1

Întoarcerea executării silite. Instituţie, reglementare, condiţii de admisibilitate, studiu de caz

Avocat Micsandra Lupaescu, Baroul Suceava Avocat Paul Bogdan Vargan, Baroul Suceava

I. Reglementare Conform art. 4041 alin. 1 Cod procedură civilă, „în toate cazurile în care se desfiinţează titlul executoriu sau însăşi executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situaţiei anterioare acesteia”. Efectul întoarcerii executării silite este cel de restituire a bunurilor celui îndreptăţit sau, în cazul în care executarea silită s-a făcut prin vânzarea unor bunuri imobile, de restituire a sumei rezultate din vânzare de către creditor, cu excepţia cazurilor prevăzute de art. 449 Cod procedură civilă. Cererea de întoarcere a executării silite poate fi soluţionată pe cale incidentală sau pe cale principală. Pe cale incidentală, conform art. 4042 alin. 1 şi 2, cererea de întoarcere a executării silite poate fi soluţionată de instanţa care a desfiinţat titlul executoriu sau actele de executare (prin aceeaşi hotărâre dată asupra fondului contestaţiei la executare sau contestaţiei la titlu), sau de către instanţa care rejudecă fondul cauzei, dacă s-a dispus desfiinţarea hotărârii executate şi rejudecarea în fond a procesului, fără să fi fost luată măsura restabilirii situaţiei anterioare executării. Cererea de întoarcere a executării silite poate fi soluţionată pe cale principală în situaţia în care nu s-a dispus restabilirea situaţiei anterioară pe cale incidentală. II. Instan ţa competentă să soluţioneze cererea de întoarcere a executării silite formulate pe cale incidentală Problema pe care o punem în discuţie este următoarea: care este instanţa competentă din punct de vedere material şi teritorial să judece o cerere de întoarcere a executării, formulată separat în temeiul art. 4042 alin. 3 Cod procedură civilă? Punctele de vedere care s-au format în practica judecătorească sunt următoarele:

1. Instanţa competentă să judece o cerere de întoarcere a executării silit ă, formulată pe cale separată, este instanţa de executare;

2. Instanţa competentă să judece această cerere este instanţa de drept comun, cea căreia i-ar reveni competenţa materială (după valoarea obiectului) şi teritorială (după tipul bunului a cărui restituire se cere, iar dacă este un bun imobil, raportat la locul unde acesta se află la data formulării cererii) să judece o acţiune având ca obiect o obligaţie de a face.

Precizăm şi că unii practicieni au interpretat dispoziţiile art. 4042 alin. 3 prin raportare la art. 17 şi art. 4042 alin. 1 şi 2 Cod procedură civilă, considerând că există un caracter de accesorialitate dintre titlul executoriu şi întoarcerea executării, iar instanţa competentă într-un litigiu privind întoarcerea executării este aceeaşi cu instanţa care a pronunţat hotărârea ce a constituit titlul executoriu. a. Practică judecătorească favorabilă primului punct de vedere

2

În decizia nr. 5171/2004 a Curţii de Apel Cluj, Secţia comercială şi de contencios administrativ s-a reţinut că „pentru a lămuri sintagma înserată în cuprinsul art. 4042 alin. 3 Cod procedură civilă, respectiv „instanţa judecătorească competentă potrivit legii”, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor procedurale privind executarea rezultă că întreaga reglementare legislativă a executării silite precum şi a cererilor care vizează aceasta instituţie juridică stabileşte atribuţii şi competenţe doar pe seama judecătoriilor, ca instanţe de executare, criteriul valoric sau calitatea părţilor fiind irelevante în această materie.” De asemenea, prin decizia nr. 560 din 11.02.2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială s-a apreciat că: „cererea de întoarcere a executării este o cerere ce ţine de faza procesuală a executării, subsecventă, fazei procesuale de soluţionare irevocabilă a fondului litigiului. Stabilindu-se o procedură judiciară contradictorie pentru soluţionarea întoarcerii executării, reglementată subsecvent contestaţiei la executare, acesteia îi sunt aplicabile procedura de soluţionare şi căile de atac prevăzute pentru contestaţia la executare – instituţia cadru, generală, în raport cu procedura specială a întoarcerii executării, care reprezintă o contestaţie specială la executare”. b. Practică judecătorească şi literatură de specialitate favorabilă celui de-al doilea punct de vedere În literatura de specialitate1 s-a arătat că „pentru determinarea competenţei materiale, apreciem că trebuie să se aibă în vedere criteriul valorii sau calităţii părţilor implicate în restituire, astfel încât cererea să se adreseze judecătoriei sau tribunalului. Aceasta deoarece, cererea prin care se solicită repunerea în situaţia anterioară nu vizează însăşi executarea silită, astfel încât să se considere că ea trebuie să fie adresată judecătoriei în circumscripţia căreia s-a făcut executarea [art. 373 alin. (2)]. Pretenţia concretă a reclamantului, obiectul cererii de chemare în judecată, îl constituie bunurile asupra cărora s-a făcut executarea ori sume de bani, iar nu însăşi executarea. Atunci când legiuitorul a vrut ca instanţa de executare să fie competentă, a prevăzut-o în mod expres: art. 1082, art. 1083, art. 1085, art. 3718, art. 3732, art. 3734, art. 3841, art. 400, art. 4053, art. 411, art. 428, art. 437, art. 460, art. 492, art. 499, art. 502, art. 503, art. 504, art. 505, art. 507, art. 521, art. 566, art. 572, art. 574, art. 5802, art. 5804”. Totodată, prin decizia nr. 1126 din 15.02.2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală s-a reţinut: „competenţa de soluţionare a acţiunii, prin care se cere restabilirea situaţiei anterioare, revine, conform alin. 3 al art. 4042 Cod procedură civilă, „instanţei judecătoreşti competentă potrivit legii”. Acest text urmează a fi aplicat în sensul că poate fi una din instanţele prevăzute în art. 1-4 din acelaşi cod, în raport cu natura/obiectul/valoarea litigiului, sau instanţa anume desemnată printr-o lege specială”. Această decizie este exemplificată ca practică judiciară şi în cadrul opiniei exprimate referitoare la problema de drept adusă în discuţie în cadrul unei alte lucrări de specialitate juridică, respectiv „Tratat de procedură civilă”, Ediţia a II-a, a autorului Ion Deleanu.2 Până la modificările legislative aduse prin O.U.G. nr. 138/2000, prin care s-a introdus secţiunea a VI-a, referitoare la întoarcerea executării, opinia exprimată în literatura de specialitate referitoare la competenţa de a soluţiona cererea pentru întoarcerea executării este aceea că erau aplicabile dispoziţiile art. 1-19 Cod procedură civilă3. Şi după intervenţia acestor modificări legislative, opinia dominantă în literatura de specialitate a rămas aceea analizată la punctul II din această expunere şi anume instanţa competentă să judece 1 Mihaela Tăbârcă, Gheorghe Buta, „Codul de procedură civilă comentat şi adnontat”, Editura „Universul Juridic”, Bucureşti 2007, p. 1260-1261. 2 Ion Deleanu, „Tratat de procedură civilă”, Ediţia a 2-a, Editura „C.H. Beck”, Bucureşti 2007, volumul II, p. 234. 3 Savelly Zilberstein, Viorel Mihai Ciobanu, “Tratat de executare silită”, Editura “Lumina Lex”, 2001. p. 248.

3

cererea de întoarcere a executării formulată pe cale separată este determinată de regulile de drept comun, reprezentate de art. 1-4 Cod procedură civilă. Problema supusă analizei a fost tranşată prin decizia nr. 5 din 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial nr. 251 din 13.04.2012, pronunţată în cadrul soluţionării unui recurs în interesul legii. În cadrul acestei decizii s-a arătat că „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă, instanţa judecătorească competentă potrivit legii să soluţioneze cererea de întoarcere a executării silite prin restabilirea situaţiei anterioare este instanţa de executare, respectiv judecătoria”. III. Condi ţiile de admisibilitate ale cererii de întoarcere a executării silite Din chiar conţinutul legal al art. 4042 alin. 3 Cod procedură civilă, reiese, cu titlu de principiu, că această procedură este doar la îndemâna celui îndreptăţit, fiind lesne de observat că Secţiunea a VI a. Întoarcerea executării din Codul de procedură civilă face distincţie între persoanele implicate, respectiv „cel interesat” şi „cel îndreptăţit”. Aşadar, chiar în situaţia în care este formulată pe cale principală o cerere de întoarcere a executării, instanţa este obligată să verifice dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru admiterea cererii, respectiv dacă persoana care formulează cererea este îndreptăţită la restabilirea situaţiei anterioare. Din sintagma „cel îndreptăţit” care poate solicita restabilirea situaţiei anterioare executării, rezultă o altă condiţie ce trebuie îndeplinită pentru restituirea bunurilor şi anume ca plata efectuată în cadrul executării silite să nu fi fost datorată. Dacă este să analizăm condiţiile plăţii nedatorate, o condiţie esenţială ce nu este îndeplinită în cauză este aceea ca datoria în vederea căreia s-a făcut plata să nu existe, din punct de vedere juridic, în raporturile dintre solvens şi accipiens4. Nu poate face obiectul restituirii un bun (respectiv sume de bani) care erau datorate şi nu au fost plătite ca urmare a relei-credinţe şi comportamentului culpabil ale debitorului. În caz contrar, ar însemna ca o simplă cerere de întoarcere a executării să ducă doar la analiza formală a cerinţei desfiinţării titlului executoriu, iar dacă această cerinţă este îndeplinită să se procedeze la admiterea cererii. Aceasta ar presupune de fapt că procedura întoarcerii executării este una necontencioasă, ceea ce legiuitorul nu a urmărit. Acesta este şi motivul pentru care textul de lege prevede două calităţi, interesat şi îndreptăţit. Raţiunea instituţiei întoarcerii executării silite este reprezentată de protejarea intereselor persoanelor care nu au calitatea de debitor în cadrul unui raport juridic obligaţional şi împotriva cărora s-a pornit executarea silită cu nerespectarea cerinţelor legale. În situaţia în care o persoană are calitatea de debitor, iar creditorul său a obţinut un titlu executoriu care i-a dat dreptul să pornească executarea silită şi să îşi recupereze sumele datorate, chiar dacă titlu executoriu este ulterior desfiinţat, debitorul nu poate fi repus automat în situaţia anterioară pe acest simplu motiv. Acest raţionament este susţinut şi de următorul aspect: dacă s-ar admite că prin simpla desfiinţare a titlului executoriu o persoană este îndreptăţită la restabilirea situaţiei anterioare, însă raportul juridic obligaţional iniţial subzistă, se poate ajunge la întoarcerea executării silite, obţinerea între timp a unui nou titlu executoriu şi apoi procedarea la o nouă executare silită. În această modalitate, instituţia întoarcerii executării silite rămâne fără conţinut, fiind doar un instrument şicanatoriu în mâna debitorului de rea-credinţă.

4 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan. “Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor”, Editura „All Beck”, Bucureşti, 2000, p. 110.

4

În situaţia supusă analizei şi anume cea a existenţei în fapt a raportului juridic obligaţional dintre creditor şi debitor, urmat de desfiinţarea titlului executoriu din cauza unor vicii de formă sau de procedură, considerăm că se poate ajunge la obţinerea unui nou titlu executoriu prin formularea unei cereri reconvenţionale în cadrul procesului având ca obiect întoarcerea executării silite. Astfel, se va ajunge şi la discutarea raporturilor juridice de drept substanţial, urmând ca instanţa să analizeze, pe lângă îndeplinirea sau nu a condiţiei de „persoană îndreptăţită” şi a oportunităţii repunerii în situaţia anterioară în condiţiile în care se solicită prin cererea reconvenţională obligarea pârâtei la respectarea obligaţiilor sale şi deci la emiterea unui nou titlu executoriu. IV. Studiu de caz. Întoarcerea executării în ipoteza reglementată de dispoziţiile art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă Istoricul litigiului. Date relevante. Între S.C. TG S.R.L. şi S.C. NG S.R.L. au existat relaţii de natură comercială ce s-au desfăşurat pe parcursul mai multor ani. Modalităţile în care părţile au convenit să colaboreze au fost inserate în cuprinsul contractelor de vânzare cumpărare cu livrare succesivă încheiate. În cursul anului 2009, S.C. NG S.R.L. a refuzat să mai achite o parte din facturile emise în favoarea sa, invocând chestiuni ce nu interesează prezentul studiu. Facturile respective au fost acceptate tacit prin necontestarea în termenul contractual, a unor prin plăţi parţiale şi prin deducerea TVA-ului aferent. Dată fiind această situaţie, după mai multe runde de negocieri, S.C. TG S.R.L. a promovat cereri de chemare în judecată prin intermediul cărora să poată realiza creanţa. Un prim dosar l-a reprezentat o cerere bazată pe dispoziţiile O.G. nr. 5/2001, cerere ce a fost respinsă de instanţă ca nefondată. Ulterior, s-a promovat o cerere de chemare în judecată întemeiată pe dispoziţiile O.U.G. nr. 119/2007, cerere care a fost admisă de instanţă. Motivat de faptul că S.C. NG S.R.L. nu s-a conformat dispozitivului ordonanţei, S.C. TG S.R.L. a procedat la executarea silită. Pârâta S.C. NG S.R.L. a formulat cerere în anulare împotriva titlului executoriu, cerere care a fost admisă de către instanţă cu motivarea că ne aflăm în faţa unei autorităţi de lucru judecat. Având în vedere faptul că până în momentul judecării cererii în anulare creanţa a fost recuperată integral prin executare, debitoarea S.C. NG S.R.L. a formulat cerere de întoarcere a executării. Situaţia în dosar În dosarul în care S.C. NG S.R.L. a solicitat întoarcerea executării în baza dispoziţiilor art. 4042 alin. 3 Cod procedură civilă, S.C. TG S.R.L. a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională. Prin întâmpinare a fost invocată excepţia necompetenţei teritoriale a tribunalului iniţial investit (de la sediul S.C. NG S.R.L.), excepţia insuficientei timbrări şi apărări de fond în care s-a susţinut teza potrivit căreia, cererea bazată pe dispoziţiile art. 4042 alin. 3 Cod procedură civilă este o procedură aflată doar la dispoziţia celui ÎNDREPTĂŢIT. Prin cererea reconvenţională s-a solicitat obligarea reclamatei-pârâte la plata sumei de bani ce face obiectul cererii de întoarcere a executării şi pentru care a fost anulat titlul executoriu. Precizăm că obiectul litigiului depăşeşte valoarea prevăzută de disp. art. 2 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă. La primul termen de judecată instanţa investită cu judecarea cererii – tribunalul de la sediul S.C. NG S.R.L. - a pus în discuţie excepţia necompetenţei materiale, pe care a admis-o şi a declinat competenţa în favoarea judecătoriei de la sediul S.C. NG S.R.L., ca instanţă de executare.

5

Soluţionând cauza pe fond, instanţa de executare a admis cererea de întoarcere a executării silite şi a disjuns cererea reconvenţională. Probleme de drept. ○ Natura obiectului cererii, raportat la situaţia invocată: acţiune personală sau mixtă; ○ Instanţa competentă material şi teritorial să judece o cerere privind întoarcerea executării; ○ Taxa judiciară de timbru datorată în baza unei cereri de întoarcere a executării. Cuantumul; ○ Judecarea împreună sau separat a cererii de întoarcere a executării şi a cererii reconvenţionale de obligare la plata creanţei; ○ Incidenţa în cauză a instituţiei plăţii nedatorate, ca urmare a inserării în textul de lege a noţiunii de „persoană îndreptăţită”; ○ Interesul debitorului în promovarea unei cereri de întoarcere a executării silite. Soluţii posibile şi argumente în favoarea lor 1. Natura obiectului cererii: acţiune personală sau mixtă. 1.a. Acţiune personală Pentru că în speţă repunerea în situaţia anterioară constă în plata unei sume de bani, acţiunea este personală şi astfel competentă teritorial să judece cererea este instanţa de la domiciliul pârâtului5. Dacă este să ne raportăm la obiectul actului juridic iniţial, care este reprezentat de plata unei creanţe, întoarcerea executării vizează aceeaşi creanţă şi având aceeaşi cauză juridică, împrumută natura acţiunii ini ţiale, care este o acţiune personală. 1.b. Acţiune mixtă Argumentul în favoarea acţiunii mixte este dat de referirea legiuitorului în cuprinsul art. 4041 alin. 2 la bunurile asupra cărora s-a făcut executarea, raportat la art. 13 alin. 1 Cod procedură civilă. Reprezentantul S.C. T.G. S.R.L. a susţinut că doar în cazul în care executarea silită a vizat un bun imobil, cererea de întoarcere a executării are o natură juridică mixtă. Precizăm că la data promovării cererii de întoarcere a executării silite nu fusese pronunţată decizia nr. 5 din 2012 a Î.C.C.J., în cadrul recursului în interesul legii. 2. Instanţa competentă din punct de vedere material şi teritorial să judece o cerere privind „întoarcerea executării” Diferenţele de opinii cu privire la acest aspect au fost analizate la punctul II din prezentul articol, astfel încât nu vor mai fi reiterate. În cadrul speţei ce formează obiectul prezentului studiu de caz, reprezentantul S.C. T.G. S.R.L. a invocat faptul că sintagma „instanţa competentă potrivit legii” din art. 4042 alin. 3 Cod procedură civilă face trimitere la competenţa materială şi teritorială comună de soluţionare a litigiului în primă instanţă, instanţă care, în raport de cuantumul creanţei, este tribunalul conform art. 2 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă.

5 Mihaela Tăbârcă, Gheorghe Buta, „Codul de procedură civilă comentat şi adnontat”, Editura „Universul Juridic”, Bucureşti 2007, p. 1260-1261.

6

În condiţiile alin. 3 al articolului 4042 raportat la art. 5 şi 7 alin. 1 C.proc.civ., competentă teritorial să judece cererea era instanţa de la domiciliul pârâtului6, adică tribunalul de la domiciliul pârâtului, această teză fiind susţinută de decizia nr. 1126/2005 a I.C.C.J.. Pe cale de consecinţă, s-a arătat că cererea de întoarcere a executării este o cerere ce ţine de faza procesuală a executării, subsecventă fazei procesuale de soluţionare irevocabilă a fondului litigiului, dispoziţiile legale aplicabile cu privire la instanţa competentă şi căile de atac fiind cele prevăzute în capitolul pentru executare şi, respectiv, contestaţie la executare. Dacă s-ar stabili o procedură judiciară contradictorie pentru soluţionarea întoarcerii executării, reglementată subsecvent contestaţiei la executare, acesteia îi sunt aplicabile procedura de soluţionare şi căile de atac prevăzute pentru contestaţia la executare. 3. Modul de stabilire al taxei judiciare de timbru raportat la art. 2 pct. 1 şi 11 şi art. 2 alin. 2 din Legea nr. 146/1997 3.a. Taxa judiciară de timbru este cea prevăzută în cuprinsul art. 2 alin. 2 din Legea nr. 146/1997. Această ipoteză este valabilă în situaţia în care se apreciază că o cerere de întoarcere a executării are acelaşi caracter cu contestaţia la executare. 3.b. Taxa judiciară de timbru se plăteşte la valoare conform art. 2 pct. 1 şi 11 sau conform art. 2 alin. 2 din Legea nr. 146/1997. Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. 11 din Legea nr. 146/1997, „dispoziţiile alin. 1 se aplică în mod corespunzător şi cererilor privind declararea nulităţii, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui act juridic patrimonial […]; cererea privind repunerea părţilor în situaţia anterioară fiind scutită de taxă de timbru dacă este accesorie cererii privind declararea nulităţii, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea […].” Făcând apel la operaţiunea de interpretare extensivă a textului citat, rezultă că, în situaţia în care cererea privind repunerea părţilor în situaţia anterioară nu este accesorie uneia dintre cererile anterior enumerate, ci este una sub forma unei cereri principale – precum în speţa supusă analizei – taxa judiciară de timbru se calculează şi se datorează după cum prevăd dispoziţiile art. 2 alin. 1 din Legea nr. 146/1997. (în acest sens este şi decizia nr. 32/2008 a I.C.C.J. – Secţiile Unite). În speţa supusă analizei, s-a invocat art. 2 alin. 11 din Legea nr. 146/1997, instanţa însuşindu-şi acest punct de vedere. 4. Sintagma prevăzută în art. 4042 alin. 3 Cod procedură civilă, respectiv „CEL ÎNDREPTĂŢIT” Din chiar conţinutul legal al art. 4042 alin. 3 C.proc.civ., reiese, cu titlu de principiu, că această procedură este doar la îndemâna celui îndreptăţit, din această sintagmă rezultând o altă condiţie ce trebuie îndeplinită pentru restituirea bunurilor şi anume ca plata efectuată în cadrul executării silite să nu fi fost datorată, respectiv ca datoria în vederea căreia s-a făcut plata să nu existe, din punct de vedere juridic, în raporturile dintre solvens şi accipiens. În speţa supusă analizei, existau contracte de vânzare-cumpărare bilaterale, în baza cărora s-au livrat bunuri şi s-au emis facturi necontestate de debitoare în termenul contractual. Aşadar,

6 Mihaela Tăbârcă, Gh. Buta, Codul de procedură civilă, Comentat şi adnotat, cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină, Editura Universul juridic, Bucureşti 2007, pagina 1261

7

debitul exista şi era datorat, situaţia în care debitoarea S.C. NG S.R.L. nu avea calitatea de persoană îndreptăţită. 5. În condiţiile arătate mai sus, cererea reconvenţională nu putea fi disjunsă În mod greşit a fost disjunsă cererea reconvenţională. Văzând dispoziţiile art. 119 alin. 1 din Codul de procedură civilă şi având în vedere că judecarea în mod succesiv a celor 2 cereri, generează complicaţii în raporturile dintre părţi, în sensul că judecarea în mod succesiv va fi de natură să ducă la executarea de două ori a cheltuielilor iniţiale de judecată, respectiv de executare silită – o dată ca efect al admiterii cererii de ordonanţă de plată şi apoi ca efect al admiterii cererii reconvenţionale disjunse. Judecând cele două cereri separat, sunt posibile două situaţii: a) cererea principală, cea de întoarcere a executării este admisă, pusă în executare, iar cererea reconvenţională disjunsă este de asemenea admisă, fiind necesară executarea. Aceasta ar presupune trecerea unui nou interval de timp inerent executării silite, achitarea din nou a cheltuielilor de executare şi imposibilitatea recuperării cheltuielilor de executare iniţiale, lipsind un temei juridic pentru acestea. b) cererea de întoarcere a executării este suspendată în temeiul dispoziţiilor art. 244 alin. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă (în cadrul căii de atac a recursului), urmând ca, după admiterea cererii reconvenţionale disjunse, să fie ori respinsă ca rămasă fără obiect, ori respinsă ca nefondată. 6. Interesul trebuie să îndeplinească cumulativ o serie de condiţii, dintre care în ipoteza supusă analizei, lipsesc două elemente esenţiale: interesul să fie legitim şi pozitiv Interesul este calificat, în mod unanim, ca fiind una dintre condiţiile esenţiale de exercitare a acţiunii civile, fiind admis că acesta trebuie să cumuleze următoarele atribute: a) să fie juridic şi legitim, b) să fie născut şi actual, c) să fie direct şi personal, d) să fie pozitiv şi concret. În ipoteza supusă analizei apreciem că nu sunt satisfăcute toate aceste cerinţe, pentru că interesul urmărit nu este legitim şi pozitiv. Interesul nu este legitim întrucât creanţa exista şi simplul fapt al lipsei temporare a titlului executoriu nu poate duce la împiedicarea plăţii creanţei, fie ea de bună voie sau prin executare silită şi nu este pozitiv pentru că nu se urmăreşte afirmarea unui drept, ci împiedicarea creditorului de bună credinţă să îşi recupereze creanţa. Mai mult, suntem în faţa unei forme speciale a abuzului de drept, întoarcerea executării fiind deturnată de la scopul prevăzut de legiuitor. V. CONCLUZII Instituţia întoarcerii executării silite presupune, în modalitatea soluţionării acesteia pe cale principală, analiza cu atenţie a tuturor condiţiilor prevăzute de lege, în cadrul unei proceduri contencioase şi admiterea acesteia exclusiv în situaţia în care nu subzistă un raport juridic obligaţional substanţial, respectiv doar în situaţia în care persoana care formulează cererea nu are calitatea de debitor faţă de persoana căreia i s-a desfiinţat titlul executoriu. În lipsa unei reglementări exprese şi clare, această instituţie este deschisă interpretărilor diferite, astfel cum am arătat cu privire la competenţa de soluţionare a cererii sau natura procedurii în cadrul căreia este soluţionată – contencioasă sau necontencioasă.

8

Concluzionând, întoarcerea executării silite este o măsură de reparaţie pentru executări silite abuzive, efectuate în lipsa unui raport juridic obligaţional între părţi şi nu o armă la îndemâna debitorului de rea-credinţă, care profitând de viciile titlului executoriu solicită recuperarea unor sume de bani (cu titlu de exemplu) pe care în fapt le datorează creditorului său.