Instituţii centrale în spaţiul românesc

Caracteristici:

- instituţiile românilor, inclusiv statul, sunt de origine română şi romano-bizantină,

influenţate de modele slave;- în Transilvania, unde statul şi instituţiile au ajuns să fie neromâneşti, s-a impus treptat modelul ungar de inspiraţie germană, fără a înlătura vechile structuri locale;

- în Ţara Românească şi Moldova regimul politic este monarhic, asemănător cu cel al monarhiei feudale, dar cu trăsături proprii, datorate specificului românesc.

DOMNIA

În Ţara Românească şi Moldova se afla, încă din secolul al XIV-lea, domnul, care îşi asuma şi titlul de mare-voievod:

- termenul “domn” provine din limba latină (” dominus” – titlu purtat de şefii statului roman în timpul Dominatului) şi desemnează stăpânul suprem al ţării şi supuşilor;

- sintagma mare voievod provine din slavonă şi înseamnă comandant militar;

- particula ,,I0” (prescurtare de la numele sacru “Ioannes”, înseamnă “cel ales de Dumnezeu”) a fost introdusă de biserică, prin ceremonia ungerii suveranului la

urcarea pe tron;- domnul era şi “singur stăpânitor”/”autocrator“, desemnand faptul că el era suveran, iar statul său era independent;

- se considera că puterea domnului venea de la Dumnezeu, fapt marcat în titlul oficial prin formula “din mila lui Dumnezeu“;

- însemnele puterii erau coroana, buzduganul şi sceptrul;

Succesiunea la tron se făcea pe baza principiului ereditar-electiv: domnul era ales dintre membrii celor două familii domnitoare (Basarabii -în Ţara Româneasca, Muşatinii – în Moldova) de către Adunarea Ţării, formată din categoriile sociale privilegiate (stările din Apus): boierii, clerul, curtenii.

Domnii se recunoşteau frecvent în secolele XIV-XVI ca vasali ai regilor Ungariei şi

Poloniei, fără să fie afectat statutul de independenţă al ţărilor lor. După instaurarea suzeranităţii otomane, specifică la Sud şi Est de Carpaţi (secolul al XIV-lea), domnii aleşi de ţară trebuiau confirmaţi de către sultan; din a doua jumatate a secolului al XVI-lea, sursa divină a puterii este completată cu una pământeană (împăratul sau sultanul), deşi domnii se considerau şi se declarau “unşii lui Dumnezeu“, dăruiţi cu autoritate “din mila lui Dumnezeu“.

În Transilvania, voievozii ţării nu sunt suverani, prin urmare nu sunt “domni”. Domni erau doar regii Ungariei, care îi numeau pe voievozii Transilvan şi îi

considerau printre marii lor dregători.Transilvania beneficia de 0 organizare autonomă în cadrul regatului; unii voievozi au format adevărate “dinastii voievodale” (familia Lackfi în secolul al XIV-lea, familia Csaki – în secolul al XV-lea). Voievozii işi numeau vicevoievozi, pe comiţii celor şapte comitate, pe castelani, pe notari. Apare sporadic în secolul al XIV-lea şi demnitatea de “duce al Transilvaniei”, deţinută de un membru al familiei regale;

Atribuţiile/prerogativele domnitorului:

În Tara Românească şi Moldova:

- executive: asigură ordinea internă, numeşte şi revocă dregătorii, acorda privilegii şi

ranguri boiereşti;- legislative: domnul este “lex animata” (“legea vie”) şi, în această calitate, emite acte normative (hrisoave, aşezăminte);

- judecătoreşti: este judecătorul suprem (cea mai înaltă instanţă de judecată), poate pronunţa pedeapsa cu moartea, are drept de graţiere;

- militare: este comandant suprem al armatei (mare voievod);

- financiare: fixeaza dările (impozitele), acordă imunitate (scutire de obligaţii faţă de domnie);

- de politică externă: reprezintă ţara în politica externă, încheie tratate, declară război şi hotărăşte încheierea păcii; are drept de legaţie (trimite şi primeşte soli);

- bisericeşti: nu intervine în dogmă şi nu este autoritate supremă în biserică; hotărăşte înfiinţarea de mitropolii, episcopii şi mănăstiri; numeşte şi revocă mitropoliţii şi episcopii; reglementează competenţa de judecată a bisericii.

În Transilvania, voievodul avea atribuţii administrative, judiciare şi militare şi exercita puterea în comitatele Solnocul Inferior, Dăbâca, Cluj, Turda, Alba, Hunedoara şi Târnava.

Din 1541 (destrămarea Ungariei), se vor numi “principi” şi vor fi aleşi de Adunările ţării (numite şi “Diete”). Principele este confirmat de sultan (Transilvania avea acelaşi statut extern ca şi Ţările Române extracarpatice ).

SFATUL (CONSILlUL) DOMNESC

Membrii Sfatului domnesc erau marii boieri, mitropolitul, episcopii, egumenii mănăstirilor, fiii domnului (10-15 în Ţara Românească, 20-30 în Moldova). Rolul Sfatului era acela de a aproba sau de a respinge principalele acte ale suveranului;

influenţa în alcătuirea şi rolul Sfatului Domnesc era bizantină, prin filiera slavă, dar similară cu cele occidentale.

Dregătoriile erau, cu puţine excepţii, comune Moldovei şi Ţării Româneşti, şi nu aveau 0 specializare absolută în atribuţii: orice dregător putea îndeplini orice poruncă a domnului. Unii mari dregători (banul, logofătul, vornicul, vistierul, pârcălabul) aveau, mai ales, atribuţii de ordin public, iar alţii (postelnicul, paharnicul, stolnicul), mai mult personale, slujbe către domn şi suita sa.

Cei mai importanţi dregători erau:

- banul (iniţial al Severinului, apoi al Olteniei): era conducătorul administraţiei la vest de Olt; marele ban era denumit “domnul cel mic”;

-  vornicul era conducătorul curţii domneşti şi va ajunge să aibă cele mai importante atribuţii judecătoreşti, după domn;

- logofătul (cancelarul) era şeful cancelariei domneşti şi se ocupa cu redactarea deciziilor luate de domn şi de Sfat, sub formă de hrisoave sau porunci domneşti;

- vistierul avea ca atribut evidenţa veniturilor şi a cheltuielilor ţării;

- spătarul comanda oastea călare şi purta spada domnului la ceremonii;

- pârcălabii erau comandanţi ai unor cetăţi şi ai regiunilor din jur;

 - postelnicul (şambelanul) se ocupa de camera domnitorului şi era sfătuitorul de taină al acestuia;

- paharnicul se ocupa de aprovizionarea cu vin a pivniţelor domneşti;

- stolnicul avea în grijă masa voievodului.

La început, în Sfatul domnesc erau foarte importanţi boierii fără dregătorii dar, cu timpul (în secolul al XV-lea), vor fi eliminaţi treptat, în favoarea dregătorilor domniei (mari boieri cu dregătorii). În secolul al XVI-lea, în contextul accentuării dependenţei faţă de Imperiul Otoman, Sfatul Domnesc era numit tot mai frecvent “Divan”.

În Transilvania, voievozii, nefiind suverani, nu aveau un sfat sau consilieri; cei mai puternici voievozi au încercat să-i imite pe regi sub acest aspect.

ADUNĂRILE DE STĂRI  (ADUNĂRILE ŢĂRII)

Simbolizau “ţara legală” şi îi reuneau pe trimişii grupurilor privilegiate; se dezvoltă în special în secolul al XIV-lea (Transilvania) şi secolul al XV-lea (la sud şi est de Carpaţi).

În Ţara Românească şi Moldova erau formate din boieri, clerul înalt şi curteni; se întruneau când luau decizii importante pentru ţară: alegerea domnilor, abdicarea lor,

declaraţii de război, încheierea păcii, judecarea unor cauze de importanţă majoră, stabilirea obligaţiilor populaţiei faţă de stat şi trimiterea de solii foarte importante.

În Transilvania, adunările generale acţionau ca foruri de judecată, dar aveau şi atribute economice, administrative, reglementau raporturile dintre biserică şi nobilime cu privire la dijmele ecleziastice, vămi, combaterea răufăcătorilor. La ele participau nobilimea celor şapte comitate şi, probabil, categorii de oameni liberi (numite în documentele latine “congrationes” sau “universitas“); din secolul al XIV-lea se întruneau anual sau chiar bianual. Existau şi adunările lărgite, convocate din porunca regelui, la care participau toate stările: nobilimea, saşii, secuii, românii (exemple: 1291 şi 1355). Treptat, românii nu au mai fost convocaţi în aceste instanţe; crearea “uniunii frăţeşti” (1437) (numită, dupa anul 1500, “uniunea celor trei naţiuni“) fără participarea românilor, se va îndrepta, în special în epoca modernă, chiar împotriva românilor.

ARMATA ŞI SISTEMUL DE APĂRARE

Organizarea militară confirmă progresele centralizării: “oastea cea mică” – armata permanentă, formată din categoriile privilegiate, şi “oastea cea mare” – alcătuită din întreaga populaţie aptă de serviciul militar, în scopul apărării ţării, şi care se convoacă în caz de primejdie.

Din secolul al XV-lea, oştii domneşti i se putea adăuga un număr variabil de mercenari, motivat de extinderea, din secolul al XVI-lea, a armelor de foc, scumpe şi greu de mânuit, precum şi de necesitatea asigurării ordinii interne.

Un rol important în apărare îl aveau fortificaţiile, în special cetăţile cu  şanţ (Hotin, Soroca, Orhei, Tighina, Cetatea Albă, Chilia, Crăciuna – sistem de fortificaţii realizat de domnitorul Ştefan cel Mare) şi întărirea şi reconstruirea cetăţilor Giurgiu, Turnu, Târgşor, Târgovişte, din timpul domnitorilor Mircea cel Bătrân şi Vlad Tepeş.

Şi în Transilvania voievodul, deşi nu era autocrat, avea atribuţii militare importante: în oastea regală el comanda oştile strânse din cele şapte comitate transilvănene, alături de cetele propriilor vasali.

ADMINISTRAŢIA

Ţara Românească era împărţită în judeţe, iar Moldova în ţinuturi. Judeţele devin în secolul al XV-lea unităţi administrative ale organelor puterii centrale trimise în teritoriu; conducătorii judeţelor şi ţinuturilor erau reprezentanţii domniei, cu atribuţii administrative, judecătoreşti, executive şi fiscale (strângerea dărilor); în fruntea judeţelor se aflau judeţii (sudeţii), cu atribuţii similare celor ale pârcălabilor, iar la conducerea ţinuturilor erau pârcălabii (ţinuturile cu cetăţi) şi staroştii (ţinuturile de la marginea de nord – Cernăuţi, şi de sud – Putna).

În Transilvania erau mai multe tipuri de unităţi administrative, rezultat al suprapunerii modelului ungaro-german celui tradiţional, precum şi al colonizării unor populaţii străine.

Comitatele (în urma cuceririi de către Regatul Ungar) erau conduse de un comite, numit de voievodul ţării, şi de un vicecomite numit de comite (1111: primul comitat, Bihorul; 1164: comitatele Crasna şi Dăbâca;  1175: comitatele Cluj, Alba, Timiş; secolul al XIII-lea: comitatele Arad, Zărand, Târnava).

Teritoriul secuiesc era împărţit în scaune (unităţi judiciar-dministrative), în fruntea cărora se afla un căpitan şi un jude (şapte scaune secuieşti – Odorhei, Ciuc, Mureş); teritoriul saşilor era împărţit tot în scaune (conduse de juzi): Sibiu, Sebeş, Cincu, Rupea, Sighişoara; au existat două districte ale saşilor – Braşovul şi Bistriţa; saşii din scaune s-au bucurat de statutul de libertate, pe când cei din afară au urmat calea aservirii sau a înnobilării; saşii au luptat pentru păstrarea şi întărirea autonomiei lor, precum şi pentru includerea tuturor în aceeaşi organizaţie teritorială şi politică, numită ” Universitatea saşilor”, consfinţită legal în secolul al XV-lea, de către regele Matei Corvin.

Românii au moştenit 0 organizare teritorială de origine romano-bizantină şi influenţă slavă, bazată peţări; numele de “districte ale românilor” devine frecvent utilizat peste aceste forme de organizare teritorială.

ORGANIZAREA JUDECĂTOREASCĂ

În Ţara Românească şi Moldova, judecătorul suprem era domnul, care judeca adesea în Sfatul Domnesc, unde işi impunea propria voinţă. Domnul putea să dea pedepsele capitale şi să rezolve litigiile grave între marii feudali; boierii aveau drept de judecată pe domeniile lor; ţăranii erau supuşi, ca şi orăşenii, judecăţii dregătorilor domneşti.

Biserica judeca, în special, cauze morale şi religioase. Din secolul al XVI-lea, pravilele se şi tipăresc în limba slavonă şi în cea română.

În Transilvania, sistemul juridic era şi mai complex, datorită suprapunerii stăpânirii maghiare asupra realităţilor vechi româneşti şi a colonizării saşilor şi aşezării secuilor. În comitate predomină justiţia seniorială; după scaunul de judecată al stăpânului urma scaunul comitatens (pentru litigiile dintre nobili); de la comitat se putea face apel la scaunul de judecată al voievodului sau al vicevoievodului; ultima instanţă putea fi cea regală.

Din secolul al XVI-lea, dupa formarea principatului, forul suprem de judecată era principele, care avea un dregător situat în fruntea justiţiei - palatinus/iudex curiae.

Dreptul scris a triumfat în secolul al XVI-lea, când Istvan Werboczy a elaborat codul de legicunoscut sub numele de Tripartitum (1517).

BISERICA

Cea mai importantă instituţie pe plan spiritual în Evul Mediu, Biserica a menţinut unitatea spirituală a românilor. Biserica legitima toate instituţiile şi drepturile, inclusiv statele medievale şi pe suveranii lor. Istoricul Constantin C. Giurescu afirma: “suntem în această parte a Europei cei mai vechi creştini; creştinismul, ca şi graiul nostru, este de caracler latin”.

Spre sfârşitul mileniului I d.Hr., creştinismul popular românesc era un fenomen de masă; creştinarea nu a fost impusă de sus, ca în cazul tuturor vecinilor direcţi, ci s-a produs natural, treptat, iniţial prin misionari.

În Ţara Românească, mitropolia a fost creată din iniţiativa domnitorului Nicolae Alexandru(1359), cu sediul la Curtea de Argeş. În 1370, sub Vladislav Vlaicu, se constituie a doua mitropolie a ţării, la Severin; în 1403 se revine la 0 singură mitropolie a ţării. Mitropolia este recunoscută de Patriarhia din Constantinopol, care acorda Mitropolitului Ţării Româneşti titlul de “exarh al plaiurilor” (autoritate spirituală asupra ortodocşilor din Transilvania).

În Moldova, prima mitropolie ortodoxă a fost creată din iniţiativa lui Petru Muşat pe la 1387, dar recunoaşterea sa canonică s-a produs mai târziu (1401), din cauza unui conflict cu Patriarhia de la Constantinopol.

În Transilvania a predominat religia ortodoxă, religia populaţiei majoritare. Regalitatea maghiară a încercat să impună catolicismul. În 1366, Ludovic cel Mare, prin Diplomele regale, condiţionează calitatea de nobil de apartenenţa la catolicism. În ciuda persecuţiilor, Biserica Ortodoxă din Transilvania, Banat şi părţile vestice a supravieţuit şi chiar s-a dezvoltat; în secolele XII-XIII existau cele mai vechi biserici româneşti din piatră, de la: Strei, Densuş, Streisângeorgiu, Sântămărie-Orlea; protopopiat a existat în Scheii Braşovului, la biserica Sf. Nicolae – mare centru de cultură a românilor. Biserica ortodoxă din Transilvania a fost susţinută de domnii Ţărilor Române: domnitorii au ctitorit biserici şi au făcut donaţii generoase acestora.

Mitropolitul era considerat al doilea demnitar în stat, cel dintâi sfetnic al domnului, membru de drept al Sfatului, locţiitor al domnului în caz de vacanţă a tronului. Acesta participa la alegerea domnitorului şi îi conferea autoritate sacră prin încoronare şi ungere cu mir. EI veghea la buna funcţionare a cultului şi consacra episcopii numiţi de domn. Era ales de episcopi şi marii boieri ai ţării şi era confirmat de domn.

Biserica s-a bucurat de atenţia şi protecţia domniei, confirmată de înălţarea de lăcaşuri înzestrate cu moşii, cu cărţi şi obiecte de cult. Ctitorii domneşti: Cozia, Argeş (în Ţara Românească), Voroneţ, Putna, Suceviţa (în Moldova).