Instaurarea regimurilor comuniste în Europa Centrală şi de Est. Caracterizarea generală a procesului

În perioada 1949-1953, statelele Europei Răsăritene au fost cuprinse de cel de-al doilea „val totalitarist“, caracterizat prin:Consolidarea de regimuri politice noi — în principiu — pentru această regiune, caracterizate prin faptul că ele reprezentau vaiante locale ale socialismului de tip sovietic. El se deosebeau doar prin gradul de apropiere faţă de „stalinismul de tip clasic“ din URSS, care avea la bază dictatura birocraţiei de partid. Consolidarea rapidă a acetor regimuri politice a fost posibilă graţie unor factori: Intensificarea dezvoltării economice şi tranziţia la modernizarea sferei economice

(aceste programe au fost propuse de către guvernele de coaliţie); Compromiterea — în timpul războiului — în conştiinţa publică, a ideilor europene de

orientare liberală (şi principiilor de organizare a societăţii pe baze liberale), care, potrivit propagandei sovietice, nu erau capabile să se opună pericolului fascist;

După război, în statele din zonă, tendinţa de negare a „vechilor stări“ se intensifică, un factor care a contribuit la aceasta fiind aşa-numitul sindromul de forţă, graţie căruia la nivelul conştiinţei opiniei publice a luat naştere o reacţie faţă de ororile fascismului;

Atracţia exercitată — pentru o parte a populaţiei — de socialism, în general, şi modelul sovietic de socialism, în special. Evident că, atracţia faţă de modelul sovietic s-a datorat statutului de supraputere, dobândit de către URSS la sfârşitul războiului, precum şi faptului că modelul economico-social propus de către URSS rezistase loviturilor Germaniei şi, în final, obţinuse victoria.

Toţi aceşti factori au contribuit la intensificarea şi consolidarea simpatiei faţă de forţele de stânga în Europa, în general, şi Europa Răsăriteană, în special. Pe cale de consecinţă, ponderea categoriilor sociale marginale în viaţa publică sporeşte, reprezentanţii acestei categorii fiind dispuşi să schimbe „vechea stare“ în folosul lor. Evident, procesul a avut succes graţie prezenţei Armatei Roşii pe teritoriile acestor state, precum şi graţie Comisiilor Aliate de Control (organisme create la sfârşitul conflictului şi compuse din reprezentanţi ai celor trei mari puteri învingătoare), în cadrul cărora, în Europa Răsăriteană, reprezentanţii sovietici aveau dreptul de first say.Înlăturarea vechilor elite. Instaurarea regimurilor comuniste în statele Europei Răsăritene a fost un proces pe parcursul căruia vechea elită politico-socială a fost înlocuită la toate nivelurile.Din punct de vedere sociologic, acele categorii sociale care se aflau la baza scării sociale au beneficiat de o şansă istorică. Totodată, accederea lor în structurile de vârf a făcut posibilă instaurarea modelului sovietic de dezvoltare economico-socială, precum şi conturarea unei noi clase sociale.Constituirea nomenklaturii. Analiza procesului de constituire a noului corp de cadre şi de transformare a sa într-o forţă de comandă, a mentalităţii acestor cadre, a orientării lor psihologico-sociale şi politice arată că baza ierarhiei verticale a reprezentat-o nomenklatura de partid şi de stat, fenomen specific regimurilor totalitare de stânga. Nomenklatura, la rândul ei, s-a aflat la origine unui funcţionar de tip nou, caracterizat pritr-un facies cultural şi nivel profesional neadecvate noului statut. Temporal, apariţia nomenclaturii în statele din regiune are loc în perioada 1946-1953. Deja la începutul anilor ’50, noul mecanism al puterii executive (nu în sens constituţional), cu ajutorul

căruia conducerea de partid şi de stat va controla societatea în toate aspectele ei, va deveni o realitate. Intensul proces de „sudare“ a aparatului de partid şi de stat a favorizat transformarea birocraţiei: aceasta din urmă şi-a pierdut rolul de mecansim de transmisie şi a început să joace un rol din ce în ce mai important în societate. Următorul pas l-a reprezentat apariţia monopolului politico-birocratic al puterii (ca şi în URSS).Înlăturarea vechii elite social-politice, blocare şi destabilizarea influenţei acesteia în societate s-a produs prin intermediul distrugerii acesteia. Este vorba despre aşa-numita teroare profilactică, graţie căreia „terenul“ administrativ (şi nu numai) a fost curăţat pentru a face loc noilor funcţionari, care aderaseră la ideea comunistă şi politica promovată de către partidul comunist. În acest context, partidele comuniste au devenit „izvorul“ de cadre şi, în special, nomeklaturişti. Astfel, criteriul profesionalismului în promovare a fost înlocuit cel al fidelităţii faţă de ideal, al supunerii faţă de instanţele superioare. Consecinţa directă a fost diminuarea capacităţii noilor structuri ale aparatului de stat şi transformarea funcţionarilor de partid şi de stat în simpli executanţi ai directivelor şi indicaţiilor venite de sus. Astfel ia naştere verticala puterii, al cărei principiu de funcţionare se baza pe îndeplinirea directivelor venite de sus, fenoment caracteristic socialismului de tip stalinist.Lipsa acută de cadre, precum şi modaltăţile de recrutare a acestora, a dat naştere instituirii a unui „tabel de ranguri“, în cadrul căruia figurau toate funcţiile care aparţineau nomenklaturii de partid şi de stat. Pe cale de consecinţă, apare o metodă nouă de numire a funcţionarilor — rotaţia cadrelor — singura aptă să asigure stabilitatea partidului şi a situaţiei politice din ţară. Această nouă metodă însă a avut drept urmare blocare circulaţiei sociale, împiedicarea reînnoirii profesionale la nivelul structurilor de partid şi de stat, consolidarea pontenţialului dictatorial al puterii. Ispita puterii s-a dovedit a fi mai puternică decât considerentele de ordin moral. Altfel spus, în totală contradicţie cu principiile enunţate oficial (edificarea unei societăţi a echităţii sociale), privilegiile care însoţeau statutul de nomenklaturist au fost percepute de către noua elită politico-socială din Europa Răsăriteană ca un drept legal al ei. În timp, la nivelul reprezentanţilor nomenklaturii a apărut un tip de psihologie elitistă.Propaganda/Ministerul Adevărului. Pentru instaurarea şi consolidarea noilor regimuri politice a fost folosit un întreg arsenal de metode verificat de-a lungul timpului în URSS. Astfel, în vederea formării în conştiinţa publică a mitului modelului de societate egalitară statele est-europene au fost supus unei adevărate blocade informaţionale (jdanovşcina), a cărei consecinţă a fost reorientarea acestor ţări dinspre Occident spre URSS. În paralel, au fost create instituţiile şi elaborate metodele cu ajutorul cărora s-a atins acest obiectiv: introducerea cenzurii politice; lichidarea centrelor culturale, institutelor şi bibliotecilor statelor occidentale; interzicerea circulaţiei libere cetăţenilor străini (inclusiv diplomaţilor, ziariştilor); bruierea staţiilor de radio străine; suprimarea mijloacelor (la nivelul populaţiei) care

făceau posibilă captarea a emisiunilor radio din statele capitaliste vecine (este cazul Iugoslaviei, care după 1948, a fost văzută ca un stat capitalist).

Toate aceste măsuri au redus la minimum capacitatea de acţiune a reprezentanţilor vechii elite şi au făcut imposibilă apariţia nemulţumirilor faţă de noua ordine la nivelul societăţii. Unica sursă de informaţie au devenit publicaţiile oficiale, a căror funcţie a constat în modelarea conştiinţei sociale.

Noile autorităţi au alocat mijloace (financiare, umane, infrastructură) uriaşe pentru reproducerea modelului sovietic de control al informaţiei şi ermetizarea societăţii din punct de vedere informaţional. Aparatul ideologic (Direcţia de Agitaţie şi Propagandă) a avut ca obiect impunerea în conştiinţa publică a modelului de societate a armoniei sociale cu avantajele sale: înfăţişarea creşterii nivelului de trai, al bunăstării sociale, îmbunătăţirea perspectivelor sociale ale individului (antinomia atunci/acum), garantarea puterii tuturor categoriilor sociale. Astfel, a fost elaborată imaginea societăţii ideale, caracteristică idealului comunist. În pofida acestor eforturi, spre deosebire de URSS, influenţa occidentală la nivelul societăţilor est-europene s-a menţinut într-un grad mult mai ridicat decât în URSS.Represiunea. Pe lângă mecanismele de control ale societăţii, represiunea a jucat un rol foarte important în crearea noilor structuri statale şi modelarea oamenilor. La începutul anilor ’50, represiunea în regiune a dobândit un caracter de teroare politică, la originea ei aflându-se autorităţile statului. Scopul principal pentru care a fost folosită teroarea politică a fost ca prin intermediul spaimei/fricii/terorii instituite în societate să se ajungă la aşa-numita concordie socială. Se subînţelege că manifestarea dezacordului era imposibilă. Obiectul represiunii l-au constituit reprezentanţii vechii elite (foşti membrii ai partidelor democratice, funcţionari de stat din vechea gardă, ofiţeri), care ar fi putut să se contituie într-o viitoare posibilă bază a unei opoziţii faţă de regim. Vechea elită a pierdut orice perspectivă de a mai dobândi vreo pondere în viaţa politico-socială a ţării.Represiunea a afectat nu numai pe reprezentanţii vechii ordinii, ci şi pe membrii de partid. În partid, represiunea a fost promovată cu scopul creării partidului-stat, ca bază a regimului politic. În acest context, orice tentativă reformatoare din interiorul partidelor a fost anihilată complet (prin interzicerea pluralismului opiniilor), partidele comuniste est-răsăritene suferind un proces de bolşevizare, asemeni PC(b)US.Partidele comuniste din regiune s-au transformat, astfel, în organisme totalitare, care se identificau cu proprii lor conducători, aceştia din urmă fiind caracterizaţi de un anumit excepţionalism, întreţinut prin cultul personalităţii.Represiunea a mai fost utilizată pentru schimbarea „garniturii“ partidului: cei noi, luau locul vechii gărzi. Spre deosebire de URSS, în ţările est-europene, criteriul de bază folosit la înlăturarea reprezentanţilor vechii gărzi de partid l-a constituit şederea în ţară sau în URSS (de unde sosiseră cu împreună cu Armata Roşie), în perioada războiului.În condiiţiile războiului rece, represiunea a mai fost utilizată pentru a-i transforma pe noii lideri politici din Europa Răsăriteană în simpli executanţi ai directivelor sovietice de politică externă. Acest lucru a permis consolidarea disciplinei de bloc.Există opinii, potrivit cărora, represiunea a permis statelor est-europene din această regiune, a căror economii erau, în mare lor majoritate, preponderent agrare, atingerea unor obiective: modernizarea economică şi socială, favorizarea elementelor sociale, defavorizate anterior, etc.Instituţia consilierilor. A reprezentat, de departe, cel mai important pe care URSS l-a avut la îndemână şi graţie căruia a putut să instaureze în ţările est-europene regimuri de tip stalinist. Obiectivul consilierilor sovietici a fost acela de a contribui la introducerea principiilor sovietice de conducere în aceste state.Această instituţie a consilierilor a corespuns intereselor noilor lideri politici şi nomenklaturii, în general, deoarece partidul nu dispunea de cadre suficiente pentru cu ajutorul cărora să-şi impună politica.

Prezenţa consilierilor sovietici a avut şi consecinţe negative asupra imaginii URSS. Noua elită politică locală, dorind să-şi asigure securitatea politică (ea depindea de voinţa liderului de la Kremlin) a început să canalizeze nemulţumirile existente în societate în direcţia URSS (Era rău cu der, die, das/Dar mai rău cu davai cias — cuplet al lui C. Tănase). Pe cale de consecinţă, a avut loc o creştere a popularităţii elitei locale la nivelul populaţiei, sporirea bazei sociale a puterii şi intensificarea sentimentelor privind suveranitatea naţională. Cei mai importanţi consilieri militari au fost aceia care au activat în cadrul Ministerului Securităţii Statului, de Interne şi al Forţelor Armate.

La sfârşitul anilor ’50, în statele est-europene au fost create elementele de bază ale modelului stalinist de societate: Concentrarea putere politice şi economice în mâinile conducătorului; Prezenţa partidului unic (comunist), deţinător al puterii reale; Monopolul ideologiei marxist-leninste în sfera ideologicului; Monopolul partidului asupra mass media şi a structurilor de forţă (Miisterul de

Interne, Ministerul Apărării şi Ministerul Securităţii Statului); Centralizarea economică; Instituirea sistemului represiv.Prezenţa acestor elemente oferă argumente pentru a afirma că prezenţa regimurilor comuniste în Europa Răsăriteană a fost o realitate. Există însă unele aspecte care permit identificarea unor diferenţieri a acestor regimuri faţă de matricea modelului stalinist de societate.1) Instaurarea modelului sovietic în societăţile est-europene nu s-a făcut pe un teren gol. Altfel spus, la momentul instaurării, în multe din aceste ţări se declanşase un proces de formare a societăţii civile (cele mai avansate, din acest punct de vedere, au fost Ungaria, Polonia, Cehoslovacia). Nu trebuie omise nici legăturile (culturale, economice, politice, realităţile mentale) cu Occidentul. În URSS, deşi existase un proces oarecum similar, primul război mondial a „curăţat“ terenul, creind condiţiile apariţiei mişcărilor de stânga şi extrema stângă. În statele Europei Răsăritene, cel de-al doilea război mondial, dimpotrivă, a permis reapariţia partidelor democratice, care au propus populaţiei propria lor variantă de dezvoltare a ţării. O astfel de etapă, în URSS, nu a existat. În aceasta constă diferenţa experienţei statelor est-europene faţă de cea sovietică. Aceste ţări, au preluat modelul sovietic într-o variantă proprie, naţională.2) Cea de-a doua deosebire vizează starea partidelor comuniste din aceste ţări. Niciodată, în niciunul din aceste state nu a putut fi construit un partid comunist puternic, disciplinat şi centralizat ca PCUS. Mai mult, în pofida represiunilor promovate, elita politico-culturală nu a putut fi distrusă în totalitate şi astfel a fost posibilă apariţia tendinţelor reformiste chiar în interiorul partidelor comuniste (Lukács, în Ungaria; Djilas, în Iugoslavia; Dubcek, în Cehoslovacia; Gomulka, în Polonia). Acest lucru a permis distanţarea ulterioară de modelul sovietic de dezvoltarea şi apariţia, după Congresul XX al PCUS, a aşa-numitelor căi proprii de edificare a socialismului. Cu alte cuvinte, stalinismul în varianta sa sovietică nu a funcţionat pe termen lung în statele est-europene. Şi din punctul de vedere al măreţiei şi personalităţii liderului (Max Weber), niciunul din liderii est-europeni nu a avut o pondere atât de însemnată în conştiinţa colectivă, aşa cum au avut-o Lenin sau Stalin.

3) A treia deosebire care a redus posibilitatea funcţionării pe termen lung a modelului stalinist de dezvoltare o constituie diferenţa de ordin tehnic al perioadelor când a avut loc instaurarea regimului comunist în URSS şi Europa Răsăriteană. În cea din urmă zonă, regimurile comuniste au fost instaurate în ajunul revoluţiei tehnologice mondiale, care a atras după sine ample înnoiri de ordin tehnic, mai ales în domeniul electronicii, informaticii şi al sistemelor de comunicaţii. Din acest punct de vedere, „cortina de fier“ ar trebui înţeleasă, mai degrabă, ca „grilajul de fier“ prin care schimburile economice între statele est-europene socialiste şi Occident au fost posibile.4) Perioada prea scurtă, din punct de vedere istoric, în care aceste regimuri au funcţionat. Modelul stalinist a funcţionat decenii, iar victoria obţinută în cel de-al doilea război mondial a consolidat poziţiile şi influenţa conducerii staliniste. În Europa Răsăriteană, nu a fost timp, din punct de vedere istoric, pentru ca regimul să se consolideze şi niciunul din evenimentele din perioada Războiului rece nu l-au consolidat. Din contră, industrializarea intensivă, colectivizarea, dezvoltarea, cu precădere, a industriei grele în detrimentul celei a bunurilor de larg consum au avut ca efect diminuarea entuziasmului a celor care crezuseră sincer în mesajul noilor autorităţii şi, evident, îngustarea bazei sociale a puterii.

Moartea lui Stalin (1953) a deschis o nouă etapă în cadrul lagărului socialist. Este o etapă presărată de crize. Destalinizarea iniţiată de Hruşciov după 1956, a reprezentat impulsul pentru procesul de autodistrugere al regimurilor comuiste din Europa Răsăriteană, care a avut loc la sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90.