Instituţii de drept penal - UJMAG

Petre Buneci 1

Mihai Adrian Hotca (coordonator) Petre Buneci Mirela Gorunescu Norel Neagu

Radu Slăvoiu Radu Florin Geamănu Dominic George Pop

Instituţii de drept penal

Petre Buneci 3

Mihai Adrian Hotca (coordonator)

Petre Buneci Mirela Gorunescu Norel Neagu

Radu Slăvoiu Radu Florin Geamănu Dominic George Pop

INSTITUŢII DE DREPT PENAL

Universul Juridic Bucureşti

-2014-

4 Titlul IV. Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei

Editat de S.C. Universul Juridic S.R.L.

Copyright © 2014, S.C. Universul Juridic S.R.L.

Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin S.C. Universul Juridic S.R.L. Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără acordul scris al S.C. Universul Juridic S.R.L.

NICIUN EXEMPLAR DIN PREZENTUL TIRAJ NU VA FI COMERCIALIZAT DECÂT ÎNSOŢIT DE SEMNĂTURA ŞI ŞTAMPILA EDITORULUI, APLICATE PE INTERIORUL ULTIMEI COPERTE.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Instituţii de drept penal / Mihai Adrian Hotca (coord.), Petre

Buneci, Mirela Gorunescu, ... - Bucureşti : Universul Juridic, 2014 Bibliogr. ISBN 978-606-673-403-5

I. Hotca, Mihai Adrian (coord.) II. Buneci, Petre III. Gorunescu, Mirela

343(498)(079.1)

REDACÞIE: tel./fax: 021.314.93.13 tel.: 0732.320.666 e-mail: [email protected]

DEPARTAMENTUL telefon: 021.314.93.15 DISTRIBUÞIE: tel./fax: 021.314.93.16 e-mail: [email protected]

www.universuljuridic.ro

Mihai Adrian Hotca 9

PARTEA GENERALĂ


T ITLUL I

LEGEA PENALĂ Ş I L IMITELE E I DE APL ICARE (Mihai Adrian Hotca)

Capitolul I Principii generale

1. Principiul legalităţii incriminării Potrivit art. 1 C. pen.: „(1) Legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni. (2) Nicio persoană nu poate fi sancţionată penal pentru o faptă care nu era prevăzută de

legea penală la data când a fost săvârşită”. Principiul legalităţii incriminării este acel principiu fundamental al dreptului penal conform

căruia numai faptele prevăzute de legea penală în momentul săvârşirii lor constituie infracţiuni şi pot fi sancţionate penal.

Legalitatea incriminării îşi are originea în adagiul latin nullum crimen sine lege praevia, care înseamnă că o faptă nu este infracţiune decât dacă legea (actul normativ) o prevedea ca atare la momentul la care a fost comisă.

În art. 1 C. pen., legiuitorul exprimă două idei fundamentale: obligativitatea existenţei unei norme de incriminare (nulum crimen sine lege) şi neretroactivitatea legii penale care incri-minează ex novo.

2. Legalitatea sancţiunilor de drept penal

Conform art. 2 C. pen.: „(1) Legea penală prevede pedepsele aplicabile şi măsurile educative ce se pot lua faţă de persoanele care au săvârşit infracţiuni, precum şi măsurile de siguranţă ce se pot lua faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală.

(2) Nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua o măsură educativă sau o măsură de siguranţă dacă aceasta nu era prevăzută de legea penală la data când fapta a fost săvârşită.

(3) Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită şi aplicată în afara limitelor generale ale acesteia”. Dând eficienţă imperativului clarităţii şi previzibilităţii legii penale (in claris non fit

interpretatio), în art. 2 alin. (1) C. pen. se menţionează expressis verbis, în textul legal destinat principiului legalităţii sancţiunilor de drept penal, toate cele trei categorii de sancţiuni de drept penal: pedepsele, măsurile educative şi măsurile de siguranţă.

De asemenea, în acelaşi text legal se precizează că măsurile educative se pot lua numai faţă de persoanele care au săvârşit infracţiuni, în timp ce în privinţa măsurilor de siguranţă se precizează că acestea se pot lua şi faţă de persoanele care au comis simple fapte prevăzute de legea penală, care nu realizează conţinutul unor infracţiuni.

În plus, în art. 2 alin. (2) C. pen. legiuitorul subliniază ideea de neretroactivitate a legii penale, instituind interdicţia potrivit căreia nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua o măsură educativă sau o măsură de siguranţă dacă aceasta nu era prevăzută de legea penală la data la care fapta a fost săvârşită.

În fine, în art. 2 alin. (3) C. pen. se regăseşte o dispoziţie fără corespondent în Codul penal din 1968, potrivit căreia nicio pedeapsă nu poate fi stabilită şi aplicată în afara limitelor generale ale acesteia.

12 Titlul I. Legea penală şi limitele ei de aplicare

Capitolul II Aplicarea legii penale

Aplicarea legii penale şi elementele sale de referinţă Potrivit art. 173 C. pen.: „Prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal

cuprinsă în legi organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege”.

Aplicarea legii penale constă în executarea (transpunerea în practică) normelor de drept penal prin intermediul raporturilor penale de conformare (cooperare, supunere, obedienţă) şi a celor de conflict (răspundere, contradicţie)1.

Legea penală este obligatorie din momentul intrării sale în vigoare, pentru că de la această dată ea trebuie respectată de către destinatari. Rolul determinant în ceea ce priveşte aplicarea legii penale aparţine organelor judiciare, care, potrivit competenţei atribuite, vor aduce la îndeplinire prevederile legii penale atunci când acestea sunt încălcate.

Legile penale se aplică pe un anumit teritoriu, într-o anumită perioadă şi privesc faptele comise de anumite persoane fizice sau juridice, ceea ce înseamnă că spaţiul, timpul, faptele şi persoanele sunt elementele în funcţie de care se stabileşte sfera aplicării legii penale (limitele acesteia).

Timpul delimitează, din punct de vedere cronologic, aplicarea legii penale şi împreună cu spaţiul reprezintă cadrul spaţio-temporal al fenomenelor juridice penale.

Spaţiul este teritoriul pe care legea penală română este activă. În principal, este vorba despre teritoriul României.

Persoanele sunt subiectele de drept, respectiv persoanele fizice sau juridice între care se derulează raporturile juridice penale.

Faptele sunt actele de conduită (acţiunile sau inacţiunile) ale persoanelor care încalcă normele de incriminare.

Dacă raportul penal de conflict se derulează sub aceeaşi lege penală, nu există probleme în ceea ce priveşte aplicarea legii penale în timp. Însă, în ipoteza în care de la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală şi până la stingerea raportului penal de conflict au intervenit una sau mai multe legi penale, vor intra în funcţiune regulile privind aplicarea legii penale în timp.

Aplicarea legii penale în timp este guvernată de următoarele reguli (principii): activitatea legii penale; retroactivitatea legii penale de dezincriminare; retroactivitatea legii penale mai favorabile stricto sensu; ultraactivitatea (în sens impropriu) legii penale temporare.

Secţiunea 1

Aplicarea legii penale în timp

1. Activitatea legii penale

1.1. Noţiune şi caracterizare

Principiul activităţii legii penale este reglementat în art. 3 C. pen., potrivit căruia: „Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare”.

1 Pentru o tratare monografică a materiei aplicării legii penale în timp, a se vedea Fl. Ivan, Aplicarea legii penale în timp, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000.


Regula activităţii îşi are sorgintea în adagiul tempus regit actum, care exprimă teza că legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare, iar nu şi în privinţa celor comise anterior sau ulterior acestui moment.

De asemenea, principiul activităţii legii penale derivă din principiul legalităţii1, deoarece legea penală care incriminează fapte fără corespondent în legea veche (incriminatio ex novo) sau care reglementează sancţiuni penale inexistente în reglementarea anterioară se va aplica numai persoanelor care vor săvârşi infracţiuni după intrarea în vigoare a legii noi. Principiul activităţii, exceptând derogările permise de legea fundamentală, exclude nu numai retroactivitatea legii penale, ci şi ultraactivitatea acesteia.

Precizăm că aplicarea legii penale temporare, după ieşirea sa din vigoare, faptelor comise în perioada ei de activitate, în realitate, nu este o derogare de la principiul activităţii legii penale (în doctrină se foloseşte denumirea de ultraactivitate improprie), ci este mai degrabă o aplicaţie particulară a acestuia.

Derogări posibile de la regula activităţii legii penale sunt retroactivitatea şi ultraactivitatea legii penale. De lege lata, şi în sens propriu, ultraactivitatea legii penale nu are incidenţă practică, întrucât ar însemna ca o lege veche, care ieşise din vigoare anterior comiterii unei infracţiuni, să se aplice totuşi şi în privinţa acesteia, deşi nu mai era în vigoare la data când infracţiunea respectivă a fost săvârşită.

Retroactivitatea legii penale mai favorabile este permisă, în temeiul dispoziţiilor constituţionale. Într-adevăr, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţie: „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”. Din prevederile art. 15 alin. (2) reiese că retroactivitatea legii penale este o excepţie de la regula neretroactivităţii legii, care poate fi însă limitată de legiuitor.

O primă limitare a incidenţei retroactivităţii legii penale mai favorabile o constituie materia legilor procesual penale, în care funcţionează regula aplicării imediate a normelor de drept procesual penale.

O altă restrângere a aplicării retroactivităţii legii penale mai favorabile priveşte persoanele condamnate definitiv, deoarece în cazul acestora legiuitorul impune anumite condiţii de incidenţă.

În conformitate cu dispoziţiile art. 15 alin. (2) din legea supremă, se impune concluzia că legea penală mai favorabilă va retroactiva în toate cazurile, cu excluderea celor în care legiuitorul a restrâns în mod expres incidenţa acesteia2.

În categoria legilor penale mai favorabile intră legile interpretative mai favorabile, legile de dezincriminare şi legile mai favorabile stricto sensu (inclusiv legile privind regimul executării sancţiunilor penale)3.

În esenţă, pentru a avea caracter retroactiv, o lege penală nouă trebuie să fie o lege: ● de dezincriminare ● mai favorabilă ● procesuală (care este de imediată aplicare, indiferent de data comiterii infracţiunii).

1.2. Intrarea în vigoare a legii penale şi ieşirea din vigoare a legii penale

Potrivit art. 78 din Constituţie, legea intră în vigoare la 3 zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României sau la o dată ulterioară, mai îndepărtată de 3 zile, prevăzută în

1 A se vedea art. 1 și art. 2 C. pen. 2 A se vedea și Decizia Curții Constituționale nr. 1470/2011. 3 A se vedea și Decizia Curții Constituționale nr. 214/1997.


cuprinsul său1. Termenul de 3 zile este calculat pe zile calendaristice şi nu este incident în domeniul ordonanţelor de urgenţă2 şi nici în cel al legilor penale mai favorabile retroactive.

Principiul legalităţii impune stabilirea duratei de existenţă a legii penale, care începe în momentul intrării în vigoare şi încetează la data ieşirii ei din vigoare.

Ca regulă, legile penale complexe, avem în vedere în special codurile, nu intră în vigoare în termen de 3 zile de la data publicării lor în Monitorul Oficial, ci la o dată mai îndepărtată, după trecerea unui interval de timp rezonabil (vacatio legis). Acest interval este necesar pentru cunoaşterea conţinutului legii de către organele judiciare şi destinatarii acesteia.

Legile penale ies din vigoare prin: • abrogare (expresă sau tacită); • modificare; • împlinirea termenului prevăzut de lege sau încetarea situaţiei temporare care a impus

adoptarea legii; • declararea neconstituţionalităţii unei legi. Abrogarea reprezintă modalitatea tipică de ieşire din vigoare a legii penale şi înseamnă

eliminarea acesteia din peisajul legislaţiei active. Actul normativ abrogator trebuie să aibă aceeaşi forţă juridică pe care o are şi actul abrogat. Spre exemplu, nu pot fi abrogate legi organice prin legi ordinare. Abrogarea este expresă sau tacită. Abrogarea este expresă când legiuitorul indică direct (in concreto) sau indirect (in abstracto) care lege sau normă este scoasă din activitate. Abrogarea este tacită în ipoteza în care legea penală sau norma penală scoasă din vigoare este determinată în mod implicit sau virtual. Abrogarea tacită a legii ridică uneori probleme serioase de interpretare a voinţei legiuitorului. Vom fi în faţa unei abrogări tacite numai dacă se stabileşte neîndoielnic că, prin adoptarea legii noi, legiuitorul a vrut să scoată din vigoare legea veche. Aşadar, este posibil ca legea nouă să nu aibă caracterul unei norme de abrogare totală, ci exclusiv al limitării domeniului de aplicare a normei penale vechi, adică de abrogare parţială a acesteia. În funcţie de situaţia în care priveşte o lege în întregime sau numai o parte din aceasta, abrogarea unei legi penale poate fi totală sau parţială, iar din perspectiva normelor penale, abrogarea este totală în cazul în care scoate din acţiune în întregime o normă şi este parţială dacă scoate din vigoare numai o parte a ipotezelor ce intrau sub incidenţa normei vechi3.

Abrogarea legii (sau normei) penale nu are aceeaşi extensiune (conţinut) cu dezin-criminarea, deoarece este posibil ca fapta prevăzută de legea sau norma abrogată să fie incriminată de o normă penală cu sferă mai mare de incidenţă. De pildă, primirea de foloase necuvenite, prevăzută în art. 256 C. pen. 1968 se regăseşte în prezent în conţinutul infracţiunii de luare de mită (art. 289 C. pen.).

În practica legislativă pot exista şi situaţii de încetare temporară a aplicării normelor penale, cum este cazul normelor penale în alb, când norma completatoare nu a fost încă adoptată sau a fost abrogată.

Potrivit art. 5 din Legea nr. 187/2012: „(1) Atunci când o normă penală face trimitere la o altă normă determinată, de la care împrumută unul sau mai multe elemente, modificarea normei completatoare atrage şi modificarea normei incomplete.

(2) În cazul abrogării normei completatoare, norma incompletă va păstra elementele preluate de la aceasta, inclusiv limitele de pedeapsă, în forma existentă la data abrogării, afară de cazul în care legea dispune altfel”.

Modificarea legii penale constă în schimbarea sau completarea legii penale cu altă lege penală sau a unei norme penale cu altă normă penală.

1 A se vedea C.-L. Popescu, Data intrării în vigoare a actelor normative, în lumina dispoziţiilor constituţionale revizuite, în Dreptul nr. 4/2004, p. 26. 2 Conform art. 115 alin. (5) din Constituție, ordonanța de urgență „intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgență la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României”. 3 De pildă, prin art. 32 din Legea nr. 143/2000 a fost abrogat parțial art. 312 C. pen. 1968.


Prin declararea neconstituţionalităţii unei legi (sau norme) penale se realizează un caz spe-cial de ieşire din vigoare a legii (normei) penale.

Desuetudinea sau schimbarea condiţiilor social-politice contemporane adoptării legii penale, în opinia noastră, nu este un mod de ieşire din vigoare a acesteia. De pildă, norma de incriminare prevăzută în art. 84 din Legea nr. 59/1934 asupra cecului, după ce a fost inactivă mai bine de 40 de ani, a redevenit aplicabilă odată cu reapariţia relaţiilor sociale specifice economiei de piaţă.

Existenţa unui concurs de legi (norme) penale1 poate pune, uneori, problema determinării legii aplicabile. În dreptul nostru penal, soluţionarea conflictelor de legi penale se face pe baza regulii priorităţii în aplicare a legii penale speciale, care derogă de la legea penală generală şi, totodată, se completează cu aceasta. Rezolvarea în acest mod a conflictului de legi (norme) penale se bazează pe dispoziţiile art. 236 din Legea nr. 187/2012, conform căruia: „Dispoziţiile părţii generale a Codului penal, precum şi dispoziţiile generale ale prezentei legi se aplică şi faptelor sancţionate penal prin legi speciale, în afară de cazul în care legea dispune altfel”2 (s.n., M.A.H.).

1.3. Neretroactivitatea legii penale

Principiul neretroactivităţii legii penale constă în neaplicarea legii penale noi relaţiilor sociale născute înaintea intrării sale în activitate. De fapt, acest principiu este o regulă prevăzută din considerente de prudenţă a legiuitorului, care a dorit să precizeze încă o dată, după ce a mai menţionat-o prin intermediul principiului activităţii, că legea nu trebuie să se aplice unor fapte comise înainte de intrarea legii penale noi în vigoare.

La fel ca principiul activităţii, regula neretroactivităţii legii penale derivă din principiul fundamental legalităţii (a se vedea art. 1 şi art. 2 C. pen.) şi din prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie.

Potrivit principiului neretroactivităţii legii penale, legea penală nouă produce efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).

În doctrină, s-a arătat că din principiul activităţii legii penale se desprind „două reguli implicite negative, şi anume că legea penală nu ar putea să se aplice decât pentru viitor, nu şi pentru trecut (adică se va aplica faptelor comise după intrarea în vigoare a legii, şi nu înainte de intrarea ei în vigoare, ceea ce reprezintă conţinutul regulii neretroactivităţii legii penale) şi, tot astfel, legea penală nu ar putea să se aplice după ieşirea ei din vigoare (regula neultraactivităţii legii penale)” (s.n., M.A.H.)3. Din cele de mai sus reiese că nu există o ultraactivitate proprie, ci o „ultraactivitate improprie (singura posibilă şi de conceput), ceea ce atrage şi conţinutul impropriu al ultraactivităţii legii penale” (s.n., M.A.H.)4.

Cu toate că art. 15 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului prevăd, ca excepţii de la principiul neretroactivităţii, aplicarea retroactivă a normelor care incriminează faptele contra păcii şi omenirii, dreptul penal român şi normele Constituţiei României nu permit retroactivitatea unei legi mai severe care nu era în vigoare la data săvârşirii faptei în discuţie.

1.4. Data săvârşirii infracţiunii

Ca regulă, data săvârşirii infracţiunii coincide cu momentul încetării acţiunii sau inacţiunii ce constituie elementul material al conţinutului infracţiunii. Dacă este vorba despre comiterea unor infracţiuni al căror rezultat survine ulterior (după cel puţin o zi) datei actului de conduită

1 Când aceeași relație socială sau grup de relații sociale sunt disciplinate de mai multe legi (norme) penale. 2 Sorgintea soluției de mai sus se găsește în adagiile specialia generalibus derogant și generalia specialia non derogant. 3 C. Mitrache, în G. Antoniu (coord.), Noul Cod penal, vol. I, Ed. C.H. Beck, București, 2006, p. 45. 4 Ibidem, p. 2.


interzis, ziua în raport cu care se apreciază aplicarea legii penale în timp este cea în care a avut loc realizarea integrală a elementului material.

În toate ipotezele în care infracţiunea are o durată de comitere ce depăşeşte o zi, infracţiunea se consideră săvârşită în ziua încetării elementului material al infracţiunii.

În toate situaţiile în care o infracţiune are o durată de săvârşire ce se întinde sub imperiul a două sau mai multe legi penale succesive, se va aplica regula unicităţii ilicitului infracţional, infracţiunea considerându-se comisă în integralitate sub legea nouă (legea sub care a avut loc încetarea acţiunii sau inacţiunii).

Aşadar, în cazul infracţiunilor cu derulare temporală superioară unei zile (continue, continuate, progresive, de obicei etc.), data comiterii infracţiunii coincide cu momentul încetării acţiunii sau inacţiunii interzise de norma de incriminare.

2. Extraactivitatea legii penale

2.1. Concept

Extraactivitatea legii penale constituie o derogare (excepţie) de la principiile activităţii şi neretroactivităţii legii penale şi constă în aplicarea legii penale în privinţa unor raporturi juridice anterioare sau posterioare intrării sale în vigoare.

Fiind o excepţie de la principiul activităţii, extraactivitatea presupune preexistenţa unei dispoziţii legale care să o consacre. În literatura de specialitate nu există consens în ceea ce priveşte rezolvarea situaţiilor tranzitorii, fiind exprimate două puncte de vedere principale.

O primă opinie susţine aplicarea exclusivă a legii penale în vigoare la data săvârşirii infracţiunii (teoria ultraactivităţii legilor penale), teză bazată pe dreptul roman1. Această opinie a fost criticată pentru motivul că legea nouă disciplinează mai bine relaţiile de apărare socială, deoarece ar trebui să reprezinte un progres faţă de legea penală veche2.

În altă concepţie, susţinută de reprezentanţii şcolii pozitiviste (Raffaele Garofalo, Enrico Ferri etc.), se consideră că pedeapsa poate fi modificată oricând de legiuitor, deoarece ea nu trebuie văzută ca o aflicţiune (suferinţă), ci ca o modalitate de tratament al făptuitorului (teoria retroactivităţii legii)3.

Punctul de vedere care s-a impus în legislaţiile contemporane este cel potrivit căruia legea penală retroactivează dacă este mai favorabilă infractorului (mitior lex). Această teză a fost criticată, printre altele, pentru nesocotirea principiului separaţiei puterilor statului4.

Considerăm că, de lege lata, extraactivitatea legii penale este un concept care are aceeaşi sferă de incidenţă cu aplicarea legii penale mai blânde, deoarece ambele vizează numai situaţiile tranzitorii5. În caz de situaţie tranzitorie, legea aplicabilă este, în toate ipotezele, legea penală mai blândă6. Şi în ceea ce priveşte liberarea condiţionată sau alte modalităţi de

1 I. Tanoviceanu, Curs de drept penal, vol. I, Atelierele Grafice Socec & Co, Bucureşti, 1912, p. 274. 2 Astfel, în practica judiciară, s-a arătat: „Principiul retroactivității legilor care micşorează sau suprimă penalitățile a fost consacrat prin art. 3 din Codul penal, pentru un motiv de echitate şi pe considerațiunea prezumată că legea nouă constituie un progres față de legea veche” (Instanța de judecată de pe lângă Casa de Asigurare Rădăuți, hotărârea nr. 21/1939). 3 Acestei opinii i se poate reproşa că intră în coliziune cu principiul legalității sancțiunilor. 4 V. Dongoroz, Curs de drept penal aprofundat şi comparat, predat în anii 1934-1935, p. 123. 5 Pentru conținutul punctelor de vedere exprimate în doctrină în problema corelației dintre extraactivitatea legii penale şi aplicarea legii penale mai favorabile, a se vedea Fl. Ivan, op. cit., pp. 48-54. 6 Situația tranzitorie se reține dacă de la data săvârşirii infracțiunii, când ia naştere raportul juridic penal de conflict, şi până la stingerea acestui raport (prin executarea sau considerarea ca executată a sancțiunii dispuse), iar uneori până la înlăturarea consecințelor condamnării prin reabilitare, au intervenit una sau mai multe legi penale.

Titlul I. Legea penală şi limitele ei de aplicare | 1 NOUL COD PENAL ȘI CODUL PENAL ANTERIOR

•

Adnotări, situaţii tranzitorii, noutăţi

2 | Capitolul I. Principii generale

Contribuţia autorilor la realizarea prezentei lucrări:

Mihai Adrian Hotca: art. 1-1121, art. 135-151, art. 188-309, art. 329-366

Radu Slăvoiu: art. 113-134, art. 152-187, art. 310-328, art. 367-445

Titlul I. Legea penală şi limitele ei de aplicare | 3

NOUL COD PENAL ȘI CODUL PENAL ANTERIOR

Adnotări, situaţii tranzitorii, noutăţi

Universul Juridic Bucureşti

-2014-


PARTEA GENERALĂ

T ITLUL I

LEGEA PENALĂ ŞI LIMITELE EI DE APLICARE

Capitolul I Principii generale

Art. 1. Legalitatea incriminării (1) Legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni. (2) Nicio persoană nu poate fi sancţionată penal pentru o faptă care

nu era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârşită. Codul penal anterior (Legea nr. 15/1968): „Art. 2. Legalitatea incriminării. Legea prevede care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte. (...) Art. 11. Neretroactivitatea legii penale. Legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni”.

; Aspecte diferenţiale Noul Cod penal nu a mai comprimat principiul legalităţii incriminării şi

principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal într-un singur articol, aşa cum erau acestea reglementate în Codul penal din 1969, ci a rezervat câte un articol fiecăruia dintre aceste principii. Este vorba despre art. 1 şi art. 2 NCP.

În art. 1 NCP, în două alineate, legiuitorul exprimă două idei fundamentale: obligativitatea existenţei unei norme de incriminare (nulum crimen sine lege) şi neretroactivitatea legii penale care incriminează ex novo.

Menţionăm că dispoziţia din cuprinsul art. 1 alin. (2), conform căreia: „Nicio persoană nu poate fi sancţionată penal pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârşită”, constituie, în fapt, o preluare în altă formă a prevederilor art. 11 C. pen. anterior.

? Aplicarea legii penale în situaţii tranzitorii În caz de situaţii tranzitorii, nu anticipăm probleme de aplicare a legii penale în ceea ce priveşte art. 1 NCP.

14 | Noul Cod penal şi Codul penal anterior ~ Partea generală

Art. 2. Legalitatea sancţiunilor de drept penal (1) Legea penală prevede pedepsele aplicabile şi măsurile educative

ce se pot lua faţă de persoanele care au săvârşit infracţiuni, precum şi măsurile de siguranţă ce se pot lua faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală.

(2) Nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua o măsură educativă sau o măsură de siguranţă dacă aceasta nu era prevăzută de legea penală la data când fapta a fost săvârşită.

(3) Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită şi aplicată în afara limitelor generale ale acesteia.

Codul penal anterior: „Art. 2. Legalitatea incriminării. Legea prevede care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte. (...) Art. 11. Neretroactivitatea legii penale. Legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni”.

; Aspecte diferenţiale Dând eficienţă imperativului clarităţii şi previzibilităţii legii penale (in claris

non fit interpretatio), noul Cod penal menţionează expressis verbis, în textul legal destinat principiului legalităţii sancţiunilor de drept penal, toate cele trei categorii de sancţiuni de drept penal: pedepsele, măsurile educative şi măsurile de siguranţă.

De asemenea, noul Cod penal prevede că măsurile educative se pot lua numai faţă de persoanele care au săvârşit infracţiuni, în timp ce în privinţa măsurilor de siguranţă precizează că acestea se pot lua şi faţă de persoanele care au comis simple fapte prevăzute de legea penală, care nu realizează conţinutul unor infracţiuni.

În plus, în art. 2 alin. (2) NCP, legiuitorul subliniază ideea de neretroactivitate a legii penale, instituind interdicţia potrivit căreia nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua o măsură educativă sau o măsură de siguranţă dacă aceasta nu era prevăzută de legea penală la data când fapta a fost săvârşită.

În fine, în art. 2 alin. (3) NCP se regăseşte o dispoziţie fără corespondent în Codul penal din 1969, potrivit căreia nicio pedeapsă nu poate fi stabilită şi aplicată în afara limitelor generale ale acesteia.

? Aplicarea legii penale în situaţii tranzitorii În caz de situaţii tranzitorii, nu identificăm probleme de aplicare a legii penale în ceea ce priveşte art. 2 NCP.


Capitolul II Aplicarea legii penale

Secţiunea 1 Aplicarea legii penale în timp

Art. 3. Activitatea legii penale Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află

în vigoare.

Codul penal anterior: „Art. 10. Activitatea legii penale. Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare”.

Legea nr. 187/2012: „Art. 5. (1) Atunci când o normă penală face trimitere la o altă normă determinată, de la care împrumută unul sau mai multe elemente, modificarea normei completatoare atrage şi modificarea normei incomplete. (2) În cazul abrogării normei completatoare, norma incompletă va păstra elementele preluate de la aceasta, inclusiv limitele de pedeapsă, în forma existentă la data abrogării, afară de cazul în care legea dispune altfel. Art. 6. Decăderile, interdicţiile şi incapacităţile decurgând din condamnări pronunţate în baza legii vechi îşi produc efectele până la intervenirea reabilitării de drept sau dispunerea reabilitării judecă-toreşti, în măsura în care fapta pentru care s-a pronunţat condam-narea este prevăzută şi de legea penală nouă şi dacă decăderile, interdicţiile şi incapacităţile sunt prevăzute de lege. Art. 7. Ori de câte ori o normă în vigoare face trimitere la una sau mai multe infracţiuni prevăzute de Codul penal din 1969 sau de o lege specială modificată prin dispoziţiile prezentei legi, trimiterea se consideră făcută la infracţiunea sau infracţiunile prevăzute de legea nouă, având aceleaşi elemente constitutive”.

; Aspecte diferenţiale Legiuitorul, în mod justificat, a inversat ordinea de reglementare a materiei

aplicării legii penale, așezând dispoziţiile privind aplicarea legii penale în timp înaintea celor care reglementează aplicarea legii penale în spaţiu.

În art. 3 NCP, principiul activităţii legii penale este reglementat la fel ca în Codul penal anterior.

Regula activităţii își are sorgintea în adagiul tempus regit actum, care exprimă teza că legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare, iar nu și celor săvârșite anterior sau ulterior acestui moment.

Tempus regit actum exclude nu numai retroactivitatea legii penale, ci şi ultraactivitatea acesteia.


Precizăm că aplicarea legii penale temporare, după ieşirea sa din vigoare, faptelor comise în perioada sa de activitate, în realitate nu este o derogare de la principiul activităţii legii penale (în doctrină se folosește denumirea de ultraactivitate improprie), ci este mai degrabă o aplicaţie particulară a acestuia.

Derogări posibile, de la regula activităţii legii penale, sunt retroactivitatea și ultraactivitatea legii penale. De lege lata, și în sens propriu, ultraactivitatea legii penale nu are incidenţă practică, întrucât ar însemna ca o lege veche, care ieșise din vigoare anterior comiterii unei infracţiuni, să se aplice totuși și în privinţa acesteia, deși nu mai era în vigoare la data comiterii acesteia.

Retroactivitatea legii penale mai favorabile este permisă, în temeiul dispoziţiilor constituţionale. Într-adevăr, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţie, legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.

Din prevederile art. 15 alin. (2), reiese că retroactivitatea legii penale este o excepţie de la regula neretroactivităţii legii, care poate fi însă limitată de legiuitor.

O primă limitare a incidenţei retroactivităţii legii penale mai favorabile o constituie materia legilor procesual penale, în care funcţionează regula aplicării imediate a normelor de drept procesul penal.

O altă restrângere a aplicării retroactivităţii legii penale mai favorabile privește persoanele condamnate definitiv, deoarece în cazul acestora legiuitorul impune anumite condiţii de incidenţă.

În conformitate cu dispoziţiile art. 15 alin. (2) din legea supremă, se impune concluzia că legea penală mai favorabilă va retroactiva în toate cazurile, cu excluderea celor în care legiuitorul a restrâns în mod expres incidenţa acesteia1.

În categoria legilor penale mai favorabile intră legile interpretative mai favorabile, legile dezincriminatoare şi legile mai favorabile stricto sensu (inclusiv legile privind regimul executării sancţiunilor penale)2.

În esenţă, pentru a avea caracter retroactiv, o lege penală nouă trebuie să fie o lege:

● de dezincriminare; ● mai favorabilă; ● procesuală (care este de imediată aplicare, indiferent de data comi-

terii infracţiunii).

? Aplicarea legii penale în situaţii tranzitorii Având același conţinut în cele două coduri succesive, art. 3 NCP nu ridică probleme în ceea ce privește aplicarea în timp.

1 A se vedea și Dec. Curţii Constituţionale nr. 1470/2011. 2 A se vedea și Dec. Curţii Constituţionale nr. 214/1997.


Art. 4. Aplicarea legii penale de dezincriminare Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu

mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.

Codul penal anterior: „Art. 12. Retroactivitatea legii penale. (1) Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz execu-tarea pedepselor, a măsurilor de siguranţă şi a măsurilor educa-tive, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte, încetează prin intrarea în vigoare a legii noi”.

Legea nr. 187/2012: „Art. 3. (1) Dispoziţiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de vino-văţie, cerută de legea nouă pentru existenţa infracţiunii. (2) Dispo-ziţiile art. 4 din Codul penal nu se aplică în situaţia în care fapta este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire”.

; Aspecte diferenţiale 1. Precizări introductive. Remarcăm o diferenţă notabilă între cele două

reglementări succesive, respectiv nepreluarea în noul Cod penal a prevederilor art. 12 alin. (2) C. pen. anterior1.

Pentru a deveni incidentă, legea penală nouă de dezincriminare trebuie să intre în vigoare până la intervenirea reabilitării condamnatului.

2. Ce este dezincriminarea? Retroactivitatea legii penale de dezincriminare este unul dintre cazurile de aplicare a legii penale mai favorabile.

Dezincriminarea constă în excluderea unei fapte din sfera infracţiunilor (abolitio criminis), prin abrogarea sau modificarea normei de incriminare.

Așadar, suntem în prezenţa dezincriminării atunci când: o faptă ce constituia infracţiune potrivit legii vechi a fost dezincriminată de legiuitor (de pildă, prostituţia); când legiuitorul a restrâns sfera de incidenţă a unei norme de incriminare sub aspectul laturii obiective (de pildă, vătămarea din culpă), obiec-

1 Art. 12 alin. (2) C. pen. anterior permitea aplicarea legii penale noi, „care prevede măsuri de siguranţă sau măsuri educative”, şi în privinţa „infracţiunilor care nu au fost definitiv judecate până la data intrării în vigoare a legii noi”.


tului sau subiecţilor (de pildă, trădarea este infracţiune numai dacă este comisă de un cetăţean român); când legea nouă incriminează fapta prin restrângerea formei de vinovăţie (spre exemplu, în cazul nedenunţării). În toate celelalte situaţii vom discuta despre dezincriminarea aparentă. Avem în vedere ipoteze precum redenumirea normei de incriminare (uciderea ori vătămarea nou-născutului de către mamă), integrarea în conţinutul altei infracţiuni (de pildă, primirea de foloase necuvenite a fost preluată în conţinutul infracţiunii de luare de mită) sau extinderea aplicării unei norme penale generale (de pildă, după abrogarea parţială a art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000, a redevenit incidentă norma care incrimina abuzul în serviciu). De asemenea, nu poate fi stabilită incidenţa art. 4 NCP în ipoteza în care urmează a fi aplicate dispoziţii care reglementează noi cauze de inexistenţă a infracţiunii (de pildă, consimţământul persoanei vătămate).

Va exista abolitio criminis în toate cazurile când o faptă concretă, care anterior constituia infracţiune, în raport de dispoziţiile legii penale noi nu mai poate fi considerată infracţiune. De pildă, fapta de vătămare corporală din culpă, care a produs leziuni traumatice sau a afectat sănătatea persoanei vătămate, a căror gravitate a fost evaluată la cel mult 90 de zile de îngrijiri medicale, nu este incriminată de noul Cod penal.

Nu va exista dezincriminare, deși legea abrogă o normă penală de incri-minare, dacă fapta evaluată poate fi încadrată într-o altă normă de incriminare în vigoare. Spre exemplu, fapta de primire de foloase necuvenite nu este reglementată într-o normă specială, cum era în Codul penal din 1969 (a se vedea art. 256 C. pen. anterior), dar este prevăzută de art. 289 NCP (luarea de mită).

Aprecierea existenţei sau inexistenţei unei legi de dezincriminare trebuie să fie făcută in concreto. În sprijinul acestui punct de vedere pledează și dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, conform cărora: „Dispoziţiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de legea nouă pentru existenţa infracţiunii”.

3. Ce este situaţia tranzitorie? Situaţia tranzitorie există când o infracţiune este săvârşită sub imperiul unei legi, dar urmărirea penală, judecarea sau executarea pedepsei are loc sub imperiul altei legi. Modalitatea de soluţionare a situaţiilor tranzitorii nu este unitară1.

1 Pentru mai multe aspecte, a se vedea M.A. Hotca, Drept penal. Partea generală. Legea penală și infracţiunea, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 81.


Teza aplicării legii penale mai favorabile în situaţii tranzitorii a fost criticată în cadrul teoriei intangibilităţii autorităţii de lucru judecat1, în special pentru motivul încălcării principiului separaţiei puterilor statului2.

În ceea ce ne privește, apreciem că, de lege lata, atât extraactivitatea legii penale, cât şi aplicarea legii penale mai blânde privesc numai situaţiile tranzitorii.

Situaţia tranzitorie în succesiunea legilor penale există dacă, de la data săvârşirii infracţiunii (mai larg, a faptei prevăzute de legea penală), când ia naştere raportul juridic penal de conflict, şi până la încetarea acestui raport prin stingerea sancţiunii dispuse, iar uneori până la înlăturarea consecinţelor condamnării prin reabilitare, au intervenit una sau mai multe legi penale. În caz de situaţii tranzitorii, legea penală aplicabilă este legea mai blândă.

În privinţa liberării condiţionate și suspendării executării pedepsei sub supraveghere, situaţia tranzitorie se creează, de asemenea, la data săvârşirii infracţiunii şi durează până la stingerea sancţiunii.

Extraactivitatea sau mitior lex vizează incidenţa principiului activităţii legii penale, întrucât acest principiu exclude aplicarea legii penale unor raporturi anterioare sau posterioare intrării legii în vigoare.

Aşa-zisa ultraactivitate a legii penale temporare, nefiind altceva decât aplicarea legii penale în vigoare la data comiterii infracţiunii, nu este o veritabilă excepţie de la principiul activităţii legii penale3.

Regula retroactivităţii legii penale care dezincriminează se aplică, fără a avea relevanţă cât a durat „starea de dezincriminare” (o zi, o lună etc.)4.

Dacă legiuitorul nu stabileşte limitări ale efectelor legii de dezincriminare, aceasta va produce consecinţe juridice totale, condamnatul având o situaţie juridică similară cu cea a unei persoane care nu a comis infracţiuni.

Și legea penală interpretativă5 posterioară poate avea caracter dezincri-minator, dacă prin conţinutul său restrânge sfera faptelor considerate ca fiind

1 A se vedea R. Garaud, Traité théorétique et pratique du droit pénal français, Paris, vol. I, 1898, pp. 250-252. 2 Acestei critici i s-a răspuns, arătându-se că autoritatea lucrului judecat se referă la existenţa faptei, a făptuitorului şi a vinovăţiei acestuia, iar nu la tratamentul sancţionator, deoarece printr-o lege ulterioară este posibilă schimbarea regimului juridic al infrac-ţiunilor judecate în mod definitiv (V. Dongoroz, Curs de drept penal aprofundat şi comparat, predat în anii 1934-1935, p. 123). 3 Se poate vorbi, eventual, despre o ultraactivitate improprie (a se vedea C. Mitrache, Explicaţii preliminare ale noului Cod penal, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, p. 57). 4 De pildă, fapta de bancrută a fost dezincriminată din data de 26 iulie 1997, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 32/1997, şi până la data de 17 noiembrie 1997, când prin Legea de aprobare a Ordonanţei a fost reincriminată fapta de bancrută (Legea nr. 195/1997). 5 Legea penală interpretativă posterioară este legea prin care legiuitorul defineşte, ulterior intrării în vigoare a legii (normei) interpretate, anumiţi termeni sau unele expresii utilizate în cuprinsul legii penale.

Instituţii de drept penal - UJMAG

Documents

Transcript of Instituţii de drept penal - UJMAG