ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN BUCUREŞTI

ȘTEFAN N. M. UNGUREANU

TEORIA REGLEMENTĂRII

ORIGINI și TENDINȚE

Colecţia

Cercetare avansată postdoctorală în ştiinţe economice

ISBN 978-606-34-0004-9

Editura ASE

Bucureşti 2015

Copyright © 2015, Ștefan N M UNGUREANU

Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate autorului.

Editura ASE

Piaţa Romană nr. 6, sector 1, Bucureşti, România

cod 010374

www.ase.ro

www.editura.ase.ro

editura@ase.ro

Referenţi:

Prof. univ. dr. Gabriela ȚIGU

Prof. univ. dr. Eugeniu ȚURLEA

ISBN 978-606-34-0004-9

Autorul îşi asumă întreaga responsabilitate pentru ideile exprimate, pentru originalitatea materialului și pentru

sursele bibliografice menţionate.

Această lucrare a fost cofinanţată din Fondul Social European, prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea

Resurselor Umane 2007-2013, proiect POSDRU/159/1.5/S/142115 „Performanţă şi excelenţă în cercetarea

doctorală şi postdoctorală în domeniul ştiinţelor economice din România”.

3

Cuprins

Summary ................................................................................................................................................................. 4

Introducere .............................................................................................................................................................. 5

1 Originile teoriei reglementării ......................................................................................................................... 6

1.1 Critica teoriilor echilibrului și reproducerii ........................................................................................... 6

1.2 Analiza creșterii și crizelor unei economii dotate cu o bogăție a instituțiilor ........................................ 7

1.3 Constituentul teoriei reglementării ........................................................................................................ 8

2 Precedente instituționaliste recunoscute și nerecunoscute ale teoriei reglementarii ..................................... 12

2.1 Precedentele și impasurile scientism-ului și istoricismului din sec. 19 ............................................... 12

2.2 Precedentele instituționaliștilor americani ........................................................................................... 14

2.3 Instituția monetară, un exemplu de precedent instituționalist american .............................................. 16

3 Reglementarea și Marx ................................................................................................................................. 18

3.1 Criza marxismului și reglementarea .................................................................................................... 18

3.2 Valoarea, prețul și banii ....................................................................................................................... 18

3.3 Acumularea și crizele .......................................................................................................................... 20

3.4 Instituții și economie ........................................................................................................................... 22

3.5 Nexusul salariu-munca ........................................................................................................................ 23

3.6 Statul .................................................................................................................................................... 23

4 Scurtă prezentare a teoriei reglementarii ....................................................................................................... 25

4.1 Nici reducționism individualist, nici invariabilitate structuralistă ....................................................... 25

4.2 O analiză a schimbării ......................................................................................................................... 26

4.3 Modul de reglementare: consecința unui grup de forme instituționale ................................................ 30

5 Noi spații ale reglementarii ........................................................................................................................... 33

5.1 Globalizarea, localizarea și specializarea sectorială ............................................................................ 33

5.2 De la reglementarea spațiului la spațiul reglementarii ......................................................................... 36

5.3 Dimensiunea locală a reglementării ..................................................................................................... 42

5.4 Dimensiuni sectoriale ale reglementării și nexusul salariu-muncă ...................................................... 49

6 Teoria reglementării printre teorii ale instituțiilor ......................................................................................... 60

6.1 Este teoria reglementării o teorie originală a instituțiilor economice? ................................................ 63

6.2 Transformarea de la un mod de reglementare la următorul: o subtilă alchimie? ................................. 65

SURSE BIBLIOGRAFICE ................................................................................................................................... 76

4

Summary

The Theory of Regulation has had two main roadblocks in its way. The first one is of a

semantic nature: the British and American word for the french term ‚régulation’ is

regulation, the same as for the french ‚réglementation’; moreso, in the last decades, the tital

waves of deregulation, and lately re-regulation have given de term ‘regulation’ a superstar

status. But the régulation theory is not concerned with this area at all. To quote Michel

Aglietta, one of the originators of the theory, it deals with „the analysis of the way in which

transformations of social realtions create new economic and non-economic forms, organised

in structures tht reproduce a determining structure, the mode of production”. So, it analyses

capitalism and its evolution/development, completely different from the (in the English sense)

regulation, concerned with the optimum state intervention in natural monopolies and control

of collective services by public authority.

The second obstacle is that Romanian (and English for that matter) language readers have

had a limited access to bodies of work in this area. Most of the English texts that exist are

severely outdated, while the Romanian literature has so far completely ignored this theory.

This text tries to synthesize the beginins of the régulation theory in order to offer a foundation

for further research. It tackles the origins of the régulation theory and influences, setting the

stage for its evolution, both in time and in context.

5

Introducere

Această lucrare își propune să sondeze începuturile a ceea ce astăzi denumim Teoria

Reglementării. Acest demers de cercetare a fost inițiat pentru a fundamenta, delimita, defini și

înțelege mai bine ce înseamnă reglementarea, cum se manifestă, de unde provine, ce principii

o guvernează, astfel încât ulterior să putem determina cu precizie și eficiență influența sa

asupra pieței de capital.

Începuturile cercetărilor în această direcție se regăsesc în contextul climatului intelectual și a

situației economice de la începutul anilor 1970. În acea perioadă, științele sociale erau

influențate de Marxism și structuralism, dar se întrezăreau și semnele renașterii

individualismului metodologic care, peste vreo 15 ani, avea să transforme întru totul

întrebările, metodele și metoda de cercetare a majorității disciplinelor. Domeniul economic

este un exemplu în acest sens: în anii 80 și 90, referințele sale științifice erau măsurate numai

prin prisma ipotezelor de raționalitate și echilibru.

6

1 Originile teoriei reglementării

1.1 Critica teoriilor echilibrului și reproducerii

Originea „reglementării” se regăsește în critica riguroasă și radicală a teoriei neoclasice.

Critica se bazează pe un postulat referitor la caracterul auto-regulator al piețelor economice

(Aglietta, 1976) și pe abandonarea unei interpretări eronate a dezechilibrelor și contradicțiilor

ce au marcat sfârșitul „Erei de Aur” (‚trente glorieuses’) (Boyer și Mistral, 1978, 1981). Dar

implică asta neapărat adoptarea unei abordări și a unor termeni tradițional Marxiști? Atât

factorii istorici cât și cei teoretici sugerează că nu a fost cazul. Cercetarea istorică originală pe

care se bazează teoria reglementării scoate în evidență transformările pe termen lung pe care

le-au suferit formele americane și franceze de capitalism. Această cercetare a invalidat teoria

ortodoxă marxistă, spre exemplu teoria care conferă statului un rol central în extinderea

capitalismului monopolist în perioada interbelică.

Reinterpretarea structuralistă a lui Marx analizează numai condițiile de reproducere a

capitalului, fără a acorda destulă importanță transformărilor ce erau necesare pentru a face

posibilă această surprinzătoare rezistență la crize economice și conflicte (Lipietz, 1979).

Noțiunea de reglementare este întocmai cea care ne permite să studiem dinamicele

contradictorii ale transformării și permanenței unui mod de producție (Aglietta, 1976). Un al

doilea aspect esențial este acela că încă de la început am asistat la o recunoaștere a

dereglementării progresive a proceselor, care a dus la credința într-o creștere rapidă și

automată ca și o garanție. Acolo unde majoritatea economiștilor vedeau agitația unei economii

prospere, regulationiștii diagnosticau începutul unei crize structurale.

Câteva zeci de ani mai târziu, climatul intelectual s-a schimbat radical: științele sociale

s-au dispersat într-o multitudine de discipline și domenii de specializare printr-o diviziune

explozivă care umbrește magnitudinea crizei pe care acestea o străbat. Economia a „exportat”

în alte discipline apropiate, cum ar fi sociologia, dreptul și științele politice, nec plus ultra-ul

metodelor și postulatelor sale, cum ar fi individualism metodologic, raționalitate, echilibru și

eficiență. Aceste programe de cercetare prezintă modele care sunt din ce în ce mai specializate

și sofisticate, dar care, cu toate acestea, nu oferă o explicație a fenomenelor care domină

știrile: șomaj persistent, crize financiare repetate și incapacitatea de a transforma inovația în

surse de creștere. Astfel transformările care influențează economiile naționale, precum și

regimul internațional, sunt mai vizibile astăzi decât erau în 1970. Și totuși, teoreticienii insistă

în formularea tezelor lor dintr-un mediu staționar, unde nimic nu poate surprinde agenții

perfect raționali ce interacționează numai prin intermediul piețelor pure și perfecte (Lucas,

1984). În consecință, orice transformare care apare e considerată un șoc întâmplător.

7

1.2 Analiza creșterii și crizelor unei economii dotate cu o bogăție a instituțiilor

Teoria reglementării accentuează o ipoteza centrala din care reies doua importante concluzii.

Aceste trăsături se regăsesc atât în interiorul cât și deasupra numeroaselor diferite

subprograme și grupuri de cercetare ce alcătuiesc teoria reglementării (Jessop, 1989). Mai

întâi, actorii economici interacționează în baza unor instituții, reguli de joc și convenții ce

implică numeroase principii și rațiuni (Orlean, 1994). De aceea ar fi iluzoriu să se încerce

explicarea evoluției evenimentelor contemporane pe baza unui set de principii valide oricând,

oriunde. De aceea este important să se examineze natura instituțiilor care există cu adevărat în

economiile contemporane și să se atace argumentul instrumentalist tradițional care acceptă

prea ușor că este de ajuns să se acționeze identic, presetat, extrăgând ceea ce ar putea fi

consecințe adevărate din premise false (Amable et al., 1995).

În realitate, descoperirile studiilor istorice și comparative au confirmat mai mult sau

mai puțin această variabilitate istorică și geografică a modurilor de ajustare a variabilelor

economice, cu alte cuvinte pentru modul de reglementare (Mazier et al., 1993; Berger and

Dore, 1996). În afara seriilor de faze de boom economic urmate de recesiune, această teorie a

condus și la un diagnostic timpuriu, la momentul primului șoc petrolier, al dezintegrării

surselor de creștere din perioada postbelică și începutul unei perioade de crize structurale. Pe

parcursul acestui tip de episod, repetarea ajustărilor implicate de modul de reglementare tinde

să distrugă, destabilizeze sau să ocolească formele instituționale fundamentale. Aceasta

afectează modelele anterioare de regularitate și o criză structurală este comensurată prin

incertitudinea ce o introduce cu privire la așteptările celor mai bine informați agenți

economici.

Această formulare coincide cu numeroase observații din anii 80 și 90. Spre exemplu,

politicile menite a reduce șomajul au avut tendința de a-l agrava; în loc să încurajeze revenirea

la ocuparea totală a forței de muncă, dezinflația competitivă a perpetuat un cerc vicios de

creștere lentă; încercările de a reinstitui o ordine internaționala au indus mai degrabă o

tendință către protecționism și presiuni deflaționiste, în loc să permită reîntoarcerea la o

creștere economică rapidă a acestor țări. Aderând la un singur criteriu - de conformitate cu

axiomele de echilibru și raționalitate, aceste teorii au fost incapabile să explice fenomenele

majore de la baza politicii economice fără a apela frecvent la o serie de ipoteze ad hoc, în

funcție de teoria sau fenomenul în cauză.

Este paradoxal faptul că deși hegemonia metodologiei neoclasice, care ar fi trebuit să

producă un program de cercetare cumulativ, a învins, rezultatele sale au fost mai

8

contradictorii ca niciodată. în contrast, teoria reglementării și-a lărgit gama de unelte

metodologice – dând impresia unei diviziuni explozive – și totuși, în mod simultan, a produs

un set de concluzii notabil convergente și care suferă un proces (continuu) de rafinare de la

începutul anilor 70. În orice situație economică, avantajele și dificultățile programului de

cercetare regulaționist provin din dorința de analiză și înțelegere a modului cum sunt

modificate instituțiile fundamentale ale unei orânduiri sociale și ale unei dinamici economice.

Majoritatea economiștilor caută un „model viabil”, unul care să fie valid pentru orice moment

și loc. Ei speră ca odată cu adoptarea acestui model de către politicieni, toate problemele –

șomajul european, trecerea la economia de piață în țările din Est sau dereglementarea

monetară internațională – vor fi rezolvate ca prin minune. Din cele câteva idei prezentate în

această carte, se poate deduce mesajul teoriei reglementării: acela că însăși societatea prezintă

evoluția economică și crizele ce corespund structurii sale. Așa cum modelul Fordist de

creștere postbelică a fost fără precedent, la fel au fost și crizele sale. Poate fi dublat numai de

conjuncția inovărilor instituționale canalizând o logică a pieței care, odată eliberată, poate fi

explozivă. Aceasta este una dintre tendințele directoare ale cercetării întreprinse în ultimii 35

de ani.

1.3 Constituentul teoriei reglementării

În anii 80 și 90 s-a manifestat o reîntărire a frontierelor disciplinare, cu fiecare știință socială

încercând să-și stabilească cu mai multă fermitate propriile fundamente, în ciuda declarațiilor

de interdisciplinaritate. Astfel, „noua istorie economică” (Termin, 1973) aplica întotdeauna

logica homo economicus în contexte sau perioade economice ce sunt foarte diferite de a

noastră, parând a-și face o virtute din anacronisme. La fel, analizele economice ale legii

transferă scopurile și comportamentul homo economicus în planul legal (Posner, 1981).

Economistul se așteaptă să regăsească fundamentele microeconomice ale tuturor fenomenelor

pe care le observă, inclusiv fenomenele sociale și macroeconomice. Programul de cercetare al

unei teorii standard extinse (pentru a folosi terminologia lui Olivier Favereau, 1989a) este

astfel legată de o utilizare intensivă a câtorva principii fundamentale și instigă la o completă

delimitare de economia pură în ceea ce privește interacțiunea cu politica, cultura și economia

ce se află în centrul societăților moderne.

În antiteză cu aceasta, teoria reglementării își are originea în juxtapunerea și

transformarea unei colecții de instrumente și diferite abordări. De la teoria Marxistă, se

păstrează interesul pentru evoluțiile pe termen lung fără acceptarea, totuși, a grandioasei, dar

9

eronatei dinamici, admirate cu atâta pioșenie de succesorii lui Marx. Din macroeconomia

heterodoxă, care este mai mult Kaleckiana decât Keynesiana, teoria reglementării adoptă

ideea că ocuparea în întregime a forței de muncă și o rată ridicată și stabilă de creștere

economică sunt mai degrabă excepția decât regula. Această cercetare dezvoltă metodele și

învățăturile scolii Annales: dacă fiecare societate are contextul economic și crizele

corespunzătoare structurii sale, atunci este important să se analizeze modul în care diferitele

etape ale capitalismului industrial afectează ciclurile economice și crizele majore (Bouvier,

1989). Din științele politice și drept, teoria reglementării adoptă conceptul că formele

instituționale sunt ‚un intermediar între forțe’, cu alte cuvinte, ele rezultă din conflictele dintre

grupurile sociale arbitrate prin procese/procedee politice și legale. „Regulile și instituțiile

legale... nu sunt doar o manifestare a unor relații economice pre-existente, ci în realitate le fac

posibilă acestora apariția și dezvoltarea” (Lyon-Caen and Jeammaud, 1986: 9).

Formalitățile legale trebuie înlocuite în relația cu practica, întrucât existența unei

reguli nu presupune neapărat și respectarea ei, ținând cont că interacționează cu habitus-ul,

care este prin natura sa nesigur și vag (Bourdieu, 1986). Deși teoria reglementării face puține

referiri explicite la acestea, conceptele de habitus și câmp sunt foarte potrivite pentru

proiectul său. Ele stabilesc o legătură între dimensiunea socială și cea individuală prin

evidențierea interconectării acestora: „Colectivul este depozitat în fiecare individ în forma

unor dispoziții trainice precum structura mentală” (Bourdieu, 1980: 29). Investiția, cu alte

cuvinte dorința de a acționa generată de relația dintre un câmp și un habitus, este „efectul

istoric al înțelegerii dintre doua forme sociale: în obiecte, prin instituție și în corp, prin

incorporare”. O formare identică a relațiilor dintre formele instituționale și comportamentul

individual și colectiv se regăsește în teoria reglementării. În final, structura implică un număr

de conflicte și astfel o dinamică endogenă ce respinge ideea cum că o analiză structurală este

în esență statică: „Bătălia permanentă din interiorul câmpului este motorul acestuia.

Observăm, întâmplător, că nu există antinomie între structură și istorie, și ceea ce definește

structura câmpului... este de asemenea și principiul sau dinamic” (Bourdieu, 1980: 200).

Această viziune este găsită și în analizele transformărilor graduale ale modurilor de

reglementare, până la pragul la care îi cedează stabilitatea structurală și se pune problema

redefinirii formelor instituționale, care la rândul lor presupun recompunerea a numeroase

câmpuri și habitus-uri.

Cu alte cuvinte, atât originea cât și energia dinamică a teoriilor reglementării derivă

dintr-o cultură extensivă, pe marginea a diferite discipline din cadrul științelor sociale, chiar

dacă economia este domeniul dominant. Întrucât activitatea economică este integrată în cadrul

10

unei colecții de relații și sisteme valorice sociale, politice și legale, nu ar avea nici un sens

încercarea de a extrage‚chirurgical formele ‚economiei pure’. Dimpotrivă, este vorba despre

stabilirea granițelor fenomenelor studiate conform cu sub-sistemele inter relaționate, care

atrag interacțiunile principale dintre sfere care se presupunea a aparține unor domenii

disciplinare diferite. În acest sens, teoria reglementării are în originile sale o vocație

interdisciplinara care în ziua de astăzi se întinde asupra unei rețele de cercetători,

împrumutând de la diferite discipline academice ale căror granițe sunt astfel redefinite.

Astfel, calea cercetătorilor francezi este paralela cu cea a americanilor – radicali ai

Structurii Sociale de Acumulare. Teoreticienii SSA combina intuițiile marxiste și

macroeconomia heterodoxa în scopul de a examina ipotezele și concluziile lor prin tehnici

econometrice moderne. Ca și teoreticienii reglementationisti, acești radicali încearcă să

explice trecerea de la creștere la criza printr-un set de ipoteze comune (Bowles et al., 1983).

La fel, unii specialiști în științe politice au studiat interacțiunile dintre politica și economie în

ceea ce privește strategiile de ieșire din crize majore și au reliefat o varietate de configurații

naționale în acest sens (Boismenu and Drache, 1990; Boismenu and Jalbert, 1991). Alții din

acest domeniu au analizat apariția și operarea regimurilor internaționale (Krasner, 1983;

Keohane, 1984). Geografii economici au studiat transformările spațiale asociate fiecărui

model major de dezvoltare și au aruncat o raza de lumina asupra noului sistem de producție

care ar putea înlocui Fordism-ul (Scott 1988a; Storper and Scott, 1989). În America Latina,

economiști influențați de Commision Economica para America Latina y el Caraibe (CEPAL),

au dezvoltat diferite critici, printre care unele se refera la noțiunea coexistentei diferitelor

stiluri de dezvoltare dincolo de dependenta de un regim internațional (Pinto, 1976; Sunkel,

1990). Una dintre ramurile originale ale teoriei reglementării la intersecția acestor doua

tradiții a luat naștere din aceste influente (Ominami, 1986).

Unul dintre domeniile de cercetare ce leagă sociologi, istorici și politicieni a luat în

considerare relevanta conceptelor de corporatism, concentrând-se pe înlocuirea pieței și a

statului în cadrul grupului de proceduri de coordonare ce guvernează activitatea politica și

economica (Hollingsworth et al., 1994; Hollingsworth and Boyer, 1997). Teoria convențiilor

a propus o construcție ambițioasa ce da o justificare numeroaselor motive pentru acțiune și

coordonare (Boltanski and Thevenot, 1991; Favereau, 1989b; Boltanski and Ciapello, 2000).

Planul de cercetare la acel moment era preocupat cu motivele pentru alternarea fazelor de

prosperitate urmate de depresii, cu o deosebita atenție îndreptata către sistemele tehnice

(Freeman, 1982). Fazele creșterii pe termen lung par a rezulta din compatibilitatea unui sistem

tehnic cu o organizare instituționala, în timp ce crizele structurale sunt văzute ca o expresie a

11

‚divorțului’ acestora (Perez, 1983). Ulterior, evoluționiștii au creat noțiunea sistemului

național de inovare, pentru a lua în calcul natura integrata a factorilor tehnologici, sociali și

economici din care provine inovarea (Nelson, 1993). Unele corespondente dintre natura

sistemelor de inovare și modurile de reglementare a devenit vizibila (Amable et al., 1997).

Proiectul altor cercetători este de a explica originile microeconomice ale modelelor

macroeconomice ce definesc un mod de dezvoltare (Dosi et al., 1988). Aceasta a devenit o

tema importanta a teoriei reglementarii.

Astfel, teoria reglementării este parte dintr-o galaxie de cercetare din domeniul stiintelor

sociale, cu care interacționează în mod extensiv, spre exemplu împrumutând și transformând

concepte, importând ipoteze și explorând probleme similare sau de aceeași natura. Crearea și

succesul în creștere al asociațiilor internaționale cu vocație interdisciplinara face dovada

apariției unei comunități științifice în cadrul căreia paradigma teoriei reglementării este

capabila să se dezvolte în mod sustenabil. De aceea este cu atât mai important ca aceasta

teorie să fie reconsiderata, datorita proiectelor anterioare.

12

2 Precedente instituționaliste recunoscute și nerecunoscute

ale teoriei reglementarii

2.1 Precedentele și impasurile scientism-ului și istoricismului din sec. 19

Scientism-ul și istoricismul sec. 19 au fost puternic criticate. Daniel Villey spunea direct:

„istoricii germani alcătuiau inventare, cataloage, tabele cronologice și dicționare, dar nu

scriau vreo opera adevărata despre care să se poată vorbi” (Villey, 1954). Nu este o critică

nouă, întrucât încă din sec. 19, Menger le-o adresase economiștilor ce erau considerați a fi

prea istorici ori prea preocupați de analiza economică a legilor și instituțiilor. Mai târziu a

reapărut în critica standard a economiștilor instituționaliști americani din perioada 1920-1930.

Critica este încă prezentă în ziua de astăzi la adresa teoriei reglementării din partea unor

economiști ortodocși și meteorologiști. Recurenta acestei critici este bineînțeles un motiv de

îngrijorare: are gândirea economica a scolii reglementationiste precedente printre istoricistii și

instituționaliștii germani?

Din 1840, Roscher (1815-94) și Hildebrand (1812-78) au inițiat istoricismul economiștilor

germani („vechea scoală istorica”) pe bazele „alianței fructuoase a principalelor patru științe

morale care ar trebui să se susțină reciproc: filozofia, istoria, dreptul și economia politică”

(Roscher, 1857). În acele timpuri, economia avea dificultăți în a se detașa ca o entitate

autonomă. După cum Adolph Wagner menționa mai târziu, vechea scoală istorica avea o prea

mare tendința de a „nu lua în considerare diferențele dintre istoria concretă a faptelor

economice și economia politică, fie specializata fie în forma practică a politicii economice.

Nu diferenția nici măcar intre obiect, metoda și prezentare a istoriei și teoriei economice

(politici economice teoretice)” (Wagner, 1892).

De abia în perioada celei de-a doua scoli istorice germane a lui Karl Knies (1821-98) a apărut

o teorie monetara îmbunătățita (Knies, 1873-9; Barkai, 1989) și de abia atunci a trasat Gustav

Schmoller (1838-1917) o economie publica adevărata. Abordarea lui Schmoller este în

principal istorica; ea adopta însă și o perspectiva globala (in ceea ce privește economia

naționala) și este cu adevărat instituționalistă. Schmoller a legata intre ele modificarile

tehnologice, evoluția mentalitatilor și schimbările instituționale. Schmoller definea o instituție

ca fiind un aranjament dintr-o anumita perioada din viată unei comunități. O instituție

răspunde unor nevoi specifice, atingând o existenta și o forma de dezvoltare proprie, care

acționează ca un context sau un cadru de acțiune pentru generații succesive ce se întind pe

13

sute sau mii de ani. Exemple sunt proprietatea, sclavagismul, căsătoria, tutela, piață, banii și

libertatea industriala. Fiecare instituție are un set de obiceiuri, reguli de moralitate și drepturi.

Aceste aspecte ale instituției împart un centru sau scop comun și se susțin singure, constituind

un sistem, făcând parte dintr-o forma de dezvoltare teoretica și practica împărțita, comuna, și

sunt solid ancorate în viată comunității. Ele acționează ca o forma tipica, trăgând în mod

constant forța vitala în sfera să de influenta (Schmoller, 1905-7).

Abordarea instituționalistă germana a fost în mod frecvent criticata din diferite motive. Aceste

dubii au apărut de timpuriu. Pentru Menger, Roscher și scoală istorica germana, ele erau

caracterizate printr-o vaga economie politica și subdiviziuni în domeniul lor de cercetare.

Menger considera ca subdiviziunile erau necesare. Le considera necesare pentru științele

istorice și statistice (care descriu și măsoară fenomenele și, în consecință, sunt empirice și

realiste, producând „legi empirice”); pentru teoria economică (care identifică aspecte generale

ale fenomenelor, relațiilor și „legilor exacte”); și pentru științele economice practice și cele

aplicate la nivelul „economiei naționale” (care clarifică principiile acțiunilor de politică

economică). Critica este astfel evidentă: Roscher nu a perceput în mod corect adevărata relație

intre istoria economica și domeniile de teorie economica și economie aplicata. în viziunea lui

Menger, nu ar trebui să gândim ca analiza istorica este numai punctul de început pentru teoria

economica datorita inducției, generalizării sau comparației cărora le da naștere. Mai mult,

Menger considera prea vaga abordarea științifica și cea holistica sau organica a unor

fenomene (de exemplu, încercarea lui Hildebrand de a descoperi legile dezvoltării economiei

naționale). în final, în opinia lui Menger, programul scolii istorice germane era prea influențat

de prea multe considerații ideologice și de prea multe presupuneri privitoare la politica

economica (relevante numai pentru particularitățile economice și geografice ale Germaniei,

spre exemplu ‚capitalismul sau invers’ întârziat din sec 19). Critica lui Menger era

direcționată către toate abordările comune în politica economica din acea vreme: pozitivism

(A. Comte sau J.S. Mill) și explicarea rationalista, pragmatica și constructivista a dezvoltării

afacerilor (de exemplu, explicația lui Smith asupra echilibrului prin intermediul mâinii

invizibile). Împărtășea de asemenea și părerea ca orice analiza economica poate fi extrasa din

istorie, precum în lucrările lui Roscher, Knies, Hildebrand și Schmoller, sau chiar Marx.

Menger își păstra o perspectiva de individualism metodologic în teoria economica, precum și

credința în „legile exacte”: începând cu un studiu al celui mai simplu comportament

individual, el continua prin compunere la cele mai complexe aspecte. în opinia sa, numai așa

poate cineva înțelege interacțiunile individuale și geneza instituțiilor, considerate în mod

14

general ne-intenționate sau „organice”, care reglementează aceste interacțiuni. Nu prin

inducție, ci numai pe aceasta cale cineva poate obține legi exacte, „naturale”, cu alte cuvinte,

legi stricte pentru fenomene „tipice ideale” și modele normale în succesiunea fenomenelor

care sunt dificil de identificat în realitate. Aceste legi sunt relațiile dintre structura

reprezentării mentale, odată ce totul începe cu reprezentarea și judecata (determinate subiectiv

de către individ) funcționarii economiei. Conflictul în metode care a devenit o problema

recurenta începe așadar cu Menger. Perspectiva acestuia era complet antitetica cu cea a celei

dintâi și de-a doua scoli istorice germane și anticipa unele critici ce aveau să apară mai târziu

la adresa scolii reglementationiste franceze.

Recurenta aparenta a acestei critici poate fi înșelătoare. În primul rând, deoarece ar fi greșit să

se retina numai aceasta relație antitetica intre doua analize economice ale instituțiilor. Nu

exista o mare diferența intre ‚metodele obiective incorporate’ sau ‚maximele despre ceea ce

experiența și înțelepciunea timpului au determinat, în termenii tratamentului rațional și corect

al relațiilor, privitor la practic’ ale lui Schmoller și ‚instituțiile organice’ ale lui Menger (si

mai târziu cele ale lui Hayek). În acest moment se descoperă liniile de ereditate. În al doilea

rând, cazul de fata poate fi pledat din perspectiva lui Menger referitor la școala

reglementationista franceza întrucât aceasta a încercat să ocolească aceste dificultăți și să ia în

considerare critica lui Menger. Eliberând-se de influentele mai mult sau mai puțin marxist

ortodoxe ale anilor 70, teoria franceza a reglementării a avut chiar succes în confruntarea

problemelor dificile ale genezei instituțiilor, convențiilor și modurilor de reglementare,

folosind instrumente noi ce erau mai potrivite decât cele ale economiștilor secolului 19. dacă

teoria franceza a reglementării pare mai ușor de aparat decât istoricismul german sau

instituționalismul, aceasta se datorează în parte faptului ca, poate fără sa-si dea seama, aceasta

a adus îmbunătățiri metodologice contribuției instituționaliștilor americani.

2.2 Precedentele instituționaliștilor americani

Economiștii americani de la sfârșitul sec. 19 nu aparțineau scolii neoclasice, în ciuda

pretențiilor frecvente în acest sens; tradiția „Asociației Economice Americane” este

instituționalistă. Este influențata de către instituționaliștii germani (Baslé, 1993) și de către

filozofia pragmatista americana post-Dewey-ana. Trebuie menționat faptul ca instituționaliștii

americani studiau și domenii explorate în Europa de către economiști austrieci precum

Menger (care critica economiștii germani) și ca unii dintre austrieci au fost de asemenea

conduși către praxeologie. Von Mises sublinia faptul ca în disputa metodologica dintre

15

economiștii austrieci și școala istorica prusaca, la fel ca în dezbatere dintre J.B. Clark și

instituționaliștii americani, în joc se afla mult mai mult decât simpla determinare a cărei

proceduri este mai fructuos de adoptat. Disputa în realitate vizează ideea dacă știință

economica este absoluta sau relativa fiind transformata într-o știință a alegerii raționale sau

sociologiei.

Instituționaliștii americani reprezintă un precedent benefic, deși nerecunoscut, al teoriei

reglementarii. De-a lungul unui secol, ei au avansat mult în ceea ce privește metodologia.

Pentru a cita un singur exemplu: Veblen s-a distanțat deja de istoric ism afirmând ca numai

istoria nu este suficienta și ca, în fata unei asemenea complexități, este important să se

construiască o teorie complexa (Veblen, 1901). în același timp el a încercat să explice

dinamica economiilor de piață și capitalizării și nu accepta marginalismul și condițiile

echilibrului general static. Conceptul de capital ca și așteptările unei evoluții viitoare este în

totalitate modern (prospectivism). Mai general, Veblen prefera metodologia evolutiva pentru

studiul altor domenii decât cel al evoluției tehnice (Veblen, 1898). Dar Veblen credea prea

mult în controlul social al evoluției tehnologice numai de către ingineri (Baslé et al., 1994) și

era prea grăbit să parieze pe un declin rapid al afacerilor (deși prin aceasta a descoperit teoria

moderna a concurentei imperfecte). Poziția să pur critica poate fi explicata prin faptul ca el a

rămas prins într-o metodologie holistica fără vreo concesie făcută metodologiei individualiste.

Dacă ar fi recurs la metodologia individualista poate ar fi avut posibilitatea de a analiza

geneza noilor instituții și originile reformei instituționale. Astfel Veblen s-a lăsat descoperit

criticilor Popperiene și principiului potrivit căruia nu trebuie neglijata analiza interacțiunilor

individuale și logica contextelor inter-indivizi care explica mișcările sociale.

Totuși, Veblen a deschis calea criticii instituționaliste și teoriei ce mai târziu a devenit

standard. El a fost urmat de mulți economiști americani care, au fost adevărați pionieri în

reînnoirea analizei sistemice și instituționaliste. În mod paradoxal, ele nu au fost recunoscute

de reglementationistii francezi, care inițial au fost influențați de post-marxist și structuralism.

Commons (1862-1945), spre exemplu, a avut dreptate când a reintrodus dominația analizei

economice a drepturilor de proprietate. El apare ca un precursor prin analiza capitalismului

modern ca și sistem de creanțe și datorii transferate în tranzacții, relații salariale ori acceptarea

obligațiilor către stat (Commons, 1924, 1934). Potrivit acestuia, tranzacțiile depășesc nivelul

individual, atomizat și sunt o problema colectiva necesitând fie un punct de vedere holistic ori

o perspectiva instituționalistă (Commons, 1951). Deși rămâne nerecunoscut, Commons a

deschis calea pentru instituționalismul francez și pentru convenționaliști în general în

studierea reglementarii, normelor negociate și relațiilor salariale în special (Commons et al.,

16

1910; Commons, 1913). Totuși, multe dintre aspectele muncii sale rămân necunoscute astăzi,

în special teoria să despre selecția artificiala a instituțiilor în dezvoltare. Mitchell (1875-

1948), care a fost student al lui Veblen și Dewey, a adăugat o pasiune pentru economia

cantitativa mișcării instituționaliste prin fondarea Biroului National de Cercetare Economica.

Ayres (1891-1972) a urmat abordarea lui Veblen și a suplimentat-o cu interesul sau în

procesul de aculturalizare și inițiere tehnologica care a dus la schimbările instituționale cerute

de către adoptarea pe scara larga a ‚modului de viată industrial’ și a ‚societății raționale’

(Ayres, 1944).

2.3 Instituția monetară, un exemplu de precedent instituționalist american

Aceasta scurta trecere în revista istorica demonstrează ca, deși nu erau conștienți de asta,

instituționaliștii americani pregăteau calea pentru terorii franceza a reglementarii. Ei sunt

sursa acestei metode, teme și mai târziu inovații a scolii reglementationiste franceze. Ei au

anticipat dezvoltarea viitoare a noii microeconomii, în domeniul economiei industriale,

economiei forței de munca, și a economiei acțiunilor publice colective. Un bun exemplu

pentru acest tip de precedent ‚instituționalist’ este cel al instituțiilor și politicilor monetare.

Roscher, căruia i-a luat mult timp să adopte ideea de ‚semnificație relativa a banilor’, a rămas

adeptul explicației preturilor relative (Barkai, 1989). Dar Knies era deja mai mult

convenționalist și mai apropiat de ideea de bani endogeni. Veblen era interesat în capital ca și

valoare monetara a drepturilor de proprietate aservite proiectelor de acumulări viitoare.

Mitchell (student al lui Veblen și Laughlin, instituționalistul liberal din Chicago) a scris

faimoasa istorie a greenbacks (1903) și a oferit o perspectiva asupra teoriei, în termenii

ciclului monetar al afacerilor (unde banii nu sunt nici „reali” nici insignifianți) (Hirsch, 1970).

Pentru Mitchell, care era un economist critic al schemei teoretice a teoriei cantitative a

banilor, banii joaca rolul unui mediator fundamental dual: este o convenție în același timp

fiind legal și aprobat. Calitatea să este prin urmare la fel de importanta a și cantitatea sa.

Commons a conceput un sistem de credite și datorii în care cantitatea banilor este numai un

rezultat (bani endogeni) codificați prin „suveranitate”. Aceasta este prin urmare o economie

de credit cu o monetizare a datoriei (Maucourant, 1994) anticipând atât dezvoltările post-

keynesiene cât și cea reglementationista.

Astfel, când Michel Aglietta și André Orléan au realizat ‚o lunga călătorie prin istoria

monetara recenta a SUA’ (Aglietta and Orléan, 1982), s-au regăsit înapoi la ambivalenta

banilor descrisa mai sus a lui Veblen și Commons. Progresul considerabil realizat de Aglietta

17

și Orléan a rezultat din doi mari pași înainte. Primul, ei au trecut peste un concept substanțial

de valoare în favoarea cercetării negocierii, violentei, pacificării și socializării valorii. Al

doilea, ei au abandonat ideea unui singur concept structuralist al banilor, cu alte cuvinte, au

recunoscut ca unitatea monetara este mai mult decât un sistem structurat ca un limbaj și ca nu

este suficient doar să studiezi regulile de operare ale sistemului monetar și efectul acestor

reguli asupra comportamentului.

Teoria cantitativa a banilor pune accentul pe aspectele materiale: agenții doresc să păstreze o

cantitate data de active monetare. Teoria ‚circuitului monetar’ accentuează alte aspecte: banii

sunt mijlocul de circulație ca și un întreg. Pentru instituționaliști precum Commons, ceea ce

este în mod logic cel mai important este evoluția sistemului de credite și datorii, odată ce

sistemul de risc este garantat la nivel politic. Fenomenul primar nu este schimbul prin

intermediul unității monetare de cont și plata monetara, ci mai degrabă o deschidere de a

accepta datorii care sunt o simpla recunoaștere a datoriilor altora, într-o tranzacție care este

arbitrata, mediatizata sau socializata în ultima instanța de către autoritățile politice (guvernul

și autoritățile monetare) (Maucourant, 1993). Aglietta și Orléan propuneau o teorie monetara

care includea dualitatea contradictorie a economiei datoriilor și piețelor financiare, folosind

fără să știe formulări ce se regăsesc nu numai în post-marxist, ci și în instituționalismul

american.

In timp ce instituționaliștii germani adoptau metode care cel mai des erau considerate

discutabile și confuze, iar rolul lor de precedent al scolii franceze a reglementării este

discutabil, instituționaliștii americani erau responsabili pentru mai multe avansuri

promițătoare care în multe privințe pot fi considerate precedente ale scolii franceze a

reglementarii, care este în general instituționalistă și sistematica. Fără a se concentra cu

adevărat pe precedentele sale, teoria franceza a reglementării s-a izbit de propriile sale

dificultăți, pe lângă capcanele întâlnite de mișcările instituționaliste anterioare. Inițial, a fost

îngreunata de o combinație de genuri diferite, și a petrecut mult timp cu discuții

macroeconomice și post-marxiste asupra teoriilor despre acumulare-distribuire.

18

3 Reglementarea și Marx

3.1 Criza marxismului și reglementarea

La începutul anilor 70, teoria neoclasica trecea relativ neobservata în Franța. Cu toate acestea,

economia și științele umane erau puternic influențate de o reîntoarcere analitica și critica la

textele originale ale lui Marx. Implicarea marxista este specifica contextului din Franța

datorita alianței istorice a intelectualilor dedicați politicii cu partidul comunist francez.

Reîntoarcerea la Marx este de asemenea indusa și în mișcarea structuralista.

Criza marxismului, a început să apară la începutul anilor 80. În Franța criza a fost la început

una politica. A avut un efect rapid asupra ideologiei și asupra domeniului cercetării teoretice.

Dar extinderea crizei către teorie a fost de asemenea una fundamental politica mai degrabă

decât științifica. O tradiție încărcata cu referințe dogmatice (forțând realitatea să se încadreze

în formule predeterminate prin intermediul ‚științei marxiste’), colapsul sistemului sovietic și

accidentele „socialismului” francez au fost principalele motive pentru respingerea

marxismului.

În acest context, teoria reglementării a reușit să se elibereze de relațiile dogmatice cu

marxismul, în același timp dezvoltând un program de cercetare care este în mod clar legat de

proiectul marxian. Aceasta emancipare intelectuala a avut un impact profund asupra

metodologiei și încă mai influențează și în ziua de astăzi lucrarea teoriei reglementarii.

In limitele impuse de prezenta contribuție, acest punct de vedere va fi ilustrat printr-o

examinare a modului în care teoria reglementării a abordat cele trei momente cheie din cadrul

programului lui Marx: problema valorii și a banilor, acumularea și crizele; instituțiile și statul.

3.2 Valoarea, prețul și banii

In timp ce aceasta problema este extrem de complexa, în mod schematic cineva ar putea

considera ca și Polyani ca exista doua teorii a valorii care au dat naștere unei diviziuni

profunde și originale în cadrul ‚științei economice’ încă de la originile acesteia: o teorie

‚substanțială’ și una ‚subiectivista’.

Teoria substanțială a pus fundamentul originii valorii în munca, pe când în teoria subiectivista

aceasta se găsește în utilitate. în primul caz prețul este un indicator al muncii considerate ca și

marfa. Conform celei de-a doua abordări, prețul indica utilitatea atribuita obiectului vândut

19

sau ofertei de către cel ce o caută. Nu mai trebuie menționat, cele doua abordări sunt

ireconciliabile.

Teoria valorii joaca un rol central în aproape orice teorie economica: este o premisă pentru

stabilirea condițiilor formale de schimb pe piață și metoda de comensurare a valorii prin preț.

Capitalul lui Marx începe cu o analiza a mărfurilor și a schimbului; stabilind faptul ca

circulația valorii singura nu explica formarea valorii în surplus și a profitului, Marx identifica

nevoia pentru metamorfoza. Relația aparenta de echivalenta (salariu = munca) umbrește o

relație de exploatare (salariu = forța de munca) și crearea surplusului de valoare ca și

substanța a profitului. Trecerea dincolo de expresia ricardiana a valorii, în teoria marțiana

necesita mai mult decât formalizarea unui schimb echivalent (asupra căruia teoria neoclasica

își manifesta pretenția).

Aceasta teorie a metamorfozei mărfurilor și banilor ca expresie fenomenologica a valorii este

prezentata în Capital prin apelul la o metoda pe care Marx recunoaște ca derivata de la Hegel.

Înțelegerea althusseriana a lui Marx respinge aceasta metoda din cauza idealismului ei. Mai

mult, economiștii sunt reticenți în acceptarea acestui tip de provocare metodologica sau de

program.

Munca de cercetare a lui Alain Lipietz (1979, 1983) este o încercare de a lua în serios tezele

marxiene referitoare la fetișizarea mărfurilor în vederea trasării unei distincții intre economia

isoterica și cea exoterica. Acestea sunt doua spatii legate printr-un tensor al exploatării.

Pentru Lipietz nu exista nici o posibilitate de retragere dintr-un spațiu în celălalt, a unei

reduceri a valorii la preț. Lumea exoterica este aceea a reprezentărilor care sunt în mod

necesar fetișizate dar eficiente. Analiza lui Lipietz utilizează în dese rânduri categorii

marxiene. Trebuie totuși luat în considerare ca în lucrările sale ulterioare, Lipietz foarte rar se

întoarce la problema valorii și a prețului.

Bernard Guibert (1986a) a încercat să creeze o teorie a metamorfozei prin schimb, folosind

teoria grupurilor pentru a formaliza analiza să a valorii. Însă, întreaga să încercare originala de

formalizare, care, prin excepție, ieșea din tradiționala utilizare a calculului diferențial în

economie, nu a suferit dezvoltări ulterioare.

Atât Lipietz cât și Guibert au recunoscut legăturile lor explicite cu proiectul marxian. O astfel

de conexiune devine problematica, însă, în opera lui Michel Aglietta și André Orléan (1982).

Aici banii sunt priviți ca prima legătură sociala dintr-o societate de piață, iar la analiza

substanțială se renunța din start. Inspirând-se din lucrările lui R Girard și plasând violenta la

originile societății de piață, Aglietta și Orléan propun o restructurare profund conceptuala și

metodologica. Lucrarea lor poate fi citita ca o schimbare definitiva cu privire la proiectul

20

marxian. în particular, ea poate fi văzută ca o abandonare a ‚valorii muncii’ și a teoriei lui

Marx, care deduce banii din dezvoltarea formelor de valoare, în vederea stabilirii unei teorii

„calitative” a banilor.

Dar din intențiile enunțate de autori se poate înțelege ca proiectul lor vizează combinarea

abordării marxiste, eliberata de adaosurile ricardiene, cu tezele girardiene, astfel relaționând

contrazicerea și violenta în vederea înțelegerii modului de socializare prin bani al pieței.

Acesta încercare de prezentare a unei evoluții organice a formelor de valoare poate fi văzută și

ca o stabilire a unei noi legături cu viziunea marțiana.

In afara de acești doi autori, cele mai multe studii reglementationiste ignora aceasta problema,

limitând-se la cercetare aplicata, folosirea datelor curente și modelare.

Așa după cum reiese din aceste studii, în aceste domenii neterminate de investigare și

programe ,spinoase’, teoria reglementării a făcut un efort de a stabili un fundament teoretic

privitor la problema valorii, prețului și a banilor, utilizând teoriile lui Marx, dar acestea rămân

încercări disparate și sunt ambigue.

3.3 Acumularea și crizele

Analiza fordista a crizelor reprezintă originea și continua să stea la baza cercetării teoriei

reglementarii, și este legata în mod organic de teoria acumulării marxiene. Într-adevăr, una

dintre primele definiții ale fordismului este data de Gramsci.

La Marx, metoda capitalista de producție este bazata pe acumularea capitalului, prin care

surplusul de valoare este transformat în capital adițional. Aceasta da naștere unei creșteri

accelerate și extinse, care este ne sustenabila din cauza contradicției dintre revoluționarea

forțelor de producție și productivitate, și principiul conservării redistribuirii private a valorii

ca mod de apropriere. Logica să este foarte diferita de cea a echilibrului de piață și de

noțiunea de ciclu al afacerii. Astfel, reproducerea capitalismului trece prin faze de criza care

exprima și rezolva contradicțiile cauzate de acumulare. Formele sociale (si implicit politice)

ale acestei dinamici contribuie la înrăutățirea crizelor și în grade diferite la o rezolvare

violenta sau pacifista a contradicțiilor de provoacă sistemul. Acumularea de capital este o alta

exprimare a Nexus-ului retribuire-munca (un concept al teoriei reglementarii), întrucât pentru

Marx valoarea este creata, iar pârțile de surplus de valoare și retribuire sunt determinate, prin

consumul productiv al forței de munca.

Crizele de acumulare reflecta contradicții în diviziunea capitalista a muncii, independenta

producătorilor și faptul ca relațiile din piață nu permit ajustarea capacitaților productive

21

conform cu nevoia. La Marx, tendința de declin a ratei profitului este văzută ca o consecința

inevitabila a naturii modului de acumulare capitalist. Forțele ce contrabalansează aceasta

tendința nu o pot elimina în totalitate. Când criza erupe, ea se auto-rezolva prin distrugerea

diferitelor forme de capital – mărfuri, capital financiar și productiv – și bazele acumulării sunt

astfel reclădite.

In acest moment din explicația marțiana a crizelor apar deferentele referitoare la natura și

semnificațiile ei. Ce trebuie făcut în legătură cu aceste crize?

Pentru mulți ani, mișcarea laburista a așteptat ca aceste contradicții capitaliste ce se manifesta

prin crize să duca la o „catastrofa revoluționara” și la emergenta unei noi forme sociale de

producție. De la o criza la cealaltă, condițiile pentru o tranziție la socialism se întruneau.

Etapa finala ar fi presupus concentrarea puterii capitaliste în mâinile statului și aproprierea

colectiva (naționalizarea) ar fi de ajuns pentru a cauza ca fructul copt al socialismului să cada

în mâinile organizatei clase a salariaților.

Teoria reglementării nu adresează aceasta idee, datorita ipotezei sale conform căreia istoria

este un proces fără subiect. Inter determinismul istoric a fost criticat. Însăși ideea de

reglementare s-a spus a fi în contradicție cu cea de criza (într-o interpretare îngusta) iar

termenul de reglementare a fost asociat cu o reajustare cibernetica constanta, o ‚auto-reglare’

garantata.

Analiza privitoare la taylorism și fordism, natura inflației, formarea pe termen lung a

salariilor, etapele reglementării capitaliste și configurațiile nedusului salariu-munca sunt

temele principale în analiza crizelor și a reglementarii. Recurgerea la Marx (daca nu chiar la

marxism) este clara dacă este implicita dar adesea este chiar explicita. Acesta este mai ales

cazul în analiza în secțiune a regimurilor de acumulare și a metodelor de diferențiere intre

acumularea extensiva (un regim al surplusului de valoare absolut) și acumularea intensiva

(surplus de valoare relativ)(Aglietta, 1976; Billaudot, 1976; Bertrand, 1983).

In acest punct, teoria reglementării este de acord cu Marx în ceea ce privește importanta

specificării în contextul istoric a formelor structurale (instituționale) care pot produce

regimuri de acumulare și norme de salarizare mutual compatibile. Astfel, în timp ce teoria

reglementării este considerata a se distanta de escatologia marxista, ea totuși dezvolta

dimensiunea instituționala a proiectului marxian.

Pentru Marx, dimensiunea instituționala este esențiala și dinamica capitalismului nu poate fi

redusa la operarea unui mecanism pur economic. dacă clasele sociale se formează prin

localizarea lor în cadrul producției, conflictele acestora se vor exprima în sfere economice. A

te opune scăderii ratei profitului, scria Marx, înseamnă să obții prin forța, prin metode

22

dominație în domeniul politic – prin nerespectarea legilor schimbului – o reducere a salariilor

și o creștere a intensității muncii (Nadel, 1994a). Conflictul dintre capital și munca își găsește

astfel întreaga să manifestare extra-economica și instituționala. Pentru ca acumularea sa-si

reia cursul, este necesar nu numai să distrugem capitalul dar și să impunem noi condiții

sociale și de salarizare privind forța de munca.

Afirmând ca ia în considerare reglementarea modului de producție, relațiile sociale și formele

instituționale, și considerând domeniul sau ca și reproducerea sistemului economic ca și

întreg, teoria reglementării este în mod simultan holistica și instituționala. Relația să cu Marx

de asemenea este subliniata prin acest aspect. Spre deosebire de temele abordate anterior, în

acest domeniu teoria reglementării a realizat contribuții esențiale ce prezinta o revigorare

fructuoasa a abordării marxiene.

3.4 Instituții și economie

În esență, teoria economica clasica criticata de Marx vede economia ca pe o știință care caută

să stabilească legi pentru combinarea relațiilor de producție, schimb și consum bazate pe

modele de comportament normal.

Pana astăzi, teoria economica neoclasica ignora nu numai aspectul legilor economiei, dar și

faptul ca însăși substanța relațiilor economice este de natura sociala – cu alte cuvinte,

compusa din forme instituționalizate social. Aceste categorii se refera materialitatea de

provoacă psihologia superficiala a ‚raționalului’, maximizând comportamentul individual sau

cel codificat și formalizat de joc. Instituții sunt eliminate ca fiind în afara domeniului

economiei, sau, și mai rău, ca afectând negativ ‚timpul și spațiul’ așteptărilor agenților

raționali. Natura și creația formelor instituționale nu sunt explicate, și nici teoria

convenționala sau oricare alta teorie ce menține o poziție strict individualista nu pot să le

explice. în cel mai bun caz, teoria standard furnizează interpretări ad-hoc care de cele mai

multe ori sunt de slaba calitate și reductive.

Metoda marxiană reprezintă antiteza acestei abordări. Încă din primele pagini ale ‚Capital’ o

marfa este prezentata ca unul dintre cele mai complexe elemente non-materiale, iar valoarea

sa de utilizare este deosebita de natura tehnica a obiectului suport a mărfii, care la rândul sau

este un element social.

Relațiile sociale și formele instituționale sunt date; indivizii sociali nu le aleg, nici statul nu le

impune. Istoria este astfel ‚invenția’ societății; indivizii sociali își prezinta conflictele lor cu

producția și distribuita în cadrul unor forme instituționale.

23

Teoria reglementării adera la aceasta abordare. Formele instituționale structurează tărâmul

producției, schimbului, banilor, distribuției și consumului. A afirma ca aceste aspecte sunt

instituționalizate nu înseamnă, totuși, ca sunt naturale sau în mod voluntar rezultatul unei

activități economice sau sociale. Societățile ce rezulta din economii ale capitalului nu sunt

doar forme contingente de organizare sociala. Formele sociale sunt instituționalizate prin

acțiunea unor indivizi ce acționează prin încercări complexe și imprevizibile intre diferite

grupuri de interese, care în cele din urma sunt impuse/acceptate ca și compromisuri. Unele

dintre aceste forme instituționale structurează perspectivele actorilor sociali, sunt codificate și

devin norme, apărând-le acestora ca fiind ireversibile. Banii, standardul universalizat al

valorii și măsura sacra a averii, devine fetișul suprem. Apare ca o creație indispensabila care

la rândul sau se diversifica în forme diferite, mai profitabile.

3.5 Nexusul salariu-munca

Pentru Marx, relația dintre capital și munca este una sociala, nu o relație individuala sau inter-

indivizi. Nu poate fi redusa la o relație contractuala intre angajator și angajat, și nici nu este o

simpla relație de dominație ierarhica. ‚Frumusețea formei salariului’ , fetișul ‚prețului’

muncii, creează o iluzie de egalitate și echitate intre un serviciu și remunerația sa.

Analizele pe termen lung ale nexus-ului salariu-munca în SUA (Aglietta, 1976) și în Franța

(Boyer, 1986a; Coriat, 1979; Lipietz, 1979), precum și în alte tari ca Japonia (Coriat, 1991;

Nadel, 1994a), au dezvăluit rolul central al distribuției în relația capital–munca, medierile

instituționale ale acestei relații în cadrul diviziunii tehnice și sociale ale muncii precum și

dimensiunea sa istoric antagonista. În ciuda dificultăților cu care s-au confruntat datorita unei

formulări mult prea simpliste sau mecanice, și în ciuda numeroaselor critici cărora le-au fost

supuse, conceptele de Fordism și nexus-ul salariu-munca fordist furnizează un valoros aparat

euristic, jucând un rol crucial în dezbaterea critica cu teoria neoclasica.

3.6 Statul

In proiectata sa ‚lucrare economica’ pe care nu a terminat-o niciodată, Marx intenționa

să scrie o carte despre stat. De atunci, marxiștii s-au confruntat în multe privințe cu problema

adevăratei naturi a statului, și mai ales a statului ‚socialist’.

Inițial, teoria reglementarii si-a direcționat eforturile către o reînnoire a cercetării marxiene

asupra statului. Poulantzas a inspirat o reprezentare a statului ca o autoritate care atât cuprinde

compromisul, producând instituții coezive, cât și asigura perpetuarea lor (Aglietta, 1982;

Boyer, 1986a; Delorme and André, 1983). Statul nu este numai un instrument în mana

burgheziei. Creșterea tensiunilor și a conflictelor sociale ce nu sunt exprimate într-o singura

strategie coordonată de către clasa la putere duce la noțiunea unui ‚stat fixat’ ca și girant al

24

unui ‚compromis instituționalizat’ (Delorme and André, 1983). în acest caz statul este separat

de funcțiile sale de reprezentare a intereselor claselor sociale și stabilește forme intermediare

potrivite pentru a instituționaliza compromisul intre toate grupurile de interese – inclusiv clasa

dominantă. Acest tip de analiza asuma ca statul este compus dintr-un set de instituții, structuri

în care grupurile sociale pot adopta adevărate poziții de putere. Astfel, nu mai este o chestiune

a unui stat complet funcțional în mâinile unei clase omogene.

Această interpretare (prezentata simplificat aici) a fost criticata deoarece ar da statului o

libertate autonoma excesiva, în același timp ignorând violenta intrinseca a statului ca și

gardian al proprietății capitalului și disciplinei muncii.

Bruno Théret (1992a) a crezut ca poate depăși limitările acestor studii regulationiste prin

propunerea ca statul să fie tratat ca o relație sociala ‚in sine și pentru sine’. Analiza statului

necesita nu numai considerarea relațiilor sale cu categoriile economiei de piață, dar și luarea

în considerare a propriei sale dezvoltări. De aceea, Théret a mers un pas mai departe decât

ceilalți teoreticieni regulationisti către o sinteza intre Marx și Weber: el încearcă să identifice

logica economica și politica a statului, prezentându-l ca pe o relație sociala. Dintr-o

perspectiva istorica, economia statului, sau economia fiscal-financiara a taxelor, poate fi

văzută ca ireductibila la cea a economiei de piață. Théret propune atunci noțiunea de

configurare ‚topologica’ a socialului în care statul este tratat ca una dintre relațiile sociale. în

final, el distinge doua moduri de articulare ale statului modern și ale modului capitalist de

reglementare: modul teritorial și cel prin salarii.

Teoria regulationista despre stat a lui Théret este în consecința Marxiana (chiar și în

prezentarea să a ‚ciclurilor statului’ bazata pe ciclurile capitalului ale lui Marx), rămânând în

același timp foarte diferita tipul de marxism care vede statul a pe o superstructură funcțională

a modului de producție capitalist.

Care este viitorul moștenirii marxiste?

Deși teoria reglementării nu si-a asumat sarcina de a-l salva pe Marx, își asuma totuși

greutatea moștenirii sale marxiste. Atât timp cât menține o abordare care pune accentul pe o

vedere pe termen lung a istoriei, macroeconomiei și instituțiilor împreuna cu o atitudine

critica în privința individualismului metodologic, teoria reglementării trebuie sa-si asume

moștenirea. Întrucât dacă nimic nu împiedică pe cineva să părăsească casa tatălui sau, și chiar

să ia unele dintre valorile sale pentru crearea ulterioara de hibrizi imaginativi, o citire critica a

textelor originale este întotdeauna de acceptat.

25

4 Scurtă prezentare a teoriei reglementarii

Direcția principala și programul de cercetare al teoriei reglementării sunt bazate pe concepte

și ipoteze care au fost inițial concepute în contextul cercetării capitalismului american

(Aglietta, 1974) și al celui francez, și apoi au evoluat și s-au consolidat în mod gradual.

Scopul acestui capitol este să reunească principalele alternative adoptate de teoria

reglementării și să ofere o scurta prezentare a structurilor conceptuale de baza utilizate de

aceasta lucrare.

4.1 Nici reducționism individualist, nici invariabilitate structuralistă

Teoria reglementării a fost fondata pe o critica dubla: prima, noțiunea de homo economicus, și

a doua – abordarea structuralista. Economia nu este juxtapoziționarea unor subiecți omogeni

ai pieței înzestrați cu un principiu comun al raționalității ce interacționează pe o serie de piețe

complete. Indivizii ocupa locuri și poziții definite în funcție de relațiile sociale ce variază

considerabil în timp și spațiu; un patrician roman nu este un curtier, un antreprenor nu are

aceleași obiective ca și angajații săi și un industriaș este diferit de un finanțist. Pentru a

produce rezultate relevante și de valoare, este important să se stabilească o caracterizare

precisă a rețelei de constrângeri în care agenții interacționează și logica acțiunilor lor ce

rezulta din aceasta. în acest sens, teoria reglementării reprezintă antiteza programului

economic neoclasic, construit pe ficțiunea unui agent reprezentativ, operand într-un vid

instituțional.

Teoria reglementării scoate în evidenta limitele calculului rațional în crearea relațiilor ce

definesc poziția agenților: imediat ce incertitudinea radicala învinge și grupuri de agenți

adopta un comportament strategic, efectele nedorite și paradoxurile compoziției destabilizează

pana și așteptările celor mai bine înzestrați agenți. Agenții se pot orienta numai prin

constrângeri, referințe comune, proceduri și modele ce transmit sau sprijină aranjamente

comune de legi, convenții și organizații (Orléan, 1994). Aceste aranjamente nu sunt guvernate

de logica economica pura; mai degrabă ele se nasc din construcția și întreținerea unei legături

sociale. Mai mult, poate fi demonstrat ca indivizii reduși la raționalitate pura economica ar fi

incapabili să rezolve pana și cele mai simple probleme, spre exemplu cea de coordonare.

In tradiție marțiana, teoria reglementării își alege ca punct de plecare codificarea relațiilor

sociale ce definesc modul de producție, mai precis formele instituționale*. Aceste forme

instituționale iau apar din conflicte latente sau deschise ce își au originea în doua surse de

26

dificultăți: în primul rând, nu mai este permisibil să se prelungească vechea ordine; în al

doilea rând, pentru a surmonta contradicțiile și dezechilibrele ce apar, o raportare la o

autoritate dincolo de orizontul interacțiunilor orizontale al protagoniștilor este de la sine

înțeleasă. O cezură este introdusa apoi intre perioadele în care sunt în joc constituirea de noi

reguli ale jocului și acelea când conflictele se dezvolta din compromisurile anterioare. Astfel,

economia și politica, acumularea și legitimitatea se îmbină, fără totuși a fi reduse la una sau la

alta.

4.2 O analiză a schimbării

Trebuie însă să aderam la ipoteza conform căreia autoritatea politica nu face decât să

răspundă cererilor sistemului economic, adică statul rezulta din capital? în acest caz ar avea

responsabilitatea de a garanta o forma tranziționala viabila la un mod de producție și ar fi în

esență dedicat propriei sale dispariții prin natura contradicțiilor sale. De fapt, atât teoriile cât

și analizele asupra statului (Delorme and André, 1983; Théret, 1992a) sugerează ca acesta este

o autoritate autonoma de mari dimensiuni în ceea ce privește forma compromisurilor

instituționale pe care le codifica. Este ușor de imaginat cum configurațiile politice

obstrucționează posibilitățile de acumulare de lunga durata, cum s-a întâmplat în Franța la

sfârșitul secolului 19 sau în Marea Britanie pentru mai bine de un secol, sau în Argentina

începând cu 1970. În plus, nimic nu garantează ca pe termen lung formele sociale vor reuși

întotdeauna să reproducă relațiile de producție ale modelului de producție câștigător.

Colapsul modelului sovietic de producție amintește în permanenta faptul ca procesul de

adaptare a formelor instituționale la cerințele sistemelor economice și a legitimității politice

nu este unul automat. De aceea trebuie acordata atenție nu numai constantelor (pana acum de

fapt capitalismul si-a asigurat propria viabilitate) ci și schimbărilor de forma ale relațiilor

sociale ce au mari șanse de a produce schimbări majore în structurile economice și politice.

Reglementationistii considera ca schimbarea este la fel de importanta ca și invariabilitatea și

ca cele doua trebuie analizate împreuna. Deoarece noi forme au fost descoperite, relațiile

capitaliste au arătat un anumit grad de permanenta și s-au împrăștiat în domenii noi. Dar

aceasta schimbare nu este dirijata de către o lege precum creșterea forțelor productive sau

scăderea nivelului profitului, care sunt permanente și prezente în toate societățile capitaliste.

Scopul întregului aparatus conceptual al formelor instituționale, regimuri de acumulare și

moduri de reglementare este de a depăși inabilitatea individualismului metodologic de a trata

27

cu instituțiile economice capitaliste de baza (prin reducerea lor la forme ale schimbului de

piață) și inabilitatea structuralismului Marxist de a analiza schimbarea, în special din timpul

crizelor majore.

De la relații sociale la cinci forme instituționale

Teoria reglementării a dezvoltat în mod gradual un set de unelte conceptuale ale căror

arhitectura generala și logica de ansamblu vor fi prezentate aici.

Trei nivele de analiza se disting conform unui grad de abstractizare descrescător (Boyer,

1986a). La nivelul cel mai abstract, teoria reglementării analizează modele de producție și

conexiunile acestora. Moștenirea relațiilor de producție ale lui Marx este clara, dar

corespondenta dintre relațiile de producție și forțele productive este abandonata, precum și

dihotomia dintre structura economica și suprastructura legala și politica. în modelul de

producție capitalist, forma de producție și relațiile de schimb impun supremația valorii de

schimb asupra celei de utilizare și face ca acumularea să fie un imperativ al sistemului. Teoria

reglementării nu deduce totuși din acestea ca exista o relație simpla, invariabila intre modelul

de producție capitalist și formele de acumulare.

La cel de-al doilea nivel, teoria reglementării descrie modelele sociale și economice care

permit ca acumularea să aibă loc pe termen lung intre doua crize structurale. Aceste modele

ca un întreg sunt rezumate prin noțiunea de regim de acumulare. La acest nivel numai

modelele obișnuite sunt observate: ele corespund fenomenelor formalizate? prin modelul

macroeconomic de creștere inspirat de Kalecki și economiștii de la Cambridge. Identificarea

modelelor obișnuite nu necesita excluderea crizelor: descrierea regimurilor de acumulare

include evoluția acestora și crizele potențiale. Acolo unde teoriile neoclasice și post-

Keynesiene caută un model general, invariabil, regulationistii recunosc o varietate de regimuri

de acumulare, potrivit cu natura și intensitatea schimbării tehnice, volumul și compoziția

cererii și a stilului de viată al muncitorilor. Relațiile capitaliste sunt compatibile cu regimurile

de acumulare ce suferă transformări pe termen lung și care variază atât în timp cât și spațiu.

Al treilea nivel al analizei se adresează configurațiilor specifice ale relațiilor sociale pentru

orice era sau locație geografica. Formele instituționale (sau structurale) definesc originea

modelelor sociale și economice observate. Proiectul teoriei reglementării este de a descrie

aceste forme instituționale și aranjamentele lor, precum și analiza transformărilor lor

permanente. Formele instituționale socializează comportamentul eterogen al agenților

economici, clădind un pasaj de la micro la macroeconomie. Teoria reglementării stabilește o

28

ierarhie intre aceste forme instituționale, conform modului de reglementare aflat în folosința

la acel moment în tara luata în considerare. Pentru fordismul din perioada de după cel de-al

Doilea Război Mondial, banii credit, un nexus salariu-munca original și o forma de

concurență de oligopol s-au dovedit a fi mai importante decât transformarea statului în sens

strict. în contrast cu aceasta perioada, în anii ’90 intensificarea constrângerilor monetare și

internaționalizarea competiției pare a preceda și a contura transformări în nexusul salariu-

munca.

Importanta banilor ca și forma instituționala deriva din rolul acestora de echivalent general, de

mod de conectare intre unitățile economice. Exista foarte multe modalități de constrângere

monetara. Exista tot atâtea regimuri monetare cate și modalități de a compensa deficite și

excedente pe termen scurt intre agenții economici. Forma instituționala depășește limitele

naționale, implicând relații cu zone largi de circulație și schimb. în ceea ce privește teoria

reglementarii, suprapunerea formelor instituționale implica respingerea explicațiilor univocale

ale fenomenelor economice. Astfel, originea inflației nu poate fi numai monetara, dar nici

banii nu pot fi ‚neutri’.

Locul privilegiat al nedusului salariu-munca printre formele instituționale identificat de teoria

reglementării se datorează faptului ca acesta descrie tipul de apropriere al surplusului în

modul de producție capitalist. Analizele istorice și comparațiile internaționale au făcut

posibila distingerea intre câteva forme de nexus salariu-munca:

1. Competitiv, când consumul lucrătorilor nu este inserat în producția capitalista,

2. Taylorian, când organizarea muncii permite producția de masa, fără a modifica

profund stilul de viată al angajaților.

3. Fordist, care combina normele de dezvoltare a consumului și cele de producție.

Formele de competiție indica modul în care relațiile dintre producători sunt organizate. Teoria

reglementării este interesata mai precis de analiza formelor de competiție ce ar putea duce la

transformări ale regimurilor de acumulare.

Formele de inserție în regimul internațional caracterizează relațiile dinte statele-națiune și

forumul internațional. Conform definiției statului, acestea exercita suveranitate politica asupra

unui teritoriu definit, astfel încât relațiile dintre fiecare stat-națiune și restul lumii sunt rareori

rezultatul relațiilor pure de piață, ci mai degrabă se nasc din alegerile politice făcute în

decursul unor perioade critice. Alegerea unui regim comercial, managementul schimburilor

sau deschiderea în fata capitalului străin sunt doar câteva exemple de opțiuni ce definesc

modul de inserție și astfel viabilitatea unui regim internațional. Teoria reglementării încearcă

să evite simpla opoziție intre o economie deschisa și una închisa, intre autonomie naționala și

29

constrângeri externe, propunând noțiuni intermediare, precum „zona strategica”, pentru a

defini tipurile de structuri ale forumului internațional (Mistral, 1986).

Regimul internațional nu determină modul de creștere al tarii în sine; totul depinde de relațiile

stabilite intre respectivul regim și celelalte forme instituționale ale tarii respective. Ideea unui

regim internațional spune ca multitudinea de aranjamente ce guvernează comerțul, investițiile

directe, fluxurile financiare și organizarea schimburilor nu pot fi reduse pur și simplu la

ajustări ale pieței. În aceasta privința, teoria reglementării este de acord cu școala americana a

regimurilor intonaționale (Krasner, 1983), și chiar cu economia politica internaționala

(Kébabdijan, 1998, 1999; Palan, 1998). Aceasta se refera la un set de principii, norme, reguli

și proceduri de luare a deciziilor ce asigura stabilitatea și relativa coerenta a

comportamentului diferiților agenți în cadrul economiei internaționale. Desigur ca aceste

aranjamente sunt în mod frecvent parțiale și sectoriale, și nu au, în general, forța și

durabilitatea formelor instituționale naționale, astfel încât nu se poate extrapola noțiunea de

mod de reglementare de la regimul internațional.

Formele statului demonstrează cum organizarea autorității publice este parte din dinamica

economica. Complexitatea compromiselor de la originea intervenției publice exclude o

interpretare funcțională a acțiunilor statului. Configurația statului este înzestrata cu o destul de

mare autonomie în ceea ce privește codificarea regimului monetar, formelor competiției și ale

nedusului salariu-munca. Pe lângă aceasta, relațiile dintre subiecții politici și agenții

economici introduc diferențe în ceea ce privește taxarea/fiscalitatea și accesul la serviciile

colective produse sau organizate de către stat. Astfel este important să se studieze diferențele

dintre societățile cu câștiguri din salarii din statele democratice și altele care sunt guvernate de

clasa mijlocie si/sau subiectul unui regim autoritar.

Dar analizele formelor de articulare intre stat și economie duc la o considerare asupra naturii

statului în general. Odată ce logica puterii politice (expresia suveranității și legitimității ce

autorizează taxarea) se distinge clar de constrângerile acumulării private, este posibila

stabilirea unui set de concepte pentru a explica complexitatea rolurilor și configurațiilor

statului. Noțiunea unui regim financiar și fiscal se refera la corespondenta dintre legal și

formele de cheltuiala ale legitimității statului prin intermediul procesului de colectare a

taxelor (Théret, 1992a). Caracteristica teoriei reglementării este astfel de a nu izola statul de

sistemul economic național, în același timp excluzând un simplu determinism economic al

statului.

30

4.3 Modul de reglementare: consecința unui grup de forme instituționale

Teoria reglementării considera ca ajustările deciziilor multitudinii agenților economici, a căror

raționalitate este limitata, apar prin conjuncția procedurilor și comportamentelor modului de

reglementare. Acest termen evidențiază procesul activ de ajustare al dezechilibrelor în mod

zilnic și parțialitatea procedurilor codificate în formele instituționale. Numai experiența este

cea care permite judecarea viabilității unui mod de reglementare după aplicarea acestuia. în

contrast cu teoria neoclasica fundamentalista, un mod de reglementare înlocuiește noțiunea de

echilibru static cu o analiza a proceselor dinamice reducând dezechilibrele cauzate în mod

constant de acumulare. Acesta inserează piețele într-o serie de aranjamente instituționale care

socializează atât informația cât și comportamentul și restricționează raționalitatea agenților la

informațiile disponibile și abilitățile cognitive, cu alte cuvinte adopta o raționalitate situata,

luminata de o rețea densa de instituții. Astfel se naște posibilitatea ca modul de reglementare

să difere considerabil, în funcție de timp și spațiu, și să nu fie proiecția unui singur model de

echilibru general, separat de imperfecțiunile și fricțiunile introduse de ‚specificitatea’

naționala (Benassy et al., 1979; Boyer and Yamada, 2000).

Un mod de reglementare stabilește un set de proceduri și modele comportamentale

individuale și colective care trebuie să reproducă în mod simultan relațiile sociale prin

conjuncția formelor instituționale ce sunt determinate istoric și susținute de regimul de

acumulare curent. Mai mult, un mod de reglementare asigura compatibilitatea unui set de

decizii descentralizate, fără a necesita prezenta unor agenți care să internalizeze principiile ce

guvernează dinamica generala a sistemului. Aceasta definiție provoacă distincția dintre

economia pura și aspectele sociale. Implicarea sferei economice într-un domeniu mai larg

evita nedeterminarea către care tinde logica pur economica. Mulțumită acestei întrepătrunderi

(Polanyi, 1946) este posibil să se depășească crizele structurale care altfel ar fi și mai

devastatoare.

Trei principii de acțiune ale formelor instituționale sunt propuse în vederea analizării rolului

acestora în direcționarea comportamentului individual și colectiv: în primul rând, legea,

regula, reglementarea sau orice alta forma de constrângere; apoi, compromisul sau

negocierea; în final, comunitatea unui sistem de valori și reprezentări sau rutina.

Înarmata cu aceste concepte de baza, teoria reglementării propune să analizeze modurile de

dezvoltare, cu alte cuvinte, felul în care un regim de acumulare și un tip de reglementare se

stabilizează pe termen lung și cum intra acestea într-o perioada de criza și cum se reînnoiesc.

31

O dinamica endogenă ce duce la o varietate de crize diferite

Modul de dezvoltare nu implica reproducerea identica, ci mai degrabă sugerează înscrierea în

timpul istoric: evenimente neprevăzute se petrec, cicluri se succed, formele instituționale se

schimba treptat și apare posibilitatea evoluțiilor atât de contradictorii încât devin explozive.

Acestea sunt numeroasele forme diferite de crize pe care teoria reglementării le identifica și

pentru care oferă un sistem de clasificare.

Primul tip de crize declanșate în mod exogen se refera la șocuri „din afara”, cu alte cuvinte, ce

nu își au originea în modul de reglementare, și care reacționează numai în concordanta cu

specificitatea lor. în timp ce teoria reglementării accepta posibilitatea crizelor legate de șocuri

externe, le limitează importanta și își concentrează atenția pe alte câteva tipuri de crize.

Crizele ciclice sau endogene se dezvolta fără modificări majore ale formelor instituționale

existente. Forma și întinderea acestor crize depind de modul de reglementare curent, dar sunt

expresia directa a acestuia, întrucât nici o schimbare de politica instituționala sau economica

nu este necesara pentru a produce o întoarcere la recesiune sau revenire economica. Aceste

episoade ce deriva din interiorul proceselor ce determina modul de reglementare sunt descrise

ca și „crize minore”.

Prin contrast, exista perioade pe parcursul cărora compatibilitatea formelor instituționale și a

dinamici economice nu mai este garantata. Nu exista un mecanism automat care să guverneze

trecea de la depresie la creștere economica, și în general aceasta inițiază o perioada de

cercetări empirice pentru găsirea unei strategii de ieșire din criza, înglobând reforma unora

sau a tuturor formelor instituționale anterioare. Pentru a face distincție intre acest tip de crize

și crizele descrise în paragraful anterior, acelea care afectează reglementarea și regimul de

acumulare sunt denumite crize majore sau structurale. Se identifica doua tipuri de crize

structurale, după originea acestora: crize ale modului de reglementare și crize ale modului de

acumulare. Printre indicatorii acestor tipuri de crize se afla inabilitatea de a se relua

profitabilitate ași de a se permite recuperarea acumulării, distrugerea formelor sociale ce

sprijină acumularea, disoluția determinismului economic și o creștere a conflictelor sociale și

politice atât la nivel național cât și internațional. Aceste semne permit o diagnosticare în timp

real a începutului crizei structurale. De fapt, formele pe care aceste crize structurale la

îmbracă variază în funcție de regimul de acumulare, astfel ca acest tip de clasificare explica

de ce criza din ziua de astăzi nu este o repetare a celei din 1929. Mai mult, explica de ce chiar

și o viguroasa revigorare (1984-9) nu semnalează urgenta unei noi configurații viabile a

formelor instituționale.

32

In final, o criză în modul dominant de producție este ultimul nivel de criza. Aceasta criza, ca

și conceptul de criza organica din teoria marxista, asuma ca nici un nou regim de acumulare

nou nu poate apărea, chiar luând în considerare abilitatea de adaptare a formelor instituționale

și evoluția pe termen lung a sistemului economic. Intra-o asemenea perioada, performante

economice slabe sau catastrofale prezinta tendințe nefavorabile pe termen lung, în timp ce

procesul politic de reforma este blocat sau dăunător. Acest concept de criza părea foarte

abstract sau distant (criza feudalismului) pana când colapsul regimului sovietic a furnizat un

spectaculos exemplu (Chavance, 1989; Sapir, 1990).

33

5 Noi spații ale reglementarii

5.1 Globalizarea, localizarea și specializarea sectorială

Care este viitorul reglementării naționale?

Dezvoltarea relațiilor internaționale, accentul pe specificitate în sectoarele de activitate,

regiuni sau teritorii locale și progrese instituționale considerabile în construcția Europei

reprezintă domenii de investigație ce se întâlnesc într-o singura întrebare. Conceptul de

‚reglementare economica generala’, definit în mod esențial la nivel național, continua să aibă

sens (Palan, 1998)? Chiar și într-o forma subtila, aceasta întrebare necesita o clarificare a

legăturilor dintre diferitele niveluri de reglementare. Ce nivel de analiza este relevant pentru

programul de cercetare al teoriei reglementarii? Nu este nici o surpriza ca cercetarea în aceste

teme este foarte inovativa, sugerând în mod activ revizuiri conceptuale semnificative.

Dezbaterile, ce au un efect destabilizator a priori asupra teoriei reglementarii, oferă de

asemenea ozona în care aceasta să își etaleze individualitatea și sa-si demonstreze

dinamismul.

Contestând reglementarea națională: o problemă cu mai multe fețe

Nivelul ‚natural’ de analiza pentru macroeconomie și teoria reglementării este națiunea

definita ca o autoritate suverana. Dar, metodologic, analiza regulationista tinde să micșoreze

rolul economic al statului și să înzestreze sfera politica cu o relativa autonomie. Aceștia

adaugă și o noua perspectiva rolului statului în interacțiunile macroeconomice.

De la primele studii „regulationiste”, relațiile dintre spatiile național, internațional și

regional au fost examinate (Lipietz, 1974, 1977). Teoria reglementării a început pe o baza de

ipoteze structuralist-marxiste și analize critice alternative ( ‚sistemul productiv’ al ‚scolii de la

Grenoble’, descrierea spațiului a lui François Perroux, natura mediului ce promovează

inovarea, districtul industrial, etc.. De atunci a evoluat către un concept ce încearcă să

integreze o apreciere a autonomiei relative regionale și locale, influenta instituțiilor

internaționale și rolul acestora în reglementarea economica generala, și menținerea

elementelor naționale.

34

O revizuire paralela a avut loc în aplicarea teoriei la nivel sectorial. Deși abordările

regulationiste au cedat ocazional în fata simplificării modelului fordist, eterogenitatea

sectoarelor a fost recunoscuta din start (CEPREMAP-CORDES, 1977; Mazier et al., 1993).

Dar diversitatea sectoarelor a fost integrata funcțional în reglementare, fie prin distincția intre

sectoare de bunuri de investiții sau consum, fie printr-o ierarhie ce reflecta rolul sectoarelor

conducătoare. Alte studii au contribuit printr-o examinare a importantei sectoarelor (Reynaud,

1992; cap 27). Totuși, aceste studii se bazau toate pe o perspectiva macroeconomica. Ele

adaptau teoria reglementării la un ‚semi-funcționalism’ cu privire la sectoare. Interesul

reînnoit în reglementarea sectoriala se datorează în primul rând dezvoltări studiilor ce pornesc

de la nivel sectorial și apoi iau în calcul cum se raportează la contextul macroeconomic.

Văzute ca un întreg, aceste studii conduc către o metodologie comuna.

O metodă de analiză

Alegerile metodologice implicate în analiza sectoarelor ce variază de la regimuri locale la

internaționale sunt umbrite de un vocabular imprecis. Cel mai dubitabil termen este cel de

‚nivel intermediar’. Intre ce termeni sunt teritoriile, sectoarele și regiunile ‚intermediare’?

Aceasta descriere poate fi doar rezultatul unei analize. Metodologic, referința la un nivel

intermediar provoacă confuzie: analiza economica a teritoriilor, sectoarelor și regiunilor nu

poate fi redusa la abstractizări ale micro și macroeconomiei. Pe de alta parte, aceasta abordare

trebuie să furnizeze o înțelegere critica a acestor nivele de analiza.

Întrebările ridicate de specificitatea sectorială (în special Bartoli și Boulet, 1990)

teoriei reglementării au produs sugestii metodologice (Boyer, 1990b) ce au fost aplicate

frecvent. Aceasta metoda definește patru cerințe ce au fost parțial adaptate analizei locale, în

urma sugestiilor lui Jean-Pierre Gilly și Bernard Pecqueur.

1 Clarificarea originii unității nivelului de analiza selectat. Sectoare, teritorii săi

instituții internaționale nu sunt nivele intermediare ce necesita descriere. Analiza

mezo-economica trebuie să indice cum sunt construite social și istoric. Definiția

unității de analiza presupune de asemenea identificarea actorilor colectivi

(producători, consumatori, asociații, sindicate, etc.). Fără îndoiala ca cel mai

complex aspect este definirea teritoriilor și spatiilor relevante, întrucât trebuie

bazata pe proximitatea geografica și organizarea politica pe lângă criteriile

instituționale și economice.

35

2 Descrierea instituțiilor ce permit unității de analiza să funcționeze. Aceasta

presupune o descriere a regulilor instituționale ce sunt coerente la nivelul sferei de

analiza, producerea de norme de către instituții și modul în care acestea

direcționează sau restrâng comportamentul actorilor colectivi. Aceste instituii

definesc un mod de interacțiune intre actori. Ele reflecta transformările observate

pe termen lung.

3 Indicarea modului în care sfera de activitate analizata este parte a

interdependentelor macroeconomice și care este rolul sau în regimul de acumulare.

Atunci este posibila definirea ‚regimului economic operațional’. în fiecare caz

relațiile dintre modul de dezvoltare general și unitatea de analiza trebuie să fie

definite empiric, întrucât vor varia în timp.

4 Identificarea locului dinamicii instituționale și economice ce pun bazele

transformărilor reciproce ale unității analizate și ale sistemului economic general.

Din acest punct de vedere, instituțiile și formele de organizare sunt importante. Ele

contribuie la definirea ajustărilor ciclice precum și ale dinamicilor pe termen lung.

Care reglementări?

Este posibil să se vorbească despre reglementare internaționala? Atât Jean François

Vidal cât și Michel Aglietta, care studiază evoluția regimurilor monetare internaționale, sunt

oarecum sceptici, înafara cazului în care termenul de reglementare si-ar pierde întregul

conținut analitic. Organizația Mondiala a Comerțului nu satisface criteriile de durata,

legitimitate și ajustări stabilizatoare, chiar și pana în punctul în care conceptul de ‚regim

internațional’ nu ar trebui interpretat prea strict. Ceea ce este important este ca aceste

observații să se refere la perioade lungi de stabilitate și nu la crize. Aceeași concluzie l-a

determinat pe Lipietz să prefere termenul de reglementare slaba sau configurare conceptului

de regim. în final, evoluțiile în organizarea sistemelor monetare internaționale arata ca

suveranitatea naționala este în continuare activa, și ca nu exista nimic comparabil la nivel

internațional.

Este construcția Europei începutul unui mod supranațional de reglementare? Modurile

naționale de reglementarea deja au fost alterate în mod gradual dar profund. Cu toate acestea,

în cazul Europei, intervenția UE a plasat constrângeri severe asupra vechii reglementari, și a

dus la ajustări pe termen scurt ce au provocat daune în loc să creeze forme instituționale

36

destul de puternice la nivel european pentru a compensa pierderea de autonomie a statelor

naționale (Mazier, 1995). Legătura intre nivele naționale și european trebuie de aceea să

țintească o reîntărire reciproca. Astfel, este necesar să se abandoneze o simpla opoziție intre

suveranitatea naționala și autoritatea multinaționala (Boyer, 1998a, 1999d). Dintr-un punct de

vedere metodologic, aceasta cercetarea arata potențiala utilizare a termenului ‚reglementare

internaționala’: este metoda de analiza ce necesita recunoașterea simultana a nivelelor

național, transnațional și plurinațional, și o demonstrare a modului în care interacționează. Pe

de alta parte, utilizarea conceptului de ‚reglementarea internaționala’ ca un rezultat empiric

este nepotrivita.

Concluzia ce reiese este ca reglementarea naționala este poate în dezbatere, dar nu are

un rival serios. Provocarea nu consta în realitate în nivelul relevant de analiza, ci într-o

înțelegere conceptuala mai clara a teoriei reglementarii.

5.2 De la reglementarea spațiului la spațiul reglementarii

Metaforele spațiale au furnizat teoriei reglementării un rezervor nesecat de imagini. De

așteptat aceasta, dat fiind faptul ca teoria studiază schimbări ale modului de reglementare și

ale regimurilor de acumulare în timp și ca aceste schimbări sunt văzute ca sincronii ce pot fi

reprezentate spațial (cicluri, regimuri staționare). De aceasta este natural ca reflecțiile asupra

structurii spațiului geografic uman au reprezentat partea majoritară a lucrărilor de început.

Aceste definiții ale spațiului au devenit mai târziu domenii de aplicare pentru o abordare mai

matură, așa cum se poate vedea în apariția sau reproducerea teritoriilor inovative sau formelor

de organizare industrială și în relațiile dintre spatiile locale și cele atotcuprinzătoare.

Cercetări timpurii

Într-un studiu de început asupra chiriei pe spațiul urban ce încă era puternic influențat de

structuralism (si chiar Althusser), Lipietz (1974) identifica un regim spațial particular,

Diviziunea Economica și Sociala a Spațiului. Aceasta lucrare examina mecanismele prin care

spațiul era reprodus sau transformat ca rezultat al inițiativei private. El prezenta rolul prețului

pământului și al instituțiilor de planificare urbana, subliniind (in special în Lipietz, 1975)

doua moduri de reglementare în producția de spațiu urban. Acestea erau reglementari

37

competitive și monopoliste. Aceasta terminologie a fost adoptata odată ce mai multe moduri

de reglementare au fost identificate într-un raport (CEPREMAP-CORDES, 1977).

Examinarea prețului pământului, rolul sau activ și divergenta de ‚teoria marxista a valorii’,

subliniau diferența dintre un nivel ‚esoteric’ (structuri) și un nivel exoteric (comportament)

(Lipietz, 1983, 1984b).

Intra-o maniera asemănătoare, Lipietz (1977) considera coexistenta mai multor tipuri

de regiuni în cadrul spațiului național ca o dispunere spațiala a paradigmei tehnologice și a

regimului de acumulare fordist în circuite de branșa. Totuși, aceasta perspectiva structuralista

era deja calificata de relativa autonomie a regiunilor, introducând problema reglementării

interregionale și rolul activ al regiunilor în potențiala lor inserție într-o ‚diviziune

interregionala a muncii’. Transpus la scara internaționala, odată ce abordarea regulationista

era complet dezvoltata, acest dualism a fost evidențiat de Lipietz (1985). în contrast cu

perspectiva structuralista a teoriilor dependentei diviziunii internaționale a muncii, ce privea

caracteristicile unei regiuni sau ale unei tari ca dependente de locul acesteia într-un spațiu

atotcuprinzător, apărea un accent pe fragilitatea ‚configurațiilor internaționale’ și pe

dificultățile implicate în reglementarea lor, în special referitor la autonomia spatiilor din

cadrul lor (in acest caz, statele națiune).

Teritoriile: de la organizare industrială la guvernanță

Schematic, câteva categorii principale de cercetare pot fi identificate. Primul, cercetarea

asociata conceptului de district industrial, implicând trei tipuri de situații: aglomerații

tehnologice (ex. Silicon Valley), firme de scara mica sau mica și mijlocie, și finanțatori și

servicii (orașele mari). Aceasta cercetare era bazata pe ideile de început ale lui Alfred

Marshall, reinterpretate prin intermediul teoriei costurilor de tranzacție sau teorii

evoluționiste ale schimbului tehnic. Aceste teorii tind să privilegieze relațiile de schimb dintre

firme, dar noi cercetări influențate de regulationisti au examinat forme alternative de

coordonare intre firme, tipurile de relații capital-munca dominând teritoriile și politicile de

dezvoltare locală direcționate de către elite.

Cercetarea în domeniul districtelor industriale a fost inițial realizata în Italia. Lucrând

la „a Treia Italia” și subliniind caracterul social endogen al dezvoltării („construcția socială a

pieței”), Beccatini (1992), Bagnasco și Triglia (1993) și Sebastiano Brusco au analizat

organizarea industriala a acestor regiuni. Ei au descoperit o combinație de competiție-

emulare-cooperare într-un sistem de firme mici și mijlocii foarte specializate. Modul de

38

reglementare și paradigma tehnologica a acestui mediu productiv a permis reintroducerea unui

concept anterior, „districtul industrial”, descris de Alfred Marshall în 1900. termenul a fost

folosit în referire la coordonare, prin intermediul pieței și prin reciprocitate bazata pe

proximitate geografica, a unei diviziuni sociale a muncii (dezintegrare verticala) intre firme

mici specializate într-un segment al procesului productiv.

Piore și Sabel (1984) au interpretat succesul districtelor industriale ca un exemplu

individual ce indica o tendința mai generala. Făcând referința la abordarea regulationista, ei au

sugerat ca producția de masa fordista structurata rigid va fi urmata de un regim bazat pe

specializare flexibila, a cărui forma spațiala va fi districtul, așa cum circuitul de branșa a fost

forma spațiala de dispunere a fordismului. Aceasta noua bifurcație industriala implica o

recunoaștere totala a profesionalismului forței de munca precum și inovație și coordonare

descentralizate (prin intermediul pieței și al reciprocității) intre firme. Aceste doua

caracteristici erau considerate a crea atmosfera sociala a unui district industrial.

In paralel, și în răspuns la aceste variate influente, cercetări au fost făcute în Franța în

domeniul „sistemelor industriale localizate” (Courlet și Pecqueur, 1991, 1992) și în asupra

aspectului teritorial al industrializării și inovării (Gilly și Grosetti, 1993; Dupuy și Gilly,

1993).

In același timp, școala californiana de geografie economica, reprezentata în principal

de Allen J.Scott, Michael Storper și Richard Walker, care erau impresionați de dezvoltarea

Californiei și în special a Los Angeles-ului, au ajuns la concluzii similare dar pe baze ușor

diferite. Ei au studiat metropolisul sau megalopolisul, unde mai târziu au identificat un melanj

de districte. Totuși, deși ei erau familiarizați cu abordarea regulationista, a căror terminologie

au folosit-o, ei si-au bazat munca în principal pe analize neo-marxiste și neoclasice (Coase,

1937; Williamson, 1975) ale diviziunii dinamicii muncii și externalizărilor aglomerațiilor.

Aceasta a stabilit paradigma „Coase-Williamson-Scott” ce afirma ca organizarea

industriala arbitrajeaza intre costurile de organizare interna ale firmei și costurile tranzacțiilor

intre firme. O aglomerație de firme în același loc evident minimizează costurile de tranzacție.

Odată ce importanta crescânda a economiilor de scala arata o preferința pentru sistemele

productive flexibile prin concentrarea asupra firmelor mari ce sunt favorabile economiilor de

scara, sistemul spațial fordist (integrat vertical) este înlocuit de aglomerații de firme ce caută

costuri de tranzacționare minime (Capellin, 1988).

Storper și Walker (1989) sugerau un model de apariție pentru polii de creștere ce erau

creați virtual ex nihilo în California. A. Scott(1988a, b, 1993) si-a dezvoltat analiza asupra

sistemelor contemporane de producție pentru a include o diviziune sociala a muncii,

39

tranzacțiile dintre actorii dintr-un spațiu productiv, diferite tipuri de sisteme de relații, o

atmosfera Marshall împreuna cu instituții și rolul agențiilor politice sau cvasi-politice, etc.

Economiști, geografi și sociologi au studiat o forma specifica de district, intitulat

tehnopol. Aceasta forma spațiala este creata de o politica industriala deliberata (Japonia,

Germania, Franța) sau ca prim pas în mișcarea către acumulare flexibila (Orange County,

Silicon Valley, etc.) (Benko, 1991; Scott 1993; Castells and Hall, 1994).

Astfel, de la cel mai mic district italian la megalopolis-uri globale, noua paradigma

tehnologica sau „specializarea flexibila” a inspirat nu numai întoarcerea fabricilor și birourilor

în zonele urbane, ci și o reînviere a creșterii cantitative a metropolelor, forma spațiala ce a

apărut din criza fordismului. Ierarhia viitoare a orașelor și a regiunilor urbane globale a fost

rezultatul strategiei interne a acestor districte sau grupuri de districte.

Intersectându-se cu reflecțiile asupra districtelor și abordările evoluționiste ale

răspândirii schimbului tehnic, o alta abordare vedea teritoriile ca pe niște „medii inovatoare”.

Echipa europeana de la GREMI a dezvoltata aceasta posibilitate în particular. Ei au analizat

condițiile externe necesare pentru crearea de companii și adoptarea inovării, asumându-și

poziția ca firmele nu pre-exista mediilor locale, ci sunt ocrotite de acestea (Aydalot, 1986b).

Ei încercau să teoretizeze diferitele forme de interdependente ce sunt țesute împreuna într-un

teritoriu și care intervin în dezvoltarea tehnologica, încorporând astfel elemente extrem de

variate. Aceste studii se leagă de cercetările făcute în domeniul teoriei organizării industriale,

precum și analizele districtelor industriale (Maillat și Perrin, 1992). Aceștia tindeau din ce în

ce mai mult către o perspectiva evoluționistă ce oferea noi abordări apariției și diseminării

inovației, în timp ce evoluționiștii ei înșiși luau direcția opusa, subliniind „mediul” și astfel

teritoriile ce erau favorabile inovării (Dosi și Salvatore, 1992).

In răspuns la aceasta cercetare ce teoretizează o forma canonica a post-fordismului

prin împrumutarea de elemente din abordarea regulationista, Leborgne și Lipietz (1988) au

încercat o restructurare printr-o aplicație mai sistematica. Au adăugat încă doua eseuri

propunerii lor inițiale (Leborgne și Lipietz, 1991, 1992) accentuând următoarele puncte:

1 Nu toate teritoriile se deplasează către un aranjament salarial ‚flexibil’. Unele o

fac, dar altele arata o preferința pentru negocierea implicării salariaților și a

calificării lor, și aceasta intra în conflict cu un grad înalt de flexibilitate.

2 Tendința de ‚dezintegrarea verticala’ a proceselor productive este normala, dar

sunt forme foarte diferite de cooperare și ierarhie intre firme.

40

3 Teritoriile cu cele mai flexibile relații capital-munca adesea demonstrează relații

de schimb intre firme destul de ‚brutale’, în timp ce acelea în care ’loialitatea’ intre

capital și munca prevalează adesea devin implicate în forme de parteneriat inter-

firme.

4 Aceste forme diferite de dezvoltare teritoriala (ce sugerează o comparație cu

diferitele tipuri de sisteme productive locale propusa de geografi) reflecta

strategiile ‚ofensive’ sau ‚defensive’ ale elitelor acestora.

Astfel, este clar ca regulationistii francezi au rămas sceptici în privința unicității post-

fordismului, flexibilității acumulării și a translației sale spațiale, adică districtul. Pe de alta

parte, economiștii și geografii belgieni lucrând cu aceeași metodologie au propus o vedere

mai unificata a erei post-fordiste (Moulaert și Swyngedouw, 1988, 1992).

Dimensiunea spațiala a unei forme de reglementări a relațiilor dintre unitățile

productive este denumita ‚rețea’ și modul de reglementare al acestor relații ‚guvernanta’. în

general aceasta implica o combinare de forme diferite, incluzând ierarhia, subcontractarea,

parteneriatul, ‚atmosfera’ și agențiile publice sau para-publice. Storper și Harrison (1992)

prezinta multe moduri diferite de guvernanta. Inginerul Pierre Veltz (1990, 1992) a studiat

sistemele companiilor mari și ierarhiile teritoriale de producție. Logica externalizării nu

implica în mod necesar o întoarcere la piață. Organizațiile bazate pe ierarhie se transforma în

organizații rețea, bazate pe noțiunea de parteneriat, relații contractuale, flexibilitate, și

cooperare intre firme. Aceeași termeni apar în analizele districtelor și mediilor.

Storper și Harrison (1992) au introdus noțiunea de guvernanta în analiza spațiala ca o

forma de organizare inter-companii ce trece dincolo de relațiile de afaceri. Aceasta este o

teoretizare complexa derivata din reflecții mai largi din domeniul organizării industriale,

diviziunii sociale a muncii, instituțiilor și convențiilor, și posibil localităților. Acest concept

poate fi extins și la orice sistem de relații umane teritoriale.

Salais și Storper (1994) analizează posibilele metode de coordonare economica intre

oameni, produse, convenții, zone de acțiune de baza și formele de nesiguranța cu care se

confrunta actorii economici. ‚Lumile posibile’ de producție considerate în acest mod sunt apoi

comparate cu lumile reale, prin studii regionale empirice. Salais și Storper au construit

identități economice naționale pentru mai multe tari folosind aceeași metoda. Astfel reiese o

înțelegere generala a conceptului de guvernanta, referindu-se la toate modurile re

reglementare intre piață pura și politica pura (a statului națiune) – cu alte cuvinte, ceea ce

Gramsci numea ‚societate civila’. Aceasta este doar o reamintire a recunoașterii datoriei

teoriei reglementării fata de Italia în general.

41

Local și global

După cum am spus, regulationitii au confruntat problema legăturii intre spatiile locale și

globale încă de la început. A servit chiar și ca o paradigma pentru zona nodala de cercetare a

abordării regulationiste – relația intre indivizi și societate.

Odată ce individualizarea teritoriilor regionale și a fortiori naționale este recunoscuta

așa cum s-a văzut mai sus (din cauza rolului ’guvernantei’ și a fortiori al statului) se naște

problema reglementării relațiilor lor reciproce. Mistral (1986) s-a distanta imediat de cele

doua ipoteze, omogenitatea/optimizarea prin piață și instituirea de ierarhii prin autorități. El a

recunoscu o harta a diviziunii internaționale a muncii dar, spre deosebire de structuraliști și

teoreticienii dependentei, el a subliniat problema inserției formațiilor naționale în cadrul zonei

strategice a modelului dominant. Singurele forme de reglementare intre aceste individualități,

separate de pereții osmotici ai frontierelor naționale, sunt rețele și firmele transnaționale,

relațiile de putere monetara și regulile de ajustare.

Lucrând îndeaproape cu problema relațiilor Nord-Sud, unde o adevărata diviziune a

muncii în cadrul proceselor de producție unice fordiste tindea să se stabilească, Lipietz (1985,

1986, 1990, 1993a) s-a îndreptat în aceeași direcție. Exista o ‚economie mondiala’, dar nu este

o forța cauzala, iar firmele multinaționale nu sunt originea ‚noii diviziuni mondiale a muncii’.

Dimpotrivă, aceasta diviziune trebuie privita ca o configurație, o întâlnire reglementata slab

intre traiectoriile naționale, dintre care unele sunt puternic dependente de contextul global (de

aici termenul de ‚taylorism primitiv’, ‚fordism periferial’, etc.).

Acest concept al unui regim vag (configurație) și reglementare slaba coincide cu

poziția specialiștilor ‚regimului internațional’ precum Krasner (1982), Kéohane (1982) si, mai

general, școala Cornell și jurnalul International Organization. Dar a creat și posibilitatea

reformei ‚neo-structuraliste’, bazate pe rezistenta la vederea teritoriilor ca produse de schimb

ale monadelor (vezi Leibnitz), chiar dacă erau districte inovative.

Aceste dezbateri au persistat intre geografi, sociologi și economiști regionali intre

doua versiuni ale moștenirii regulationiste. Prima versiune accentua structura locala, în timp

ce a doua sublinia constrângerile globale, comentând ironic la adresa ‚geografiei mitice a

acumulării flexibile’ (Amin și Robins, 1992) și evidențiind importanta oligopolurilor

(Martinelli și Schoenberger, 1992) și mega polurilor predominante (Veltz, 1992). Diferite

colecții de eseuri marchează stadiile acestor dezbateri (Storpe și Scott, 1992; Benko și

Dunford, 1991) și o sinteza franceza (Benko și Lipietz, 1992, 1999).

42

Trebuie, totuși, recunoscut ca aceasta dezbatere locala/globala maschează inabilitatea

regulationistilor de a identifica caracteristicile post-fordismului. Marele impact al ipotezei

specializării flexibile în domeniul influentei reguletioniste în lumea vorbitoare de limba

engleza (de ex. jurnalul Society and Space) a cauzat adesea confuzie prin luarea ipotezelor lui

Mistral privind inserția mai slaba sau mai puternica a teritoriilor în cadrul unei arii strategice

unice mult prea literal. Dubiile teoreticienilor francezi (Boyer, 1992b; Leborgne și Lipietz,

1992) privitoare la unicitatea post-fordismului au stimulat o noua analiza prin ridicarea

posibilității coexistentei diferitelor modele locale în cadrul unei singure arii globale.

5.3 Dimensiunea locală a reglementării

Analiza dezvoltării locale implica probleme metodologice și teoretice foarte similare celor ce

se nasc în cercetarea bazată pe sectoare, întrucât ambele examinează relația dintre

reglementarea parțială și globală.

Abordarea teritorială ce examinează modelele regulate ce alcătuiesc formele

economice intermediare este considerată aici a fi un nivel relevant dar incomplet de analiză.

Nu definim un teritoriu doar ca un spațiu resursa demarcat. Teritoriul implica ‚modul de

stabilire al unui grup într-un mediu natural ce instituie și asigura condițiile de comunicare –

limba și învățare colectiva – în organizarea localităților de activitate’ (Perrin, 1992).

Definind o teorie

Dintre abordările identificate și descrise de Georges Benko și Alain Lipietz, cele bazate pe

conceptul de guvernanta furnizează baza unei înțelegeri mai clare a modului în care teritoriile

sunt fondate instituțional. Totuși, acest concept necesita clarificare suplimentara iar câmpul

sau de analiza trebuie extins.

Conceptul de guvernanta include mai multe interpretări cu diferite sensuri și obiective.

Scrierile despre guvernanta privesc în esență teoria firmei și a modului sau de coordonare, în

special formele organizaționale ce nu sunt bazate nici pe piață și nici pe ierarhie (Williamson,

1985; Aoki, 1986). Storper și Harrison (1992) au extins conceptul pentru a include diferite

tipuri de sisteme productive, luând în considerare grupuri de firme în contexte spațiale

43

specifice. Campbell et al., (1991) definește guvernanța ca totalitatea aranjamentelor

instituționale, regulilor și agenților ce fac regulile ce coordonează și reglementează

tranzacțiile din cadrul și dincolo de frontierele unei industrii. Conceptul de guvernanta, ce a

fost creat inițial pentru analize sectoriale, poate fi transpus pentru a înțelege dinamicele

teritoriale, așa cum Parri (1993) a făcut cu districtele industriale ale lui Marshall. Parri a

demonstrat cum spatiile infra-naționale sunt din ce în ce mai structurate de instituțiile publice

la nivel local și regional.

Totuși, guvernanța nu poate fi redusa numai la o transpunere a conceptului re

reglementare la o scara mai mica. Este poate excesiv să ne referim la ea ca „acoperind toate

formele de reglementare ce nu sunt comerciale sau bazate pe stat: este societatea civila minus

piață... plus... societatea politică locală” (Benko și Lipietz, 1992).

In această interpretare, guvernanta unui teritoriu descrie o structura compusa din

diferiți actori și instituții la un moment dat, oferind o înțelegere a regulilor și rutinelor ce dau

unui loc caracterul sau distinct în comparație cu alte locuri și cu sistemul productiv general

național. Pentru a te ocupa de dinamica reglementării unui teritoriu este de asemenea necesara

o apreciere a strategiei actorilor, a capacitații locale a teritorialului de a se adapta la logica

exogena a branșelor și efectele învățării. Cu alte cuvinte, nu este numai o chestiune de a avea

informații despre structurile guvernantei, ci și de a examina fundamentul coeziunii lor și a

succesului sau eșecului pe termen lung (Corolleur, 1994).

Conceptul de ‚grosime instituționala’ sugerat de Amin și Thrift (1993) poate întregi

conceptul de guvernanta, introducând o vedere calitativa a combinației instituționale descrisa

de modul de guvernanta. Atât numărul cât și diversitatea instituțiilor sunt judecate, împreuna

cu gradul de interacțiune dintre ele și structura de putere (stabilizata la momentul observației)

pe care sunt bazate interacțiunea și simțul de apartenenta la o companie comuna al grupului de

actori.

Teritoriile protejează conflictul și opoziția prin procesele lor de producție, dar nici

guvernanta și nici grosimea instituționala nu sunt responsabile pentru aceste conflicte. O

analiza a configurațiilor nedusului salariu-munca în cadrul teritoriilor este de aceea necesara.

Este posibil de arătat cum nexusul salariu-munca local este simultan dependent de și autonom

de nivelul global. Dependenta poate fi măsurata prin recunoașterea de către actorii locali a

legilor și reglementarilor stabilite la nivel global precum și prin acțiunea asociaților

profesionale și sindicatelor ce sunt organizate pe sectoare mai degrabă decât pe teritorii.

Autonomia poate fi observata prin procesele de dezvoltarea a obiceiurilor și legilor nescrise

pentru salariați și angajatori într-o branșa locala din cadrul unei zone și modul în care

44

compromisurile locale relativ stabile sunt atinse. Raveyre și Saglio (1984) au demonstrat

aceasta prin exemplul fabricilor de procesare a plasticului plasate în Oyonnax, la fel și

Dunford (1988), care a analizat Grenoble și Scotia, și Gilly (1987), care a studiat Toulouse.

In concluzie, un teritoriu poate fi definit instituțional și formele locale de reglementare

pot fi abordate prin trei aspecte complementare: tipul de guvernanta, gradul de densitate al

instituțiilor și o evaluare a conflictelor și compromisurilor făcute prin intermediul nexusului

salariu-munca. Totuși, configurația locala a modului de reglementare este incompleta (lipsa

unui regim de acumulare potrivit, constrângeri monetare complet exogene, influenta nivelului

statului, etc.) iar reglementarea locala poate astfel ajunge să fie numai reglementare parțiala.

Sistemele productive locale

Conceptul de actor (individual sau organizație) nu este primul obiect de analiza pentru teoria

reglementarii, care este fundamental o teorie macroeconomica. Totuși, numai considerarea

comportamentului actorilor furnizează o înțelegere a modului de operare și dinamicii

sistemelor productive și a modurilor lor de reglementare. în cuvintele lui Alain Lipietz, este o

chestiune de a introduce ‚într-o lume a structurilor fără agenți fermentul instabilității și

schimbării ce reprezintă posibilitatea de deviere a individului și a sub-grupelor sociale fără a

cădea, totuși, într-o lume a agenților fără structuri’ (1988).

Dincolo de actorii individuali, modul de coordonare al multor actori trebuie să fie

conceptualizat. Acesta este cazul când este organizat printr-o structura intermediara de

învățare colectiva ce generează o dinamica colectiva specifica realizata pentru un grup de

companii, subsidiari de producție, o rețea de cooperare intre firme, sisteme locale de inovare,

etc.

Acesta este interesul mezo-analizei, al cărei scop este de a identifica și examina sub-

seturile productive organizate (mezo-sisteme). în ziua de astăzi aceasta abordare a fost

reîntărita de teoria neo-instituționala și de școala convențiilor, pana acolo încât mezo-sistemul

este compus din procese de socializare permise de regulile ce formează un punct de deplasare

al interacțiunii dintre comportamentul individual și formele instituționale globale. în timpul

fazelor stabile dintr-un mod de reglementare al sistemului productiv, mezo-sistemul

acționează ca un ‚loc’ de lizibilitate/claritate, inteligibilitate și diseminare a principiilor

productive și instituționale ale acestui mod de reglementare. în timpul fazelor de criza, el

acționează ca un ‚loc de emergenta al noilor modele’.

45

Un mezo-sistem este o forma organizaționala ce este în general naționala sau

transnaționala (rețele de cooperare, grupuri de companii, etc.). Când sunt structurate într-un

spațiu geografic restrictionat, se numesc sisteme productive locale. Aceasta este forma

organizaționala în care procesele de învățare colectiva se dezvolta prin procesul de

proximitate (Dupuy și Gilly, 1994). Aceasta implica un proces de coordonare a activitatilor

precum și un proces de coordonare a comportamentelor. Pentru ca un teritoriu să existe,

trebuie să existe o suprapunere, ce va fi întotdeauna parțiala, intre proximitatea geografica,

proximitatea organizaționala (legata cu complementaritatea tehnico-productiva) (Rallet, 1991)

și proximitatea instituționala (legata cu comportamentul colectiv cognitiv de căutare de soluții

la problemele de producție). Proximitatea instituționala (Kirat, 1993), ce asigura coeziunea

sociala a sistemelor locale productive, este bazata pe o logica a acțiunilor colective fondata pe

convenții și pe instituțiile locale ce sunt create, adaptate și împărțite de actori. în acest sens,

munca lui Salais și Storper (1994) reprezintă o încercare inovativa de înțelegere a identității

economice a Franței legând producția de convenții de dezvoltarea globala a reglementarilor.

Suprapunerea diferitelor convenții, caracterizate prin densitatea și grosimea lor

instituționala, definesc conceptul de reglementare locala odată ce un teritoriu este capabil să

identifice o convenție generala predominanta ce permite adaptările ne-previzibile cerute de

dinamica industriala într-un context de mediu nesigur. Aceasta este doar o definiție

temporara. Ar fi de ajutor identificarea formelor instituționale locale, întrucât ele participa în

procesul de acumulare a capitalului. Aceasta abordare este similara celei a lui Christian du

Tertre când el definește relațiile dintre sistemul economic general și nivelele sectoriale prin

intermediul unei conexiuni duale: regim de acumulare-regim operațional și forme

instituționale-aranjamente instituționale.

Convențiile și instituțiile la nivel local pot fi fie formale (autorități teritoriale,

organizații profesionale, etc.) fie informale (reguli ale jocului adoptate în mod tacit de către

actorii locali). dacă sunt informale, joaca un rol esențial în procesele de învățare colectiva și

de crearea relațiilor cooperative ce cimentează sistemele productive locale si, în special,

procesele de inovare teritoriala (Gaffard, 1990; Planque, 1991). Proximitatea geografica

favorizează conexiunile intre organizațiile ale căror scopuri, referințe spațiale și temporalități

strategice diferă (firme și centre de cercetare spre exemplu). Ea accelerează de asemenea și

diseminarea cunoștințelor și know-how-ului intre protagoniștii teritoriali (acesta este în

special cazul în sistemele locale de inovare când tehnologiile nu au fost încă codificate și

formalizate), pe lângă facilitarea creării de sisteme de valori și reprezentări colective bazate

pe reciprocitate.

46

Poziționate intre principiile instituționale globale și convențiile locale, teritoriile pot fi

astfel privite ca și centrul relațiilor local-global pentru anumite configurații.

Reglementare locala și globala

Ca un proces localizat de învățare colectiva, abordarea colectiva permite introducerea

problemei dinamicii structurilor intermediare (si globale). Convențiile ce guvernează

comportamentul actorilor (in special nexusul salariu-munca) nu sunt niciodată definitive: sunt

compromisuri sociale ce pot fi revizuite parțial ai apoi introdus un element de joc în

rigiditatea reglementarilor (Friedberg, 1993).

Pentru a înțelege cum participa sau rezista reglementările locale la reglementarea

globala a unui sistem economic și cum un sistem economic influențează sau este influențat de

reglementările locale, trebuie distinse doua situații:

1 O situație în care actorii adopta comportamente de rutina și în care teritoriile

prezinta modele trainice în organizarea lor și legătură lor cu sistemul productiv

global. în acest caz, reglementările teritoriale și modul general de reglementare se

sprijină unele pe celelalte.

2 O situație în care actorii adopta comportamente deviante ce sunt înafara

convențiilor locale existente. Doua cazuri pot apărea.

(a) Poate semnifica o ‚criza locala’ ce poate fi rezolvata în interiorul cadrului

modului de reglementare prevalent. Convențiile de reglementare locale sunt

suficient de eficiente pentru a reduce diferențele de comportament dintre actori

și a menține sau transforma colectiv traiectoria socio-economica locala. Spre

exemplu, trecerea de la tehnologia mecanica la tehnologia cu cuarț în industria

ceasornicăriei în Jura în Elveția (Maillat et al., 1993).

(b) Sau o ‚criza majora’ are loc când reglementarea locala existenta este incapabila

să canalizeze comportamentul deviant al actorilor. în aceste condiții, teritoriile

explodează sau se reformează conform cu o noua traiectorie socio-economica

locala. Lacq Basin este un exemplu al acestui tip de zona de reconversie

(Daynac și Dupuy, 1991).

47

In cea de-a doua alternativa, contradicțiile dintre dinamica unui teritoriu și cea a mediului sau

creează o ‚criza majora’. Un caz interesant apare atunci când inovațiile instituționale și

tehnico-economice stabilite într-un teritoriu necesita explozia formelor instituționale și

productive ale sistemului economic global pentru a se dezvolta. Dar evident, nu toate

inovațiile instituționale locale au scopul de a se răspândi și de a transforma regimul de

acumulare prevalent și modul de reglementare.

Principala problema este de a găsi determinanții locali ai transformărilor radicale ale

unui sistem economic și ale regimului sau de acumulare.

Analiza în termenii districtelor industriale încurajează o interpretare a nivelului local

ca nivel privilegiat de inovare și emergenta dintr-un transformări într-un regim de acumulare.

Înainte ca regiunile Lyon în Franța și Birmingham în Marea Britanie să devina zone

puternic industrializate ele erau districte industriale. O masa de unități mici care de obicei

lucrau în meșteșuguri la scara mica au creat o tradiție de know-how pe baza circulației intense

a informației despre noile meserii (țesut, inginerie ușoară, oțelărie, etc.). Industria grea ce mai

târziu a devenit tayloriana nu a fost generata spontan. Inițial, câștigurile de productivitate erau

obținute prin efecte de proximitate și printr-o diseminare a know-how-ului ce a creat o masa

de profesioniști. De abia mai târziu dezvoltarea activității a fost urmărită printr-un proces de

concentrare în stabilimente de mari dimensiuni ce se bazau pe economiile de scara și au

intensificat diviziunea muncii în cadrul stabilimentelor.

Dar regimul de acumulare al sistemului economic global modifica și sistemul

productiv local. în special grupurile financiare sau industriale de mari dimensiuni, ‚adevărați

actori și creatori ai economiei mondiale’ (Amin și Robbins, 1992), acționează ca vectori ai

tensiunii dintre local și global, și ca sursa a dinamicii industriale și instituționale. Mai mult,

dimensiunea globala, care este mult mai mondiala decât naționala în ziua de astăzi, se refera

la spatiile multinaționale, precum Europa. Autonomia spatiilor locale este în pericol de a fi

redusa și mai mult de către aceasta (Amin și Thrift, 1993).

Totuși, globalizarea nu poate fi interpretata ca un simplu proces linear de uniformizare

a comportamentului și spațiului. Din contra, ea implica strategii de ajustare mai complexe și

emergenta specificității la nivel teritorial. în perioade de schimbări structurale, competiția

intre teritorii este combinata cu competiția intre firme. în particular, aceasta înseamnă ca

trăsăturile externe produse într-un teritoriu nu sunt numai disponibilitatea generica și statica a

unei înzestrări cu elemente abundente și ieftine, ci și o pricepere interactiva dinamica,

specifica implicând activități, abilități și know-how.

48

In sfârșit, poate fi înaintata ipoteza ca, în perioada de la sfârșitul secolului trecut,

procesele de relocare teritoriala a producției furnizau unele chei analitice pentru înțelegerea

schimbărilor de la acel moment. În acest caz, organizarea strategiilor actorilor la nivel local

erau forme temporare dar necesare într-un moment precis în recompunerea reglementarilor

globale (Pecqueur, 1989).

Măsurând localul

Spațiul ‚natural’ de validare al teoriei reglementării este spațiul național. Fenomenul de

globalizare născut în esență de marile grupuri financiare și industriale, și analiza dimensiunii

locale a reglementării prezinta aceeași întrebare ca și teoria reglementarii, făcând

variabilitatea spațiala a proceselor economice endogena.

Din aceasta perspectiva, și urmând opera lui Julla (1991), metodologia

reglementaționistă poate fi extinsa în doua direcții:

1 Regimul de acumulare poate implica regularitate macroeconomica spațiala pe

lângă orizontul sau temporal, prin introducerea unui orizont spațial al dezvoltării

capitalului, în baza căruia un principiu de management spațial al strategiei

actorilor (in special globalizarea) ar fi identificat.

2 Configurație instituționala generala de direcționare a regimului de acumulare ar

putea fi îmbogățita cu o forma instituționala ‚suplimentara’: organizarea teritoriala.

Aceasta ar apărea din relațiile administrative generale ale celor cinci forme

instituționale ale teoriei reglementarii, și mai precis politica statului pentru

dezvoltarea teritoriala regionala. Organizarea teritoriala ar reglementa spațiul

macroeconomic al regimului de acumulare.

Aceasta creație ar contribui la analiza relațiilor dintre spațiul economic (acumulare) și

teritoriul instituțional (de reglementare). Aceste relații sunt evident contradictorii.

Intensificarea competiției internaționale intre firme întărește competiția istorica intre națiuni

precum și scoate la iveala competiția infra naționala, ce se extinde atât intre regiuni mari cât și

intre cantoane rurale mai modeste. Acestea nu se mai bazează numai pe disponibilitatea

elementelor ieftine sau abundente, ci în schimb se concentrează pe resursele specifice

construite de actori, uneori la capătul unor procese foarte lungi. Peisajul infra național al

49

marilor tari industrializate suferă schimbări masive și scoate la iveala puternice alterări în

ierarhia spațiala a regimului de acumulare.

Dezvoltarea teritoriala regionala, înțeleasă ca un set de proceduri și aranjamente

instituționale ce contribuie la producerea organizării teritoriale, pare astfel a fi un instrument

de analiza relevant pentru condițiile locale în recompunerea unui regim de acumulare.

Dincolo de rolul de grila analitica pentru conexiunile dintre local și global, dezvoltarea

teritoriala trebuie văzută ca un instrument concret de acțiune și o provocare într-o perspectiva

a dezvoltării locale durabile și a solidarității sociale.

5.4 Dimensiuni sectoriale ale reglementării și nexusul salariu-muncă

Teoria reglementării este în primul rând o teorie macroeconomica. Totuși, un mic grup de

cercetători ce fac referința directa la aceasta teorie au întreprins analize mezo-economice cu o

larga componenta sectoriala. Ei au studiat doua arii. Prima arie de investigații implica o

demonstrare a reglementarilor sectoriale, ce necesita o explicare a relațiilor stabilite intre

aceste reglementari și reglementările nivelului general. Cea de-a doua arie privește diferențele

în relația capital-munca, implicând o clarificare a extrem de diverselor organizații de munca și

moduri de management al forței de munca într-un context în care nexusul salariu-munca

fordist predomina.

Definind un sector

Rgulationistii au privit sectorul ca nivelul relevant de analiza nu pe baza conceptului

walrasian de omogenitate a produsului, ci din construcția sociala complexa a unei sfere

productive identificabile istoric. Sectoarele corespund sferelor de activitate ce folosesc

aranjamente instituționale particulare (Bartoli și Boulet, 1990) și pot fi definite pe următoarele

baze:

50

1 O relație sociala de munca bazata pe instituirea unei configurații productive

precise.

2 Confruntarea capitalurilor individuale într-un cadru de competiție organizata.

3 Reglementări internaționale ce cadrează dinamica sectorului în cadrul regimului

internațional.

Acest concept istoric, social și economic a dat naștere unor studii și dezbateri asupra

diviziunilor ce trebuie trase intre diferite activități productive. Acesta este în special cazul cu

sectorul petrochimiei (du Tertre, 1989) și al agriculturii. Se aplica agriculturii ca și întreg

(Lacroix și Mollard, 1994) sau la un nivel mai puțin agregat, și se extinde chiar și la distincția

intre sectoarele de appellation controlée (denumire controlată) și vinuri comune (Bartoli și

Boulet, 1989, 1990; cap 28). Diviziunile în sectorul serviciilor nu au fost încă formalizate.

Diferențele intre serviciile tranzacționate/netranzacționate și serviciile gospodărești/de afaceri

(Petit, 1985) sunt elemente ale analizei formelor de competiție, dar nu sunt suficiente pentru a

le defini precis. Exista și alte contribuții ce folosesc abordări non-regulationiste, precum cea

istorica a lui Bell (1973), ce deriva dintr-o analiza a schimbărilor cererii și este influențata de

legea lui Engel. În ciuda aspectelor sale interesante, aceasta abordare este oarecum separata de

dinamicele relațiilor sociale de munca și instituționale. Dificultățile în identificarea

diviziunilor din cadrul sectorului serviciilor se datorează poate faptului ca activitățile sunt în

proces de dereglementare/restructurare sau structurare. Acesta este cazul și activităților ce

implica elemente intangibile (du Tertre, 1994a).

Dinamici sectoriale non-fordiste

In toata perioada de creștere, sectorul construcției ‚non-fordiste’ a experimentat randamente d

capital foarte puternice împreuna cu productivitate a muncii foarte scăzută. Transferurile de

câștiguri de productivitate, de la cele mai dinamice sectoare de manufacturare pana la sectorul

construcțiilor, pot fi explicate numai prin puternica cerere pentru acest sector și prin rolul sau

central în răspândirea normelor de consum și producție fordiste, susținând astfel stabilirea

unui regim de acumulare intensiv (Campinos-Dubernet, 1984).

51

Din 1970, data fiind scăderea cererii statului și a companiilor, cel mai activ element a

fost cererea gospodăriilor. Încetinirea în creștere a puterii de cumpărare, împreuna cu scăderea

ei și instabilitate pentru multe categorii sociale, a cauzat o dinamica fluctuanta, vulnerabila a

sectorului. în ciuda unei restructurări a materialului constituent al sectorului construcțiilor și

în ciuda aparentei unor noi strategii de raționalizare pentru activitatea productiva ce au

modificat în mare măsura aranjamentele organizaționale și de munca, câștigurile de

productivitate au rămas mai slabe decât în celelalte sectoare. Acest sector este incapabil de a

crea o creștere a cererii într-o maniera endogena prin intermediul unei scăderi a preturilor

caselor, chiar și când cererea potențiala a gospodăriilor este de doua ori mai mare decât

cererea solvabila. Aceste dificultăți provin din aspecte ale formei de competiție și ale

nedusului salariu-munca, precum și din creșterea sofisticării tehnologiei de construcție.

Ca și produs, construcția se supune dezvoltărilor normale ce reflecta o cerere

crescânda pentru calitate din partea companiilor, gospodăriilor sau statului. Companiile caută

mai multa flexibilitate în utilizarea spațiului, necesitând noi sisteme de cablaj pentru a susține

sistemele de comunicații moderne, etc. Gospodăriile și autoritățile locale sau regionale au

pretenții noi în ceea ce privește calitatea mediului de viată și servicii adiționale în normele

habitatului (de ex. automatizarea casei și servicii urbane).

Transformarea formelor de competiție în cadrul dinamicii macroeconomice generale,

constrângerile flexibilității companiilor și creșterea activităților de servicii au transformat

caracteristicile socio-tehnice ale sectorului de construcții și au afectat costul produsului. Dar,

în schimb, capacitatea sectorului de a răspunde noilor tipuri de cerere a devenit o cerința a

activității industriale post-fordiste, creștere în sectorul serviciilor și o modificare spațiala a

localității activităților emergente. Aceasta ridica problema noilor intervenții instituționale ca o

noua mișcare dialectica intre dinamica macroeconomica și dezvoltările dinamice ale

sectorului (du Tertre, 1994b).

Alte studii au clarificat rolul sectorului serviciilor ca întreg în cadrul dinamicii

macroeconomice (Petit, 1985) și relațiile ce îl leagă cu industria (de Bandt și Petit, 1993).

Dezvoltarea sectorului serviciilor include o specificitate sectoriala ce invita la introducerea de

noi reglementări instituționale. Referitor la aceasta, patru puncte pot fi scoase în evidenta (du

Tertre, 1994a).

1 Multe servicii, în special intangibile, au fost influențate de dezvoltarea unei ‚relații

se servicii’ astfel încât o activitate este creată și frecvent întreprinsa în colaborare

cu clientul. Dimensiunea acestui fenomen conduce la problema stabilirii de noi

52

instituții însărcinate cu reglementarea relațiilor de servicii și cu determinarea

sociala a normelor pentru calitatea produselor (Gadrey, 1990, 1992). Mai mult,

studii ale INSEE au demonstrat ca dificultățile întâlnite în stabilizarea normelor

calitative se afla la rădăcina creșterii în preturi relative a unor servicii.

2 Este cu atât mai important să se recunoască aceasta intervenție instituționala

calitativa, întrucât sectorul serviciilor are forme speciale de relație cu inovarea-

productivitatea-angajarea. Aceste forme justifica relativ mai slaba scădere a

locurilor de munca în comparație cu industria, și o relativ mai puternica extensie a

piețelor. Aceasta se datorează nu unei simple întârzieri în efectul productivității

asupra ocupării forței de munca, ci caracteristicilor ciclului de viată al acestui tip

de produs, care este o inversare a ciclului de viată al produselor manufacturate.

Efectul substituirii capital/munca este mai slab decât în industrie (Petit, 1990) și

este recompensat în principal printr-un efect de calitate.

3 Majoritatea serviciilor sunt produse în momentul în care sunt consumate. Astfel,

împrăștierea lor către gospodarii și companii depinde nu numai de schimbările în

preturi relative, ci și de o reducere și reorganizare a orelor muncite. Acest factor, al

cărui impact asupra ocupării forței de munca a fost subiectul multor studii în

industrie (Cette și Taddei, 1992), ar trebui studiat în termeni societali (Boulin,

1993a, b). Distribuirea câștigurilor de productivitate nu mai are loc pur și simplu

prin creșterea profiturilor și a puterii de cumpărare; ea include acum o reducere a

orelor muncite. Aceasta diviziune a câștigurilor de productivitate creează noi

‚compromisuri instituționalizate’. Ca urmare, reducerea și rearanjarea timpului de

lucru sunt văzute nu ca o parte a distribuției muncii, ci ca o parte a schimbărilor

fundamentale ce trebuie să susțină cererea pentru servicii intangibile. Așa cum

politica ‚salariilor mari’ (Coriat, 1979) a fost un element esențial al reglementării

fordiste, reducerea și reorganizarea timpului de lucru este o condiție esențiala

pentru ca noile norme de consum și producție să se dezvolte.

4 In sfârșit, cercetarea a analizat dificultățile implicate în transformarea nevoilor

sociale observabile în cerere sociala în contextul schimbărilor contemporane,

bazate pe conflict ale vieții urbane. ‚Economia solidara’ (économie solidaire,

Laville, 1993) sau industriile bazate pe cunoaștere/cunoștințe (quaternaire, sau al

patrulea sector) reprezintă o zona de activitate ce permite aparent nevoilor locale

din sfera ‚domestica’ să apară și să se dezvolte într-o cerere sociala integrata în

cadrul dinamicii economiei generale. Dimensiunea suportului instituțional pe care

53

aceasta zona de activități îl primește afectează excluderea sau integrarea

activităților asociate în cadrul regimului de acumulare și contribuția lor la procesul

de creare de locuri de munca.

Provocările esențiale sunt create de creșterea activităților de servicii ce nu afectează numai

dinamismul acestor sectoare, dar au un impact și asupra ratei și formei creșterii economice.

Dinamicele sectoriale și reglementarea macroeconomică

Ca un întreg, analiza sectoriala a ridicat problema clarificării unei formulări precise pentru

legătură dintre dinamicele sectoarelor și reglementarea macroeconomica. Dar acest obiectiv

pare a fi rezultatul progresului în dezbaterile dintre cercetătorii care revendica teoria

reglementarii (Boyer, 1990b). Mai mult studii prezinta un raționament ce se refera în mod

specific la sectoare și la un aranjament instituțional original la nivel sectorial. Concentrarea pe

probleme mezo-economice poate fi văzută ca apărând printr-o sinteza (Boyer, 1990b) a doua

tipuri de interes: o demonstrare a specificității sectoriale și relația să cu un raționament

general. Aceasta se bazează pa patru mari principii.

1 Inițial dinamicele sectoriale sunt influențate de aspecte sectoriale ale relației

sociale de munca, organizarea competiției și istoria aranjamentelor instituționale.

Este astfel o problema de recunoaștere a fundațiilor eterogenității sectoriale ce

alcătuiesc o parte a dinamicii productive.

2 Dar sistemul macroeconomic general are și el o influenta. El creează constrângeri

și oportunități ce depind de locul sectorului în cadrul regimului de acumulare.

Dinamica sectorului este astfel dependenta de semi-funcționalitatea sectorului.

3 Date fiind efectele de substituție ce sunt întotdeauna posibile la nivelul

combinațiilor productive (prin schimbul tehnic sau utilizarea producătorilor

străini) și diferitele istorii de aranjamente instituționale, unele activități au

dificultăți în timp ce altele prospera. Astfel au loc restructurarea și regruparea în

cadrul aranjamentului macroeconomic.

4 La rândul lor, aceste transformări pot influenta dinamica aranjamentului

macroeconomic general.

54

Conform lui Bartoli și Boulet (1989, 1990), la care face referința Boyer (1990b), este posibila

schematizarea conexiunilor la nivel macroeconomic și sectorial. Dacă nu exista reglementare,

în sensul puternic al cuvântului, alta decât cea la nivel macroeconomic, este totuși posibila

identificarea unei ‚dinamici sectoriale’ sau a unui regim economic operațional (Bartoli și

Boulet, 1989) cu caracteristici și o istorie specifice. Aceste regim economic operativ este

structurat de următoarea maniera:

1 ‚Formele instituționale’ la nivel macro afectează aranjamentele instituționale la

nivel sectorial. Dar schimbările sectoriale pot contribui și ele la alterări în unele

forme instituționale.

2 Caracteristicile regimului de acumulare creează constrângeri și oportunități pentru

regimul economic operațional (la nivel sectorial), dar la rândul sau aceasta poate

afecta dezvoltările sau schimbările din regimul de acumulare. Aceasta influenta

asupra dinamicii generale poate fi mai mica sau mai mare, în funcție de gradul de

maturitate sau fragilitate al regimului de acumulare.

Pentru a concluziona, contribuția cercetării în domeniul reglementării sectoriale se bazează în

esență pe capacitatea să de a furniza o explicație amănunțită a schimbărilor reale ale variatelor

activități productive în timpul perioadelor de creștere precum și la începutul unei crize. Ea

sugerează de asemenea un cadru de referința pentru ceea ce este implicat în apariția unei

crize, reflectata de restructurarea și reorganizarea la nivel sectorial. Dezvoltarea cercetării în

sectoarele non-fordiste și în special sectorul serviciilor ar trebui să mărească contribuția

potențiala a teoriei reglementarii.

Diferențierea proceselor de muncă și a determinanților productivității

Conform A. Sohn-Rethel (1977) s-a făcut o distincție inițială intre industriile ce acționează

asupra formelor produselor și cele ce acționează asupra stării și compoziției lor chimice.

Primele sunt afectate de orele muncite și de rata de completare a secvenței de producție, în

timp ce celelalte sunt afectate de calitatea operațiilor fizico-chimice, ce afectează cantitatea și

calitatea produselor. Aceste sugestii inițiale permit identificarea sectoarelor ce sunt

dependente primar de rata și orele muncite (industrii de forma) și cele care sunt legate de

55

randamentul general al a echipamentului de producție (industrii de proces). în aceste situații,

câștigurile de productivitatea sunt obținute pe baza aceleiași cantități de munca, capital și

consum intermediar mulțumita îmbunătățirilor în calitatea intervenției fizice și organizării.

O a doua distincție este apoi introdusa pentru industriile de forma, intre cele ce produc

în serie și cele ce produc unite singulare pe loc. Producția de serie se supune constrângerilor

intensității directe a muncii, cu alte cuvinte rata sarcinilor elementare direct operaționale, în

timp ce producția pe loc implica intensitate raportata la munca (du Tertre, 1988). în aceasta

situație, rata și calitatea secvenței de producție depinde de calitatea sarcinilor de control ce

sunt legate intrinsec cu sarcinile operaționale.

Aceasta abordare, folosind economia timpului, a condus cercetătorii la definirea

caracteristicilor socio-tehnice ale proceselor de munca. O distincție în termenii

echipamentului este făcută intre unelte, mașini-unelte și mașini în identificarea impactului

proprietăților lor asupra productivității. Se realizează o analiza detaliata a calității muncii

necesare pentru a stabili distincțiile dintre sarcinile operaționale și cele de control, precum și

dintre instrucțiuni și aranjamentele de control instituite de o ierarhie. în industriile de proces,

existenta unei diferențe marcate intre munca instrucția și cea reala produce o puternica

autonomie a muncii colective. Aceasta implica interacțiunea unor calificări tacite, o

dimensiune și recunoaștere colectiva de către ierarhia companiei. în sfârșit, aranjamentele

organizaționale sunt examinate pentru a descoperi gradul lor de autonomie în relație cu

tehnologia. în timp ce în industriile de serie tehnicile de echilibrare permit conceperea de

programe de producție bazate pe definiția posturilor de lucru ale căror îndatoriri sunt

individualizate și optimizate, în alte situații aceste tehnici nu pot fi utilizate și organizarea se

bucura de un grad mare de libertate. Date fiind constrângerile specifice de variabilitate și

aspectele spațiale ale activității, acesta este în special cazul construcțiilor.

Aceste analize releva trei tipuri diferite de procese de munca: serie, loc și proces

(Coriat, 1979, 1980; Campinos-Dubernet, 1984; du Tertre, 1988, 1989), cu nivele preferate de

economii interne. Evoluții ulterioare ale cercetării au definit analiza determinanților

productivității pentru schimbări în forma de competiție și au căutat să treacă dincolo de

conceptul de proces de munca.

Alte cercetări (Hollard și Margirier, 1986; du Tertre, 1989; Coriat, 1990, 1991; du

Tertre, Santilli, 1992) s-au străduit să definească setul de determinanți ai productivității prin

clarificarea conexiunii lor cu ciclul economic general și noile constrângeri de flexibilitate,

calitatea și perioade de timp.

56

Randamentele la scara sunt definite în relație fie cu volumul seriilor fie cu gradul de

varietate al produselor realizate cu același echipament de producție. Mecanismele economiilor

de scara (reducerea costului unitar al mărfurilor prin producția de masa a unui anumit produs)

și economiile de flexibilitate (scăderea costului unitar prin versatilitatea echipamentului) au

impacturi variabile, depinzând de caracteristicile proceselor de munca și dinamicilor

sectoriale. Industriile de serie, precum cele în proces continuu, sunt foarte deschise

economiilor de scara. Totuși, transformările ratei și formei de creștere ce au apărut după cele

doua șocuri petroliere sunt simptomatice pentru relativa epuizare a rolului conducător al

acestor economii. Modificarea formelor de competiție scoate la iveala noi constrângeri de

variabilitate în aceste sectoare, cauzând o creștere a puterii economiilor de varietate, descrise

aici ca economii de flexibilitate. Dinamica industriilor de loc este relativ nefamiliara

economiilor de scara și mult mai sensibila la efectele economiilor de flexibilitate. Aceasta

rezulta într-o considerabila autonomie de loc fata de managementul centralizat al companiilor,

prin importanta flexibilității organizaționale în sectorul constructor.

Procesele de integrare a activității productive reduc ciclurile de dezvoltare a

capitalului și dimensiunea datoriilor. De aceea trebuie făcută o distincție intre procesele de

integrare statica ce fac secvențele de producție mai compacte prin mecanizare, și procesele de

integrare dinamica, ce dezvolta producția în ‚timp ascuns’ prin noi tehnologii și circulația

informației în ‚timp real’.

Referitor la conceptul de proces de munca

Cercetarea întreprinsa pe baza de sectoare a condus la o ocolire a conceptului de proces de

munca din cauza a doua limitări. Prima consta în faptul ca munca, tehnologia și organizarea

sunt înțelese a fi structurate în jurul unei singure tensiuni ce este creata de raționamentul de

guvernare al economiilor interne. Analizase concentrează astfel pe atelier sau locație ca loc

central de dezvoltare. Dar cercetarea arata ca aranjamentele productive se supun de asemenea

tensiunilor competiției exclusiv de cost. Structurarea muncii, tehnologiei și organizării poate

astfel depinde și de probleme legate de calitate și perioadele inovării, reflectate în rolul

crescând al aranjamentului funcțional al companiilor și al coerentei sale cu privire la

aranjamentul productiv direct. Activitatea de munca este astfel înțeleasă prin conceptul de

configurație productiva (du Tertre, 1992) ce lărgește câmpul de analiza pentru a include

relațiile de cooperare și conflict dintre aranjamentele productive și funcționale.

57

Aceasta evoluție conceptuala este implicata și de cercetarea în domeniul sectorului

serviciilor. Conceptul de proces de munca nu este foarte eficient în a surprinde aspectele

productive ale activităților de servicii. Aceasta dificultate se datorează specificității relațiilor

serviciilor intre furnizor și beneficiar și imposibilității definirii unor instrumente de încredere

pentru măsurarea câștigurilor de productivitate (Gadrey, 1990, 1994). Astfel o relație a

serviciilor sociale trebuie integrata în analiza (du Tertre, 1994a; Gadrey, 1994).

Cea de-a doua limitare a conceptului de proces de munca se datorează focusării

acestuia pe clasa salariata. Cercetarea în agricultura (Lacroix și Mollard, 1988, 1994) a arătat

ca activitatea de agricultura se bazează pe procese de dezvoltarea a capitalului ce implica nu

numai capital fix, capital circulant și munca directa care definesc procesul de munca, ci și

pământul, resursele naturale și resursele vii. Mai mult, aceasta cercetare a subliniat importanta

auto-angajării/activității pe cont propriu, într-un context familial, și modul în care relațiile de

munca sunt structurate în jurul relațiilor de familie. în acest fel interesele patrimoniale și cele

referitoare la pământ sunt legate de relația capital/munca. Rezultatele acestei cercetări au

condus la propunerea conceptului de relație sociala de munca. Pe lângă extinderea abordării

dincolo de clasa salariata, acest concept ia în considerare diferitele moduri în care activitatea

de munca este conectata nu numai cu tehnologia, ci și cu resursele vii și cu ‚spațiul pământ’.

Analiza diferitelor procese de munca a fost astfel una prin care s-a putut construi o

înțelegere a diversității situațiilor de munca (folosind noi dezvoltări conceptuale), iar

cercetătorii au acceptat rapid nevoie de a înlocui munca în cadrul dinamicii sectoriale a

dezvoltării capitalului.

Dimensiunea sectoriala a nexusului salariu-munca sau ‚relația sociala de munca’

Expresia ‚nexus salariu-munca fordist’ este uneori utilizata la doua nivele diferite de analiza

care, dacă nu sunt clar diferențiate, pot conduce la serioase confuzii. Pe de o parte, acest

concept se refera la nexusul salariu-munca ce apare într-un regim de acumulare intensiv. El

aproba un anumit loc pentru munca în cadrul societății, ce este în consonanta cu dinamica

altor forme instituționale. Pe de alta parte, expresia este greșit restricționată la forme

organizaționale de munca și managementul forței de munca în sectoare de serie, al căror

arhetip este automobilul. Chiar dacă teoria reglementării reținea prima definiție când făcea

58

afirmații macroeconomice, trebuie recunoscut faptul ca apărea confuzie numai și prin faptul

ca automobilul a jucat un rol central în Franța în perioada post-belica (Veltz, 1983). Chiar

dacă dinamica industriala ce a prevalat în acest sector poate funcționa ca model pentru multe

companii în sfere de activitate ce nu sunt legate de asamblare, aranjamentele de producție și

stilurile de management al muncii au fost totuși foarte diverse (du Tertre, 1989).

La nivel sectorial, nexusul salariu-munca se refera la:

1 Un tip de configurație de producție (tehnici utilizate, forma de organizare a

muncii, calitatea muncii ceruta).

2 Un aranjament instituțional (convenții de branșa în privința clasificărilor; forme de

mobilizare a forței de munca; aranjamente de pregătire specifice).

3 Condiții pentru crearea de venit direct.

Dincolo de descrierea nexusurilor salariu-munca sectoriale și de clasificările cărora acestea le

dau naștere, cercetarea a căutat să resitueze analiza muncii în dezvoltarea pe termen lung a

locului sectoarelor în cadrul dinamicii macroeconomice generale. Funcționalitatea lor într-un

regim de acumulare intensiv și în crizele rezultante creează un sistem de constrângeri și

oportunități ce influențează dinamica dezvoltării lor și formele de nexus salariu-munca.

Exemple în acest sens sunt Campinos-Dubernet (1984) pentru sectorul construcțiilor; Allaire

(1988) și Lacroix și Mollard (1994) pentru agricultura; du Tertre (1989) pentru comparația

intre sectoarele automobilelor, construcției și petrochimiei; și Petit (1985) pentru sectorul

serviciilor. Constrângerile în dezvoltare definite din relativa extindere a piețelor și

transformările formelor de competiție, diferite schimbări în preturile relative, influenta în

evoluția intensității capitalului și concentrarea capitalului, formează un set de constrângeri

specifice ale organizării muncii și managementului forței de munca.

Spre exemplu, în timpul perioadei de creștere du Tertre (1989) concluzionează ca

sectorul automobilelor este un sector stabil dar blocat în termenii forței de munca; sectorul

construcțiilor are o forța de munca bazata pe deplasare, cu posibilități reduse de promovare; și

ca sectorul petrochimic are o forța de munca stabila cu posibilități de promovare însemnate.

Luând în considerare constrângerile legate de caracteristicile configurațiilor de

producție și funcționalitatea diferențiata a sectoarelor în regimul de acumulare, o analiza

sincronica a diferitelor forme de munca, resituate într-o dimensiune istorica, poate fi

dezvoltata.

59

Chiar dacă nexusul salariu-munca fordist era forța motoare din timpul perioadei de

creștere, afectând toate activitățile de producție, munca si-a menținut o specificitate mezo-

economica. Acest lucru a fost clar marcat de aspectele procesului de munca sau

configurațiilor de producție și de locul diferitelor sfere de producție în dinamica

macroeconomica.

Analiza acestor aspecte specifice este cu atât mai importanta în ziua de astăzi când

nexusul salariu-munca fordist a fost destabilizat și locul și rolul diferitelor sectoare se

schimba. Stabilirea unui nou nexus salariu-munca la ieșirea dintr-o criza împrumuta unele

aspecte ale diferitelor relații sociale de munca, în funcție de noua poziție ocupata de sectoare

în dinamica generala. Provocarea pentru cercetare consista în sugerarea ipotezelor și

argumentelor privitoare la modul în care unele dintre aceste caracteristici vor juca un rol

major în noua reglementarea generala. O analiza detaliata a serviciilor și a altor sfere de

activitate non-fordiste, precum sectorul construcțiilor și agricultura, ar trebui să producă

numeroase noi avansuri teoretice și empirice.

60

6 Teoria reglementării printre teorii ale instituțiilor

Conform lui Langlois (1988), problema cu vechea școala instituționalistă americana este ca

aceasta caută să înțeleagă economia prin instituții, dar fără teorie, în timp ce neoclasiciștii

doreau o teorie economica fără instituții. Întrebarea este atunci cum să construim o teorie

economica a instituțiilor. Multe programe de cercetare în ziua de astăzi împart aceasta

ambiție. Au devenit instituțiile, care înainte acționau ca punct de divergenta, un punct de

întâlnire?

Teoria reglementării este gândita ca o reflecție asupra dinamicii economice a

capitalismului și transformărilor sferei instituționale. Folosind o cartografie de baza,

frontierele și liniile de comunicații intre teoria reglementării și alte programe de cercetare

interesate de statutul instituțiilor vor fi trasate. Pe aceasta baza, potențiala contribuție a

dialogului intre teoria reglementarii, teoria convențiilor și teoria instituționalistă va fi

revăzută, sugerând noi zone de dezbatere pe subiectul schimbării instituționale și dezvoltării.

Sunt instituțiile „punctul focal” al dezbaterilor economice contemporane?

Atenția actuala acordata instituțiilor maschează o masa de diferite definiții, referințe teoretice

și justificări. Revigorarea internaționala a interesului încă din anii ’70 include atât reflecții

asupra raționalității limitate (Simon) cât și asupra nevoii de a justifica eșecurile pieței

(Arrow), care explica în parte succesul NIE (Williamson și New Institutional Economics a lui

North, a se distinge de neo-instituționalism). Urmându-l pe Coase, Williamson plasează

instituțiile în cadrul problematicii bazate pe contracte a costurilor de tranzacție, incluzând

oportunismul și asociind firma, văzută ca o instituție alternativa pieței, cu un grup de

contracte inter-indivizi. Regulile fac aranjamentele contractuale. Deși categoriile de instituții

și tranzacții sunt adoptate formal din instituționalismul american vechi (Commons), cele doua

abordări se dovedesc a fi ireconciliabile (Dutraive, 1993).

Apelând la teoria jocurilor, noua economie instituționala (Lewis, Schelling, Schotter,

Shubik) aduce o mare contribuție la teoria convențiilor. Dintr-o perspectiva istorică,

Morgenstern a perceput ca miopia modelului neoclasic era cauzata de dificultatea de a lua în

61

considerare interacțiunile strategice. De aceea el a diferențiat variatele aranjamente

instituționale și preturi de echilibru conform tipurilor de aranjamente. Relația dintre instituții

și teoria jocurilor a fost apoi adoptata terminologic, cu Shubik referindu-se la ‚teoria

instituționalistă matematica’ (Schotter, 1992). în jocurile statice, convențiile acționează ca o

modalitate de coordonare a acțiunilor și ca un criteriu de alegere intre mai multe echilibre

Nash. în jocurile dinamice, convențiile acționează ca modele comportamentale regulate

produse într-un proces de selecție a regulilor.

Fără a încerca să le ascundem diferențele, în general austriecii susțin o abordare

substanțială a instituțiilor sociale (bani, limba, etc.). La Menger exista un grad de similitudine

intre instituțiile sociale și organismele naturale în aceea ca originea lor se afla înafara oricărei

activități deliberate (cu excepția instituțiilor ‚pragmatice’) și pot fi evaluate precis (Garrouste,

1994).

Spre deosebire de aceste abordări anterioare, neo-instituționaliștii (Galbraith. Gruchy,

apoi Hogson, Ramstad, Rutherford și Samuels) urmează moștenirea instituționalismului vechi

american (de la Veblen, Commons, J.M. Clark și Mitchell pana la Ayres). Ei nu trebuie

confundați cu noii instituționaliști ai NIE: spre deosebire de NIE, ei nu propun o alternativa

pieței ca și instituție, dar folosesc în schimb instituțiile ca pe o categorie în analiza coerentei.

Ei se refera la definiția lui Veblen pentru o instituție ca ‚un set de modele de gândire

împărtășite de majoritatea oamenilor’ și la cea a lui Commons ‚acțiunea colectiva ce

controlează, eliberează și promovează expansiunea acțiunii individuala’. Instituționalismul lui

Commons se bazează pe un proces de negociere sociala (Perlman, 1991) și pe conceptul de

tranzacții (schimb, gestionare și distribuție). în timp ce în NIE „instituțiile sunt o ‚variabila

explicata’ de agenții care, din motive de eficienta, prefera interacțiunile bazate pe contracte

schimbului pe piață” (Dutraive, 1993), în aceasta situație ei furnizează o variabile explicativa

de acțiune.

In Franța, interesul reînnoit în instituții datează și el din anii ’70, de la contribuția

teoriei reglementarii. Este văzută ca o desprindere d teoria neoclasica, și nu ca un

amendament, așa cum se întâmplă în SUA. Analiza dinamicii economice se bazează pe o

teoretizare a formelor instituționale, definita ca o codificare a relațiilor fundamentale. Scopul

acestor forme instituționale este de a considera reproducerea și transformările unui sistem ce

este construit pe relații sociale antagonice, într-un proces de a face coerente compromisurile.

Opoziția stat versus piață este astfel lăsată în urma.

62

O clasificare a numeroaselor abordări

Cercetarea la care s-a făcut referire mai sus reflecta marea varietate de concepții despre

instituții și apeluri la organizare. Următoarea clasificare este sugerata pe baza a trei criterii:

metodologie, principiile dezvoltării instituționale și funcțiile instituțiilor. Doua grupe majore

de abordări pot fi identificate. în timp ce exista convergenta intre Menger, Hayek, noua teorie

industriala și NIE (grupul 1), aceștia sunt clar foarte diferiți de alte abordări (grupul 2:

instituționalismul nou și vechi, teoria reglementarii).

Cele doua grupuri folosesc metode diferite, grupul 1 este asociat cu individualismul

metodologic; fenomenele sociale sunt interpretate printr-o analiza a interacțiunilor individuale

(Elster). Grupul 2 este holistic. Instituțiile, văzute ca rezultata la proceselor colective pentru

rezolvarea problemelor în cadrul istoric, formează unitatea de baza; de aceea piață constituție

o instituție. Vechiul instituționalism se baza pe filozofia pragmatica (Pierce, James, Dewey),

și sublinia relația dintre un sistem de valoare și motivele pentru acțiune colectiva.

Principiul dezvoltării instituționale este de asemenea o baza de distincție. Obiceiurile

sunt incluse în grupul 1, ca o expresie ce depinde de preferințe stabile într-un cadru neoclasic.

Instituțiile rezulta din acțiunile individuale, dar odată ce sunt stabilite ele doar constrâng

alegerile, ele nu dau forma comportamentului indivizilor (Hogson, 1989).

Pentru Menger, instituțiile ‚organice’ (in opoziție cu cele pragmatice) apar

neintenționat din interacțiuni frecvente intre indivizi aflați în căutarea interesului propriu

odată ce abilitățile lor evoluează (învățarea prin imitație). Dar Menger nu este interesat în mod

deosebit de mecanismele dezvoltării instituționale (Garrouste, 1994). În contrast, în timp ce

Hayek nu este interesat cu adevărat de originile instituțiilor, el bazează ajustarea instituțiilor

sociale eficiente pe un mecanism invizibil (o ordine spontana), văzându-le ca obiectul

selecției naturale. Instituțiile explica eșecurile piețelor, ca și consecințele optimizărilor

constrânse și a costurilor de tranzacție. Aceste costuri, incompletitudinea și asimetriile

informaționale joaca un rol important în dezvoltarea instituționala. Aceasta dezvoltare este

compatibila cu îmbunătățirile în eficienta economica (Rutherford, 1986) prin includerea

intenționalității parțiale (Williamson, 1985) sau prin referința la selecția instituțiilor eficiente

prin mecanismele pieței (North, 1966).

Pentru Shubik, în noua economie instituționala, instituțiile sunt reguli ad hoc ce

constrâng piață, în timp ce Schotter vede convențiile ca rezultatul meta-jocurilor, adică,

procese de decizii raționale (Mirowski, 1986). Odată stabilite, convențiile se auto-impun

(echilibrul lui Nash în Harsanyi și Aumann) și durabile mulțumita presiunii de a te conforma,

63

chiar dacă ele nu mai sunt optime social. în abordarea evoluționistă găsită la jocurile lui

Axelrod (1986), trei motive explica menținerea numai a normelor eficiente: selecția naturala a

celor mai eficiente, un proces de triere prin încercare (revizuirea crezurilor) și imitarea

jucătorilor cu cele mai bune rezultate.

În grupul 2, dinamica instituțională și conexiunile dintre schimbul tehnic și

instituțional sunt văzute ca produsul conflictului social, curbelor de învățare, tensiunilor dintre

obiceiuri și presiunile inovative ce cauzează o pierdere de coerenta în sistem, conflicte intre

instituțiile existente și descoperiri.

6.1 Este teoria reglementării o teorie originală a instituțiilor economice?

Pentru a concluziona această panoramă de cercetare, ar putea fi folositor să măsurăm distanța

acoperită de la programul schițat de o operă de sinteză anterioară (Boyer, 1986) și colocviul

de la Barcelona (Économie et Sociétés – Economie și Societăți, 1989, 1990). Propunerea era

de a întreprinde noi studii de caz pentru a extinde aria teoriei reglementarii, a formaliza

mecanismele macroeconomice ce susțin fordismul și a investiga din nou originile crizelor

majore. Acest program de cercetare a dus la o analiza a crizelor în timp real și a făcut un apel

pentru o contribuție mai activa la teoria și istoria instituțiilor economice.

Numeroase metode analitice diferite confirmă impactul instituțiilor

Studii de caz întreprinse în numeroase tari (Japonia, Scandinavia, tarile nou-industrializate din

Asia de Sud-Est, etc.) au demonstrat existenta unor traiectorii naționale diferite. Acesta

susține ipoteza variațiilor extensive ale formelor instituționale, precum și un accent pe

variațiile în performanta legate de diferitele moduri de reglementare.

Anii ’80 și ’90 au trăit o re-emergenta a dinamismului în inovarea financiara (Aglietta,

1986a, 1995; Aglietta et al., 1990; Boyer, 1999a), difuzia activa a mecanismelor de piață

(Boyer, 1995a), și importanta formelor de competiție în dinamicele schimbului tehnic (Petit,

1998a). Cu late cuvinte, în timp ce rapida creștere a fordismului se baza fundamental pe o

codificare precisa a nedusului salariu-munca, în anii ’90 finanțele păreau să guverneze

dinamicele altor forme instituționale. Aceasta includea nexusul salariu-munca, implicând o

schimbare semnificativa în ipotezele pe care se baza un regim stabil de creștere (Boyer și

Durand, 1997).

64

Faptul ca inovațiile tehnice, financiare și organizaționale trec acum dincolo de

frontierele naționale prezinta doua întrebări teoriei reglementarii. Ca un rezultat al analizelor

privilegiatoare ale formelor instituționale pe baze naționale, a neglijat ea oare aspectele

internaționale ale diviziunii muncii (Boles, 1994), și de aici acumularea? în consecința, ce

autonomie mai are statul națiune pentru a implementa strategiile de depășire a crizei (Drache

și Gertler, 1991; Drache și Boyer, 1995)? Similar, pot formele organizaționale locale (Benko

și Lipietz, 1992, 1999) și sectoriale (Allaire și Boyer, 1994) să explice competitivitatea

naționala crescânda? Aceasta este una din zonele dificile de lucru deschise în anii ’90 ce

trebuie acum explorata.

Dintr-o perspectiva mai metodologica, cercetarea a sugerat formalizări, adesea a

împrumutat din teoria jocurilor, care arata cum regulile, convențiile și chiar instituțiile apar

din interacțiunea strategica a agenților (Boyer și Orléan, 1991; Lesourne, 1991; Orléan, 1994).

Aceasta furnizează o justificare teoretica și directa pentru impactul instituțiilor asupra

economiei, precum și pentru totala lor dependenta de modul de reglementare prevalent

(Corneo, 1993; Greenan și Guellec, 1992; ).

Mai mult, o organizație individuala, precum un sindicat, poate avea obiective, metode

și consecințe foarte diferite, în funcție de context și tara (Boyer, 1995b). Pe de alta parte,

forme organizaționale foarte diferite pot juca un rol identic, în ciuda numelui sau funcției

oficiale. Acesta este cazul, de exemplu, în pregătirea profesionala, care este organizata diferit

în Germania, Japonia și Suedia, totuși îndeplinește aceeași funcție de îmbunătățire continua a

abilitaților și cunoașterii în economie cu valoare adăugată ridicata și salarii mari (Boyer și

Durand, 1997). Aceasta necesita rigoare și precizie în analizarea instituțiilor economice.

Deplasarea endogenă de la creștere la criză

Schimbarea structurala endogena este una dintre cele mai distinctive trăsături ale teoriei

reglementarii. în abordările neoclasice o succesiune de șocuri aleatorii propulsează dinamicele

economice, astfel încât o criza structurala poate apărea numai din divorțul unei forme

organizaționale și disturbari externe destabilizatoare. Aceasta se poate vedea, de exemplu, în

efectele șocurilor petroliere asupra trendurilor productivității. Teoria reglementării este de

acord ca acești factori sunt implicați, dar de asemenea crede ca ei nu au nici merit de a fi

cauza exclusiva. De la emergenta capitalismului industrial, procesul de acumulare lansează

faze expansioniste, dar de obicei provoacă și o revenire, întrucât dezechilibre cumulative apar

65

din interiorul sistemului, într-o maniera endogena. în unele cazuri ele pot fi reabsorbite de

modul de reglementare stabilit – acestea sunt crizele minore – în timp în altele se inițiază un

proces de destabilizare a formelor instituționale și apoi a întregii arhitecturi ce le asigura

coerenta.

Nu este ușor să păstrezi aceasta idee riguros, întrucât iluzia limbajului maschează

probleme metodologice dificile. O aplicare a tehnicilor dinamicii non-lineare la modelele

regulationiste a oferit o definiție precisa a ceea ce ieste cu adevărat o criza structurala

(Lordon, 1993a, b, 1997a). A fost posibila alcătuirea unei clasificări implicând o trecere de la

echilibru ‚înalt’ la echilibru ‚scăzut’, tranziție prin catastrofa, alterări în modelul ciclic, și

tranziția de la evoluția regulata la cea haotica. Acesta este un contrast interesant modei care

reduce macroeconomia la analize ale impactului unui set de șocuri aleatorii operand într-un

model liniar, cu o foarte slaba dinamica și conținut economic scăzut. în analize reale,

dinamicele deterministe endogene, șocurile aleatorii și conflictul sunt combinate în explicarea

mișcării de la creștere la criza. Avantajul teoriilor reglementării sunt ca acestea sunt o

amintire a faptului ca aspectele stocastice de unele singure nu sunt suficiente.

6.2 Transformarea de la un mod de reglementare la următorul: o subtilă

alchimie?

Cercetarea adunata în acest volum sugerează ca aceste transformări nu sunt o tranziție ușoară,

automata intre doua echilibre bine definite. Dimpotrivă, conflictele, comportamentul strategic

și intervenția politica joaca un rol crucial. De aici o dificila problema metodologica: ar trebui

cercetătorii să aștepte ca apele istoriei să se liniștească și conflictele să dea naștere unei noi

arhitecturi instituționale, sau pot aceștia furniza unele rezultate generale ale elementelor ce

guvernează acest proces? în prima alternativa, ei vor fi acuzați de a fi școlari post factum, cu

alte cuvinte, descriind în loc să teoretizeze. în al doilea caz, ambiția lor de a surprinde legile

istoriei va fi denunțata ca o sarcina prometeiană lipsita de speranța: o data ca niciodată

marxismul leninist a încercat – și a eșuat.

Intre aceste doua extreme se afla cercetarea în procesele de depășire a crizelor

structurale, care este importanta deoarece dezvolta teoretic noțiunile fundamentale și

instrumentele de analiza necesare.

66

1 Orice analiza a viitoarelor moduri de reglementare prezuma suficiente formalizări

generale pentru a permite o analiza nu numai a creșterii extensive, ci și a celei

intensive, fără consum de masa, precum și fordismul și regimuri istorice fără

precedent. în paralel, comparațiile internaționale, de exemplu incluzând Japonia,

au arătat originalitatea unora dintre modurile de reglementare ce au apărut după

anii ’70. în particular, consumul de masa poate fi un proces ce nu prezuma un

contract a priori ce codifica împărțirea productivității (Boyer, 1992a; Ebizuka et

al., 1997).

2 Este mai ușor să identifici procesele complexe de ieșire dintr-o criza prin analiza

istorica a perioadelor anterioare, de exemplu Marea Depresie a perioadei

interbelice. în consecința, conjuncția strategiilor individuale, chiar și precursori

timpurii, precum în cazul celor 5$ pe zi ai lui Henry Ford, nu este suficientă pentru

a propulsa economia dintr-un mod de reglementare la următorul (Boyer și Orléan,

1991, 1992, 1994). Actorii colectivi, intervenția publica, legile și convențiile

colective au adus în final trecerea la fordism, dar prin aranjamente instituționale ce

erau chiar opusul celor imaginate de Henry Ford (Boyer și Orléan, 1991). Din nou,

este important de remarcat faptul ca modul de reglementare ce emerge în final este

în mare parte neintenționat, deoarece compatibilitatea unui grup de compromisuri,

care sunt natural parțiale sau sectoriale, este de fapt asigurata ex post (Chartres,

1995).

3 In final, este necesar să examinam motivele pentru care criza fordismului ce a

început în SUA la sfârșitul anilor ’60 a ținut mult mai mult decât Marea Depresie a

anilor ’30. Cercetările teoriei reglementării ne îndreaptă spre o idee importanta:

interdependenta și complementaritatea formelor instituționale contemporane

explica de ce este atât de dificila sincronizarea transformării lor generale. în

contrast, compromisurile ce încurajau creșterea din perioada Golden Age făceau

parte din cererile unor grupuri sociale sau erau legate de schimbări structurale pe

termen lung. Mai mult, în acest context relativa flexibilitate a relațiilor de piață nu

era un obstacol în calea instituționalizării relațiilor sociale fundamentale ce

favorizau emergenta unui nou mod de dezvoltare.

Acesta este motivul pentru care, chiar dacă cercetarea regulationista nu are nici o pretenție de

a prezice viitorul, analiza în timp real a crizei fordismului, reconsiderarea Marii Depresii din

’30 și teoria modurilor de dezvoltare deschid noi perspective pentru dezvoltarea și rafinarea

67

conceptelor fundamentale prezentate în acest volum. Aceasta este etapa de început a unei

teorii a formelor organizaționale, convențiilor și instituțiilor.

Rezultatele obținute, care sunt în continuare provizorii, pot fi rezumate în șase

afirmații principale.

Piețele necesită o rețea instituțională completă pentru a fi eficiente

Pana de curând, economiștii credeau ca știu ce este o piață (Bourdieu, 1997): mulți vedeau

piață generala a teoriei echilibrului general și definițiile mecanismelor pieței cu adevărat

descentralizate ca fiind continue. Din nefericire, microeconomia a demonstrat ca aceste doua

concepții nu sunt deloc la fel, și astfel este imposibil de extrapolat cele doua teoreme ale

bunăstării la economiile de piață ce exista cu adevărat (Boyer, 1997).

Teoria reglementării subliniază faptul ca piețele nu se auto-stabilesc, dintr-atât încât

operarea lor zilnica presupune o întreaga rețea de reguli și autorități externe pentru a asigura

tranzacții corecte. Este necesar de asemenea ca organizații sau reglementari terță parte să

definească criteriile de calitate pentru fiecare piață și să existe o autoritate care să determine

care actori pot intra pe piață (altfel ar fi distrusa de comportament oportunist din partea

agenților pentru care este rațional să fie incorecți). Similar, un sistem monetara trebuie să

garanteze plățile viitoare într-un context juridic ce permite sancțiuni legale în cazul neplății,

etc.

Cu alte cuvinte, teoria reglementării subliniază faptul ca piață este o instituție printre

altele, și nu o alternativa la economia fără instituții. Fără un sistem legal, puterea de coerciție

a statului, un sistem bine organizat de plăti, o codificare a calității și regulilor de intrare,

piețele nu pot funcționa eficient.

Statul nu este numai prădător, poate fi și dezvoltaționist

Așa cum este important să se distingă piață în general de variatele sale configurații, la el statul

se manifesta printr-o masa de intervenții și forme, și ar fi greșit să se păstreze o dihotomie

intre stat și piață ca doua mecanisme de coordonare alternative. Nici una dintre aceste forme

pure nu poate exista singura, și nici nu este posibil a priori să dam vreuneia dintre ele un

premiu pentru eficienta întotdeauna și oriunde. Teoria reglementării conclude ca raportul intre

68

aceste doua principii de acțiune economica depinde de context – cu alte cuvinte, economia și

perioada considerate.

Teoria alegerii publice a propagat noțiunea ca statul este în mod natural ineficient,

întrucât administratorii însărcinați cu promovarea interesului general de fapt urmăresc

propriul lor interes privat, în detrimentul comunității pe care susțin ca o servesc. Dar asta

înseamnă să uitam rolul determinant pe care statul îl poate avea – chiar și în mâinile

birocraților – în implementarea regulilor jocului (lege, politie). Acesta este cu atât mai mult

cazul în furnizarea serviciilor colectiva pe care numai el le poate furniza. Statul poate avea un

orizont al termenelor mai lung; el trebuie să corecteze externalizări pozitive și negative ce

rezulta din conjuncția strategiilor private; el are un rol în păstrarea legăturii sociale, bazat pe

principiile pe care generalizarea relațiilor pure de piață tinde să le distrugă. Fără îndoiala ca

mesajul lui Karl Polanyi (1946) merita considerație și în ziua de astăzi (Hollingsworth și

Boyer, 1997).

Exista unele cazuri în care intervenția publica adecvata a încurajat adoptarea unui

regim de creștere mai eficient decât oricare altul ar fi rezultat din mecanismele pure ale pieței

(Wade, 1990). Franța în perioada Golden Age, Japonia si prin extensie tarile nou

industrializate sugerează faptul ca este mai puțin dimensiunea statului cea care guvernează

performantele de creștere și mai mult abilitatea să de a promova emergenta formelor

instituționale și suportul pentru un regim de acumulare adecvat. Acest mesaj continua să stea

în designul strategiilor de dezvoltare (Boyer, 1999c) și clarifica înțelegerea noastră a

dificultăților de transformare ale economiilor de tip sovietic (Chavance, 1997; Sapir, 1998).

Există forme variate de alternative de coordonare pentru stat și piață.

Dar exista o a treia, și mai importanta, concluzie ce modifica opoziția canonica dintre stat și

piață în teoria economica. Asupra acestui punct, teoria reglementării se alătura învățăturilor

analizei neo-corporatiste, în special evoluției de după 1980 (Schmiter, 1990). Cercetarea

sociologica și istorica a instituțiilor economice (Hollingsworth et al., 1994) produce o

clasificare ce este foarte apropiată de principiile coordonării, legând sferele politice și

economice (Hollingsworth și Boyer, 1997). Pe lângă piață și stat, deja discutate, aceste

cercetări sugerează alte patru forme intermediare.

69

1 Alianțele sunt un mod de guvernanta menținute inițial prin acordul parților

implicate operand în același timp în sfera logicii economice, la fel ca piață.

Avantajul lor este ca acestea împart incertitudinile asociate, de exemplu, cu noile

tehnologii.

2 Ierarhiile private, așa cum sunt ele regăsite în marile firme integrate vertical, sunt

o alta forma al cărei rol a crescut continuu odată cu lunga istorie a capitalismului.

Ele optimizează producția și dinamicele costuri ore de tranzacționare, precum și

încurajează unele forme de inovare.

3 Comunitățile grupează laolaltă comune, clanuri, districte și cluburi, stabilind o

forma de coeziune ce deriva din aderarea actorilor la reguli valoroase ale jocului la

nivelul grupurilor mici. Principalul lor avantaj este legat de formarea încrederii,

care este necesara majorității activităților economice moderne.

4 Rețelele sunt formate din asociații profesionale, sindicate și corpuri de guvernanta

cu interes privat, cu alte cuvinte, dezmembrările unora dintre activitățile

tradiționale ale unui stat centralizat. Construite în domeniul relațiilor sociale

(familie, grup, etc.) aceste rețele pot fi utilizate și în competiția și inovarea

economica.

Dihotomia oarecum simplista dintre piață și stat reflecta o clasificare bazata pe doua criterii.

Mai întâi, motive de acțiune, cu alte cuvinte, interesele proprii privilegiate de economiști sau

sentimentul datoriei/obligației pe care sociologii îl aduc în fata, si, al doilea, aspecte

orizontale și egalitare versus aspecte ierarhice, inegale ale proceselor de coordonare. Mai

mult, este aparent ca fiecare din aceste aranjamente instituționale necesita condiții particulare,

și în general arata tot atâtea slăbiciuni cât și puncte forte. De aceea nu exista un aranjament

optimal a priori, oricare ar fi configurația problemei. Observația empirica și studiile

comparative susțin în mare măsura acest lucru.

Un avantaj final al acestei clasificări trebuie evidențiat. Aranjamentele instituționale

asigura o cale de acces/transfer/legătură de la micro la macro și vice-versa, întrucât ele

operează la nivel intermediar intre actori și sistemul economic văzut de la nu nivel mai

general. Conceptele teoriei reglementării pot fi utilizate în analiza regimurilor operaționale la

nivel de sector și nu numai la nivel macroeconomic.

70

Instituție, organizație, convenție, rutină... clarificări necesare

Explozia în cercetarea instituționala din anii ’90 s-a fondat adesea pe un contract intre piață și

instituie, cu implicația ca orice nu este ajustare pur economica este o instituție, ascultând de o

singura, presupus de ne-piață logica. Diversitatea în ajustarea instituționala a contrazis deja

aceasta ipoteza, dar o etapa adiționala este necesara , în special întrucât scopul este de a

identifica factorii de dau forma evoluției instituțiilor.

O clarificare semantica este de aceea necesara. Cercetarea din anii ’90 sugerează un

set de definiții inter-relaționate si distinge șase configurații ce variază de la cele mai generale

la cele mai locale (tabelul 42.1).

1 Ordinea constituționala a fost introdusa de știință politica (Sabel, 1997) și

cercetarea istorica economica (North, 1990), transformând astfel sensul ce ii fusese

conferit de Friedrich von Hayek (1973). Operand în sfera legitimității și instituind

deliberarea, ordinea constituționala definește regulile ce fac posibila rezolvarea

conflictelor intre raționamente parțiale contradictorii. Acesta este în esență un

proces politic și juridic.

2 Instituțiile definesc un mijloc imaterial general care adesea apelează la legea

structurării interacțiunilor intre organizații (si posibil indivizi), reducând astfel

incertitudinea asociata cu utilizarea de numeroase comportamente strategice

diferite într-o sfera în care nu exista nici o regula. Instituțiile guvernează atât sfera

politica act și pe cea economica. Multe studii istorice sugerează o dependenta

semnificativa a instituțiilor de ordinea constituționala (North, 1990). Aceasta

cercetarea oferă de asemenea o lecție valoroasa despre natura și funcționarea

piețelor (Fligstein, 1996).

3 Organizațiile sunt diferite radical de instituții, întrucât o structura de putere

explicita instiga un set de rutine pentru coordonarea strategiilor individuale și

controlul comportamentului oportunist în cadrul hotarelor organizației. Acest tip

de entitate poate fi fie o companie sau o organizație non-profit. Procesele de

control și stimulentele economice sunt combinate pentru a asigura coerenta

fiecărei organizații. De aici contrastul dintre firma și piață evidențiat de teoria

costurilor de tranzacție (Coase, 1937) și de derivatele contemporane (Williamson,

1975, 1985)este generalizat.

71

4 O rutina definește o regula de acțiune obținuta prin convertirea abilitaților tacite

frecvente în cunoaștere codificata, care este astfel transmisibila și accesibila unui

grup de agenți ce aparțin aceleiași organizații sau care se confrunta cu aceeași

problema. Principiul de acțiune est în esență cognitiv și inter-individual, dar

imaterial; el distinge rutina de obișnuința și organizații. Conceptul de rutina a fost

sugerat de teoriile evoluționiste, în special pentru a identifica natura firmei ca și set

de rutine, si, prin extensie, abilități (Nelson și Winter, 1982; Dosi și Salvatore,

1992; cap 40). Importanta acestei clarificări semantice devine clara aici a o

încercare de identificare precisa a fiecărei teorii în relație cu tipul de problema

avuta.

5 O convenție rezulta din convergenta neintenționata frecventa a unui set de așteptări

și comportamente interdependente, printr-o serie de acțiuni complet

descentralizate, fără vreo procedura explicita de coordonare. Acest proces este de

aceea direct social și nu este exclusiv cognitiv. Odată stabilita, convenția pare

‚naturala’ tuturor agenților implicați, astfel încât originea uitata a convenției este

principiul sau de acțiune. Cercetarea convenționalistă este evidenta aici, și relația

să cu teoria reglementării a fost deja evidențiată (Favereau, 1989a, 1993b, 1997;

Boltanski și Thévenot, 1991; Orléan, 1994; Salais și Storper, 1994). Spre deosebire

de rutina, o convenție nu poate fi ușor exportata înafara zonei sale de emergenta.

Dinamica acestor doua forme este în consecința diferita a priori.

6 Obișnuința reflecta consecințele procesului de socializare pentru formarea

reprezentărilor și comportamentului individual. Ea utilizează un concept cheie din

sociologia lui Pierre Bourdieu (1980), care este folositor, întrucât demonstrează

posibilitatea uni model regulat în comportamentul indivizilor din același grup

social, separat de orice forța explicita coercitiva sau organizaționala. Astfel

ordinea instituționala este incorporata în indivizi (Douglas, 1986), ceea ce pentru

economiști implica faptul ca ceea ce ei denumesc preferințe nu este informație

exogena ci rezultatul acțiunilor anterioare (Bowles, 1997). Obișnuința poate fi un

ingredient esențial al viabilității unora dintre formele instituționale, precum

nexusul salariu-munca japonez (diviziunea muncii intre sexe) sau regimul monetar

implementat de Bundesbank (trauma hiperinflației).

72

Noi cercetări trebuie să restructureze și să lărgească formele instituționale ale teoriei

reglementării pe baza unei combinații ale ‚cărămizilor elementare’ descrise mai sus. Aceasta

este o etapa necesara în înțelegerea apariției, maturizării, crizelor și dispariției diferitelor

instituții.

Către o teorie a complementarității și ierarhiei instituționale

Aceasta problema implica o examinare a condițiilor în care un set de forme instituționale și

moduri de guvernanta definesc o cale evolutiva socio-economica. Teoria neoclasica a

instituțiilor are un răspuns simplu: mecanismul competitiv asigura răspândirea celor mai

eficiente instituții, întrucât ele vor fi imitate de cele mai prost plasate firme, regiuni și națiuni.

Dar concluzia logica a acestei analize este ca băncile centrale ar trebui să aibă un statut

similar celui al Bundesbank (de promovare a stabilității preturilor), piață muncii ar trebui să

aibă flexibilitatea celei Nord-Americane (pentru a promova ocuparea forței de munca),

organizarea interna ar trebui să se bazeze pe firme japoneze (pentru a dezvolta aptitudini, baza

calității produsului) și statele ar trebui să adopte o structura administrativa franceza (care are,

sau avea înainte, reputația de a fi relativ eficienta în managementul public).

Teoria reglementării examinează viabilitatea acestui tip de combinații de instituții ale

căror raționamente pot fi în conflict și pot produce rezultate negative. Mai întâi, ignora faptul

ca instituțiile se formează ca rezultat al conflictelor și compromisurilor naționale specifice.

Apoi, impactul acelorași forme organizaționale poate fi favorabil sau nefavorabil în funcție de

compatibilitatea să cu alte moduri de coordonare. Daca, de exemplu, principiile Bundesbank

ar fi introduse într-o economie care de obicei rezolva conflictele legate de distribuția venitului

prin inflație, atunci o creștere a șomajului ar putea fi pedeapsa pentru un regim monetar și

salarial nepotrivit (Boyer et al., 1994).

Este prudenta, și fără îndoiala mai productiva, căutarea de echivalenți ai celor mai

eficiente instituții străine, într-o alchimie subtila intre vechile principii și cerințele noului

model, pentru a se obține rezultate relativ similare prin metode foarte diferite. Orice inovație

instituționala începe un proces de încercare și greșeala, pentru ca o copie perfecta a unei

instituții străine este rareori punctul de echilibru în proces. Aceasta tema este importanta în

teoriile evoluționiste, precum și într-o varianta a teoriei convențiilor axata pe învățarea prin

practica. Acesta este avantajul conceptului de hibridizare, în sensul ca noul și vechiul, nativ și

cosmopolit, socialul și economicul sunt îmbinate. în mod clar aceasta ridica problema

73

principiilor și forțelor capabile să asigura coerenta unei arhitecturi instituționale. Observarea

schimbărilor în anii ’90 comparata cu perioada de reglementare monopolista din era fordista

sugerează nevoia de noi concepte în teoria reglementarii. Inițial perioada fordista a fost

analizata ca o conjuncție fericita dar neașteptata unui set de inovații, compromisuri

instituționalizate și forme instituționale. în urma reflecției, aceasta explicație a părut simplista

și a fost suplimentata prin referințe la alte patru procese.

1 Co-evoluția instituțiilor acționează asupra modelului a ceea ce teoriile

evoluționiste formalizează în termenii tehnologiei si organizării firmelor. Într-

adevăr, chiar dacă inițial diferitele forme instituționale nu sunt complet ajustate

intre ele, evoluțiile ce rezulta introduc elementele unei reconfigurări. Penalizează

arhitecturile ce sunt incapabile să reproducă compromisuri instituționalizate

fundamentale și să furnizeze o performanta minima așa cum este identificat în

arhitectura instituționala de care este legata (Boyer și Orléan, 1991; Orléan, 1994;

Boyer și Freyssenet, 2001). Este necesar, totuși, să se sublinieze faptul ca piață, și

imperativul competitiv pe care îl instiga, nu sunt aplicabile tel quel selecției și

învățării despre formele instituționale ce evoluează la fel de mult sub influenta

relațiilor de putere cât și cu performante economice. Mai mult, acest proces este

extrem de încet, după cum poate fi văzut în istoria britanica și mai general în lipsa

de convergenta pe termen lung intre instituții (Berger și Dore, 1996).

2 Complementaritatea instituționala guvernează compatibilitatea a doua forme

instituționale și explica frecventa co-aparitiei lor în comparații internaționale, de

exemplu. în termeni mai preciși, complementaritatea semnifica faptul ca

conjuncția a doua forme instituționale furnizează o adaptabilitate și o performanta

superioara configurațiilor alternative în care numai una dintre forme este prezenta.

Mai mult, actorii pot recunoaște ex ante nevoia pentru aceasta complementaritate

și să o implementeze chiar înainte ca o evoluție nefavorabila sa-i determine să

caute astfel de configurații. Acest mecanism diferă astfel de cel ce în final implica

co-evolutia, și multe exemple pot fi văzute în studiile istorice. Astfel standardul

aur al sec. 19 merge împreuna cu organizarea atomizata a piețelor muncii si un

nexus salariu-munca competitiv. Salariul nominal bazat pe contract de sub regimul

fordist este asociat unei economii de credit în care oferta naționala de bani este

endogena și constrângerile impuse de sistemul internațional sunt limitate (Boyer,

1993).

74

3 O ierarhie instituționala extinde noțiunea de complementaritate legând de aceasta

dominanta unei forme instituționale asupra alteia, datorita naturii coalițiilor

politice de la bazata compromisurilor instituționale, pe care fiecare regim se

bazează. Ajustarea unei forme instituționale la o alta nu mai este legata de

procesele de încercare și eroare sau de o miraculoasa compatibilitate ce rămâne a fi

descoperita de actori. Ea se leagă în schimb de interacțiunile relațiilor de putere,

implicând abilitatea unor actori colectivi de a genera compromisuri de

restructurare dincolo de sfera lor de influenta directa. Pentru a ne referi la doua

exemple anterioare, reglementarea competitiva a sec. 19 exprima dominanta

capitalismului industrial, în timp ce reglementarea monopolista de după al Doilea

Război Mondial reflecta nevoia de compromis cu clasa salariala, ce devenise o

forța politica esențiala (Boyer, 1999a). Anii ’90 au cunoscut venirea la putere a

capitalului financiar internaționalizat, impunând-si logica asupra statului (in

căutare de credibilitate), nexusul salariu-munca (supus imperativului flexibilității

și regimul monetar (responsabil pentru stabilitatea financiara și economica)

(Aglietta, 1998).

4 O paradigma economica este matricea prin care reprezentările economice sunt

legitimizare, și în consecința și ierarhia instituțiilor și formelor instituționale. Acest

al patrulea mecanism extinde ideile și teoriile mecanismului anterior, pe care îl

justifica, în special în discursul politicii economice. în perioada contemporana, el

acționează prin credințe și prin motivări sau constrângeri asupra comportamentului

(Lordon, 1997a; 1999). Astfel în anii ’60, modernizarea coalițiilor economice și

politice se baza pe conceptele progresului, ajungerii din urma și creșterii. în

contrast, anii ’90 au fost marcați de victoria unei culturi a stabilității monetare,

piețelor eficiente și puterii acționarilor. în acest context intelectual și ideologic,

ierarhia formelor instituționale a fost redefinita (Boyer, 1999a).

Originalitatea melodiei regulaâioniste în concertul instituționalist

La începutul sec. 21 economiștii par a fi convinși de importanta instituțiilor, astfel încât

aceasta tema, neglijata atât de mult timp, a devenit centrul de atenție a numeroase studii în

majoritatea programelor de cercetare. Aceasta include teoria contractelor, microeconomia

75

informației imperfecte, abordarea costurilor de tranzacționare, extensia teoriei jocurilor, și

analiza relațiilor dintre lege și economie.

Întâi de toate, teoria reglementării a fost caracterizata întotdeauna de o evidenta

dorința de a identifica instituțiile ce constituie capitalismul printr-o abordare ce provoacă

abordarea pur microeconomica a acestui sistem. Emergenta unui regim monetara, precum

euro, este înțeleasă mai bine luând în calcul procesele politice decât prin interacțiunile

„orizontale” ale agenților economici în căutare de stabilitate și rate de schimb previzibile.

Teoria reglementării este interesată de restructurarea relațiilor dintre sferele politica și

economica, prin recunoașterea interacțiunilor variate ce se petrec în societățile contemporane.

Logica economica trebuie combinata cu scopurile politice deși sunt fundamental diferite.

Multe compromisuri instituționale apar din aceste tensiuni, și de aici forme instituționale si, la

un moment dat, noi moduri de reglementare. Aceasta abordare este diferita de individualismul

metodologic și de conceptele de interes propriu și raționalitate pe care economiștii neoclasici

le extind sferei politice.

Într-adevăr, într-un timp când economiștii descoperă diversitatea și importanta

instituțiilor, regulationistii, care mult timp au împărtășit aceasta concepție și au produs

rezultate în privința ei, își concentrează eforturile pe explicarea elementelor din transformarea

instituțiilor. în contrast, multe teorii tind să sublinieze optimalitatea instituțiilor, fără istorie, și

regreta faptul ca acestea sunt în mod natural mai inerte decât piețele. Inerția instituțiilor este

adesea atribuita iraționalității agenților sau incapacității autorităților politice de a implementa

soluțiile ‚corecte’ recomandate de economiști.

Acesta nu este deloc cazul cu regulaționiștii, a căror grijă pentru istoria pe termen lung

și analize comparative subliniază factorii endogeni ce guvernează evoluția instituțiilor,

precum și varietatea în relații intre politica și economie. Tema centrala, cum însăși succesul

oricărei arhitecturi instituționale în cele din urma ii cauzează declinul, sta mărturie moștenirii

marxiene a teoriei reglementarii, precum și originalitatea și relevanța sa. Recunoscând

complementaritatea și ierarhia instituțiilor și efortul de a defini elementele ce contribuie la

apariția și viabilitatea formelor instituționale, aceste teme sunt considerate din nou.

O arie larga de cercetare se deschide, una care presupune definirea bazelor macro-

sociale și instituționale ale microeconomiei ce surprinde realitatea comportamentului

acționând în lumea contemporană. Aceasta este chiar opusul analizei aparent pozitive, dar de

fapt normative, care de mult este punctul forte al teoriei neoclasice, dar care ar putea cere, în

final, o reconsiderare radicala a ipotezelor, conceptelor și metodelor sale.

76

SURSE BIBLIOGRAFICE

Aglietta, M. (1974) ”Accumulation et régulation du capitalisme en longue période. Exemple

des Etats-Units (1870-1970)”, teză, Université de Paris 1.

--------- (1976) Régulation et crises du capitalisme, Calmann-Lévy, Paris; ediția a doua 1982;

a treia ediție , Odile Jacob, Paris, !997.

--------- (1980) “La dévalorisation du capital: etudes des liens entre accumulation et inflation”,

Economique Appliquée, 33 (2), 387-423.

--------- (1986a) La fin des devises-clés, La Découverte, Paris.

--------- (1986b) “Etats-Units: perseverance dans l’etre ou renouveau de la croissance”, în

Boyer Robert (ed.) Capitalismes fin de siècle, Presses Universitaires de France, Paris.

--------- (1987) “La crise financiere et ses consequences”, Revue d’economie financiere, 3 (4),

4-29

--------- (1991) “Le risqué du systeme”, Revue d’economie financiere, 17 (3), 61-89.

--------- (1992a) “Les derapages de la finance japonaise”, Economie prospective international,

51, 9-29.

--------- (1992b) “Le risqué de systeme et la regulation des economies de marche”, La Lettre

de la regulation, 3, 1.

Aglietta, M & Orlean, A (1982) “La violence de la monnaie”, Presses Universitaires de

France, Paris.

Akerlof, G (1984) “An Economic Theorist’s Book of Tales”, Cambridge University Press,

Cambridge.

Allaire, G & Boyer, R (ed) (1994) “La grande transformation de l’agriculture. Lectures

conventionnalistes et regulationistes”, INRA-Economica, Paris.

Amable, B, Boyer, B & Frederic, L (1995) “Le oaradoxe de l’ad hoc en economie”, în

Cartelier, J & D’Autume, A (ed) “L’economie est-elle une science dure?”

Economica, Paris.

Amable, B, Barre, R & Boyer, R (1997) “Les systemes d’innovation a l’ere de la

globalization”, OST-Economica, Paris.

Amin, A & Robins, K (1992) “Le retour des economies regionales? La geographie mythique

de l’accumulation flexible”, în Benko G.B. & Lipietz, A. (ed) “Les regions qui

gagnent”, Presses Universitaires de France, Paris.

Amin, A. & Thrift, N (1993) “Globalisation, Inatitutional Thickness and Local Prospects”,

Revue d’economie regionale et urbaine, 3, 453-78.

77

Aoki, M (1986) “Horizontal v. Vertical Information Structure of the Firm”, American

Economic Review, 76 (5), 971-83

Axelrod, R (1986) “An Evolutionary Approach to Norms”, American Political Science

Review, 80 (4), 1095-111.

Aydalot, P (1986a) “Millieux innovateurs an Europe”, GREMI, Paris.

Aydalot, P (1986b) “Les technologies nouvelles et les forms actuelles de la division spatiale

du travail”, Dossier 47, Centre Economie, Espace, Environnement, Paris.

Ayres, C (1944) “The Theory of Economic Progress”, University of North Carolina Press,

Chapel Hill NC.

Bagnasco, A & Triglia, C (1993) “La construction sociale du marche. Le defi de la troisieme

Italie”, Ed. ENS-Cachan, Cachan.

Barkai, H (1989) “The Old Historical School: Roscher on Money and Monetary Issues”,

Hystory of Political Economics, 21 (2), 179-200.

Bartoli, P & Boulet, D (1990) “Conditions d’une approche en termes de regulation sectorielle:

le cas de la sphere viticole”, 3 vol, teza de doctorat, Universite de Montpellier 1,

INRA, ESR.

Basle, M (1993) “Mise en perspective de l’institutionnalisme de quelques economists

allemandes et americains”, Economie Applique, Archives de l’ISMEA, 46 (4),

159-76

Basle, M, Dufourt, D, Heraud, J.A. & Perrin, J (ed) (1994) “Changement institutional et

changement technique. Evaluation, droits de propriete intellectuelle et systeme

national d’innovation”, Editions de CNRS, Paris.

Beccatini, G (1992) “Le district marshallien: une notion socio-economique”, în Benko G.B. și

Lipietz, A (ed) “Les regions qui gagnent” Presses Universitaires de France, Paris.

Benassy, J-P, Boyer, R & Gelpi, R-M (1979) “Regulation des economies capitalists et

inflation”, Revue economique, 30 (3), 397-441.

Benko, G (1991) :Geographie des technopoles”, Masson, Paris.

Benko, G & Dunford, M (ed) (1991) “Industrial Change and Regional Development”,

Bellhaven/Pinter, Londra.

Benko, G & Lipietz, A (ed) (1992) “Les regions qui gagnent”, Presses Universitaires de

France, Paris.

--------- (1999) “Les richesses des regions”, Presses Universitaires de France, Paris.

Berger, S & Dore, R (ed) (1996) “National Diversity and Global Capitalism”, Cornell

University Press, Ithaca NY și Londra.

78

Bertrand, H (1983) “Accumulation, regulation, crise: un modele sectionnel theorique et

applique”, Revue economique, 34 (6), 305-43.

Bell, D (1973) “The Coming of Post-Industrial Society. A Venture in Social Forecasting”

Basic Books, New York.

Billaudot, B (1976) “L’accumulation intensive de capital”, teză, Universite de Paris I.

Boismenu, G & Drache, D (ed) (1990) “Politique et Regulation. Modele de developpement et

trajectoire canadiene”, Montreal, Meridien; Harmattan, Paris.

Boismenu, G & Jalbert, L (ed) (1991) “Regulation et problemes contemporains”, Cahiers de

recherché sociologique, 17, 583-612.

Boltanski, L & Thevenot, L (1991) “De la justification”, Gallimard, Paris.

Boltanski, L & Ciapello, E (2000) “L’esprit du capitalism”, Gallimard, Paris.

Boulin, J-Y (1992a) “Les politiques du temps de travail en France: la perte du sens”,

Futuribles, ed specială, 165-6, 41-62.

--------- (1992b) “L’organisation sociale du temps” Futuribles, ed specială, 165-6, 239-52.

Bourdieu, P (1980) “Questions de sociologie”, Minuit, Paris.

---------- (1986) “Habitus, code et codification”, Actes de a recherché en sciences sociales, 64,

40-4.

Bouvier, J (1989) “L’historien sur son métier”, Editions des archives contemporaines, Paris.

Bowles, S (1997) “Endogenous Preferences: The Cultural Consequences of Economic

Organization”, University of Massachusetts, Amherst MA.

Bowles, S, Gordon, D.M. & Weisskopf T.E. (1983) “Beyond the Waste Land”, Doubleday,

New York.

-------------(1986) “Power and profits: the social structure of accumulation and the profitability

of the postwar US economy”, Review of Radical Political Economy, 18 (1-2),

132-67.

Boyer, R (1979) “La crise actuelle: une mise au point en perspective historique. Quelques

reflexions a partir d’une analyse de capitalism francais en longue periode”, Crituques

de l’economie politique, 7-8, 5-113.

---------- (1986a) “La theorie de la regulation: une analyse critique”, La Decouverte, Paris –

trad de Craig Charney “The Regulation School”, Columbia University Press, New

York, 1990.

--------- (ed) (1986b) “The search for Labour Market Flexibility”, Oxford University Press,

Oxford, 1988.

79

--------- (1988a) ”Technical change and the theory of regulation”, Technical Change and

Economic Theory, Pinter, Londra.

-------- (1988b) “Formalizing Growth Regimes”, Technical Change and Economic Theory,

Pinter, Londra.

-------- (1989) “Wage labor nexus, technology and long run dynamics: an interpretation and

preliminary tests for the US”, Technological and Social Factors in Long Term

Fluctuations, Lecture Notes in Economics and Mathematical Systems 321, Springer,

Berlin.

-------- (1990a) “The impact of the simgle market on labour and employment”, Labour and

Society, 15 (2), 109-42.

-------- (1990b) “Les problematique de la regulation face aux specificites sectorielles: les

perspectives ouvertes par la these de Pierre Bartoli et Daniel Boulet”, cahiers

d’economie et de sociologie rurales, 17, 40-76.

------- (1991) “Capital-labor relations and wages formation: continuities and changes of

national trajectories among OECD countries”, Making Economies More Efficient

and More Equitable, Oxford University Press, Oxford; Kinokunya, Tokyo.

-------- (1992a) “Rapport salarial et regime d’accumulation au Japon: emergence, originalites

et prospective. Premiers jalons”, Mondes en developpement, 20 (79-80), 1-30.

-------- (1992b) “Les alternatives au fordisme: des annees 1980 au XXIe siècle” în Les regions

qui gagnent, Presses Universitaires de France, Paris.

-------- (1993) “D’une serie de ‘National Labour Standards’ a un ‘European Monetary

Standard’?” Recherce economique de Louvain, 59 (1-2), 119-53.

------- (1995a) “The great transformation of Eastern Europe: a ‘regulationist’ perspective”,

Emergo: Journal of Transforming Economies and Societies, 2 (4), 25-41.

------- (1995b) “The future of unions: is the Anglo-Saxon model a fatality, or will contrasting

national trajectories persist?”, British Journal of Industrial Relations, 33 (4), 545-56.

------- (1997) “About the role and efficiency of markets: history, theory and policy in the light

of the nineties”, The Embeddedness of Capitalist Institutions, Oxford University

Press, Oxford.

-------- (1998a) “An Essay on the Political and Institutional Deficits of the Euro”,

CEPREMAP 9813, Paris.

-------- (1998b) “The changing status of industrial relations ina ore interdependent world: an

interpretation and agenda for further research”, Advancing Theory in Labour Law

and Industrial Relations in a Global Context, North-Holland, Amsterdam.

80

------- (1999a) “Le politique a l’ere de la mondialisation et de la finance: le point sur quelques

recherches regulationistes”, L’annee de la regulation 1999, III, 13-75 – trad – “the

political era of globalization and finance: focus on some regulation school research”,

International Journal of Urban and Regional Research, 24 (2), 274-322.

------- (1999b) “Deux enjeux pour le XXIe siècle: discipliner la finance et organizer

l’internationalisation”, Techniques financiers et developpement, 53-4, Epargne sans

frontier, 8-19.

------- (1999c) “State and market: towards a new synthetis for the twenty-first century”, în

UNESCO World Social Science Report, UNESCO, Londra.

------- (1999d) “Le gouverbement de la zone Euro”, Raportul grupului de lucru al

comisariatului general al planului “Co-ordination des politiques macroeconomiques

en Europe”, Documentația franceză, Paris.

Boyer, R & Drache, D (1996) “States against Market. The Limits of Globalization”,

Routledge, Londra

Boyer, R & Durand, J-P (1997) “After Fordism”, Macmillan, Londra.

Boyer, R &Freyssenet, M (2001) “The World that will Change the Machine”, Oxford

University Pres, Oxford.

Boyer, R & Mistral, J (1978) “Accumulation, inflation, crises” Presses Universitaires de

France, Paris. Editia a doua 1983.

Boyer, R & Yamada, T (ed) (2000) “The Crisis of Japanese Capitalism”, Routledge, Londra.

Boyer, R, Dore, R. & Mars, Z (ed) (1994) “The Return of Incomes Policy”, Pinter, Londra.

Campinos-Dubernet, M (1984) “Emploi et gestion de la main-d’oeuvre dans le BTP”, Dossier

du CEREQ, 34, 15-63.

Campbell, J.L., Hollingsworth R.J. & Lindberg, L.N. (1991) “Governance of the American

Economy”, Cambridge University Press, Cambridge.

Cappelin, R (1988) “Transaction costs and urban agglomeration”, Revue d’economie

regionale et urbaine, 207-31.

Castells, M & Hall, P (1994) “Technopoles of the World. The Making of Twenty-first

Century Industrial complexes”, Routledge, Londra.

CEPREMAP-CORDES, (1977) “Approches de l’inflation: l’exemple francais”, 22/176,

decembrie.

Cette, G & Taddei, D (1992) “Les effets economiques d’une reduction-reorganisation de

travail”, Futuribles, , 156-6, 171-92.

81

Chartres, J-A (1995) “Le changement de modes de regulation: apports et limites de la

formalization”, în Boyer, R & Saillard, Y (ed) Theorie de la regulation. L’etat des

savoirs, La Decouverte, Paris.

Chavance, B (1989) “Le systeme economique sovietique de Brejnev a Gorbatchev”, Nathan,

Paris.

------ (1997) “De la reforme du socialism a la transformation post-socialiste: la Chine en

perspective coparative”, Ou va la Chine? Ctuel Marx, 22, 69-90.

Coase, R.H. (1937) “The Nature of the Firm”, Economica, 4 (16), 386-405.

Commons , J.R. (1913) “Labor and Administration”, Macmillan, New York.

------- (1924) “Legal Foundations of Capitalism”, Macmillan, New York.

------- (1934) “Institutional Economics. Its Place in Political Economy”, Macmillan, New

York. Retipărită, New Brunswick NJ, 1990.

-------- (1951) “The Economics of Collective Action”, Macmillan, New York.

Commons, J.R. et al. (1910) “A documentary history of American Industrial Society”, 10 vol,

Arthur Clark, New York.

Coriat, B (1979) “L’atelier et le chronometer”, Bourgois, Paris.

------ (1991) “Penser a l’envers”, Bourgois, Paris.

Corneo, G (1993) “Syndicat, negociations et marches internes. Essais en economie du

travail”, teza, EHESS, Paris.

Corolleur, F (1994) “Dynamiques industrielles et institutionnelles localizes”, IREPD,

Grenoble.

Courlet, C & Pecqueur, B (1991) “Systemes locaux d’entreprise et externaites: un essai de

typologie”, Revue d’economie regionale et urbaine, 3-4, 391-406.

------------- (1992) “Les systemes industriels localizes en France: un nouveau modele de

development”, Les regions qui gagnent, Presses Universitaires de France, Paris.

Daynac, M & Dupuy, C (1991) “Reconversion. Theorie et practique”, DATAR, Paris.

De Bandt, J & Petit, P (1993) “Competitivite: la place des rapports industrie/services”,

Entreprise France. Made in France II, Hachette, Paris.

Delorme, R & Andre, C (1983) “L’etat et l’economie. Un essai d’explication de l’evolution

des depenses publiques en France 1870-1980”, Seuil, Paris.

Dosi, G, Freeman, C. Nelsona, R. R., Silverberg, G. & Soete, L. (1988) “Technical Change

and Economic Theory”, Routledge, Londra.

82

Dosi, G & Salvatore, R (1992) “The Structure of Industrial Production and the Boundaries

between Firms and Markets”, Pathways to Industrialization and Regional

Development, Routledge, Londra.

Douglas, M (1986) “Ainsi pensent les institutions”, SOGEDIM, Editions Usher, Paris.

Drache, D & Gertler, M. S. (ed) (1991) “The New Era of Global Competition”, McGill-

Queen’s University Press, Montreal.

Drache, D & Boyer, R (1995) “The Power of Nations, The Limits of Markets”, McGill-

Queen’s University Press, Montreal.

Dupuy, C & Gilly, J-P (1993) “Industrie et territoires en France. Dix ans de decentralisation”,

Documentație franceză, Paris.

Du Tertre, C (1989) “Technologie, flexibilite, employ. Une approche sectorielle du post-

taylorisme”, Harmattan, Paris.

--------- (1994a) “Le changement du travail: lerole majeur des ‘relations de services’”,

document IRIS, Paris.

------- (1994b) “Dynamique du BTP et nouveaux dispositifs institutionnels pour une sortie de

crise”, colocviu “L’innovation en chantiers”, 14-15 septembrie Paris.

Du Tertre, C & Santilli, G (1992) “Automatisation et travail”, Presses Universitaires de

France, Paris.

Dutraive, V (1993) “La firme entre transaction et contrat: Williamson epigone ou dissident de

la pensee institutionnaliste?”, Revue d’economie politique, 103 (1), 83-105.

Ebizuka, A, Hiroyasu, U & Akinori, I (1997) “l’hypothese de ‘la relation hierarchisee marche-

firme’ et l’economie japonaise de l’apres-guerre”, L’annee de la Regulation 1997, I,

La Decouverte, Paris.

Favereau, O (1989a) “Marches internees, marches externs”, Revue economique, 2, 273-328

----------- (1989b) “Organisation et marche”, Revue francaise d’economie, 4 (1), 65-86.

Fligstein, N (1996) “Markets as Politics”, American Sociological Review, 61, 656-73.

Freeman, C (1982) “The Economics of Industrial Innovation” ed a doua, Pinter, Londra.

Friedberg, E (1993) “Le puvoir et la regle”, Seuil, Paris.

Gadrey, J (1990) “Rapports sociaux de service: une autre regulation”, Revue ecpnomique, 41

(1), 46-69.

-------- (1992) “L’economie de service”, La Decouverte, Paris.

Gaffard, J-L (ed) (1990) “Economie industrielle et de l’innovation”, Dalloz, Paris.

83

Garrouste, P (1994) “Carl Menger et Friedrich A. Hayek a propos des institutions:

continuities et ruptures”, Cahngement institutionel et changement technique, editția

CNRS, Paris.

Gilly, J-P (1987) “Innovation et territoire: pour une approche meso-economique des

technopoles”, Revue d’economie regionale et urbane, 5, 603-47.

Gilly, J-P & Grosetti, M (1993) “Organisation, individus et territoires: le case s systemes

locaux d’innovation”, Revue d’economie regionale et urbane, 3, 449-68.

Greenan, N & Guellec, D (1992) “Co-ordination within the Firm and Endogenous Growth”,

INSEE, Divizia de studii economice, Seria G 9206.

Guibert, B (1986a) “L’ordre marchand. Structures de la venalite”, CERF, Paris.

-------- (1986b) “La violence capitalisee. Essai sur la politique de Marx”, CERF, Paris.

Hayek, F.A. (1973) “Law, Legislation and Liberty”, University of Chicago Press, Chicago.

Hirsch, A. (1970) “Mitchell’s Work on Civil War Inflation in His Development as an

Economist”, History of Political Economy, 2 (1), 118-32.

Hodgson, G (1989) “Institutional Rigidities and Economic Growth”, Cambridge Jpurnal of

Economics, 13 (1), 79-101.

Hollard, M. & Margirier, G. (1986) “Nouveaux process de production et implications

macroeconomiques: contribution au debat sur la flexibilite”, Formation Emploi, 14,

Paris.

Hollingsworth, R.J., Schmitter, P & Streeck, W (1994) “Governing Capitalist Economies”,

Oxford University Press, Oxford.

Hollingsworth, R.J. & Boyer, R (ed) (1997) “Contemporary Capitalism. The Embeddedness

of Institutions”, Cambridge University Press, Cambridge.

Jessop, B (1989) “Regulation Theories in Retrospect and Prospect”, Economies et societies,

Theorie de la regulation, 23 (11) 7-62.

Julla, E (1991) “Espace, territoire et regulation des economies locales”, teza, Universtie des

Sciences Sociales de Toulouse.

Kebabdjian, G (1998) “La theorie de la regulation face a la problematique des regimes

internationaux”, L’annee de la regulation 1998 II, La Decouverte, Paris.

----------- (1999) “Les theories de l’economie politique international”, Seuil, Paris.

Keohane, R (1982) “The demand for international regimes”, International Organization, 36

(2), 285-313.

-------- (1984) “After Hegemenoy”, Princeton university Press, Princeton NJ.

84

Kirat, T (1993) “Innovation technologique et apprentissage institutionnel”, revue d’economie

regionale et urbaine, 3, 357-93.

Knies, K (1873-9) “geld und Kredit”, 3 vol, Berlin.

Krasner, S (1982) “regimes and the limits of realism: regimes as autonomous variables”,

International Organization, 36 (2), 3011-33.

----------- (1983) “International Regimes”, Cormell University Press, Ithaca NY.

Lacroix, A & Mollard, A (1988) “Duree et intensite du travail des agriculteurs dans la crise

economique”, Actes et communications, 3, 45-82.

----------(1994) “L’approche sectorielle de la regulation: une problematique a partir de

l’agriculture”, La grande transformation de l’agriculture. Lectures conventionnalistes

et regulationnistes, INRA-Economica, Paris.

Langlois, R.N. (1989) “What was wrong with the ‘old’ institutional economics (and what is

still wrong with the ‘new’)?”, Review of Political Economy, 1 (3), 270-99.

Laville, J-L (1993) “L’evolution du travail”, Travail, 29, 13-21.

Leborgne, D & Lipietz, A (1988) “L’apres-fordisme et son espace”, Les temps modernes, 43

(501), 75-114.

--------- (1991) “Idees fausses et questions ouvertes de l’apres-fordisme”, Expaces et societies,

66-7, 39-68.

------- (1992) “Flexibilite offensive, flexibilite defensive: deux strategies sociales dans la

production des nouveaux espaces economiques”, Les regions qui gagnent, Presses

Universitaires de France, Paris.

Lesourne, J (1991) “Ordre et desordre”, Economica, Paris.

Lipietz, A (1974) “Le tribute foncier urbain”, Maspero, Paris.

-------(1975) “Quelques problemes de la production monopoliste d’espace urbain”, Note

methodologiques de l’Institut de l’environement, 5, Paris.

-------- (1977) “Le capital et son espace”, Maspero, Paris.

-------- (1979) “Crise et inflation, pourquoi?”, Maspero-La Decouverte, Paris.

------- (1983) “Le monde enchante. De la valeur a l’envol inflationiste”, La decouverte-

Maspero, Paris.

-------- (1984a) “L’audace ou l’enlisement”, La Decouverte, Paris.

-------- (1984b) “A Marxist Approach to Urban Ground Rent”, Land, Rent, Housing and a

Planning System, Crom Helm, Londra.

-------- (1985) “Mirage et miracle”, Problemes de l’industrialisation dans le tiers monde, La

Decouverte, Paris.

85

-------- (1986) “New Tendencies in the International Division of Labor: Regime of

Accumulation and Modes of Reguation”, Production, Work, Technology,

Allen&Unwin, Londra.

------- (1988) “La trame, la chaine et la regulation: un outil pour les sciences sociales”,

CEPREMAP 8816, Paris.

------- (1990) Le national et le regional: quelle autonomie face a la crise capitaliste

mondiale?”, La dynamique spatiale de l’economie contemporaine, Editions de

l’espace European, La Garanne.

-------- (1991) “Les raports capital-travail a la l’aube du XXIe siècle”, Les limites de

l’ineluctable, De Boeck-Wesmael, Bruxel.

---------- (1993a) “Vert-esperance. L’avenir de l’ecologie politique”, La Decouverte, Paris.

------- (1993b) “Postfordism and the international debate around Toyotist Japan”, Kansai

University Keizai Ronshu, 42-1, 9-31.

Lordon, F (1993a) “Irregularites des trajectoires de croissance, evolutions et dynamism non-

lineaire. Vers une schematisation de l’endometabolisme”, teza, EHESS, Paris.

------ (1993b) “Endogenous structural change and crisis in a multiple time-scale growth

model. A stylized formalization of the exhaustion and crisis of the Fordist growth

regime”, working paper, CEPREMAP, 9324, Paris.

------- (1997a) “Les quadratures de la politique economique”, Albin Michel, Paris.

-------- (1997b) “Endogenous structural change and crisis in a multiple time-scale growth

model”, Journal of Evolutionary Economics, 7 (1), 1-21.

Lyon-Caen, A & Jeammaud, A (1986) “Droit du travail, democratie et crise”, Actes Sud,

Arles.

Maillat, D & Perrin, J-C (ed) (1992) “Entreprises innovatrices et developpement territorial”

EDES, Neuchatel.

Maillat, D, Crevoisier, O & Lecoq, B (1993) “Reseaux d’innovation et dynamique territorial:

le cas de l’Arc Jurassien”, Reseaux d’innovation et millieux innovateurs: un pari

pour le developpement regional, GREMI III, Edes, Neuchatel.

Maucourant, J (1994) “La monnaie dans la pensee institutionnaliste”, teza, Universite

Lumiere-Lyon II.

Mazier, J (1995) “L’integration europeenne”, Theorie de la regulation. L’etat des saviors, La

Decouverte, Paris

Mazier, J, Basle, M & Vidal, J_F (1993) “Rapetition des revenus, sections productives et

reproduction d’ensemble”, Quand les crises durent, editia a doua, Economica, Paris.

86

Mirowski, P (1986) “Institutions as a solution concept in a game theory context”, The

Reconstruction of Economic Theory, Kluwer-Nijhoff, Boston MA.

Mistral, J (1986) “Regime international et trajectoires nationales”, Capitalismes fin de siècle,

Presses Universitaires de France, Paris.

Moulaert, F & Swingedouw, E (1988) “Developpement regional et geographie de la

production flexible”, Cahiers lillois d’economie et de sociologie, 11, 81-95.

----------- (1992) “Accumulation and organization in computing and communications

industries: a regulationist approach”, Towards Global Localisation. The Computing

and Telecommunications Industries in Britain and France”, UCL Press, Londra.

Martinelli, F & Schoenberger, E (1992) “Les oligopolies se portent bien, merci? Elements de

reflexion sur l’accumulation flexible”, Les regions qui gagnent, Presses

Uinversitaires de France, Paris.

Nadel, H (1994a) “Marx et le salariat”, editia a doua, Harmattan, Paris.

------- (1994b) (ed) “Emploi et relations industrielles au Japon”, Harmattan, Paris.

Nelson, R (1993) “National Innovation Systems. A Comparative Study”, oxford University

Press, Oxford.

Nelson, R & Winter, S (1982) “an Evolutionary Theory of Economic Change”, Belknap Press

of Harvard University Press, Cambridge MA.

North, D.C. (1966) “The Economic rowth of the United States, 1790-1860”, Norton, New

York.

Orlean, A (1994) “Analyse economique des conventions”, Presses Universitaires de France,

Paris.

Ominami, C (1986) “Le tiers monde dans la crise”, La Decouverte, Paris.

Palan, R (1998) “Les foanmes du capitalisme mondial: l’economie politique international et

l’ecole francaise de le regulation”, L’Annee de la Regulation 1998, II, La

Decouverte, Paris.

Parri, L (1993) “I dilemma dell’azione collective nell’evoluzione dei distretii italiani”,

Economica e societa regionale, 41, 213-36.

Perez, C (1983) “Structural Changes and the Assimilation of New technologies in the

Economic and Social System”, Futures, 15 (5), 357-75.

Perlman, M (1991) “Understanding the ‘Old’ American Institutionalism”, al 4-lea colocviu al

asociatiei C. Gide, 19-20 Spetembrie, Marsilia.

Petit, p (1985) “Slow Growth and the Servie Economy”, Pinter, Londra.

87

Pino, A (1976) “Notas sobre estilos de desarrollo en America Latina”, Revista de la CEPAL

(Santiago), 1, 157-96.

Piore, M.J. & Sabel C. F. (1984) The Second Industrial Divide, Basic Books, New York.

Planque, B (1991) “Notes sur la notion de reseaux d’innovation: reseaux contractuels et

reseaux conventionels”, Revue d’economie regionale et urbaine, 3-4, 511-45.

Polanyi, K (1946) “The Great Transformation”, Beacon Press, Boston.

Posner, R.A. (1981) “The Eonomics of Justic”, Harvard University Press, Cambridge MA.

Rallet, A (1991) “Theorie de la polarisation et et technopoles”, Economie et societies, 8, 53-

64.

Raveyre, M.F. & Saglio, J (1984) “Les Systemes industriels localizes: elements pour une

analyse sociologique des ensembles de PME industriels”, Sociologie du travail, 2,

317-48.

Roscher, W (1857) “Principes d’economie politique”, Guillaumin, Paris.

Reynaud, B (1992) “Le salaire, la regle et la marche”, Bourgeois, Paris.

Sabel, C (1997) “Constitutional orders: trust building and response to change”, Contemporary

Capitalism, Cambridge University Press, Cambridge.

Salais, R & Storper, M (1994) “Les mondes de production, enquete sur l’identite de la

France”, EHESS, Paris.

Sapir, J (1990) “L’economie mobilisee. Essai sur les economies de type sovietique”, La

Decouverte, Paris.

--------(1998) “Le krach russe”, La Decouverte, Paris.

Schmitter, P (1990) “Sectors in modern capitalism: models of governance and variations in

performance”, Labour Relations and Economic Performance, Macmillan, Londra.

Schmoller, G. (1905-7) “Principes d’economie politique II”, Giard&Briere, Paris.

Schotter, A (1992) “Oskar Morgenstern’s contribution to the development of the theory of

games”, Toward a History of Game Teory, Duke University Press, Durnham NC.

Scott, A (1988a) “Metropolis. From the Division of Labor to Urban Form”, University of

California Press, Los Angeles.

-------- (1988b) “New Industrial Spaces”, Pion, Londra.

---------(1993) “Technopolis. High-technology Industry and Regional Development in

Southern California”, University of California Press, Berkeley CA.

Sohn-Rethel, A (1977) “Lavoro intellectualle e lavoro manual”, Feltrinelli, Milano.

88

Storper, M. & Scott, AJ (1989) “The Geographical Foundations and Social Regulation of

Flexible Production Complexes”, The Power of Geography. How Territory Shapes

Socail Life, Unwin Hyman, Londra.

Storper, M & Walker, R (1989) “The Capitalist Imperative. Territory, Technology and

Industrial Growth”, Blackwell, Oxford.

Storper, M & Harrison, B (1992) “Flexibilite, hierarchie et developpement regional: les

changements de structure des systems productifs industriels et leurs nouveaux modes

de gouvernance dans les annees 1990”, Les regions qui gagnent, Presses

Universitaires de France, Paris.

Sunkel, O (ed) (1990) “El desarrollo desde adentro. Un enfoque neostructuralista para

America Latina”, Fondo de Cultura Economica, Mexico City.

Temin, P (1973) “New Economic History”, Penguin Books, Harmondsworth.

Theret, B (1992a) “Regimes economiques de l’ordre politique. Esquisse d’une theorie

regulationniste des limites de l’Etat”, Presses Universitaires de France, Paris.

--------- (1992b) “Avoir ou etre? Dilemme de l’interaction entre l’Etat et l’economie”,

conferinta EAEPE, noiembrie, Paris.

Veblen, T (1898) “Why is economics not an evolutionary ecince?”, Quarterly Journal of

Economics, 12, 47-64.

------------- (1901) “La theoie economique de Schmoller”, Quarterly Journal of Economics, 9,

83-104.

Veltz, P (1983) “Fordisme, rapport salarial et complexite des practiques sociales”, Critiques

de l’economie politique, 23-4, 30-42.

--------- (1990) “Nouveaux modeles d’organisation de la production et tendencies de

l’economie territorial”, La dynamique spatiale de l’economie contemporaine,

Editions de l’Espace Europeen, Garenne-Colombes.

--------- (1992) “Hierarchies et reseaux dans l’organisation de la production et du territoire”,

Les regions qui gagnent, Presses Universitaires de France, Paris.

Villey, D (1954) “Petite histoire des grandes doctrines economiques”, editia a treia, Genin,

Paris.

Wagner, A (1892) “Grundlegung der politischen Ökonomie.”, part 1, vol 1, C.F. Winter,

Leipzig.

Williamson, O.E. (1975) “Markets and Hierarchies. Analysis and Antitrust Implications”,

Free Press, New York.