INSTITUŢII CENTRALE ŞI LOCALE ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC (sec. IX-XVIII) (INSTITUŢIILE STATULUI MEDIEVAL)

I. Instituţii centrale şi autonomii locale în Transilvania. Din sec. Al XII-lea, Transilvania a fost organizată ca voievodat sub suzeranitatea regatului medieval maghiar, dispunând de o organizare politică şi administrativ-teritorială proprie, semn al autonomiei sale. 1) Instituţia voievodatului, organ al puterii centrale, simboliza autonomia ţării faţă de regalitatea maghiară. Numit de rege, voievodul dispunea de o cancelarie proprie, avea dreptul de a alege vicevoievodul şi concentra în mâinile sale atribuţii militare, juridice şi administrative. El îşi exercita autoritaea asupra comitatelor, conduse de comiţi. Aceştia erau numiţi de voievozi şi asigurau autoritatea guvernarea centralizată. Instituţia voievodatului s-a menţinut până-n sec.al XVI-lea (1541), când, după prăbuşirea Ungariei, Transilvania a devenit principat autonom sub suzeranitate turcă. În fruntea ei se afla un principe, ales de Dietă (adunare reprezentativă) şi confirmat de sultan. Amestecul Porţii în politica externă aducea o îngrădire importantă a unor prerogative care aparţineau de drept principelui. În politica internă, principele deţinea însemnate prerogative, asemănătoare celor exercitate de domnii Ţării Româneşti şi Moldovei. În sec. al XVII-lea, domnii şi principii sunt aleşi de Adunările de stări în momente de mai mare libertate de mişcare sau numiţi direct de Poartă; şi unii şi alţii aveau nevoie de confirmarea puterii suzerane. În acest secol, se desfăşoară o luptă permanentă între concepţia otomană dspre cârmuirea Ţărilor Române, a numirii domnului de către Poartă, şi cea a Stărilor care-şi apără dreptul de numire a domnului. La sfârşitul sec. al XVII-lea, în Transilvania s-a instaurat regimul habsburgic. Noul statut politic, de principat în cadrul Imperiului habsburgic, a fost definit prin Diploma Leopoldină, din 1691. Titlul de principe revenea împăratului, care o conducea prin intermediul unui guvernator, ales de către Dietă şi confirmat de Curte din Viena. 2) Adunarea generală a nobililor (adunarea de stări) era o instituţie cu caracter reprezentativ, alcătuită cu timpul, numai din stările privilegiate. În anul 1228, într-o perioadă de autonomie sporită a Transilvaniei faşă de Regatul Maghiar, voievodul Roland Borşa a convocat, la Deva, o primă asemenea adunare (congregaţie generală), la care au participat nobilii din cele şapte comitate, clerul, orăşenii şi reprezentanţii ţărănimii libere. Au avut reprezentanţi în această adunare şi românii transilvăneni. Cu timpul, statutul politic al românilor s-a degradat, ultima participare a elitei româneşti la o congregaţie a stărilor transilvane fiind amintită în anul 1355. Prin diplomele din 1366, regele Ludovic I a desăvârşit sistemul de guvernare a Transilvaniei bazat pe recunoaşterea statutului privilegiat al maghiarilor, saşilor şi secuilor şi a unei singure religii recepte, catolicismul. Acelaşi sistem de guvernare se menţine şi în timpul stăpânirii otomane, dar şi în timpul celei habsburgice. Dieta Transilvaniei era alcătuită din reprezentanţii celor trei naţiuni privilegiate (maghiari, saşi şi secui) şi existau patru religii recepte (catolică, luterană, calvină şi unitariană); românii şi religia lor, ortodoxismul, erau în continuare, excluşi. 3) Pe plan administrativ-teritorial, Transilvania era împărţită în: comitate(specifice maghiarilor), de inspiraţie apuseană, unităţi administrativ-teritoriale şi militare instalate

peste vechile ţări ale românilor: Bihor(1111), Crasna şi Dăbâca(1164), Cluj, Alba şi Timiş(1175), iar în sec. XIII, Arad, Zarand şi Târnava; erau conduse de comiţi, numiţi de voievozi; scaune – unităţi administrativ-teritoriale autonome ale secuilor şi saşilor(cele 7 scaune locuite de saşi şi 2 districte au format Universitatea saşilor); districte – teritorii autonome locuite de români, conduse de cnezi, juzi sau voievozi(Ţara Maramureşului, Ţara Haţeguluietc.). 4) Organizarea judecătorească. În sec. al XVI-lea, apare o colecţie de legi tipărită, numită Tripartitum. Ea aparţine juristului Ştefan Werboczi. 5) Biserica. În Transilvania, românii constituiau majoritatea populaţiei şi erau creştini ortodocşi. Însă, ei nu s-au numărat printre „naţiunile privilegiate”, iar religia lor n-a fost una receptă. Regalitatea maghiară încercase, dar fără succes, să introducă religia catolică; în anul 1366, Ludovic I (cel Mare) condiţionase calitatea de nobil de apartenenţa la catolicism. În timpul stăpânirii habsburgice, prin Diplomele leopoldine din 1699 şi 1701, se organizează Biserica greco-catolică: românilor care se unesc cu Biserica Romei li se promit aceleaşi drepturi ca şi celor de religii recepte. Această unire religioasă a permis clerului greco-catolic să aibă legături culturale cu Roma, stimulând astfel mişcarea de idei promovată de Şcoala Ardeleană, cu rol deosebit în dezvoltarea conştiinţei naţionale.

II. Structuri instituţionale în Ţara Românească şi Moldova. După constituire, statele medievale româneşti au evoluat spre formula monarhică, dar cu trăsături proprii. Constituirea celor două state a însemnat şi un transfer de putere politică din partea cnezilor şi voievozilor locali în favoarea conducătorului ales, care şi-a asumat titlul de mare voievod. Titlul de mare voievod exprima atât funcţia militară a conducătorului cât şi întâietatea sa în raport cu ceilalţi voievozi, care au dispărut din societatea românească extracarpatică. Principalele structuri instituţionale ale statelor româneşti extracarpatice au fost: 1) Domniaa) Titulatura domnului. În Evul Mediu, conducătorii Ţării Româneşti şi Moldovei au purtat titlul de domn, în virtutea căruia erau stăpânii pământului. Titlul acesta a fost adoptat de marele voievod odată cu coroana, după ceremonialul ungerii de către mitropolit. Prin ungere, domnii deveneau conducători politici „din mila lui Dumnezeu”, având o mare putere atât pe plan intern cât şi extern. Această putere este exprimată şi de formulele „singur stăpânitor”, „de sine stătător”, precum şi de cea bizantină de „autocrator”. În titulatura donului apare şi cuvântul „Io”, prescurtare de la „Ioannes”, „cel ales de Dumnezeu”, care subliniază caracterul divin al puterii domneşti. Acesta este dobândit prin ceremonialul încoronării şi ungerii.b) Atribuţiile domniei. Erau foarte largi, dar limitate de drepturile marii boierimi şi de „obiceiul” sau „legea ţării”:- emitea acte normative (aşezăminte, hrisoave etc.);- în calitate de şef al administraţiei statului, numea şi revoca pe marii dregători;- era comandant suprem al armatei, având titlul de „mare voievod”;- percepea birul;- decidea în politica externă a ţării (declară război şi încheie pace, încheie tratate etc.);- era judecătorul suprem, dar judeca împreună cu sfatul boierilor etc.

c) Succesiunea la tron. Se baza pe sistemul ereditar-electiv, întemeiat pe drepturile ereditare ale unei familii domnitoare, dar şi pe dreptul de a alege al boierilor şi al păturilor libere care alcătuiau „ţara”. După instaurarea dominaţiei otomane, a început să se afirme sistemul numirii domnului direct de către Poartă, acesta depunând omagiul şi jurământul de credinţă sultanului. Mai mult, încă din a doua jumătate a sec. al XVI-lea, instituţia domniei suferă transformări notabile: numirile şi confirmările în domnie se făceau prin plata unor sume de bani, domnia devenind, în concepţia otomană, o funcţie administrativă, iar domnul un înalt dregător al Porţii. În sec. al XVII-lea, se desfăşoară o luptă permanentă între concepţia otomană despre cârmuirea Ţărilor Române – a numirii domnuluide către Poartă – şi cea a Adunărilor de stări care-şi apără dreptul de numire a domnului, lucru posibil uneori, în acest secol. Modificări notabile în organizarea instituţiei domniei, intervin în sec. al XVIII-lea, adată cu instaurarea regimului fanariot: 1711 – Moldova, 1716 – Ţara Românească. Domnii sunt numiţi direct de către Poartă, greci sau români, fără asentimentul „ţării”: domniile sunt scurte , domnii degradaţi la nivelul unor funcţionari ai Porţii, schimbaţi dintr-o ţară în alta etc. Lipsiţi de iniţiativă în politica externă, ei ajungexecutori fideli ai însărcinărior otomane în raport cu marile puteri. Cu toate acestea, Moldovei şi Ţării Româneşti nu le sete anulată autonomia. 2) Sfatul domnesc A fost organul central al guvernării, alcătuit iniţial din marii boieri, dar treptat, pe măsura consolidării puterii domneşti, rolul cel mai important revenind dregătorilor. Cele mai importante dregătorii erau cea de Mare Ban al Olteniei (Ţara Românească) şi, respectiv, de Portar al Sucevei (Moldova). a) Atribuţiile Sfatului domnesc:- asista pe domn la scaunul de judecată;- participa la încheierea tratatelor cu statele vecine;- principalele acte ale domniei nu aveau putere dacă lipsea consimţământul marilor boieri.b) Atribuţii ale unor dregători din Sfatul domnesc:- marele vornic – primul dregător din sfat, însărcinat cu largi atribuţii judecătoreşti;- marele vistier – gestiona veniturile domniei, adunate în vistierie;- marele logofăt – şeful Cancelariei domneşti (răspundea de redactarea şi păstrarea corespondenţei domnului cu străinătatea);- marele postelnic – răspundea de activitatea diplomatică, de primirea solilor străini şi de ceremonialul primirii acestora;- marele spătar – conducea armata când nu era prezent voievodul pe câmpul de luptă. Alţi dregători importanţi erau: marele paharnic, marele stolnic, marele comis, marele sluger şi marele pitar. În a doua jumătate a sec. al XV-lea, încep să fie eliminaţi treptat, din sfat, boierii fără dregătorii. Spre sfârşitul sec. al XVI-lea, pe fondul accentuării dependenţei făţă de Poartă, în Sfatul domnesc au început să pătrundă elemente greco-levantine, el fiind tot mai des numit cu termenul turcesc divan.

În sec. al XVII-lea, Sfatul domnesc primeşte o nouă organizare; astfel, în afara celui alcătuit din marii dregători, funcţionează şi unul mai larg, numit în timpul lui Dimitrie Cantemir, cu termenul de divan.

3) Adunările de Stări Semnalate încă din sec. al XV-lea, ele se numeau Marea Adunare a Ţării şi se compuneau din marii boieri, din clerul înalt, din boierimea mică şi mijlocie şi din curteni. Una dintre atribuţii era cea a alegerii domnului, dar era convocată de acesta şi atunci când trebuiau luate decizii importante cum ar fi declararea războiului sau încheierea păcii. În timpul regimului fanariot, rolul acestei instituţii ascăzut semnificativ, iar în sec. al XIX-lea, apare sub o formă oarecum modernizată, cu numele de Adunarea Obştească. 4) Biserica Ca şi în cazul altor instituţii, în organizarea bisericească, românii au urmat modelul bizantin. Întemeierea de către domni a mitropoliilor a fost una dintre cele mai importante măsuri pentru consolidarea statelor nou formate. Prin această măsură, domnul îşi consolida poziţia, devenind ca şi împăratul bizantin, monarh civil şi religios. Între domn şi biserică exista o strânsă legătură. Domnul era uns de către mitropolit, dar mitropolitul la rândul său trebuia să fie recunoscut ca păstor al credincioşilor de către domn. Mitropolitul ocupa un loc aparte în Sfatul domnesc, el ţinând locul donului în caz de vacanţă a tronului. 5) Armata Pe lângă serviciul feudal al claselor privilegiate care alcătuiau „oastea cea mică”, domnia putea dispune, în situaţii de mare primejdie, participarea la apărarea ţării a întregii populaţii, aptă de serviciul militar şi care forma „oastea cea mare”. După instaurarea dominaţiei otomane, „oastea cea mare” nu a mai fost chemată sub arme, iar în timpul regimului fanariot cele două ţări româneşti rămân fără armate. În sistemul de apărare, un rol imporatnt au jucat cetăţile de la hotare, dar şi cele din interiorul ţărilor: Neamţ, Suceava, Hotin, Orhei (Moldova) şi Târgovişte, Giurgiu, Turnu (Ţara Românească). 6) Administraţia Se realiza prin intermediul unor dregători teritoriali, în cadrul judeţelor în Ţara Românească, respectiv al ţinuturilor în Moldova. În ţinuturile din Moldova care aveau în cuprinsul lor cetăţi, aceştia se numeau pârcălabi, iar în Ţara Românească, judeţi. 7) Organizarea judecătorească În Ţara Românească şi Moldova, judecătorul suprem era domnul. Deşi participa la scaunul de judecată şi Sfatul domnesc, hotărârea aparţinea domnului. În sec. XIV-XV, apar opere cu caracter juridic, mai ales traduceri din literatura bizantină.