor, prin prinderea hoț ului de către cel păgubit.Sclavul era socotit un lucru, stăpânul său putând să-l vândă, să-lpedepsească ș ichiar să-l omoare. Era lipsit de orice personalitate, neputând aveadrepturi ș i obligaț ii juridice, neputând să se căsătorească, oricelegătură de a sa cu o sclavă, indiferent cât era de serioasă, nu putea ficonsiderată decât o stare de fapt.

Exista o categorie de sclavi publici, ce aveaufuncț ii importante ș i o putere financiară destul de ridicată. Aceș tia,deș ierau lipsiț i de drepturi, aveau totuș i o poziț iesuperioarăoamenilor liberi.

Modul de dezrobire a sclavilor din Roma era în generalmanumisio – renunț are la dreptul de proprietate asupra sclavului prinprocese, prin înscrierea sclavului pe listele censului de către stăpân,prin testamentul stăpânului în care se preciza dezrobirea lui sau prindeclaraț ii în faț a guvernatorului.

Ca urmare a eliberărilor de sclavi, ei vor deveni liberț i.Despre cealaltă categorie, colonii se ș tie că „între oamenii

liberi ș i sclavi se găseau în provincii, ca ș i la Roma o categorie delocuitori care, deș i liberi în drept, se aflau de fapt într-o situaț ieasemănătoare cu sclavia. Colonatul, constatat documentarîn diverse părț i ale Imperiului Roman, nu putea lipsi în Dacia, unde,datorită începutului de declin al sistemuluisclavagist, proprietăț ile mai mari urmau a fi lucratepentru creș terea rentabilităț ii lor" de către aceș tia carenu erau altceva decât ț ăranii săraci din împrejurimile oraș elor.

Colon, om liber în drept, dar în fapt apropiat de statutulsclavului, era acel muncitor agricol care la începutul republicii lucraca ț ăran liber, mai târziu lua un pământ în arendă de la miciiproprietari, pentru care plătea dijmă, iar spre sfârș itul imperiului,când se cristalizează starea de colonat, începe să fie legat de pământ.

Rezumând, trebuie reț inut faptul că, cetăț enii,latinii, peregrinii, sclavii sau alț ii, reprezentau tot atâtea categoriijuridice

30

în tabloul societătii provinciale din Dacia.Regimul juridic al persoanelor era reglementat diferit, în

31

funcț ie de statutul de care beneficia persoanarespectivă. Problemele se ridicau doar la căsătoria unui cetăț eanroman cu o peregrină, sau a unui locuitor de un anumit statut cu opersoană cu un statut inferior. În mod tradiț ional, atunci când serealizau astfel de căsătorii ele aveau ca efect decăderea celui cu statutmai înalt în poziț ie inferioară.

Cetăț enii romani îș i întemeiau o familie potrivit normelordreptului roman, în baza lui jus conubii.

Peregrinii nu se bucurau de jus conubii, ei neavând dreptul dea încheia o căsătorie între ei conform dreptului roman, ci doarpotrivit normelor locale. În cazil în care cei doi soț i erau peregrinideditici, căsătoria era reglementată de dreptul poprului. În schimb,dacă un cetăț ean roman se căsătorea cu o peregrină, ce beneficia dejus conubii, căsătoria era perfect legală, iar copiii care se năș teauintrau sub puterea lui pater familias. Dacă peregrina nu beneficia dejus conubii, atunci căsătoria era ilegală, iar copiii născuț i intrau subregimul juridic al mamei.

În condiț iile create de cucerirea romană, familia dacică îș iva păstra caracterul ei monogam ș i de elementdeterminant în viaț a economico-socială. Totodată au apărutelemente noi impuse de regulile romane. Instituț ia familiei la cetățenii romani stabiliț iîn Dacia urma regulile dreptului roman.

Căsătoriile dintre sclavi nu erau recunoscute, convieț uireadintre ei fiind considerat concubinaj.

Alături de persoanele fizice, dreptul roman cunoș tea ș ipersoanele juridice care puteau avea drepturi ș i obligaț ii, fiindînzestrate cu personalitate juridică. Persoanele juridice existente înDacia Romană erau grupările teritoriale (coloniile,municipiile,satele) ș i colegiile.

Celelelate instituț ii ale dreptului familiei, precum curatela,tutela ș i adopț iunea erau organizate după normele juridice aledreptului roman, cu trăsăturile specifice dreptului provinciei.

Succesiunea este cunoscută, realizându-se fie printestament, fie ab intestat (fără testament). Testamentul era de regulăoral. Îm provoncie, un cetăț ean roman putea să aibă ca moș tenitor peun autohton, aceș tia având un drept pasiv. Peregrinii dedetici nuaveau dreptul să dobândească nimic prin testament, pe când ostaș iiromani puteau să-ș i instituie ca moș tenitori persoane peregrine saulatine.

Procedura de judecată în Dacia era exact ca ș i în celelalteprovincii. În cazul săvârș irii unui delict, peregrinilor li se acorda înmod fictiv calitatea de cetăț ean roman, cu scopul de a se rezolvaproblema juridică. În domeniul penal, guvernatorul deț ineajusgladii, putând astfel să condamne la moarte pe locuitorii provinciei,excepț ie făcând cei care se aflau în fruntea populaț iei, deoarece înaceste situaț ii pedeapsa capitală putea fi dată doar de împărat.

În fruntea piramidei administrative ș i judecătoreș ti se aflaîmpăratul, ca ș ef al statului ș i judecător suprem, urmând prefecț iipretorului ș i apoi guvernatorii sau ș efii de provincie. Judecata areun caracter public, este etatizată, soluț ionarea cauzei realizându-se

32

de către organele statului. Rezultă astfel că, peregrinii din Daciaromană erau judecaț i după procedura extraordinară decătre

31

guvernatorul provinciei sau reprezentantul său. Guvernatorul puteasă aplice ș i pedeapsa capitală. În litigiile dintre un cetăț ean roman și un peregrin, acesta din urmă era socotit pe durata procesului ca ș icând ar fi fost cetăț ean roman.

3.3.2.2.2. Regimul juridic al proprietăț iiÎn ceea ce priveș te regimul juridic al proprietăț ii,

peregrinii din Dacia nu puteau avea o proprietate decât dacă aveau iuscomerci. Proprietatea peregrină era insuficient apărată în cazul în careea provenea de la o persoană ce nu avea calitatea de proprietar.

Pentru apărarea proprietăț ii peregrine în aceste condiț ii s- ainstituit sistemul numit prescriptio longi temporis, princareperegrinii ce au dobândit cu ius titlu un fond funciarputeau fi apăraț i împotriva oricăror pretenț ii de posesie. Prescripțiunea era un mijloc de apărare, ș i nu un mijloc de dobândire aproprietăț ii, peregrinii devenind proprietari după scurgerea timpuluiprevăzut de lege. Pentru remedierea acestei situaț ii, s-a acordat ș iperegrinului deposedat dreptul de a intenta o acț iune reală prin care săreclame bunul în mâna oricui s-ar afla. Peregrinii din Dacia aveauș i o proprietate reglementată de dreptul geto-dacic, în măsura în carenormele acestui drept fuseseră acceptate de cuceritori.

Interesul fundamental pentru cucerirea Daciei de către romania fost cel economic, care se manifesta în principal prininstituț ia proprietăț ii. Dreptul de proprietate, în toată deplinătatealui, se ilustrează prin cele trei atribute : ius utendi ( dreptul de a folosi),ius fruendi ( dreptul de a culege fructele), ș i ius abutendi ( dreptul dea dispune).

Întreaga Dacie cucerită a devenit proprietatea deplină aîmpăratului. Ager publicus se exercita asupra pământurilor cucerite dearmata romană. În baza acestui principiu suprem al dreptului roman,imediat după instaurarea domniei împăratului Traian, s-a trecut, înmod riguros, la măsurarea ș i cadastrarea pământurilor cucerite înDacia, în scopul repartizării celor îndreptăț iț i.

Veteranii ș i cetăț enii romani au primit în proprietateterenuri fertile, păș uni ș i păduri, militarii din cadrul legiunilorromane au primit terenuri necesare unei existenț e normale,ele aflându-se sub jurisdicț ia comandanț ilor militari. Statul romanatrecut în proprietatea împăratului toate exploatările miniere.

Legile romane ce acț ionau în Provincia Dacia priveau maiales proprietatea, ca instituț ie de bază în Imperiu. Aceste legi vizauîn principal pe romanii rezidenț i din Dacia. Exista ș i o excepț ie,anume aceea ca aceș tia nu puteau avea în materie imobiliară oadevarată proprietate romană (dominium ex iure Quiritium), afarănumai dacă pământul coloniei respective nu primise,printr-o ficț iune calitatea de „sol roman” (ius italicum), ca ș i cumar fi fost situat în Italia.

În Dacia provincie romană au existat două tipuri deproprietate ș i anume proprietatea provincială ș i cea quiritară.

Proprietatea provincială se exercita de către locuitorii liberiasupra pământurilor din provincii. Aceș tia deț ineaudoar posesiunea ș i uzufructul, dar în fapt aveau drepturi foarte largi.

32

Astfel, la moartea proprietarului provincial, pământul trecea asupraurmaș ilor, fondul provincial putând fi transmis ș i prinsimplă tradiț iune.

Adevaratul proprietar al acestor fonduri era fiestatul roman, daca era vorba de provincii senatoriale (provinciaesenatus populi), fie împaratul, daca provincia era imperiala(provinciae Caesaris, principis), cum era cazul Daciei.

Mult timp pământurile Daciei s-au aflat într-o dublăproprietate : proprietatea supremă ș i proprietateasubordonată exercitată de către provinciali. Proprietatea supremă astatului era recunoscută de către provinciali prin faptul că plăteauimpozit funciar.

Dreptul de proprietate quiritară era exercitat doarde cetăț enii romani în virtutea calităț ii lor de cetăț eni speciali, carebeneficiau de toate drepturile politice ș i civile. Bucurându-se de iusitalicum, cetăț enilor romani li se aplicau, printr-oficț iune juridică, drepturi de proprietate ca ș i în Latium,considerându-se că pământul provinciei poate fi asimilat cu pământulItaliei. Acest tip de proprietate conferea drepturi suplimentare cetățenilor romani, care nu plăteau taxe sau impozite pe aceste terenuri.

Proprietarii îşi puteau menţine proprietatea ca urmare aedictelor obţinute de la guvernatorul provinciei. În bazaacestui drept de posesie, proprietarul putea dispune de fondulrespectiv până la a-l înstrăina. Succesiunile la cetăţenii romani dinDacia erau reglementate de legea romană. În cazul că rolul îndomeniul moştenirilor revenea pretorilor sau consulilor,atunci acest rol îl aveau guvernatorii de provincii.

În cazul provinciilor se puteau face exproprieri mai uşor decâtcele italice, în situaţia de interes public. Legislaţia maiprevedea că pământurile nelucrate puteau fi ocupatede altepersoane, ca de altfel şi terenurile părăsite de către proprietari. Amreţinut că dreptul la proprietăţi imobiliare îl aveau cetăţenii romani,cei ce se bucurau de cetăţenie romană. S-a aratat mai sus că bunurileimobiliare în provincii aparţineau fie împăratului, fiesenatului/statului. Cum pământul trebuia muncit ca să dea roade, eralăsat proprietarului iniţial sau erau împroprietăriţi veteranii, ori eraconcesionat celor interesaţi. Peregrinii nu puteau avea o astfel deproprietate decât dacă se bucurau de ius comercii. Cu toate acestea,guvernatorii de provincii ocroteau proprietatea peregrinilor, pe care oconsiderau un domenium ce ţinea de dreptul ginţilor.

După anul 212, când majoritatea locuitorilor liberi aiprovinciilor obț in cetăț enia romană, iar pământul provinciei estesupus în totalitate taxelor ș i impozitelor, diferenț eledintre proprietatea quiritară ș i provincială se estompează în cadrulunui proces de unificare a celor două forme. Din moment ce deținătorii de terenuri plăteau toate taxele ș i impozitele asupra terenului,ideea de proprietate supremă a statului se reduce în favoarea adevăraților proprietari, care îl deț in ș i-l exploatează, pot să-l înstrăineze sausă-l lase moș tenire.

Pe lângă forma de proprietate aplicabilă terenurilor, existaproprietatea peregrină, ce se aplica bunurilor ș ilucrurilor aparț inând populaț iei autohtone. Asupra actelorș i faptelor

33

juridice peregrine acț ionau instituț iile dreptului ginț ilorjus gentium, în baza căruia peregrinii îș i protejaubunurile ș i-ș i conservau drepturile, ei neavând beneficiul dreptuluicomercial. Cu toate acestea, în ceea ce priveș te furtul sau unelepagube cauzate pe nedrept, se foloseau, printr-o ficț iune juridică,prevederile dreptului civil sau comercial, considerându-i pe peregrinica cetăț eni.

Ca mijloc de dobândire a proprietatii peregrinii foloseauocupaţiunea şi mai ales tradiţiunea. Această din urmă instituţie dedrept a ginţilor, putea fi utilizată între peregrinii, ca şi în raporturiledintre aceştia şi cetăţenii romani, fie pentru mobile, fie pentru imobile.Potrivit legislaţiei romane se foloseau: prescripţia, servituţile,succesiunea, etc. Important este, însă, faptul că peregrinii din Daciaaveau şi o proprietate reglementată de vechiul lor drept, adică dedreptul geto-dac. Acest fapt se întâmplă numai în măsura în caredispoziţiile acestui drept fuseseră recunoscute de Roma, fapt ce s-apetrecut în realitate.

3.3.2.2.3. Obligaț ii ș i contracteMateria obligaț iilor cunoaș te o reglementare

amănunț ită ș i evoluată datorită faptului că în Dacia, ca ș i în alteprovincii, această epocă se caracterizează printr-o mare înflorire aproducț iei ș i schimbului de mărfuri. Obligaț iile, înspecialobligaț iile contractuale, sunt supuse unui regim juridic extrem decomplex, rezultat din împletirea unor elemente de drept civil, dedrept al ginț ilor ș i de drept autohton.

Forma, elementele ș i efectele contractelorde vânzare, locaț iune, asociere sau împrumut, care s-auaplicatfrecvent în Dacia, ne indică faptul că o serie de reguli ș i principii aledreptului roman au fost deviate de la menirea lor originară,căpătând în noile condiț ii o serie de funcț ii ș i de finalităț i noi.

Obligaț ia este definită ca un raport juridic, în care oparte numită creditor poate să ceară altei persoane numită debitorsă dea, să facă sau să nu facă ceva, sub sancț iunea constrângeriistatale.

În privinţa obligaţiilor între părţi, problema aplicăriidreptului roman în Dacia este bine ilustrată demărturii documentare, deosebit de convingătoare pentruistoria dreptului.Avem în vedere în primul rând tăbliţele cerate, descoperite la RoşiaMontană şi care provin din anul 167 e.n.. Dată fiind importanţaacestora, precum şi raritatea lor vom da câteva detalii.

3.3.2.2.4. Tripticele din TransilvaniaTăbliţele la care ne referim sunt alcătuite fiecare din câte

trei mici scândurele din lemn de brad, legate între ele. Faţa primeităbliţe şi dosul celei de a treia nu sunt scrise. Celelalte trei feţe suntacoperite cu un strat de ceară pe care este scris prin incizie. Au fostdescoperite 25 de asemenea tăbliţe, dintre care la 14 s-a păstrat textulinteligibil. În perioada războiului purtat, în anul 167, de către legiunile

34

romane din Dacia împotriva triburilor marcomanice, tăbliț elecerate au fost ascunse în minele de aur, care apoi au fost

35

distruse. Din cele 25 de tăbliț e descoperite, doar 14 au putut fidescifrate.

Ce conţin aceste tăbliţe de sunt atât de importante?!· referiri la un cortegiu funerar· registru privind veniturile unei societăţi şi cheltuielile

acesteia, făcute cu ocazia unui banchet· contracte de vânzare-cumpărare; redăm conţinutul unora

dintre acestea: un copil sclav (fetiţă de 6 ani) era cumpărat pentru205 denari. Drept garanţie se prevedea faptul că în cazul uneieventuale evicţiuni şi vicii ascunse, vânzătorul se obliga, printr-ostipulaţie, faţă de cumpărător, că-i va restitui preţul dublu. Într-unalt caz, un tânăr sclav era cumpărat pentru suma de 600 de denari.Vânzătorul declara sclavul lipsit de vicii ascunse. Pentru aceasta ăipentru o eventuală evicţiune, el promitea, printr-o stipulaţie (fidepromissio) o sumă îndoită (dublă) faţă de paguba ceputea fipricinuit. Drept chezăşie privind respectareaobligaţiilorvânzătorului (id fide sua esseiussit), intervenea (drept garant) VibiusLongus. În cazul vânzării unei jumătăţi de casă, se foloseamancipaţiunea. Vânzarea se făcea pentru 300 de denari. Dreptgaranţie pentru cazul de evicţiune, vânzătorul se obliga să plăteascădespăgubiri cumpărătorului o sumă echivalentă cu paguba pricinuită(tantam pecuniam). Deci, pe de o parte se folosea despăgubirea încazurile unor eventuale neconcordanţe în privinţa stipulărilor dincontract, iar în alte cazuri acesta (contractul) era întărit de prezenţaunei persoane garante.

Contractele erau încheiate fie între romani, fieîntre peregrini, iar vânzările erau însoţite de mancipaţiune,folosindu-se adesea cel puţin cinci martori. Deşi astfel de acte, detransferare a proprietăţii, nu erau valabile decât pentrucetăţenii romani, peregrinii, din nevoia de imitare, foloseau şi eiasemenea acte şi formulări.

În dreptul clasic, mancipaț iunea era un mod de dobândire aproprietăț ii asupra lucrurilor mancipi numai de către cetățenii romani. Lucrurile mancipi erau cele considerateimportante:fondurile agrare, carele, sclavii, animalele de povară, iar cele necmancipi erau lucrurile mai puț in importante, precumroadele pământului, animalele mici.

Mancipaț iunea presupunea :- părț ile din contract să fie cetăț eni romani;- obiectul contractului să fie un lucru roman;- existenț a a cinci martori cetăț eni romani;- rostirea unei formule sacramentale;- existenț a cântarului de aramă ș i a cantaragiului.

Toate condiț iile trebuiau îndeplinite în modcumulativ, lipsa uneia ducând la nulitatea actului.

Din punct de vedere juridic tripticile la care ne-am referitserveau ca acte probatorii ale contractelor intervenite între părţi(instrumenta), având valoarea unor probationes. Întăbliţelerespective mai apar contracte de locaţiune, persoanecare-şi închiriază munca lor pentru o sumă oarecare (ceea ce se poatenumi

36

astăzi contract de muncă). Se prevede faptul că dacă cel ce se angajanu ar fi putut să îşi îndeplinească lucrul, se angaja să plătească

35

despăgubiri. La fel şi angajatorul se obliga să plătească lucrătorului5 serteţi pentru fiecare zi întârziere a retribuţiei. Dinconţinutul contractelor rezulta, în cazul de mai sus, că lucrătorultrebuie să presteze o muncă sănătoasă şi să fie priceput în meserie.

Asemenea contracte se încheiau nu numai în cazurile cândpărţile erau persoane, ci şi în acelea în care era vorba de societăţi.Spre exemplu, un astfel de contract era încheiat în cazulunei societăţi (societas danistraia) menită să ofere celor interesaţiîmprumuturi cu dobândă. Doi cămătari care au pus în comun uncapital pe care apoi l-au exploatat luând dobândă.Interesant de relevat este faptul că susmenţionatul contract, ca oricecontract consensual, obliga prin însuşi consimţământulpărţilor la îndeplinirea clauzelor prevăzute şi în consecinţă nu maiera nevoie de o stipulaţie specială.

Una din tăbliţe conţinea un contract de depozit. PeregrinulLupus al lui Careus, declara că a primit în depozit de la Iulius al luiAlexander, de asemenea peregrin, suma de 50 de denari. Aici estevorba de un fel de depozit de bancă deoarece cămătarul depozitar,jucând rolul unui bancher, putea folosi banii în alte scopuri, fiind însăobligat să-i restituie la cererea deponentului.

Prezintă interes şi faptul că tăbliţele cerate sunt scrise înalfabetul latin cu litere cursive şi redactate în latinavulgară.Întocmirea lor este făcută potrivit practicilor încetăţenite în lumearomană.

În privinţa conţinutului juridic al acestora, se dovedeşte faptulcă dreptul roman clasic nu se aplica în Dacia, aşa cum nu se aplicanici în alte provincii, în toată puritatea lui, ci într-o formă uneorisimplificată, însă spiritul de promovare a romanităţii era nelipsit înprovincii.

Cât priveşte alte instituţii din domeniul obligaţiilor, câtevatexte amintesc de reguli de drept al ginţilor, aplicabile în egalămăsură romanilor şi peregrinilor daci. Dintre acestea sunt amintite înlucrări de specialitate, cele referitoare la îmbogăţirea fără cauză,stingerea obligaţiilor prin acceptilatio, convenţia de precar şi aceea deîmprumut.

Dar nu numai tripticele constituie dovezi juridice în DaciaRomană, ci şi unele inscripţii funerare, cum este epitaful de laSucidava, socotite de specialişti adevărate documente de drepttestamentar. Din studiul contractelor încrustate în tăbliț ele de la Roșia Montană se pot desprinde următoarele concluzii:

- în dreptul daco-roman existau instituț ii juridicenoi, în structura cărora elementele de drept roman audobândit o funcț ionalitate originală prin absorbț iaelementelorspecifice dreptului autohton;

- în dreptul daco-roman actele sunt semnate ș i de cătremartori ș i de către părț i, ceea ce probează oformă intermediară, diferită de cea specifică dreptului romanîn care actele redactate în forma obiectivă erau semnatenumaide către martori;

- actele juridice cuprinse în tăbliț ele cerate au o fizionomieaparte, originală, modul lor de formulare fiind expresia uneisinteze realizate prin utilizarea unor elemente de tehnică

36

juridică extrem de variate, cu scopul pragmatic de a rezolvainteresele părț ilor. În felul acesta, părț ile care aveau statutjuridic diferit, au înlăturat elementele de maximă rigiditate și formalism al unor acte de drept roman ș i au creat, într- untimp relativ scurt, instituț ii juridice noi, specificeclimatului lor de muncă ș i viaț ă comună;

- tăbliț ele cerate sunt cel mai puternicargument al evidentelor tendinț e de unificare adreptului roman cudreptul dac, expresie a sintezei globale realizate între celedouă mari civilizaț ii pe parcursul a cinci generaț ii.


Sinteza unităț ii de învăț are 3Rezultat al maturizării societăț ii dacice, unirea tuturor formaț iunilorpolitice

existente într-un singur stat centralizat a constituit apogeul evoluț iei dacilordin mai multe puncte de vedere: economic, militar, religios, al conș tiinț eipolitice ș i al dreptului. De altfel, la începutul secolului I î.e.n. societatea dacicăera unită prin tăria etnicului ce o întruchipa, prin religie, cultură, lingvistică, viaț aeconomică.

Statul dac centralizat s-a constituit în jurul anului 80 î.e.n. subconducerea regelui Burebista ș i a marelui preot Deceneu, prin unificareatuturor formaț iunilor (regatelor) locale, fără excepț ie. Importanț a acestui moment a fostdeosebită prin aceea ca ș i politicul se alinia spiritului unitar ce funcț iona deja în celelaltedomenii.

Legitatea centralizării politice a dacilor a fost confirmată de ascensiunea rapidă aacestora în direcț ia dezvoltării tuturor domeniilor enunț ate. În noile condiț ii,atât economicul, cât ș i politicul, religia, armata, politica externă, justiț ia,într-un cuvânt societatea dacică a cunoscut noi trepte de afirmare sub ocrotireaputernicului stat centralizat.

Statul creat sub conducerea lui Burebista a avut un larg ecou înlumea antică.

Evenimentul a fost remarcat cu respect ș i îngrijorare de cronicarii contemporani ș i decătre oamenii politici. Strabon (58 î.e.n.–25 e.n.), istoric ș i geografcontemporan cu acel eveniment, scria: „Burebista, getul, luând conducereapoporului său, a ridicat pe oamenii aceș tia...ș i i-a îndreptat prin abstinenț a, sobrietateș i ascultare de porunci,aș a încât, în câț iva ani a întemeiat o mare stăpânire”. Deasemenea, potrivit inscripț iei de pe monumentul ridicat de autoritățile oraș ului Dyonisopolis concitadinului lor Acornion, fost ambasador pelângă Burebista, rezultă că acesta din urmă (Burebista) era „cel dintâi ș i cel mai marerege din Tracia…”.

37

Un important element în definirea unui stat, atunci, precum ș i în zilele noastre, îlconstituie teritoriul. În procesul de realizare a statului, teritoriul pe care se formează acesta(statul) leagă pe individ de noua structură politico-statală, îi insuflasiguranț a ș i demnitate; individul devine o componentă organică a comunităț iistatale. Dacia lui Burebista s-a circumscris acestui proces. Iată care eraîntindirea acelui stat: spre apus

37

atingea Cadrilaterul Boem–Dunărea de mijloc ș i Moravia; spre nord semărginea cu Carpaț ii Păduroș i ș i izvoarele Nistrului; spre răsărit cu Bugul ș i ț ărmulnordic al Mării Negre, iar spre miazăzi graniț a statului condus de Burebista atingea lanț ulmunț ilor Haemus (Balcani).

Concepte şi termeni de reţinutUlpia Traiana, questor, preoţi municipali, imperium, jus conubii, jus honorum, jus gentium,cetăţeni, latini, peregrini, sclavi, liberţi.

Întrebări de control şi teme de dezbatere1. Enumeraţi impozitele directe.2. Ce reprezentau coloniile?3. Enumeraţi monedele care circulau în Dacia.4. Ce atribuţii aveau edilii?5. Definiţi noţiunea de pregrini deditici?

Teste de evaluare/autoevaluareAlegeţi varianta corectă:1. Termenul de “zestre” are origine:a. romanăb. slavăc. geto-dacă

2. În Imperiul Roman, peregrinii erau:a. străini aflaţi în relaţii cu statul roman, situaţia lor juridică fiind recunoscută şi ocrotită deacesta;b. oameni liberi cu o condiţie juridică specială;c. oameni semiliberi care la origine fuseseră arendaşi.

3. În Dacia romană, canabaele erau :a. aşezări civile cu statut quasi-urban întemeiate în jurul castelor de cătremeşteşugari,negustori, bancheri, veterani;b. aşezări rurale de tip roman constituite pe teritoriul unei colonii, fiind conduse de unul saudoi magistraţi ori de praefectus ;c. comune rurale mai mici cu pământuri, fonduri şi magistraţi proprii, depinzând de unitateaadministrativă pe al cărei teritoriu era situată.

38

4. Latinii se bucurau de următoarele drepturi:a. patrimoniale (ius comerci)b. politice.c. dreptul de a se căsători după legile romane (ius connubii).

5. De câte feluri erau peregrinii ?a. provinciali,obişnuiţib. obişnuiţi, dediticic. provinciali, deditici.

6. Ce categorii cuprindea proprietatea privată in Dacia romană ?a. proprietatea provincialăb. proprietatea quiritară (romană) si proprietatea peregrinăc. toate.

Bibliografie:

1. CERNEA EMIL, MOLCUT EMIL, Istoria Statului Ș i Dreptului Românesc, 19912. CHIȘ IOAN, Istoria Statuluil Ș i Dreptului Românesc, Editura Universul Juridic,

Bucureș ti, 20123. NEGOIȚĂ FLORIN, Istoria Statului Ș i Dreptului Românesc, Editura Universul

Juridic, Bucureș ti, 20134. VOICU COSTICĂ, Istoria Statului Ș i Dreptului Românesc, Editura Universul

Juridic, Bucureș ti, 2008

39

Unitatea de învăț are 4APARIȚ IA Ș I FORMAREA DREPTULUI ROMÂNESC

Cuprins:4.1. Introducere4.2. Obiectivele ș i competenț ele unităț ii de învăț are4.3. Conț inutul unităț ii de învăț are

4.3.1 Etnogeneza poporului român4.3.2. Organizarea socio-politică

4.3.2.1. Desființ area administraț iei centrale4.3.2.2. Obș tea sătească teritorială4.3.2.3. Normele de conduită specifice obș tilor săteș ti teritoriale

4.3.3. Legea Ț ării ( ius valachicum )4.3.3.1. Conceptul de lege4.3.3.2. Trăsăturile caracteristice ale Legii Ț ării


4.1.Introducere

Părăsirea Daciei de către romani în anii271-275 e.n. a constituit şi mai constituie o preocupareconstantă pentru istorici, momentul dovedindu-se de un interesaparte pentru istoriografia românească şi cea generală.Retragerea romană s-a petrecut destul de repede şiîntr-un moment când raporturile dominator –– dominaţitreceau printr-o perioadă liniştită, iar apropiereadintre cele două părţi căpătase o direcţie nouă înprocesul de romanizare.

4.2.Obiectivele ș i competenț ele unităț ii deînvăț are

Obiectivele unităț ii de învăț are:- înț elegerea conceptului de lege;- cunoaș terea caracteristicilor obș tei săteș ti;- identificarea particularităț ilor Legii Ț ării.

40

Competenț ele unităț ii de învăț are:- studenț ii se vor familiariza cu conceptul de normă;- dezvoltarea unor abilităț i de a utiliza noi concepte

juridice;- conș tientizarea factorilor ce au contribuit la formarea

dreptului românesc.

Timpul alocat unităț ii : 2h

4.3. Continutul unitatii de invatare4.3.1. Etnogeneza poporului român

Odată cu părăsirea Daciei de către romani s-a spulberatdiviziunea impusă de către cucerirea imperială. Dacia s-arefăcut aşadar teritorial, demografic şi spiritual, economic, aşacum fusese la începutul domniei lui Decebal. Războiul curomanii nu a secătuit teritoriul dacic de populaţia autohtonă,cum susţin, cu rea intenţie, unii pseudoistorici, încercând astfelsă acrediteze ideea vidului demografic, privind continuitatearomânilor în acest spaţiu.

Adevărul, confirmat de numeroase mărturii scrise şiarheologice, susţinut de logică, este acela că în pofidapierderilor mari de oameni, în Dacia cucerită de romania continuat să vieţuiască şi să muncească o populaţie dacănumeroasă, acceptând procesul de romanizare şi de schimbare adestinului istoric.

După retragerea autorităţilor romane dinteritoriul fostei Provincii Dacia, s-a înregistrat un fenomen deruralizare a vieţii sociale, ca efect al încetării existenţei puteriiadministrative centrale şi locale, precum şi caurmare decăderii oraşelor. Astfel, în fosta Dacie a luiDecebal au apărut o multitudine de obşti teritoriale, lipsite însăde clasa dominantă conducătoare şi fără structuri administrativecentralizate sau locale.

În Dacia post-romană factorul demografic majoritar celmai vechi ș i de bază este cel al geto-dacilor aborigeni, acumlatinizaț i. Contopiț i cu ei sunt coloniș tii romani, veteranii și celelalte elemente locale care nu au urmat autorităț ile ș ilegiunile retrase de Aurelian. Prezenț a lor estepermanent documentată prin izvoare istorice scrise, documenteepigrafice

41

ș i numismatice, prin trupele dace recrutate în armata romană,prin toponimie ș i antroponimie, ca ș i prinnumeroase materiale arheologice care conț in în liniimari, modul de viaț ă tradiț ional.

Roma a organizat un complex de aș ezări fortificate cuscopul de a întări graniț a la Dunăre, libertăț ii ș i securităț iilocuitorilor săi împotriva popoarelor migratoare. Pe lângă acestelegături militare cu lumea romană au continuat ș irelaț iile economice, dovadă fiind monedele, podoabele și alte materiale preț ioase găsite pe teritoriul ț ării noastre.

După sec. III e.n. populaț ia daco-romanădevine omogenă, cetăț enii având ocupaț ii tradiț ionalecomune, precum ș i scopul de a ț ine piept popoarelormigratoare. Procesul romanizării continuă ș i în noilecondiț ii, prinlegăturile cu lumea romano-bizantină. Un altelement important al romanizării geto-dacilor este formareaunei noi limbi, prin îmbinarea limbii autohtonilor cu latina, olimbă romanică cu substrat tracic.

Spre sfârș itul sec. III e.n. populaț ia dacă ș i greco-romană adoptă religia creș tină, aceasta devenind un elementdistinctiv pentru populaț ia daco-romană în faț a popoarelorbarbare. Creș tinarea a făcut parte din etnogeneza românilor,aceș tia născându-se ca un popor creș tin.

Rezultatul procesului de etnogeneză prin desăvârș ireafuziunii elementului autohton geto-dac cu coloniș tii romani, încondiț iile contactelor cu lumea romano-bizantină ș i ale creștinării a fost formarea poporului român, cu olimbălatinofonă, singurul popor care a păstrat numele de romani,nume ce a servit drept mijloc de diferenț iere faț ă de păgâni.

Romanizarea s-a dovedit un fenomen ireversibilș i niciodată nu s-a mai revenit la ceea ce a fost. Ea a continuatmai accentuat în perioada migraț iunilor când, dincauza riscurilor la care a fost supusă, populaț ia daco-romană dela oraș e, mai puternic romanizată, s-a deplasat spre ț inuturilerurale, lăsându-se astfel pecetea definitiv ș i, cum spuneam,ireversibil, asupra fostului univers dacic, inclusivasupra dacilor liberi, care în timpul stăpânirii romane atacaumereu noua provincie la gândul unei posibile izgoniri aromanilor din vechile lor hotare.

După celebrul edict din Milan, (313) al lui Constantincel Mare, creș tinismul s-a răspândit cu o mare iuț eală în totImperiul Roman, mai ales la oraș e, unde comunicaț iile ș ischimbul de idei între oameni s-au realizat cu mare uș urinț ă.Enclave de păgâni au mai rămas la sate. Termenul de paganus,care înseamnă sat, caracterizează pe locuitorii satelor care aurămas greci ș i romani: adică cei ce mai ț ineau cultui zeilor.

În materia dreptului cutumiar românesc, evidenț iemurmătoarele precepte creș tine la fundamentarea principalelor

42

instituț ii de drept:- dispariț ia oricăror urme de poligamie în

cadrul familiei daco-romane ș i româneș ti,încheierea acesteia potrivit canoanelor bisericii,este o dovadă certă a elementului creș tin lafundamentarea căsătoriei ș i familiei;

- spiritul de solidaritate la nivelul obș tii ș i păstrareaîndelungată a primatului dreptului de proprietatedevălmaș ă este strâns legat de preceptele creș tine,chiar dacă proprietatea devălmaș ă a existat ș i anteriorcreș tinismului;

- procedura de judecată, sistemul probator, înmod deosebit, sunt strict înrâurite depreceptele ș i credinț a creș tină;

- de la înscăunarea domnitorului ș i legitimitateade necontestat a acestuia, ca provenind de la divinitate,până la exercitarea prerogativelor sale absoluteș i respectarea conș tientă a poruncilor sale înrândul maselor, preceptele creș tine au fundamentatîntreaga instituț ie fundamentală ș i centralăa dreptului românesc;

- în existenț a statelor româneș ti, biserica a fost reazemde nădejde al statelor, iar statele au organizat bisericapentru a le servi interesele. A existat o împreunarefundamentală între aceste două instituț iide importanț ă vitală pentru poporul român.

4.3.2. Organizarea socio-politică4.3.2.1. Desființ area administraț iei centrale

Părăsirea Daciei de către legiunile romane ș iaparatului administrativ, acompaniate de pătura de autohtoniîmbogăț iț i, a avut ca primă consecinț ă desfiițarea administraț iei centrale. Fiind abandonată ș i aflându-seîntr-o stare de dezorganizare din cauza presiunii popoarelormigratoare, populaț ia s-a aflat în situaț ia de a renunț a la viața din oraș e ș i a trebuit să se retragă în zona de câmpie, dedeal ș i munte, pentru a putea să-ș i continue viața cultivând ș i păstorind.

Astfel s-a produs ruralizarea, sau mai bine zis,decăderea centrelor urbane. Satul va rămâne principala formă deorganizare administrativă a populaț iei rurale,unele aflându-se pe locul vechilor ruine ș i cetăț i, altele de-alungul apelor curgătoare.

Marile centre urbane rămase pe teritoriulDaciei romane ș i-au continuat viaț a socială ș ieconomică o perioadă îndelungată de timp, mai ales că eraulocuite de o populaț ie densă, bine apăarată ș i organizată.Atracț ia spre

43

aceste oraș e a migratorilor este dată de bogăț iilece se găseau aici ș i de posibilitatea de a procura rapid hrană,arme, cai ș i robi. Atacurile permanente asupra oraș elor au dusla întărirea lor ca adevărate cetăț i înconjurate deziduri de apărare, de turnuri de observare, de fortificaț iicuprinzând ș anț uri cu apă, porț i întărite în faț a unor podurimobile, care să oprească hoardele migratoare de a devasta. Cutoate acestea, oraș ele decad.

De la mândrele metropole, municipii ș ifalnicele colonii, se ajunge treptat la o abandonare saudistrugere a oraș elor ș i ruralizarea lor, existând exodulpopulaț iei către centre mai mici sau sate, în careputeau mai uș or să se ascundă din faț a treceriidevastatoare a migratorilor. Rămân oraș e ca Apulum,Ampelum, Potaisa, Napoca, Porolisum, darcelelalte se pierd treptat. Pe ruinele fostelor oraș e rămân sate,uneori cu denumirea originală a oraș ului sau cu denumiri noi.În procesul de decădere a oraș elor,atribuț iunile administrative ș i de judecată rămân acelor juzisau judeci, de unde ș i denumirea teritorială de județ e.

4.3.2.2. Obș tea sătească teritorialăVreme de câteva secole obştea sătească va constitui

fundamentul existenţei populaţiei daco-romane înspaţiul fostei Dacii. Ea (obştea) va face şi va promova legea înacest răstimp în spaţiul amintit. Chiar dacă migraţiile au afectat(mai puternic la început) procesul de organizare socială aautohtonilor, ele nu au putut opri acestproces.

Comunităţile locale, cu timpul, s-au consolidat, astfelîncât obştea teritorială a căpătat adevărate competenţeeconomico-sociale şi administrative.

Cercetarea istorică şi sociologică a reuşit să pătrundătainele obştii româneşti şi să dea un răspuns coerent. Obştile auavut o existenţă îndelungată. Mai întâi a fost obştea gentilică,structurată pe rudenie de sânge. Apoi a urmat obştea teritorialăbazată pe stăpânirea în comun a pământului. Obştea teritorialăa existat şi în societatea dacică sub forma aşezărilor rurale cudenumirea de davă. Acestea au devenit fossattum în timpulstăpânirii romane în Dacia, termen păstrat în limbaromână cu denumirea binecunoscută de sat.

Obştea, ca formă de organizare teritorială nu trebuieînţeleasă ca fiind oponenţa organizaţiei de stat, dimpotrivă ea adovedit disponibilităţi de încadrare în forme statale, aşa cum afost în cazul Daciei centralizate sau în situaţia provinciei DaciaRomană, iar mai târziu în statul feudal. Comparând obşteateritorială cu statul, se constată că există o trăsătură comună, şianume aceea că ambele sunt constituite pe temeiul unor grupăriteritoriale, nu de rudenie.

Totodată obştile se deosebesc esenţial de stat prin

44

aceea că numai statul dispune de o forţă publicăinstituţionalizată (cu organisme de constrângere etc), ce sesituează deasupra societăţii, în timp ce obştea este lipsită deastfel de instituţii. Ea păstrează forme arhaice de conducere,realizate prin participarea tuturor membrilor săi. Obşteateritorială constituie, prin aceasta prismă, primul pas spreorganizarea de stat, prin prezenţa criteriului teritorial, ca temeliede constituire, fapt pentru care obştea devine prima gruparesocială a oamenilor liberi, nelegaţi prin legături de sânge.

Saltul calitativ realizat încă din ultima perioadă a statuluidac definitivat de stăpânirea romană, şi anume generalizareaorganizării teritoriale a comunităţilor vicinale nu a putut filichidat de noii cuceritori.

Aşadar, înfruntând vitregiile provocate de migraţiilebarbare, obştea strămoşească s-a păstrat şi s-a dezvoltat,evoluând către închegarea unor noi forme de convieţuiresocială, economică şi politică. Existenţa satelor obşte esteatestată arheologic şi prin scrieri contemporane, în întreg spaţiulvechii Dacii.

Creşterea demografică, oglindită în extindereateritorială a obştilor existente, precum şi apariţia de obşti noi s-areflectat în apropierea dintre acestea, dând naştere la formaţiunimai mari, mai cuprinzătoare. În cadrul acestui proces, uneleobşti şi-au pierdut identitatea în noile comunităţi,numite uniuni de obşte, cu o capacitate economică mai mare şicu o eficienţă sporită în apărarea fiinţei lor faţă de pustiitoarelemigraţii care nu conteneau.

Uniunile de obşti, unele mai puternice, altelemai firave, vor constitui temelia a ceea ce s-au numit ţări, apoicnezate şi voievodate, formaţiuni mult mai cuprinzatoare şi maiclar exprimate în plan politic, administrativ şi militar.

Încadrarea obştilor săteşti în formaţiuni politice mailargi nu a modificat structura internă tradiţionala a fiecareiadintre ele. Obştea teritorială a rămas celula de bază aorganizării administrative rurale, adică satul cu particularităţileşi meritele lui în susţinerea formaţiunilor mai mari din care vorface parte.

Obştea sătească a fost singura formă de organizaresocial-economică a populaţiei daco-romane în acest răstimp, dela părăsirea Daciei de către romani, până la integrarea înstructurile statale feudale. Obştea nu şi-a încetat existenţa nici întimpul stăpânirii romane şi nu a putut fi distrusă nici de marilemigraţii.

Forma tradiţională dacică, apoi daco-romană deorganizare social-economică, obştea sătească a supravieţuit şis-a dezvoltat corespunzător, în secolele ce au urmat, pe totteritoriul fostei Dacii, constituind una din liniile de forţă ale

45

unităţii românilor, un adevărat bastion etnic, social-economic,juridic şi religios al populaţiei autohtone în lupta pentru dăinuirepe pământul strămoşesc.

Deşi lipsită de conducere administrativ-politicăcentrală sau zonală, obştea strămoşească a cunoscut totuşiorganizarea, o organizare sui generis ce particularizeazăîn comparaţie cu perioada dacică sau cea feudală de mai târziu,precum şi faţă de alte obşti.

Locul primordial l-a avut criteriul teritorial susţinut decel economic. La temelia trăiniciei obştii a stat întotdeaunasolidaritatea de interese, nevoia de apărare şi supravieţuire. Învirtutea celor de mai sus, membrii ai obştii erau numai cei cestăpâneau prin voinţa întregii comunităţi o parte din teritoriulcomun. În obştea teritorială, vicinală sau sătească, teritoriulavea atât funcţie economică, precum şi semnificaţie socială dedeterminare a apartenenţei la obşte.

Din punct de vedere politic, obştea teritorială reprezentao democraţie care folosea principiul colectiv şi seautoadministra. Obştea îşi alegea singură organelede conducere prin consimţământ general şi pe care membriicomunităţii le respectau, supunându-se de bunăvoiedispoziţiilor acestora.

Asemenea organisme de conducere erau:a) Adunarea Megieşilor, membrii stăpânitori de-a valma;b) Oamenii Buni şi Bătrâni, aleşi dintre megieşi, şi care aveauîmputerniciri judiciare; “Ceata de bătrâni - aratăRomulus Vulcănescu - era dătătoare şi păstrătoare de datini,cutume şi tradiţii juridice. Ea constituia organul supremde reglementare obişnuielnică a obştei şi totodată de judecatafără apel...”c) Juzii, şefi militari ai satului (obştii); un fel de strajăpermanentă. Şi aceştia aveau împuterniciri judiciare.

În cadrul procesului de teritorializare a obştilor, un rolimportant l-a avut economicul, evoluţia „tehnicilor agricole” şipastorale – cum se demonstrează în lucrări de specialitate.

Obştea a fost în primul rând o comunitate de muncă,într-un teritoriu dat, constituită într-un prim stadiu pe bazalegăturilor de rudenie. Destrămarea relaţiilor gentilice(familiale) a dus la slăbirea legăturilor de rudenie, locul acestoraluându-l criteriile teritorial şi economic. În acest fel, în cadrulobştii teritoriale, vicinală sau sătească principiul teritorial vacăpăta şi o funcţie economică.

Principalele îndeletniciri ale obştilor au rămas aceleaşi,ca şi în vremea geto-dacilor: agricultura, păstoritul, creştereaanimalelor, meşteşugurile etc. În privinţa muncii agricole sepoate afirma că era bine organizată, pe bază de normativespeciale cum erau: repartiţia câmpurilor de cultură pentrumembrii obştii; folosirea asolamentului pe culturi şi câmpuri;

46

stabilirea momentelor privind declanşarea campaniilor de arat-semănat şi recoltat; fixarea rezervelor agricole pentru sămânţă,schimburi comerciale, dări etc.

În paralel cu agricultura se desfăşura o substanţialăactivitate în domeniul creşterii vitelor (bovine, cabaline,porcine), precum şi a păstoritului. Existau şi aici norme, binedelimitate şi respectate ca atare, legate mai ales de păstorit:pornirea turmelor, împărţirea produselor în cazul turmelorcomune; stabilirea locurilor şi perioada de păşunat etc.

Alte activităţi, comune sau individuale, la fel deimportante, care intrau, de asemenea, în răspunderea şiatribuţiile obştii erau: mineritul, vânătoarea, pescuitul,executarea cailor de acces (drumuri), defrişări de păduri,amenajări hidrotehnice sau construcţia de aşezăminte publice(de rugăciune).

Această organizare solidară s-a realizat ș i ca urmare arudeniei dintre membrii săi, dar ș i ca urmare a unităț ii delimbă , tradiț ii, cutume ș i religie, precum ș i din necesitateamuncii eficiente pentru exploatarea agricolă ateritoriului. Obș tea sătească are în principal o trăsăturăeconomică, chiar dacă există încă puternice relaț ii de rudeniede sânge, ca ș i în obș tea gentilică. Stăpânireateritorială, agricultura ș i creș terea vitelor- baza existenț eicomunităț ii – face să se schimbe accentul pe latura economicăa tipului de relaț ii ce se stabilesc între membrii colectivităț ii.Puternicele tradiț ii monogame ale relaț iilor de familiegenerează o diferenț iere a familiei mari, în frunte cu paterfamilias, în favoarea familieiindividuale, formate din perechea de soț i ș i copiii lor.

Procesul de unire a obș tilor teritoriale este evidenț iat încele trei forme de organizare socială ș i politică: CNEZATUL-existau cnezi de stat, care stăpâneau de regulă un sat saudouă, ș i cnezi de vale, care ajungeau săstăpânească un grup de patru până la optsprezece sate situateîntr-o regiune unitară din punct de vedere geografic. Deoarececneazul a fost conducător al satului, el a luat locul politic dejudec sau jude. Cnezatul de vale este o formă intermediară întrecnezatul de sat ș i voievodat, uneori cneazul de vale fiind numitjupan, de unde derivă mai târziu denumirea dedomeniu-jupanat.VOIEVODATUL- este o formă cu un caracter ereditar mai puțin consolidat ca ș i cnezatul de vale, dar are atribuț iuniadministrative mai întinse. Voievozii au provenit din familiilecnezilor celor puternici, erau aleș i ș i îndeplineau trei tipuri deatribuț ii: militare, judiciare, religioase. Autoritateavoievodului era limitată de adunarea cnezilor, aș a cum maitârziu va fi limitată de sfatul boierilor.ȚARA- uniunea a ș ase sau ș apte uniuni de obș ti, situate dinpunct de vedere geografic în aceeaș i zonă; sunt cunoscute în

47

izvoarele istorice : Ț ara Bârsei, Haț egului, Făgărașului, Oaș ului, Loviș tei, Vrancei.

4.3.2.3. Normele de conduită specifice obș tilorsăteș ti teritoriale

Principala avuţie a obştii era pământul pe care locuia şiîl lucra, păşunile, pădurile, apele, tot ce intra sub incidenţateritorială a obştii. Proprietatea era comună; o stăpânireîn devălmăşie care nu era suma proprietăţilor individuale ci unîntreg asupra căruia aveau drepturi egale toţi membriicolectivităţii, cu excepţia bunurilor personale. De precizat faptulcă doar pământul era în proprietate comună, roadele acestuiareveneau fiecărei familii potrivit lotului ce i seatribuia la începutul fiecărui an agricol.

În cadrul proprietăţii devălmaşe, membrii obştii,individual sau în grup, nu aveau voie sa înstrăineze părţi dinmoşie. Proprietatea obştească era sacră, intangibilă. Turmele deoi, vite, cai etc., erau socotite, de asemenea, bunuri comune(devălmaşe). În această categorie intrau bunurile din subsol(diferite minereuri), morile, precum şi alte instalaţii. În acestecondiţii se pare că a luat naştere dreptul de preemţiune,cunoscut prin durabilitatea lui. Înstrăinarea de bunuri imobileprivea pe cei ce nu făceau parte din clanul respectiv. Dacăcineva renunţa la drepturile lui asupra lotului de pământ seimpunea consultarea mai întâi a rudelor doritoare dea cumpăra, iar în cazul că nu se găsea cineva dintre rude, urmauvecinii, obştea. Ideea era aceea de a nu înstrăina părţi alecomunităţii.

Dacă pământul era în devălmăşie, existau şi bunuri alefamiliei, cum erau casa şi curtea, unelte şi altebunuri personale, care vor sta la temelia viitoarelorproprietăţi feudale. Casa a fost prima desprindere de obşte. Fărăîndoială că şi uneltele personale aveau acelaşi statut, legiferat decătre comunitatea de obşte. Semnul trecerii gospodăriei înstăpânire personală l-a constituit gardul cu care a fost izolată deproprietatea comună a obştii. Modul de îngrădire a casei şi acurţii este constatat începând cu secolul al IV-leae.n. Un proces asemănător s-a petrecut cu câmpul,ajungându-se la delimitări de loturi numite sort. Probabil pentruîncurajarea unei mai bune organizări a muncii şi pentrurandament mai mare, conducerile obştilor au stimulat loturilefamiliale sau personale. Se ivea astfel o valoarenouă în domeniul proprietăţii şi o normă legislativă proprieviitoarelor forme de proprietate feudală.Lărgindu-se treptat, proprietatea va deveni unadintreinstituţiile fundamentale ale dreptului feudal şi burghez de mai

48

târziu.Fapt enunţat deja la alte capitole, regimul fundamental

al obştii era egalitatea dintre membrii acesteia. Egalitatea eradeterminată de caracterul de devălmăşie asupra pământului şi departiciparea tuturor la muncă de producere a bunurilor, încondiţiile absenţei elementului economic dominant, care să numuncească dar să aibă mai mult decât cei ce lucrau. Prindispariţia stăpânirii romane de tip sclavagist, şi când încă nuapăruseră deosebirile de avere, oamenii erau toţi egali. Calităţilepersonale de inteligenţă, vitejie, buna comportare – aşa cumerau de exemplu, oamenii buni şi bătrâni, puteau să evidenţiezepe unii membrii din cadrul comunităţii săteşti, dar nu să-isuprapună celorlalţi. Prin sarcinile obşteşti pe care leîndeplineau, aceştia aduceau foloase întregii obşti.

În perioada la care ne referim (sec. IV-IX) familia micădevine celula de bază a societăţii. Familia avea atribuţiieconomice, paternale, biologice, educative, sociale etc. Există osolidaritate familială rezultată din aceste atribuţii şi răspunderi.Există îndatorirea de întreţinere reciprocă între soţi şi întrepărinţi şi copii. Asemenea principii tradiţionale la daci vor fiîntărite de religia creştină, răspândită în lumea daco- romanăîncă din secolul al III-lea e.n..

Căsătoria se încheia prin liber consimţământ al soţilor,iar după răspândirea creştinismului şi prin binecuvântareareligioasă. Divorţul era admis la cererea oricăruia dintre soţi pebaza aceloraşi principii de egalitate, în ceea ce privea motiveleinvocate. De asemenea, succesiunea: descendenţii aveaudrepturi egale la moştenirea părinţilor. Dreptul de moştenire erarecunoscut şi sotului supravieţuitor.

De necrezut că într-o lume atât de zbuciumată, expusă lapermanente retrageri din calea năvălitorilor şi revenirea lavetrele iniţiale, o lume în care orice lucru se realiza anevoios,s-a găsit forţa necesară menţinerii şi promovăriivieţii specifice, a normelor morale şi de drept, condiţie fără decare nu se poate vorbi de societate organizată sau civilizaţie.

Ştiinţa istoriei evidenţiază faptul că obştea săteascăstrăromânească, în tainica ei evoluţie a răspuns multor cerinţeale momentului, reuşind să se încadreze în normele fireşti deascensiune ale unui popor. A creat şi acumulat valorinoi, reuşind chiar să asimileze numeroase grupuri de populaţiestrăine, risipite în acest spaţiu de tăvălugulmigraţiilor, populaţii cu care autohtonii adesea au conlucrat saupe care leau înfruntat. Asimilarea de populaţii migratoareexplică diferenţa istorică dintre autohtoni (mai evoluaţi) şinăvălitori, aflaţi într-un stadiu mult înapoiat. În astfel decondiţii, foarte succint prezentate, daco-romanii, mai exactstrăromânii, au menţinut legea pământului, adică norme şiinstituţii de drept.

Obiceiul pământului nu este o creaţie a unui moment

49

oarecare din trecut, ci este produsul unui îndelungat procesistoric care, în linii mari, coincide cu însuşi drumul urmat depoporul ce l-a aplicat. Într-o formă iniţială, acest sistemnormativ a corespuns societăţii fără clase, iar după înglobareacomunităţilor săteşti în organisme politice de tip statal ––maiîntâi de tip sclavagist, apoi feudal––– ele au căpătat caracter deformaţiune juridică, în cadrul unui proces dialectic specific, princare dreptul clasei dominante, impus maselor populare ca dreptpozitiv, a continuat să fie aplicat de acestea şi dupădispariţia acestor clase, a modului de producţie şi a sistemuluide drept respectiv, transformându-se din drept pozitiv în obiceijuridic.

Dreptul civil s-a manifestat sub diferite forme deexprimare juridică. În primul rând, că persoane libere şi egale,membrii obştii puteau încheia diverse tranzacţii sub formă decontracte. Vânzarea era contractul cel mai răspândit, cu efecttranslativ de proprietate prin simplul consimţământ al părţilor.Numeroase tezaure monetare scoase la iveală de arheologipentru epoca respectivă, precum şi exemplarele de balanţepentru cântărirea obiectelor de vânzare, fac dovadaunui comerţ intens şi implicarea persoanei în afaceri, careatrăgea după sine responsabilităţi şi respectarea de normecomerciale, juridice de piaţă. Contractele verbale erauprecumpănitoare, iar cuvântul dat leagă părţile, ca şi datulmâinii, ambele procedee având sensuri magice. Jurământul erafolosit şi în înţelegerile particulare şi în cele cu alte popoare.

În condiţiile din acele vremuri este aproapesurprinzător faptul că au existat norme de drept care aufuncţionat cu eficienţa. Cu certitudine, la menţinerea şiimpunerea normelor juridice în societate a contribuit biserica,precum şi spiritul foarte puternic de comuniune. Există osupunere totală faţă de voinţa colectivităţii.

Aşadar au existat instituţii şi activităţi legislative pecare trebuie să le descifrăm din multitudinea ştirilor despre altedomenii. Adesea, actul juridic putea fi confundat cu faptuleconomic, religios, militar sau politic.

Totuşi, cu toată perfecţiunea pe care, dinsentimentalism încercăm să o atribuim înaintaşilor noştri,trebuie relevat faptul că existau şi abateri de la normele deconduită socială stabilite prin tradiţie sau impuse decolectivitate (direct ori prin conducătorii ei). Complexitateafiinţei umane, imprevizibilul social au cauzat şi anomalii care larândul lor au determinat măsuri pentru stopareaşi eradicarea lor.

Spre deosebire de perioada anterioară retrageriiaureliene formalismul caracteristic dreptului roman a dispărut,impunându-se formele mai vechi, simple şi directe.

Se poate susţine că tradiţia dacică a fost destul de

50

puternică, dacă avem în vedere următoarele:- după retragerea romană, statul cu organismele

lui a lipsit; clasele dominante nu existau; lumea daco-romană s-a refăcut în mediul rural;

- populaţiile migratoare au frânat evoluţiasocietăţii daco-romane. Menţinerea şirevigorarea cutumei dacice s-a datorat faptului cădreptul roman nu a fost aplicat marii majorităţi apopulaţiei din Dacia Romană. Această populaţieavea statutul de peregrin, iar cetăţenii romanicolonizaţi în provincie au păstrat în bună măsurăpropriul lor drept provincial, pe care apoi l-au luat cu eiodată cu retragerea din Dacia.

Dreptul acţiona atunci când normele de conduită socialăstabilite prin obiceiul pământului sau ad-hoc, erau încălcate.Conflictele dintre membrii obştii se rezolvau încadrul acesteia. În alte cazuri nefericite se recurgea la Legeatalionului. În cazul în care o persoană sau mai multe dintr-oobşte provocau daune altei obşti, răspunderea o prelua obşteavinovatului. Aşadar răspunderea era solidară din parteacomunităţii, care îşi aroga dreptul de a pedepsi pe vinovatpotrivit regulilor din obştea respectivă, răspunzătoare deeducaţia lui. În cazul că existau daune, de asemenea, obşteacăreia îi aparţinea vinovatul plătea despăgubiri.

În vechiul sistem punitiv popular românesc pedeapsamaximă era nu moartea, ci izgonirea vinovatului dincolectivitate (sat, obste). Opinia publică exercita astfel uncontrol şi o înrâurire puternică şi permanentă asupra celor ce nurespectau regulile de convieţuire. S-au păstrat până târziu înevul mediu şi epoca modernă, şi alte pedepse cum erau strigareapeste sat, sau cu ocazia unor întruniri atribuirea de poreclefăptaşilor vinovaţi.

În general, în lumea obştilor predominauinfracţiuni contra persoanelor, şi nu cele contra bunurilor, furtulfiind considerat un lucru lipsit de sens. Însuşirea roadelor pentruconsumul pe loc nu era socotită furt, ci numai culegerea lorpentru alte scopuri (înstrăinare). Sancţiunea pentru hoţ erapurtarea lui prin sat cu lucrul furat, ceea ceechivala cu moartea civilă a celui vinovat. Seaplica şi vendeta (răzbunarea) dar în zonele rămase înurmă, unde relaţiile gentilice au durat mai multă vreme. Înzonele în care obştile teritoriale s-au dezvoltat mai detimpuriu, începuse să se admită compoziţia.

Normele de convieţuire aplicate în vechime, în relaţiilemateriale dintre membrii comunităţilor vecine de pe teritoriulţării noastre au îmbrăcat forme multiple: organizare,administraţie, regimul persoanelor, bunuri, obligaţii, pedepse,relaţii intercomunitare publice şi private etc. având caracter desistem normativ ce corespundea, în conţinut şi forma, nevoilor

51

concrete ale acestor comunităţi, stadiului lor de dezvoltare.Toate relatările subliniază vechimea acestor practici,ce au avut o aplicare îndelungată, pe baza convingerii că elereprezentau o ordine juridică şi că aveau deci o raţiune de aexista.

Nerespectarea obiceiului juridic, înzestrat cu sancţiunematerială, însemna, în acelaşi timp, nesocotirea voinţei întregiicomunităţi, fapt pentru care cel vinovat se excludea automat şifără drept de apel din mijlocul ei, fiind “desconsiderat şipovestit peste tot satul”, “rămânea toată viaţa batjocurasatului”, “nu mai scăpa de gura satului” –formulări de expresiejuridică venite din vechime şi care s-au păstrat până încontemporaneitate.

Obştea sătească a cunoscut, în perioada de care neocupăm, şi relaţii interetnice publice. Aceste elemente de dreptintercomunitar privat se regăsesc în modul de tratare a străinilor,care în sistemul popular tradiţional nu erau neapărat neromânici “om din alt sat”. Relaţiile intercomunitare publicese stabileau pentru nevoi de apărare.

4.3.3. Legea Ț ării ( ius valachicum)4.3.3.1 Conceptul de lege

Despre Legea Ţării trebuie spus că aceasta însemna omultiseculară practică a vieţii sociale, bazată pe îndeletnicirilefundamentale, ce acopereau întreg spaţiul locuit de români.Asemenea legi nescrise, de sorginte străveche, cu numeroaseelemente de drept cutumiar, agrar şi pastoral, cuprind şiorganismele de aplicare a normelor juridice.

Referindu-se la această tradiţie juridică, istorici aidreptului românesc susţin că Jus Valachicumconstituie apogeul unei îndelungate evoluţii, în cadrul obştilorsăteşti. Ascensiunea organizării teritoriale şi politice către ceeace s-a numit „ţară”, la un moment dat, urmată apoi de cnezat şivoievodat, s-a făcut pe temeiul consolidării şi perfectăriinormelor de drept proprii.

Jus Valachicum constituie dovada faptului că instituţiadreptului la români era puternică prin vechimea, logica şirăspândirea ei. Nu numai că a supravieţuit vicisitudiniloristoriei, ci mai mult decât atât, s-a perfectat într-un sistem, ceeace nu a putut fi dislocat de migratori sau de cătreinfluenţe din afară. Un lucru, îndeobşte cunoscut, anume acelacă procesul cristalizării societăţii feudale româneşti a căpătattrăsături proprii mult diferite faţă de feudalismul popoarelorvecine, care de la stadiul de barbarie au trecut direct lafeudalism. Datorită acestui fapt autohtonii au exercitat oputernică influenţa asupra vieţii populaţiilor migratoare,grăbindu-le procesul de trecere spre feudalism şi chiarsedentarizarea geopolitică.

52

Comunităţile gentilice ale populaţiilor migratoare, dinprima fază a pătrunderii lor pe teritoriul fostei Dacii, nu au pututinfluenţa, cum eronat le-a fost atribuit, organizareasocial-economică a autohtonilor, cu atât mai puţin în planjuridic, dimpotrivă, modul de organizare în unităţi teritoriale apopulaţiei localnice a grăbit sedentarizarea noilorveniţi.„Ca atare – conchid Vl. Hanga şi L. P. Marcu -terminologiasocial organizatorică a populaţiilor migratoare, ce au trecutvremelnic pe teritoriu dacic n-au reprezentat decât unparalelism cu ceea ce exista deja…

Potrivit dicţionarelor, Jus Valachicum sau JusValachorum, se traduce prin dreptul românesc. Acesta a fostsistemul de reglementare în cadrul obştilor săteşti ale românilor,pe când nu se numea aşa (Jus Valachicum) şi care, pe măsuracristalizării societăţii feudale în Europa de est, state din preajmaromânilor au receptat Jus Valachicum, recunoscându-iaplicabilitatea. Jus Valachicum este de fapt Legea Românească,lege păstrată şi aplicată în toate teritoriile locuite de români.Adică, statele feudale din vecinătatea ţărilor Române, peteritoriul cărora existau colectivităţi româneşti, au recunoscutacestora dreptul de a se folosi de normele juridice proprii,numindu-le Jus Valachicum, ca un drept personal şi colectiv.

După cum se va vedea în continuare, Legea Ţării va fi totmai îngrădită de către normele de drept medievale, normeelaborate de clasa feudală, şi servind în principal această clasă.Jus Valachicum face în plan legislativ trecerea de la societateade obşte, la cea feudală. Elemente ale lui Jus Valachicum suntprezente în lumea obştilor, care încă nu erau vlahe (ci mai multdaco-romane). Aceste elemente au pregătit şi au făcut trecerea laurmătoarea societate structurată pe clase şi organismeadministrativ politice de stat. Se poate conchide astfel că auexistat două stări diferite, şi anume: obştea şi societateafeudală, care au avut ca numitor comun Legea Ţării, LegeaRomânească sau Jus Valachicum.

4.3.3.2. Trăsăturile caracteristice ale Legii Ț ăriiCaracterul teritorial imobiliar avea în vedere faptul că

vechiul drept românesc a luat ființ ă în aș ezările rurale, celecare ș i-au păstrat continuitatea chiar ș i dupăretragerea romanilor din Dacia. Acest caracter exprimă legareaLegii de un teritoriu locuit de o populaț ie organizată politic peun anumit teritoriu.

Această caracteristică a Legii Ț ării este întărită ș i deatenț ia cu care este reglementată proprietatea imobiliară, înprimul rând asupra pământului. Din timpuri străvechi ea esteprecis hotărnicită, iar normele prevăd procedurispeciale

53

pentru stabilirea ș i apărarea hotarelor ș irezolvarea conflictelor rezultate din încălcarea sau stricarealor. Toate acestea sunt semne ale caracterului sedentaral populaț iei româneș ti, cu proprietăț i stabile, agrare, ce setransmiteau din generaț ie în generaț ie.

Caracterul original al Legii Ț ării- se referă la faptul căaceasta este o creaț ie românească, ce izvorăș te din modul deviaț ă al strămoș ilor, dezvoltată de români în condițiile organizării lor în obș ti ș i în formaț iuni politice cu caracterfeudal.

Normele juridice referitoare la cnezat ș i voievodatalcătuiesc începutul dreptului public al ț ărilor române.

4.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificareSinteza unităț ii de învăț are 4

Cercetarea istorică ș i sociologică a reuș it să pătrundă tainele obș tii româneș ti ș isă dea un răspuns coerent. Obș tile au avut o existenț ă îndelungată. Maiîntâi a fost obș tea gentilică, structurată pe rudenie de sânge. Apoi aurmat obș tea teritorială bazată pe stăpânirea în comun a pământului. Obș tea teritorialăa existat ș i în societatea dacică sub forma aș ezărilor rurale cu denumirea de dava. Acesteaau devenit fossattum întimpul stăpânirii romane în Dacia, termen păstrat în limba româna cudenumireabinecunoscută de sat.

Obș tea, ca formă de organizare teritorială nu trebuie înț eleasă ca fiind oponentăorganizaț iei de stat, dimpotrivă ea a dovedit disponibilităț i de încadrare înforme statale, aș a cum a fost în cazul Daciei centralizate sau în situaț iaprovinciei Dacia Romana, iar mai târziu în statul feudal. Comparând obș teateritorială cu statul, se constată că există o trăsătură comună, ș i anumeaceea că ambele sunt constituite pe temeiul unor grupări teritoriale, nu de rudenie.

Totodată obș tile se deosebesc esenț ial de stat prin aceea că numai statul dispune de oforț ă publică instituț ionalizată (cu organisme de constrângere etc), ce sesitueazădeasupra societăț ii, în timp ce obș tea este lipsită de astfel de instituț ii. Ea păstrează formearhaice de conducere, realizate prin participarea tuturor membrilor săi. Obș teateritorială constituie, prin această prismă, primul pas spre organizarea de stat,prin prezenț a criteriului teritorial, ca temelie de constituire, fapt pentru care obș tea devineprima grupare socială a oamenilor liberi, nelegaț i prin legături de sânge.

Concepte şi termeni de reţinut

54

Romanizare, ruralizare, obştea sătească, cnezat, voievodat, ţară, proprietatedevălmaşă, drept de preemţiune.

Întrebări de control şi teme de dezbatere1. Daţi exemplu de bunuri în devălmăș ie.2. Care era regimul fundamental al obştii?3. Ce reprezintă obiceiul pământului?4. Detaliaţi în câteva cuvinte Legea talionului.5. Definiţi Jus Valachicum.

Teste de evaluare/autoevaluareAlegeţi varianta corectă:1. Semnificaţia noţiunii de ius valachicum sau ius valachorum sau „dreptul românesc” este:a. obiceiul pământului;b. dreptul cel nou, cel scris ;c. obiceiul pământului şi dreptul scris.

2. Atât obştea teritorială, cât şi satul s-au constituit pe baza unor grupări teritoriale şi nu derudenie. Satul avea o forţă publică instituţionalizată, cu organe de constrângere, în timp ceobştea păstra o formă de conducere arhaică realizată prin participarea tuturor membrilor săi.Această “democraţie” îşi alegea organele de conducere:a. Adunarea obştii, oamenii buni şi bătrâni (homines boni et veterani), juzii (cnezii) ;b. magistraţii, Adunarea obştii ;c. preoţii, magistraţii.

3. În cadrul obştilor săteşti, proprietatea asupra pământului se împărţea în :a. proprietate individuală asupra casei şi proprietate comună asupra terenului arabil ;b. proprietate individuală asupra terenurilor de cultură şi proprietate comună asupra celorlalteterenuri ;c. proprietate individuală asupra izlazului, pădurilor şi apelor şi proprietate comună asupraterenului arabil.

4. În cadrul obştilor săteşti, puterea judecătorească se exercita de :a. judele sătesc şi Adunarea obştii ;b. familia implicată ;c. judele sătesc şi Sfatul oamenilor buni şi bătrâni.

55

5. Ius valachicum se referă la:a. dreptul vlahilor, legea ţării, obiceiul pământului ;b. numai norme din dimeniul dreptului public ;c. numai norme de drept privat referitoare la raporturile agrare.

6. Legea ţării a adus o reglementare amănunţită asupra infracţiunilor. Cele mai grave erauconsiderate :a. furtul şi violenţa ;b. infracţiunile împotriva statului, proprietăţii şi persoanei ;c. infracţiunile de omucidere.

Bibliografie :

1. CERNEA EMIL, MOLCUT EMIL, Istoria Statului Ș i Dreptului Românesc, 19912. CHIȘ IOAN, Istoria Statuluil Ș i Dreptului Românesc, Editura Universul Juridic,

Bucureș ti, 20123. NEGOIȚĂ FLORIN, Istoria Statului Ș i Dreptului Românesc, Editura Universul

Juridic, Bucureș ti, 20134. VOICU COSTICĂ, Istoria Statului Ș i Dreptului Românesc, EdituraUniversul


56

Unitatea de învăţare 5FORMAREA STATELOR FEUDALE ROMÂNEŞTI

Cuprins :5.1. Introducere5.2. Obiectivele ș i competenț ele unităț ii de învăț are5.3. Conț inutul unităț ii de învăț are

5.3.1.Ț ările Româneș ti de sine stătătoare5.3.1.1. Ț ara Românească a Munteniei5.3.1.2. Întemeierea Moldovei5.3.1.3. Voievodatul Transilvaniei5.3.1.4. Statul feudal al Dobrogei


5.1. IntroducereFeudalismul sau evul mediu reprezintă orânduirea

care face legătura dintre clasicismul antic şiepoca modernă. Începuturile evului mediu în Europa s-auconturat pe fundalul destrămării (prăbuşirii) ImperiuluiRoman, începând cu secolul al IV-lea era noastră şi încondiţiile năvălirilor barbare ce vor dura aproapeo mie de ani. Această epocă istorică - feudalismul - care adurat peste 12 secole (sec. V-XVIII) prezintă unelecaracteristici care o deosebesc de antichitate, dar şi de epocamodernă care a succedat-o.

5.2. Obiectivele ș i competenț ele unităț ii deînvăț are

Obiectivele unităţii de învăţare:- înţelegerea conceptului de stat feudal;- cunoaşterea formării statelor feudale româneşti;- identificarea fiecărui stat.

57

Competenţele unităţii de învăţare:- studenţii se vor familiariza cu conceptele de state

feudale româneşti;- dezvoltarea unor abilităţi de a utiliza noile noţiuni

juridice.


5.3. Conț inutul unităț ii de învăț are5.3.1.Ț ările Româneș ti de sine stătătoare

Moment remarcabil în istoria românilor,constituirea celor trei state centralizate(Transilvania, Ţara Româneasca şi Moldova) amarcat începutul unei noi etape istorice, deosebitde importantă în procesul de afirmare şiconsolidare a românismului. Formarea statelorfeudale centralizate a constituit momentul deîncheiere a procesului de reunire avechilor formaţiuni de dimensiuni mai mici(cum erau ţările, cnezatele, voievodatele).

Dacă alte popoare s-au regăsit de la începutul evuluimediu în state unice, românii, ca şi alte etnii, au cunoscutvreme de mai multe secole pluralismul statal. Din cauzapresiunilor şi ameninţărilor externe, venite din mai multedirecţii deodată, românii au fost nevoiţisă se constituie mai întâi în cunoscutele formaţiunicentralizate (Transilvania, Moldova şi Ţara Românească).

Românii, prin tradiţia lor dacică, prin evoluţia lorunitară în perioada migraţiilor, aveau dreptulla o organizare feudală centralizată într-un singur stat pe

58

toată întinderea fostei Dacii. Însă, vicisitudinileistoriei nu au

59

permis acest lucru, realizându-se astfel cele treistate româneşti cu puternice şi permanente legături întreele. În pofida unor atari realităţi politice pluraliste,românii vor evolua unitar prin spirit, limba şiconştiinţa originii comune. Unirea politică deplinăse va înfăptui, după încercarea lui Mihai Viteazul la1600, mai târziu, în epocile modernă şi contemporană.

5.3.1.1. Ț ara Românească a MuntenieiA fost constituită ca stat feudal centralizat desine

stătător în prima parte a secolului al XIV-lea,rezultat firesc al unui proces complex şi îndelungatde unificare a tuturor formaţiunilor politice româneştiprestatale existente de secole între Carpaţi şi Dunăre. Peparcursul veacului al XIII-lea s-a realizat pe întregteritoriu amintit o omogenizare etnică în condiţiileasimilării de către autohtoni a ultimilor migratori (slavi,pecenegi, cumani, tatari). Se constata o maturizarepolitica a formatiunilor existente din spatiul de la sud deCarpati.

Pe plan intern se înregistrează o creştere numerică apopulaţiei , aşezată în sate şi tîrguri, precum şi o stareeconomică satisfăcătoare, marcată de creşterea producţieiagricole, extinderea relaţiilor comerciale, dezvoltareameşteşugurilor şi creşterea reţelei de drumuri.

Dezvoltarea acestor cnezate şi voievodate a foststânjenită, de asemenea, de tendinţele expansioniste aleregatului maghiar, care râvnea cu insistenţă lasupunere faţă de Coroana Maghiară a acesteiţări româneşti. Periodic, aceste formaţiuni au avut statut devasalitate faţă de regii unguri. Aceştia din urmă, fără să aibăvreun drept, cu atât mai puţin accepţiunea românilor,se considerau suzerani ai cnezatelor şi voievodatelor de la sudde Carpaţi.

Nu puţine şi nu uşoare au fostconfruntările voievozilor români cu regatul maghiar, întendinţa şi dorinţa lor firească de a-şi menţineindependenţa deplină.Exemplul cel mai atrăgător îl oferă

voievodul Litovoi, care în anii 1272-1277 a refuzatsă recunoască suzeranitatea regelui maghiarLadislau Cumanul. Intervenţia militară a ungurilora fost întâmpinată de români cu rezistenţa armată.Litovoi a căzut în luptă (1277) iar fratele său Bărbat, succesorla domnie, a fost nevoit să recunoască pentru un timpsuzeranitatea regelui maghiar.

60

Cel care a conferit românilor de la sud deCarpaţi independenţa şi un larg prestigiu a fost Basarab(fiul lui Tihomir) care a domnit între anii1310-1352, recunoscut ca mare voievod, apoi cadomnitor (unificator) de toţi

59

ceilalţi cnezi şi voievozi dintre Dunare şi Carpaţii sudici.Victoria armatelor sale la Posada (9-12 noiembrie

1330) asupra regelui maghiar Carol Robert areprezentat actul de naştere a Ţării Româneşti castat independent, unitar, centralizat şi de sinestătător.Acest fapt a asigurat pentru o perioadă de circa osută de ani, organizarea şi dezvoltarea liberă a acesteiţări. Totodată, noul stat european se va bucura de unreal prestigiu în rândul ţărilor vecine şi în Europa.

5.3.1.2. Întemeierea MoldoveiÎncepând cu secolul al XI-lea sunt atestate, la est de

Carpaţi, mai multe formaţiuni politice româneşti, care au ieşit înevidenţă, fiind consemnate în cronicele vremii. Izvoarelepoloneze ce stau la baza Cronicii lui Jan Dlugosz dovedescfaptul că în anul 1070 “valahii” au luptat alături de Viaceslav dePolotk împotriva lui Boleslav al II-lea, “cel îndrăzneţ”, regelePoloniei.

Formaţiunile politice româneşti de la est de munţiiCarpaţi au urmat aceeaşi cale ca şi ŢaraRomânească, în efortul lor de constituire a statului feudalcentralizat de sine stătător, existând în acest caz multeasemănări. Realităţile social-economice şi politice, existenţamai multor formaţiuni politice în regiunea la care ne referimconfirmă gradul evoluat la care ajunsese această zonă. La fel caîn Ţara Românească şi în Moldova, slăbirea dominaţieiHoardei de Aur (tătarii) crease condiţii mai bune procesuluide unificare a românilor.

În primii ani ai secolului al XIV-lea este pomenită înzona o “ţară a românilor” (Vlachenlant), darşi aici pătrunsese regalitatea maghiară, care aorganizat în părţile nord-estice ale Moldovei începând dinanul 1352 o Marcă (administrativ-politică) cu capitala la Baia.Conducerea ei a fost încredinţată lui Dragoş (boier român dinMaramureş) care a căpătat titlu de voievod supus coroaneimaghiare.

Lichidarea vasalităţii ce o impuseseră maghiarii aici s-aînfăptuit prin lupta armată a românilor localnici, în alianţă cuoştenii maramureşeni conduşi de către căpetenia lor, Bogdan deCuhea. Acesta era un aprig luptător român împotriva tendinţelorşi practicilor expansioniste ale feudalitaţiimaghiare.

Profitând de faptul că ungurii se găseau în conflict cuŢara Românească şi cu bulgarii, Bogdan dinMaramureş a trecut munţii cu o mică armată, şi în conlucrarecu oştile boierilor moldoveni l-a alungat pe voievodul Balk(1359), urmaşul lui Dragoş la tronul Moldovei, aflat şi el subsuzeranitate maghiară. Drept urmare a îndepărtării“împuternicitului” maghiar, boierii moldoveni l-au ales peBogdan domn al ţării Moldovei. Astfel se alcătuia o nouă ţară

60

românească ca stat independent de sine stătător centralizat.Concluzionând asupra organizării statelor feudale

centralizate româneşti, se poate aprecia că, românii,prin tradiţia dacică a statului lui Burebista şi Decebal, precumşi prin evoluţia unitară, după retragerea romană, aveau dreptul larealizarea unui stat centralizat pe întreg spaţiul fostei Dacii. Nus-a putut realiza acest lucru din două motive şi anume:1. Ameninţările externe venite din mai multe direcţii deodatăi-a obligat pe români să se apere spate-n-spate;2. În al doilea rând i-a împiedicat şi mentalitatea feudală depluralism statal, care se regaseşte şi la alte popoare europene. Cutoate acestea, în contextul dat, realităţile politice româneşti auieşit din anonimatul stăpânirilor străinetemporare, observându-se creşterea efortuluiformaţiunilor statale din spaţiul Carpato-Danubiano-Ponticde a se organiza şi de a se stabiliza. Faptul nu convenea însăintereselor statelor vecine care urmăreau să se folosească depluralitatea statală creată, precum şi de urmările dezastruoaselăsate de ultimele năvăliri barbare. Statele centralizateromâneşti create în secolele XII- XIV, având în fruntea lordomnitori destoinici, vor reuşi să se consolideze şi săpromoveze instituţii tipice, precum domnia, care s-a afirmatputernic în secolele următoare.

5.3.1.3. Voievodatul TransilvanieiCum anume s-a produs actul de unificare a

cnezatelor şi voievodatelor din Transilvania, dând naştere la oputernică formaţiune politică centralizată, nu se ştie prea bine.Ceea ce se cunoaşte cu exactitate este faptul că în secoleleXI-XIII teritoriul românesc a cunoscut ultimelevaluri ale populaţiilor migratoare: pecenegi, uzi,cumani, mongoli şi tătari. Acestea au cauzat enorme distrugerimateriale şi pierderi de vieţi omeneşti, au frânat dezvoltareasocietăţii româneşti, aflată în acea vreme într-o perioadă deavânt economic şi de consolidare a vieţii politice şi de stat.

Notarul anonim al regelui maghiar Belaaminteşte în cronica sa Gesta Hungarorum de existenţa, lasfârşitul secolului al IX-lea, a trei formaţiuni politice - ducate(voievodate) ––sau “ţări”–– în Banat, Crisana şi PodişulTransilvaniei, conduse de: Glad, Menumorut,Gelu, urmate la sfârşitul secolului al X-lea şi începutulsecolului al XI-lea de alte doua ducate sau voievodate: unul cucentru la Alba-Iulia, iar al doilea în Banat, avândcetatea de scaun la Morisena (Cenad, jud. Timis).Aceste două voievodate cuprindeau teritoriile unor“ţări” ale românilor, fiind mai întinse decât celeprecedente, mai bine organizate şi mai bogate.

61

Totodată, săpăturile arheologice au scos la iveală cetăţi caMoigrad şi Moresti,

61

reşedinte ale unor căpetenii politice.Un alt izvor convingător este epopea

intitulată Viaţa sfântului Gerard de Cenad, scrisă în primajumătate a secolului al XII-lea, în care se dau informaţii despreorganizarea voievodatului “bănăţean”, precum şi desprelegăturile lui politice şi religioase cu Bizanţul.

În această etapă, voievodatele româneşti au evoluat dela formaţiuni de mică întindere spre forme statale maicuprinzătoare, mai bine organizate, adică spre realizareacentralizării într-un singur voievodat.

Lucru, de asemenea ştiut, este faptul că în anul1176, Leustachius apărea ca voievod al întregiiTransilvanii, ceea ce atrage atenţia asupra unificării careavusese loc în acest spaţiu românesc. Auurmat alţi voievozi ca Roland Borsa (1284-1293) sauLadislau Kan (1294-1315), care au asigurat unitateaînfăptuită, precum şi un cuprinzător statut de autonomieromânească.

5.3.1.4. Statul feudal al DobrogeiÎntre Dunăre şi Marea Neagră, pe tot timpul secolelor

XI-XIII au existat formaţiuni politice, dintre ai cărorconducători sunt cunoscuţi Tatos, Sestlav, Satza. Continuă săexiste marile porturi Constanţa şi Mangalia,precum şi porturile fluviale Sulina, Chilia, Tulcea, Vicina,Măcin, Hârşova, Cernavodă şi Dîrstor. Teritoriul dobrogean aformat un stat feudal sub autoritatea împăraţilor bizantini, subnumele de Paristrion. După ce o perioadă se află subsuzeranitatea ţaratului bulgar, profitând de destrămarea acestuiase întemeiază Ţara Cavarnei, în 1346, când această formaţiunepolitică este condusă de Balica, apoi de Dobrotici. Aceştiaaveau titlu de despot şi erau recunoscuţi de împăraţiiConstantinopolului. După Dobrotici, de la care se moşteneşte şitoponimia regiunii, urmează la tron Invanco, în anul 1386.Domnii munteni se vor lupta pentru a apăra Dobrogea şi a oinclude în Ţara Românească, aşa cum reuşeşte Mircea în 1386 şiîn 1404, dar, mai apoi, Dobrogea cade sub stăpânirea turceascătimp de patru secole şi jumătate..

62

5.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare:Sinteza unităț ii de învăț are 5

Dreptul românesc vechi, nescris, a cărui origine trebuie căutată înpracticile populare de la nivelul obș tii săteș ti, agrare ș i pastorale, este ocreaț ie originală a poporului nostru, o sinteză de norme juridice formată treptat în secolelede trecere la feudalism. Acest drept oglindeș te un sistem juridic de sat (rural)bazat pe stăpânire, folosinț ă ș i responsabilitate colectivă.

Primele norme ale cutumei priveau, desigur, organizarea ș i ordineasocială, proprietatea, folosirea pământului, relaț iile de familie etc. S-au constituit ș i instituții dejudecată specifice, alese după anumite rânduieli; s-au instituit dări și pedepse concepute după o datină proprie.

Factorul juridic reprezentat prin dreptul nescris, obiceiul, legea cea vie„care trăieș te în conș tiinț a tuturor ––aprecia istoricul Ioan Lupas–– a constituit o creație originală a românilor, care a evoluat în direcț ia spiritului de unitate,întreț inut de limba ș i religia româă”. Pe calea „dreptului românesc” (JusValachicus), a dreptului consuetudinar sau obiș nuielnic, s-au transmis multetradiț ii ș i instituț ii ancestrale româneș ti, socotite cu temei, contribuț ii la patrimoniulș tiinț ific universal.

Concepte şi termeni de reţinutFeudalismul, cutuma, populaţii migratoare.

Întrebări de control şi teme de dezbatere1.Daţi exemplu de formaţiuni politice.2. În ce secol a fost întemeiată Moldova?3. Între ce ani a domnit Basarab?4. Când a avut loc Lupta de la Posada?5. Daţi exemplu de popoare migratoare în Transilvania.

Teste de evaluare/autoevaluareAlegeţi varianta corectă:1. Legislaţia medievală din Ţara Românească a fost influenţată profund de:a. tradiţia bizantină;b. obiceiul pământului;c. tradiţia romană.

63

2. În statele feudale româneşti, începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea, regenţa afost înlocuită de :a. locotenenţa domnească ;b. Sfatul domnesc ;c. Adunarea stărilor privilegiate.

3. În statele feudale româneşti, Adunarea ţării, convocată periodic în secolele XV-XVI :a. aproba doar politica fiscală ;b. aproba doar tratatele şi trimiterea de soli;c. alegea domnii, aproba politica fiscală, aproba tratatele.

4. Conducerea politică centrală a Transilvaniei, în perioada cât s-a aflat sub stăpânireaUngariei, a aparţinut:a. principelui;b. guvernatorului ;c. voievodului.

5. În perioada feudalismului, în Ţara Românească şi Moldova, instanţele judecătoreşti seîmpărţeau în:a. instanţe supreme, instanţe locale ;b. domnul şi Sfatul domnesc;c. instanţa sătească, instanţa seniorială.

6. În perioada feudală, în Ţările Române, rudenia îmbrăca următoarele forme :a. rudenia după mamă, rudenia după căsătorie ;b. rudenia naturală (de sânge), rudenia prin alianţă (căsătoria), rudenia spirituală (prin botez),rudenia prin înfrăţire şi înfiere;c. rudenia prin adopţiune fără consimţământul părinţilor, rudenia între naşi şi fini.

7. În feudalism, dreptul de proprietate, la români, s-a caracterizat prin limitări, complexitate,suprapunere şi diversificarea proprietăţilor după titulari, ceea ce a dus la crearea următoarelorcategorii :a. proprietatea domnească, proprietatea ţărănească ;b. proprietatea feudalilor laici, proprietatea bisericească;c. proprietatea domnească, proprietatea feudalilor laici, proprietatea bisericească, proprietateafunciară urbană, proprietatea ţărănească.

8. În feudalismul românesc, principalele contracte reale au fost:a. donaţia, schimbul ;b. împrumutul şi vânzare;c. donaţia, schimbul, împrumutul.

64

9. În feudalismul românesc, principalele contracte consensuale erau :a. vânzarea-cumpărarea, arendarea, asocierea, mandatul ;b. protimisul, donaţia, schimbul;c. garanţiile, răscumpărarea.

10. În perioada feudală, în Ţările Române, căsătoria nu se încheia printr-un act scris. Eaîncepea cu :a. logodna contractată, de obicei, cu prilejul peţitului;b. ceremonialul de nuntă ;c. cununia religioasă, ocazie cu care tinerii jurau credinţă.

Bibliografie:

1. CHIȘ IOAN, Istoria Statuluil Ș i Dreptului Românesc, Editura Universul Juridic,Bucureș ti, 2012

2. NEGOIȚĂ FLORIN, Istoria Statului Ș i Dreptului Românesc, Editura UniversulJuridic, Bucureș ti, 2013

3. VOICU COSTICĂ, Istoria Statului Ș i Dreptului Românesc, Editura UniversulJuridic, Bucureș ti, 2008

65

Unitatea de învăţare 6INSTITUŢIA DOMNIEI


6.3.1. Apariț ia ș i originalitatea Domniei6.3.2. Sistemul electivo-ereditar6.3.3. Organele centrale ale statului6.3.4. Organizarea de Stat ș i Dreptul în Transilvania


6.1. Introducere

Ca instituţie centrală, reprezentativă pentru societateafeudală românească, domnia la români a constituit elementulde referinţă în evaluarea unor norme juridice. Aceastăinstituţie, asemănătoare altora de acest fel din alte ţări, areunele trăsături specifice, originale prin reprezentativitatea şifuncţionalitatea ei.

6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţareObiectivele unităţii de învăţare:

- înţelegerea instituţiei Domniei;- cunoaşterea particularităţilor instituţiei Domniei;- identificarea organelor centrale ale statului.

Competenţele unităţii de învăţare:- studenţii se vor familiariza cu noţiunile specifice

acestei instituţii;- dezvoltarea unor abilităţi de a utiliza noile noţiuni

specifice instituţiei Domniei.

66


6.3. Conț inutul unităț ii de învăț are6.3.1. Apariț ia ș i originalitatea Domniei

Domnia constituie o creaţie instituţionalăromânească, originală. Ea a apărut ca treaptă superioaăîn evoluţia organizării de stat la români, sintetizând forma“ţărilor”, cnezatelor şi voievodatelor. O asemeneainstituţie, cum era domnia, nu a avutcorespondent la statele vecine. Denumirea însăşi esteromânească, pusă decărturari în legătură cu latinescul dominus, mare conducătormilitar. Asocierea, în cazul românilor, a titlului de voievod şidomn, în succesiunea lor, subliniază tradiţia dar şi inovaţia.

În consolidarea autorităţii lor, domnitoriiromâni s-au folosit de sprijinul bisericiiortodoxe, ceea ce însemna asentimentul (voinţa) întregiiţări, a creştinilor ortodocşi. Şi nu în ultimul rând, domnii celordouă ţări româneşti (Moldova şi Muntenia)s-au sprijinit înactivitatea şi afirmarea instituţiei domniei penormele dedrept româneşti, bine înrădăcinate şi cunoscute laacea vreme. Aşa cum s-a mai arătat în paginile acestei cărţi,normele de drept (legea) au constituitîntotdeauna un element important în afirmarea unormomente şi instituţii româneşti. Normele de dreptau fost acelea care au stimulat conştientizareafactorului politic de prezenţa momentului oportun pentru aacţiona într-o direcţie sau alta.

După întemeierea statelor feudale româneşti, ŢaraRomânească şi Moldova, s-a impus constituirea unor noiinstituţii juridice noi, cu scopul de garanta funcţionarea normalăa societăţii. Astfel a apărut Instituţia Domniei, odată cuîntemeierea Ţării Româneşti şi Moldovei, fiind rezultatul unuiproces de lungă durată, având la bază cnezatele şi voievodatele.

Titularul instituţiei domniei era domnul sau marelevoievod, primul termen referindu-se la calitatea sa de stăpân, deproprietar, al întregului pământ al ţării, pe când cel de-al doileaare în vedere caracterul militar al instituţiei.

Acesta deţinea toate puterile statale, atât pe plan interncât şi pe plan extern, limitele acestora aflându-se în principiul

67

electivităţii, în normele juridice din Lgea Ţării, în pravilele şicanoanele bisericeşti.

Cadrul juridic pentru instituţia domniei este dat de

67

Legea Ţării, care cuprinde un ansamblu de norme juridice ces-au format de-a lungul timpului.

Potrivit concepţiei şi practicii vremii, încă dela primele începuturi, domnia şi puterea domnească erauconsiderate ca puteri ale statului, ca întruchipând ideea de stat.Domnul a apărut încă de la început ca reprezentant al statului, alţării, prin ţară înţelegându-se diversele categoriisociale, care erau consultate uneori de domn, sub forma unoradunări asupra problemelor de importanţă mai deosebită. Prinurmare, la început, domnul se confunda custatul, iar puterile domnului, cu puterile statului.

Domnul exercita o putere care se pretindea că vine de laDumnezeu, ceea ce impunea respect şi veneraţie. Ungerea cumir de către patriarhul Constantinopolului sau mitropolitulţării, încoronarea în cadrul bisericii, însoţită derugăciuni, aveau o încărcătură mistică deosebită. Încoronareadomnului s-a realizat până în sec. al XVI-lea, când coroana afost înlocuită cu cuca, dar ceremonialul s-apăstrat. Acesta depunea un jurământ pe cruce şi evanghelie,puterea sa era limitată de regulile obiceiului pământului şi depravile, iar mai târziu de suzeranitatea otomană.Putereadomnului era indivizibilă şi personală, netransmisibilă.

6.3.2. Sistemul electivo-ereditarPrincipiile care au stat la baza legitimităţii domniei

aveau o puternică tradiţie la români. Astfel de principii rezultaudin două trăsături fundamentale şi anume: alegereadomnitorului, cu respectarea eredităţii.

a. Alegerea era un principiu întemeiat de vechea obşte,încă din vremea dacilor, respectat în timpul cuceririiromane şi consolidat după retragerea romanilor dinDacia (275 e.n.). Ca atare, pe fundalulunei îndelungate tradiţii, noua instituţie, domniaa putut fi acceptată cu uşurinţă. Aceasta cu atât maimult cu cât ea (domnia) nu a fost impusă din afară,ci dimpotrivă, s-a afirmat în luptă cuagresorii străini, pentru apărarea valorilor româneşti.

Reprezentarea principiului legitimităţii a făcut camulţidomnitori români să domnească perioadeîndelungate. Astfel, Basarab I a domnit 42de ani în Ţara Românească; de asemenea, Mircea celBatrân a domnit 32 de ani, Alexandru cel Bun a condus ŢaraMoldovei 32 de ani iar Ştefan cel Mare 47 de ani.Legitimitatea trebuia să rezulte din acceptareadomnitorului de către marea majoritate aboierilor (boierimii) de la curte şi din teritoriu, principiu care,în cele mai multe cazuri, s-a respectat la români.

b. Ereditatea, unul din cele două principii

68

fundamentale amintite mai sus, constituiaun element nou în practica instituţională feudalăromânească. Fără să se renunţe la principiuleligibilităţii s-a introdus, odată cu domnia, şiacela al eredităţii, ajungându-se la împletirea celordouă modalităţi, deopotrivă de utile şitrainice. Funcţiile de cneaz şi voievod au devenit cutimpul ereditare, modalitate transmisă şi lainstituţia domniei. Deci instituţia voievodală,foarte puternică la români, s-a transformattreptat în una domnească, titlul de voievodmenţinându-se alături de acela de domnitor, în celemai multe cazuri.

Principiul domniei ereditar – elective, bazat pe legitimitate, acunoscut şi unele variante cum erau asocierea la domnie saurecomandarea. Urmărindu-se prin acestea transmitereapaşnică a puterii dar şi o mai sigură modalitate dea se păstra domnia în cadrul aceleaşi familii domnitoare.

c. Asocierea era atunci când domnitorul proclamadin timpul vieţii una din rudele sale (fiu, nepot, frate) caasociat la domnie, alături de el, urmând ca asociatul sădomnească în continuare după decesul sau îndepărtareadomnitorului.

d. Recomandarea a fost o altă modalitate de asigurarepaşnică a succesiunii, exemplul cel mai elocvent şi maicunoscut este acela când Ştefan cel Mare, la ovârstă înaintată şi suferind, a adunat Sfatul Ţării,recomandându-isă aleagă ca succesor pe tronul Moldovei pefiul săuBogdan al III-lea. Mai târziu, peste ani, ŞtefaniţăVodă a recomandat ca succesor pe Petru Rareş.

Prin recomandare, ca şi prin asociere nu se încălcaunormele sistemului electiv – ereditar. Ambelemodalităţi aveau un caracter paşnic, sprijinindu-sepe consimţământul Sfatului Ţării. Era totodată, şi orecunoaştere din partea domnitorului aprerogativelor adunării stărilor, o dovadă de respect faţă denormele impuse de Legea Ţării cu privire la domnie, ceea ceîntărea acesteia caracterul ei de legitimitate.

Intensificarea luptelor interne pentru tron, lupteîntreţinute abil de puterea Otomană, devenită dinsecolul al XV-lea suzerană Ţărilor Române, a dusla slăbireasistemului electiv – ereditar. În acelaşi timp un nou neajuns l-aconstituit larga vocaţie succesorală (prea mulţi aveaudreptul la domnie) fapt ce a provocatnumeroase fricţiuni, patimi, violenţe, cheltuieli inutileşi păguboase. Toate acestea au şubrezit sistemul traditional,adică legea.

69

Pe măsură ce puterea Otomană se consolida şi seextindea (sec. XV-XVIII) iar lupta pentru putere în ŢărileRomâne căpăta forme acute, s-a deschis posibilitatea cadomnitorii români să fie mai întâi confirmaţi dePoartă,

69

după care Sfatul Ţării se pronunţa „pentru”. Şi mai gravă adevenit situaţia când domnitorii români erau numiţidirect de către Constantinopol. Faptul a constituito atingere gravă a demnităţii româneşti, erodatăîntre timp cu concursul marii boierimi.

6.3.3. Organele centrale ale statuluiDomnul. Statele feudale româneşti de sine stătătoare

s-au format prin unirea cnezatelor şi voievodatelor în jurul unuimare voievod care purta titlul de domn al ţării. Instituţiadomniei a ajuns la deplina cristalizare prin preluarea unortradiţii formate în cadrul primelor formaţiuni politice feudale, caşi prin asimilarea unor trăsături ale monarhiei bizantine carepăstrau amintirea organizării politice romane, aveau cafundament ideologic creştinismul ortodox şi aveau premiselenecesare ăentru centralizarea puterii şi apărarea independenţeide stat.

În calitatea sa de şef al statului, de vârf al ierarhieifeudale în sistemul vasalităţii, domnul exercitaatribuţii privind conducerea politico-administrativă, militară,judecătorească şi legislativă.

În calitatea sa de şef suprem al administraţiei, domnulhotăra în domenii ca : împărţirea teritorial-administrativă astatului, numirea dregătorilor, încasarea dărilor, şi efectuareaprestaţiilor către domnie sau baterea monedei. În viaţareligioasă domnul exercita o o tutelă asupra bisericii, avânddreptul de a confirma pe mitropoliţi, episcopi şi egumeni. Îndomeniul vieţii internaţionale el încheia tratate de alianţă saucomerciale şi declara starea de război sau de pace în relaţiile cualte state.

Comanda militară era exercitată de către domn încalitate de voievod, denumire păstrată din epoca feudalismuluitimpuriu. Dacă iniţial rolul militar al domnului consta încoordonarea armatei, formată în principal din steagurileboierilor, începând cu sec. al XV-lea, ca o expresie acentralizării puterii, domnul îşi creează o armată proprie,condusă de dregători cu atribuţiuni speciale în acest sens.

În acelaşi timp, domnul era judecător suprem al tuturorsupuşilor săi. Hotărârile judecătoreştiale domnului se bucuraude forţă juridică numai pe timpul vieţii acestuia, urmaşii la tronavând dreptul de a rejudeca procesele. De regulă, domnul judecaprocesele împreună cu sfatul domnesc.

S f at u l Ţ ă r ii . În cele două ţări româneşti, Munteniaşi Moldova, funcţiona ca organismreprezentativ Adunarea celor mai de seamă boieri, organismcăruia i s-a spus Sfatul Ţării. Această adunare,constituită încă de la întemeierea statelorcentralizate româneşti, era menită

70

să asigure conducerea treburilor ţării alături dedomnitor. Din operele cronicarilor moldoveni rezultăfaptul logic, potrivit căruia domnitorul nu conduceasingur ţara, ci el trebuia să consulte Sfatul în problemeleprincipale.

Importanţă deosebită a Sfatului Ţării rezultă dinatribuţiile sale în conducerea treburilor statului. Acestorganism avea îndatoriri asemănătoare cu cele aledomnitorului. Ca exponent al clasei feudale, Sfatul Ţăriiconsilia pe domnitor în probleme juridice, financiare,religioase, militare, de politica externă etc.

Ca organism de conducere superioară, SfatulŢării, era rezultatul, nu a unei invenţii sau creaţiide moment, ci a unei evoluţii îndelungate, marcând odată cuinstituţionalizarea domniei, o treaptă nouă,superioară înafirmarea politică şi juridică a românilor. Sfatul Ţării semnificăîntr-un plan superior ceea ce altă dată, în lipsaclasei feudale era Sfatul oamenilor buni şi bătrâni, iar mai târziuadunările voievodale.

Până în secolul al XVI-lea adunărileboiereşti (Sfatul Ţării) au acţionat în concordanţă cuvoinţa voievodului (domnitorului), perioadă în care putereadomnească reuşea cu uşurinţă să o domine pecea a boierilor. De altfel, între cele două putericentrale erau legături fireşti, “originare de solidaritateîntre domn şi marii boieri”. Faptul se explică prinmenţinerea, un timp, nealterată a vechilor tradiţii care constauîn interdependenţa dintre cele două instituţii. Adunareaboierilor alegea pedomnitor, iar acesta la rându-i ocrotea intereseleclasei feudale, din mijlocul căreia provenea şi el.

Instituţia Sfatul Ţării a înregistrat cu timpultransformări şi modificări de atribuţii, în sensulcreşterii acestora, la un moment dat, dar şi pierderea lor maitârziu, când situaţia politicaă a celor două state (Moldova şiTara Românească) se va deteriora ca urmare aamestecului turcesc în viaţa lor internă. Începând din a douajumătate a sec. al XVI-lea se va impunetermenul de divan, de origine turcească (însemnândconsiliul sultanului, domnitorului în cazul românilor). S-amenţinut însă şi termenul de sfat, care era folosit alternativ.

Ca instituţia cea mai prestigioasă, dupădomnie, Sfatul Ţării îşi asigurase atribuţiidintre cele mai importante. Mai mult decât atât, caprerogativă politică Sfatul avea în primul rând peaceea a alegerii domnitorului, participând apoi deopotrivăla actul de conducere şi gospodărire a ţării.

Avea atribuţii în politica externă, contribuindîmpreunaă cu domnitorul la încheierea tratatelor cualte ţări, şi chiar semnându-le alături de şeful statului. Încele

71

mai multe situaţii domnitorul se consulta cu membriiSfatului în privinţa direcţiilor de orientare a politicii externe.

În domeniul juridic Sfatul era implicat ca element deconsiliere a domnitorului, dar şi de soluţionare aunor procese importante. Membrii Sfatului erau aceia carecunoşteau normele dreptului consuetudinar sau alpravilelor, asigurând, prin intervenţia lor, acurateţea şiobiectivitatea actului de drept. Sfatul domnesc nu era o instanţăde judecată. Membrii săi ajutau pe domnitor în cercetarea şijudecarea cazurilor “pe rol”. Ei nu votau, nuhotărau, ci îşi dădeau doar cu părerea(vot consultativ).

Una dintre atribuţiile relevante aleSfatului Domnesc a fost acea judiciară, atribuţiedespre care s-a amintit doar tangenţial. Este loculsă detaliem aceste atribuţii deoarece interesează înmod deosebit lucrarea de faţă. Există opinia,sprijinită de mărturii documentare, potrivit căreiaîn Moldova în secolele XIV-XVIII SfatulDomnesc “conlucra cu domnitorul în dezbaterile judiciare”.

Alte opinii mai recente, converg către ideeacă Sfatul Domnesc şi domnitorul constituiau “instanţa supremăde judecată”. Acest fapt nu înseamnaă că orice şedinţă dejudecată se derula neapărat în aceastaăcomponentă. Existau situaţii când domnitorul judeca şidădea sentinţele singur, probabil asistat doar de unii membrii aiSfatului. În principiu însă, consultarea de cătredomnitor a Sfatului Ţ ării la judecăţi constituia onecesitate politică, dar şi o cerinţă „profesională”,întrucât între membrii Sfatului existau bunicunoscători ai legilor. Se explică, astfel, principiulcă unde judecă mai mulţi nu poate fi încălcată (ştirbită)dreptatea.

Sfatul Domnesc avea în secolul XVIIatribuţii judiciare mai clar exprimate. Dacă pânăîn secolul al XVII-lea judecata se desfăşura în prezenţadomnitorului, începând cu acest veac, Sfatul Domnesc judecăîn absenţa acestuia (şeful statului). Se crede cădomnitorul nu mai participă la toate instanţele,acordând în mod tacit gir sfatului sau reprezentanţiloracestuia. De altfel, se constată ca hotărâri judiciare aleinstanţei boierilor, formată din membrii SfatuluiDomnesc erau întărite de către domnitor prinsemnătura şi sigiliul său.

În secolul al XVIII-lea participarea Divanului lajudecata domnească a căpătat noi forme de organizareşi manifestare juridică. Un colectiv restrâns, de data aceasta,format din membri ai Divanului, din dregători sau foştidregători primea misiune de la domnitor de a cerceta pricina

72

şi de a propune soluţii. Actul emis se va numi anafora, şi

73

dobândea putere executorie numai după ce era întărită,semnată (confirmată) de către domnitor. Acestaputea modifica hotărârea propusă.

Secolul al XVIII-lea a fost secolul luminilor şi erade aşteptat ca şi în practica juridică să se facă simţit acest lucru.Faptul a coincis cu instituirea în Ţările Române a domniilorturco-fanariote. Noii “domnitori” veniţi din Constantinopol auadus cu ei şi practici noi în domeniul juridic. S-a impusdreptul scris, răspândirea lui fiind mai largă şi maiexpresivă.

O alta instituţie centrală cu puteri destul demari a fost dregă toria. Aceste dregătorii eraunumeroase, fiind conduse de către un dregător sau doi;dregătorii erau înalţii demnitari ai Tării, numiţi decătre domnitor din rândulmarilor boieri, mulţi dintre ei având un exerciţiu îndelungat înSfatul Domnesc. Aceşti dregători exercitaudiverse atribuţii în cadrul Curţii Domneşti, darunii dintre ei funcţionau cu răspunderi pe planadministrativ în teritoriu. Adesea, competenţele dregătorilor seîncrucişau dând naştere la confuzii şi suprapuneri de atribuţii.

Sistemul dregătoriilor este mai bine cunoscut dinvremea lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) în TaraRomânească, şi Alexandru cel Bun (1400-1432) înMoldova. Dregătoriile au fost, în mare, aceleaşi atâtîn Moldova cât şi în Ţara Româneasă. Acest fapt sedatora tradiţiilor comune şi a limbii române, precumşi a ideii de apartenenţa la acelasi trecut de cultura şicivilizaţie.

Nefiind aleşi, ci numiţi de către domnitor, dupăpreferinţele şi interesele sale, dregătorii trebuiausă fie ataşaţi Domniei. Aceasta cu atât mai mult cu cât eidepuneau jurământ de fidelitate. Nu erau retribuiţi în acestefuncţii, în schimb beneficiau de danii domneşti, careconstau din moşii, păduri, iazuri etc. Totodată,dregaătorii primeau daruri consistente de la cei pe care-ipăstoreau.

Existau două categorii de dregători: marii dregători,care şi participau la Sfatul Domnesc (Divan)şi micii dregători, cu funcţii mai mici, nu lipsite însă deimportanţă. Amintim câteva dintre dregătoriile mai importanteşi mai cunoscute: logofătul–şefulcancelariei, având şi atribuţii de ordin judiciar; marelevornic–conducătorul slujitorilor curţii, judeca anumiteprocese penale; postelnicul––care coordonapolitica externă;vistiernicul–avea răspundere în domeniul strângerii venitului lastat, între altele judeca procese cu privire la stabilirea şiperceperea darilor. Începând cu secolul al XVIII-lea, visteriastatului s-a separat de cămara domnească, venituriledomnitorului fiind administrate de camarasi;spatarul–cu

73

atribuţii militare; banul (specific Olteniei)– coordonadregătoria Baniei, dar era subordonat domnitorului ŢăriiRomâneşti, avea roluri administrative, militare şijudecătoreşti în Oltenia.Au mai funcţionat şi alte dregătorii însă de mai micăimportanţă, mai ales în ceea ce priveşte atribuţiile judecătoreşti.

Vornicul. Era conducătorul slujitorilor curţii, judecaanumite procese penale şi asigura paza graniţelor. În ŢaraRomânească vornicul îşi exercita atribuţiunile numaiîn stânga Oltului, iar în Moldova erau dor mari vornici : al Ţăriide Sus şi al Ţării de Jos.

Postelnicul. Era tâlmaciul domnului şicoordona relaţiile cu alte state. Totodată el exercita jurisdicţiaasuprafuncţionarilor inferiori de la curtea domnească.

Vistiernicul. Avea atribuţiuni în domeniul strângeriiveniturilor statului, asigura mijloacele necesare pentruîntreţinerea curţii şi a armatei, păstra catastifele visteriei, judecaprocesele cu privire la stabilirea şi perceperea dărilor, iardupă instaurarea dominaţiei otomane coordona şiactivitatea de strângere a haraciului.

6.3.4. Organizarea de Stat ș i Dreptul în TransilvaniaDacă în cele două ț ări româneș ti (Moldova ș i

Muntenia) instituț iile de drept ș i exprimarea juridicăauevoluat identic, în cea de-a treia Ț arăRomânească (Transilvania) au existat particularităț i cauzate deimixtiunea mai îndelungată a maghiarilor înarcul Carpatic. ÎnTransilvania, Voievodul (voievodatul) a fost prima instituț iecentrală românească pe care cucerirea maghiară agăsit-o funcț ionând, din vechime. Voievodatul s-a menț inut și în timpul dominaț iei Regatului Maghiar, până în anul 1526.

Cucerirea maghiară a însemnat impunerea unor limite înprerogativele voievodului, care va fi numit de către rege, în nouaconjunctură, spre deosebire de faptul că până atunci voievoziierau aleș i.

Cu toată dominaț ia lor, regii maghiari nu vor reuș itotdeauna să-ș i impună autoritatea. Au fost momente în careVoievodul Transilvaniei ș i-a manifestat tendinț a ș i chiarindependenț a totală faț ă de regele maghiar. Lafinele secolului al XII-lea ș i pe parcursul secolelor XIV ș iXV voievozii Transilvaniei au încercat să înlocuiască numireacu ereditatea (românească), conș tientizând faptul căvoievodatul pe care îl conduceau constituia altceva decâtUngaria: o altă entitate politică. Un asemenea statutde independenț ă, încercat de către voievozii Roland Borsa,Ladislau Kan, Iancu de Hunedoara, nu a putut dura din motivelesne de înț eles.

74

Autoritatea politică ș i jurisdicț ională a voievodului a fosttreptat redusă, ca urmare a intervenț iei puterii regale.

Un alt organism central în Transilvania, după rege ș ivoievod era congregaț ia nobililor, adunare reprezentativă pestări corespunzătoare adunărilor extraordinare dinȚ ara Românească ș i Moldova. La lucrările acesteiaparticipau reprezentanț i ai categoriilor localeprivilegiate, adică neromânii. Un fapt demn de reț inut,privitor la raporturile dintre Regatul Maghiar ș i Transilvania,îl constituie actele legislative adoptate de Dieta Ungariei,care nu puteau fi aplicate în Voievodatul Transilvaniei fărăînsuș irea acestora de către congregaț ia nobililor. Era un semnde autonomie ș i personalitate juridică.

Congregaț ia transilvană adopta hotărâri în domeniuladministrativ, fiscal ș i judiciar. Pentru început, la lucrărileCongregaț iei participau ș i nobili români. După 1438 când s- aconstituit Unio Trium Nationum a fost interzisă înmod expres participarea românilor la viaț a politică.

După prăbuș irea Regatului Maghiar, ce aurmat înfrângerii suferite în războiul cu turcii la Mohacs (1526)Transilvania a ieș it de sub dominaț ia acestuia, intrând înschimb sub suzeranitatea otomană, ca Principat autonom,condus de către un principe (1541). Important este faptulcă principele, noua denumire luată de conducătoriiTransilvaniei, era ales de Dietă, spre deosebire de voievod careera numit de către rege. Dieta întrunită la Cluj în anul 1543declara că i s-a recunoscut dreptul de a alege “orice principe arvoi”. Dupăalegere, principele trebuia confirmat de Înalta Poartă. În faptînsă, Puterea Otomană se va amesteca din ce în ce mai mult înproblemele Principatului Transilvaniei, ajungându-se până lanumirea principelui, contrar cerinț elor iniț iale ș i împotrivavoinț ei Dietei, pe care o nesocoteau.

Un nou moment în istoria Transilvaniei cu consecinț easemănătoare l-a constituit trecerea acesteia de subsuzeranitatea otomană în componenț a ImperiuluiAustriac. Schimbarea a fost consemnata în DiplomaLeopoldina din anul 1691, prin care se stipula că împăratulLeopold al II-lea devenea ș i principe al Transilvaniei.În această situaț ie conducerea efectivă a Principatului oexercita un locț iitor alsău care se numea guvernator, acesta fiind ales dintre nobilii țării ș i aparț inând uneia dintre cele treinaț iuni autodeclarate încă de la 1438 ca dominante.

Este vorba despre nobilimea maghiară, saș ă ș i secuiecare s-a constituit în Unio Trium Nationum (uniunea celor treinaț iuni). Aceasta uniune ș i-a asumat cu de la sine dreptulcondamnabil de a conduce Transilvania fărănobilimea română, care era socotită, dimpreună cu întreagapopulaț ie românească (majoritară) ca tolerată pe propriulpământ. De

75

altfel, nobilimea română fusese supusă de mai înainte de 1438unui proces sistematic de decimare printr-o draconică politicăde maghiarizare ș i marginalizare a acesteia. Nobiliiromâni care n-au acceptat maghiarizarea sautrecerea la biserica catolică au ajuns oameni derând, denobilizaț i. Stăpânirea habsburgică a menț inut ș icultivat regimul Unio Trium Nationum, cu toateconsecinț ele lui nefaste, antiromâneș ti. Guvernatorul își avea reș edinț a în provincia pe care o conducea ș i de careera legat printr-un jurământ solemn faț ă de legile patriei atâtîn probleme bisericeș ti cât ș i laice. El era ajutat de un sfatintim.

În cazul Transilvaniei, puterea legislativăera împărț ită între împărat ș i adunările dietale, iar ceaexecutivă îi revenea numai împăratului, care oexercita potrivit Constituț iei Imperiale.

Activitatea judecatorească era independentă,păstrându-se vechea organizare ș i legiuirile introduse întretimp de maghiari, cum erau Aprobatele,Compilatele, Decretele regale, Tripartitul lui Werböczi etc.Însă au fost păstrate ș i folosite elementele dedrept românesc tradiț ionale, îndeosebi pe plan local;altele se regăsesc în codurile enunț ate.

Românii din Transilvania ș i-au păstrat și în condiț iile stăpânirii străine instanț ele judecătoreș tiproprii. Acestea erau scaunele de judecată a căror competenț ăavea să fie restrânsă prin impunerea sistemului juridic alRegatului maghiar, ș i apoi al celui austriac. De remarcatfaptul că întimpul dominaț iei otomane în Transilvania (1541-1691) nu aufost implementate norme de drept turcesc, păstrându-se celeexistente.

Scaunul de judecată era compus dintr-un preș edinte și mai mulț i membri (de obicei 12), aleș i în mod obiș nuitdintre cnezi, boieri (mai rar dintre preoț i sau țărani) în calitate de juraț i ș i asesori. Referitor la scaunele dejudecată româneș ti, în Sara Chioarului (Cetatea de Piatră)existau trei foruri de judecată: Scaunul sătesc, Scaunulvoievodal, ș i Scaunul cetăț ii (Căpităniei). Cele optdistricte româneș ti privilegiate din Banat aveau fiecare câteun Scaun de judecată propriu.

Rezistenț a scaunelor săteș ti de sorginte românească seexplică prin aceea că satul românesc a fost puternic ș i aconservat multe din formele de viaț ă autohtone.Scaunul sătesc de judecată avea în frunte pe judele satului,asistat de vicejude (acolo unde exista) ș i de “oamenii buni ș ibătrâni” ca reprezentanț i ai comunităț ii.

În ț ara Făgăraș ului sau în ț ara Oltului existau douăcategorii de instituț ii judiciare:Scaunul superior sau Scaunul căpităniei, constituit din

76

doisprezece asesori, un notar, doi juzi ai nobililor ș i căpitanulca preș edinte. La acest nivel erau judecaț iboierii, reprezentanț ii clerului, negustorii ș i militarii, pentrupricini civile ș i penale grave.

Scaunul inferior, constituit din doisprezece boieriasesori ș i un notar. Aici judecata se făcea după statute proprii.De competenț a acestui tribunal erau pricinile dintre ț ăraniiiobagi, ș i acele ce priveau persoanele libere ș i pe supuș ii lor.Conscripț ia urbarială a satului Ileni, din anul 1788precizează că “judecata pricinilor se făcea după legileș i obiceiurile satului, de către forul inferior allocalitatii...compus din ș ase membrii: cinci juraț i, aleș i decătre bătrânii comunităț ii, ș i judele satului”. Scaunele dejudecată săteș ti se păstrau ș i la sfârș itul secolului al XVIII-leaș iînceputul celui următor, pe domeniul Gurghiului. Între anii1652-1715 existau acolo trei foruri de judecată ș i anume:a. Scaunul de judecată sătesc, care judeca pricini mărunte, ș iîn fruntea căruia se afla judele;b. Scaunul de judecată al crainicului, crăiniciafiind oinstituț ie tradiț ională românească;c. Există ș i o instanț ă intermediară, între scaunul de judecatăsătesc, al judelui ș i cel al provizoriului domenial;d. Scaunele de judecată ecleziastice protopopeș ti, episcopaleori vicariale. Acestea din urmă funcț ionau în cadrul bisericiiromâneș ti unite. În atribuț iile tuturor scaunelor de judecatăecleziastice intrau cauzele ce ț ineau de domeniile confesiuniirespective.

Privitor la menț inerea ș i funcț ionarea normelor dedrept româneș ti în Transilvania istoria a reț inut faptul că ș i peaceastă cale românii din arcul carpatic au dovedit orezistenț ă deosebită faț ă de elementul alogen dezintegrator.

6.4. Îndrumar pentru verificare-autoverificare

Sinteza unităț ii de învăț are 6Domnia constituie o creaț ie instituț ională românească, originală. Ea a apărut ca

treaptă superioară în evoluț ia organizării de stat la români, sintetizând forma “ț ărilor”,cnezatelor ș i voievodatelor. O asemenea instituț ie, cum era domnia, nu

77

a avut corespondent la statele vecine. Denumirea însăț i este românească, pusă de cărturariîn

77

legătura cu latinescul dominus, mare conducător militar. Asocierea, în cazul românilor, atitlului de voievod ș i domn, în succesiunea lor, subliniază tradiț ia dar ș i inovaț ia.

În consolidarea autorităț ii lor, domnitorii români s-au folosit desprijinul bisericii ortodoxe, ceea ce însemna asentimentul (vointa) întregii ț ări,a creș tinilor ortodocș i. Si nu în ultimul rând, domnii celor două ț ăriromâneș ti (Moldova ș i Muntenia) s-au sprijinit în activitatea ș i afirmareainstituț iei domniei pe normele de drept româneș ti, bine înrădăcinate ș i cunoscute laacea vreme. Aș a cum s-a mai arătat în paginile acestei cărț i, normele de drept(legea) a constituit întotdeauna un element important în afirmarea unor momente ș iinstituț ii româneș ti. Normele de drept au fost acelea care au stimulat conștientizarea factorului politic de prezenț a momentului oportun pentru a acț ionaîntr-o direcț ie sau alta.

Concepte şi termeni de reţinutDomnia, ereditatea, Sfatul Ţării, voievodul, dregătoria, logofătul, postelnicul,banul,vornicul, Scaunul de judecată.

Teste de evaluare/autoevaluareAlegeţi varianta corectă:1. Funcţiile şi prerogativele domniei sunt date de:a. funcţia legiuitoare;b. funcţia executivă;c. funcţia legiuitoare, funcţia executivă şi funcţia judecătorească.

2. În etapa monarhiei centralizate a statelor feudale româneşti, domnul era deţinătorul puterii,exercitând o multitudine de atribuţii în domeniul politicii externe:a. iniţiază politica externă a statului, întreţine relaţii de cooperare cu statele vecine, semneazătratate, trimitea şi primea soli.b. declara război şi fixa tributul şi sumele ce trebuiau plătite de cei învinşi ;c. trimitea daruri în numele şării la cei învinşi.

3. În etapa monarhiei centralizate a statelor feudale româneşti, domnul era deţinătorul puterii,exercitând o multitudine de atribuţii în domeniul politicii interne:a. administrative (numea dregătorii în funcţii, acorda privilegii şi ranguri nobiliare, băteamonedă, instituia sistemul de impozite etc.), militare (comandant suprem al armatei), legislative(emitea hotărâri şi norme juridice cu caracter general care erau adoptate, de regulă, cu acordulSfatului domnesc), judecătoreşti (reprezenta suprema instanţă judecătorească) ;

78

b. dirija numirea dregătorilor în funcţii şi emiterea de norme juridice de către Sfatul domnesc şiAdunarea stărilor ;c. emitea hotărâri şi norme juridice care aveau forţă juridică şi atunci cînd nu mai era în viaţă.

4. În statele feudale româneşti, începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea, regenţa afost înlocuită de :a. locotenenţa domnească ;b. Sfatul domnesc ;c. Adunarea stărilor privilegiate.

5. Organele centrale comune instaurate în Transilvania aflată sub stăpânire străină aua. parlamentulb. ministerelec. ambele

Bibliografie:

1. CHIȘ IOAN, Istoria Statuluil Ș i Dreptului Românesc, Editura Universul Juridic,Bucureș ti, 2012

NEGOIȚĂ FLORIN, Istoria Statului Ș i Dreptului Românesc, Editura Universul Juridic,Bucureș ti, 2013

79

Unitatea de învăţare 7ORGANIZAREA JUSTIŢIEI

Cuprins:7.1 Introducere7.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare7.3. Conţinutul unităţăţii de învăţare

7.3.1. Organizarea judecătorească7.3.2. Procedura de judecată7.3.3. Instituț iile dreptului privat medieval7.3.4. Ideile politico-juridice în feudalism


7.1. IntroducereÎn perioada feudalismului, în Ț ara Românească ș i

Moldova, justiț ia era exercitată de următoarele organe:domnul, divanul, anumiț i dregători centrali saulocali, stăpânul feudal, clericii, megieș ii (justiț ia obștii libere),anumite organe de conducere a oraș ului ș i debreaslă orăș enească.

Justiț ia feudală a avut următoarelecaracteristici: dominaț ia de clasă; separaț iaputerilor în stat era necunoscută; confuzia jurisdicției civile cu cea penală; aducea venituri importantepentru domn ș i dregători; autoritatea lucruluijudecat era inexistentă; autonomia justiț iei faț ă deputerea suverană.

.


Obiectivele unităţii de învăţare:- Studierea ș i aprofundarea acestor noț iuni;- Însuș irea cunoș tinț elor juridice;

80

- Definirea acestora cu uș urinț ă

Competenţele unităţii de învăţare:- Înț elegerea anumitor termeni juridici;- Argumentarea cu date ș i fapte oferite de acest capitol

Timpul alocat unităţii: 2h

7.3. Conţinutul unităţăţii de învăţare7.3.1. Organizarea judecătorească

În perioada feudalismului, în Ț ara Românească şiMoldova, justiț ia era exercitată de următoareleorgane: domnul, divanul, anumiț i dregători centralisau locali, stăpânul feudal, clericii, megieș ii (justiț iaobș tii libere),anumite organe de conducere a oraș ului ș i debreaslă orăș enească.

Justiț ia feudală a avut următoarele caracteristici:- dominaț ia de clasă;- separaț ia puterilor în stat era necunoscută;- confuzia jurisdicț iei civile cu cea penală;- aducea venituri importante pentru domn ș i dregători;- autoritatea lucrului judecat era inexistentă; autonomia

justiț iei faț ă de puterea suverană.Organizarea judecătorească ș i procedura judiciară aufostdominate de justiț ia domnească, exercitată de domnca judecător suprem.

Instanț ele judecătoreș ti se împărț eau în: instanț esupreme (domnul ș i sfatul domnesc, scaunul de judecată alvoievodului), instanț e locale (sătească, seniorială, județ ene, ținutului, comitatului).

Domnul era judecătorul suprem al ț ării, reprezentândinstanț a de ultim control judiciar; hotărârile saleerau definitive, nefiind supuse căilor de atac

81

(apel, recurs, revizuire); numai el însuș i putea să revinăasupra hotărârilor.

81

Pe lângă atribuț iile de control judiciar, domnulavea competenț a să preia, de pe rolul dregătoriilor, orice cauzăcivilă sau penală.

Volumul de cauze fiind foarte mare, domnul puteadelega dreptul de judecată unor dregători: banul ș i vornicul –în Ț ara Românească; vornicul ș i conducătorii ț inuturilor(pârcălabii, oltuzii ș i pârgarii) – în Moldova. Judecata sefăcea însă tot în numele domnului, iar hotărârile date dedregători puteau fi atacate în faț a domnului, care le judecasingur sau în Divan (avea vot consultativ).

Hotărârile domnului, date de acesta singur sauîn Divan, aveau o autoritate de lucru judecat numai relativă,procesul putând fi redeschis sub o nouă domnie.

7.3.2. Procedura de judecatăÎn dreptul penal medieval, infracț iunea era

considerată fapta apreciată ca periculoasă de cătrereprezentanț ii puterii politice; de aceea ea era sancț ionată decătre organele publice cu pedeapsă. Comparat cu alte sisteme dedrept ale altor popoare în această etapă, dreptulpenal feudal românesc a fost un drept destul de progresist.

În statele feudale s-au întâlnit resturi de justiție privată, cum ar fi: compoziț iunea (înț elegerea dintre vinovatș i victimă ori rudele acesteia, prin care vinovatul plătea osumă de bani sau dădea unele bunuri pentru a-i răscumpăravina) ș i răzbunarea sângelui. În istoriamedievală apoporului român se cunosc două forme de răspundere penalăcolectivă (de ș ugubină): răspunderea penalăcolectivă a satului pentru omorul sau furtul săvârș it peteritoriul lui ș i răspunderea penală familială.

Dreptul penal român a făcut deosebireîntre infracț iuni intenț ionate ș i neintenț ionate, aincriminat tăinuirea ș i chiar tentativa; recidiva era pedepsitămai aspru, iar legitima apărare asigura impunitatea. Pedepseleerau aplicate individual vinovaț ilor. Termenul de„proces” din limba română provine din latinesculprocessus, ce desemna activitatea de înaintare, progres,activitate progresivă. Deș i, la început, în dreptul roman a fostfolosit termenul de judicium, prin intermediul glosatorilor dinsecolul al XII-lea, termenul de processus s-a generalizat,desemnând ceea ce înț elegem astăzi prin proces, adică oactivitate desfăș urată de organe judiciare, anumedesemnate, cu participarea părț ilor, în conformitatecu legea, în scopul rezolvării pricinilor de naturăcivilă, al identificării, tragerii la răspundere penală și pedepsirii celor care se fac vinovaț i de comiterea unor infracțiuni.

82

Pentru pornirea unui proces era nevoie să existe unconflict (litigiu) născut prin încălcarea dispoziț iilorlegale (acest litigiu purta numele de „pricină”, „gâlceavă”).

Părț ile în proces purtau diferite denumiri: reclamantulse numea „pârât ”, „jăluitor”, „prigonitor”, iar pârâtului i sespunea „prigonit” şi în penal „învinuit” sau „învinovăț it”; înTransilvania reclamantul purta numele de „actor”.

Potrivit normelor dreptului feudal, aveau capacitatea dea sta în justiț ie toț i oamenii liberi ș i persoanele juridice(cei dependenț i puteau sta numai în anumite cazuri, ca ș irobii, ț iganii sau femeia căsătorită).

Chemarea în judecată se făcea în urma plângerii oralesau scrise adresată de reclamant, în general, domnului ț ării.Această plângere purta denumirea de „pâră”, „jalbă”. Divanulsesizat prin plângere fixa termenul de judecată („punea soroc”,„sorocea pricina”).

La termenul fixat erau ascultate susț inerile părț ilor, seadministrau probele, se trecea la judecată ș i se pronunț ahotărârea judiciară. Rezultatul proocsului constaîntr-o hotărâre (carte de judecată) sau într-o încheiere aDivanului (anafora). De regulă, părț ile nemulț umite se puteauadresa instanț elor superioare, iar în ultimă instanț ă domnului țării. Probele se clasificau în:

- probele scrise erau cele oficiale (hrisoavele, cărț iledomneș ti ș i zapisele particulare), cercetatecu atenț ie în procesele privitoare la proprietate;ele puteau fi reconstituite de către sfatul domnesc, pebazamartorilor, în caz de deteriorare sau pierdere;

- probele orale erau, pe lângă mărturia simplă, jurătorii și jurământul cu brazda. Biserica acăutat să înlocuiască această credinț ă păgânăcu jurământul creș tinesc (pe Biblie, carte de blestem);

- probele preconstituite (adălmăș arii din contractele devânzare).

În epoca medievală nu exista o diferenț iere netăîntre procedura civilă ș i procedura penală.Normele juridice privind judecata proceselor penale eraunescrise, aparț inând obiceiului. Neexistând instanț epenale speciale, dregătorii judecau pricinile penale ș ipricinile civile; arma îi aduceau laîndeplinire hotărârile penale, iar aprozii hotărârile civile.Acuzaț ia era pornită de către partea vătămată sau din oficiu decătre dregători. Cercetarea se făcea de către judecător. Martoriiș i jurătorii constituiau mijloacele de probă, de regulă.Procedura de judecată se desfăș ura, de obicei, în public. Cuocazia instrumentării procesului penal nu se redactau actescrise. Graț ierea a fost folosită, dreptul degraț iere individuală aparț inând cu predilecț ie ș efuluistatului.

83

Evoluț ia reglementărilor în domeniul dreptului penalpoate fi evidenț iată, în general, prin trei mari aspecte:

- identificarea unor anumite categorii de fapte, care, prinesenț a lor, sunt îndreptate împotriva unorvalori umane fundamentale ș i au un pericol socialsporit prin urmările lor.

- problema tragerii la răspundere penală pentru comitereaunor astfel de fapte ș i procedura acestei activităț i judiciare.

- pedepsele aplicate pentru comiterea unor astfel de fapte.Infracț iunile erau numeroase, putând figrupate în următoarele categorii:Infracț iuni îndreptate împotriva statului ș i ș efului statului:

- înalta trădare, denumită hiclenie, viclenie, vicleș ugș i hainie;

- lesmajestate – atingerea adusă onoarei ș efului statuluiprin insultă sau calomniere;

- osluhul - neascultarea faț ă de poruncile domnului;- călpuzenia - falsificarea de monedă.

Infracț iuni contra vieț ii:- omorul („moartea de om” sau uciderea) – competenț a

de judecată revenea în exclusivitate domnului;- patricidul - suprimarea vieț ii copiilor, părinț ilor sau a

fraț ilor soț iei; era considerată o infracț iunedeosebit de gravă, fiind pedepsită cu arderea de viu.

Infracț iuni contra proprietăț ii:- furtul (furtiș agul) – era infracț iunea cea mai frecvent

întâlnită în Evul Mediu. „Furtul cu burta”, adică furtuldin livezi sau vii, constând în consumaț ia imediată afructelor însuș ite, nu era pedepsit. Mai aspru pedepsitera furtul flagrant;

- tâlhăria („jaf”, „jac”, „tâlhuș ag”) – consta în furtulsăvârș it prin violenț ă. Datorită gravităț ii faptei, eraupedepsiț i ș i cei care îi găzduiau pe infractori în modconș tient;

- încălcarea hotarelor – consta îndistrugerea, nesocotirea sau mutarea semnelor de hotar;incendierea caselor ș i holdelor, prin „punerea de foc”

– era considerată o infracț iune uș oară, pedeapsa constând înplata dublului sau triplului despăgubirilor.Infracț iuni contra integrităț ii corporale: în această categorieintrau rănile simple cu palma sau cu toiagul, precumș i sluț irile de orice fel.Infracț iuni împotriva normelor de convieț uiresocială(împotriva moralei):

- răpirea de fată sau de femeie – consta înlipsirea efectivă de libertate a fetei saufemeii, prin transportarea victimei dintr-unloc în altul ș i„necinstirea” acesteia prin violenț ă; .

84

- seducț ia – consta în „ademenirea victimei” cu„dezmierdăciune”, cu „zburdălniciuni” ori cu„făgăduinț e” în scopul întreț inerii deraporturi sexuale;

sodomia – consta în întreț inerea de raporturi sexuale întrepersoane de acelaș i sex, atât de sex masculin, cât ș i de sexfeminine;

curvia sau desfrânarea – consta în întreț inereade raporturi sexuale în afara căsătoriei sau a unui concubinaj denotorietate (care nu era pedepsit). Pentru aceeaș ifaptă, femeile erau mai aspru pedepsite decâtbărbaț ii. O infracț iune deosebit de gravă, putând fipedepsită chiar cu moartea, era fapta femeii măritate de a avea orelaț ie sexuală constantă în afara căsătoriei (preacurvia);

- incestul („amestecarea de sânge”) –consta în întreț inerea de relaț ii sexualefireș ti de către persoane care, potrivit obiceiuluipământului, nu se puteau căsători, din cauza gradului derudenie;

- defăimarea – consta în denunț area calomnioasă a uneipersoane, prin învinovăț irea pe nedrept de comitereaunei infracț iuni. În funcț ie de persoanavătămată (persoană importantă sau obiș nuită) sau deautoritatea în faț a căreia se realiza ori se reclama infracțiunea, a îmbrăcat două forme: „sudalma mare” ș i„sudalma mică”.

Infracț iuni care împiedicau înfăptuirea Justiț iei:- vicleș ugul sau înș elăciunea (falsul) –

consta în falsificarea înscrisurilor prin plăsmuirea saualterarea acestora în scopul de a produce anumiteconsecinț ejuridice. Uzul de fals, adică utilizarea unor înscrisurifalse, era, de asemenea, pedepsit;

- neascultarea – se săvârș ea prinnesupunerea la executarea unei hotărâri judecătoreș tisau a poruncilor domneș ti cu valoare judiciară;

- jurământul mincinos („mărturia strâmbă” sau „limbastrâmbă”) – era fapta martorului care, într-o cauzăpenală sau civilă, făcea declaraț ii mincinoase ori nuspunea tot ce ș tia în legătură cu obiectul procesului încare fusese chemat ca martor;

- vrăjitoria – consta în întrebuinț areadiferitelor procedee oculte de magie în vederea atingeriianumitor scopuri; era pedepsită numai dacă aduceaatingere intereselor statului sau dacă realiza„stricăciunea” oamenilor.

Infracț iuni îndreptate împotriva religiei:- erezia – consta în îndepărtarea, abaterea conș tientă de

la preceptele bisericii dominante;- apostazia – consta în părăsirea condiț iei de călugăr

85

ș i reintrarea în viaț a laică;- ierosilia – consta în profanarea valorilor bisericeș ti,

sacrilegii, cum ar fi furturile din biserică, împreunareatrupească în biserică sau întreț inerea deraporturi sexuale cu călugăriț e.

Pedepsele au avut următoarele caracteristici:- urmăreau intimidarea;- nu erau limitate prin lege, căci domnul aplica

sancț iuni ș i „peste pravilă”;- cumulul de pedepse era admis;- pedepsele erau inegale în raport de clasa socială;- erau stabilite de judecător;- erau aducătoare de venituri pentru domni ș i dregători;- răzbunarea sângelui nu a existat ca pedeapsă legală;

erau în general expiatorii etc.Sistemul pedepselor se caracteriza prin cruzimeaș i varietatea lor. Ele pot fi clasificate în:

- pedepse corporale: pedeapsa cu moartea(prin spânzurare, decapitare, arderea de viu, înnecare,sugrumare, îngroparea de viu);

- mutilarea (scoaterea ochilor, tăierea limbii,tăierea mâinilor, tăierea picioarelor, tăierea nasului,tăierea organului sexual); înfierarea cu fierul roș u pefrunte, pe mâini sau crestarea nasului; bătaia (cu toiagul,cu buzduganul, la tălpi, pe uliț a satului);pedepse privative de libertate: ocna (munca silnică în

saline, pe timp limitat sau pe viaț ă); temniț a;gnosul (închisoare pentru arestaț i înainte de a fijudecaț i); surghiunul (izgonirea făptuitorului din localitate);.

- pedepse pecuniare: duș egubina (infracț iune de aprob laînceput, apoi amendă care se aplica ș iunei colectivităț i în cadrul răspunderii colective);gloaba (amendă care se plătea domniei în bani sau înnatură;„certare cu bani sau cu dobitoc”); confiscarea (anumitebunuri ale vinovatului sau chiar totalitateapatrimoniului acestuia treceau în patrimoniul domnieisau al victimei).

Graț ierea a fost practicată încă de la începutul feudalismuluiș i a aparț inut nu numai ș efului statului, ci ș i unor forurisuperioare celui care pronunț ase sentinț a. Amnistia însă aapărut numai spre sfârș itul perioadei medievale,fiind un drept exclusiv al ș efului statului.

7.3.3. Instituț iile dreptului privat medievalPersoanele. Pentru a desemna persoana fizică, în înț elesulmodern de titular de drepturi ș i obligaț ii, autorii pravilelordin Evul Mediu românesc utilizat termenii de „om”, „obraz”,„laic” sau „cleric”. Elementul esenț ial de identificare a

86

persoanei era numele, dobândit prin filiaț ie legitimă sau prinadopț ie. Numele dublu (prenumele ș i numele de familie) aapărut începând cu a doua jumătate a sec. al XV-lea, înlocuindtreptat numele unic. Numele oamenilor se afla într-o strânsălegătură cu locul naș terii ș i domiciliul lor,elemente fundamentale ale identităț ii ș i definirii capacităț iijuridice a persoanelor fizice. Persoanele juridice continuă săexiste, ca ș i în timpurile mai vechi, fiind asociaț iicu patrimoniu propriu, constituite în vedereaexercitării drepturilor ș i obligaț iilor membrilor lor.

Capacitatea juridică era recunoscută tuturor oamenilorliberi, dar varia în funcț ie de poziț ia lor socială, inegalitateasubiecț ilor de drept fiind o trăsătură definitorie a dreptuluimedieval românesc. Cu cât rangul era mai înalt, cu atât persoanarespectivă se bucura de mai multe drepturi.Consecinț a a fost existenț a unei pluralităț i de poziț ii ș icapacităț i juridice: marea boierime de curte ș i clerul înalt,boierii de ț ară ș i clerul inferior, orăș eni, ț ărani liberi ș iaserviț i, robi. În Transilvania, capacitatea juridicăa persoanelor depindea ș i de apartenenț a la catolicismsau ortodoxism; apartenenț a românilor la ortodoxism a dusla eliminarea lor din stările privilegiate.

Alte elemente care au influenț atcapacitatea de exercitare a drepturilor au fost vârstaș i sexul. Conform obiceiului, incapacitatea pricinuită devârstă înceta odată cu căsătoria tinerilor. Potrivit pravilelor dinsec. al XVII-lea, majoratul se atingea la vârsta de25 de ani, persoanadobândind dreptul de a face „tot lucrul”.

În Transilvania, existau trei categorii de vârstă:impubertatea, pubertatea ș i majoratul, care se atingea la 24 deani (pentru băieț i) ș i la 16 ani (pentru fete), conferind ș icapacitatea deplină de exerciț iu al drepturilor. Înceea ce priveș te sexul, femeia avea o poziț ieinferioară în exercitarea drepturilor sale.

Tutela nevârstnicilor era încredinț ată rudelorcelor mai apropiate: părinț i, bunici, fraț i maimari, legea prevăzând îndatoririle tutorelui faț ă deminori, orfani, văduve, precum ș i sancț iunileadministrării necinstite a tutelei.

Actele de stare civilă erau întocmite ș ipăstrate în registre de evidenț ă, de către biserică, care aveacompetenț a de a oficia taina botezului, căsătoria ș iînmormântarea. Rudenia îmbrăca următoarele forme:

- Rudenia naturală (de sânge) – se stabilea după tată (iar,în lipsa acestuia, după mamă), pe linie directă(ascendenț i ș i descendenț i) ș i colaterală,după numărul generaț iilor până lgradul al șaptelea („a ș aptea spiț ă”) în dreptul popular ș i aloptulea în

87

dreptul scris. Acest gen de rudenie a creat drepturi ș iobligaț ii de ajutor reciproc ș i întreț inere, precum ș i devocaț ie succesorală, dar a impus ș i anumiteinterdicț ii la căsătoria persoanelor înrudite prin sânge,întărite de biserică, condamnându-se căsătoriaîntre rude până la un anumit grad.

- Rudenia prin alianț ă avea la bază căsătoria.Rudenia spirituală rezulta din botez ș i

implica îndatoriri reciproce între naș i ș i fini, cum erauascultarea celor dintâi ș i ocrotirea celor din urmă.Alte forme de rudenie derivau din înfrăț ire ș iînfiere (adopț iunea sau „luarea de suflet”), cu consimțământul părinț ilor, în urma căreia copilul adoptivavea aceleaș i drepturi ca ș i copiii naturali.

Căsătoria nu se încheia printr-un act scris. Ea începea culogodna, contractată de obicei cu prilejul peț itului, ș i seîncheia cu ceremonialul de nuntă, precedat de cununiareligioasă, ocazie cu care tinerii îș i jurau credință ș i primeau binecuvântarea bisericii. Femeia lua, de regulă,domiciliul ș i numele soț ului.

O practică tradiț ională, de tradiț ie geto-dacă, a fostconsimț ământul liber al tinerilor, concretizat în „vederea înființ ă” ș i „urmarea de vorbă”, care ajutau acestora să secunoască mai bine, spre deosebire de unele legiuiri bizantinecare dădeau numai părinț ilor dreptul de a decide.

O variantă a căsătoriei a fost cea făcută „cu fuga”, prinrăpirea fetei, dar cu consimț ământul ei, pentru aforț a încuvinț area părinț ilor. Dota sau zestrea a fost iniț ialun drept al ambilor tineri, pentru a deveni ulterior o obligaț ieexclusivă a viitoarei soț ii, ș i consta îndeosebi înbunuri mobile.

Foile de zestre au apărut abia în sec. al XVII-lea, cândpărinț ii fetelor au început să-i asigure măsurijuridice de protecț ie a integrităț ii dotei, concretizate înregimul dotal modern. Impedimentele la căsătorie rezultau dinrudenia de sânge până la un anumit grad, din deosebirile deconfesiune, nevârstnicie, legea îngăduind însă unele dispense.

Relaț iile de familie. În familie, raporturile dintre soț ierau dominate de inegalitatea sexelor, femeia fiind obligată să- și urmeze bărbatul, să-i fie fidelă. Bărbatul îi putea aplica corecții, îndeosebi bătaia. Puterea părintească îmbrăca forme absolute,părintele putând dispune în timpul vieț ii de copiii săi dupăbunul plac. În ceea ce priveș te statutul copiilor din afaracăsătoriei, Sintagma lui Matei Vlastare (1335) făcea deosebireîntre copiii legitimi (născuț i dintr-o căsătorie legală)ș i copiii nelegitimi (născuț i din părinț inecăsătoriț i), pe care îi împărț ea în trei categorii:

- copilul născut dintr-o femeie necăsătorită, dar care

88

convieț uieș te permanent cu tatăl copilului se numeafiu natural;

- copilul născut dintr-o femeie care nu convieț uieș tecu tatăl copilului se numea bastard;

- copilul a cărui mamă nu-l cunoaș te pe tatăl luise numea copil „întunecat”.

Divorț ul. Căsătoria înceta prin moartea unuia dintre soți sau prin divorț . Conform dreptului scris, divorț ul putea ficerut atât de către bărbat, cât ș i de către femeie, în temeiul unei„cărț i de despărț enie”, situaț ie în care se proceda la împărțirea bunurilor.

Recăsătorirea nu era posibilă decât în lipsa copiilorminori, iar, după legea scrisă, numai după trecerea termenuluide viduitate (văduvie). Nu se îngăduiau mai mult de treicăsătorii succesive.

Dreptul medieval românesc a admis situaț ia morț iiprezumate a soț ului aflat în captivitate sau care,părăsind domiciliul conjugal pentru a căuta de muncă, nu maicomunică vreme de 5 ani.

cu soț ul rămas acasă; în ambele cazuri, se permitearecăsătorirea celui care dovedea cu martori moarteaprezumtivă a celui absent.

Proprietatea ș i dreptul de proprietate. Din vechime s-apăstrat şi cultivat la români procedeul ca înstrăinareaunei moşii să nu se facă la întâmplare. Cel ce voia să vândăun teren era dator (obligat) să se adreseze pentru cumpărare maiîntâi rudelor, spre a vedea dacă acestea sunt interesate încumpărarea acelui teren; numai dacă nu erau amatori în rândulrudelor se putea adresa (în al doilea rând) celor ce se învecinaucu proprietatea în discuţie. În cazul când nici aceştia nu erauinteresaţi, caz foarte rar întâlnit, atunci proprietatea respectivăputea fi vândută la oricine vroia să o cumpere. În situaţia cândvânzătorul nu proceda la consultarea mai întâi a rudelor şi avecinilor şi făcea vânzarea altcuiva, cei dintâi puteau acţiona înjudecată pe vânzător pentru dreptul de preemţiune. Cel ceacţiona, cu temei, în judecată obţinea câştig de cauză cuobligaţia de a răsplăti cumpărătorului valoarea achitată.

Chiar şi proprietatea mare (domeniul feudal) erasupusă în privinţa înstrăinarii aceloraşi norme de drept. Maimulte documente adeveresc faptul că nici proprietarii de casesau de moşii nu puteau vinde proprietăţile lor fără a întreba maiîntâi rudele sau vecinii( în sensul dacă nu vroiau ei să lecumpere cu preţul oferit de străini).

O altă formă a comunităţii şi unităţii de proprietate eraînfrăţirea; doi sau trei posesori de pământ, care nu aveauurmaşi, se angajau să fie fraţi testamentari. Adică, averea celuice deceda mai întâi trecea la următorul (următorii) în viaţă.

89

Asemenea înţelegeri se făceau tot în ideea de a nu fi înstrăinatpământul moştenit de la străbuni. Aceste înfrăţiri aveau probabilun caracter perpetuu în timp; ultimul rămas în viaţă, dacă nuavea nici el copii, realiza o altă înfrăţire, încheindu-se în cele dinurmă cu donaţii la mănăstiri din ţară.

Înfrăţirile aveau putere doar atunci când lipseau copii,adică în cazurile când nu existau moştenitori; altcumva nu seîncheiau astfel de înţelegeri. Acest aspect ermetic privindneînstrăinarea pământului căpăta conotaţii mai largi. Aşa seexplică miracolul supravieţuirii românilor în perioadamigraţiilor şi a evului mediu, perioadă în care românii au fostnăpăstuiţi de agresiuni, unele mai puternice decât altele.

Românii au făcut acea distincţie necesară întrepământenii băştinaşi care aveau o ţară moştenită dela înaintaşii lor, şi acele populaţii sau popoare instabile, aflate înpermanentă mişcare, în căutarea unui loc stabil. Românii auvazut în aceştia din urmă un pericol, constatând că noii veniţi săse aşeze printre ei urmăreau pe diverse căi să-i alunge de pepământul şi din drepturile lor. Aşa, şi numai aşa se explică grijala strămoşii noştri de a nu înstrăina principalul lor buneconomic, pământul cu bogaţiile lui. Cu timpul, acest simţământa slăbit la români, mai ales în perioadele modernă şicontemporană. Lucru ştiut, românii n-au dus lipsă de intruşi, dediverse etnii, care au încercat să devină ei stăpâni pe pământul şibogăţiile românilor. Mai mult decât atât, în zilele noastre,încălcându-se în mod dureros această normă de lege străveche,se constată ca fiind preferenţială înstrăinarea, atunci când estevorba de valorile statului, respectiv ale poporului român. Acestconcept de a nu înstrăina, nu contravenea reputaţiei românilorde ospitalitate. Dimpotrivă, ei tratau pe străini cu multă grijă şicinste, crezând ca aceştia (străinii) erau la fel de bineintenţionaţi.

Între normele de drept civil ce merită a fi reţinute este şiaceea referitoare la hotarul dintre moşii sau sate. În cazul în carese schimba matca unui râu ce slujea de hotar între sate saumoşii, se impunea o reglementare, pe care o întâlnimfuncţionând în vremea domniei lui Vasile Lupu. Un hrisov alacestui domnitor, expresie a unor practici mai vechi, hotărăştecum că o atare schimbare nu poate să atingă drepturileproprietarilor afectaţi, dispunându-se că hotarul dintre moşii(sate) să fie, cu toată schimbarea, tot matca veche (de maiînainte) idee venită din dreptul roman.

Obligaţiile – angajamentele între părţi constituie deasemenea un alt aspect al dreptului medieval românesc. Mareamajoritate a afacerilor în acea perioadă se raporta la drepturi deproprietate, restul fiind de neluat în seamă. Ceea ce s-a păstratdin vechiul drept de pe teritoriul Ţărilor Române se referă laschimbările contractate (vânzare – cumpărare) de

90

terenuri, zălogire (amanetare) etc. Vânzările, deşi eraunumeroase, nu au dat naştere la procese, deoarece se făceau maiîntotdeauna pe bani şi printr-o învoială prealabilă.

Practica amanetării şi a sechestrului rezultă dintr-undocument din anul 1619. Această practică venea şi eadin vechimea dreptului românesc. Moşia unui boier a fost pusăzălog (garanţie) unui creditor. Întrucât cel ce s-a învoit aîmprumuta nu a putut restitui la timp banii, a pierdut moşia prinjudecată, fapt ce pune în evidenţa funcţionarea sistemului caatare.

În feudalism, dreptul de proprietate s-acaracterizat prin limitări, complexitate ș i suprapunere,deosebindu-se, esenț ial, de proprietatea din dreptulroman comun. De asemenea, se mai caracterizeazăprin diversificarea proprietăț ilor după titulari, ceeace a dus la crearea următoarelor categorii:

- proprietatea domnească a cuprins terenurile neintrate înproprietatea individuală, pământurile

pustii, pământurile făcând parte din moș tenirivacante, pământurile confiscate ca pedeapsăpentru trădare, cetăț ile ș i milele; ea era scutită dedări, iar moș iile au fost lucrate de ț ăranii dependenț i;

- proprietatea feudalilor laici consta din bunuri mobile și imobile; ea putea fi dobândită originar (prin luarea în

stăpânire a bunurilor fără stăpân,defriș are, ocupaț iune) sau derivat (prin moștenire, donaț ie domnească, uzucapiune, acte între viiș i acte mortis causa);

- proprietatea bisericească, aparț inândepiscopiilor, mănăstirilor, parohiilor, a provenit mai alesdin danii domneș ti, regale sau princiare, dar ș i dindonaț ii particulare; era scutită de dări, însă în cazde criză financiară se cerea ajutorul bisericii prinîmprumuturi ș i contribuț ii directe;

- proprietatea funciară urbană cuprindea vatra oraș elor și un teritoriu din apropiere, ce a fost folosit în comun decătre toț i membrii comunităț ii pentru agricultură ș icreș terea vitelor;

- proprietatea ț ărănească nu reprezenta o formă deexploatare. În Ț ara Românească ș i Moldova au avutdrept de proprietate atât ț ăranii liberi,cât ș i producătorii dependenț i. Înobș tea liberă, proprietatea imobiliară a țărănimii libere avea un caracter mixt: devălmaș ăsau individuală.

Vechea obș te sătească exercita un drept destăpânire superioară (dominium eminens) asupra întreguluiteritoriu din cuprinsul hotarelor sale, care privea dreptul de pășunat pe izlaz, munț ii, miriș tea obș tei, dreptul de a pescui înapele

91

curgătoare ș i bălț ile obș tei, dreptul de a folosipădurea comună.

Dreptul de stăpânire personală avea drept obiectpământul desprins din devălmăș ie prin desț elenireș i defriș are pentru a dobândi vatra de casă, ogorul,poiana, grădina, via, prisaca, vadul de moară, dar maicu seamă câmpul (ț arina) reprezentând pământul de arătură(delniț ă, ocină, moș ie), care era transmis ereditar.

Odată cu intensificarea aservirii satelor de răzeș i dinMoldova ș i de moș neni din Ț ara Românească (sec. XVII-XVIII), dreptul de proprietate în obș tea aservită arevenit stăpânului feudal. Ț ăranii aserviț i (rumâniș i vecini) dispuneau de o proprietate mai consolidată asupracasei ș i bunurilor create de ei (terenuri desț elenite, pădurescoasă dinstăpânirea devălmaș ă, prisăci ș i vii, grădini ș i livezi), cât ș i dedreptul de proprietate deplină asupra vitelor ș i uneltelor lor.

Iobagii ș i jelerii din Transilvania dispuneau de dreptulnelimitat de folosinț ă asupra sesiei (teren de cultură) ș i destăpânire deplină asupra casei, proprietăț ii imobiliareș i curăturilor (pădure scoasă din stăpânireadevălmaș ă) obț inute prin munca lor.

În legătură cu proprietatea imobiliară, o importanț ădeosebită a avut-o ș i procedura hotărniciei moș iilor, utilizatăfie cu ocazia ieș irilor din indiviziune, fie pentru precizarealimitelor moș iilor divize, în caz de controversă, cu alte ocazii.Această procedură consta în fixarea, în prezenț a martorilor, aunor semne durabile (movile, pietre de hotar etc.). În urmaefectuării acestei proceduri, în Transilvania se redactau cărț ifunciare rurale sau urbane. În Ț ara Românească ș i Moldova,transmiterea de proprietate era consemnată în catastiful târgului.

Obligaț ii ș i contracte. În sistemul dreptuluipopular, obligaț iile luau naș tere fie cu ocaziaunor evenimente majore din viaț a omului (nuntă, botez,înmormântare), fie în cazul întrajutorării la diverse munciagricole; în toate aceste cazuri se urmărea realizarea unuiechilibru între prestaț ii.

Principalele contracte reale au fost: donaț ia, schimbulș i împrumutul. Cel mai important contract reala fost donaț ia. Donatori puteau fi domnul, regeleungur, apoiprincipele pentru Transilvania, persoane private (nmai cuconfirmarea domnului, în calitatea sa de emitent). ÎnTransilvania, concomitent cu domeniul primit, beneficiaruldobândea ș i rangul de nobil. Schimbul putea avea ca obiectpământul, dar ș i ț ărani ș erbi sau robi. Împrumutul aveadrept obiect, în special, sume de bani, garantate cubunuriimobiliare (zălog).

Dintre contractele consensuale amintim: vânzarea-

92

cumpărarea, arendarea, asocierea mandatul. Obiectulcontractului trebuia să fie determinat, preț ul era stabilit în banisau în natură, iar consimț ământul nu trebuia să fie viciat.Dreptul de preemț iune (protimisul) se realiza subdouă modalităț i diferite: precumpărarea sau protimisulpropriu-zis ș i răscumpărarea sau retractul.Vânzarea pământurilor ț ăranilor liberi atrăgea ș ipierderea libertăț ii, aceș tia devenind ș i eidependenț i ș i continuând să lucreze pământulvândut în folosul noului proprietar. Contractul devânzare-cumpărare se putea încheia în scris sau verbal, darîntotdeauna în prezenț a martorilor, adălmarilorș i chezaș ilor.

Actul scris încheiat între particulari cuprindea numelepărț ilor, martorilor, adălmăș arilor, forma de plată, zălogul etc.Hrisovul domnesc de întărire a vânzării se putea obț ine ș idupă încheierea contractului, în baza prezentării zapisului.Actele scrise distruse sau pierdute puteau fi reconstituite decătre domn ș i sfatul domnesc pe bază de martori ș i jurători.

Contractele nenumite mai importante au fost depozitul și comodatul. Dintre contractele amintite, numai donaț iileconstituiau acte cu titlu gratuit, celelalte contracte constituindacte cu titlu oneros.

În dreptul feudal, garanț iile au fost de două feluri:personale ș i reale. Dintre garanț iile reale, cea mai utilizată afost gajul (zălogul), cuprinzând bunuri imobiliaresau mobiliare.

Delictele ș i cvasidelictele erau ș i ele obligaț ii însistemul dreptului feudal, o serie de abateri putând firăscumpărate în bani sau în natură. De asemenea,paguba adusă pe nedrept era creatoare de obligaț ii.

Pentru dovedirea înț elegerilor ș i acontractelor, dreptul feudal prevedea o serie de probe, înprincipal de ordin testimonial. În vederea asigurării publicităț iiactelor, exista procedeul adălmaș ului, pe care de obicei îl dacumpărătorul, fără a fi o condiț ie esenț ială pentru validitateaoperaț iei juridice. Se mai practicau darea mâinii ș i jurământul,care aveau atât o valoare simbolică, cât ș iuna magică, considerându-se că încălcarea lor putea aveaurmări nefaste.

Succesiuni. În Evul Mediu românesc, dreptulconsuetudinar succesoral cunoaș te importante deosebiriîn Ț ara Românească faț ă de Moldova. Dacă înMoldova, transmisiunea moș tenirii se făcea după principiulegalităț ii sexelor, în Ț ara Românească funcționa privilegiul masculinităț ii.În vechiul drept românesc moştenirea legală (ab intestato)revenea mai multor îndreptăţiţi la aceasta, pe care putem să-inuanţăm astfel:

Descendenţii erau cei coborâtori în linie directă din

93

aceiaşi părinti, dar erau luaţi în calcul şicolateralii defunctului în ordinea apropierii ca grad de rudeniecu cel decedat.

Ascendenţii sunt părintii, bunicii, străbuniciidefunctului. Aceştia erau chemaţi la succesiune numaiîn cazul că nu existau descendenţi. Părinţii moşteneaupe copiii înfiaţi ca şi pe cei legitimi în caz de deces.

Colateralii, erau o altă categorie de succesori lamoştenire. Se aveau în vedere rudele coborâtoare dintr-unautor comun, chemate la moştenire, în cazul absenţeidescendenţilor şi ascendenţilor. Existau două clasede colaterali şi anume:

Privilegiaţii, adică fraţii şi surorile, precum şidescendenţii acestora;

Ordinarii, însemnând celelalte rude alăturate până laun anume grad. Aici intrau copiii din afaracăsătoriei, copiii înfiaţi, soţul supravieţuitor, autoritateapublică (domnia, fiscul, cutia milei). Nu e lipsitde interes să amintim şi de acea parte asufletului, obicei ce se practica în Ţările Române.O porţiune din averea defunctului se păstra pentruîmplinirea grijilor sufleteşti, după datină, adică necesarelecheltuieli de înmormântare şi pomenire până la ceremonialul dedezgropăciune de la şapte ani.

Privitor la succesiune (moştenire) existau şialte aspecte, din care consemnăm:- Dacă defunctul lăsa copii din mai multecăsătorii,succesiunea se împărţea între ei astfel: copiii de la tatămoşteneau averea acestuia, iar copiii de la mamă avereamamei.Copiii nelegitimi erau chemaţi doar laaverea mamei. Există şi alte opinii bazate pedocumente, ca şi aceştia se bucurau de avereaambilor părinţi în cazul că tatăl era cunoscut. Altcumva„copilul din flori”, nelegitim, era înfiat de tatăl vitreg şi intrăîn drepturi ca şi ceilalţi copii.- În privinţa soţului supravieţuitor existau maimulte judecăţi contradictorii, dintre care ne vomrezuma la aspectele cele mai cunoscute şi mai răspândite. ÎnŢara Românească, dacă deceda soţia şi nu existau urmaşi,averea acesteia trecea jumătate în posesia soţului şijumătate în posesia mamei ei. În cazul alteijudecăţi, participă la moştenire soţul, mamaşi verişoara (verişoarele) defunctei, primindfiecare câte o treime din succesiune. Potrivit aceloraşireglementări, cuprinse şi în Îndreptarea legii (vezi maijos) dacă defunctul soţ nu avea rude de sânge până lagradul al şaselea, ci numai soţie, aceasta moştenea jumătate dinaverea succesorală, iar jumătate devenea domnească. Domniaera ultima (în ordine) parte succesorală. Din lipsade rude ale defunctului şi de

94

testament, averea celui decedat revenea legaldomniei(domnitorului).

O succesiune nerevendicată de nimeni eraDesherenţa. Aceasta revenea, din oficiu, autorităţiipublice, ca o consecinţă a ideii fundamentale potrivit căreiabunurile fără stăpân îi aparţin. Acea autoritate publicănu putea fi decât domnia, care la rândul ei putea înzestra cuacea succesiune o mănăstire.

În aceeaşi perioadă a evului mediuromânesc funcţiona dreptul de opţiune ca una dintre normelenescrise la început, apoi scrise, căpătând caracter delege. Acest fapt, dreptul de opţiune, însemna căsuccesorul puteasă accepte sau să refuzemoştenirea.

Dezmoştenirea. O consecinţă opusă moşteniriiera dezmoştenirea moştenitorului, aspect destul

de frecvent în evul mediu românesc.Dezmoştenirea înseamna modificarea ordinii

succesorale de către de cuius. Urmarea acestuifapt, mosştenirea revenea celorlalţi chemaţi de lege, în

absenţa excluşilor. În cazul că erau înlăturaţi toţivirtualii moştenitori fără a fi indicaţi altţii,

succesiunea revenea, de asemenea,domniei.

Atunci când bunurile ereditare erau amanetate saudecedatul avea datorii se proceda la lichidarea succesiunii.O asemenea acţiune comporta două operaţiuni şianume: lichidarea activului şi lichidarea pasivuluisuccesoral. În primul caz se făcea raportul dărilorşi a dotei, adică masa succesorală şi restabilireaegalităţii între descendenţi; în al doilea caz, moştenitoriitrebuiau să onoreze obligaţiile contractate de către decuius. Ei nu puteau pretinde să primească bunurisuccesorale înainte de a fi achitat datoriile şi obligaţiilesuccesorale (moştenitorul nu dobândea bunurile ereditare decâtdupă lichidarea pasivului succesoral). Se plăteau creditorii,achitau legaliatrii etc.

Transmiterea averii pe cale testamentară este atestatădocumentar înainte chiar de apariţia termenului de diată(testament), ca urmare a consolidării proprietăţii privateşi a individualizării stăpânirii şefului de familiecu sprijinul bisericii. Până la consolidarea proprietăţiiindividuale, nu se putea vorbi despre dreptul de a dispune deavere prin testament. În secolul al XIV-lea întâlnimo asemenea transmitere în Ţara Românească, unadintre primele atestări documentare cunoscute în aceastăprivinţă. În secolele următoare testamentele s-au înmulţit.

95

Înainte de consacrarea prin pravile a testamentului seobişnuia ca acest act să se facă în faţa notarilor, ceea cedădea un caracter solemn momentului. Întremartori figurau adesea preoţi sau cărturari, dar şi prelaţi cufuncţii mai înalte, sau chiar în faţa domnitorului şi a Divanului.

95

Dacă există testament scris şi semnat, nu maierau necesari martorii. De asemenea, se avea în vedere

că testatarul s ă fie în toate facultăţile sale mintalepentru ca voinţa lui să nu poată fi viciată. Îndreptarea legiiprevedeacă testatarul trebuie să fie cu “minteaîntreagă şi sănătoasă” şi declaraţia sa de ultima voinţă săfie facută în faţă a şapte martori, care în anumite cazuri puteaufi reduşi până la trei. Numeroase testamente conţineau şiblesteme, în dorinţa dispunătorilor de ale face astfel respectabile.

Un testament putea fi revocat prin altul ulterior.Îndreptarea legii mai stipula faptul ca femeia nu putea lăsatestament decât în mod excepţional. Se mai prevedea că încazul voinţei menţionate, bunurile primite să fie păstrate şitransmise altui urmaş, şi aşa mai departe.

Şi aici se observă preocuparea ca averea s ă nu fieînstrăinată (să nu devină prădalnică), ci sărămână în familie. Ideea păstrării în familie (şi în ţară) aaverii a jucat un rol important în orânduireafeudală în general. Preluată de la romani, aceastăconcepţie şi practică “a dat familiilor cele mai ilustre dinFranţa şi de aiurea mjlocul de a-şi menţine strălucirea” prinimpunerea păstării averii în familie.

Dacă în ceea ce priveș te excluderea totală a fiicelor dela moș tenirea părintească atunci când veneau în concurs cudescendenț i pe linie masculină nu există probe suficient derelevante, în literatura de specialitate părerile fiind divergente,numeroase documente ale epocii atestă faptul că, atunci cândmoș tenirea se transmitea descendenț ilor de gradul al doilea(nepoț i) ai defunctului/defunctei (moș tenireaprin reprezentare), descendenț ii din fii ai acestora aveau undrept mai mare decât descendenț ii din fiice.Din aplicarea acestui privilegiu s-a născut prădalica, instituț ieproprie Ț ării Româneș ti, constând în dreptul domniei care deținea dominium eminens de a-i însuș i moș iilecelor decedaț i fără urmaș i pe linie masculină. Ș i în Moldovaau existat cazuri de preluare de către domnie aunei moș ii rămase de pe urma cuiva care a rămas fără urmași sau cazuri de desheredare a fiicelor, unice moștenitoare, în favoareadomniei, dar acestea nu au purtat numele de prădalică.

În Ț ara Românească, principiul egalităț ii sexelor aveasă se instaureze treptat, prin derogări de la principiulmasculinităț ii, prin înzestrările fiicelor cu moș ii,prin„aș ezările fiicelor în loc de fii”, prin înfrăț iri prin care fiiceledobândeau vocaț iune succesorală la bunurile părinț ilor lor.

O altă trăsătură care diferenț iază societatea feudalăromânească de cea occidentală este aceea că, potrivit dreptului

96

consuetudinar român, căminul părintesc nurevenea

97

primogeniturii, ci mezinului. Copiii nelegitimi („copii din flori”,„bastarzi”, „copii întunecaț i”) nu moș teneau pe tatăl lor. Soțul ș i soț ia aveau dreptul de a se moș teni reciproc. Se făceadeosebire între bunurile de baș tină ș i bunurileagonisite în timpul convieț uirii, văduvul sau văduva având,atunci când veneau în concurs cu celelalterude ale defunctului, precădere la moș tenirea bunuriloragonisite.

7.3.4. Ideile politico-juridice în feudalismÎntre cele trei facultăț i ale Universităț ii din Cluj,

înființ ate în anul 1581, se număra, la sfârș itul secolului alXVI-lea, ș i o facultate de drept; alteinstituț ii de învăț ământ superior în care se predau cursuricu profil juridic s-au înființ at ulterior la Oradea,Sibiu ș i Braș ov. În bibliotecile particulare seaflau, de asemenea, numeroase cărț i de drept, între carepredominau cele de drept roman. Identitatea obiceiurilorjuridice, circulaț ia largă a principalelormonumente scrise ale dreptului românesc în toate provinciilelocuite de români ș i existenț a unei puternice conștiinț e a unităț ii naț ionale, promovată de strânselelegături economice ș i culturale între cele două versante aleCarpaț ilor ș i fundamentate teoretic de mariicărturari aivremii, au făcut ca ideologia politico-juridică să fie unitară petot cuprinsul pământului românesc ș i să constituie un factoractiv în acț iunile comune care vor duce, odată cu redeș teptarea naț ională, la construirea unui edificiupolitico- instituț ional unic.


Instanț ele judecătoreș ti se împărț eau în: instanț e supreme (domnul ș isfatul

98

domnesc, scaunul de judecată al voievodului), instanț e locale (sătească,seniorială,județ ene, ț inutului, comitatului).

97

Domnul era judecătorul suprem al ț ării, reprezentând instanț a de ultimcontrol judiciar; hotărârile sale erau definitive, nefiind supuse căilor de atac (apel, recurs,revizuire); numai el însuș i putea să revină asupra hotărârilor. Pe lângă atribuț iile de controljudiciar, domnul avea competenț a să preia, de pe rolul dregătoriilor, orice cauză civilă saupenală.

Volumul de cauze fiind foarte mare, domnul putea delega dreptul de judecată unordregători: banul ș i vornicul – în łara Românească; vornicul ș i conducătorii ț inuturilor(pârcălabii, oltuzii ș i pârgarii) – în Moldova. Judecata se făcea însă tot în numele domnului,iar hotărârile date de dregători puteau fi atacate în faț a domnului, care le judeca singur sau înDivan (avea vot consultativ).

Hotărârile domnului, date de acesta singur sau în Divan, aveau o autoritate de lucrujudecat numai relativă, procesul putând fi redeschis sub o nouă domnie.

Concepte şi termeni de reţinutJustiţie feudală, infracţiune intenţionată, proces, organe judiciare, probe scrise, probe orale,probe preconstituite, pedepse.

Teste de evaluare/autoevaluareAlegeţi varianta corectă:

1. Legislaţia medievală din Ţara Românească a fost influenţată profund de:a. tradiţia bizantină;b. obiceiul pământului;c. tradiţia romană.

2. O formă de căsătorie admisă de Legea ţării era căsătoria cu fuga, care presupunea :a. un simulacru de răpire a fetei de către viitorul soţ, cu consimţământul fetei ;b. o răpire cu forţa a fetei, cu consimţământul familiei sale ;c. o răpire a fetei de către familia băiatului, fără consimţământul fetei şi băiatului.

3. În perioada feudală, în Ţările Române, rudenia îmbrăca următoarele forme :a. rudenia după mamă, rudenia după căsătorie ;b. rudenia naturală (de sânge), rudenia prin alianţă (căsătoria), rudeniaspirituală (prin botez), rudenia prin înfrăţire şi înfiere;c. rudenia prin adopţiune fără consimţământul părinţilor, rudenia între naşi şi fini

4. În feudalismul românesc, principalele contracte reale au fost:

98

a. donaţia, schimbul ;b. împrumutul şi vânzare;c. donaţia, schimbul, împrumutul.

5. În feudalismul românesc, principalele contracte consensuale erau :a. vânzarea-cumpărarea, arendarea, asocierea, mandatul ;b. protimisul, donaţia, schimbul;c. garanţiile, răscumpărarea.

Bibliografie:

1. CERNEA EMIL, MOLCUT EMIL, Istoria Statului Ș i Dreptului Românesc, 19912. CHIȘ IOAN, Istoria Statuluil Ș i Dreptului Românesc, Editura Universul


99

Unitatea de învăţare 8EVOLUŢIA DREPTULUI SCRIS PÂNĂ ÎN SEC. AL XVII-LEA


8.3.1. Primele pravile ș i importanț a lor8.3.2. Cartea românească de învăț ătură8.3.3. Îndreptarea Legii sau Pravila cea Mare8.3.4. Dreptul scris al Transilvaniei în perioada Voievodatului ș i a Principatului


8.1. IntroducereDreptul scris în feudalismul românesc se

defineşte într-un capitol separat, deoarece scriereaîn slavona veche a ocupat un loc însemnat încultura medievală europeană şi românească, începând dinsecolul al X-lea până către mijlocul secolului al XVII-lea, cuanumite particularităţi de la o ţară la alta. În această perioadă afost creată o bogată literatură slavo-română religioasăşi laică, în ambele găsindu-se şi noţiuni de drept.

8.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţareObiectivele unităţii de învăţare:

- Studierea ș i aprofundarea acestor noț iuni;- Însuș irea cunoș tinț elor juridice;- Definirea acestora cu uș urinț ă

Competenţele unităţii de învăţare:- Înț elegerea anumitor termeni juridici;- Argumentarea cu date ș i fapte oferite de acest capitol

100

Timpul alocat unităţii: 2h.

8.3. Conţinutul unităţii de învăţare8.3.1. Primele pravile ș i importanț a lor

Pentru înţelegerea mai în profunzime a procesuluide coabitare a scrisului slavon cu latinitatearomânilor, vom reda succint modul de apariţie şi aevoluţiei acestui proces. Alfabetul şi scrisul în limbaslavă veche a fost inventat de cărturarii de origine slavădin Salonic, Chiril şi Metodiu, în deceniile 7-8 ale secolului IX,utilizând alfabetul grecesc. Ei au tradus mai multe cărţibisericeşti creştine din limba greacă în cea slavonă,punând astfel bazele limbii literare slave şi a literaturiislavone.

Răspândirea acestor două componente ale culturiislavone (scrisul şi literatura) în spaţiul statelorslave în formare ca Moravia Mare, Serbia şi Bulgaria acondus la întemeierea unor importante centre de cultură scrisăslavonească. Astfel, s-au pus bazele unorliteraturi naţionale ale popoarelor slave din jurulŢărilor Române. Către sfârşitul secolului al X-leascrisul chirilic-slavon a prins rădăcini şi în Rusia Kieveana,una dintre cele mai mari ţări din acea vreme; vecina de nord-esta românilor.

Aşadar, treptat şi pe neobservate, românii au devenit oinsulă latină înconjurată de ţări şi popoare carevorbeauşi scriau limba slavonă veche, scrierea fiind cucaractere chirilice. Această situaţie geopoliticăşi cultural- religioasă a dus la răspândirea scrisuluichirilic-slavon în mediul românesc. Un rol substanţial înaceastă privinţa l-a avut biserica creştin-bizantină, care îşiconsolidase poziţia în această parte a Europei.

Începuturile scrisului slavon în ŢărileRomâne datează din secolul al X-lea. Însă,cele mai vechi manuscrise bisericeşti din spaţiulromânesc, în slavonă, care

101

s-au păstrat până în zilele noastre, datează dinsecolele XIII-XV. Importante centre ale culturii scrise înŢările Române au devenit mănăstirile ortodoxe,între care amintim Tismana, Vodiţa, Neamţ, Bistriţa,Moldoviţa, Putna, precum şi o serie de mănăstiri dinTransilvania. Pe lângă unele dintre acestea au fostîntemeiate scriptorii, în care era copiat un larg spectru deliteratură bisericească, istorică, juridică, scrieri populare deînţelepciune etc.

Constituirea statelor feudale centralizate româneşti şiconsolidarea bisericii au accelerat impunerea scrisuluica expresie a identităţii statal-religioase. Din păcatepentru români, vreme de câteva secole, în Moldova şi ŢaraRomânească scrisul nu a fost conform cu limbavorbită, română, ci s-a impus cel slavon, implementatîn cancelariile domneşti şi cărţile religioase. Vorbirearomânilor, însă, de la domnitor până la sătean a fost cearomânească. A. D. Xenopol susţine existenţa înacea perioadă şi a scrierii româneşti alături de ceaslavonă.„Românii vor fi menţinut în toate timpurile şicărţi pe înţeles”, adică în limba vorbită de poporul român,care însă„nuvor fi fost întrebuinţate decât prin excepţiune în slujbabisericească şi vor fi fost citite de acei doritoride a cunoaşte prin ei înşişi obiectul credinţei lor. Asemeneatrebuinţe fiind totdeauna simţite de poporul român, întâlnim lael cărţi de religie scrise în limba lui din vremuri îndestul devechi, alături de cele slavone”.

În aceeaşi perioadă, în care s-au înfăptuit statelecentralizate feudale româneşti s-a înregistrat şi o amplificare afenomenului juridic. Pe lângă menţinerea şi folosirea cutumei,în Ţările Române a început să se răspândească şi literaturajuridică bizantină. Din această perioadă (secolul alXIV-lea) datează cele mai vechi copii slavone ale traducerilorunor coduri de legislaţie bizantină bisericească,numite nomocanoane. Totodată, au fostrăspândite traduceri ale codului bizantin, cunoscut subdenumirea de Sintagma lui Matei Vlastares. Acelcod conţinea norme de drept bisericesc, dar şinorme ale dreptului civil şi penal. Substanţacodului în discuţie o constituia codificările luiIustinian şi ale descendenţilor săi.

În ceea ce priveşte Transilvania subscriem la ideeasusţinută de Andrei Eşanu, potrivit căreia înaceastă provincie românească, deşi s-a simţit puternic cultura şiscrierea latină, în secolele XIV-XVI, cultura scrisă slavonă aavut o largă răspândire. Cercetările din ultima vreme,

102

valorificarea depozitelor de manuscrise slavonetransilvănene de la Cluj, Braşov, Sibiu, Arad şiNăsăud,

103

confirmă acest lucru. Faptul constituie o dovadă a unităţiietno-culturale şi teritoriale româneşti.

Fiind în contact cu Bizanţul multă vreme, ŢărileRomâne ar fi putut ca prin intermediul BisericiiOrtodoxe să fi preluat elemente de drept scrisbizantin, mai de timpuriu decât se cunoaşte, aşa cums-a mai arătat în această lucrare. Iniţial, astfel de scrierierau în manuscris, fiindcă nu apăruse tiparul. Ele eraumultiplicate de către gramatici-călugări de pe la mănăstiri.După introducerea tiparului în Ţările Române (1508) şiaici au început să se răspândească şi pravile tipărite, înparalel cu scrierile de mână.

Cele mai vechi izvoare de drept se regăsescîn lucrările canonice (dreptul canonic) scrise în limbaslavonă, limba oficială în Ţările Române. Privitor la asemeneamanuscrise slave în spaţiul românesc, Mircea Păcurariudovedeşte, cu date noi, faptul ca în secolele X-XI aufost scrise pe teritoriul românesc lucrări ca SovinaKniga şi Codex Suprasliensis. Pentru secolul al XIII-leaexistă, de asemenea, suficiente dovezi privitoare lascrieri pe teritoriul românesc, în aceiaşi limbă slavonă, cumerau: Tetraevanghelul de la Putna; un alt Tetraevanghel (fărăsă se cunoască autorul sau locul realizării lui);o lucrare intitulată Apostol (Ibidem); Octoihul de laCaransebeş; Tetraevangheliar, descoperit la Râşnov -Braşovetc.

Numărul manuscriselor slave a crescutapoi în secolul al XIV-lea. Asemenea scrieri în slavonă––susţine M. Păcurariu–– infirmă vechea părerea aistoriografiei româneşti, potrivit căreia culturaromânească în limba slavă, deşi apăruta mai târziu(secolele XV-XVI) ar fi o simplă continuare aculturii bulgare de limba slavă, princărturarii bulgari refugiaţi la nord de Dunăre,după căderea ţării lor sub turci (sec. XIV).Mai bine cunoscute sunt lucrările din secolul al XV-lea şiurmătorul. Astfel amintim câteva dintre acestea:- Tetraevanghelul lui Alexandru cel Bun, 1429;- Pravila de la Târgovişte, scrisă de gramaticul Dragomir, înanii 1451-1452, din porunca domnitorului Ţării Româneşti,Vladislav al II-lea;- Tetraevanghelul de la Humor, scris şi decorat de cătreminiaturistul Nicodim;- Pravila de la Mănăstirea Neamţ -1474, copie alucrării bizantine de drept, Syntagma;- Liturghier slavon, copiat în anul1481 laMănăstirea Feleacului dinTransilvania;

104

- Evangheliarul, copiat şi ornamentat de monahulFilip, în Moldova, la anul 1502;- 1518-1521 Neagoe Basarab, domn al Ţării Româneşti, a

103

redactat Învăţăturile către fiul sau Teodosie, în care îl sfătuiape acesta din urmă cum să judece („să nu pedepseasca labeţie, ci să judece la trezie, dimineaţa cu boierii în divan”);- Pravila de la Mănăstirea Bistriţa (Moldova)redactatăaproximativ în anul 1618 şi altele;

Este greu de precizat numărul manuscriselor slavo-române, păstrate până în zilele noastre, datfiind multitudinea lor. Ce se poate preciza, estefaptul că în Moldova s-au emis cele mai multe lucrări deacest gen. Un număr mai redus s-a înregistrat în ŢaraRomânească. În Transilvania şi Banat se estimează la150 manuscrisele slavone din secolele al XIII-lea până însecolul al XVII-lea.

Dacă în prima parte a mileniului II scrierileaveau în principal un caracter religios, treptat în ceade doua jumătate a aceluiaşi mileniu se vor contura scrieria căror conţinut era evident juridic. Complexul depractici şi norme care alcătuiau obiceiul juridic feudal,„legea ţării”, dreptul nescris a devenit la un momentdat insuficient în raport cu realităţile unei societăţi în proces dematurizare feudală. În acest context s-a impus legea scrisă desorginte bizantină, bisericească şi laică, care era mai completăşi mai bine structurată, putând fi uşor generalizată.

Dreptul dispunea astfel de noi posibilităţide informare şi cunoaştere necesare atât reconstituirii drumuluiparcurs de la cutumă la dreptul tipărit, cât mai ales pentruevaluarea relaţiei dintre dreptul laic şi cel ecleziastic, dintredreptul consuetudinar şi pravilă etc.

Prin anii 1580-1581 a fost realizată de către un copist oculegere de manuscrise din literatura apocrifă şi hagiografică,tradusă în româneşte. Această culegere a fost continuată, pânăîn anul 1620 de către preotul Grigore din Mahaci, rezultândun Codex (sturdzanus) în care se presupune căerau consemnate şi norme de drept românesc,intercalate cu lucrări din dreptul bizantin.

Secolul al XVII-lea cu marile luirealizări culturale, a înscris procese remarcabile îndomeniul dreptului scris, conceput corespunzător cu stadiul dedezvoltare a societăţii româneşti. La jumătateaacestui veac au fost tipărite primele coduri înlimba română. Eustratie Logofatul, cronicar moldovean,contemporan cu Vasile Lupu, domnitorul Moldovei, a realizat,în 1632, o colecţie de legi intitulată Pravila aleasă, compilaţiedin operele mai multor scriitori greci; o altă lucrare de drept alui Eustatie a fost Şapte taine ale bisericii, tipărită la Iaşi înanul1644. Se presupune a fi tot o traducere din limbagreacă, însă avea o prefaţă semnată de mitropolitul Moldovei,

104

Varlaam. Lucrarea este un Codice penal şi civil clerical,conţinând sfaturi şi pedepse care priveau botezul,mirul,

105

liturghia, preoţia, pocăinţa, cununia şi maslele. Înanul 1640 apărea Codul juridic în limba română, cunoscut subdenumirea de Pravila de la Govora. Acest cod a fostîntocmit la porunca domnitorului Munteniei, MateiBasarab. În Predoslovie se spune între altele:„Socotita- am ca mai toate limbile popoarelor aucarte pre limba lor…” din care motiv s-a editat„această carte, anume Pravila pre limba românească”.Cunoscută şi sub numele de Pravila cea mică sauPrăvilioara, această legiuire a apărut în doua ediţii:una pentru Ţara Româneasăa alta pentru Transilvania.Pe o listă de cărţi, cunoscute şi folosite înţara Haţegului, întocmită pe la 1857 esteînregistrat şi un exemplu din Prăvilioara –Direptoru de lege,Govora 1640.

În anul 1646 apărea în Iaşi Pravilele împărăteşti,numite şi Pravila lui Vasile Lupu, o adevăratăoperă juridică, care este cunoscută în istorie, potrivit subtitluluiacesteia, de Carte românească de învăţătură. Dat fiindimportanţa deosebită a acestei lucări vom insistapuţin asupra ei. A fost elaborată din dispoziţia domnitoruluiVasile Lupu şi tipărită cu cheltuiala acestuia. În prefaţă searată că s-a tipărit din următoarele motive: „să se cultivepoporul, pentru ca astfel să-şi corigeze răutăţile, pentru capoporulsă-ţi dea seama de ceea ce este rău şi de ceea ce e bine;pentru ca cei ce judeca, să judece drept”. La acest cod aulucrat Eustatie Logofatul, care a tradus unele date şi norme dedrept din greceşte, şi diverşi „dascăli şi filozofi” tocmiţi deVasile Lupu.

Pentru a dimensiona cât mai exact valoarea juridică aPravilei lui Vasile Lupu subliniem faptul că aceasta avea labază trei izvoare şi anume:1. Pravilele împărăteşti ale lui Iustinian şi jurisprudenţelelui Prosper Farinaccius, învăţat italian din secolul al XVI-lea.2. Obiceiurile obşteşti şi localnice.3. Însăşi judecata personală a judecătorului.

Izvoarele de la punctul 1 au fost apoi adecvatecerinţelor de atunci ale Ţărilor Române, iar între izvoarelede la punctul doi intră şi Pravila netipărită, şi pierdută a luiAlexandru cel Bun, domnitorul Moldovei (1400-1432).

Pravila lui Vasile Lupu a influenţat multă vreme dreptulromânesc, rezultând a fi fost folosită ca uniculcodice penal bun. Matei Basarab, domnitor alŢării Româneşti, contemporan cu Vasile Lupu, a copiat într-uncodice al Ţării Româneşti, intitulat Îndreptarealegii şi tiparit la Târgoviste în anul 1652.Astfel, lucrări de specialitate observă pe bunădreptate ca Pravila din Moldova a fost aplicată

106

în Ţara Românească şi Transilvania, prin extinderealegislaţiei moldoveneşti în

105

Muntenia, ca şi în Transilvania s-a realizat ooperă românească remarcabilă „menită să afirme şi săservească unitatea juridică a românilor…”- susţine Val. Al.Georgescu.

Concluzionând asupra acestui ultimaspect se poate susţine că importanţa CodiceluiVasilian rezultă şi din răspândirea lui în cele trei ţăriromâneşti, precum şi din aceea că a rezistat multă vreme. Spreexemplu, Nicolae Mavrocordat cerea în 1724 să i se facă ocopie după Pravila lui Vasile Lupu. O altă copie era utilizatăla Iaşi în 1817. Dimitrie Cantemir a consemnat faptulcă Vasile Lupu„a poruncit câtorva bărbaţi , cunoscători de legi, să aduneîntr-o colecţiune toate legile scrise şi nescrise, şi a făcut dintoate un singur Codice, care este norma de astăzi pentrujudecători, pentru a judeca drept.”.

8.3.2. Cartea românească de învăț ăturăLa mijlocul secolului al XVII-lea au fost adoptate

pravilele laice. Prima pravilă laică în istoria dreptului nostrueste Cartea românească de învăţătură. Această legiuire a fostelaborată de către logofătul Dragoş Eustraţie din ordinuldomnitorului Vasile Lupu şi tipărită în 1646 la tipografiaMănăstirii Trei Ierarhi din Iaşi.Izvoarele acestei legiuri au fost:- Legea Ţării;- basilicalele (legiuirile împărăteşti);- legea agrară bizantină, apărută în sec. al V I I I - lea subdomnia lui Leon Isaurul;- tratatul modern de drept penal şi de procedură penală scris deitalianul Prosper Farinnaci la începutul secolului al XVII-lea,tratat care se bucura de o mare faimă în Europa acelei vremi.

Unii autori au afirmat în mod greşit că această legiuire arfi avut un scop didactic, întrucât au interpretat înmod eronat termenul de "învăţătură". În realitate, termenul de"învăţătură" a fost utilizat cu înţelesul de normă juridică. Dealtfel, logofătul Eustraţie precizează în introducere că toţi ceicare nu vor urma acele învăţături vor fi loviţi de urgiadomnească.

Drepturile persoanelor sunt pe larg tratate: felurile,exerciţiul, dobândirea şi pierderea lor. Persoanele fizice sunttratate în raport de statutul lor şi de poziţia de clasă. Pravilacuprinde şi reglementări cu privire la familie şi persoane, poziţiafiului de familie, capacitatea persoanelor, poziţia lor în funcţiede clasă, religie, vârstă, stare mintală, înrudire, profesiune,domiciliu şi stare civilă. Pravila cuprinde reguli cu privire laproprietatea bunurilor, posesiune şi uzufruct. Un alt domeniu sereferă la problema obligaţiilor (izvoare, garanţii, contracte), afaptelor ilicite (dolul şi culpa), actelor juridice şi

106

a reprezentării. Calea judecătorească de apărarea drepturilorsubiective este tratată în mod deosebit, vorbindu-se desprejudecători, împricinaţi, instanţe, înscrisuri, martori, experţi,jurământ, prezumţii, hotărâri şi executarea acestora.

Sunt reglementate de asemenea, tentativa, recidiva,complicitatea, cumulul de infracţiuni, cauzele care apără depedeapsă (nebunia, vârsta, obiceiul locului, ordinulsuperiorului, legitima apărare, denunţul).

Printre circumstanţele care micşorează pedeapsa suntprevăzute: mânia, vârsta, beţia, obiceiul locului, ignoranţa,somnambulismul, somnul, dragostea, iscusinţa sau destoiniciafăptaşului şi aprecierea judecătorului.

De asemenea, pravila se ocupă în amănunt de uneleinfracţiuni, cum sunt trădarea, rebeliunea, ultragierea solilor,calpuzania, omorul, paricidul, otrăvirea, bigamia, biandria,adulterul, hotria, răpirea, atentatul la pudoare, sosomia şiinjuria. Acţiunea penală porneşte la iniţiativa victimei sau areprezentantului acesteia şi se încheie sau se pierde prinprescripţie, executarea hotărârii sau prin împăcare.

8.3.3. Îndreptarea Legii sau Pravila cea MareÎndreptarea Legii sau Pravila cea Mare a fost tipărită în

anul 1652. La fel ca şi în ,,Cartea românească de învăţătură de lapravilele împărăteşti şi de la alte judeţe cu zisa şi cu toatăcheltuiala a lui Vasile voievodul şi domnul Ţării Moldovei, demulte scripturi tălmăcite de limba italienească pre limbaromânească,,.

Porunca lui Matei Basarab determină aceastăÎndreptare a legii să aibă acelaşi conţinut. Întregul cuprins allucrării este mai bine sistematizat, iar traducerea estemai bună. Partea a doua, cea cu privire la partea penală, esteluată întocmai din Cartea românească de învăţătură.

Pravila este împărţită în 417 articole sau glave, fiecarearticol fiind divizat în zaceale, care reprezintă alineatele. Faţă demodelul moldovean, sunt şi unele prevederi noi cu privire laînchiriere, asociere, donaţie, căsătorie, divorţ, moştenire şi uneleprevederi procedurale.

8.3.4. Dreptul scris al Transilvaniei înperioadaVoievodatului ș i a Principatului

În perioada feudalismului timpuriu şi în prima perioadăa feudalismului dezvoltat, dreptul scris a cuprins o seamă denorme prevăzute în Decretele regale. Dacă la început acestedecrete emanau de la Regatul feudal maghiar, în perioadaPrincipatului acest izvor de drept se completează culegile

107

elaborate de principi în colaborare cu Dietele, iar sub împăraţiiHabsburgi, prin legile generale ale imperiului şicele particulare ale Transilvaniei. Decretele regale aureglementat atât dreptul public, cât şi cel privat. Acestea auconsolidat drepturile şi privilegiile clasei nobiliare, dau aucuprins şi norme procesuale de drept civil, drept administrativ şibisericesc.

În timpul Voievodatului, în Transilvania, ca urmare atendinţei de autonomie, au apărut, ca o desfacere de autoritatecentrală, activităţi intense de legiferare, conduse de voievozi.Totuşi, decretele au fost principalul izvor de drept până ladesprinderea de statul ungar.

.


Dezvoltarea economiei, a producț iei de mărfuri ș i a schimbului,precum ș i

prefacerile din domeniul relaț iilor sociale au impus schimbări în domeniul suprastructurii,printre care ș i în domeniul instituț iilor juridice. Vechile reglementări nu mai corespundeau,iar obiceiurile juridice, diversificate, neprecise ș i deseori necunoscute de cei chemaț i să leaplice, mai ales când aceș tia erau străini, reclamau ș i ele noi reglementări pe plan juridic.După formarea statelor româneș ti de sine stătătoare, domnii s-au preocupat de organizareabisericii, de propagarea ideologiei religioase, de introducerea unor regulamente juridice care săle asigure stabilitate. Pravilele bisericeș ti au un caracter oficial deoarece au fost întocmite dinordinul domnului sau al mitropolitului. Potrivit concepț iei autorilor de pravilebisericeș ti, reglementările de drept civil, penal sau procesual ț ineau de domeniul religios,dispoziț iile din pravile fiind impuse atât clerului, cât ș i laicilor ș i în domeniul juridic.

Concepte şi termeni de reţinutCartea românească de învăţătură, pravilele împărăteşti, circumstanţe atenuante.

Întrebări de control şi teme de dezbatere:1. Explicaț i conceptele : pravilele împărăteşti, decretele regale, pravila .2. Care sunt izvoarele Cărţii româneşti ?3. Ce înț elegeț i prin Cartea românească de învăţătură?4. Daţi exemplu de circumstanţe atenuante.5. Cum era structurată Pravila cea mare?

108

Teste de evaluare/autoevaluareAlegeţi varianta corectă:Răspundeț i adevărat (dacă consideraț i că propoziț ia este adevărată) sau fals(dacăconsideraț i că propoziț ia este falsă) :a) Cele mai vechi izvoare de drept se regăsesc în lucrările canonice scriseîn limbaslavonă, limba oficială în Ţările Române.b) Îndreptarea Legii sau Pravila cea Mare a fost tipărită în anul 1652.c) Printre circumstanţele care micşorează pedeapsa sunt prevăzute: mânia, vârsta, beţia, obiceiullocului, ignoranţa, somnambulismul, somnul, dragostea, iscusinţa sau destoinicia făptaşului şirecunoaşterea vinovăţiei.

Bibliografie:

1. VOICU COSTICĂ, Istoria Statului Ș i Dreptului Românesc, EdituraUniversul

Juridic, Bucureș ti, 20082. CLIPA CRISTIAN, MICULESCU PETRU, Istoria Instituț iilorJuridice În

Spaț iul Românesc, Editura Worldteach, Timiș oara, 20073. CHIȘ IOAN, Istoria Statuluil Ș i Dreptului Românesc, Editura Universul Juridic,

Bucureș ti, 2012

Unitatea de învăţare 1 OBIECTUL ISTORIEI STATULUI ŞI ... · PDF filedecât cu...

Documents

Transcript of Unitatea de învăţare 1 OBIECTUL ISTORIEI STATULUI ŞI ... · PDF filedecât cu...