Introducere in perioada postbelică

Ceea ce numim, în mod generic, „literatură postbelică” reprezintă o realitate mult mai complicată decât oricare alta dintre cele discutate până acum.Un prim factor care dificultează prezentarea coerentă a acestei perioade este durataei, mai extinsă decât a celorlalte, exceptând epoca veche în care faptele propriuzise de literatură sunt puţine şi sumare.Măsurat strict convenţional de la sfârşitul celui de al doilea război mondial (1944) până azi, timpul postbelic însumează şase decenii. Decurge drept necesară de aiciintroducerea unor principii apte să asigure o mai bună organizare a unei astfel dematerii.Pe de altă parte, până în 1989, fenomenul literar românesc s-a desfăşurat subsemnul unui regim politic care, prin natura sa totalitară, i-a alterat, uneori profund,specificitatea, suprimându-i sau doar restrângându-i libertăţile, controlând, în orice caz, actul creaţiei în moduri diferite şi cu instrumente diverse.În aceste condiţii, separarea valorii de nonvaloare este o operaţiune necesară, dar şidelicată, pentru că măsura unei astfel de aprecieri trebuie să ţină seama de o sumăde factori contextuali.Este de precizat, apoi, că biografia unora dintre cei mai importanţi scriitori care se afirmaseră între cele două războaie, continuă şi în epoca postbelică, dar statutul lor social şi literar este, în unele cazuri, serios afectat de atitudinea puterii politice.Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Tudor Arghezi sunt numai câteva dintre cele mai rezonante nume.Încât, deşi existenţa lor ar fi putut garanta continuitatea firească a fenomenelor literare, înregistrăm mai degrabă o ruptură brutală de direcţiile artistice conturateîn epoca anterioară.O anume importanţă pentru înţelegerea acestor fenomene prezintă şi faptul că adeziunea unora dintre aceşti scriitori la ideile regimului politic comunist a pututconfuziona interpretarea creaţiilor pe care le-au dat la iveală în acest timp .În sfârşit, după 1989, s-au conturat câteva tendinţe negatoare sau deformatoarecare au vizat întreaga literatură creată anterior acestei date. De pildă, opera unoradintre scriitorii însemnaţi ai anilor şaizeci a fost pusă în discuţie şi clasificată cu criterii nespecifice, care au putut denatura actul de evaluare şi au creat o imagine eronată asupra aşezării acestora pe scara de valori.Asupra câtorva dintre aceste tendinţe merită să zăbovim, pentru că, în absenţa uneigrile critice, efectul lor poate fi dăunător. Cele mai multe dintre ele îşi datorează excesele situării factorului politic şi a celuiestetic într-un raport rigid, care ignoră aspecte importante ale acelei epoci.

Evloutia romanului românesc în periada postbelică:

După 1989, lumea literară românească, destul de agitată, a înregistrat uneletendinţe ale căror origini se află în afara domeniului specific al literaturii.În opinia unor critici sau (doar) publicişti literari, personalitatea câtorva scriitori postbelici importanţi ar trebui reevaluată din unghiul relaţiei lor cu puterea politică.O relaţie reală uneori, dar prezentată exagerat în aceste tentative „reevaluatoare”,alteori închipuită şi acuzată în mod nejustificat.Prin paginile unor publicaţii de pe la începutul epocii post – decembriste se vorbeade nevoia înfiinţării unui „tribunal al

scriitorilor” sau chiar a unui „Nurnbergromânesc” în faţa căruia ar fi trebuit să compară, în persoană sau în efigie,Dumitru Radu Popescu, Eugen Barbu (pe atunci în viaţă), Nichita Stănescu, MarinPreda sau Mihail Sadoveanu.Despre acesta din urmă, de pildă, cineva scria că istoria literară „urinează pe operasa”. Nu vreau să-i pomenesc şi numele. Ţi-ai putut da cu siguranţă seama cătermenii citaţi îl situează pe autorul lor într-o categorie deloc glorioasă.Cât priveşte ideea instituirii unor instanţe „justiţiare” şi punitive, să spunem doar că ea vine dintr-o febrilitate maladivă a gândirii, pe care perioadele mai tulburi aleistoriei le provoacă firilor prea pătimaşe.Cu mare grăbire şi fără nici un fel de nuanţare, emiţătorii unor astfel de idei pun înseama scriitorilor amintiţi mai sus – şi a altora – vina de a fi colaborat cu regimulcomunist.Se cuvine să deschidem aici o scurtă discuţie lămuritoare.Mihail Sadoveanu, de pildă, a aderat, aproape imediat după 1944 la ideile puteriiabia instalate. Această adeziune s-a concretizat în câteva scrieri în caredevotamentul scriitorului faţă de noua politică de atunci era manifest: „Luminavine de la răsărit”, „Păuna Mică” sau „Mitrea Cocor” sunt astfel de texte. Sigur,atitudinea prozatorului interbelic poate fi calificată şi în termenii oportunismuluisau ai colaboraţionismului.Calificarea ar presupune însă o anume discontinuitate în raport cu ţinuta saideologică anterioară războiului. Or, o privire fie ea şi sumară asupra întregii prezenţe publicistice şi artistice a scriitorului arată o consecvenţă inechivocă aconvingerilor „de stânga” din care se revendică mai toate scrierile sale cu caracter social. Din acest punct de vedere, Sadoveanu epocii comuniste nu are altă identitate ideologică decât cel dinaintea acesteia. Mai cu îndreptăţire pot fidescalificate manifestările sale literare din punct de vedere artistic. Texte precumultimele două din cele trei citate sunt de valoare îndoielnică, dacă nu de-a dreptul submediocră. În cazul lui Eugen Barbu, lucrurile au altă înfăţişare. Prozatorul a condus o revistă„culturală” – „Săptămâna” – în care, destule evidenţe, indică o direcţie în serviciucomandat şi în folosul puterii. Numeroşi scriitori ai momentului au fost defăimaţiîn paginile acestei publicaţii, iar opera lor minimalizată. Ar fi însă interesant de văzut, când pasiunile create de aceste episoade se vor mai domoli, dacă chiar toate analizele şi verdictele literare date de Eugen Barbu au fostneîndreptăţite. Spiritul polemic şi critic al prozatorului au avut de multe ori ţintevalabile. Astăzi deja, se poate vedea că gloria literară a unora dintre cei vizaţi (saucel puţin a unora dintre producţiile lor) este mai mică decât aceea că au fost„înjuraţi” de Eugen Barbu.

Dumitru Radu Popescu a îndeplinit câţiva ani înainte de 1989 funcţia de Preşedinteal Uniunii Scriitorilor, calitate care pentru criticii săi se confundă cu aceea de „omal puterii”. Judecată din nou pripită, pe care romanele sale o contrazic.Cât îl priveşte pe Marin Preda, „colaboraţionismul” său ar consta în faptul că adeţinut directoratul editurii „Cartea Românească” şi că nu a manifestat o atitudineanticomunistă făţişă. Nu insist. Scriitorul se apără singur cu opera sa. Totuşi merita Preda mai puţin decât alţii această funcţie? A deturnat editura în alte direcţiidecât cele care îi erau menite? Oricine ar face un inventar al cărţilor editate aicisub directoratul său îşi poate da seama că orice acuză este neîntemeiată. Pe de altă parte:

ce ar fi câştigat literatura română dacă Marin Preda ar fi ieşit în pieţele publice şi ar fi clamat lozinci anticomuniste. Ne-am fi ales cu un disident (inutil)în plus şi cu un mare scriitor mai puţin. Daunele ar fi fost uriaşe. Exemplele de acest fel se pot înmulţi. Scopul nostru este însă acela de a atrageatenţia asupra unui fenomen care îşi are originea mai degrabă în complexe măruntedecât în intenţia autentică de a „asana” moral literatura română.

Un lucru este însă sigur. Toate aceste tentative demolatoare se întemeiază,deliberat sau nu, pe o confuzie gravă: judecăţile morale – mai mult, mai puţin saudeloc îndreptăţite – sunt extinse şi asupra operei scriitorului, care, în concepţiacelor ce colportează astfel de idei, ar scădea proporţional cu „vinovăţiile” moraleşi politice ale autorului. Eroarea este pe cât de evidentă, pe atât de gravă. Textul artistic este un universindependent de biografia scriitorului şi de persoana sa fizică. La fel, sa u mai ales,valoarea lui. Astăzi nu ştim şi nu are vreo importanţă ce apucături imorale avea,dacă avea, Sofocle. „Oedip rege” şi „Antigona” fac inutile speculaţiile pe această tema. Între convingerile politice ale unui scriitor şi calitatea artistică a operei sale nuexistă vreun raport de detreminare. „Hanul Ancuţei” sau „Vânătoarea regală”,„Princepele” sau „Moromeţii” rămân opere de neîndoielnic nivel artistic indiferentde statutul civic al autorilor lor. Desigur, în orice literatură, e nevoie ca scara de valori constituită la un moment datsă fie reanalizată şi, eventual, reorganizată. Numai că acest proces nu se poaterealiza cu criterii extra – estetice.

„Lupta de clasă” este o idee împrumutată, ca mai toate celelalte, din „teoriileliterare” staliniste. Ea devine o temă obligatorie a creaţiei proletcultiste chemate săcontribuie la eliminarea „rămăşiţelor burghezo – moşiereşti”.

După 1960, presiunea politicului asupra domeniului literar începe să scadă. O anume tendinţă de sustragere de sub suzeranitatea politică a Moscovei contribuiela derularea acestui fenomen. Procesul de revenire a literaturii la condiţia ei specifică se consolidează prohibiţiiletematice, impunerile şi limitările tind să devină aproape nesemnificative.Creaţia acestei etape este dominată de scriitorii generaţiei şaizeci.Despovărată parţial de presiunea ideologică, o bună parte din proza acestei perioade repune în discuţie „obsedantul deceniu”, proiectând asupra oamenilor,abuzurilor şi dramelor acelui timp o viziune realistă. Abordând relaţia individ – istorie, prozatorii deplasează acum accentul spre individ şi cultivă cu precădere analiza existenţialistă. Îndeosebi după, 1970, se conturează câteva tipuri de roman reprezentate de prozatorii de marcă ai şaizecismului. Romanul politic (Augustin Buzura – „Feţeletăcerii”, „Vocile nopţii”) ; Petre Sălcudeanu – „Biblioteca din Alexandria” ;Constantin Ţoiu – „Galeria cu viţă sălbatică” ; Marin Preda – „Delirul”, „Cel maiiubit dintre pământeni”) ; romanul mitic (Dumitru radu Popescu – „F”,„Vânătoarea regală ; „Fănuş Neagu – Frumoşii nebuni ai marilor oraşe ; ŞtefanBănulescu – „Cartea milionarului”. S-ar mai putea vorbi de romanul psihologic(Dana Dumitriu), romanul istoric (Eugen Barbu, Eugen Uricaru, Paul Anghel) romanul parabolic (Marin Sorescu, Octavian Paler, cu precizarea că între direcţiile citate nu se pot stabili delimitări nete.

După 1980, începe să se afirme o nouă generaţie, omogenă prin vârstă, afinităţi şiviziune creatoare. Numită „optzecistă” (de la deceniul pe care, fără a-l lua cu totulîn dominaţie, îl jalonează totuşi destul de viguros), noua generaţie cuprindescriitori a căror solidă informaţie teoretică se reflectă aproape direct în creaţie. Ceimai mulţi scriitori ai acestei generaţii ilustrează fenomenul postmodernismului literar românesc.Prozatorii cultivă la început textul scurt, caracterizat prin autoreferenţialitate şi prin înlăturarea convenţiei autorului omniscient. Textul îşi este sieşi reper,construindu-se şi modificându-se din mers, „pe viu”, ca într-o experienţă delaborator.Destul de numeroasă şi fără a se susţine valoric prin toate cărţile publicate,generaţia prozatorilor optzecişti contează prin numele lui Mircea Nedelciu, SorinPreda George Cuşnarencu, Ioan Lăcustă, Alexandru Vlad etc.Între poeţii optzecişti cei mai reprezentativi, sunt de amintit Traian T. Coşovei,Ioan Stratan, Mircea Cărtărescu, Alexandru Muşina, Nichita Danilov etc.

Tipuri de roman in perioada postbelica:

Romanul realist-pshihologic

În ''Scriitori români de azi'',Eugen Simion prezintă tipurile de român ale epocii,de la cel realist-pshihologic,reprezentat de ''Morometii'' și până la proză fantastică.Se pot identifică așadar românul de analiză,românul eseistic sau eseul românesc în linia lui Camil Petrescu,românul lumilor pitorești sau românul mitic.

Continuând tradiția romanului românesc de inspirație rurală reprezentat de Rebreanu, Slavici, Sadoveanu, Marin Preda a creat un român original cu o viziune modernă asupra lumii rurale. Scriitorul își fundamentează românul din perspectivă relației omului cu timpul, a umanității cu istoria, la răscruce de epoci, sub presiunea unor evenimente necruțătoare. Românul este de factură realistă pentru că zugrăvește veridic și obiectiv realitatea unei epoci care stă sub semnul unor evenimente istorice importante, perspectivă narativă este obiectivă, compoziția este echilibrată, subordonată intenției de a creă un analogon al lumii reale, personajele sunt complexe, viabile și se înscriu în tipologii, fiind implicate în conflicte exterioare puternice, dublate de conflicte psihologice. Viziunea scenica, folosirea dialogului și a monologului, structură predominant dramatică, îmbinarea stilului direct cu cel indirect și indirect liber, simțul comic și tragic, adâncă observație psihologică fac din Predă un scriitor realist reprezentativ. Scriitorul realist conturează obiectiv imaginea dramatică a satului românesc surprins în tragismul evenimentelor ce vor sparge tiparele existenței sale străvechi, prin dispariția țărănimii tradiționale, a clasei sociale fundamentale aflate în declin și supusă destrămării de către istorie. "Moromeții" lui Marin Preda este un roman realist căruia caracterul anticalofil, asemenea stilului prozatorilor interbelici, îi conferă precizie, concizie și claritate. Structura sa este cinematografică iar relevarea reacțiilor sufletești ale personajelor îl încadrează în realismul psihologic.

Ca în orice roman realist obiectiv, personajele sunt numeroase și puternic individualizate și complexe, încadrându-se într-o tipologie. Ilie Moromete este un personaj exponențial pentru o clasă socială surprinsă într-un moment tragic al istoriei, destinul lui exprimând simbolic destinul unei lumi aflate în plină criză. Numit "țăran filozof", pentru spiritul reflexiv, contemplativ, el se raportează critic la existența în dorința de a-și defini rostul sau în lume. Personajul este caracterizat direct de narator în primul volum ca fiind: "cu 10 ani mai mare decât Catrina (...) și acum avea vârsta între tinerețe și bătrânețe când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimbă firea cuiva". El este portretizat prin tehnica realistă a detaliului semnificativ, prin acumularea detaliilor.

Romanul cu elemente eseistice

Dacă primul volum al romanului ''Morometii'' surprindea în epocă prin noutatea viziunii despre tipologia țăranului,cel de-al doilea este un eveniment literar.Motivele care îl fac un puct de referință în perioadă postbelică sunt: încadrarea în temă obsedantului deceniu și prezența unor elemente eseistice,de reflecție morală,susținută de două personaje,Ilie și Nicolae Moromete. . Mărturisirea scriitorului da un alt sens raporturilor dintre cele două volume, pentru că, deși primul e un român al individului, iar al doilea al masei - iar masă nu trăiește exact aceeași dramă economică și aceeași tragedie sufletească -, unitatea lor ține de viziune. În ambele crește imaginea unui univers și a unei civilizații aflate la răscruce de drumuri și destinul acestui univers și al acestei civilizații reprezintă adevăratul obiectiv al "Moromeților". Schimband stilul, Marin Predă a putut altfel stapani problemă pusă în discuție, care ar fi riscat - prin oglindirea doar din perspectivă lui Ilie Moromete - să deformeze o realitate complexă, revoluționară.

Niculae Moromete, în volumul al doilea, vine ca activist de partid în sat și intră în conflict cu nucleul comuniștilor ariviști din sat. Îl silește pe primarul Potloagă să-și predea cotele de cereale, ca să fie exemplu pentru ceilalți, nu intervine în conflictul dintre Mantaroșie și Fântână, care se ceartă cine să fure de la moară, nu dă curs codoșelilor lui Isosică, care vrea să devină secretar de partid. Prin atitudinea lui intransigentă îi descurajează pe ariviștii deghizați în comuniști și trebuie să părăsească satul. El pleacă la București, unde fostul notar din sat, care-l ajutase să intre în partid, deține o funcție importantă și-l va sprijini să obțină un post la seră ca să-și contiunue studiile. El trăiește drama omului cinstit, care a avut încredere în lozincile comuniste și este lovit tocmai fiindcă este cinstit.

Problema distrugerii gospodăriei patriahale de către relațiile de producție socialiste nu a fost tratată de Marin Preda ci doar pusă în romanul Marele singuratic, care continuă ciclul Moromeților și în nuvela Desfășurarea, care este o pledoareie pentru colectivizare. Marin Preda pleacă în construirea personajului Ilie Moromete de la tatăl său, Tudor Călărașu, modelul său literar: „Scriind, totdeauna am admirat ceva, o creație preexistentă, care mi-a fermecat nu

numai copilăria, ci și maturitatea: eroul preferat, Moromete, care a existat în realitate, a fost tatăl meu. Acest sentiment a rămas stabil și profund pentru toată viața.”

Romanul pshihologic:

Aducând o anume libertate de creație,deceniul șapte al secololui trecut se rearca și prin prezența și reapariatia roamnelor psihologice.Sunt mai ales romane ale unor cazuri.Un exemplu îl constitue''Animale bolnave'' de Nicolae Breban.

"Animale bolnave" (1968) este un roman cu o intrigă fals polițistă (într-un oraș de provincie se comit trei crime aparent fără motiv, fără nici o logică), pe bază căreia se dezvoltă adevăratul roman, de analiză psihologică, ducând la profunzimi disociative cu trimiteri până la romanele dostoievskiene, cel mai des amintit fiind "Crimă și pedeapsă". Romanul lui Nicolae Breban se întemeiază tocmai pe sondarea psihologiei abisale a personajelor, marcată de voința nietzscheeană putere, aceea care, potrivit filozofului german, anulează câștigul de umanitate produs de morală creștină, întorcând ființă umană a luptei dure, sălbatice pentru dominare și supraviețuire, către condiția de "animale bolnave", în care domină raportul dintre agresat și agresor. Pe această relație a supremației celor puternici, se constituie principalele cupluri ale romanului, Paul-Dan, Irina-Titus, Irina-Vostinaru, Krinitzki-Miloia. Cel mai semnificativ cuplu este Paul-Krinitzski, pe care, în român, se întemeiază analiză cu cele mai semnificative efecte ale psihologiei abisale. Paul Sucuturdeanu, personajul principal, este un adolescent vulnerabil, incapabil de a distinge realitatea de ficțiune, aflată sub semnul unei imaginații oscilante, ceea ce și face din el un martor necreditabil, deși asistase la două dintre cele trei crime, trăind, din această cauza, un puternic sentiment al vinovăției.

Romanul “obsedantului deceniu”sau romanului politic:

Și după 1971,deși presiunea ideologică asupra scriitorilor crește continuă să se scrie romane despre obsedantul deceniu.Explicația poate veni din ceea ce s-ar putea numai uzură sistemului totalitar sau perioadă în care sistemul,în esența să ,dădea semn de criză structurală.

După 1965, scriitorilor le este îngăduit să critice regimul anterior, al lui Gheorghiu Dej, și să dezvăluie crimele din obsedantul deceniu´, dar libertatea este una partiala; se pot critică excesele și erorile regimului comunist din prima etapă, a instaurării, dar nu poate fi pus în discuție și criticat sistemul, în esența lui.

Constantin Toiu prezintă în romanul "Galeria cu vită sălbatică" cazul extrem al unui intelectual, incapabil să supraviețuiască într-un regim totalitar. Personajul principal,Chiril Merișor ține un jurnal în care își consemnează experiență interioară. Jurnalul este folosit că probă incriminatorie de Securitate, ceea ce provoacă, în final, sinuciderea lui Chiril Merișor. Marin Preda folosește formulă ''obsedantul deceniu´' pentru a desemna anii ‘50,perioada de

maximă de opresiune comunistă. Scriitorul înfățișează această perioada istorica în romanu''Cel mai iubit dintre pamanteni'' apărut în 1980, și considerat deEugen Negrici că fiind probabil cea mai viguroasă și mai impresionantă frescă apocalipsei comuniste.

Eugen Simion consideră opera un roman total, iar Nicolae Manolescu consideraca "Cel mai iubit dintre pământeni"poate fi socotit un roman complet: social, politic,sentimental, ideologic, psihologic, eseistic senzațional și politest, frescă a unei lumi s ianaliza a unui eșec în dragoste, cronică de familie și spovedanie a unui învins.

Prin prezentarea romanelor" Cel mai iubit dintre pământeni"și "Moromeții",Marin Preda demonstrează capacitatea de a aborda diferite tipuri de roman, de a infatisa perioade istorice diferite, cu lumea lor, universal rural și lumea citadină, de a utiliza naratiunea la pers. a III-a, dar și la persoană I, încât poate fi considerat un scriitor reprezentativ pentru diversitatea romanului postbelic de până la 1980.

Proza postmodernă.Romanele ‘’optzecistiilor”

Tabloul literaturii din deceniul al optulea nu poate fi nicicum complet fără proza postmodernă.Este o literatură a unui nou raport între real și imaginar.

Postmodernismul s-a declanșat în literatura română în a doua jumătate a anilor șaizeci și continuă să existe până în zilele noastre. Problematica delimitării acestui curent, recunoscut pentru dificultatea de a primi o definiție unică, implică nevoia de raportare la o direcție literară opusă desfășurată sincron, anume modernismul. În cultura română, regimul politic a favorizat opere care să continue direcția modernistă manifestată în perioada interbelică, în schimb mușamalizând creațiile autorilor interesați de o estetică nouă, de avangardă. De aceea, literatura postmodernă s-a desfășurat până la sfârșitul anilor optzeci în mod subteran, materializându-se în activitatea mai multor grupuri și cenacluri literare. Din 1990, s-au publicat multe dintre operele cenzurate în deceniile anterioare; noile creații reflectă direct schimbarea regimului politic în România către unul permisiv.

După o modernitate manifestată și dezvoltată organic, în perioada interbelică, a urmat epoca neagră a proletcultismului, când au fost scrise foarte puține opere literare de valoare. În anii 1960, tradiția modernistă a fost reînnodată prin apariția unui curent denumit de Mircea Cărtărescu în studiul său, „Postmodernism românesc”, tardo-modernism, iar în alte surse, neo-modernism. Excepție făceau prozatorii din grupul Școlii de la Târgoviște (Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu, Costache Olăreanu, Tudor Țopa), dar și cei din grupul oniric( Dumitru Țepeneag sau Leonid Dimov) sau marele poet Mircea Ivănescu. Prima izbucnire s-a produs în anii optzeci, când un grup de poeți, grupați în jurul profesorului Nicolae Manolescu au format Cenaclul de luni, în timp ce prozatorii, grupați în jurul profesorului Ovid S. Crohmălniceanu au continuat să frecventeze Cenaclul Junimea. Grupurile acestea au debutat în

câteva volume colective, apoi s-au afirmat în volume colective. Între trăsăturile cele mai evidente s-ar putea aminti amestecul de narativitate și lirism în poezie, oralitatea expresiei, pastișa, parodia, colajul, jocurile de limbaj. În fond, tipologia postmodernă s-ar putea defini tocmai prin lipsa unei tipologii riguroase, prin extremă mobilitate și amestec voit al genurilor.

Este greu, dacă nu imposibil, de împăcat punctele de vedere ale teoreticienilor asupra dimensiunii postmodernismului și mai cu seamă de a o sintetiza în doar câteva principii. Căci zonele în care liniile ce desenează hărți atât de diferite, se intersectează, nu sunt prea numeroase. Iată totuși câteva puncte de vedere ale unora dintre cei mai autorizați comentatori români ai fenomenului.

În proză, postmodernismul presupune textualism, un mod de a organiza povestirea sau romanul; trecerea de la proza auctorială la proza autoreflexivă; predilecția pentru fragment și o nouă relație cu cititorul, afirmă Eugen Simion. Poezia postmodernă – consideră Nicolae Manolescu – își împrumută criteriul poeticului din aceea modernă, cu deosebire că se arată mult mai îngăduitoare în preferințele și în idiosincrasiile ei. Epoca postmodernă nu inventează cu adevărat o nouă poezie, așa cum inventase epoca modernă. Monica Spiridon îl consideră în schimb doar un mit cultural și nimic altceva. Mircea Cărtărescu, dimpotrivă, accentuează latura autobiografică, realistă, orală și prozaizantă a curentului. Ion Bogdan Lefter evidențiază legăturile dintre postmodernism și experimentul literar românesc din anii '60-'70. Pe lângă toate acestea postmodenismul mai înseamnă joc, combinație, ironie, retorică, eliberarea fanteziei și împrumutarea limbajului familiar, dar și ingenioase construcții din „prefabricate”. Iar lista trăsăturilor ar putea fi amplificată.

S-a remarcat la noi în mod deosebit generația deceniului nouă, reprezentații ei fiind porecliți „optzeciști”. Dintre cele mai cunoscute nume, îi amintim pe:

prozatorii: Ioan Mihai Cochinescu, Gheorghe Crăciun, Răzvan Petrescu, Ștefan Agopian, Dumitru Radu Popa, Sorin Preda, Mircea Cărtărescu, Cristian Teodorescu, Ioan Lăcustă, Nicolae Iliescu, George Cușnarencu, Mircea Daneliuc, Ioan Groșan, Bedros Horasangian, Mircea Nedelciu, Stelian Tănase, Adriana Bittel, Vasile Andru, Florin Șlapac, Alexandru Vlad, Adrian Oțoiu, Daniel Vighi, Nicolae Stan.

Grupuri literare postmoderne românești: Grupul oniric s-a constituit prin anii ’64 de către Leonid Dimov, Emil Brumaru, Vintilă Ivănceanu și Dumitru Țepeneag, cărora li s-au adăugat ulterior Virgil Mazilescu, Daniel Turcea ș.a. Vag apropiat de literatura onirică romantică, dar mai ales de estetica suprarealistă, a fost rapid interzis de cenzura comunistă. Dumitru Țepeneag s-a refugiat la Paris unde trăiește și azi, iar ceilalți au fost marginalizați. Școala de la Târgoviște se referă la un grup de prozatori între care Radu Petrescu, Costache Olăreanu și Mircea Horia Simionescu ,Cenaclul de litere,Cenaclul Junimea,Cenaclul Universitas.

Concluzii/De retinut

În esență,romanul de după al Doilea Război Mondial este unul profund marcat de contextul social-politic,chiar și atunci când adoptă formule mascate de reflactare a lumii,precum parabola și sugestia mitică sau simbolică.

Tipurile de romane cultivate după al Doilea Război Mondial acoperă aproape toate genurile :cel realist -tradiționalist,de aventuri sau polițist,pshihologic,experimental ,obiectiv sau subiectiv.Deasemenea,modalități ale narării traditioanale sunt completate de cele moderne precum discontinuitatea epică și temporală,analiza pshihologica sau notația confesivă sub formă de jurnal.

Deasemenea romanul postbelic este marcat de contextul social-politic.Primii ani ai obsedantului deceniu înregistrează producții ilizibile astăzi,compromise,respectând temele și convențiile epice ale momentului,pe linia dogmatică realist-socialistă,sub presiunea unei cenzuri totalitare.

Proza după 1980 stă sub semnul postmodernismului ,curent literar care a cunoscut o puternică autohtonizare prin reprezantantii genaratiei'80. După anul 2000 alături de Mircea Cărtărescu ,cel mai important scriitor al ultimelor două decenii ,își fac loc tineri prozatori:Filip Florian,Ion Manolescu,Răzvan Rădulescu care aduc un suflu epic nou.

Prin prezentarea romanelor" Cel mai iubit dintre pământeni"și "Moromeții",Marin Preda demonstrează capacitatea de a aborda diferite tipuri de roman, de a infatisa perioade istorice diferite, cu lumea lor, universal rural și lumea citadină, de a utiliza naratiunea la pers. a III-a, dar și la persoană I, încât poate fi considerat un scriitor reprezentativ pentru diversitatea romanului postbelic de până la 1980.