EFECTELE PSIHOLOGICE ALE INSTITUTIONALIZARII ASUPRA

COPIILOR

Problema copiilor institutionalizati are nevoie de o rezolvare cat mai rapida si mai

favorabila. ,aceasta deoarece una dintre normele impuse de legislatia in vigoare, adoptata

odata cu aderarea la Uniunea Europeana o constituie reducerea numarului de copii

institutionalizati si integrarea lor in forme alternative de protectie.

Reforma in asistenta sociala a constat in crearea si dezvoltarea serviciului de asistenta

maternala si a centrelor de plasament de tip familial care a si permis intr-un timp foarte scurt

dezinstitutionalizarea copiilor aflati in dificultate , prin inchiderea centrelor mamut si

promovarea alternativelor familiale cum este la ora actuala asistenta maternala si modulele

rezidentiale de tip familial.

Stim cu totii ca mediul de viata din institutiile de ocrotire, de tip internat, prin

organizare si functionalitate, este total diferit de mediul familial, deosebirea esentiala fiind de

ordin psihoafectiv. Daca intr-o familie obisnuita relatiile se bazeaza pe afectivitate si respect,

intr-o astfel de institutie relatiile se bazeaza pe dominare si supunere. Ceea ce stie copilul din

institutia de ocrotire nu se potriveste cu ceea ce se cere in scoala sau societate, de aici

derivand posibilitatea aparitiei unei crize de personalitate la copilul sau adolescentul din

institutia de tip internat.

O analiza sintetica a sistemului de ocrotire institutionalizata a copilului in Romania

conduce la conturarea unor caracteristici ale acestui sistem: in Romania este foarte usor ca un

copil sa fie institutionalizat si este mult mai dificil sa fie dezinstitutionalizat , de multe ori

hotararea de internare nu era sustinuta de o ancheta sociala temeinica, autoritatile tutelare nu

analizau serios cazul prezentat , din lipsa interesului, la nivelul institutiei nu exista o evidenta

reala a legaturii cu familia., nu intotdeauna transferul copilului de la o institutie la alta se

aducea la cunostinta parintelui.

Dintre factorii care determină instituționalizarea copilului se evidențiază:

Mame singure;

Decăderea din drepturile părintesti ( alcoolism, abuzul și neglijarea copiilor,

refuzul oficial al propriului copil );

Dificultăți materiale în familie și condiții de trai nesatisfăcătoare;

Comportament deviant al copiilor/ abandon școlar;

Decesul părinților;

Dispariția părinților;

1

Lipsa de informare și educație a părinților;

Un factor cauzal principal al insituţionalizării copilului este vârsta mamei corelat cu

neacceptarea tinerei mame necăsătorite de către familia lărgită . Lipsa educaţiei sexuale, a

serviciilor de consiliere pentru mamele tinere, singure, precum şi lipsa resurselor financiare

necesare unui proces juridic de stabilire a paternităţii, le constrânge pe aceste mame să

recurgă la soluţii extreme: abandonarea copilului fără acte de identitate, în diferite locuri

publice sau, în cel mai fericit caz, într-o instituţie specializată în protecţia copilului.

Alte motive pentru care acești copii sunt instituționalizați, țin de disfuncțiile familiale,

care pot lua diferite forme: monoparentalitatea ; abuzurile la care este supus copilul;

incapacitatea părinților de a munci, lipsa resurselor materiale pentru întreținerea copilului;

sarcina nedorită a mamei, neasumarea răspunderii de a crește un copil, etc.

Responsanilitatea pentru creșterea copilului le revine parintilor dar familiile copiilor

instituţionalizaţi, sunt în cea mai mare parte, familii dezorganizate, familii fără pricipii . În

urma evaluărilor psihologice s-a constat că mamele copiilor instituţionalizaţi, sunt la rândul

lor victime ale abuzului psiho-emoţional. Acestea dezvoltă în timp comportamente ce le

accentuează neincrederea în sine, devalorizare, sentimente de umilinţă, comportament sexual

dezorganizat, relaţii interpersonale dezordonate. Prezintă tulburări de ataşament, ataşament

evitant, stimă de sine scăzută.

In ultimii ani intrarile copiilor in sistem sunt in numar din ce in ce mai redus si se

limiteaza la un nivel strict de servicii de recuperare si reabilitare pentru copiii cu dizabilitati

sau pentru copii abuzati, neglijati si exploatati , copii strazii, sau cei care comit infractiuni de

ordin penal .

Numarul copiilor aflati in ingrijire institutionala in intreaga lume este extrem de greu

de estimat, un raport al Defence for Children International sugera cu multi ani in urma un total

de 6-8 milioane. Cauzele institutionalizarii copilului in Romania sunt direct corelate cu

scaderea progresiva a nivelului de trai.

Un raport UNICEF concluzioneaza ca, in ceea ce priveste situatia acestor copii,

lucrurile sunt neschimbate in Romania de 30 de ani. In 1996 s-a realizat un studiu privind

cauzele institutionalizarii copiilor in Romania. Acest studiu a evidentiat faptul ca aproape

70% dintre copiii 0-3 ani institutionalizati in leagane proveneau direct din maternitati si

spitale/sectii de pediatrie.

Intr-o conferinta de presa, Pierre Poupard, reprezentant UNICEF in Romania a

declarat ca in ciuda faptului ca dupa revolutia din '89 a fost legalizat avortul si metodele

anticonceptionale au devenit accesibile tuturor, in anii 2003 si 2004, abandonul copiilor s-a

2

incadrat in aceleasi coordonate ca acum 10, 20, 30 de ani. Amploarea fenomenului a fost

determinata prin calcularea ratei abandonului (numarul de copii abandonati la 100 de

nasteri/internari).

Institutionalizarea are efecte importante, severe si de durata asupra copiilor, in

special copiii institutionalizati de la o varsta frageda sunt in cel mai mare pericol. Cele mai

semnificative efecte sunt acelea legate de lipsa unui atasament corespunzator.

Institutionalizarea, prin efectele sale de deprivare materna si sociala, determina cresterea

sentimentelor de insecuritate si de lipsa de valoare resimtite de copii, antrenand in acelasi

timp scaderea respectului de sine.

Copilul care trăiește experiența instituționalizării suferă o serie de transformări

progresive ale personalității, modificându-și, simultan, sentimentul propriei identități .Un

copil instituționalizat va avea anumite particularități . Eul lui se elaborează în limitele unui

sistem instituțional. El resimte dependența față de instituție și se identifică cu ea, cu colegii și

cu personalul din unitate. Va dezvolta, probabil, comportamente inconsistente și o lipsa a

persistenței în activitățile propuse .

Abandonul si institutionalizarea genereaza o trauma profunda, consecinte extrem de

negative pentru intreaga viata a copilului. Copilul plasat in institutii, mai ales atunci cand nu a

primit nici o explicatie referitoare la situatia sa, poate sa dezvolte sentimentul ca nu reprezinta

nici o valoare, ca nu a fost dorit si nici iubit, sentiment destructiv pentru personalitatea sa. In

institutie, lipsa posibilitatii de a se atasa de un adult intr-un mod stabil, continuu, sigur si

pozitiv, determina riscul ca acesta sa fie saracit de anumite aspecte in dezvoltarea sa afectiva,

intelectuala, sociala si fizica.

Este evident faptul ca viata in institutie da nastere unor frustrari la nivelul

personalitatii individuale a copilului, frustrari care vor da nastere unor suferinte profunde ca

urmare a separarii de familie, si care pot degenera in comportamente deviante, antisociale..

La aceste dificultati de ordin psihologic se adauga etichetarea de catre membrii

societatii ca fiind 'din casa de copii'. Tanarul interiorizeaza stigmatul si se comporta conform

asteptarilor 'denigratorilor' , fiind identificat cu diverse atribute - slabiciune, handicap afectiv,

lipsa de responsabilitate, mergandu-se pana la ideea de personalitate infractionala

innascuta..

Lipsa oportunitatilor de invatare a rolurilor si deprinderilor necesare vietii adulte,

deprivarea de experientele emotionale indispensabile adaptarii sociale adecvate, absenta

suportului acordat de obicei de familie intuneca prognosticul evolutiei lor. Lipsiti de parinti,

3

lipsiti de origine si nepregatiti pentru a deveni adulti , au putine sanse de a se adapta cu

succes in societate , astfel incat pe multi ii vom regasi cautand sau primind refugiu in alte

medii institutionalizate , cum ar fi inchisorile sau spitalele psihiatrice (Neamtu, George,

Tratat de asistenta sociala , editura Polirom, Iasi, 2003, p.813)

Neamtu George precizeaza in Tratatul de Asistenta Sociala, faptul ca dezvoltarea

intarziata a copiilor institutionalizati trebuie inteleasa nu ca o reactie la separarea de parinti, ci

ca un efect al mediului nestimulativ, in special al lipsei oportunitatilor de interactiune

spontana si afectuoasa cu adultii. Calitatea redusa a mediului fizic in care se dezvolta copilul

institutionalizat reprezinta un factor de risc suplimentar pentru dezvoltarea normala fizica si

psihologica.

Copilul lipsit de intimitatea relatiilor familiale va prezenta dezechilibre biologice si

psihice si cu cat varsta copilului este mai mica, cu atat consecintele vor fi mai severe.

În cazul copilului abandonat în maternitate la naștere, se pornește de la un minus

esențial : absența relației materne care în primii ani de viață este hotărâtoare pentru

dezvoltarea ulterioară a copilului, la nivelul conștiinței de sine, a personalității și dezvoltării

intelectuale. Trauma cauzată de această situație produce de cele mai multe ori disfuncții

iremediabile în tabloul personalității. Apare un defict la nivelul construcției identității, generat

de absența persoanei care i-a dat naștere și care are rolul important de a-l asista și îndruma, de

a-i oferi dragostea și a-i însoți primii pași. Astfel, efectele negative în dezvoltarea tânărului

sunt: complexele de provenienţă, frustrarea afectivă, imaturitatea socio-afectivă, neadaptare

socială, tulburări în comportamentul social și fenomenul “handicapului de

instituţionalizare”.

Una dintre consecintele pe care institutionalizarea le are asupra sanatatii fizice si care

a fost remarcata de Rene Spitz este rata mortalitatii care desi s-a diminuat mult, reprezinta o

caracteristica a copilului din institutie. El a remarcat o tendinta spre imbolnavire si spre deces

mai ales din a treia luna de viata.

Lowery, Bender, Goldfarb au constatat ca, dupa trei ani de institutionalizare, efectele

negative asupra psihicului copilului au un caracter ireversibil. Lowery precizeaza ca

ireversibilitatea se instaleaza iremediabil la copiii institutionalizati in timpul primului an de

viata, in timp ce la copiii internati in al doilea an sau al treilea tulburarile au sanse de

corectare.

Trasaturile cele mai evidente sunt: apatia, paloarea, varsaturile dese, o relativa

imobilitate, liniste excesiva, lipsa de raspuns la un zambet sau un gangurit, absenta cresterii

in greutate in ciuda meselor consistente cu dieta adecvata, somn insuficient, o expresie de

4

nefericire, inclinatii spre episoade febrile, absenta deprinderilor de supt, distonie neuro-

vegetativa, anorexie nervoasa, dispnee psihogena, management insuficient al stresului cu

prelucrare neadecvata a conflictelor si chiar episoade suicidare, si lista ar putea continua.

Simptomele unei carente ale acestei relatii fundamentate cu un adult stabil si

binevoitor, se manifesta prin lipsa atasamentului. Copiii care, din diferite motive, au ajuns in

institutie dupa o sedere in familie de chiar 5-6 luni, traiesc sentimentul pierderii. La inceput

copilul protesteaza impotriva situatiei: plange, simte anxietate, are insomnii apoi copilul nu

mai plange cu lacrimi ci doar „gangureste dureros”, diminuandu-si plansul si miscarile;

devine apatic, nu mai colaboreaza, cauta sa-si autosatisfaca nevoia de afectivitate

leganandu-se; in starile de furie pe care copilul le are destul de des, se poate lovi

manifestandu-si agresivitatea fata de propria persoana, exprimand astfel sentimente de

vinovatie .

Simptomele pierderii se manifesta diferit la copilul mai mare: sentimentele negative se pot

exprima prin comportament de tip delicvent, isi alterneaza increderea in sine, isi

minimalizeaza valoarea personala.

Un copil institutionalizat nu are acces la istoria lui si de aici la toate aceste izvoare ale

cunoasterii de sine. Acestia au dificultati de integrare, de administrare a veniturilor, cad

prada inselaciunilor si trec perioade foarte lungi si dificile .

Un studiu realizat de Calin Dragoi pe copiii institutionalizati din Romania subliniaza

faptul ca acestia au o abilitate verbala scazuta, determinata de intarzieri in dezvoltarea

vorbirii, insuficiente in dezvoltarea vocabularului, lipsa unui cod lingvistic suficient elaborat,

frecventa utilizare a unor structuri gramaticale gresite, capacitate redusa de intelegere a

mesajelor verbale.

Limbajul este supus unei deteriorari progresive. Provence si Lipton fac o trecere in

revista a studiilor care evidentiaza faptul ca in institutii, copiii mici vocalizeaza cu mult mai

putin si sunt mult mai tacuti decat cei crescuti in familie.

Defectele de limbaj par a deveni clar manifestate din a doua luna de viata, primele

semne fiind diminuarea cantitativa a emisiilor vocale cu sau fara stimulare din partea

adultului, precum si lipsa calitatii vocalizarii. Dupa a sasea luna de viata copiii sunt foarte

tacuti. Aproape ca nu exista emisie vocala spontana.

Nevoia disperata de afectiune este o trasatura definitorie copilului . Parintii lor sau

lucratorii sociali ai institutiilor de protectie in care acestia ar putea fi plasati nu s-au implicat

in educarea lor si i-au neglijat. Afectiunea, intelegerea, respectul sunt lucruri de care a fost

5

privata familia sau institutia din care provine, confruntarea cu climatul acesta caracterizat de

indiferenta si raceala afectiva i-au facut sa se simta “respinsi”.

In ceea ce priveste situatia copiilor institutionalizati din Romania, din perspectiva

tulburarilor afective sunt inregistrate accese de furie, hiperreactivitate, pasivitate, apatie

extrema, autism. Chiar si la copiii relativ bine integrati si aparent echilibrati din punct de

vedere afectiv se remarca o saracie a sentimentelor si dificultati in stabilirea contactelor

sociale.

Fenomenul de piticism (nanism hipofizar) este intalnit la copiii institutionalizati.

Deprivarea afectiva duce la piticism chiar in conditiile in care hrana este adecvata. S-a

observat ca furnizarea dietei adecvate nu conduce la recuperarea intarzierii in dezvoltare decat

in momentul in care tulburarile emotionale sunt corectate.

Elena Macavei (1989) subliniaza cateva probleme intalnite la copiii institutionalizati:

1. trebuintele afective ale copiilor sunt mai mari decat posibilitatea de satisfacere a

lor;

2 .restrictiile vietii in colectiv declanseaza stari de nevrozitate colectiva marcate de

crize de afect; atitudini revendicative (gelozie, posesivitate, regresii comportamentale-suptul

degetului,leganatul)

Aceste manifestari sunt consecinte ale nevrozei de abandon, datorita carentei afective

materne si neglijarii copilului de catre adultul substitutului matern. Saracia emotionala, apatia

determina performante intelectuale scazute, care dau tabloul unei deficiente fara ca aceasta sa

existe in realitate (Dumitrana, 1998)

Un studiu al Comitetului National Roman Unicef desfasurat pe populatia romaneasca

considera ca una din cauzele aparitiei comportamentului deviant al minorului este

abandonarea acestuia de catre familie si internarea lui in casa de copii.

Comportamentul deviant cu referinta la adaptarea sociala capata, dupa Hewitt si

Jenkins, trei structuri avand fiecare coerenta unui sindrom.

1.      Sindromul comportamentului nesocializat agresiv, constand in sfidare, cruzime ,

sentimente de vionovatie inadecvate situatiilor. Sindromul acesta apare la copiii singuratici, a

caror situatie se datoreaza respingerii parentale, fie ca este vorba de nelegitimitate, ori de

respingere pe fata sau ostilitate clara.

2.      Sindromul comportamentului socializat delincvent consta in furturi,

3.      Sindromul bandei. Este asociat cu fenomenul neglijarii din partea parintilor si

delincventa in familie. Acesti copii traiesc in cartiere cu incidenta mare de delincventa , dar au

relatii relativ normale cu familia si parintii lor.

6

4.      Sindromul comportamentului suprainhibat sau nevrotic legat de un defect ori

suferinta fizica cronica a copilului, fie de reprimare , suferita in familie datorata unui

tratament hipercritic, ilogic sau dominator.

Doua din comportamentele de mai sus se datoreaza unui nivel de socializare scazut,

determinat in principal de abandonarea copilului de catre familie, fie prin respingere deschisa,

fie prin neglijare cronica. Copii institutionalizati manifesta comportamente dificile cum ar fi

agresiune, autoagresiune (ceea ce inseamna ca se loveste, se musca sau se zgarie, isi

provoaca singur voma),masturbare, minciuna, furt si alte comportamente antisociale.

Sanatatea fizica deficitara, boli cronice rezultand dintr-o lipsa de afectiune, si/sau dintr-o

alimentatie saraca, ingrijire medicala insuficienta, folosirea inadecvata de medicamente.

Bender formuleaza anumite trasaturi caracteristice ale unui sindrom pe care-l

denumeste "tulburare comportamentala psihopatica" sindrom specific copilului abandonat in

institutie , caracterizat prin urmatoarele:

incapabil de a iubi sau de a se simti vinovat;

nu este constient;

materialul imaginativ inconstient este putin profund si releva doar o tendinta

de a reactiona la impulsuri sau experiente imediate;

incapacitatea de a intra intr-o relatie , face imposibila terapia sau chiar

educatia;

nu exista capacitate de a conceptualiza si mai ales un concept al timpului,

astfel incat subiectii nu-si pot aminti experientele din trecut si nu pot beneficia

de ele.

Magdalenei Dumitrana (1998), "Copilul institutionalizat", Levy (1937) stabileste

cateva trasaturi tipice ale copiilor din institutii:

relatii superficiale;

nici un sentiment real,o incapacitate de a simpatiza oamenii ori de a-si face

prieteni adevarati

inaccesibilite care exaspereaza pe cei care incearca sa-i ajute;

nici un raspuns emotional , in situatii in care acesta ar fi normal sa apara;

furt;

lipsa de concentrare la scoala

De asemenea apar tendinte autistice de la mediu la sever, copilul are un comportament

stereotip (miscarea mainilor, leganatul), evita contactul fizic si vizual, isi creeaza o lume

proprie si traieste in ea. Aprecierea personala despre valoarea proprie, stima de sine dezvoltata

7

treptat, sunt in general cauze ale mediului deprivant in care au crescut tinerii

dezinstitutionalizati. Lor le este teama sa lase garda din teama de a nu exprima inadecvare

riscand respingerea.

O alta problema rezulta si din faptul ca stima de sine tinde sa fie rezistenta la

schimbare, odata ce a fost stabilita deci nu va mai fii un proces simplu de dezvoltare a unei

stime de sine pozitive (la cei care o au deja negativa). ( Clarke, S. Alison, Child Devel

Problemele comportamentale pe care le au unii copii în centru sau la școală au la bază, mai

ales, problemele din familie. Copiii care provin dintr-un mediu familial dezorganizat sau

carențat afectiv dezvoltă un comportament agresiv și interacționează violent. 

Abilitățile deficitare de a gestiona eșecurile îi determină pe acești tineri să-și dezvolte

aspirații neconcordante cu capacitățile personale. Etichetările de care s-au lovit la școală,

discriminarea, marginalizarea, desconsiderarea cu care, eventual, s-au confruntat în „lumea

exterioară” poate favoriza dezvoltarea neîncrederii în sine și a subaprecierii, ei aspirând la

meserii sau profesii mult sub posibilitățile lor. În schimb, lipsa de responsabilitate, mediul

protejat în care s-au format, fac ca mulți tineri să aspire la un statut social, la o profesie căreia

nu-i pot face față. Oricum ar fi, dezvoltarea, creșterea în grup și raportarea copiilor la acest

eșantion care nu are o corespondență fidelă în realitate, îi conduce la o imagine eronată,

nereală, care-i poate dezorienta atunci când nu se mulează pe raportul dintre eveniment /

situație și posibilități. Iar când se întâmplă acest lucru (dezorientarea), acești tineri nu vor

avea la cine să se întoarcă pentru suport.

Altfel spus, pentru ca un copil să-şi dezvolte armonios simțul responsabilității, al

datoriei și, nu în ultimul rând, al autonomiei, are nevoie să i se acorde încredere.

Astfel ei se adâncesc în auto-desconsiderare și, pentru că Eul trebuie să fie câștigător,

vor dezvolta fie o imaginație bogată despre ce calități misterioase au, fie o pricepere în altceva

(care poate fi sport, artă sau activități imorale).

Deprivarea sociala determinata de institutionalizare determina cresterea nevoii de

afiliere impreuna cu scaderea sentimentului propriei valori.

Una dintre trebuintele sociale de baza este nevoia de dependenta. Subiectii

institutionalizati care nu au fost niciodata in grija parintilor si nu au trait nici un fel de relatie

cu ei au o nevoie de dependenta foarte scazuta, in timp ce aceia care au avut experinta

ingrijirii de catre parinti, manifesta foarte puternic trebuinta de a depinde de o alta persoana.

Nevoia de afiliere este exprimata prin preocuparea de a stabili si mentine relatiile

afective pozitive cu alte persoane precum si prin dorinta de a fi placut si acceptat. Nevoia de

8

afiliere la copilul institutionalizat apare din teama de respingere, aparuta in urma repetatelor

experiente de interactiuni interpersonale esuate.

In randul copiilor institutionalizati pot fi observate cu usurinta dizabilitati fizice si de

invatare cat si sindromul de deficit de atentie care sunt anorganice- acestea survin atunci cand

intarzierile severe de dezvoltare nu sunt sesizate si tratate la timp, in cazul bolilor cronice

tratate neadecvat, al medicatiei nepotrivite cat si a lipsei de miscare fizica. Efecte

semnificative sunt si tulburarile in sfera sociala cum ar fi lipsa de abilitati sociale adecvate

unei vieti in afara institutiilor, tinerii care parasesc institutiile au deseori probleme in situatii

simple cum ar fi impartirea banilor, cumparaturi, gatit, folosirea transportului in comun.

Frica de a-si depasi conditia, frica de un imaginar stigmat social, neincrederea in

sine, pot conduce la subapreciere. In schimb, lipsa de responsabilitate, mediul protejat in

care s-au format, fac ca multi tineri sa aspire la un statut social, la o profesie careia nu-i pot

face fata.

Sindromul de institutionalizare reprezinta un adevarat obstacol in calea realizarii

principiilor moderne impuse de noile orientari .

Sindromul de institutionalizare se instaleaza in urma manifestarii unor simptome

specifice:

complexul de provenienta si/sau refuzul familiei;

sindromul de privare familiala;

sindromul de copil maltratat;

avitaminoza afectiva;

nevroza de abandon;

socul de institutionalizare determinat de schimbarea brusca a mediului,

relatiilor, regimului de viata;

traumatismul de internare;

retardarea de institutionalizare ce include incetinirea dezvoltarii psihice,

hipotrofia pondero-staturala, intarzierea formarii deprinderilor de

autoservire, degradarea comportamentelor interpersonale.

Copiii dezvolta anumite comportamente datorate lipsei de stimulare:

vizuala: îsi freaca puternic ochii;

tactila: se musca, se zgârâie,se loveste, se leagana;

auditiva: tipa, plânge;

cognitiva : întârziere mental;

motrica: întârziere în achizitionarea mersului, atrofie muscular;

9

sociala : izolarc sociala, agresivitate;

Toate aceste simptome specifice deriva din fenomenul de inadaptare la mediul

institutiei de tip internat si conduc spre tulburarile de comportament (conduitele care depasesc

granitele de toleranta, incalcandu-se normele sociale acceptate in randul comunitatii

respective). Datorita fenomenului de frustrare prin care trece copilul institutionalizat pot sa

se instaleze si alte tulburari asociate (tulburari de dezvoltare, tulburari de limbaj, intarziere

in dezvoltarea psihomotrica, tulburari de invatare, tulburari de personalitate etc.) .

Frustrarea, conflictul, stresul – privite ca factori perturbatori – se gasesc in stare de

interconditionare reciproca, fiecare din ele putand fi consecinta celuilalt. Ca un dezechilibru

afectiv rezultat din blocarea realizarii unor dorinte, frustrarea se dezvolta din conflict,

generandu-l la randu-i mai ales atunci cand starea de frustratie este rezultatul unui act de

atribuire subiectiva, nejustificata, cu o intentie rauvoitoare.

Exista in comportamentul copiilor institutionalizati atat tulburari specifice (refuzul

comunicarii, fuga din unitate, refuzul oricarei forme de autoritate, contestarea familiei de

provenienta, manifestari explozive, neglijarea tinutei vestimentare, ticuri nevrotice,

comportament hiper-politicos), cat si tulburari nespecifice (minciuna-fabulatia, limbaj

agresiv si vulgar, comportament agresiv, autoagresivitatea, impulsivitatea, furtul,

vagabondajul, cersitul, consumul de alcool si fumatul, deviante sexuale, esecul scolar).

Multe forme ale abuzului sunt aplicate mascat in institutii pentru disciplinarea

copilului (umilire, izolare, amenintare).

Abuzul emotional induce copilului trairi, emotii si sentimente negative, cum ar fi:

frica, teroarea, insecuritatea, incertitudinea, durerea, nefericirea

Abuzul fizic se manifesta prin batai, suprimarea meselor, izolarea fizica, obligarea la

diferite munci umilitoare - practicate ca pedepse. Aproape jumatate dintre copiii aflati in

institutii (48,8%) confirma practicarea bataii drept pedeapsa. Majoritatea copiilor au afirmat,

in studiile calitative, ca ponderea batailor in institutii a scazut in ultimii 2-3 ani.

Abuzul sexual unde abuzatorii sunt copiii mai mari din institutii. Relatiile sexuale

abuzive intre copii din institutii sunt, de regula, de tip homosexual. Abuzatorii sexuali pot fi

tineri oameni în vârstă, bărbați sau femei și de obicei sunt membri ai familiei (incest) sau

cunoștinte din mediul copilului. Abuzul sexual realizat de un străin este relativ rar. Jocul

sexual nu este un abuz sexual. Copii nu au suficientă experiență de viață și capacitate de

raționare ca să poată înțelege ca abuzul sau neglijarea nu este din vina lor. Ei pot suferi

eșecuri devastatoare în dezvoltare, precum ar fi încetinirea/oprirea creșterii sau tulburări de

învățare, durere fizică sau durere emoțională care poate dura toata viața.

10

Neglijarea - cea mai frecventă formă de abuz și de violență asupra copiilor. Această

neglijare reprezintă incapacitatea sau refuzul adultului de a asigura dezvoltarea copilului în

toate aspectele vieții sale. Vorbim de nesatisfacerea nevoilor fizice și psiho-emoționale ale

copilului de către adultul responsabil de creșterea sa.

Neglijarea severă, mai ales a copiilor de vârstă mică, afectează major creșterea și

dezvoltarea fizică și intelectuală a copilului, iar în cazurile extreme poate conduce la

spitalizarea, instalarea unei dizabilități și/ sau decesul copilului. Copiii neglijați sunt mai

predispuși la comportamente antisociale, tulburări de personalitate și comportament. Pe

termen lung, problemele psihologice asociate cu neglijarea includ tulburări de personalitate,

tulburări de stres post-traumatic, depresie, tulburari de anxietate și psihoze. Depresia este, de

obicei, cea mai întâlnită consecință a neglijării.

Statul nu înlocuieste părinții ! Obligațiile și drepturile părintești nu trebuie preluate

de la părinți decât dacă acest lucru este absolut necesar și în interesul copilului.

Cu toate schimbarile care s-au facut, sindromul de institutionalizare ramane una dintre

problemele nerezolvate ale institutiilor de ocrotire sociala. Acesta presupune cumularea

efectelor negative la nivelul tuturor componentelor personalitatii, care apar ca urmare a

mentinerii individului, pe un interval de timp indelungat, intr-o institutie cu circuit inchis.

psih. Mosneagu Beatrice

11