!1~

Capitolul III

RAPORTUL INDUSTRIE-AGRICULTURĂ

Între industrie şi agricultură (ramuri economice dominante în majoritatea

ţărilor contemporane, inclusiv România) se manifestă anumite raporturi, determinate

de multiplele legături (materiale, financiare, umane, iu.fonnative) necesare

funcţionării sistemului economic, în ansamblul său.

Raporturile , respectiv legăturile dintre aceste ramuri economice, pot fi

abordate teoretic dintr-o dublă perspectivă:

• în funcţie de rolul rezervat puterii publice (statului) de către politica economică în

vederea real i zării echilibrului dintre industrie şi agricultură, in cadml procesului de

dezvoltare economică generală;

• în funcţie de perspectiva integrării, în primul rând, a agriculturii cu industriile din

amonte sau aval de ea, iar în al doilea rând, a proceselor de producţie agricole cu

cele industriale din cadrul agriculturii.

Politica agrară tratează deopotrivă cele două categorii de raporturi, cu accent,

evident, pe prima abordare, pe când economia agrară se limitează la efectele asupra

etkicnţei economice induse de integrarea în cadrul ramurii şi, parţial, asupra celor

rezultate din legăturile exterioare agricul turii cu industria.

Această argumentare este, în acelaşi timp, şi motivaţia pentru care, în cele ce

um1ează, vom centra dezbaterea pe rolul puterii publice în realizarea raportului dintre

iudustrie şi agricultură.

lntegrarea agricultwii cu industria pe cele două trasee menţionate anterior constituie forma principală, de multe ori singura consemnată, în aproape toată literatura de specialitate contemporană. Este un punct de vedere unilateral, deoarece omite, conştient, sau nu, rolul puterii publice în economie . Aceasta abordare reprezintă o manieră tip ică în care doctrina comunistă interpreta fenomenele economice.

64

Ţinând cont de poziţia puterii publice faţă de agricultura ş i/sau industrie, am

putea reprezenta orice politică economică, inclusiv cea agrară, in um1ătoarea schemă

sintetică: ~~----------------------------------------~

Puterea publică

/ Agricultură Industrie

3.1 Raportul fundamental

Între industrie şi agricultură intervin anumite raporturi considerate

fundamentale, întrucât acesta defineşte scopul politicii economice, şi anume acela de

a asigura echilibrul dintre cele două ramuri în procesul dezvoltării economice de

ansamblu. Celelalte două laturi ale triunghiului, exprimă raporturi complementare.

Din punct de vedere jsto,ric, prin aducerea în prim plan a faptelor concrete ,

precum ş i a diferitelor curem-: de gândire econom ică , trecute sau prezente, raportul

fundamental a cunoscut următoarele variante de exprimare: de egalitate, de

subordonare, de complementaritate, de prioritate. Aceste variante definesc conţinutul

si caracterul economiei naţionale: agrar sau industrial (când una o subordoneaz:l

complet pe cealaltă); agrar-industrial sau industrial-agrar (când cele două ramuri sunt

fie într-un raport relativ de egalitate, prioritară în dezvoltare fiind una din ele; tie când

una este preponderentă, caz în care este considerată "de bază", "cea mai importantă" ,

"prioritară", iar ceala ltă se subordonează sau se aliniază la interesele primei). Puterea

publică, în cadml politicii sale economice, stabileşte variantele precedente în funcţie

de: doctrina economică de guvernare, potenţialitatea economiei naţionale, gradul de

integrare în fluxurile comerciale internaţionale .

65

Economic, raportul dintre industrie şi agricul tură poate fi exprimat prin

intennediul următoriior indicatori: foarfecele preţurilor, raportul dintre

productivitatea ,muncii din industrie şi cea din agricultură, raportul din.tre venituril e

agricole şi cele industriale, raportul dintre po1ulaţia activă din industrie ş i cea din

agricultură . Rolul agriculturii sau al industriei , în ansamblul economiei naţionale ,

presupune utilizarea altor indicatori, cum. ar fi: ponderea agriculturii sau a industriei

în produsul social , ven itu l naţional sau,1, mai nou, produsul intern brut (P.I.B .) şi

ponderea populaţiei active din industrie şi/sau agricultură , în totalul populaţi ei active

a ţării.

3.2 Legăturile

Între componentele schemei mai sus prezentate sunt legături directe

(reciproce) sau indirecte (nereciproce). Legăturile directe sunt cele mai frecvente şi,

în acelaşi timp, cele mai eficiente. În anumite situaţii însă, în funcţie de natura

raportului de echilibru, puterea publică poate să se racordeze la una sau alta din

ramuri prin intermediul celeilalte. Numai în acest caz se stabilesc /egâturi indirecte.

Existenţa statului atrage, în mod obiectiv, şi funcţionarea acestor legături.

Gradul de autoritate al puterii publice influenţează diferit intensitatea

legăturilor. Astfel, în cazul legăturilor directe dintre puterea publică şi agricultură,

respectiv industrie, intensitatea este direct proporţională cu gradul de autoritate

stata lă. În cadn:l [~po_rtului fundamental, respectiv cel dintre industrie si agricu ltu ră,

legăturile se intens.ifică pc măsura diminuării autorităţii economice a statului, şi

invers.

De pildă, în societatea de tip comunist, funcţia economică a statului este

absolută sau aproape absolută . Forţele pieţei sunt sub controlul deciziei statale.

Autoritatea publică, în acest sistem economic, atinge nivelul maxim. Statul este cel

care determină, prin plan, nevoile în economie, în baza cărora alocă fiecărei ramuri

repartiţii materiale, financiare, de foq.ă de muncă şi stab ileşte, totodată , preţurile ,

stocurile, ritmurile de creştere etc. deci, l egăturile sunt intense pe vectorul putere

publică-agricultură şi respectiv putere publică-industrie şi minime pe vectorul

industrie-agricultură.

66

3.3 Curente doctrinare - evoluţie istorică

Asupra acestor raporturi ş i legături au existat, de la pătrunderea

industrial ismului şi delimitarea industriei ca ramură de sine stătătoare, puternice

dispute în plan teoretic doctrinar. lată câteva din cele mai importante şi, credem noi,

oportune idei în înţelegerea s ituaţiei prezente şi prefigurarea unor direcţii posibile de

dezvoltare vi itoare.

În funcţie de nivelul de dezvoltare a societăţii , de raporturile de proprietate

dominante ş i de principiile şi mecanismele de funcţionare a pieţei , am identificat tre i

etape distincte proprii gândirii economice din acest domeniu.

3.3.1 Prima etapii

Se conturează în a doua jumătate a secolul XIX (după revoluţiile de la 1848

din principate şi unirea Moldovei cu Ţara Românească din 1859) şi este întreruptă

brutal după aproape un veac de manifestare, odată cu instalarea regimului comunist,

de orientare sovi etică, în anii 1945-1 948.

Importante ş i deosebit de interesant sunt începuturile. Astfel, în perioada de

mijloc şi sfârşit a veacului al XIX-lea, ideea necesităţii dezvoltării agriculturii a fo~; t

afi1mată de foarte mulţi intelectuali, între care D. Filip.e~e)J (1841), L Ghica (1844,

1871 ), V.I3oereascu (1 856), CARosetti (1859), Eliade, şi e! adept al unei asociaţii

agricole (1859), domnitorul Carol I ( 1866), Haşdeu (1869, 1871 ), Carp ( 1875),

Xenopol (1877)12 Originalitatea lor este însă minimă, deoarece ei redau mereu, cu

alte cuvinte, şi în funcţie de poziţia lor politică, idei ce aparţineau unui fond tematic

de mare circulaţie în epocă, ale cărei temelii fuseseră aşezate, în principal, pe două

direcţii de gândire 13: prima se baza pe tradiţia României de ţară agricolă ş i accentua

menţinerea structurilor sociale ş i valorilor culturale tradiţionale; a doua, inspira tă din

12 Georgescu V., Istoria ideilor politice româneşti (1369-1878), Colecţia istorică Ion Dumitru, Verlag, Munchen, (1987), p.20 1.

"Bărbulescu M., Deletant D. , Hitchins K., Papacoslea S., Teodor, P., Istoria României, Ed. Enciclopedică, Buc., (1 998), p.390.

67

~1 f i··· :

f· ~.·.

l~·:. ( f,

Tabelul 7 E••oluţia populaţiei pe medii sociale şi a fortei de

muncă din industrie Considerăm

indicatori , pentru

că, dintre aceş ti

viitor numai

pope~laţia urbană îşi mfnţine trendul

crescător, indiferent de stmctura pe

ramuri a economiei naţionale. Industria

a ddefiTlinat declanşarea procesului de

urbaniLare şi a influenţat mersul

Îcestui proces pe parcursul ultimilor

150 Je ani. Astăzi sarcina urbanizării

este dublată şi de celelalte ramuri şi activităţi socio-economice neagricole

Depăşirea actualei crize şi relan;sarea economică a României va detennina

scăderea forţei de muncă In agricultură ~roces invers celui actual). În industrie însă,

procesul de diminuare a forţei de muncă va înregis tra pentru mult timp cote din ce In

ce mai mici. Sporirea forţei de muncă ocupată în injustrie este posibilă numai după ce

se produce relansarea efectivă a producţiei.

3.4 Scenarii de formare a profilului economiei naţionale

Pomind de la precedenta analiză ist~r~că (mai îndepărtată sau mai apropiată

zile lor noastre), precum şi de la practica mundia!~ privind raportul Intre industrie şi

agricultură, am identificat trei scenarii posibile de evoluţie a protllului economiei

naţionale.

3.4.1 Profilul agrar-industrial

Este susţinut, din perspectivă istorică, de realizările în domeniu de până la Cel

de al Doi lea Război Mondial, dar şi de nenumăratele curente de gândire:

sămănătorismul, poporanismul, ţărănismul şi de personalităţi economice de marcă : I.

Ionescu de la Brad, N. Iorga, V. Madgeam.

88

·1, . · .. ,·,

Spre un asemenea profil evoluează şi tendinţele din perioada de tranziţ ie, care

lasă de înţeles că, într-un viitor nu prea îndepărtat, agricultura va fi preponderentă în

economia naţională a României.

Experienţa mondială aduce ş i ea în prim-plan, exemplul clasic al unui stat

agrar-industrial, respectiv Danemarca, ţară modernă, în plină dezvoltare economică .

Faptul de a fi un stat agrar-industrial nu o împiedică sa facă parte din U.E. alături de

alte state puternic industrializate.

În acest scenariu, Prof.dr. O.Parpală imaginează unnătoarea schemă de lucru,

pornind de la ideea că agricultura, adecvată condiţiilor de producţie din România,

trebuie considerată ramură de bază a economie146

În acest context, el are în vedere organizarea, în primul rând, în amonte de

agricultură a unor ramuri industriale producătoare de mijloace de producţie necesare

acestei ramuri : tractoare, maşini şi unelte agricole, îngrăşăminte chimice, erbicide,

pest icid., precum şi producţia de energie-combustibil şi electricitate. Se consideră că,

în actualele condiţii , România dispune de toate materiile prime necesare fabricării

acestor mijloace de producţie moderne, în canti tăţ i le strict reclamate de nevoile

agriculturii româneşti.

În al doilea rând, se impune organizarea ramurilor aflate în aval de agricultură,

adică a ramurilor a căror dezvoltare se bazează pe prelucrarea superioară (industrială)

şi valorificarea resurselor productive obţinute în agricultură.

La toate acestea trebuie să se adauge în amonte şi/sau în aval de agricultură:

- transporturile de tot felul, dar mai ales cele terestre (feroviar şi auto) ş i cele

fluviale (mai ales după legarea - pe Dunăre - a Mării Nordului cu Marea Neagră, prin

canalul Dunăre-Marea Neagră), pentm a facilita buna aprovizionare cu materii prime

a industriei, cu utilaje a agriculturii şi desfacerea în condiţii optime a produselor

agricole;

- constmcţiile, mai ales productive, care vor trebui să ia o mare dezvoltare la

sate, în vederea creşteri i animalelor şi depozitarea produselor agricole;

- serviciile, pentm ca orice locuitor (inclusiv cel de la sate) să se bucure de o

asistenţ[t tehnică de înaltă calificare, în toate treburile gospodări ei sale.

Realizarea unei asemenea stmcturi - pe care o socoteşte optimă - a economiei

româneşti nu va fi o "treabă uşoară şi va necesita timp", datorită dezechilibrelor create

46 Parpală 0., Economia agricullurii sau politica agrară la romăni, A.S.E., Buc., (1995), p.37,38

89

;:l ,.

ca unnare a politicii de industrializare forţată . Dar, cu timpul, o îndrumare

competentă a economiei româneşti poate asigura o integrare raţională a acest~ !;; în

procesul de diviziune intemaţională a muncii .

În concluzie, Prof.dr. O.Parpală consideră că prin adoptarea acestui scenariu

se poate realiza organizarea unei agriculturi modeme şi rentabile, care ar urma să

satisfacă nu numai nevoile de consum alimentar al populaţiei şi nevoile productive ale

industriei prelucrătoare, dar şi disponibilităţi pentru export (cerute în toată lumea,

indiferent de gradul de dezvoltare a ţărilor partenere). În acest fel Româma ar putea

să-şi facă reintrarea în rândul marilor exportatori de produse agricole.

3.4.2 Profilul industrial-agrar

Este modelul economic dobândit în "epoca" comunistă şi menţinut în toată

perioada de tranziţie. Adepţii acestui model, dintre care cei mai reprezentativi au fost

liberalii (dacă avem în vedere perioada ante şi 1nterbelică) , s-au bazat pe truismul că

progresul economic de ansamblu este condiţiOift de progresul din industrie. Pe plan

mondial şi european, acest model este propriu în aproape toate ţările dezvoltate

economic. 1

Reformarea economiei româneştt după 1989 a determinat comprimarea 1

producţiei în toate sectoarele de activitate, şi cu deosebire în industrie. Dată fiind

dezvoltarea sa forţată din perioada totalitară, s-a prefigura! apariţia, într-un viitor nu

prea îndepărtat, a unei posibile schimbări în raportul ierarhic dintre industrie şi

agricultură.

Dar în perioada utmătoare tendinţele actuale nu pot avea o evoluţie Eneară şi

iată de ce:

V experienţa istorică relevă că orice reformă are o perioadă de manifestare

determinată în timp (mai lungă sau mai scurtă), deoarece, ca şi crizele, cărora le

urmează sau peste care se suprapun, se produce în mod ciclic. Deci, nici reforma

actuală nu poate fi prelungită la nesf:l.rşit, ea are o finalitate.

V dacă luăm ca model legile din natură, proprii în multe cazuri şi celor din

economie, există un prag obiectiv de comprimare a unui obiect, respectiv a

producţiei. Depăşirea acestui prag, in fizică, înseamnă explozie, iar în economie,

prăbuşirea sistemului. O atare situaţie este exclusă, pentru moment, în agricultură,

dat fiind insularizarea sa faţă de întreaga economie, mai ales ca urmare a slăbiri

90

'·

legăturilor cu industriile din amonte şi aval de ea. Caracterul autarhi c al producţiei

din gospodăriile ţărăneşti, dominante în peisajul agricol contemporan, detenn in ă

un grad ridicat de autonomie a întregii ramuri într-un mediu economic general

supus tensiunilor reformatoare. În industrie însă, presiunile refonnatoare sunt încă

în derulare şi se pare că nu au atins punctul critic de maximă intensitate. Dar, în

eventualitatea atingerii acestui punct (ceea ce este foarte probabil dacă se păstrează

metodele actuale de privatizare) agricultura îşi va continua mersul său

independent, ceea ce va reprezenta o şansă sigură de relansare ulterioară a

industriei.

"f tendinţa şi ritmul mobilităţii populaţiei pe medii sociale sunt inevitabil orientate

spre urbanism !acând inoportună şi chiar imposibilă migrarea spre rural a actualei

populaţii industriale. Este utopică, dacă nu fantezistă, părerea că agricultura poate

să mai polarizeze, în ritmurile precedente, întreaga forţa de muncă industrială

disponibilizată. În fapt, şomajul se manifestă în rural, deopotrivă cu cel din urban.

Totodată, veniturile, precum şi condiţiile de viaţă ale orăşenilor au fost şi sunt

indiscutabil superioare celor ale ţărănimii. Întoarcerea la sate, chiar ş i a

persoanelor şomere la oraş şi cu proprietăţi funciare în rural, este percepută, la

nivelul familiilor în cauză, ca un act decizional extrem de dramatic. Iată de ce parte

din familiile de orăşeni, aflate într-o asemenea situaţie refuză re-ruralizarea lor.

În concluzie, toate cele arătate mai sus sunt cauzele care exprimă şi susţin

continuarea modelului industrial-agrar din economie.

Dar, spre deosebire de comunism, în democraţie vor rezista acele ramuri şi

activităţi cu o profi<abilitate corespunzătoare eforturilor consumate. Pomind de la

acest criteriu, prin sistemul nOimativ juridic, economic, financiar sau fiscal, dar şi prin

cadrul instituţional administrativ politica economică promovată de puterea publică are

competenţa de a asigura un mediu economic fertil intensificării legăturilor între

industrie şi agricultură. În acelaşi timp, acţiunile de politică economică trebuie să

pună accent în procesul dezvoltării economice generale pe acele ramuri şi sectoare

industriale care asigură promovarea progresului tehnic naţional. Evident, tabloul

structural de ramură, atât în industrie, cât şi în agricultură, va înregistra modificări

substanţiale în urma procesul reformator de dezetatizare a economiei. Sancţionarea

unei întreprinderi sau ramuri economice (mai vechi sau mai noi, mai mare sau mai

mică, care foloseşte resurse materiale naţionale sau străine, care produce pentru intern

91

)

~-·~

(­

r;' ' ,. ~ ~ ...

):. ~ ~ ~ -

' ~ 1' r; .

t ''··

sau pentru extern etc.) va fi dictată de: piaţă, în funcţie de calitatea propriului act

decizional.

3.4.3 Societate informatizată

Se bazează pe acceptiunea generală că viitorul aparţine informatizării. O astfel

de societate este fundamental diferitii de modelele clasice, tradiţionale, tratate

anterior. O opinie pertinentă privind "instaurarea" acesteia se regăseşte în lucrările lui

A. Toftler.

În acest sens, autorul foloseşte termenul metaforic de Val, prin care

delimitează nu atât în timp, cât mai ales in ceea ce priveşte caracteristicile economice,

sociale, culturale, trei etape, "valuri". Elementele lor identificatorii, după cum apar în

lucrarea Război şi antirăzboi (Ed. Antet, 1995), sunt prezentate mai jos:

Civilizaţia Primului Val a fost, şi încă mai este, inexplicabil ataşată de pământ. Indiferent de forma locală pe care şi-o asrmă (. . .) reprezentanţii săi, ea este un produs al revoluţiei agrare. Chiar şi astăzi, mulţimi de oameni trăiesc şi mor trudind solul neînduplecat, 1~ fel cum ~ceau şi strămoşii lor.

Originile civilizaţiei din Al Doilea Val se află în dispută. Unii istorici îi urmăresc originile până În perioada Renaşterii sau chiar mai departe. Da, hotărâtor a fost momentul primei aplicări economice a maşinii cu abur şi al Începutului pro/iferării fabrici/ar în Marea ţritanie, Franţa şi Italia. Ţăranii au început să se mute la oraş. Idei noi şi înd ·zneţe intrau în circulaţie: ideea de progres; strania doctrină a drepturilor il dividuale; noţiunea rousseauistă a contractului social; laicismul; despărţirea bisericii de stat ( .. .).

Multe dintre aceste schimbări erau propulsate de un nou mod de creaţie a averii- producţia în fabrică. (. . .)s-a format un sistem compus producţia de masă, învăţământul masă, mijloacele de info~mare În masă, toate conexate şi slujite de instituţii specializate - scoli, corpo~aţii şi partide politice. Până şi structura

lfamiliei s-a modificat, de la marea gospodărie În stil agrar, unde locuiau laolaltă mai multe generaţii, la nucleul familial, restrâns la strictul necesar, tipic pentru societăţile industriale (. . .).

Industrializarea a dus la expansiunea pieţelor naţionale, Însoţită de ideologia naţionalismului.

Naţiunile din Al Treilea Val vând lumii informaţii şi inovaţii (s.n.), management, cultură superioară ~-i populară, tehnologii avansate, software, educaţie, instruire, asistenţă medicală şi alte servicii. (. . .)

În economiile pe bază cerebrală ale celui de Al Treilea Val, producţia de masă (. . .) constituie deja o formă demodată. Producţia de-masificată - serii scurte de produse înalt-specializat.e - reprezintă noul cap. de. pod al fabricaţiei. Desfacerea pe piaţă de masă cedează locul segmentării pieţelor şi "marketing­ului pe particule", În paralel cu schimbarea producţiei. Serviciile proliferează. Bunurile patrimoniale · intangibile, ca informaţiile, devin resursa-cheie.

92

l.j Muncitorii nepricepuţi sau necalificaţi rămân şomeri. (. . .) .. Mass-media se de­masifică În paralel cu producţia, iar reţelele TV gigantice se comprimă, odată cu proliferarea noilor canale. Şi sistemul familial se de-rnasifică: familia de tip nucleic, cândva standardul modern. devine o instituţie minori/ară, in vreme ce proliferează formulele cu un singur părinte, cuplurile necăsălorite,familii!efără copii şi celibatarii.(. . .)

Acest fenomen creează o nevoie rapace de computere, reţele de telecomunicaţii digitale şi noi mijloace de informare (s.n.). (. . .)

De fapt, economia celui de Al Treilea Val operează cu viteze atât de mari, încât furnizorii pre-moderni abia mai pot ţine pasul. (. . .) În cele din urmă, tehnologia lor bazată pe cunoştinţe, Înalt capitalizată, va prelua numeroase sarcini care le revin în prezent ţărilor cu mână de lucru ieftină, urmând a le indeplini mai repede, mai bine şi mai ieftin.

În ul tif!lii zece ani, societatea românească a fost prinsă în vârtejul ameţitor al

schimbării . Furtuna, departe de a se potoli, pare să-şi adune noi forţe. Schimbarea îşi

rostogoleşte talazurile peste industrie şi agricu ltură, oraş şi sat, muncitori ş i ţărani ,

clasa politică şi electorat. Adultul de astăzi, crescut şi format la izvoarele societăţii

socialiste "multilateral dezvoltate", percepe acest tăvălug, dar mai ales "roadele" sale,

prih prisma modelelor istorice trecute. Noul , simbolizat metaforic de computere, 1

aparţine generaţiei tinere. Cele peste trei milioane de computere intrate pe piaţa

românească după decembrie 1989, relevă, pe lângă disponibilitatea către nou, cu

deosebire a tinerilor, mobilitatea extraordinară a societăţii noastre spre trepte calitativ

superioare.

În acest context, politica economică, cu deosebire cea agrară, poate adopta un

model nou de dezvoltare generală, după următoarea schemă:

l't construirea unui sistem informatizat unitar al pieţelor input-urilor şi output-urilor

agricole;

"' fixarea punctelor de informaţie, la nivel de comună şi ulterior, la nivel de sat sau

exploataţie agricolă, integrate fluxurilor comerciale de piaţă;

"' conectarea punctelor de informaţie la un centru de comandă, dar şi interconectarea

între ele;

"' dublarea punctelor de informaţii cu operatori privaţi de piaţă, care să asigure

circulaţia operativă şi eficientă a fluxurilor comerciale pe filierele integrate.

93

1 i.

.·;}

. '~ ~· ~~ 'i

·~~ ·~F ~r. .> ;:> J'fţt

.:t l 't f :i ,,:, '~ :

r: ~. -~ ~~

;1;

.i ,;. i~

:Î ~~· .[.

''\ .;

~.

i

l''' ,. i

!'·

~·

::': ,, ~~~~~

;>:·

\

}:,, 1 ~\· .... ~~·· ~~v .:J: .... ,\ii; r~' ~t

rif . .'· ; t•

~l

l~t~\ .. ~;·: ~;

~? l~·)·;

i'.:l·.l ~,.

~- ~ ~

CAPITOLUL IV

POLITICA STRUCTURILOR DE PROPRIETATE ŞI EXPLOATA ŢIE

4.1 Domeniile de proprietate ....................................................................... 99 4.1.1 Domeniul public ............................................................................... . 99

4.1.1.1 Definire ................................................................................................. 99 4.1.1.2 Caracteristici ........................................................................................ 99 4.1.1.3 Apariţie şi evoluţie istoriică ................................................................ 101 4.1 .1.4 Conţinut şi dimensiuni. ...................................................................... 108

4.1.2 Dotneniulprivat ........ , ..................................................................... 117 4.1.2.1 Definit·e ......................................................... ...................................... 117 4.1.2.2 Caracteristici ...................................................................................... 117 4.1.2.3 Conţinut şi dimensiuni.. ..................................................................... ll7

4.2 Reforma în agricultură ........................................................................ 124 4.2.1 Definire (concepte) .......................................................................... 124 4.2.2 Cauze ............................................................................................... 124 4.2.3 Obiective ...................................................................................... .... 125 4.2.4 Paliere de manifestare ......... .' ............................................. ~ ............ 126 4.2.5 Directii .............................................................................. ..!. ............ 127

4.2.5.1 R~organizarea ..................................................................... ' ............... 127 4.2.5.2 Restructurarea ................................................................................... 127 4.2.5.3 Privatizarea .......................................................................... .............. 128

4.3 Eligibilitatea .......................................................................................... 144 4.4 Piaţa funciară ..................................... ]' ................................................ 145

4.4.1 Funcţiile pieţei funciare ................ ]"' .............................................. 147 4.4.2 Conţinut ....................... ~ ................................................................. 148

96

Capitolul IV

POLITICA STRUCTURILOR DE PROPRIETATE

ŞI EXPLOATA ŢIE

Politica agrară în segmentul structurilor socio-economice este definită de

ansamblul acţiunilor întreprinse de puterea publică în vederea realizării unui cadru

juridic economic şi productiv:

adecvat condiţiilor teho1ce şi tehnologice ale momentului care să permită utilizarea

raţional eficientă a tuturor :·esurselor de producţie;

perfonnant pnn producţie şi profitabilitate;

- deschis progresului, prin respectarea echilibrului ecologic.

Pornind de la aceste

repere teoretice cadru în

practică, pivotul structurilor

~ ------­socio-economice din agricultură --------···- ---·- --- . ----· --este considerată a fi exploataţia

agricolă , ca agent al economiei -·---~---- --· -- - ·--- -- ---·-· ·-cu o a~llmiţlţ _sR~~_ifjcitate.

Managementul defineşte exploataţia agricolă ca fiind un agent economico-social, în care, pe baza (dar şi în limita) unor raporturi de proprietate (în mod deosebit asupra pământului) , sub acţiunea unui centru de decizie şi prin combinarea unor factori tehnici şi tehnologiei are loc realizarea producţiei, destinate autoconsumului şi/sau valorificării la piaţă, situaţie când se urmăreşte obţinerea de profit (Crăciun A. , Managementul agricol, Ed. Mirton, Timişoara, 1995, pg.6).

Specificitatea este - ------·------Economia politică încadrează exploataţia detenninată, înainte de toate, de agricolă în categoria largă a "agentilor ..----:--t --fu··--.---::- ·· ;:·----

- . . . . . . · propne atea ncwra , care are () producaton de. Q.UlJ.\Jfl ŞI serv1cn, de natura -------- . . ...... --·- ... · ··· firmelor"(*** Ec:;nomia politică ASE Ed. foarte nare importanţă asupra Economică, Bucureşti, 1995, p.67) si~;~~~Î~i .. Şi -ra~d~entelor cu care

este exploatat pământul/fondul funciar"47

În . domeniul agricol trebuie disociată (Bold şi Crăciun, 1995) noţiunea de proprietate faţă de cea de exploatare:

proprietatea înseamnă modul de manifestare, în sens juridic, a componentelor sale (posesia, dispoziţia şi folosinţa) în "relaţiile sociale între persoanele fizice sau juridice generate de însuşirea şi stăpânirea" (Dobrotă, 1999) bunurilor mobile şi imobile (cu deosebire asupra pământului, ca bun imobil);

- exploatarea presupune acţiunea asupra resurselor (factorilor) de producţie în cadru!J>.roceselor de productie.

47 Dobrotă N., Dicţionar de economie, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, p.376

97

/ ) /

/

, . i: ;·\

1' ..

ţ.

~ ..

., .... l':t' ,., ;-l

~··· l ' i ~-

[ r--: .~ .. ~· ~;. g

It~'

j' ,. 1

Exploatarea fundamentează noţiunea generică de unitate de producţie sau de exploataţic ag,·ico·ă care poate fi în domeniul cultivării pământului şi /sau creşterii animalelor, mare sau mică, de stat sau privată, de cercetare sau producţie ş.a.

11~

----'

Totodată, exploataţia agricolă se bazează, în mod obiectiv, pe proprietate funciară, şi se manifestă, prin componentele sale, în două variante:

simultan pnn toate atributele (posesie, dispoziţie şi fruct). Situaţie când exploatan:a pământului se realizează în regie proprie, în cadrul următoarelor tipmi rk explmtaţii: gospodării ţărăneşt i , societăţi comerciale agricole, regii autonome, organizaţii obşteşti de cult ş . a.;

numai prin folosinţă şi uzufruct, situa[ie specifică exploataţiilor in antrepriză, în care reprezentative sunt asociaJi~~' co_()Qerativele şi arendaşii.

Re laţia dintre proprietatea funciară şi exploataţia agricolă a reprezentat o

"chestiune" pem1anentă în istoria .... mai veche sau mai nouă, într-o ţară ca România

"în care agricultura şi ţărănimea au avut o importanţă şi o funcţie determinantă în

viaţa economică şi socială, o temă permanentă în dezbateri cu puseuri de tensiuni şi

crize"48

/-~ A

( In e:~uaţia dezvoltării generale a agriculturii româneşti, politica agrară vizează 1

/ rezolvarea următoarelor probleme deterrninante în relaţiile dintre exploataţia agricolă

· şi proprieta.iea funciară:

)> definirea şi manifestarea domeniilor de proprietate şi , în cadrul acestora,

2 relaţiilor de proprietate corespunzător noilor realităţi apărute în perioada

de tranziţie, în care predominantă trebuie să fie proprietate privată, prin

toat~ atYibutele sale (posesia, folosinţa şi dispoziţia) asupra pământului şi '-. ·

celorialte bunuri patrimoniale;

)> adoptarea eligibilităţii după principiile democraţiei de piaţă liberă, care înseai1U1ă 1

stabilirea beneficiarilor îndreptăţiţi de a primi bunuri funciare şi nefunciat;e, precum şi

a modului de m'lnifestare a lor, din punct de vedere juridic şi econo!nic, faţă de

bunurile pe care le au în proprietate administrare sau concesionare.

·•·• În esenţă, această problemă era generată, în petioadai ae şi interbelică, de insuficienţa proprielăţii funciare (s.n.) ( ... )-pentru o categorie de ţăra.ni, categ ie în creştere, produsă de sporul natural de popu laţie rurală care diviza în parcele din ce în ce m ici moştenirea - şi de procesul social de polarizare "către marea exploataţie agricolă, indifere t de forina dc.".-proprietate adoptată, prin "reunirea, din motive variate, a unor mase largi de ţărani' (Axencii.Ic, 1966).

48 Axenciuc V., Evoluţia economică a României. Cercelări statislico-islorice 1859-1947, Voi. Il Agricultura, Ed. Academiei Române, Buc., 1966, r· 75

l 1

98

)'- alegerea celor mai raţionale direcţii de reformare, acţiune în urma căreia rezultă noi

structuri pe forme de proprietate, mod de organiza-:e, ni ve! tehnologic etc. în

concordanţă cu interesele generale, dar şi cele privat particulare;

)'- formarea şi consolidarea metodelor economice de translare a terenurilor în cadrul

pieţei funciare.

4.1 Domeniile de proprietate

Domeniile de proprietate definesc cadrul de manifestare, specifică, al formelor

de proprietate, pe care le includ.

În funcţie de caracteristicile bunurilor ce compun proprietatea Uuridice şi

economice), dar şi de destinaţia acordată acestora (uz public sau obţinerea de profit)

există o dublă clasificare a domeniilor de proprietate: domeniul public şi domeniul

privat (fig. 4).

4.1,1 Domeniul public

4.Ll.l Definire

(-, Presupune proprietatea publ ică care exprimă dreptul de proprietate - posesie,

r. j di ''"'ţi'· f o 1" i" ţâ - ""'" booocil "' "'', pri" """" 1 "', '""' '"" "'" ""'"mii . ~ \ unor utilităţi sau unui interes public

49

. \, __ 4.1.1.2 Caracteristici

Bunurile aparţinătoare domeniului public, propri etăţii publice sunt

caracterizate:

juridic, prin aceea că sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile şi nu pot fi

lov\te de vreo servitute, în afara dreptului de folosjaţă'lCpublicului în conformitate cu

desţinaţia lor, după cum unnează50 :

49 Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia. M.O. nr.448/24

mart.l998, din art. 1,2 şi 3 50 Legea nr.21311998, privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia. M.O. nr.448/24, din

Lista (anexă la lege) cuprinzând unele bunuri care alcătuiesc domeniul public al statutului şi al unităţilor administrativ-teritoriale, din pct.5

99

:~ L~i~

·,!:fi

ţ~_lj l(:o

:;·; .t':: :}::

·l'Î :;·~

.fi t..'

·t·: i;i ;- ~~

' ,J :i ! ., ,.oj

.~ ~

~ n ~ 1~

~1~ ~ .. ' ~

~ ~ n ~.·! •· t u

-~#J.:-,· '"''"'-M :•~J)!'ffl.~,_...~r~~~'·:~.?'!'-"P""~~,.".,;..,."~'~"'-'·'"'--' ~-o--· :· ..

=== Fig.4, Structura terenurilor agricole pe domenii de proprietate

Domeniul public ' Proprietatea publică exprimă dreptul de proprietate, posesie, d i spoziţie, fo l osinţă asupra bunurilor care, prin natura lor, sunt destinate satisfacerii unei utilit ăţ i sau unui interes public"

(2 609 mii ha sau 17,7%)

Domeniul public de interes n a ţio n a l (329 mii ha sau 2,2%) Proprietatea aparţine statului şi se află în administrarea': - insti tutelor ş i sta ţiuni lor de cercetare agr icolă

un i tăţ il or de învăţământ agricole ş i silvic unor institu ţ i i de interes naţ ion al, din subordinea directă a MAA sau al altor ministere (Cu referire la cele privind administrarea amenajărilor de îmbunătăţiri funci are'

Domenii de proprietate

Domeniul public de interes loca l (2 280 mii ha sau 15,4%) Proprietatea apar[ine judeţe l or, municipiilor, oraşelor, comunelor şi se află în administrarea uni t ăţilor administrative teri toriale: prefecturi sau consili i locale

o

(14 789 mi i ha)

Domeniul privat Proprietatea privat ă es!e forma de proprietate în li mitele căre i a bunurile pr-oprietăţi i ;, indiferent de proprietar, sunt îolosite de către acesta, produc venituri şi pot fi înstrăinate6

J Domeniul priva t al statului (1 782 mii ha sau 12,0%)

Proprietatea aparţine statului, prin uni t ă!i productive sau administrative teritoriale. Bunurile sunt altele decât cele din domeniul public şi asupra lor se exerc i tă dreptul de proprietate pr i vat ă'. Statul îş i exerci t ă dreptul de proprietate pri vată asupra terenului agrico l, prin intennccEul:

L persoanelor juridice de natura soc i etăţilor comerciale, regii le;· autonome, consil iilor locale

(12 180 mii ha sau 82,3%) Domeniul pr ivat pa rticula r (10 398 mii ha sau 70,3%) Proprietatea privată care apaqine nemijlocit persoanelor fi zice, s ituaţie când exploatarea se realizează în regie proprie (gospodăr ii ţărăneş ti) ,

sau juridice (societăţi comerciale agricole, organizaţii obşteşti). În acest domeniu sunt cuprinse şi exp l oataţiile agricole sau antrepre11orii care preiau pământ ul de la proprietari i de drept pentru exploatare, în antrepr iză : arendaş ii , asoc i aţi il e agricole

1 O definire ceva mai nuan1ată este dată de C. Hamangiu,l. Rosetti, Bălăneanu ş i A. Bâicoianu in Drepwl (.'ivi/ român , Ed. Ali, Bucureşti , pg.566, unde se spune că "bwmrile din domeniul public sunt acele bunuri care servesc la uZul tuturor ş i ca atare, sw1t S\\Strase regulilor de drept comun ale proprietâJii 2 Legea nr.213, privind proprietatea pub lică şi regimul juridic al acesteia, M.O. nr.448124 nov.1998, art.l ,2 ş i 3 J Legea nr.213, din anexa cuprinzând tmele btmuri care alca.tu icsc domeniul public al statuJ ui şi al unită)ilor administrat iv teri toria le, art.S ş i 16 ~ Prevederea din Legea 213, art.l6 din anexA se referă la terenurile ocupate de "canalele magistrale ş i re!clcle de distribujie pentru iriga!ii, cu prize le aferente" s Dobrota. N.- Op.cit. pg.377 6 Hamangiu C., Roset ii l. , Bă lăncscu, Bă ico i anu A., Drept civil romă11, Ed. Ali, Bucureşti , pg.S66 ' Legea ru.213, artA

>; (\)

fTO c

'" Q (\) ()

o ::> o 3 ;:;· 9 CI> o ()

E 5' >; (\)

~~: " o. ~· (\)

cr o

UQ y~. ~-

CI>

"'' ;;l ~-o >;

"' -</>

~-

"' y>. 5. o. .::: ~ >; ;:;· ~-

S' (\) CI> (\)

::> :_;-,

"' () (!)

~ "'' O' >;

g, o. (!)

'O 3

'D >; ;:;· o; <>

"'

-o 3 --g ;:;· o;

" o. (\)

CI>

~

cn -o (!) ()

~ ~ cn

~ 3=i' 'O

-- >; ::> o 9- ~ >::'> --(1) (!) >; ~

(\) "' ::> ~

~ ~ "' ()

"'' (\)

@ o. (\)

5 <> >; (!) CI>

::>

"'

-o c ~ ;:;· .?"

"' O' ~

()1 yc. CI> o

g §:

~ ::> "'' O' o

~ -1ii< o. (1)

'O c 0 (il

"' 'O

~ ;:;· "''

e:. CI>

~ o

cr .::: ::>

"'' () 'O ~ ~

o ~

,-.. ()

o 3 c ::>

.(\)

o >;

"' -</>

~

"'' o. (\) -§. -o

() ()

"' "'

::> >; ..- (!) o -o o. .., (\) (!)

B ~ (!) ::>

'O o; >; -

'"" (!)

::>

5 ()

"' (il 'O c ~ (!)

"' 'O c ~ ;:;· "" "' cn

'O

--g §. .?' g->;

~ -() (\)

"' 3 "'

2 'O o

c;· "' "' OQ @ @,

~ - ~ o o ::s 'O cn .., 6) (Q' ::s -- "' -· nlC o

>; c: g. ~ .. ~

~ ;:;· c

§; .?'

5' (/Q (\) ::s ~ ţ. -</>

'O

"' ·~

~· "' 2.

5'

§. 'O o ;4

"' ::s 1ii<

'O

"'' 00 ;:::. (\)

o. 5 r;;·

~

'O .::: ~ c;· .?''

"' cr o Ci. ~ "'' _, ;:l

CI> (\)

::> cn

,;;· :;Q ~ o ::s 3 ~ "'' "' ::> .:-§: "'

f'-~

,... w > 'O ., ~~ ;:;;· ~-

"' < o ~[

;:;;·

~ o "' r;· .,,

cr c ::>

§.

" -o c ~ ;:;· .'" 5'

~-() (\)

::> o 7 >;

:;::· e:. o; 0 "' cn (\)

o. "' o (il

"' N

"'' 5 o. :;::· N g ~~'.

:::r> (\)

~-c :J. o. c;· ~

z o ::> (" ;>< ()

;:: N ;:::· ::s (!)

"' (!) cn 0

(/Q

"' ::s (\) >;

~ "'' o.' "' 5. o. :;::· N. g ~· 0 "' () (!) >; o (\)

~ ::::!. ;:> - -~. -g

~ c

"' o.:J ;:;· ::.. o .... ~-5' g "' (/Q

"' 3 "' cn

"'' "' 'O

3 o. c ()

"'' §. o >;

"' OQ >; ;:;·

?.

'O

"' ::s 2 ~~

"' (/Q

~~. ,......

F o. "' (il

i:l 6f <>

" () (\) >; ()

~

"'' 2:

"' ~ Oj , ()

"'' cn c a

'O

"' >; cn o "' ::s (\)

:::r> t:L hi

()

o

" ::s .::: cr "' ::s (\)

:::r> ()

,;;· N

"'' .::: ::s

() "' ~) 00 'O

~ ::s ~: g_ ~·

;:;· o "O ()

o ::s cn c

[

~ -~ "' a CI> () o ::s o 3 ;:;· ::s c >;

"' §" ()

"' o. r;; ·

'O o ;:l

g §: CI>

"' cr .::: 2 s. 'O c 2: ;:;·

o

·" ţ;ll >;

"'' "' "' ~ ()

o; g

'O

~ §1

,-.. CI> ?"

~ §'

"' ;>< 'O o "' ~?I (;.

"' (/Q >;

~ cn o "' ::s "'' ::s c

'O o "' 0 :::r> CI> ;>< ()

;:: P> c=;. ;::;" ~ "' "' cn

"'' () "'' ee :: . 'O < o

::s CI>

"' ;;l "' "' o. <> (1)

"' Oi' ()

"' "' ()

"' ;;;-~-;:: ()

-S z o ;:l

:J. ~ '" 0 .?'

cn

"'' cr (\)

::> CI> ;:il () (; .

~ o.

()

o ::s cn c 3 "' o :J.

~ "' -o >; o (\) -N C1> s ~~ ~ §.: "' "" " ()

"' (l ~

"'' :J.

"' § c

S" ::,

(1)

" o ;:; ~ ;:;

.. n· 'O :J. ::> ::> o 7 "' ;>< ()

;:: N ;:::· ::s "' ~-::s o 7 >;

< e:. 6f ~ z o 7 (\) ;>< ()

;:: t:L c: ::> (\)

"' "' CI>

0

"' 2 ::s ~-()

"'' !:1 o.

V> c ::s .., (\) ()

c 0 _, ::> o. o 3 CI> ::s s 'O >;

:;::· ~ ~-5'

--g o

'O >; (;. o; <> "' c ::s ~

'O ~ cn o "' ::s "' :::r> N ;:;· (\)

cn

~ ~-

~ 0: ;:;· ~

"' o. 3 5. u;·

~ .<· o. "' ~-<5 i2" s ...

--g 5 ()

"' >;

"' cr c ::s

"" 0:: ;:;·

()

"" (il

ţ;ll ()

"' "' 'O

"' ;:> (\)

ee ::>

o. o 3 CI> ::s s

c 'O - c

"' cn 0 ~ " & !2. o o. "' "" o. "' ()

'" CI>

"' .0 g-::s c: :J.

"

cr o o. (\)

::: . ::s (\)

e:. ;:;· ::>

"' s-: F :::r> "' c ::s ::.

"' ~

~~

Q c:

~

i . . --- ------.. ···-- -;::~--·-- '

' () ! :r "' -<J> c:

2 ()

"' c {/) c

1 ~: 'O o cn (\) <n

~ ()

o ::>

?' cn

"' .::: ()

o 3 c: ::s p. 2 3 "' cn 8 g N ::.. ()

"''

N

"' :::;

"' ;:: ~ ji>

::s o. "' 'O

"' 2. (\)

::s 0

g_ < c o

o. (1)

::s --::s @) ~s c ~. cn

2. cn

2 ~~: ()

"'' ::s o. c N ::..

'O c ~ ;:;·

~ c 'O @ c ;:l

::. ~ - g- cr cn ()

:r ~ c c ::s s 'O § c o -- "' cr

~~ t.-.

() c Ei ~ CI> -~ c c _:-- c "' -<J>

"' g ~ < "' ()

:r (1)

"

3 c ::s ;:;· .;:;· ;::: · 1=~

0 5' ()

~ .?'

Oi' ';:'. o. "' ~ "' r :::r>

"'

§: o. (\)

cr § tf( Sl "' o. -~· ?"

§ 'O ~ :::r> o. o cr ""' ::s ee 0 o. (\)

~ 0

'O (\)

Vl o "' ::s "' -g _ ::s

f;j c ()

"' 'O ;::: · ::s (\)

CI>

"' c 'O :J . ::s

"' "' ()

s

~

? (/Q

~ "' -&. .., "' "' .. Cf

::s c

-o ~ :::r> cn .§ c cn

"' (\) ;><

"' ()

;::. ~~:

~­

.<> Oi'

';:'. -o "' ::s 2 ()

"' (il

"' cn .::: -o Oi

~ § cn

"' 'O :=.

-~ ~

"' c 'O ~

:::r>

5' cn q

"'' s· "' 8 o. "' ()

~

--g 5.

"' o. 3 s· §' "' --~ ()

o ::> () (\) cn c;· ::s "' (il

cn

"" c

~~--=~.P.E:L"-.::..;..-.~r~-:..,.:::?!-':"-~· ". 1 ,..;...-• .:-• .!--:-;. (, . .,.,.-.:,.,'H'-~--"' . ...:;r-... ~.;:. .. .:.."' .·.:~.-~~:.-v ... .::~_::..;.;."':"..-;t~..,...,...t;:-.

:,.-·

Li , .

r, ~

r:;, t . : ~ t-·· r .. t

r ~-'. ~·: ~,: ,, t!; 1

~: f' :·-t l\·

~ · f !! ~:

1--.

~;\; l . .••

( : 'i;J ( \ ·,._)

11~

j

1 ... -....... 4.1.1.4 Conţinut şi dimensiuni

În contextul schimbărilor intervenite în societa~e?rQrtl~!lţ~~~(;ă_ d_l!l2_ă prăbu~irea ----------~-- - ...... --····- ·------ --- ...... --- ······--- · - -----· . -

sistemului totalitar, bunurile (inclusiv cele funciare) aparţinătoare foste; p~~PEi~®L --------- ------------- --·---------- ----- --------------------------- --------------. ......... ---------socialiste de Sfat au fost încadrate începând cu anul 1990 pe domenii de proprietate ~-·----·--"- - --------------------------------- --.

! astfel: j _ _

\~~ • domeniul public de interes naţional (2,0% din suprafaţa agricolă a

ţării);

• domeniul public de interes local ( 15,4% din :;uprafaţa agricolă a

ţării);

• domeniul privat al statulu i (12,3% din suprafaţa agricolă a ţă·rii).

A. Domeniul public de interes naţional

a. Definire

Se referă la proprietatea asupra bunurilor care se manifestă "în regim de drept

public [şi] aparţine statului"56, iar utilizarea se răsfrânge asupra tuturor, fără limite

teritorial-adrninistrati ve.

b. Conţinut

....... -- Principalele bunuri funciare de destinaţie agricolă încadrate în acest domeniu

sunt:

i "terenurile destinate cercetării şi producţiei de seminţe ş i de material săditor din ('\ 1

jl categoriile biologice şi de animale de rasă"57

il "canalele magistrale şi reţelele de distribuţie pentru iriga;ii cu prizele aferente"58;

// "digurile de apărare împotriva inundaţiilor"59 şi altele·

r-=- c. Instituţii

\ 1,-~--· Bunurile enunţate mai sus sunt în administrarea unor instituţii de interes \

{'\ public, cum ar fi:

institute şi staţiuni de cercetare agricolă;

56 Legea nr.l8/1991, privind fondul funciar, M.O. nr.J?/20 feb. 1991, din art.4, alin.2 57 Legea nr.213/1998, privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia. M.O. nr.448/24, art.Jl 58 Legea nr.21 J/1998, privind proprietatea publică ş i regimul juridic al acesteia. M.O. nr.448/24, Din

Lista anexă, pct.l6 59 ldem pct. 19 • "Enumerarea" bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ

teritoriale din Lista anexă din Legea nr.213/1998 , "are un caracter exemplificativ", ceea ce l asă de

108

unităţi de învăţământ agricol şi silvic;

unităţi de interes naţional din subordinea directă a Ministerului Agriculturii

şi Alimentaţie( · sau altor organe administrative centrale.

d) Cercetarea ştiinţifică- apariţie, evoluţie şi dimensiuni

Din categoria bunurilor funciare afectate acestui domeniu cele mai important

(prin ponderea pe care o deţin, aproape 1/2, şi rolul jucat în promovarea progresului

tehnic pentru toată agricultura) sunt terenurile destinate cercetării ştiinţifice. Ca atare,

prin analiza următoare s-a căutat identificarea aspectelor importante care să

definească raporturile de interdependenţă aşa cum au fost ele stabilite de către politica

agrară, pe diferite perioade istorice, dintre cercetarea agricolă ca atare şi terenurile

agricole afectate acestei activităţi.

vÎntotdeauna cercetarea ştiinţifică a fost considerată ca o pârghie detenninantă,

aparţinătoare puterii publice in direcţia promovării progresului tehnic şi tehnologic

din agricult1lfă.

Gh. Ionescu-Şişeşti înţelegea

cercetarea ştiinţifică ca factorul motor al dezvoltării agriculturii, prin procesele de intensificare şi modemizare pe care le determină

v'Necesitate obiectivă de racordare a

agriculturii la nivelul de dezvoltare economică

de ansamblu, cu deosebire al industriei (proces

declarat încă de la jumătatea secolului al XIX­

lea) a făcut posibilă demararea activităţii de

cercetare ştiinţifică, dar şi creşterea ei permanentă.

V Activitatea de cercetare ştiinţifică s-a "împletit" pem1anent cu învăţământul agricol,

care asigurat atât "propagarea", dar şi generalizarea rezultatelor din cercetare.

vPână la impunerea proprietăţii socialiste de stat, cercetarea se desfăşoară pe câmpuri

experimentale aparţinând fermelor model ale statului sau învăţământului agronomic.

înţeles că mai sunt şi alte bunuri alături de cele prezentate anterior, considerate de noi ca fiind

reprezentative din punct de vedere al utilităţii publice în agricultură. •• Cu referire la cele privind administrarea amenajărilor de îmbunătăţiri funciare

109

~

i-: 1. ~

~ -!

~ 1

'i '! ;j :{

·l ;

:j

Ci h ;4.1

l"i '

f ,. .. 1" p ~~

( ;.:. ~~ ."

~~;,

t!i

l~

- producerea pentru întreaga agricultură a seminţelor certificate (în condiţiile

asigurării unui asolament de 4-6 ani) şi a materialului săd i tor viti-pomicol;

- const itui rea bazei furaj ere pentru animalele elită de reproducţi e.

Din cele 140,9 mii hectare, cele mai întinse suprafeţe au fost repartizate următoarelor domenii de cercetare, aflate sub coordonarea A.S .A.S.:

Domeniul Ştiinţei Solului, Îmbunătăţirilor Funciare ş i Protecţiei Mediului, constituit din 5 institute ş i staţiuni situate în 5 zone diferite ale ţării , pe o suprafaţă de 13,2 mii hectare; Domeniului Cu lturii Plantelor de Câmp, constituit din 7 institute ş i s taţiuni de cercetare şi 26 de staţ iuni experimentale zonale de pe întreg cuprinsu l ţării , pe 53 ,2 mii hectare; Domeniului Horticultură, const iru it din 3 institute de cercetare ş i 34 de staţiuni experimentale zonale, pe 32,2 mii hectare; Domeniului Zootehnic, cu 3 institute de profil şi 13 staţ i uni experimentale zonale, o suprafaţă de aproape 21,7 mii hectare, formată în majoritate din păşuni ş i fâneţe.

VCa efect direct al aplicării Legii fondului funciar, mai mult de l/3 din suprafaţa

agricolă destinată cercetării este susceptibilă translării către sectorul pri vat-particula r,

întrucât în toată perioada post-decembristă nu a existat un cadru normativ juridic şi

nici preocupări corespunzătoare din partea organelor abilitate a le puterii de sta t care

_să protejeze în mod real patrimoniul funciar al instituţi il or de cercetare.

La sfârşitul anului 1996, au fost identificate peste 48,1 mi i hectare teren agricol, aflate în proprietatea publicii a statului şi la dispoziţia cercetării agricole, asupra cărora regimul proprietăţii era incert, deoarece:

comisiile judeţene de aplicare a Legii 18/1991 aprobaseră reconstituirea dreptului de proprietate a unor persoane fiz ice deposedate abuziv în anii totalitarismului, pe aproape 35,0 mii hectare teren agricol, din care 33,3 mii hectare arabil; erau revendicate de foştii membri cooperatori, deoarece fuseseră preluate de la cooperativele agricole în urma unor decizii de ordin administrativ, peste 13 ,1 mii hectare teren agricol, din care 9,7 mii hectare erau deja ocupate de foştii proprietari.

vin contextul regimului auster impus cercetării ştiinţifice din agricultură în perioada

de tranziţie, reflectat de minimizare, de multe ori până la eliminarea completă, a

susţinerii din partea puterii publice, ş i pe fondul diminuării efective a suprafeţelor

destinate acestei activităţi, obiectivele strategice de cercetare au devenit deziderate

112

.: f'·. :· .,, ... , ...

r

~ .·, .

abstracte şi, în plus, au fost compromise toate acumulări le obţinute de-a lungul a peste

o sută de ani de existenţă.

Regimul auster impus de autoritate publică cercetării ştiinţifice agricole s-a manifestat, în special, prin:

reducerea până la anulare a mijloacelor financiare asigurate de sta t necesare (chiar la nivel minim) constituirii bazei tehnico-materiale, retehnologi zării ş i

informat i zării sistemelor; nivelul precar ş i neatractiv al veniturilor obţinute de personalul de cercetare, cu consecinţe grave în planul stabilităţii acesteia şi, mai cu seamă, al atractivităţii pentru generaţiile tinere de special işti;

lipsa fondurilo r necesare susţinerii unei activităţi ritmice, crescătoare în vederea specializării şi documentării personalului din cercetare; inexistenţa unei reţele specializate (as ista te şi coordonate de instituţiile statului pentru început .Şi, ulterior, cedate sectorului privat) pentru difuzarea, transferul ş i valorificarea rezultatelor cercetării în producţi e;

amplificarea structurilor administrativ-financiare ş i exagerarea cerinţelor birocratice în re l aţii le dintre stat şi cercetarea agricolă.

r-~

!î~ 1 .,. . 1

B. Domeniul public de interes local

a) Definire

Include bunurile destinate spre utilizare membrilor ce compun o unitate

administrativă bine determinată Uudeţ, mun icipiu, oraş sau comună), fapt pentnr care

se află în proprietatea comunelor, oraşel o r, municipiilor sau judeţe l or (tot "in regim

de drept public"61) .

~ b)Instituţii

Administrarea bunurilor respective se face de către consiliile locale sau, după

caz, de către prefecturi.

c)Conţinut

În componenţa acestui domeniu preponderente sunt izlazurile şi fâneţele --·-· - .-··-·-··

naturale care reprezintă categoriile de folosinţă agricole a proprietăţii publice, cea mai .-..------. întinsă, dar şi cea mai importantă din punct de vedere socio-economic, pentru

sprijinul acordat de stat agricultorilor privaţi .

Importanţa socio-economică a acestor terenuri este re!evată de ajutorul pe care

statul îl acordă gospodăriilor ţiirăneşti în creşterea şi întreţinerea propriilor efective de

animale (cu deosebire a speciilor erbivore: bovine, cabaline, ovine şi caprine), fapt

61 Legea nr.l 8/l99 1, privind fondul funciar, M.O. nr.37/20 feb. 1991 , din art.4, a1in.2

113

;

'. ,.

:.:; J

~ M ~· rl h' ~:,, .. r t~ ·~ . te t ' ~· t ~ t ' ~

~: b.

~~ ~! ~~ ~

!::····· ' < ...

~;

~~-~ N·~ 1' "·

ţi . ~ .. . ~-~;:::. W::i. ~;<·

!t :\'t.ţ

Ji!,

care a generat , în final, un nivel de trai îmbunătăţit, prin aportul de produse

animaliere.

d) lzlazurile comunale- apariţie, evoluţie şi dimensiuni

Gospodăriile ţărăneşti, în prezent, ca şi în trecut, nu au avut în proprietate

izlazuri şi păşuni în suprafeţe suficientă propriilor necesităţi. Din această cauză

puterea publică s-a preocupat pennanent de această "chestiune", în special din a doua

jumătate a secolului al XIX-lea, dar rezolvarea ei s-a produs în sens "pozitiv şi inedit"

după reforma agrar;j din 1921 , când au fost formate izlazuri le comunale62, ca bunuri

agricole în regim de drept public, ele interes local.

După reforma rurală din anul 1864, "ţărănime eliberată de servituţile boiereşti era stăpână asupra pământului arabil împroprietărit, a viilor şi uneltelor agricole", în timp ce moşierimea "continua să stăpânească mai mult de 2/3 din terenurile arabi le, precum şi toată suprafaţa de păşuni şi izlazuri (s .n.) şi pe cea de păduri posedată înainte de reforma mrală"63 .

Ca atare, s-a manifesta "nevoia (acută] de izlazuri şi păşuni pentm vitele ţărănimii, ceea ce a dat posibilitatea manifestării consti-ângerilor economice sub forma tocmelilor agricole".

"Tocmelile agricole sau învoielile agricole luau forma unor contracte verbale sau scrise între moşieri şi marii arendaşi pe de o parte şi ţărănime, pe de altă parte. Condiţiile învoielilor, la început mai uşoare (dijma era, în medie, o parte din zece părţi) au devenit din ce în ce mai grele (ex. în 1907, dijma ajunsese la 1: 1), astfel că în primii ani ai secolului al XX-lea era de câteva ori mai apăsătoare decât înainte de 1864. "64

La şapte ani de la aplicarea refom1ei amintite, respectiv în anul 1928, când

acţiunile de deposedare - împroprietărire erau aproape finalizate "păşunile naturale,

proprietate publică (inclusiv de stat) ocupau o suprafaţă de 3,6 milioane hectare·

(29% din întinderea cultivată a ţării, în cadrul vechilor fmntarii)"65 şi erau fonnate

din : păşunile comunale, păşunile comune (aparţineau obştilor săteşti, asoc i aţiilor sau

diferitelor grupări de proprietari funciari) şi păşunile de rezervă (din zonele de munte

şi bălţi , care aparţineau statului, judeţelor şi comunelor, obştilor şi asoc ia ţiilor de

păşunat şi instituţiilor de interes public, puse sub controlul statului).

62 Axenciuc V. - Op. ci t. p.99

63 ldem, p. 77, 78 64 Idem

Potrivit Legii pentru organizarea, admini~:trarea şi exploatarea păşunilor, M.O. nr.90/25 aprilie 1928. Legea face referiri la noţiunea de "păşun i", dar lasă de înţeles, fără a fi explicită, că sunt incluse aici şi izlazurile .

114

,

1. "Pă~·1 ·;: i, :? comunale (s.n.) [erau formate din terenurile] proprietatea comune.or, dobândite prin cumpărături făcute pe baza legii învoielilor agricole din a:ml 1907, prin cumpărături făcute direct, fără intervenţia

statului prin de naţii, prin Româniaăscumpărături de embaticuri sau servituţi ,

sau pri '.1 orice fel de tranzacţii. Lor li se adăugau păşunile dobândite de comunele administrative prin edicte sau legi de împroprietărire, cu ocazia comas~rilor, cdonizărilor etc., plus păşunile din Transilvania şi Bucovina , întabukte :.1 :ărţile funciare ca proprietăţi ale comunelor respective. Aceste pijşuni ~~ folo.;eau exclusiv pentru păşunat şi pentru cultivarea de plante pe1 ~ne de natleţ şi nu puteau fi înstră inat, divizate (nici grevate de sarcini re ~ k) J ecâ! ·m condiţii le prevăzute de lege. La folosirea păşunilor comunale erau înch:ptăţiţi cultivatorii agricoli , muncitorii agricoli, minerii, industrialii şi funcţionarii din comună , proprietari de vite, care nu posedau păşune în suprafaţă suficientă (la oraşe se adăugau, indiferent de profesia de bază,

posesorii de vaci de lapte)" 2. "Păşun ile comune (s.n.) [au fost] create ( ... ) fie prin leg i de

împroprietărire, fie prin acordul coproprietarilor de a folosi o păşune un bun f~mciar obştesc"

3. "Păş mile de rezervă (s.n.) [erau constituite din] toate golurile păşunabile din munţi, toate - păşunile propriu-zise situate în zona muntoasă , toate păducile ş i păşunile împădurite, precum şi păşunile de baltă din regiunea inundabilă a Dunării, Prutului şi altor râuri (din care cea mai mare parte au f:>st între timp asanate şi transformate în arabil), a căror folosinţă

obi i.nuită se făcea prin instalarea tunnelor de oi sau a cirezilor de vite pe

(Parpa lă 0 ., Jp.cit., p. 78-79)

1

tot \.impul prielnic.

Reginml comunist impune câteva modificări sei11Ilificative asupra regimului

proprietăţii pă şuni lor ş i izlazuri lor comunale: :·.,. '

- sunt, ·~rin c~nft~0a;P. fără despăgubire, trecute în proprietatea socialistă de stat, spre

folosul cooperativelor agricole şi al întreprinderilor agricole de stat şi, parţial , a

gospodăriilor particulare ţărăneşti;

- statul, ca proprietar absolut, în virtutea atributelor conferite prin lege, dispune, _prin

metode coercitivc: diminuarea acestor supra feţe în favoarea categoriilor agrico le

superioare (arabil, vii şi livezi); modificarea hotarelor sau strămutarea lor pe alte

amplasamente (de regulă la distanţe mari de vatra satului şi pe terenurile cele mai

improprii); includerea în perimetrul construibil allocalităţilor (dat fiind poziţionarea

lor chiar în apropierea comunităţilor umane), degradarea continuă prin: păşunatul

iraţional , neaplicarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare reclamate de acţiunea

65 Parpală 0., Economia agriculturii sau politica agrară la romăni, ASE, Buc. , 1995, p.78

115

t" ..

1 ,.

,, :1·

r-·

,.. !·~'

~; '

f· ~~~.

~;·. ~~ 1 ••

·'< •; >·

r •

~~

negativă a factorilor naturali , dar şi a celor rezulfaţi din activitatea umană; depozitarea

gunnaielor şi resturilor menajere din gospodărie letc.

După revenirea regimului democratic de piaţă liberă, "terenuri le provenite din

fostele izlazuri comunale - pajişti şi arab~ care s-au aflat în folosinţa cooperativelor

agricole de producţie - trec în proprietatea, privată a comunelor, oraşelor, sau, după

caz, a municipiilor şi în administrarea primăriilor , putând fi folosite ca păşuni

comunale şi pentru producerea de furaje şi seminţe pentru culturi furajere."66

Dar acţiunea reparatorie a statului democrat s-a limitat numai la această

pre·,edere legală. multe din manifestările post-decembriste (generale sau locale) s-au

înscris într-o spirală cu efecte din ce in ce mai ostile, faţă de această formă de

proprietate (conturată strict în limitele unei categorii de folosinţă agricolă apreciată de

ştiinţele agronomice inferioară terenurilor arabi le, viilor ş i livezilor).

De pildă, izlazurile ş i păşunile naturale nu se regăsesc, potrivit Legii

proprietăţii publice, în categoria bunurilor care compun domeniul public local al

comunelor, oraşelor şi municipiilor67 Această omisiune legislativă, la care s-au

adăugat şi precizările ulterioare venite de la factorii de decizie din prefecturi (nu

lipsiţi de motivaţii strâmbe) au dat posibilitatea unor primării să înscrie' izlazurile şi

păşunile comunale în proprietatea privată a lor. Cu alte cuvinte, terenurile respective

nu mai sunt de utilitatea publică, ci intră în regim de drept civil: pot fi vândute,

parcelate, schimbată destinaţia etc. Iată cum o acţiune de politică agrară benefică în

direcţia sprijinirii gospodăriilor ţărăneşti pentru creşterea efectivelor de animale,

realizată în perioada interbelică, reactualizată prin Legea 1811991, poate fi

cgmpromisă şi chiar limitată.

În plus, toate manifestările negative din perioada comunistă în direcţia

exploatării necorespunzătoare a acestor suprafeţe au continuat, şi chiar s-au accentuat.

Prin urmare, islazurile şi păşunile comunale sunt din ce în ce mai insuficiente

(atâ t prin întindere, dar şi prin calitate) faţă de necesităţile efectivelor de animale

existente în gospodăriile ţărăneşti, dar mai ales faţă de posibilităţile reale de sporire a

acestora. An de an, mai ales în primăvară, când se pornesc animalele către păşune ,

răbufnesc tot mai multe, dar şi mai acut, conflictele dintre gospodari (ch iar şi dintre

66 Legea nr.l8/l99l, privind fondul funciar, an.32 67 Legea 213, privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, M.O. nr.448/24 noiembrie

1998 (vezi Cap. Jll din anexa la lege).

116

( i

sate) pricinuite de lipsa acestor terenuri. Este nevoie de o atenţie sporită din partea

puterii publice faţă de această problemă. cu deo:;ebire asupra: regimului proprietăţii,

utilizatorilor, întreţinerii şi al protecţiei calităţii.

În administrar.ea consiliilor locale se află aproape 2 300 mii hectare de izlazuri

şi păşuni naturale, ceea ce reprezintă 15% din suprafaţa agricolă a ţării, sau aproape

87% din suprafaţa agricolă a domeniului public.

4. 1. 2 Domeniul privat

4.1.2.1 Definire

~s\ 1

Este format din bunurile aflate în proprietate privată a unor persoane fizice sau

juridice, bunuri care, indiferent de proprietar, sunt folosite pentru a produce venituri şi

pot fi înstră inate. ! ·,

... __ _ 4.1.2.2 Caracteristici

-Juridice, bunurile aparţinând acestui domeniu se caracterizează prin aceea că .---·-· 1 1L nu sunt uzului pubhc68

, sunt în comerţ, nu sunt supuse vreunui regim excepţional, · sunt general ahenabile, prescriptibile şi susceptibile de a fi de a fi lovite de vreun

drept de servrtute, --~-

/ .. ---·--- --Economice, caracteristica dominantă rezultă din scopul utilizării lor,

\~ 1 respectiv obţi nerea de venituri de către proprietarii acestora.

..

1 r:::--=- Reducerea totală, sau aprQ.~f~ tot<.lă, a controlului şi respectiv a proprietăţii

1 statului asupra bunurilor, şi cu (kesebire a celor funciare agricole, a constituit

problema cheie a politicii agrare privitoare la reformarea domeniului privat din

agricultură, după trecerea la economia de piaţă liberă.

4.1.2.3 Conţinut şi dimensiuni

Subordonat acestei orientări, după aplicarea Legii fondului func iar în 1991, şi

până la pragul anului 2000, în componenţa domeniului privat s-a regăsi! peste 82%

din suprafaţa agricolă totală a ţării (tabelul 9).

Tabelu/9

• În termen de 9 luni de la data publicării legea 213/1998 era obligatorie inventarierea bunurilor

proprietate publică de toate prefecturile şi consiliile locale. 68 Hamangiu C., Rosetti 1., Bălănescu, Băicoianu A. · Op.cit., p.566

117

..:

..

:J

., ., -, ·i -1 ,, l :j

l~l il

~~! '

.-.-

'

Evol -. - --·:-·-· /" ""' ' ' d, fond, , - ,- - --·- - - ~ - - -- · - • ••• -· - •••· -• • •:::..:_r_••·~•• \'V/

Spccilicar~: 1991 1995 1 2000 A_gricultură total, din ~:an:: 100,0 100,0 100,0 -domeniul privat total, din care: 82,3 82,3 82,3 - domeniui_Qrivat al statului; 12,3 9,0 9,0 -domeniul privat particular; 70,0 73,3 73,3

Sursa: Ministerul Agri~,;ulturii ş i Alimentai,ICI

Din acest punct de vedere, agricultura a/fost primul sector din econom ie care a

depăşit pragul de 80% de p:ivatizare propus a re realiza în perioada de tranziţie. Dar

această apreciere esk interpretabilă, întrucât terenurile din domeniul privat al statului 1

s-au aflat in administra:e?. societăţilor c9merciale agricole, foste unităţi agricole de L

stat socialiste, asupra cărora statul şi-a menţinut controlul aproape total, deoarece

deţinea pachetul majoritar de acţiuni.

A. Domeniul privat al statului

a) Definire

Are în compunere bunurile (altele decât cele din domeniul public) asupra

cărora se exercită dreptul de proprietate privată a statului69 şi care sunt încredinţate

spre administrare unor societăţi comerciale, regii autonome, uni tăţi administrativ

teritoriale.

b) Dimensiuni

În momentul d.!clanşării procesului reformator, respectiv 1990, domeniul ----- ·- -------- -------------- -------~-. . .. p••··----------------------------

1, - ·- -- ·- privat al statului avea în compunere 1 808,1 mii ha teren, care era încredinţat spre ._. r - - --- ·---- ------ - ----~--------·

/ ~ ! ) ;;dmi~-istrare la: /: ~ \() t. · _·_ .. / ~Societăţile comerciale cu rYojil agricol (1 723,8 mii ha). Iniţial au fost 1 653 de

astfel de unităţi (din care 433 foste ~care aveau ca obiect de activitate

cultura plantelor, creşterea animalelor şi păsărilor, prelucrarea furajelor concentrate;

O Societăţi comerciale cu ţwofll neagricol în număr de 662, care activau în sectorul

serviciilor şi industriilor pentru agricultură şi care administrau 64,5 mii ha, în special

terenuri de incintă;

O Regiile autonome în număr de şapte (Romcereal, Îmbunătăţiri funciare , Cai de

rasă, Horticultură, Montanologie, Tutunului şi Pasteur) cu 19,8 mii ha teren.

69 Legea nr. 213 cu privire la proprietatea publică şi regimul juridic al acestuia, art.4, M.O. nr.448/24 nov.l998

118

·-

Aceste noi structuri socio-economice au menţinut in un11ă tor:1 zece ani de

trar1tziţie , în linii generale, multe din trăsăturile : 1

v protilul de activitate eterogen, deoarece se regăsesc în toate >ectoarele din

agricultură (vegetal, animal, servicii , prelucrare, comerţ) , perpetuându-se astfel teza

comunistă, că statul trebuie să producă ;

v dimensiunile mari, întrucât exploatarea terenurilor se face pe suprafeţe de peste 2

100 ha, iar creşterea animalelor se realizează în complexe de tip inm;strial care

adăpostesc mii şi zeci de mii de capete de bovine, porcine, ovine si p~.sări, fapt care a

condus la menţinerea gigantismului de tip sovietic în agricultură;

v managementul a fost în continuare sub controlul statului, care, cu abstinenţă, a

promovat tot elementele cu pregătire tehnică, a căror percepţie economică a fost

confuză faţă de cerinţele pieţei libere;

v legături minime, de multe ori contradictorii, între interesul personal şi cel general,

manifestări care au condus la slăbirea bazei tehnica-materiale ~: i la rezultate

descrescătoare în producţie şi eficienţă.

La începutul anului 2000, se apreciază că în componenţa acestui domeniu

existau aproximativ 1,7 milioane hectare, din care vor mai rămâne, după aplicarea

Legii nr.l/2000, circa 0,5 milioane hectare. "În noiembrie 1999, din 547 companii

comerciale agricole prevăzute pentru privatizare, doar 20 au fost efectiv privatizate70

Celelalte sunt încă în proprietatea statutului şi F.P.S. deţin e majoritatea acţiunilor.

Mersul încet al privatizării în acest sector este motivat de regimul juridic încă neclar

asupra proprietăţii funciare.

s-a manifestat, totodată şi o opoziţie politică puternică pentru prh·atizarea

acestor unităţi, considerate un element crucial al securităţii alimentare. În plus

rezultatele economica-financiare obţinute, de cele mai multe ori negative, au făcut

neatractive aceste unităţi pentru investitorii particulari, fapt pentru care, nu de puţine

ori, s-a ap licat procedura de lichidare.

B. Domeniul privat particular

a) Conţinut

Are în componenţă bunurile din proprietatea privată nemijlocită a unor

persoane fizice sau juridice.

70 Evaluarea polilicilor agricole - România, OECD 2000, p.ll

119

11'-i .. ~ ·:

'

~. ~ ,.

~·

b) Caracteristici

Dreptul de proprietate dă posibilitatea celui care-I deţine să facă ceea ce

doreş te cu lucrul pe care-I posedă, în limitele legii. Prerogativele dreptului de

proprietate sunt următoarele: posesia, utiliza~ea, dispoziţia şi uzufructul. Proptietatea

individuală implică exercitarea de către individ a tuturor aces tor componente

definitorii ale dreptului de proprietate. Delegarea unuia din elementele dreptului de

proprietate nu schimbă caracteml de individualitate al proprietăţii sale.

. p .. ------ Caracteristica fundamentală a economiei de piaţă o reprezintă autonomia

f.)- ., decizională a agenţilor economici, bazată pe proprietatea individuală asupra

~~

l-.resurselor economice şi, în special, asupra capitalului.

--------comparativ cu cea publică:

În aprecierea proprietăţii private trebui~ avute în vedere următoarele avantaje,

v asigură o autonomie deplină a agenţ lor economtct,

v stimulează iniţiativă , in~varea ;tehnică şi comercială;

v generează o concurenţă reală î~tre agenţii economici; 1

V diminuează riscul economic prin buna adaptare la modifica rea fenomenelor

perturbatorii de piaţă;

v constituie baza tuturor libertăţilor individului, dar şi baza democraţiei

economice, sociale şi politice.

Esenţială este însă dominaţia proprietăţii ţărăneşti, individuale asupra

capitalului şi restrângerea proprietăţii de stat la minimum necesar, determinat de

necesităţile de asanare a unor sectoare ecory?mice şi de asigurarea protecţiei sociale,

cerinţe specifice la un moment dat unei anurmte economii aaţionale.

Evoluţia istorică

În România, proprietatea privat particulară a fost şi este dominată de

gospodăria ţărănească, considerată de politica agrară o exploataţie de dimensiune

mică.

În schimb, în proprietatea privată a statului reprezentative au fost marile

unităţi agricole. Ca atare, diminuarea constantă, pe motivaţii doctrinare, a domeniului

funciar al statului a generat o confi.untare surdă dintre marea şi mica exploataţie

agricolă.

120

Această confruntare dintre marea ş i mica exploataţie agricolă s-a manifestat

pennanent de-a lungul istoriei, în grade diferite de intensitate, dar, cu deosebire , în

perioada de la constituirea statulu i unitar român modern şi până astăzi.

Cinci din cele şase momente refom1atoare importante recunoscute de politica

agrară, în ultimii aproximativ 150 de ani , respectiv 1864, 1921, 1945, 1991 şi 2000,

au asigurat gospodăriilor ţărăneşti, ca principalele exponente ale exploataţiilor

agricole de dimensiuni mici, întâietate asupra exploataţiilor mari funciare .

Apariţia gospodăriilor ţărăneşti, ca exploataţii agricole în sens modem, s-a

produs ca urmare a aplicării reformei rurale din 1864. Dar, impunerea !o; ca

exploataţii majoritare şi consolidate s-a înfăptuit după a doua reformă agrară,

respectiv crea din 1921.

Ca urmare, în perioada interbelică R era o ţară a micilor producători agricoli:

exploatările cu o suprafaţă totală de până la 10 hectare reprezentau nu mai puţin de

92% din numărul lor total, iar suprafaţa deţinută era doar de 48% din suprafaţa totală .

Trebuie, totuşi, remarcată tendinţa viguroasă de întărire a unei pături m înstărite de

ţărani proprietari care deţineau între 5 şi 1 O hectare de teren ( 17,1% din numărul de

exploataţii, 20% din suprafaţa totală).

Reforma· agrară din 1945 se înscrie şi ea pe coordonatele precedentelor

reforme (chiar dacă prin efecte este considerată cea m redusă).

Dar, efectul acestor prime trei reforme a fost anulat de politica antiţărănească

a statului comunist, care, în unna aplicării reformei din intervalul 1948-1962, a impus

noile exploataţii de stat sau cooperatiste, iar gospodăria ţărănească nu a putut fi

desfiinţată, aşa cum ar fi dorit putemicii zilei, ci s-a regăsit sub o identitate nouă -

gospodăria membrilor coopera/ori- care avea ca element central lotul în folosinţă, de

numai 1 500 m2 Pe persoană participantă la lucrările din C.A.P.

d) Structuri de protecţie şi exploata re

Domeniul privat particular este constituit din: gospodării ţărăneşti, ferme

familiale comerciale, asociaţii agricole simple şi cu personalitate juridică, arendaşi.

Gospodăriile ţărăneşti erau în anul 1999 în număr de aproximativ 4,1

milioane, ocupau o suprafaţă de 68% din terenul agricol al României şi aveau o

dimensiune medie de 2,3 hectare. Aproximativ 76% din aceste exploataţii deţin m

puţin de 3 hectare şi doar 3,7% deţin m mult de 7 hectare (tabelul 10).

121

i)i·;

f

~ ~

!·; f

~: t·

r r· f r

~. :;

~' li·: ~··

·.~

" r,;;~ ~: ,. ··:rL:-·

~;: ~~··

'·,

~::·.

~~;.•

Tabdu! !O

s dări il or a j, ncote pe ctase , . Nr. gospodări i tărăneş ti 4 096 616 100% Suprafata agricol ă (mii ha) 9 578 599 Suprafata medie (ha) 2,34 Clase de mărime (ha) sub 0,5 12,0 0,5-1 35,1 1-3 29,5 3-5 14,7 . 5-7 5,0 7-1 o 3,4 peste 10 0.1

Sursa: M.A.A.- Date operative 1999

Analizele indică că o gospodărie obişnuită este deţinută de o persoana m

vârstă cu grad de instrucţie scăzut. În plus, ele sunt, în general, lipsite ~e mijloace de

producţie ş i resurse băneşti, ceea ce le face vulnerabile la presiunile pieţei mijloacelor

de producţie.

Datorită dimensiunilor extrem de reduse, majoritatea gospodăriilor ţă 1 ăneşti

au un rol soctal de asigurare a m1jloacelor de b1ză pentru subz1stenţa populaţ1e1 rurale

şi, pa111al, pentru populaţia urbană.

Autoconsumul este dommant, aprox1 ativ 80%din producţia obţim:tă, 1ar

pentru comercializare sunt numai excedentele care, în anii c•J conditii climatice - \ '

nefavorabile, sunt nesemnificative. ~ 1

Aceasta implică faptul că o mare parte din gospodăriile ţărăne_ş~ realizează

venitur: mici din activitatea agricolă proprie, ceea ce reduce posibilitaie~ procur!hii

input-uri1or de natură industrială, dar purtătoare ale progresului tehnic şi tehnologic

Faţă de toate aceste neajunsuri semnalate, existenţa gospodăriei ţărăneşti nu

trebuie abordată negativ. Proprietarii lor nu trebuie şi nici nu pot fi expropriaţi, ci

sprijiniţi pentru intrarea acestora, într-o perioadă cât mai scurtă de timp, în fluxurile

comerciale de piaţă . Aceste gospodări i creează stabilitate rurală şi asigură protecţia

mediului . Dispariţia sau consolidarea lor este rezultatul unui proces natural şi al

funcţionării pieţei libere.

Asociaţiile familiale (fără personalitate juridică) se constituie pe bază de

înţelegere liberă între două sau m multe familii, având ca scop exploatarea terenurilor

agricole, creşterea an imalelor, condiţionarea, prelucrarea şi vânzarea produselor,

122

prestarea unor servicii. Aceste uuităţi îş i satisfac singure obiectul şi condiţiile în care

îşi desfăşoară activitatea.

La nivelul anului 1992, erau 11 499 de astfel de asociaţii familiale, numărul

acestora crescând în 1994, la 15 829 de asociaţii familiale, cu o suprafaţă medie de

124,89 hectare. În 1998, funcţionau 7 730, având o suprafaţă medie de 125 hectare de

teren agricol, ajungând în 1999, la 6 082. Potrivi t datelor furnizate de Ministerul

Agriculturi i şi Alimentaţiei, suprafaţa medie a unei exploataţii este de 145 hectare ..

Asociaţiile agricole cu personalitate juridică sunt societăţi de tip privat, cu

capital constituit prin participarea liberă a membrilor asoci aţi în număr variabil; au ca

obiect de activitate exploatarea pământului , uneltelor, an imalelor şi alte mijloace

aduse în societate, precum şi realizarea de investiţi i de interes agricol. Asociaţiile

agricole nu au caracter comercial. in 1998, erau 3 809 de asociaţii agricole, cărora le

reveneau, în medie, 422 hectare de teren agricol pe unitate.

Cele două tipuri de asociaţii menţionate anterior îşi desfăşoară activitatea în

baza reglementării 36/ 1991, privind asocierea în agricultu ră. Pentru proprietarii de

terenuri, principala motivare de aderare la una sau alta din cele 2 forme de asociaţi i o

reprezenta costul ridicat al lucrărilor agricole comparativ cu gradul scăzut de

capitalizare al gospodăriei ţărăneşti.

Dar, din 1991, anul apariţiei primelor asociaţi i, ş i până în prezent numărul , dar

ş1 suprafaţa agricolă încredinţată spre exploatarea lor au scăzut. Cauzele acestui

fenomen sw1t multiple, dar principalele sunt stimulentele extrem de scăzute acordate

de asociaţii proprietarilor de terenuri.

Societăţi comerciale agricole cu capital privat {pe acţiuni) se pot constitui în

condiţiile Legii nr.3111990. Asemenea societăţi se organizează pentru producţia

agricolă, .prelucrarea, desfacerea produselor. Ele pot deveni întreprinderi moderne,

capabile să introducă tehnologii noi. Terenurile acestor societăţi sunt proprietate

privată individuală, aduse în folosinţă comună, arendate sau cumpărate, circulaţia lor

fiind reglementată numai prin lege.

Dezvoltarea ş i modernizarea agriculturii are drept obiectiv principal crearea

unor sisteme şi structuri moderne şi eficiente de proprietate, de organizare şi

management al exploataţiilor agricole, de obţinere şi comercial izare a producţiei

agroalimentare, care să asigure securitatea alimentară a ţării, precum ş i disponibilităţi

pentru export.

123

f 'l ~ ! ' " . i

~ ~j'

Arendarea, desfăşurată în virtutea Legii nr.l61l994, permite încredinţarea spre

exploatare a bunurilor agricole, deci inclusiv a terenurilor, către persoane fizice sau

juridice, pe o perioadă de minimum 5 ani, în sch imbul unei arende rezulta tă în urma

negoc ierii proprietarului cu arendaşul. Arendarea, ca formă de exploatare în

antrepriză a fost promovată ca alternativă a asocierii în vederea creşterii gradului de

concentrare a suprafeţelor agricole. Arendarea de către companiile private conduse de

întreprinzători individual i a demonstrat potenţialul ridicat pentru dezvoltarea

agribusiness-ului în România.

4.2 Reforma în agricultură

4.2.1 Definire (concepte)

Agricultura, ca şi economia în ansamblul său, se află, după anul 1989, în

tranziţie, care în practică poartă pecetea reformei.

Tranziţia, în termem conceptvaii economici, este considerată a fi· "un proces

de transfonnăn radicale, profunde în structunle de proprietate şi ec+omice [ J în

vederea instaurăm proprietăţii pnvate ŞI a concurenţei, a mecamsmelor de piaţă

liberă, pentru reglarea activităţii agenţilor economici."71

Atât în teorie, cât şi în prac tica economică, puţine sunt abordările care fac distincţie între noţiunea de tranziţie şiţea de reformă .

Tranziţia, ca noţiune, face trimit ri temporale. Reforma, în schimb, preia conţinutul tranziţiei, deopotrivă în ermeni teoretici şi practic. Pe acest fundal relaţional, reforma poate substit i tranziţia în domeniul politicilor economice şi, deci, al politicilor agrare.

4.2.2 Cauze

Cauzele declanşării schimbărilor, deci ale tranziţiei şi reformei din agricultura

românească s-au regăs it iniţi a l , în sânul societăţii socialiste precedente, sub fom1a :

V relaţiile de proprietate şi producţie de tip totalitar, comunist;

V reţeaua unităţilor de producţie, unde dominante erau cele de dimensiuni

mari şi foarte mari;

124

.•. . :

V sistemul de conducere centralizat şi super-centralizat din economie;

V transferurile fără echivalent de venit net din agricultură către bugetul de stat

şi, respectiv, ramurile economice din amonte şi aval de agricultură;

V criza din agricultură, cu efecte în producţie eficienţă ş i consumul alimentar

al populaţiei

V decalajul dintre nivelul de dezvoltare al agriculturii cu cel al ramurilor

neagricole, în special cu industria;

V ni velul de trai scăzut al agricultorilor, determinat de veniturile

nestimulative din activitatea agrico lă ş . a .

În tranziţie, parte din aceste cauze s-au menţinut (în grade de intensitate chiar

mai acute) şi, în plus, au apărut altele ca urmare a:

V abordărilor eronate în plan doctrinar şi practic a politi cilor de dezetatizare a

economiei;

V prăbuşirii filierelor de aprov izionare cu input-uri ş i de valorificare a

producţiei;

V decalajelor dintre marea şi mica exploataţie agricolă ş.a.

4.2.3 Obiective

Obiectivele finale ale tranziţiei, respectiv reformei, sunt:

~ edificarea economiei de piaţă liberă;

~ integrarea în structurile Uniunii Europene;

~ materializarea unor stadii superioare tehnologice, bazate pe biotehnologii şi

informatizare.

Pentru realizarea acestor obiective reforma acţionează simultan, cu toate că ele

sunt autonome şi au timpi istoriceşte diferiţi de realizare. Totodată, între acestea

există însă o strânsă legătură, ele condiţionându-se reciproc.

71 Dobrotă N. şi co1ab., Dicţionar de economie, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, p.476.

125

l~

s-au s imţi t !ii ;-,că se resimt în planul randamenlelor, efi cienţei, nivelului de trai al

agricultori lor, independenfei alimentare şi altele. lată de ce, desfii nţarea sectorului

marilor unităţi agricole socialiste, de tip cooperatist sau de stat, încă suscită

discuţii, inte:--pretări şi chiar critici. Pe fond, refonnele au generat un complex de

efecte asupra cărora analiza prezentă a alocat un spaţiu special în cele ce urmează.

Intenţia noastră a fost de a surprinde adevărul, în formule reprezentative, pentru a

crea un tablou corect asupra structurilor cooperatiste din agricultura comunistă ,

precum ~i asupra cauzelor care au condus la priibuşirea, prin lichidare a acestora.

!nvestiga.ţiik at; fost punctuale şi în format sintetic. Demersul ştiinţific a fost

condus astfel încât să sur--prindă, în egală măsură, atât aspectele critice, cât şi acele

elemente care pot conduce la reaşezarea structurilor de proprietate şi exploatare din

agricultură în matrice modernă, care să consonez.e cu structurile din ţările europene

cu sector agricol dezvoltat.

A doua direcţie a presupus demararea şi dezvoltarea acţiunilor din sfera de cuprindere a pieţelor funciare şi care au ca obiect transferul de proprietate funciară în v:rtutea unor raţionamente economice. În -acest context, s-a investigat într-un câmp mai larg rolul şi importanţa cooperativelor, respectiv a asociaţi il or,

comparativ cu celelalte acţiuni de piaţă funcia ră în edificarea unor structuri de proprietate şi exploatare de dimensiuni corespunzătoare (mulţi teoreticieni înţeleg încă necesitatea optimului dimensional), în cadrul cărora să se obţină perf01manţe cât mai înali:: în randamente şi eficienţă.

Piaţa Junciară, prin tot ce cuprinde, este un segment de cunoaştere , dar şi de

acţiuni practice destul de complicate, în contextul realităţii legislative, economice, politice şi sociale din prezent.

A.h~ tir, conţinut complicat, dat fiind nu numai specificitatea obiecti ;vă a

acestei piele, rlar şi neajunsurile în ceea ce priveşte lizibilitatea proprietăţii fun9iare, precum şi a modului cum sunt înţelese raporturile dintre principalii actori din piaţă,

a legislaţiei în vigoare, dar mai ales a raporiuri lor sociale şi economice pe care le generează proprietatea funciară ca atare.

Întrebarea fundamentală care a stat la baza investigaţiilor privind piaţa funciară a urmărit să elucideze marea dilemă: mai suf sau nu structurile de tip cooperatist sau asociativ oportune în cadrul acţiunilor e transfer de proprietate a

terenurilor. Evident, baza comparativă a fost fc:mnată in toate celelalte acţiuni ,

care se încadrează acestei pieţe, şi anume: vânzarea, cumpărarea, arendarea, închirierea, concesionarea şi , de ce nu, renta viagerr.

Dar, pentru a răspunde la această întrebare, abordările au fost extinse atât în 1

amonte, cât ş i în aval de ceea ce conţine în esenţă piaţa funciară, respectiv concept,

reguli, factori, funcţii, modul de evaluare şi altele. În amonte, s-a studiat politica de dimensionare a exploataţilor agricole, cu trimiteri speciale asupra criteriilor şi

134

optimului dimensional, precum şi asup!a rnăs -Jrilor ş i tend inţe l or de creş tere a

acesteia. În aval, investigaţiile au vizat identificarea şi eva luarea fenomenelor generate de piaţa funciară şi în ce măsură acestea susţin sau nu fenomenu l cooperatist din agricultură.

Capitolttl l

DIMENSIONAREA EXPLOATA ŢIILOR AGRICOLE -PROBLEMĂ CU MULTIPLE FAŢETE

Tabloul structurilor de proprietate şi exploatare din agricultura României este bipolarizat din punct de vedere al mărimii , iar din punct de vedere al randamentelor, slab productiv. Bip_olaritatea este relevată de coexistenţa a două categorii de exploataţ i i:

mici şi mari (tabelul 1 .1 ).

Tabelul 1.1

Suprafaţa agricol ă utilizată, in medie, pe o exploataţie agricolă (ha)

Total exploata ţii Exploataţii agricole, Exploata ţii agricole cu

Anii fără personalitate personalitate juridică agricole

juridică (mici) (mari)

2002 3.11 1,73 274,43

2005 3,27 2, 15 263,08

2007 3,50 2,29 270,45 "

Sursa: Secretariatul tehnic central al R~c~ nsăn1antului General Agrico l (RGA) 201 O.

În categoria exploataţiilor mici, conform clasificărilor din RGA, se regăsesc exploaţiile agricole fără personalitate juridică, în cadrul cărora reprezentative sunt gospodăriile ţărăneşti. Gospodări ile ţărăneşti sunt structuril e agrare care personali zează din punct de vedere istoric, economic, social şi cultural tabloul agriculturii României prezente. La nivelul anului 201 O, exploataţiile agticole fără personalitate juridică erau în număr de peste 3,8 mii unităţi (99,2%), deţineau o suprafaţă agricolă de aproape 7,5 mîl ha (56,0%) ş i aveau o dimensiune medie de 1,95 ha.

La polul opus se situează exploataţii le agricole de dimensiuni mari, organizate, de regulă, ca unităţi cu personalitate juridică: asoc iaţii şi cooperative agricole, societftţi

comerciale etc. Datele statistice preliminare, publicate de RGA pentru anul201 O, arată că aceste exploataţii aveau o dimensiune medie de 190,84 ha şi erau în număr de 31 ,O de mii, reprezentând 0,8% din totalul unităţilor agricole, deţinând aproape 5,9 mii. ha care însemnau 44,0% din suprafaţa agricolă utilizată .

135

Analiza dinamicii tabloului strucwral din agricultură, pe baza datelor din

RGA în interva lul 2002- 201 O, a condus la concluzia că procesul de restructurare

este relati v lent, media suprafeţei agricole a unei exploataţii a crescut foarte puţin ,

respectiv de la 3,1 ha, în anul 2002, la cea 3,5 ha, în 20 l O. Acest proces s-a datorat,

'lftât reducerii numărului de exploataţii de sub 1 O ha cu peste 600 de mii de unităţi , care deţineau o suprafaţă de 1,2 mii ha , cât şi creşterii numărului fermelor de peste

100 ha cu 21,7 mii, cu un spor de s uprafaţă de cea 0,6 mii. ha.

În aceste condiţii, putem spune că agricultura românească încă îşi menţine structura extrem de div i zată , în care greutatea ponderală este deţinută de exploataţiile

mici , de subzistenţă.

Cauzele care au determinat şi încă menţin aceste stări negative sunt multiple,

dar fapul care trebuie reţinut este că aproape toate acestea sunt consecinţa acţiunii

factorului subiectiv, acţiuni materializate în decizii ale politicilor publice.

Menţionăm aici, cu titlu special , reformele agrare în totalitatea lor, dar mai ales pe

ultimele două, derapajele istorice în ceea ce priveşte gestiunea fondului funciar cu

ajutorul cadastrului şi cărţilor funciare, degringolada legislativă şi arbitrajul

părtinitor al puterii publice în cadrul pieţei funciare şi altele.

Perfonnanţele în producţie , la nivelul întregii agriculturi româneşti, sunt

modeste comparativ cu rezultatele agriculturii Uniunii Europene (tabelul 1.2).

De pildă, la principalele două culturi, respectiv grâu şi porumb, România, în

perioada 2000-2008, a obţinut o producţie medie de 2,5-3,0 tone/ha, cu mult sub media

din ţătile în care sectorul agricol înregistrează perfmmanţe superioare, precum Franţa,

unde producţia medie la cele do uă culturi este de peste 7,0 tone/ha, Germania, de

6,6 tone/ha sau în Italia de 5,0 tone/ha. Aceiaşi silltaţie este relevată şi de "valoarea

producţiei primare la hec(,/ obţinută de fermierii români (circa 800-900 euro/ha)

care este de 2-2,5 ori mai mică faţă de media europeană (1 800-2 000 euro/ha)"2.

În aceste condiţii se apreciază că România, prin producţia medie realizată la

cereale " în perioada 1990-2009, de 2.770 kg/ha, se află la nivelul producţiilor

realizate de ferimerii UE-6 în deceniul şase al secolului trecut"3.

Principalele cauze generatoare de non-performanţe în agricultura României se

regăsesc în: regimul instituţiona l al propri;etă1ii şi exploataţiei funciare, nivelul ridicat

de fragmentare şi răsfirare a parcelelor în teritoriu, preponderenţa structurilor de

producţie de dimensiuni mici şi cu un pronunţat caracter autarhic, insuficien 1ţa alocării factorilor şi utilizării resurselor, dezechilibrele din regimul de funcţionare al pieţelor

agroalimentare, volatilitatea preţurilor produselor agricole, incapacitatea administraţiei

instituţionale, neprofesionalismul decidenţilor de politici publice şi altele.

2 Comisia Prezidenţială pentru politici publice de dezvoltai· a agriculturii, Cadrul Na~onal Strategic pentru ~ezvoltarea durabilă a sectorului agroalimentar şi a spa~ul rai , în perioada 2014-2020--2030, p. 20.

·' Jdem, p. 20.

136

Pornind de la aceste aprecieri generale şi având în vedere experienţa ş i rezultatele

ţărilor europene dezvoltate, considerăm că în agricultura României, o acţiune de

polit ică agrară de maximă importanţă este definirea ş i dimensionarea în sp iri t

modem a exp loataţii l or agricole.

Tabelul 1.2

Producţiile medii la principalele produse agricole în Româ nia

comparativ cu Uniunea Europeană, 2004-20 Il

România Uniunea Europeană 1

Produse agricole

2004 2011 . 2004 2011

Grâu (kgfha) 3.400 3.665 6.510 6.394,9

Porumb (kgfha) 4.490 4.529,2 8.440 12.735.4

Floarea soarelui (kg/ha) 1.710 1.801 ,5 J g6Q 1.712,1 -

Legume (kg/ha) 1.630 13.895,2 3.020 22.445,6

Cart o ti (kg/ha) 15.900 !6.415,4 30.200 27.57-U

Lapte (1/an) 3.329 3.775 ,9 5.897 7.077.3

Sursa: http:/lfaostat.fao.org/s ite/569/DesktopDefault.aspx?Page!D=569#ancor

În segmentul stmcturilor socio-economice, politica agrară este definită de ansamblul

acţiunilor întreprinse de puterea publică în vederea rea li ză rii unui cadru juridic,

economic şi productiv: -adecvat condiţiilor tehnice ş i tehnologice ale momentu lui , ca re să permită

utilizarea raţională şi eficientă a tuturor resurselor de prod~ eţ:ie; . - performant prin producţie ş i profit.abilitate ş i în paralel, stirr.ulativ pentru

lucratorii agricoli; - deschis progresului prin respectarea echilibrului ecologic ş i garantarea

dezvoltării durabile. Pornind de la aceste repere teoretice cadru, în practică, pivotul structurilor

socio-economice din agricultură este considerate a fi exploataţia agricolă, ca agent

al economiei, cu o anumită specificitate.

Managementul defineşte exploataţia agricolă ca tiind un agent economico-social, în care , pe

baza (dar şi în limita) unor raporturi de proprietate (în mod deosebit asupra pământulu i), sub

acţiunea unui centru de decizie ş i prin combinarea unor factori tehnici şi tehnologiei, are loc

realizarea producţi ei destinate autoconsumului ş i/sau valoriticării la piaţă, situaţie când se

um1ăreşte obţinerea de profit.

(Crăciun A., Managementul agricol, Edit. Mirton, Timişoara, 1995, p. 6)

137

Specificitatea este determinată, înainte de toate, de proprietrtea funciară, care "are o foarte mare importanţă asupra sistemului şi randamentelor cu care este exploatat pământullfondul funciar"4

''""',. polo"'' ; "'"'""' "p loo'"!" "go w lă ; 0 ' "''"''" lo<gă o ,.ogeo p 1 oc prndoo ărno do 1 bunun ŞI serv 1c11, de natura firmelor"

(*** Econonua politrcă- ASE, Ed1t EconomiCă, BucureŞti, 1995, p 6i)

În domeniul agricol trebuie disociată nO\iunea de proprietate faţă >le ·;~;! de ~ ;,ploatare5 :

- proprietatea înseamnă modul de manifestare, in sens juridic. a comp:mentelor sale (posesia,

1 dispoziţia şi folosinţa) in "relatiile sociale intre persoanele fizice sJujUiid ice generate de însuşirea şi

1/ stăpânirea'>6 bunurilor mobile şi imobile (cu deosebire a!:upra pământului, ca bun imobil);

·- exploatarea presupune aqiunca asupra resurselor (facto rilor) de producţie in cadrul

proceselor ele producţie.

Exploatarea fundamentează noţiunea gener i că de unitate de pmductie sau de exploataţie

agricolă care poate fi in domeniul cultivă rii pământului şi .'sau creşterii animalelor, mare sau mică,

de stat sau privată, de cercetare sau producţie ş.a.

Totodată, exploataţia agricolă se bazează, in mod obiectiv, pe proprietatea funciară şi se

manifestă, prin componentele sale, in două variante:

-simultan, prin toate atributele sale juridice. respectiv posesie, dispoziţie fruct şi uzufruct.

Această siwaţie, când exploatarea pământului se realizează in regie proprie, în cadrul

următoa re l or tipuri de exploataţ ii: gospodăr i i ţ ă răneş ti , societăţi comerciale agricole, regii

Jutonome, organizaţii obşteşt i de cult ş.a.;

-numai două din cele patru atribute ş i anume prin folosinţă ş i .. u?.tlfruct. Este situaţia spec ifică

exploataţi ilor in antrepriză, in care reprezentat ive sunt asoc iJtiile. coopei'alivele şi an:ndaşii.

Relaţia dintre proprietatea funciară ş i exploataţia agricolă a reprezentat o "chestiune" pennanentă în istoria7 mai veche sau mai nouă, într-o ţară ca România "în care agricultura şi ţărănimea au avut o importan~i şi o funcţie determinantă în viaţa· economică şi socială, o temă permanentă în dezbateri cu puseuri de tensiuni şi crize"8

.

4 Dobrotă, N., Dicţionar de economie, Edit. Economică, Bucureşti, 1999, p. 376. 5 Bold şi Crăciun, 1995. 6 Dobrotă., N, Dicţionar de economie, Edit. Economică, Bucureşti, 1999. 7 În esenţă, această problemă era generată, in perioada ante- şi interbelică, de insuficienţa

proprietăţii funciare (s.n.) ( ... )-pentru o categorie de ţărani, categorie în creştere, produsă de sporul natural de populaţie rurală care diviza in parcele din ce în ce mai mici moştenirea - şi de procesul social de polarizare "către marea exploataţie agricolă, indiferent de forma de proprietate adoptată, prin reunirea, din motive variate, a unor mase largi de ţărani" (Axenciuc, 1966). 1

8 Axenciuc V., Evoluţia economică a României. Cercetări statistica-istorice 1859-1947, ~o i. Il Agricultura, Edit. Academiei Române, Bucureşti , 1966, pTi. 1

138

În ecuaţia dezvoltării generale a agriculturii româneşti, politica agrară v i zează rezolvarea următoarelor probleme detem1inante în relaţiile dintre exploataţia agricolă ş i

proprietatea funciară: -definirea şi manifestarea domeniilor de proprietate şi, în cadrul acestora,

a re laţiilor de proprietate corespunzător noilor realităţi apărute în perioada de tranziţie, în care predominantă trebuie să fie proprietatea privată , prin toate atributele sale (posesia, dispoziţia, fructul şi uzufructul ) asupra pământului şi celorlalte bunuri patrimoniale;

-adoptarea eligibilităţii după principiile democraţiei de piaţă liberă, care înseamnă stabilirea beneficiarilor îndreptăţiţi de a primi şi exploata bunuri funciare şi nefunciare, precum şi a modului lor de manifestare din punct de vedere juridic şi economic, faţă de bunurile pe care le au în proprietate administrare sau concesionare;

- alegerea celor mai raţionale direcţii de reformare, acţiune în utma căreia rezultă noi sttUcturi pe forme de proprietate, mod de organizare, nivel tehnologic etc. în concordanţă cu interesele generale, dar şi cele particulare;

-formarea şi consolidarea metodelor economice de translare a terenurilor în cadrul pieţei funciare.

Scopul dimensionării este de a asigura "cadrul de acţiune normală a tuturor factorilor activităţii agricole"9

. Prin cadtU de acţiune înţelegându-se exploataţia agricolă ca atare, respectiv gospodăria ţărănească, ferma, asociaţia sau cooperativa agricolă, societate comercială, arendaş ş i altele.

Pentru a realiza o dimensiune corespunzătoare a exploataţiilor agricole în conformitate cu cerinţele actuale ale ştiinţei, tehnologiei, organizării şi managementului, va trebui să se rezolve relaţiile dintre:

l) Fermă mică (Exploataţie mică)

2) Fermă de subzistenţă (Exploataţie de subzistenţă)

• •

Fermă mare (Exploataţie mare) Fermă comercială

(Exploataţie comercială)

Aceste obiective generice de politică structurală impun următoarele măsuri şi acţiuni :

- sprijinirea celor aproape 3,8 milioane de gospodării ţărăneşti, pentru a se organiza şi lucra cât mai eficient pământul;

- restructurarea, organizarea şi îmbunătăţirea managementului în unităţile

agricole comerciale; - restructurarea şi organizarea exploataţiilor agricole din domeniul public

(staţiuni experimentale, institute de cercetări, fenne didactice etc.);

9 Fierbinţeanu, Gh., lfrim, D., Lazăr, T., E voluţio şi perspectiva agriculturii din România, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 1998.

139

-dezvoltarea şi consolidarea exploataţiilor agricole bazate pe exp loatarea

terenului în antrepriză (cooperative, asociaţ ii , arendaş i ), pentru utilizarea cât mai eficientă a resurselor funciare din sectorul privat.

Dimensiunea exploataţiilor agricole, ca problemă importantă de politică agrară, reclamă rezolvarea, din perspectivă ştiinţifică, dar şi practică, a patru mati problematici:

1. Criteriile de dimensionare; 2. Optimul dimensional; 3. Tendinţele de creştere; 4. Măsurile de creştere .

În cele ce um1ează vom fonnula, punctual, răspunsuri într-o manieră sintetică, bazată atât pe studiile unor specialişti din domeniu, cât şi pe aprecierile şi concluztile noastre.

În fapt, nu ne propunem să facem lumină într-o problematică asupra căreia nici politicile agricole comune, cum se va vedea mai târziu, nu au căzut de acord în toată perioada de aplicare a acestora. Intenţia noastră este de a nuanţa importanţa , pentru moment, a acestei probleme în ansamblul actual al politicii agrare româneşti, în vederea eficientizării şi performării producţiei agricole.

11/ I.l. CRITERII DE DIMENSIONARE ÎNTRE RESURSE ŞI REZULTATE

Criteriile de dimensionare a exploataţiilor mari, medii sau mici nu au o abordare unitară în teoria economică. Totuşi, cele mai des utilizate sunt următoarele două criterii, stabilite în funcţie de:

- resursele atrase în procesul de produefie (exprimate în unităţi fi zice), cu referire, în primul rând, la suprafaţa medie de teren pe o exploataţie ş i , în al

doilea rând, la efectivele de animale, parcul de tractoare şi maşini agricole, precum şi la alte elemente din componenţa factorilor de producţie;

- rezultatele înregistrate (exprimate în unităţi fizice sau unităţi monetare), cu trimitere la cantitatea de produse obţinute sau la încasări l e băneşti 10

Studiile de specialitate, într-o proporţie majoritară, înclină către parametrii fizici , fie că reflectă resursele uti 1 izate, fie rezultatele obţinute . CI asi ficarea bazată pe criterii monetare este acceptată din raţiuni statistice şi de comparabilitate. Din aceste considerente, în practica europeană se admite o metodologie comună de tip EUROST A T, de dimensionare economică a fermelor, metodologie care, până în

prezent a adoptat două variante de lucm, prima practicată până la pragul anului

201 O când dimensiunea fem1elor era determinată în funcţie de marja brută standard (MBS) şi se exprimă în ESU, a doua variantă a înlocuit-o pe prima fiind a>tfel pusă în practică după 201 O şi are la bază Standard Output (SO) (valoarea producţiei), exprimată în euro şi care nu include valoarea subvenţiilor acordate.

10 Râmniceanu, 1, Probleme structurale ale agriculturii româneşti in perspective aderării la

Uniunea Europeană, Colecţia studii, l.E.R. , nr.6, Bucureşti , 2004, p. 7

140

1. 2. OPTIMUL DIMENSIONAL

Dimensiunea optimă este abordată ca o posibilitate ideală de ati ngere a

performanţelor în producţie, calitate şi eficienţă . De multe ori, optimul este substituit cu

"raţional", "acceptabil", "suficienţă", "limită", "minim". Evident, această diversitate de

abordări în tenneni demonstreză punctele de vedere difetite în ceea ce priveşte criteri ile,

limitele şi procedmile de stabilire a dimensiunii exploataţiilor. Pentru exemplificare, vom

reda propunerile U.E., opiniile cercetării şt iinţifice româneşti, precum şi normele

oficiale stabilite prin legislaţia românească.

În cadml Politicilor Agricole Comune (PAC), prin Programul Manscholt, lansat

în anul 1986, se propun, pentm prima dată la nivel de comunitate, măsuri de ajustare a

structurilor agrare care vizau fonnarea unor exploataţii agricole de dimensiuni optime,

pentru obţinerea unei producţii ieftine, cât şi scoaterea din cultură a cinci milioane

hectare pentm limitarea excedentelor şi reconversia forţei de muncă din agricultură .

Dimensiunile optime propuse prin Memorandumul Mansholt, pentru o

exploataţie agricolă, sunt prezentate în tabelul următor.

Tabe/ull.3

Dimensiuni optime (raţionale) stabilite prin Programul Mansholt

Sectorul de producţie U.M. Dim ens iuni raţionale

Cultura mare ha 80-120 -

Vac i de lapte Capete 40-60

Bovine pentru carne Capete 150-200

Porci la îngrăşa t Capete 450- 600

Sursa: Lăpuşan A., Structuri agrare, Edit. Băneasa Print, Bucureş ti , 2002, p.40

"Aceste dimensiuni au fost recomandate fără a se fi avut în vedere, calculel e

de fundamentare economice, din care cauză nu erau credibile" 11, fapt ce a dus la

neacceptarea lor în practică. Ele rămân ca obiect de studiu, deoarece reflectă

frământările, căutările din domeniul politicilor agricole referitoare la impunerea

unor dimensiuni care să susţină perfonnanţele şi eficienţa în producţie.

În România, cercetările de economie agrară din cadrul Academiei de Ştiinţe Agricole şi Si1vice propun următoarele dimensiuni pentm exploataţiile agricole

(tabelele 1.4 şi 1.5).

11 Lăpuşan, Al. , Structuri agrare, Edit. Băneasa Print, Bucureşt i , 2002, p. 40.

141

Tabe/u/ /. 4

Limi tele privind dimensiunile exploataţiilor agricole, pe profile de producţie

şi zone pcdoclimatice în se.;torul vegetal

Profilul producţiei Zona pedoclimatică Dimensiuni raţionale

(ha/exploata ţie)

Cultura cerealelor şi - câmpie 1000- 1500

plantelor -deal 250-500

Lcgumicultură Propice culturilor legumicole intensive 50-100

Pomicultură Propice pomiculturii intensive 100- 150

Viticultură Pr()picc viticulturii intensive 100- 200

Sursa: Fierbinţeanu , Gh., Ifrim, D., Lazăr, T. , Evoluţia şi perspectiva agriculturii din România, Regia

Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 1998, p. 61.

Tabelul/.5

Limitele privind dimensiunile exploataţiilor agricole, pe sectoare

de producţie şi sisteme de cre~: tere, în zootehnic

Sectorul de producţiei Sistemul de creştere Dimensiuni raţionale

( capete/exploataţie)

Vaci de lapte - gospodăresc 5- 10

- intensiv 100-200

Bovine pentru came - gospodăresc 15-20

- intensiv 500- 1000

Porci ne - go spodă resc 20- 30 11

11 - intensi v 1500-200

Szlrsa: Fierbin1eanu, Gh. , 1 frim, D. , Lază r, T., Evoluţia şi perspectiva agriculturii din România, Regza

Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 1998, p. 61.

Analiza atentă a datelor din tabelele anterioare relevă următoarele criterii în funcţie de care au fost stabilite dimensiunile exploataţiilor agricole:

-graduL de intensificare, respectiv aportul de factori de investiţii pe hectar sau cap de animal. Confonn acestui criteriu, în · ramurile agricole care reclamă investiţii mai mari, în mod evident, dimensiunea fermelor este mai mică, cu referire Ia legumicultură, pomicultură şi viticultură; în cazul culturilor de câmp, dimensiunea unei exploataţii este mai mare;

-condiţiile de relief influenţează dimensiunea exploataţiilor care au în structură cereale. Deoarece aceste culturi au un grad de dependenţă mai mare faţă de factorii agropedoclimatici, ca urmare a nivelului redus de investiţii, comparativ cu celelalte ramuri vegetale, rezultă că în zonele de câmpie, acolo unde condiţiile agropedoclimatice sunt mai favorabile, fermele sunt mai mari, faţă de cele din zonele de deal şi munte;

142

-si~temuL agricol adoptat. Criteriul a fost utilizat în sectorul creşte r ii

animalelor, unde dimensiunea exploataţiei este mult mai mică în cazul sistemelor gospodăreşti, bazate pe tehnologii tradiţionale, caracterizate prin consum mare de fm}ă de muncă şi factori investiţionali minimi şi, respectiv, mm mare în sistemel e intensive bazate pe tehnologii performante.

Cadrul legislativ românesc, reprezentat de Legea nr. 166/2002 pri vind exploataţiile agricole, a promovat, în vederea dimensionării exploataţiilor agricole un criteriu unic, formulat în funcţie de destinaţia producţiei agricole. Din această cauză, au fost legiferate două categorii de exploataţii: comerciale şi familiale. Pentru cele comerciale, care suscită un interes major din partea politicilor agricole în acţiunea de subvenţionare, au fost stabilite următoarele limite, cu referire distinctă pentru sectorul vegetal şi sectorul animalier.

Tabe/u/1.6

Dimensiuni minime pentru exploata ţ iile agricole comerciale din sectorul vegetal

Profilul producţiei Dimensiuni minime

(ha/exploatatie)

Cereale, plante tehnice şi medicinale - zona de câmpie IlO Cereale, plante tehnice şi medicinale - zona de deal 50

Pajişti naturale cultivate şi culturi furajere - zona de munte 25

Legume 2 1

Plantaţii de pomi şi pepiniere 5 1

Căpşunerii, arbuşti fructiferi 1

=:j Plantaţii de vii nobile, pepiniere ş i hamei 5

Sere şi solarii 0,5

Sursa: Legea 166/2002 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă 108/2001 privind exploataţiile agricole.

Tabelul 1. 7

Dimensiuni minime pentru exploataţiile agricole comerciale din sectorul anima licr --

Dimensiuni minime Sectorul de producţie

(capete/exploata ţie) --Vaci de lapte 15 --Taurine la îngrăşat 50

Oi sau capre 300

Porci 100

Alte specii de animale 100

Găini ouătoare 2.000

Păsări pentru carne 5.000 --Alte specii de păsări 1.000 --Familii albine 50

Sursa: Legea 166/2002 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă 108/2001 privind exploataţiile agricole.

143

Spre deosebire de primele două versiuni, U.E. şi cercetarea agricolă românească,

unde fom1ularea dimensiunii exploataţiilor s-a elaborat din perspectiva "optimului",

respectiv a ,,raţionalului", în lege, formularea a DJst din punct de vedere al "minimului",

ca reflecţie a preponderenţei gospodăriilor ţărăn·~şti în plaja stucturilor de exploatare şi producţie din agricultura noastră.

Această abordare legislativă are semnificaţii majore în planul acţiunilor

practice, de politică agricolă, deoarece poate conduce la creşterea interesului

exploataţiilor mici familiale în dobândirea caracterului comercial prin creşterea graJului de accesarea fondurilor de susţinere.

1.3. CREŞTEREA DIMENSIUNII EXPLOATAŢIILOR, FENOMEN

CONSTANT ÎN AGRICULTURA EUROPEANĂ

Conceptele privitoare la tendinţele de creştere a dimensiunilor exploataţiilor

agricole sunt vechi şi au fost considerate multă vreme condiţia sporirii competitivităţii

şi a ridicării nivelului de viaţă a agricultorilor, argumentate prin t@oria neoclasică a producţiei şi consumului.

În concluzie, pentru decidenţii de politică agrară, date fiind controversele

legate de calcularea şi asigurarea exploataţiilor optime, este mai simplu să îşi

păstreze doar rolul de catalizator în procesul de formare a exploataţiilor care să se

situeze deasupra unui prag minim de performanţă şi eficienţă; ulterior, forţele pieţei

pot contribui la formarea exploataţiilor agricole de dimensiuni optime.

În plus, creşterea dimensiunii exploataţiilor agricole intr-un mod corespunzător este o necesitate, dar şi o rezultantă impusă de cerinţele progresului tehnico ştiinţ i fic.

Din aceste cauze, problema ca atare a preocupat şi preocupă in continuare politica l:"conomică din agricultură în toate ţările dezvoltate.

Exemplul ţărilor vest-europene în domeniul creşterii dimensiunii exploataţiilor agricole este relevant ş i pentru România şi iat1i de ce!

"Până după cel de al Doilea Război Mondial, exploataţiile agricole din ţările

europene ce vor forma, ulterior, Comunitatea Economică Europeană erau excesiv de

lVlverizate. În urma diviziunii proprietăţii prin moştenire, se ajunsese ca cxploataţia a~ricolă să fie compusă din 1 0- 80 şi chiar mai multe parcele mici, cu suprafaţă sub

uh hectar, dispersate între ele la 3- 10 km.'' 12• Dată fiind această stare de lucruri

care restricţiona introducerea progresului tehnic în ramură, toate ţările Europene au

întocmit, începând cu anul 1950, programe anuale de comasare a proprietăţii şi

creştere continuă a mărimii exploataţiilor agricole, cu deosebire prin lucrări de

organizare şi amenajare a teritoriului la nivelul fiecărei comunităţi rurale.

Rezultatele acestei măsuri au fost spectaculoase şi sunt relevate în tabelul următor.

12 Fierbinţeanu, Gh. şi colaboratorii, op. cit. , p. 47

144

Tabelul 1.8

Evoluţia di mensiuni i medii a exp ioataţiilor agricole în unele ţări di n Europa. perioada 1950--201 i

ANUL

Ţara 1950* 1995** 2000* ''' 2003*"' 2011* ** 2011 / 1950 '1o

Anglia 18,0 70,1 67,7 57,4 70.95 394.0 - ·

Franţa 14,2 .1 8.5 42,0 45,3 53.1 2 37 1.1

Germania 6,0 30,3 36,3 41 ,2 47.96 800.0

Ita lia 2,25 :i ,9 6,1 6,7 7.5 333.3

Spania 8,75 19,7 20,3 22.1 55.20 628.6 --

Sursa:* Fierbinţeanu, Gh. , Ifrim, D. , Lazăr, T., Evolu{ia ş i perspectiva agricullllrii din România,

Regia Autonomă, Monitorul Oficial, Bucureşti , 1998, p.47

•• European Commission, Directoratc-Genera1 for Agriculture and Rural Development, Agriculwre in the

European Unio,. Statistica/ anei Economica/ Informat ion 2005, February 2006.

* * • http://faostat. fao.org/si te/6 7 8/Desktop Defau Jt.aspxPage1 I 06 7 S#ancor

Astfel, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, în ţările Europei unite, cu

potenţial agricol ridicat, dimensiunea medie a exploataţiei agricole a înregistrat un

ritm crescător, intens şi continuu (tabelul 1.8). Cele mai înalte creşteri au fost

înregistrate de Germania şi Spania, prima de aproape 8 ori, iar a doua de peste 6 ori; in

Anglia, Franţa şi Italia, sporuruile au fost ceva mai mici , respectiv de 3-4 ori.

La o privire atentă a datelor tabelului de mai sus constatăm că România, după

dimensiunea medie a e:<ploataţiei agricole, de circa 3,5 ha, este în pozitia Italiei .. la

pragul anului 1950 c~d e>- vloataţia medie era de 2,25 ha. Dacă plecăm de la prezumţia că trendul dimer:sional al exploataţiei va fi şi pentru perioada vii toare

constant crescător, România, ca membru al Uniunii Europene, va înregistra ş i

aceeaşi perspectivă, cu deosebirea că ţara noastră ia start,ul de pe poziţia Itali e i de

acum 50 de ani. Trendul crescător al dimensiunii exploataţiilor agricole în ţările U.E. a fost

rezultatul, pe de-o parte, al acţiunilor de organizare şi amenajare a teritoriului din

zonele rurale, iar pe de altă parte, al susţinerii şi intensificării sch imburilor de pc

piaţa funciară.

1.4. MĂSURI DIRECTE ŞI INDIRECTE DE MIŞCARE A PROPRIETĂŢII FUNCIARE

Statul poate acţiona asupra dimensiunii exploataţiilor agricole, mijlocind

mişcarea proprietăţii funciare, prin două categorii de măsuri: directe şi indirecte.

145

\ 1.4.1. Măsuri difecte

După natura lor, măsurile directe sunt: 1) de natură econornică, adică sunt însc1ise sferei de cuprindere a pieţei funciare; 2) de natură extraeconomică, întrucât se derulează, în afara cererii şi ofertei, fiind, în fapt, rezultatul fie al unor decizii publice (de exemplu refonnele agrare), fie al unor acte de voinţă cu titlu subiectiv (de exemplu moşteniri , donaţii şi altele).

Redăm în tabelul urrhător măsw-ile directe de translare a proprietăţii şi exploataţiei funciare, precum şi efectele acestora asupra dimensiunii exploataţiilor agricole.

După natura lor

a) Economice

Pi a ţa funciară

Tabe/u/1.9

lviăsuri directe, economice şi exteraeconomice, de translare

a proprietă\ii şi /sau exploatatiei funciare în agricultură

Conţinut

Categorii economice Forma

juridică de

Acţiuni Generale Specifice înre!!istrare

Acte juridice

între vii,

publicitate

şi cadastru

Vânz;re-cumpărare Preţ funciar

Cooperare

şi asociere Dividend

Arendare , locaţie Arenda

Concesionare, Redevente,

închiriere chirie. Contracte

Anii_ ~au perioadele

b) Extracconomice ~ - de înlâptuire: ::l :;

1)1864 :::: Titluri de ,.. 1:

2)1921 ~ proprietate "' publicitate şi <1)

~ o cadastru -;;

3)1945 >. funciar

Re forme agrare 4)1948, 19c?

5)1991 Titluri de

proprietate

publicitate şi

cadastru

6)2000 funciar.

Donaţie Acte juridice

Moştenire între vii,

~~te forme

publicitate

şi cadastru

de înstrăinare Uzucapiune şi altele funciar

146

Efecte în

dimensiunea

exploataţiilor

Concentrare

sau

_pulverizare

Concentrare

Concentrare

Concentrare

Pul veri zare

Concentrare

Pulverizare

Pulverizare sau

concentrare

Din ana liza infonnaţi ilor din tabelul alăturat ral': lii că numai p ia ţa func i ară

are ca efect creşterea dimensiunii exploataţiilor agric1Jle prin concentrare, respectiv

consolidare a proprietăţii funciare. Reformele agrare, cu excepţia celei din perioada totalitară, 1948-1962,

precum şi înstrăinările, altele decât vânzările, precum donaţiile , moştenirile, conduc,

în cea mai mare parte, la pulverizarea proprietăţii funciare.

1.4.2. Măsuri indirecte

Măsuri indirecte sunt cele care nu vi;u~ază în mod direct raporturile de

proprietate şi se manifestă, în principal, prin : -Organizarea şi sistematizarea teritoriului; -Dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii de transport; · - Reconfigurarea după model european a pieţelor input-urilor şi output-urilor

din agricultură; -Promovarea de oportunităţi economice nonagricole pentru creşterea gradului

de ocupare· deplină şi eficientă a forţei de muncă din rural şi creşterea veniturilor

agricultorilor. În esenţă, acestea sunt acţiuni din sfera de cuprindere a politicilor agricole şi

au ca obiectiv susţinerea performanţelor şi a eficienţei în producţie . Ca atare, chiar dacă ele nu vizează în mod direct raporturile de proprietate funciară, totuşi , prin

facilităţile pe care le generează, agenţii economici din domeniu, pot fi impulsionaţi în dezvoltarea dimensiunii exploataţiilor agricole.

Spre deosebire de măsurile directe care sunt, îr, sfera de cuprindere a politicilor

agrare, adică în responsabilitatea decidenţilor de politici publice naţionale , măsuril e indirecte, sunt în esenţă măsmi atât în compete~ţa,po~iticii agrare, ad ică a naţionalităţii , cât şi a Politicii Agricole Comune, respectiv ~· lJniumi Et~ropene.

Capitolul2

ROLUL PIEŢEI FUNCIARE ÎN CREŞTEREA DIMENSIUNII EXPLOATA ŢIILOR AGRICOLE

În prezent, piaţa funciară, prin toate componentele sale definitorii, respectiv,

vânzarea-cumpărarea, cooperarea, asocierea, arendarea, concesionarea şi închirierea

reprezintă o problematică cheie, aflată în responsabilitatea politici i agrare naţionale, în scopul reconfigurării şi redimensionării structurilor de proprietate şi exploatare din

agricultură. În literatura de specialitate, precum şi în acţiunile legislative şi practice se

manifestă încă numeroase derapaje, dar şi dispute asupra conţinutului, regulilor,

147

funcţiilor şi rolului acestei pieţe. Cauzele acestor situaţii sunt multiple. Semnificative

sunt cele care îşi găsesc rădăcinile în segmentul docttinar, confuz şi incoerent, în

sistemul legislativ, cu orar de apariţie diferit ş i persortalizat pentru fiecare acţiune în parte, precum şi cele referitoare la poziţia inegală a puterii publice faţă de cei doi

actori implicaţi în procesul de translare a proprietăţii , respectiv a exploataţiei funciare: proprietari şi investitori. '

În acest CGntext, demersul nostru ştiinţific ~re ca preambul al cercetărilor de

piaţă problemele teoretice care aduc un punct de v~dere propriu şi, considerăm noi,

original dar şi edificator pentru cititorul avizat.

2.1 . ELEMENTELE STRUCTURAL-DEHNITORII ALE PIEŢEI FUNCIARE

În economia de piaţă liberă, democraticii, piaţa funciară este o componentă obiectivă a acesteia şi, ca oricare altă piaţă a factorilor de producţie, presupune

relaţii juridice şi economice în cadrul cărora se confruntă cererea cu ofe1ta asupra

terenurilor ce urmează a fi transmise spre o nouă proprietate şi/sau exploatare. Relaţiile economice circumscrise pieţei funciare îmbracă fonna unor acţiuni în

baza cărora se negociază transmiterea proprietăţii (cu toate atributele sale) sau numai a

folosinţei . Negocierile dintre proprietari şi cumpărători, respectiv utilizatori, au în vedere

o anumită categorie economică specifică fiecărei acţiuni de transmitere a terenurilor care,

pe fond, definesc segmente diferite ale pieţei funciare după cum mmează:

Acţiuni Categorii economice specifice

l - vânzare- cumpărare -preţ

2 - asoc iere/cooperare - dividende

3 - arendare -arendă

4 - concesionare :-r - redevenţă

5 -închiriere - chirie - - --·- - ·-- --

Pământul în general şi cel agricol în special devine obiect al tranzacţiilor de

piaţă numai dacă: -este element al proprietăţii private; -politica agrară, prin componentele sale proprii (sistem legislativ şi cadn1

instituţional) nonnează funcţionarea pieţei funciare în ansamblul ei, dar şi

pe fiecare segment ce intră în cuprinderea acesteia.

2.2. PARTICULARITĂŢILE PIEŢEI FUNCIARE

Regulile de funcţionare a pieţei funciare sunt, în linii generale, asemănătoare

cu cele de pe piaţa oricărui alt bun economic, dar există şi anumite elemente specifice

deoarece:

148

- are un caracter eminamente naţional, caracter detem1inat de prezenţa factori le.;:

'" economici, al căror conţinut se bazează pe faptul că pământul , ca bun

material , fiind o marta specială, întrucât nu poate fi dislocat teritorial,

înmulţit, fabricat şi trebuie fol osit acolo unde s-a format; • politici, în virtutea cărora pământul este considerat ca un element vital în

existenţa unui stat deoarece prin el se delimitează, dar se şi identifică

fiinţa oricărei naţiuni.

- oferta de pământ este cea care impune regulile jocului pe această pi.a(ă, deoarece pământul este limitat ca întindere şi fertilitate. Pe fond, oferta este rigid ă, fiind insensibilă la variaţia preţului acordat de cumpărători, din care cat;ză concurenţa este numai în domeniul cererii şi, în plus, generează creşterea preţului la

categoriile de terenuri cu mai multe utilizări posibile; - cererea, în raport cu oferta poate fi mai mare sau mai mică , motivul principal

fiind dat de starea de fapt a economiei în ansamblul ei. Astfel, dacă economia este în

normalitate, în creştere evidentă, cererea de pământ depăşeşte oferta, ceea ce

determină preţuri mai mari pe piaţa funciară. Invers, dacă eco~omia este în regres,

în criză, cererea de pământ este sub nivelul ofertei, iar preţurile terenurilor agricole

scad. Pe fond, intensitatea acţiunilor de pe piaţa funciară reprezintă un indicator

relevant al stării de normalitate/criză din economie; - cererea de terenuri este influenţată şi de nivelul ratei de dezvoltare economică a

unei ţări, regiune sau zonă şi de structura spaţială . Aceasta se poate evalua prin

distribuţia populaţiei agricole, coeficientul anual de absorbţie de teren agricol,

natura activităţilor economice din zonă, schimbările din piaţa de muncă şi de

capital, intensitatea folosirii terenului, capacitatea sectorului public şi privat de a

investi, tehnicile şi tehnologiile folosite într-o anumită arie agricolă şi nivelul de

comunicare şi transport; -în sfera acţiunilor practice, concrete, nu există un preţ al pămăntului în

general, fie el şi mediu, aşa cum există de exemplu pe tona de grâu sau pe un

tractor, ci fiecare teren sau parcelă îşi are preţul său. Acest preţ este în funcţie de

locul şi timpul efectuării tranzacţiei comerciale, astfel că terenuri cu putere

productivă identică pot avea preţuri diferite pe unitatea de suprafaţ.ă 13

- preţul pământului evoluează în funcţie de intensitatea cererii celor care sum

dispuşi să investească în pământ. Exponenţii ofertei sunt proprietarii terenurilor, iar ai cererii, sunt cumpărătorii

şi/sau utilizatorii acestora. Proprietarii sunt persoane fizice sau juridice care aparţin domeniului privat al statului sau particular şi care fac dovada proprietăţi i . Cumpărătorii, ca viitori proprietari şi/sau utilizatori, sunt şi ei persoane fizice sau juridice, încadraţi fie domeniului public, fie domeniului privat.

13 Pană, Vi ori ca, Economia şi politica rurală, Partea 1, Universitatea din Craiova. Facultatea de

Ştiinţe Economice, 1995, p. 70.

149

2.3. FUNCŢIILE GENERALE Ş I FUNCŢIILE SPECIFICE PI EŢEI FUN C1AR.E 1

Funcţiile pieţei funciare sunt generale şi ~;pecifice . Ca orice altă pi aţ i , Aceasta

oferă infonnaţii agenţilor economici participanţi la tranzacţiile funciare ş i v ~rifică, în ultimă instanţă, concordanţa dintre dimensiunea, structura şi calitatea ofertei cu

nivelul, structura şi calitatea cererii de pămiint, iar prin ins trumente şi pârghii

proprii - preţ, rentă, arendă, dijmă, redevenţă ş.a. - acţionează în direc11a reglării

cererii şi ofertei de pământ atât pe total, cât şi pe segmfntele sale.

. Dintre funcţii~e specifice, pe primul plan se situea ~. contnbuţia pietei funci:.tre la

aJustarea structurala, la creşterea dtmensmnu propnetă u functare şt a exa!vataţulor

agricole, condiţie esenţială pentru dezvoltarea unei activi - ţi eficiente şi performante.

În al doilea rând, funcţionarea pieţei funciare favorizează accesul producătorilor agricoli la instituţii de credit; pământul ar put~ deveni cea mai sigurii garanţie pentru creditul agricol. În acest scop, se cer întleplinite o serie de pr~condiţii: drepturile de proprietate trebuie să fie clare, trebuie să existe mijloace legale prin

care să fie preluat pământul pus garanţie în caz de neplată şi, cea mai importantă

dintre toate, trebuie să existe o piaţă "lichidă" a pământului.

În al treilea rând, piaţa funciară favorizeazii tranziţia treptată a muncii agricole în

sectoarele neagricole, întrucât cei care urmăresc să părăsească agricultura îşi

transferă integral sau parţial drepturile de proprietate asupra pământului celor care

rămân să lucreze în acest domeniu. Ea reprezintă, astfel , un mijloc impcrtant care

asigură celor ce doresc să se ocupe de agricultură accesul la resursele de pământ şi

alocarea eficientă a acestora.

În al patrulea rând, piaţa pământului contribuie la realizarea unor schimbări în

procesul de producţie agricol, în sensul înlocuirii muncii prin capital, car~ se. produce în

mod inevitabil odată cu sporirea dimensiunii exploataţiilor agricok · 5i orientarea lor

către producţia pentru piaţă. De menţionat este şi rolul pieţei funciare în favo rizarea

profilării şi specializării producţiei în exploata!iile cu caracter comercial.

2.4. FACTORI FA VORIZANŢI CU ACŢIUNE DIRECTĂ ŞI INDIRECT Ă ASUPRA INTENSITĂŢII ACŢIUNILOR DE PE PIAŢA FUNCIARĂ

În procesul de negociere asupra intens ităţii acţiunilor de pe piaţa funciară acţionează două categorii de factori favorizanţi, cu efecte asupra ofertei, cererii şi

categoriilor economice specifice acestei pieţe (preţ, arendă, dividend). Prima categorie

cuprinde factorii cu aplicabilitate directă, specifică, iar a doua categorie include factOtii

cu aplicabilitate generală, indirectă .

a) În cadrul factorilor cu aplicabilitate directă şi cu frecvenţa cea mai mare se

regăsesc:

• categoria de folosinţă agricolă;

150

• gradul de fe rtil itate naturală;

• dimensiunea parcelei şi poziţ i a acesteia în re lief;

• accesabilitatea faţă de căil e de transport , precum şi t ipul şi calita tea

acestora; " d istanţa faţă de pieţele (punctele) de aprovizionare şi desfacere;

,. volumul investiţiilor care au ca finalitate creşterea potenţialului

productiv al solului;

• utilităţi agricole existente magazii, depozite, platforme, birouri ;

• împrejmuirile exterioare şi amenajările interioare;

• posibilităţile folosirii alternative a terenului;

• regimul de cadastru şi publicitate funciară;

• evaluarea economică determinată după metode matematice.

b) Printre factorii cu aplicabilitate generală şi cu o acţiune indicată asupra

pieţe i funciare, importanţi sunt: • mediul economic nonnal (pozitiv), cu trend crescător pe indicato ri

macroeconomici;

• politicile economice, cu referire la sistemele legislati v, instituţi ona l

şi de susţinere a agriculturii, focusate pe stimularea investiţiilor în

achiziţia de terenuri; " sistemul financiar şi de creditare, cu referire specială la achiziţionarea

de terenuri, dar şi susţinerea producătorilor.

• rata dobânzii bancare, care se .află în raport invers proporţional fa ţă

de categoriile economice de transmitere: când rata dobânzii este

mare, intensitatea tranzacţiilor funciare se diminuează, ca urmare a

gradului scăzut de stimulare a ofettei;

• sistemul de taxe şi impozite, formulat şi aplicat într-o manieră laxă ş i

stimulativă pentru investitori;

• rata rentabilităţii producţiei agricole, care trebuie sa fie atracti vă,

comparativ cu cea din sectoarele nonagricole. Evident, creşterea cererii

de produse agricole şi, implicit, scumpirea acestora influentează creşterea rentabilităţii în producţia agricolă, ceea ce stimulează creşterea

cererii şi preţului pământului;

• gradul de competitivitate, în domeniul cererii, manifestat între toate

categoriile de utilizatori de terenuri agricole, fie că vorbim de

cumpărători , arendaşi , cooperative, asociaţii, chiar şi alţii.

• scăderea naturală a populaţiei agricole, creşterea gradului de îmbătrânire

şi feminizare a acesteia, precum şi diminuarea potenţialului economic al

gospodăriilor ţărăneşti sunt factori care contribuie la creşterea ofertei

de terenuri ag;ricole.

151

2.5. CRITERII ŞI METODE DE EVALUARE A TERENURILOR

Negocierile asupra categoriilor economice specifice pieţei funciare, respecti v preţ, arendă, redevenţă, chirie, pot avea ca punct de pomire, dar şi de 01ientare în procesul derulării lor ulterioare, evaluarea terenurilor, care se prezintă sub două forme:

- naturală sau relativă (bonitarea); - economică sau absolută.

2.5.1. Evaluarea naturală

Evaluarea naturală înseamnă încadrarea fertilităţii terenurilor pe o s1cară de puncte de la O la 100. Scara se determină diferenţiat pe categorii de folosinţă

agricolă şi cultură şi este împărţită în clase de fe1tilitate (din 10 în 10 puncte); clasa I cuprinzând terenurile cele mai puţin fertile. La rândul lor, clasele de fertilitate au fost grupate pe 5 clase de favorabili tate, din 20 în 20 de puncte. Pentru fiecare notă

de bonitare, în funcţie de categoria şi clasa de ter~n, s-a determinat o anumită cantitate de producţie. De qemplu, la cultura grâulu , producţia medie posibilă la nivel de ţară, numai pe baza aportului fertilităţii natu ale este de circa 2600 kg/ha. Această producţie a fost determinată prin înmulţir

1a notelor medii de bonitare,

respectiv 65 de puncte acordate culturii grâului, cu producţia pe an/punct, 40 kg. Notele de bonitare se modifică în sus sau în~os în funcţie de gradul de fertilitate

al terenului. De regulă, curba lui este crescătoare ca urmare a intensificării agriculturii. Deci, bonitarea serveşte la determinarea producţiei medii, ca parametru fizic,

în funcţie de calităţile intrinsece ale pământului. Ca atare, după depăşirea acestei faze, calculele pot glisa în sfera economică, unde aprecierile sunt mult mai abstracte şi laborioase, dar şi cu interpretări diverse, de multe ori contradictorii, în

funcţie de conţinutul orientări lor doctrinare.

2.5.2. Evaluarea economică

Presupune exprimarea bănească , pe baza unei metodologii prestabilite a mărimii valorii terenurilor. În condiţiile economice actuale, evaluarea economică a pământului creează condiţii obiective funcţionării normale a pieţei funciare şi este necesară deoarece poate sta la baza:

-includeri i pământului în avuţia naţională; - tranzacţiilor funciare economice şi extraeconomice de orice fel; -privatizării sectorului de stat din agricultură; -protejării fondului funciar agricol şi neagricol al ţării; - despăgubirii agricultorilor pentm pămfmtul sustras în scopuri neagricole; -utilizării raţionale dar şi eficiente a tuturor terenurilor agricole; -armonizării echilibrului de ansamblu, dintre producătorii şi consumatorii de

produse agricole prin includere sau nu în costurile, respectiv preţurile produselor

agricole, a cotei de amortizare a pământului agricol utilizat.

152

Premisele eval uării economice a terenu rilor agricole sunt: • Transformarea pământului din pământ-materie In pământ-capital, datorită

munci i încorporate (v ie şi materializata), ca urmare a luării acestuia în

cultură, ceea ce îi dă valoare şi preţ. Această teză este valabilă chiar şi în cazul păşunilor naturale . unde exploatarea

este minimă, deoarece este nevoie de investiţii în animale domestice, fără existenţa cărora nu ar fi posibilă utilizarea terenurilor respective.

• Apariţia şi consolidarea proprietăţii private. • Aplicarea investiţiilor ameliorative pentru mărirea capacităţii productive a

terenurilor existente, ceea ce transformă tot mai mult pământul din produs

al naturii în produs al muncii omeneşti . Metodologia evaluării terenurilor agricole este considerată o chestiune de

politică agrară, încă nerezolvată, deoarece: - în teorie, sunt o mulţime de abordări şi interpretări. care, în cele mai multe

cazuri, se exclud reciproc, nu se susţin; - în practică nu este un punct de vedere oficializat, ceea ce face ca

patrimoniul exploataţiilor agricole să nu includă şi va loarea economică a

terenurilor agricole. În cadrul teoriei economice, direct sau indirect, explicit sau implicit, evaluarea

economică a terenurilor este confundată sau substituită preţului pământului şi invers. Or, între aceste două categorii economice au fost identificate următoarele relaţii, care

le individualizează în mod clar: -evaluarea se fundamentează pe o metodologie ştiinţifică, predetenninată., pe

când preţul este rezultatul acţiunilor de negociere dintre vânzător şi

cumpărător; -evaluarea se manifestă pe tot câmpul tranzacţiilor comerciale (economie ş i

extraeconomie), iar preţul , numai în cadrul pieţe i funciare, cu referire la

vânzare-cumpărare;

-evaluarea poate reprezenta un reper şi/sau o orientare în cadrul acţiunilor de

negociere, din care cauză preţul poate oscila în sus sau în jos pe intervale

nelimitate faţă de evaluare. Ca atare, ecuaţiile de determinare a evaluării pot fi atribuite preţului , numai

în măsura în care aceasta se identifică cu rezultatul evaluării economice. În acest

sens, se poate vorbi de o ecuaţie cadru, bazată pe raportul dintre rentă şi coeficientul

de capitalizare a dobânzii :

1 V/ha= (R!Cc) x 100 \

în care: V/ha- Valoarea economică a unui hectar de teren;

R- Renta func iară anuală pe hectar;

153

Ce - Coeficientul de capitalizare a dobânzii (aproximativ egal cu rata dobânzii).

În două situaţii, această fom1ulă trebuie amendată pentru a proteja piaţa funciară şi , implicit, pe agricultori:

- Când economia traversează o perioadă de criză, atât valoarea, cât şi preţul

pământului ating niveluri foarte scăzute, de regulă apropiate de renta anuală,

întrucât rata dobânzii este mult mai mare faţă de pragul normal, apreciat a fi de 4-5%.

Pentru a preîntâmpina specula sau alte fenomene negative ce pot distorsiona

funcţionarea normală a pieţei funciare se recomandă multiplicarea rentei cu 20- 25

de ani, perioada de suprapunere a trei generaţii de agricultori .

- Când terenurile agricole sunt scoase definitiv din circuitul productiv,

valoarea atribuită suprafeţe lor respective trebuie să fie mult mai mare decât atunci

când ar fi fost destinate activităţilor agricole propriu-zise. O formulă posibilă care

să răspundă acestei cerinţe este următoa rea 14:

1 ~-p =~Ce ~-~cf + (V crfNc X l 00) + Chv X rJ în care:

R - renta funciară;

Ce - coeficientul de capitalizare;

V cr- valoarea neamortizată a capitalului fix integrat pământului;

C11v- cheltuielile necesare pentru recuperarea unei suprafeţe ele teren

neproductiv egală cu suprafaţa scoasă din circuitul agrijol; IP- indicele de creştere a preţuri lor.

2.5.3. Opinii cu privire la cri1teriile ŞI metodele

de evaluare a terenur i llo~ agricole l

Pentru a crea o imagine cât mai cuprinzăto~re asupra evaluării economice,

consemnăm în cele ce Uimează, în sinteză, principalele opinii, în ordinea apariţi ei

lor pe scena istoriei 15:

• Prima abordare ştiinţifică a fost întreprinsă, în 1664, în Anglia, de W. Petty,

care considera că valoarea pământului nu este altceva decât renta cumpărată cu

anticipaţie pentru o perioadă de 21 ani 16, perioadă rezultată din suprapunere

a trei generaţii de agricultori: bunic, tatii şi fiu .

• În ţara noastră, prima cercetare în această direcţie îi aparţine lui Mihai

Şerban (în 1914), care considera că valoarea pământului este diferită în

funcţie de: regiune, calitate, situaţia economică şi dimensiunea proprietăţii

(mare sau mică) . El a folosit două criterii:

14 Pană, Vi ori ca, Economia şi politica rurală, partea !, Univ. Craiova, 1995, p. 70, 71. 15 Pană, Viorica, op. cit. p.72. 16 Avuţia nafională, Bucureşti , 1984, p. 85 .

- arenda de la nivel de judeţ, pentru ex ploataţ ill e mai mari de 20 ha, pe

care a multiplicat-o cu 20 ani (perioada de suprapunere a trei gen eraţ.i!

de agricultori români). -preţul perceput de Casa Rurală pentru terenuri le din proprietatea

statului vândute ţăranilor (în cazul exploataţiilor mai mici de 20 de ha) . • În aceeaşi perioadă, respectiv 1915, I.N. Angelescu calculează şi el valoarea

terenurilor, pomind de la venitul net sau plusprodusul pe hectar, pe care 1-a

capitalizat cu o rată de 5%. Ulti mele două abordări au fost motivate de iminenta aplicare a unei noi reforme

agrare în România, detenninată de mişcările ţărăneşti din primul deceniu al secolului al XX-lea, acţiune care s-a materializat, ceva mai târziu, în 1921 , după încetarea

primei conflagraţii mondiale. Calculele de evaluare au fost utilizate la detenninarea

despăgubirilor acordate marilor proprietari pentru terenurile cedate, dar şi la stabilirea

preţmilor percepute de la beneficiarii ref01mei (ţăranii) pentru terenurile primite. • În perioada i nterbelică au fost mai multe realizăr i în domeniu efectuate

de N. Xenopo l, D.G. Creangă, N. Cornăţeanu , V. Madgearu, L. Pătrăşcan u şi a lţii , dar cea mai remarcabilă a fost cea întreprinsă de N. Georgescu-Roegen.

Acesta a avut în vedere două variante: - Prima se baza pe venitul mediu impozabil ş i , în final, pe impozitul

funciar, care reprezenta 5% din valoarea medie a unui hectar de teren,

diferenţiat pe categorii de folosinţă; - A doua pornea de la preţurile diferitelor categorii de terenuri stabilite de

Nicolae Cornăţeanu , în anul 1935. Evident, rezultatele obţinute au fo st

diferite, fapt pentru care Roegen dă publicităţii două valori: maximă şi

minimă, corespunzătore acestor metode . • l)tq;ă instalarea comuniştilor la guvernarea ţării , în anul 1945, şi demararea

17

procesului de trecere a terenurilor, în mod abuziv, în proprietatea socialistă

(de stat şi cooperatistă), piaţa funciară a fost ca şi i nexistentă. Prin urmare,

categoriile economice care însoţeau circulaţia liberă a terenurilor, în

practică, au fost abandonate, iar în teorie, tratate nu în suficientă măsură.

Totuşi, cercetările sunt reluate după 1965 şi au presupus identificarea unor

criterii de evaluare cât mai veridice, acţiune extrem de dificilă, întrucât nu

existau termenii de comparaţie oferiţi de piaţă. S-a recunoscut posibilitatea

utilizării a trei criterii de evaluare:

- cheltuieli de valorificare;

- venitul net;

- renta funciară.

17 Procesul a demarat în martie 1949, a fost cu intensitate max im-crescătoare pân ă în 1962, când a fost declarată încheiată acţiunea de colectivizare a ţăran il or, după care se diluează, dar nu dispare în totalitate în toată perioada care a unnat până la prăbuşirea sistemului comunist din

decembrie 1989.

155

ii:: ~l i

26 Economia şi politica mediulu i

1.3 Limitele Economiei mediului

Incompatibilitatea dintre optimul economic şi optimul ecologic (defin it în raport cu autoportanţa sistemului natural) a impus Economiei mediului tratarea unei so luţii de compromis, aceea a poluării optime (figura 1.2).

Incompatibilitatea mai sus enunţată îşi are originea, printre altele, în : - caracterul poluant al tehnologiilor sistemului productiv; - structura şi dinamica consumului; - politica economică internEt şi internaţională. Faptul că, chiar ş i în condiţiile creşterii economice zero, caracterul

cumulativ al procesului de poluare afectează, în timp, capacitatea de "autoepurare" a ecosistemelor, a accentuat contradicţia dintre mediul economic ş i natură, conducând la proiectarea unei game largi de măsuri , de la cele care răspund unor poziţii maximaliste, fondate pe criterii ecologice, la cele rc1 inimaliste fondate pe criterii economice.

Dacă utilizarea mediului ca debuşeu nu implică suportarea unor

cheltuieli suplimentare de către pol.uator, acesta va stabili nivelul optim al producţiei - Q* în funcţie de nivelul preţului - P şi de cel al costului marginal privat-· C.M.P. (figura 1.2.a) .

Orice majorare a costurilo~ marginale private cu cost~rile marginale externe- C.M.E. va determina o translatare a nivelului optirr al producţiei

către stânga, ca de exemplu în punctul Q*S0 (figura 1.2.c).

~----Acest proces de intemalizare a pagubelor produse mediului ca / urmare a poluării , exprimate prin costurile marginale externe, conduce, în

\ contextul teoriei marginaliste, la delimifarea a patru zone: A, B, C, D l (figura 1.2.c), cu următoarele semnificaţii: · 1

1 " A - este nivelul optim al benefic· lui social, respectiv al beneficiului

/ rămas după intemalizarea pagubelor produ e mediului prin poluarea de către / sursele antropice; .

l • A + B -nivelul optim al be~eficiului privat, în cooqiţiile acceptării 1

\ s?Juţiei r:prezenta:ă de nivelul optim al poluării ; _ da~ă ar fi internalizate (mcluse m costun) toate pagubele produse medmlm (B+C+D), profitul

\ optim privat ar corespunde cu cel social -A;

i • B- nivelul optim al poluării (reducerea poluării sub acest nivel s-ar \ realiza cu costuri ce depăşesc avantajele generale);

. • C- beneficiul privat anulat prin internalizarea pagubelor de mediu;

s C + D - nivelul non- optimal al poluării .

Economia mediului în sistemul ştiinţelor economice şi ambientale ·----....... 27_

b

c

a

o· o sj

B,C

B,C

d

~ : 1 '----..~ 1

~ !

'""-~: o· ------. Q

1 1

1 .&4-: 1

~~~ :c.ME A~~ A , O 1

B 'C __:..:::::::,.,.Li -------:--. • ' • Q o'so Q

.&>~

c.M.E.

Q Figura L2 Nivelul optim al poluării

li

----------·---28 Economia şi politica mediului - ------------

111

1~ Prin intermediul instrumentek>r directe (administrative) sau indirecte

f (de natură economică) de protecţie a mediului trebuie să se realizeze. deci, o ( reducere a poluării provocate de sursele antropice cu un volum C+D; lipsa \ m10r asemenea măsun poate să conducă la anularea profitului social (D = A)

\. sau chiar la înregistrarea de pierderi de către societate (D > A). \ , Rezultă că sol:1ţia "nivelului optim al poluări~'' nu mai garantează 1 mtregul beneficiU pnvat, dar mc1 nu conduce la mternal!zarea tuturor

\ pagubelor (externalităţilor) provocate mediului. '-..... ___ Ideea că soluţia s-ar putea identifica între aceste extreme este

respinsă de unii autori, ei subliniind totodată că strategiile de mediu adecvate necesită o nouă formă de gândire a interdependenţelor dintre diferite sisteme şi cel natural, care să conducă la formularea unei noi paradigme. Altfel spus, se sugerează concluzia că realizarea echilibrului ecologic şi a altor obiective fundamentale ale politicii de mediu nu sunt date şi nici nu sunt inerente economiei de piaţă, fiind necesare definirea ş i inserarea lor în mecanismul economic de pe o poziţie exterioară, aceea

reprezentată de societate.

1~ În acelaşi timp, piaţa îşi are limitele sale în exercitarea funcţiei de (ctlocare ef1cientă a resurselor naturale şi în evaluarea costurilor ecologice şi

/ sociale, ceea ce subliniază insuficienţele adoptării deciziilor numai în f termeni economici traditionali şi necesitatea unei evaluări socio-politice cu

1 o largă susţinere din pa~ea colectivităţilor. . , Recurgerea la teoria marginalistă _pentru formularea căilor de

/ menţinere sub control a calităţii mediului prezintă, de asemenea, anumite limite, în măsura în care nu se ia în calcul capacitatea de '.' autoapărare" a

sistemului natural, precum şi o serie de costuri sociale . şi sistemul de

distribuire a puterii economice (v . figura 1.2, d). Optimul paretian presupune existenţa atomicităţii puterii economice,

a caracterului ei echitabil; dar realitatea dezvăluie existenţa întreprinderilor

• gigant, a concentrării puterii economice, a neuniformităţii în timp ş i spaţiu a

\ revoluţiei manageriale, influenţele tejostructurii şi mai ales ale puterii

, politice şi sindicale. '· ·- . ::<_-· Analizarea acestor factori Şl a c nsecinţelor lor într-un cadru global

,/permite sublinierea faptului că f0rmarea preţurilor, alocarea resurselor,

\

1 modificarea necesităţilor şi înc\inaţiilor consumatorilor etc. , nu se desfăşoară în concordanţă cu modelele teoretice ale economiei bunăstării,

\.

Economia mediului în sistemul ştiinţelor economice şi ambientale 29

.~ovedin d, prin aceasta, limitele sale în a indica situaţiile de optima!itate ~ocială .

Dimensiunea şi complexitatea fenomenelor arată de asemenea că ,

deşi gestionarea mediului necesită un suport economic care să facă posibilă o soluţie eficientă pentru alocarea şi utilizarea resurselor rare, teoria economică convenţională prezintă numeroase limite legate de exprimarea lor în termeni monetari, ca şi de simularea unei pieţe în acest scop. Sistemul de preţuri relevă dificultatea măsurării aspectelor calitative ale bunăstării, iar mecanismul pieţei nu poate surprinde, cu adevărat, preferinţele pentru bunurile publice, componente ale sistemului natural.

Desigur, problematica legată de abordarea economică a mediului nu este generată numai de posibilităţile evaluării monetare, insuficienţele fiind vizibile şi în cazul exprimării în unităţi energetice sau în orice alte unităţi de măsură.

Cu toate acestea, promovarea unui mecanism centrat pe conceptul de "nivel optim al poluării" , pe teoria external ităţilor, pe posibilităţile utili zări i

unor instrumente economice pentru protecţia mediului îşi dovedeşte

operaţionalitatea şi oferă o notă optimistă în efortul general de depăşire a eco-crizei. Un astfel de mecanism, dincolo de simplificările ce caracterizează suportul săli teoretic (legate de sistemul informaţional, de comportamentul agenţilor economici etc.) porneşte de la a considera contaminarea mediului ca un rău necesar, care poate fi ţinut sub control prin reajustarea conceptului de optim ecob..C,•mic, rară a pune însă în discuţie modul de producţie. Teoria neoclasică a internalizării extemalităţilor se reduce, prin urmare, la integrarea în sistemul pieţei a producţiei şi schimbului de bunuri cu impact a~:upra mediului , atât producţia cât şi schimbul fiind dimensionate pe baza cc1>mparării costurilor contaminării (pagubelor de mediu) cu beneficiile

1

decontaminării . O asemenea delimitare teoretică unidimensionează însă

realitatea studiată, reducând-o la sfera comercială. În fapt, internalizarea externalităţilor trebuie apreciată pe baza rezultatelor studiului asupra intereselor grupurilor sociale, a criteriilor de valoare cu care operează cei care beneficiază sau pierd prin aplicarea unei astfel de soluţii; pentru cei care beneficiază, ea apare ca oportună, în timp ce, pentru cei care pierd, riscă să devină o ideologie.

Convenţiile pe care se sprijină teoria economică privitoare la mediu sugerează, mai degrabă, ideea unor reforme şi nu a unor transfonnări structurale radicale, menite să asigure diminuarea şi/sau eliminarea cauzelor

'11

i !

30 Economia şi politica mediului

de bază ale eco-crizei actuale; dovada cea mai evidentă a recunoaşterii incapacităţii economiei de piaţă de a include în echilibrul general şi

echilibrul ecologic (mediul fiind un factor economic incontestabil) este intensitatea cu care se face simţită intervenţia statului într-un astfel de domeniu.

Mai mult, soluţionarea problemelor economice legate de mediu nu poate fi proiectată în afara celor de natură socială - repartizarea bogăţiilor naturale, beneficiarii principali ai protecţiei mediului, acoperirea costurilor politicilor de mediu - a căror complexitate creşte ca urmare a asocierii dimensiunii internaţionale la dimensiunea ei naţională; patrimoniul natural aparţine întregii umanităţi şi de aceea întrebările referitoare la formele de

"împărţire" a unui astfel de patrimoniu, la necesitatea unei noi forme de solidaritate internaţională sunt pe deplin justificate.

Efectele distributive ale politicilor de mediu reprezintă o problemă importantă, dar puţin elucidată, atât din motive subiective cât şi obiective; pe de-o parte este vorba de a limita preocupările pentru un mediu sănătos, productive, doar la nivelul categoriilor sociale înstărite (dornice de un cadru de viaţă agreabil), de perceperea eronată a legăturii dintre creşterea

economică şi acţiunile de protecţie a mediului, de deturnarea realităţilor legate de mediu în scopul obţinerii de capital politic, iar pe de altă pm1e de dificultăţile evaluării acestor efecte distributive.

. ·\ Analizând această problemă, Baumol şi Oates 1 au pornit de la ~ -/• . ~

ipcteza ca cererea faţă de calitatea mediului este o funcţie crescătoare în raport cu venitul. În figura 1.3 este reprezentată relaţia dintre cant ităţile şi preţurile a două categorii de bunuri: mediul (sau calitatea mediului) şi

"alte bunuri".

1 William J.Baumol, Wallace E. Oates, The Theory rEnvironmental Policy, ed. a 2-a, Cambridge University Press, !988.

Economia mediului în sistemul ştiinţelor economice şi ambientale 31

_. ----·--

Alte bunuri

R

p

Y;

Ed E' E; p R Mediul

figura 1.3 Corelaţia dintre cantităţile şi preţurile aferente mediului şi altor_ bunuri

Curbele Ii şi Id reprezintă curbele de indiferenţă 1 definite în raport cu

două categorii sociale bine delimitate; una "înstărită" şi una "defavorizată". Dar curbele de indiferenţă reflectă ceea ce individul "vrea" şi nu ceea ce

"poate" cumpăra; prin urmare, este necesar să luăm în considerare

posibilităţile financiare, respectiv bugetele indivizilor, reprezentate în

figura 1.3. prin dreptele RR' (dreapta aferentă bugetului categoriei înstărite) şi PP' (dreapta aferentă bugetului categoriei defavorizate). Faptul că dreapta

RR' se situează deasupra dreptei PP' reflectă diferenţa de venituri dintre

cele două categorii, iar dispunerea lor paralelă este impusă de identitatea

pr\ţurilor pe care le suportă fiecare categorie (panta celor două drepte

mă1 soară deci preţurile relative ale celor două categorii de bunuri). !

1

Curbele de indiferenţă reprezintă locul geometric al utilităţilor de acelaşi nivel, ceea ce înseamnă că fiecărui punct de pe cele două curbe ii corespund anumite cantităţi din cele două categorii de bunuri consumate, dar care asigură acelaşi nivel al utilităţii.

1 , .. 1 ' 1

. :1 :: i'l ;: ,,· ::1,1 11' !•.

'11

32 Economia şi politica mediului

Prin urmare, singura combinaţie posibilă între cele două bunuri şi care aparţine aceleiaşi curbe de indiferenţă pentru fiecare din cele două categorii este reprezentată de coordonatele punctelor de tangentă A şi B.

Rezultă că cererea faţă de calitatea mediului departajează, de asemenea, cele

două grupuri sociale (E; > E.ct). Baumol şi Oates au remarcat însă că "mediul" este un bun public oferit în cantităţi egale pentru toţi, de care

oricine poate beneficia în mod egal (de exemplu, aerul pur este oferit tuturor

în aceeaşi cantitate, iar consumul de aer de către un individ nu afectează în

nici un fel consumul celorlalţi). În aceste condiţii, situaţia de echilibru

(punctele de tangentă) nu este atinsă de nici una dintre cele două categorii

sociale, aceeaşi calitate a mediului fiind oferită fiecăreia dintre ele. Luând în

calcul un nivel intermediar al calităţii mediului E*, se poate constata că cei

înstăriţi benefi~iază de un nivel inferior al calităţii mediului (Ed < E\ în

timp ce categoria defavorizată beneficiază de un nivel superior celui cerut

(E* > E;). În mod intuitiv, se poate concluziona că cei bogaţi atribuie mediului

o valoare superioară preţului corespunzător nivelului de calitate E*. Prin

urmare, orice creştere a calităţii mediului, respectiv orice translatare a

punctului E* către dreapta, va asigura o utilitate sporită pentru cei înstăriţi în

raport cu cei defavoriza.ţi . Analiza de mai · sus ne arată că, pentru indivizii care dispun de o

abundenţă de bunuri, restrângetea consumului din categoria "alte bunuri" nu

reprezintă un sacrificiu prea mare, dacă aceasta se repercutează într-o

creştere a calităţii serviciilor oferite de mediu, în timp ce indivizii

defavorizaţi nu sunt dispuşi la un astfel de sacrificiu; prin aceasta s-ar

sublinia ipoteza "elitismului" politicilor de mediu. O evaluare corectă a situaţiei impune însă o privire nuanţată în

legătură cu repartiţia spaţială a calităţii mediului. În situaţia în care calitatea

mediului (sau nivelul poluării) este uniform repartizată pe teritoriu,

concluziile de mai sus îşi păstrează valabilitatea, deoarece nimeni nu poate

să dispună în mod real de o calitate a mediului dorită, cerută. Dimpotrivă (şi aceasta este realitatea), dacă asistăm la o repartiţie neuniformă a calităţii mediului (în spaţiu), ca urmare a existenţei unei zone mai poluate decât

Econom ia mediului în sistemul ştiinţelor economice şi ambientale ·---- __ 33

altele, efectele distributive sunt mai puţin clare, putându-se distinge

următoarele trei cazuri:

- reducerea uniformă, cu acelaşi procent, a emisiilor poluante, ca

um1are a unei decizii normative, caz în care zonele cele mai favorizate vor fi

acelea cu un nivel ridicat al poluării, în care trăiesc, de obicei, categoriile

sociale defavorizate;

- acţiunil e de protecţie a mediului sunt direcţionate , prioritar, către

zonele unde locuiesc categoriile sociale cele mai defavorizate: igienizarea

zonelor peisagistice, reducerea zgomotului de-a lungul autostrazilor sau în

jurul aeroportului etc.;

- acţiunile de protecţie a mediului sunt direcţionate, prio;itar, către

zonele unde locuiesc categoriile sociale înstărite .

Totuşi, chiar dacă pot fi identificate politici de mediu în favoarea

"defavorizaţilor", în termeni "fizici" (de exemplu: reducerea emisiei de SOz)

este posibil ca aceştia să-şi exprime consimţământui de a plăt1, pentru un

mediu mai sănătos, la un nivel inferior celui manifestat de indivizii înstăriţi,

ceea ce induce o indeterminare în planul efectelor distributive; faptul cft un

grup social beneficiază mai mult de amel iorarea mediului nu înseamn~., în

mod obligatoriu, că acesta atribuie mediului o valoare mai mare decât alt

grup. Or, unele metode promovate de Economia mediului în scopul atribuirii

de preţuri pentru elementele componente ale mediului s~~ ~pl'ij;nă mult pe

conceptu l "consimţământului de a plăti".

În acelaşi timp, existenţa zonelor mai poluate poate determina

mişcări de populaţie în scopul stabilirii în zonele care asigură un nivel al

calităţi i mediului corespunzător cu consimţământul lor de a plăti. Astfel, în

cazul unei pieţe imobiliare t1uide şi "perfecte", fiecare va fi liber să se

stabilească în zona dorită (ţ inând, desigur, cont de bugetul de care dispune);

categoriile defavorizate ar rămâne în zonele poluate (chimic ş i sonor etc.),

unde preţurile locuinţelor ar corespunde nivelului consimţământului lor de a

plăti, ceea ce ar face ca inegalitatea ratelor marginale de substituire (dintre

cele două categorii sociale, calculate pentru cele două categorii de bunuri) şi

inadecvarea lor la preţurile relative să dispară. Aceasta presupune, desigur,

existenţa unei pieţe a mediului şi o mobilitate perfectă.

''1

i

1

i: :: 1

34 Econom.ia şi politica mediului

Baumol şi Oates consideră că, în principiu, mediul nu ar fi nici un

bun public uniform repartizat, nici un bun public localizat, cu posibilitatea

de adaptare perfectă la o asemenea locaţie , aceste atribute trebuind a fi

analizate în mod nuanţat. Demersul celor doi autori identifică deci problema

efectelor distributive ale politicilor de mediu şi oferă un cadru conceptual,

dar nu şi o soluţie, ceea ce reprezintă o limită. . De asemenea, ipoteza

esenţială privind inegalitatea ratelor marginale de substituire corespunde

unei anumite logici, dar nu este probată :;;i poate varia în funcţie de

circumstanţe sau de bunurile de mediu (apă, aer etc. ) supuse analizei.

..

ECOLIMBAJE

Ca factor primordial al apariţiei şi dezvoltării civilizaţi e i umane, mediul reprezintă domeniul de confluenţă a celor mai diverse interese, ai căror purtători sunt angajaţi în gestionarea sa. Complexitatea mediului ca sistem şi bun public reclamă în mod absolut armonizarea acestor interese, ca o condiţie a menţinerii capacităţii sale de a participa la transferurile de substanţă, energie şi informaţie cu sistemul socio-economic, aspect ce justifică preocupările pentru proiectarea şi dezvoltarea unui limbaj adecvat; în afara unui asemenea limbaj , derularea negocierilor şi formularea soluţiilor pri vitoare la considerarea mediului ca factor economic s-ar reali za cu mari dificultăţi şi cu o eficienţă scăzută. Impunând în mod evident, ca un ică

variantă de analiză, abordarea sistemică, holistă, rezolvarea problemelor de mediu nu poate fi realizată decât de echipe complexe, formate din biologi, chimişti, ecologi, economişti, matematicieni, sociologi etc, ş i de aceea eficientizarea muncii lor depinde de măsura în care perceperea realită ţ ii are loc în forme conve1iibile.

Într-un asemenea context, apare necesitatea consensului în ceea ce priveşte conţinutul unor concepte ca: patrimoniul natural, bunuri publice, valoarea economică totală a bunurilor de mediu, extemalităţ i de mediu, indicatori de mediu, monitoringul mediului .

Operând cu instrumentul ecolimbajelor, atât teoria cât şi practica pot da răspunsuri la întrebări cum ar fi:

- Care este şi prin ce se caracterizează domeniul economiei şi al managementului mediului?

- Care sunt caracteristicile conţinutului material (bunuri publice) al patrimoniului natural?

- Care sunt elementele componente ale valorii bunurilor de mediu? - Cum putem măsura valoarea bunurilor şi serviciilor de mediu? - Care sunt factorii de incidenţă asupra valorii bunurilor de mediu?

!'.

111

. ii, .1 ILI

38 Economia şi politica mediului

Care sunt noile re laţii , raporturi , la a căror instaurare poate contribui? Cărei

moral e i se subordonează conceptul de patrimoniu? Fondat, în mod evident pe incertitudine, fie şi numai în dimensiunea

sa temporală (reprezentată de necesitatea abordării pe termen lung), conceptul de patrimoniu poate oferi o putere mai mare unor actori sociali cum ar fi cercetătorii, silvicultorii, economiştii, ecologii, asociaţiilor pentru protecţia naturii etc.

Aceşti actori resimt lip~;a unei contra-puteri eficiente în rapor~ cu cei care riscă să determine, prin forţa tehnologiilor utilizate, o deteriorare a condiţiilor de viaţă pentru generaţiile viitoare. Atâta vreme cât individul posedă cunoştinţe care îi permit să întrevadă riscuri ce pot ipoteca viitorul, este absolut legitimă dorinţa de exprimare a acestuia (printr-un limbaj adecvat), de dobândire a unei poziţii (a unei puteri) care să permită

prezervarea libertăţii de alegere a modului de viaţă pentru generaţiile

viitoare . Grija pentru viitor nu crebuie să se transforme însă într-o invocare a trecutului, într-un conservatorism nejustificat ce poate degenera în eco-totalitarismul bazat pe dogme ecologiste.

Existenţa unei morale în cadrul căreia respectul pentru libertatea de opţiune a generaţiilor viitoare îşi găseşte locul cuvenit înseamnă adoptarea unei atitudini echidistante faţă de idolatrizarea trecutului şi a naturii şi

idolatrizarea forţei pe care progresul tehnologic o conferă omului. În planul praxisului se pune ÎHtrebarea: care sunt persoanele,

instituţiile susceptibile să susţină punerea în aplicare a unei gestiuni patrimoniale în concordanţă cu conţinutul acestui concept? Dificultatea răspunsului derivă, în primul rând, din existenţa mai multor. actori ce revendică acelaşi element patrimonial. Astfel, o pădure poate fi considerată: un element al patrimoniului naţional, generator de resurse naturale regenerabile; patrimoniu al proprietarului terenului; patrimoniu local, ce oferă, de exemplu, posibilitatea practicării vânatului; patrimoniu cultural pentru cei care utilizează un astfel de spaţiu ca decor, ca loc de promenadă (fără definirea, într-o manieră precisă, a drepturilor în acest sens) etc. Evident, într-un asemenea context, se confruntă sisteme de gest!une diferenţiate în funcţie de strategiile actorilor, de cunoştinţele şi de puterea lor (politică, economică etc.) de acţiune, iar conceptul de patrimoniu se poate transforma într-un limbaj de negociere a uti lizărilor. Negocierea sistemului de gestiune este un proces delicat, atâta vreme cât presupune reevaluarea raporturilor politice (în sensul propriu al termenului) dintre persoane şi grupuri sociale. În asigurarea echilibrului dintre actorii principali participanţi la negociere, un rol important revine statului, dar nu de pe poziţia de "jandann", ci mediator, în calitate de garant al promovarii unor modele prin care să se ia în calcul şi interesele generaţiilor viitoare.

... ·~j

~:?

39

în acest mod, aparatul administrativ capătă roluri multiple: - supravegherea stocului de resurse naturale, cu scopul ev itări i

degradărilor ireversibile şi menţinerii potenţialului de adaptare şi de regenerare;

- acordarea de ajutor, tehnic şi/sau financiar, acelor actori sociali care propun proiecte ce poartă amprenta interesului pentru viitor; lansarea de proiecte- pilot proprii.

Îndeplinirea acestor roluri presupune dezvoltarea de practici contractuale adecvate între stat, colectivităţi, persoane fizice sau juridice, în care respectarea şi aplicarea "regulilor de joc" negociate în comun rămân esenţiale.

2.2 Bunuri publice

Faptul că schimbul pe piaţă se caracterizează prin aceea că permite cumpărătomlui unui bun să "refuze" celorlalţi utilizarea sau utilitatea asociate bunului respectiv, face ca piaţa să apară ca un raport social "intennediar" 1, limitat la o "întâlnire " · şi un "acord" (între vânzători şi cumpărători), după care partenerii îşi continuă activitatea individuală de consum (productiv sau neproductiv). Rezultă că piaţa nu surprinde decât o parte din raporturile sociale dintre indivizi, care sunt raporturi de interdependenţă.

În strategia derulării oricărei activităţi, intervin trei elemente: dotarea cu resurse, tehnicile de transformare şi preferinţele membrilor societăţii.

La rândul ei, teoria economiei de piaţă postulează, pe de-o parte, caracterul suficient de "divizibil" al resurselor pentru a putea fi repartizate între indivizi în scopul aproprierii individuale, iar pe de altă parte faptul că preferinţele membrilor societăţii se manifestă faţă de bunuri care sunt de asemenea "divizibile", astfel încât să existe posibilitatea unei repartizări

exacte a lor între indivizi. Prin unnare, în raport cu interdependenţa agenţilor în cadrul pieţei ,

interdependenţa în afara pieţei ar apărea în situaţiile în care: - unele resurse se caracterizează prin"indivizibilitate" şi deci nu pot

face obiectul unei aproprieri individuale; - anumite bunuri nu pot figura separat în funcţia de utilitate a

fiecărui individ. În aceste condiţii, interdependenţele, raporturile sociale din afara

pieţei pot acoperi un domeniu nu mai puţin întins decât al acelora din cadrul

1 J.F. Besson, Economie publique, Presses Universitaires de France, Paris, 1978

1 ; 1 '.:

,'1 ··: '.]!'' '1:•: : ., .

:il\.:;' '1;1 ·'' ,.; ~ : :i ~ :, \

''11

40 Economia şi politica mediului

pieţei cu efect asupra manifestării opţiunilor ş i alegerii tehnicilor ele

transformare.

/

Orice societate se defineşte prin două dimensiuni primare: =>colectivitatea de indivizi, respectiv sistemul resurselor umane; =>teritoriul, respectiv sistemul resurselor naturale.

_ j Membrii societăţii pot percepe caracterul public al unui anumit stoc ~t~x) de resurs~, în _baza căr~ia s~a-~ilesc reguli d~ ~~stiune c?_respunzătoare ti)! scopul ~enţmeru (sau remn_01rn) s~u. ~ezvoltam ( ~reştem). acestuia, în ~oncordanţa cu fluxul de bunun ŞJ servtcn de care soc1etatea îş1 propune să tlispună.

Regulile de gestiune pot fi stabilite pe baza principiului aproprierii private (pentru toate resursele) sau în afara acestui principiu. În primul caz, în sistemul schimburilor s-ar face abstracţie de calitatea de bun public al unor resurse, ale căror modalităţi de utilizare îi aduc pe indivizi în relaţii de interdependenţă, :fară ca piaţa să poată "organiza" aceste relaţii. În al doilea caz, societatea defineşte reguli comune pentru gestionarea unor resurse, în

afara principiului aproprierii private. Natura resurselor nu permite însă, întotdeauna, delimitarea

elementelor din domeniul aproprierii private de cele din domeniul public, mai puţin în cazul recurgerii la deosebirea dintre stoc şi flux: când gestionarea stocului pe baza unor reguli comune antrenează o gestionare comună şi a fluxurilor generate de acesta; când gestionarea în comun a stocului este compatibilă cu o utilizare individuală a fluxurilor de servicii , fiind necesară însă definirea relaţiilor dintre decizia colectivă şi decizia

individuală. Atât resursele nereînnoibile cât şi cele reînnoibile fac obiectul

prelevărilor, iar în timpul sau în urma transformării (prelucrării lor) rezultă deşeuri care, deversate în mediu, afectează echilibru! sau posibilităţile de reconstrucţie a acestuia. Cele două procese, prelevarea şi deversarea, nu pot fi incluse separat în funcţiile de producţie "individuale", piaţa dovedindu-şi limitele în mecanismul de f01mare a unui sistem de preţuri care să funcţioneze ca o pârghie de utilizare optimă a resurselor. Or, mediul este un bun public, dar şi un factor economic ce nu trebuie exclus în demersul făcut pentru obţinerea stării de optimalitate.

Bunurile publice pot fi definite atât în raport cu bunurile private, cât

şi în raport cu propriile caracteristici. Bunurile private sunt bunuri care verifică principiul rivalităţii

(acelaşi bun nu poate fi utilizat simultan de doi sau mai mulţi agenţi) şi principiul excluderii (prin intermediul preNlui: cel care plăteşte primul preţul bwmlui beneficiază de utilităţile acestuia); al doilea principiu nu este

Ecolimbajc - 41

absolut necesar, dacă luăm în calcul şi existenţa unor distribuiri gratuite de bunuri.

Bunurile care nu satisfac principiul rivalităţii poartă numele de bunuri publice şi ele se pot clasifica în:

• bunuri publice pure; «> bunuri publice mixte. Bunuri publice pure sunt acelea care satisfac următoarele trei

condiţii: • imposibilitatea excluderii (unor consumatori); • utilizarea lor este independentă de voinţa individului (utilizarea

are un caracter obligatoriu); 111 accesibilitatea (la bunul respectiv) nu este limitată de numărul

utilizatorilor. Bunurile publice mixte sunt acelea care nu satisfac cel puţin una din

condiţiile enumerate. Imposibilitatea excluderii semnifică faptul că bunul public, prin

natura lui , nu poate face obiectul prezervării utilităţilor sale doar pentru anumiţi agenţi.

Frumuseţea zonelor turistice (nu neapărat şi resursele lor fizice) , vestigiile arheologice (pentru care nu se percepe un tarif de vizionare), aerul, lumina şi căldura solară, sunt bunuri ale căror servicii se oferă în egală măsură tuturor membrilor colectivităţii, societăţii , în ansamblul utilităţilor

oferite de bunul amintit. Există însă şi bunuri publice care nu satisfac această condiţie, cum

es(e caz·ul unui parc natural pentru a cărui vizitare se percepe o taxă; cei care nu au posibilitatea să achite taxa, nu pot beneficia de acestea, ele nesupunându-se sistemului de schimburi din cadrul pieţei.

Obligativitatea utilizării apare atunci când faptul de a beneficia de un bun public nu depinde de decizia individului; indiferent de. opţiune, acesta beneficiază ':le serviciile stratului de ozon, care-1 apără de excesul radiaţiilor ultraviolete, i11 timp ce recreerea într-o zonă turistică sau delectarea cu frumuseţea unui peisaj sunt dependente de opţiunea individului.

A treia condiţie pe care trebuie să o îndeplinească un bun public pur este aceea ca accesibilitatea bunului respectiv să nu depindă de numărul utilizatorilor; de exemplu, accesibilitatea la serviciile stratului de ozon nu este influenţată de mărimea populaţiilor care beneficiază de aceste servicii, ca şi accesibilitatea la lumina şi căldura solară. În schimb, accesibilitatea la serviciile unei zone turistice sau a unui parc se reduce o dată cu creşterea numărului vizitatorilor.

{ j:!· ~ · . ! ~

111

42 Economia şi politica mediului

Schema 2.1 oferă o modal~tate de clasificare a bunurilor publice, sfera exemplelor extinzându-se însii, pentru o mai bună înţelegere, asupra mediului înconjurător (mediul fiind o' componentă a mediului înconjurător) .

] 1 li ~

~ Televiziunea natională

/ 1 Căldura solară ~ / Lumina solară ·

-------- 1 Grădina publică ~ Parcul naţional

lluminatul public Statia pentru epurarea apelor

Hidrosfera

-----~ Flora ~--- ,__P~ol!.!.Jit~ia!__ ________ _ 'l'---~ Jandarmeria

. ~~ Reteaua locală de teledistributie 'l Cartea de telefon

-----~ 1 Teatru, piscină

/

~: ~ Universitate, autostrăzi cu plată

-------~ 1 Serviciul de stare civilă ~ Sistem informaţi e pentru controlul

~ Declarării veniturilor

~ ---~----~~-~~

"+?1· . ~ ~b: 1" . ~ ·

~ j: J ~·t;: sJ ~ ~~-D u ••o;j ::1 ti~?~

Scoala primară

Exemple bunuri publice mixte bunuri publice pure

Schema 2.1 Clasificarea bunurilor publice (prelucrare după Pierre Picard: Elements de microeconomie, Ed. Montchrestien E.J., Paris

1990, p. 473).

. ~~

Ecohmbaje - 43

2.3 Valoarea economică totală a bunurilor de mediu

Conceptul de valoare economică totală este de o importanţă capitală

pentru evaluarea mediului în măsura în care în sfera sa supt cuprinse diferite tipuri de avantaje ocazionate de protejarea şi ameliorarea acestuia. El se bazează pe existenţa a două tipuri d~ avantaje:

- avantaje pentru utilizători (valoarea de utilizare) ; - avantaje intrinseci (valoarea intrinsecă). Cele mai multe abordări ale mediului , din perspectiva

economico-socială, se limitează doar la primul tip de avantaje, rezultate din utilizarea mediului ş i a resurselor naturale. Avantajele intrinseci, la rândul lor, reprezi ntă valoarea atribuită faunei, florei , mediului fizic , dar independent de orice utilizări particulare ale acestora.

2.3.1 Valoarea de utilizare

Valoarea de utilizare cuprinde valoarea de utilizare reală , respectiv avantajele de care beneficiază efectiv utilizatorii unei resurse de mediu şi

valoarea de utilizare potenţială.

Astfel, valoarea de utilizare reală a zonelor sălbatice ar corespunde avantajelor obţinute de cei care doresc să-şi ofere privirilor imagini plăcute şi îşi satisfac efectiv o astfel de preferinţă.

Independent de aceasta, însă, patrimoniul natural prezintă în egală măsură o valoare pentru cei care nu manifestă, pentru moment, dorinţa unei acţiuni sau non - acţiuni "oonsL!m:=ttoare" în sensul mai sus formulat, dar care doresc să-şi conserve această gpţii.me pentru mai târziu. Avantajul care constă în a şti că patrimoniul natural, va exista întotdeauna când se doreşte satisfacerea acestei opţiuni reprezintă, de fapt, o valoare monetară: în mod normal, indivizii ar consimţi să plătească o anumită sumă pentru a proteja patrimoniul natural dacă ei sunt siguri că preferinţele lor nu se vor schimba. Acest tip de avantaj se numeşte '!n.loare de opţiune. Ea are ca efect corectarea ni ve!ului avantaj ului pentru utilizator, reprezentat de surplusul consumatorului şi depinde de incertitudiunea vizând cererea, oferta sau ambele.

Opţiunii "pentru sine" i se poate adăuga, din motive altruiste, o opţiune "pentru alţii", contemporani sau aparţinînd generaţiilor viitoare, în acest din urmă caz fiind vorba de un "gest testamentar" pe care nu trebuie să ni-l refuzăm. Altruismul se poate manifesta şi în favoarea altor populaţii decât cele umane, ca un fenomen mai complex şi uneori speculativ: mulţi au sentimentul că omul are şi o misiune ae "gestionar" al populaţiilor neumane, incapabile de a se apăra de specia urriană în lupta lor pentru supravieţuire.

,..

44 1

Economia şi politica mediului

2.3.2 valoarea intrinsecii

Valoarea intrinsecă nu este l egată nici de utilizarea efectivă, nici de cea potenţială . Ea îş i are originea ln valoarea conferită de chiar existenţa unui patrimoniu, a unei resurse, în fara oricăror posibilităţi de a beneficia . de acestea, direct sau indirect, în pr zent sau în viitor. Este vorba, deci, de o recunoaştere a faptului că anumite lucruri au o valoare "În sine": chiar dacă · nu se poate identifica o utilitat~ oarecare a unei specii vegetale sau animale, acesteia îi este conferită o "valGare intrinsecă". Evident, ne situăm , în acest caz, la graniţa economicului care nu operează decât cu valoarea de schimb sau cu valoarea de utilizare.

Abordând problema valorii intrinseci, Pearce şi Turner· o ~xplică prin recunoaşterea unui "drept la existenţă" a resurselor naturale şi printr-un "sentiment de simpatie" faţă de faună şi floră, prin aceasta "valorile de existenţă reprezentân~ un element de frontieră, de legătură între economişti şi ecologi, căci ele nu se explică prin nici o motivaţie convenţională".

Schematic, structura valorij economice totale a bunurilor de mediu este redată în schema 2.2.

JvA. LOAREA EC~NOMICĂ L TOTALA

T -- * j i; ALO A REA J

1 iJF 1 1Tll .l7.A R F. L ___ ---,

~ - t V1\LOAREA l

DE UTILI ZARE REA~

1 VAI::OAREA INTRINSECĂ

t VALOAREA DE UTILIZARE

POTENŢIALĂ.

VALOAREA ]~ 1 ~~~AREA DE OPTIUNE ~~TAMF.NTARĂ

Schema 2.2 Structuni valorii economice totale

David W. Pearce şi R. Tumer, Economics of Natural Resources and the Environment, Londres. Harvester Wheatsheap, 1990

Ecolimbaj e 45

2.4 Avan taje de med iu

Alocarea resurselor pentru i nvestiţi! în domeni ul ameliorări i

mediului trebuie să se bazeze, ca ş i în cazul altor domen ii, pe evaluarea şi

compararea costurilor ş i avantaj elor. Costul ameliorării mediului este exprimat, desigur, în termeni

monetari, dar el trebuie s ă: se situeze, ca nivel, în jurul " valorii publice" (acordată, de o colectivi tate) a mijloacelor materiale ş i umane utili zate.

rn astfel de condiţii , cât ş i e<t urmare a neces ităţii aprec ieri i raţionalităţii investiţiilor, compararea costurilor ş i avantaj e lor presupun e ca ş i acestea din urmă să fie exprimate în termeni monetari ; numai astfel apare posibilitatea aplicării principiului teoriei economice marginaliste, acela al echivalenţei dintre costul marginal şi avantajul marginal, în scopul stabiliri i nivelului de alocare a resurselor şi maximizării avantajului net total ( ţin ând

cont de caracterul restrictiv al disponibilului de resurse) . Realitatea arată însă că nu toate avantajele pot fi măsurate în mod

practic, deşi , chi"ai: ş i în <:~mdiţiile existenţei acestei posibilităţi , repartizarea resurselor de o 111anit:!:.~ <:arc:. s~ permită maximizarea avantajelor nete nu ar fi posibilă ; aceasta deoarece trebuie introduse în model un număr mare de variabile, din care unele de o natură "specială": opţi unile politice, echitatea, securitatea naţională etc., motiv pentru care este justificabilă afirmaţia că

societatea nu urm ăreşte maximizarea avantajelor nete cu orice pre ţ.

Prin urmare, măsurarea avantajelor nu poate fi decât un mij loc al cărui obiectiv (exprimat într-o formă puţin eliptică) ar constă în validarea ameliorări i eficienţei economice, prin proiectele de mediu ce urmează a fi aplicate, comparativ cu situaţia anterioară.

Notiunea de "avantaj" are însă, în acest context, un sens aparte,

conferi t --~~~~ ~:_t~~~-<I.a.~~_ţ~-- ~~Qf~rm _că~_uia -~az~ __ ~~.5.\J~~rj_ i_ ava?ira:j"elor trebuie să o reprezinte ceea ce doreşte populaţia , adică preferinţele indivizllor.

Mijlocul cel mai si!Ţlplţ! __ (!1U simplist!) de a cunoaşte aceste preferinţe este de a sţY._dj_a, __ <;:Qmp.Orti!!I!.~P-!.~1 . iT.J.divizilor puşi în situaţia de a-şi manifesta op-ţiunile-Între diferite b:un_uri şi servicii. ···- ·

De pe o astfel de de poziţie, putem considera că preferinţa efectivă pentru un "bun" sau '~ş_ţ_ryi_c_iu." este expresia consimtământului de a plăti acel "bun" .. sau''serv"i~iu" . Deoa~ece- ceea ·ce .. ne .inter~;~~~ă, d!.n per-spectiva mea.iWul:-este ''bunul'' sau ''serviciul" socialmente dorite, iar preferinţele şi deci şi consimţământul de a plăti variază de la individ la individ, se impune o regrupare a disponibilităţilor individuale de a plăti, cu .scopul obţinerii unei mărimi globale. Conceptul consimţământului de a plăti, C.P., nţ "oferă" astfel un indicator morieta~ ·al pie'ferinţelor. Pentru a nuâii:ţa "acest

,j

il 1 .: j.

46 Economia şi politica mediului

concept, trebuie subliniat faptul . c~, att1nci când există certitudinea . că indivizii unei colectivităţi umane i1u sunt dispuşi să plăteas"că ' ui1-''hu.D'; pe care nu'-'"! d.oresc, nu ptrtem fi la fel de siguri că CP. măsurat prin preţurile pieţei ·reflectă cu precizie avantajul global pentru indivi l i sau colectivitate. De asemenea, anumiţi indivizi suqt dispuşi să plătească mai mult decât

. ·- - · - - · · · - - .. ' . . ---- -· -· · · ·, · ···' . ...... ..... ... __ . 1 ·- . . .. - ~ .. - .. _ _ _

preţul pH!fel: -ceea ce ÎI)Şe?mnă că ei beneficiază de un avantaj mai--n1are decât cel pe . care-I exprimă acesra (pr:eţ~l); ·. exceden·@ . ~_ ri_u_fui:iiQ",0_:se "surplusul consumatorului" şi permiţând fo;mularea unnătoarei ecuaţii: -

.~ . P . =PREŢUL DE PIAŢĂ + SURPLUSUL-CONSUMATORULUI .·· '" "

In figura 2.1 a, care reprezinf- cererea (de bunuri sau servicii), P* este preţul de echilibru, adică preţul c re corespunde punctului de intersecţie dintre cerere şi ofertă şi care este plă it de cei care intră în posesia unui bun sau beneficiază de un serviciu indifer,ent de nivelul consimţământului lor de a plăti. Pa şi Pb sunt preţuri superioare lui P*, pe care unii indivizi sunt dispuşi să le plătească pentru aceeaşi cantitate Ql, corespunzătoare preţului de echilibru P*. '

Prin urmare, zona haşurată l reprezintă suma totală de plătit, iar zona haşurată 2 reprezintă surplusul consumatorului, avantajul global situându-se, deci, sub dreapta cererii AB.

• Preţ

A

B

Cantitate

a

1 Cheltuieli totale (L p ·) 2 Surplusul consum~torului

1 +2 Avantajul total (sau corisimtământul de a plăti)

·.~

·-.:·

~-je-----------------------------------------~----------- 4 '/

Î,

P reţ

A

'

P*

Pc

o'~ Ql Q2

b

Figura 2.1 Corelaţia dintre consimţămâ ntul

de a plăti şi surplusul consumatorului

B

Cantita te

j B1aza intuitivă a evaluării monetare a avantajului este deci rdativ

sim,plă :

/ indivizii îşi manifestă preferinţa pentru anumite bunuri S<!! l

· servicii prin consimţământul de a plăti; pretul de piaţă, pe care indivizii consimt să- I plătească , este indicatorul iniţial şi, în consecinţă, cheltuiala totală efectuat{! este o primă aproximare a avantaj ului obţinut;

- consimţământul de a plăti este superior cheltuielilor tota le, ca urmare a faptului că există indivizi dispuşi să plătească un preţ

mai mare decât cel al pieţei şi care beneficiază deci de un avantaj suplimentar.

În realitate, criteriile aplicate zonel~r situate sub curba cererii

pentru a măsura avantajele sunt mai complicate. Curbele cererii, de tipul

celei reprezentate în figura 2 .1, presupun că venitul consumatorului nu

variază când ele sunt mai apropiate sau mai depărtate de origine. Pe aceste

curbe . ale cererii, (numite curbe Marshall) venitul este menţinut constant

(adică raportul dintre preţuri şi salarii). Or, menţinerea constantă a bunăstării

., .

48 Economia şi politica mediului

indivizilor (venitul constant) conduce, într-o anumită măsurii, la corectarea curbei cererii, pentm că "util itatea" (importanţa bunului sau serviciului pentru individ, în raport cu preţul) se modifică o dată cu deplasarea de-a lungul curbei cererii. Pentru fiecare nouă unitate de bun dobândită, utilitatea marginală scade.

În figura 21 b, care reprezintă aceeaşi curbă din figura 2.1 a, preţul de echilibru P* scade la nivelul Pc ca urmare a evoluţiei pieţei. Este evident că această scădere a preţului de echilibru permite o creşt~re d bunăstării

pentru consumator, suprafaţa haşurată mărindu- se.

Teoretic, putem întreba un consumator care este suma pe care el este dispus să o plătească pentru a beneficia de sc~derea preţului de echilibru, astfel încât el să se găsească în aceeaşi situaţie favorabilă atât în cazul în care trebuie să plătească preţul p* cât şi în cazul în care trebuie să plătească preţul Pc; această disponibilitate, care afectează venitul (prin suma ce ar putea fi plătită), dar şi preţul relativ în raport cu preţul P*

(P* -> Pc) se numeşte variaţie compfsatoare. La fel de bine, putem între un consumator ce sumă ar solicita

pet:tru a re~unţa la scăderea pr_eţulu d~ ~a P* !.a Pc, ca~ în ~a_re ac.esta ar soltctta, desigur, o sumă care s~- t permrta menţmerea mvclu!UJ vcmtunlor (a bunăstării aferentă situaţiei) când, efectiv, ar ~xista şansa scăderii

preţului de echilibru de la P* 111 Pc; această solicitare, care afectează , de asemenea, venitul şi preţul aposteriori, se numeşte variaţie echivalentă.

Variaţia compensatoare sau variaţia echivalen~~ dau, din punct de

vedere tehnic, măsura corectă a avantaj ului . Cua:ltumul variaţiei

compensatoare va fi mai mic decât câştigul reprezentat în figura 2 .1 b., produs de scăderea preţului de echilibru de la p* la Pc, iar acesta, la rândul

lui , va fi mai mic decât cuantumul variaţiei echiva_lente. Acest demers consacrat bazei tehnice de măsurare a avantajelor este

important pentru că pune în evidenţă două concepte fundamentale privind noţiunea de avantaj: primul fondat pe consimţământul de a plăti C.P. şi al doilea fondat pe consimţământul de a accepta C.A.

În economie, noţiunea de pagubă sau avantaj se defineşte în funcţie de preferinţele indivizilor: preferinţa de a evita (o pagubă) şi preferinţa de a

accepta (un avantaj).

i__ ________________ __ 'J.P. Barde, Economie er polirique de /'environnemenr, Presses Universita.ires de France, Paris 1992,

p.67. . .

')"'J' r-:.f:.·

~'

Ecolimbaje 49

Aceste preferinţe se manifestă pe piaţă sub forma consimţământului

de a plăti . Să analizăm, de exemplu, cazul unui individ care preferă ~ă practice

pescuitul. Corelaţia dintre consimţi:l.mântul marginal de ·a plăti şi numărul

partidelor de pescuit este următoarea:

C.P. marginal (unităţi băneşti/partida de pescuit)

o 100 200 300

Numărul partidelor de pescuit/an

30 20 10 o

Se poate observa că prima partidă de pescuit oferă o mare satisfacţie (utilitate) pescarului în cauză, acesta consimţind să plătească un preţ ridicat (300u. b.); pe măsură ce numărul partidelor de pescuit creşte, satisfacţia

oferită de ultima partidă scade (utilitatea marginală descrescătoare), astfel încât în cazul în care oferta esteegală cu 30 de partide de pescuit, utilitatea marginală tinde către zero iar C.P. marginal este reprezentat, în figura 2.2, de suprafaţa situată sub curba cererii Ax şi este egal cu C.P.t= (30 x 300) 1 2= 4500 u.b. Dacă preţul partidei de pescuit este de 100 u.b. (figura 2.2 a), pescarul va opta cel mult pentru 20 de partide de pescuit, ceea ce înseamnă că el consimte să plătească o suma reprezentată de suprafaţa ACDE, adică:

20 X 100 + ( 20 X 200) /2 = 4000 u.b.

Preţ

300 IA

200 a

100

o~ X

10 20 30 Nr. partide de pescuit

·' !:

l'li J. ·' i ' : :::1·'

.: '1 • ;,' 1L \1.1 .,,,1.,

50

Preţ

300 1 A

200

c

1• ~

o 30

400

10 20

Preţ

300 IA

200

400

10 20

Economia şi politica mediului

b

Nr. partide de pescuit

X

30

c

Nr. partide de pescuit

..

Figura 2.2 Modificarea surplusului consumatorului în funcţie de evoluţia preţului

La preţul de 100 u.b. /partida, pescarul beneficiază de un surplus pentru că el 'era dispus să plătească un preţ mai ridicat pentru un număr mai mic de partide de pescuit. Se defineşte astfel surplusul consumatorului care, în acest caz, este egal cu diferenţa dintre consimţământ~! de a plăti (4000 u.b.) şi cheltuielile efectiv suportate (20 x 100=2000 u.b.).

S.C. =C.P.- P; S.P. =4000-2000=2000 u.b. (suprafaţa ACF).

::t f'

Ecolimbaje - 51

Acest surplus poate fi interpretat ca valoare netă a resursei (zona de pescuit) de care beneficiază pescarul.

Dacă zona începe să fie deteriorată sau devine chiar improprie pescuitului, pescarul poate merge să cheltuiască cele 2000 u.b. în altă zonă, dar va pierde suplusul de 2000 u.b. care era legat de serviciile zonei ini ţiale.

Dacă deplasarea spre o altă zonă de pescuit antrenează cheltuieli suplimentare, pierderea de surplus se va calcula plecând de la cheltuielile s uplim~ntare legate de utilizarea serviciilor acelei zone. .

In consecinţă, paguba pentru mediu se defineşte , în termeni economici, prin piederea de surplus de către consumatori .

Presupunem că , datorită procesului de poluare, randamentul pescarului scade de la 3 peşti în şase ore la 2 peşti în şase ore. Pentru a-şi

menţine performanţa, de 3 peşti/partidă, acesta trebuie să-şi prelungească timpul afectat pescuitului şi deci să cheltuiască mai mult, preţul partidei crescând de la 100 la 200 u.b. O astfel de evoluţie a preţului modifică ·

cererea de la FC la GB (figura 2.2, b), echilibrul realizându-se pentru 1 ,O partide de pescuit/an, iar surplusul consumatorului se reduce la suprafaţa A.BG, adică este egal cu: 1 O x ( 1 00/2) = 500 u.b. Rezultă o pierdere de s{lrplus de 1500 u. b.(2000 - 500): 1 De fapt, scăderea posibilităţilor de pescuit, ca urmare a pol uării ,

modifică C.P., dreapta cererii GD translatându-se către ongme (figura 2.2 c). Pescarul în cauză, optând doar pentru 10 partide de pescuit pe an, îş i asigură un surplus egal cu 50 u.b. (suprafaţa FGH).

Raţionamentul prezentat nu se poate aplica, însă, decât în cazul unui singur individ, ceea ce înseamnă o simplificare evidentă a problemei . A calcula paguba totală pentru o colectivitate, o regiune etc., implică o "agregare" a tuturor pierderilor de surplus ale consumatorului sau a calcula o curbă "medie", reprezentativă, pentru C.P. al tuturor indivizilor. Un astfel de demers ridică unele probleme: putem agrega sau reduce la un nivel mediu funcţia de utilitate? O altă problemă provine din faptul că funcţia cererii nu este numai o funcţie de preţ ci şi de nivelul venitului, de vârstă, sex, de nivelul de cultură etc. Această multitudine de parametri prezintă importanţă,

cu atât mai mult în cazul mediului unde preferinţele pentru un peisaj, pentru o anumită calitate a resurselor de mediu, depind în bună măsură de trăsăturile indivizilor sau ale colectivităţii în cauză.

Deşi teoria economică conduce la ideea că C.P. şi C.A. nu diferă deloc, studiile empirice pun adesea în evidenţă rezultatele semnificativ diferite. În domeniul mediului apar foarte frecvent situaţii în care trebuie evaluate piederile şi atunci, teoretic, putem întreba colectivitatea cât este dispusă să plătească pentru a stopa-anumite pierderi sau cât solicită să

'/ ! ;!·

'11

52 Economia şi politica mediului

primească drept compensare pentru riscurile presupuse de acomodarea la un mediu mai deteriorat.

Prin urmare, există două situaţii de măsurare a avantajelor rezultate în urma ameliorării mediului şi două situaţii de măsurare a pierderilor (pagubelor) provocate de degradarea mediului:

- consimţământul de a plăti pentru a obţine un avantaj; - consimţământul de a renunţa la un avantaj; · - consimţământul de a plăti pentru a evita o pagubă; - consimţământul de a suporta o pagubă. Care sunt cauzele pentru care cuantumurile (sumele de plătit sau de

primit) celor patru situaţii diferă între ele? Fenomenul "disonanţei cognitive", respectiv al faptului că indivizii

nu operează cu aceeaşi "unitate de măsură", atât în cazul pierderilor cât şi în cazul avantajelor, poate explica aceste diferenţe. În raport cu o situaţie iniţială, indivizii consideră că un avantaj suplimentar are o anum ită valoare, dar vor aprecia diferit pierderea unei părţi de care dispun deja, văzând în aceasta un "atentat" la ceea ce consideră că li se cuvine "de drept". Este vorba deci de o evaluare asimetrică a câştigurilor şi pierderilor în raport cu o situaţie iniţială, ei atribuind situaţiei de câştig o "structură de cumpărare" (un comportament de cumpărare), iar situaţiei de 'pierdere o "structură de compensare" (un comportament de compensare), în ambele cazuri aceste "structuri" dimensionându-se în funcţie de modul de percepere a stării de nonnalitate.

Faptul că între C.A. şi C.P. apar diferenţe sem~1ificat i ve subliniază

dificultăţile legate de măsurarea avantajelor, numeroase fiind cazurile când este vorba, mai degrabă, de prevenirea unor pagube decât de obţinerea unor avantaje.

De aceea, este posibil ca prevenirea unei pagube să nu se justifice dacă este evaluată după consimţământul de a plăti pentru evitarea pagubei, dar să se justifice dacă este evaluat- după consimţământul de a accepta o compensare pentru disponibilitatea ea suporta o pagubă.

Ambele situaţii se bazeaz însă pe ipoteza caracterului direct comercializabil al bunurilor şi se iciilor legate de mediu, metoda de măsurare a avantajelor pornind, de la analizarea preţului de piaţă şi a curbei cererii, astfel încât să facă Rosibilă stabilirea cuantumului variaţiei de compensare sau variaţiei de echivalenţă.

În marea majoritate a cazurilor legate de mediu, nu exi stă totuşi nici o piaţă evidentă pentru avantaje şi pagube (pierderi); astfel, aerul pur nu este cumpărat sau vândut pe piaţ~i, ca să nu mai vorbim de linişte . Comparativ, unele "atentate" laintegritatea mediului prezintă un aspect comercial, chiar dacă nu există o piaţă directă prin care să se realizeze diminuarea sau

•... 1\-" f.

Ecolimbaje 53

stoparea acestora; este cazul pagubelor produse de poluarea atmosferică produselor vegetale, manifestate, într-o anumită măsură, pe piaţă, sub forma unei calităţi inferioare a acestor produse .

Există trei metode fundamentale pentru exprimarea avantajelor în termeni monetari atunci când nu există o piaţă: identificarea unei pieţe de substituţie, sondarea colectivităţii pe bază de chestionar şi combinarea informaţi ilor privind relaţia "cauză - efect" cu cele de pe piaţa directă sau piaţa de s~1bstit1~ţie .

O piaţă de substituţie este o piaţă a unui alt "bun" sau alt "serviciu" influenţate de "bunul" sau "serviciul" de mediu necomercializabile. În acest sens, piaţa imobiliară este un exemplu: locuitorii vând şi cumpără locuinţe pe piaţă, iar printre parametrii luaţi în calcul la luarea deciziei figurează şi poluarea atmosferică, poluarea sonoră, perspectiva modificării peisajului etc. Apare astfel posibilitatea determinării valorii serviciilor de mediu, analizând piaţa locuinţelor. De asemenea, disponibi litatea indivizilor de a al_ege anumite trasee către zone de recreere, cărora li se asociază un anumit consum de timp şi alte resurse, facilitează aprecierea importanţei unei zone sau alta.

Sondarea colectivităţii pe bază de chestionar presupune a adresa oamenilor întrebări directe în legătură cu opţ iunea de a plăti sau a accepta o modificare a mediului. Asigurând o marjă de eroare acceptabilă, această metodă oferă importante informaţii in legătură cu nivelul valorilor în cazul în care ar exista,.r.ealmente o piaţă.

Evalua1c3 pagubelnr provocate sănătăţii poate face obiectul celei Je-a treia metode, prin stabilirea unei relaţii între situaţia epidemiologică

existentă şi nivelul poluării, exprimată prin morbiditate şi mortalitate; urmează ca acestor mărimi să li se atribuie o valoare, ca de exemplu valoarea v ieţii în exp:-esie bănească stabilită pe baza studiilor privind

comportamentul indivizlior faţă de riscurile profesionale ce provoacă

mortalitatea. Determinarea relaţiei "doză-efect" dintre poluarea atmosfericft şi

erodarea suprafeţelor exterioare ale imobilelor constituie, de asemenea, un

alt exemplu legat de cea de-a treia metodă; în funcţie de costurile pentru reparaţii sau pentru înlocuire prematură a construcţi ilor, care sunt, în esentă, expresii valorice ale pieţei, se vor putea evalua, cu o anumită aproximaţie,

pagubele suportate.

[/!!' ', 1 :,'

'il

54 Economia şi politica mediului

2.5 Externalităţi de mediu

2.5.1 Delimitări preliminare

Pentru a măsura aportul schimbărilor de pe o piaţă la creşterea

buni:istării (aceasta fiind dependentă de mecanismul distribuţiei, deci de calitatea schimburilor), teoria economică pleacă de la ipoteza că între costurile private şi cele sociale, precum şi între avantajele private şi cele sociale nu există divergenţe. Prin urmare, conform acestei ipoteze, avantajele nete de care beneficiază consumatorii, fiecare în parte, sunt identificate cu avantajele nete pentru întreaga colectivitate şi, de asemenea, profitul întreprinderilor este considerat ca profit al colectivităţii.

Rezultă că, în aceste condiţii, creşterea bunăstării societăţii în ansamblu, generată de mecanismul de funcţionare a unei pieţe (de exemplu, piaţa produselor agricole) nu este altceva decât suma avantajelor nete de care se bucură unul sau altul şi" evaluate în expresie bănească sub forma surplusului consumatorilor şi producătorilor.

Un astfel de raţionament îşi are originea, de fapt, în ipoteza că preţurile măsoară corect "valorile sociale" ale bunurilor, respectiv creşterea sau diminuarea bunăstării potenţiale pentru o colectivitate, provocată de producerea sau utilizarea acestor bunuri. Sistemul de preţuri apare, deci, ca un numitor comun al ansamblului interacţiunilor dintre agenţi, care permite evaluarea bunăstării colectivitate; dacă deciziile agenţilor se fundamentează pe un astfel de sistem de preţuri şi le aplică respectând regulile unei P..conomii concurenţiale, echilibrul general la care se ajunge este un echilibru dţ tip "~areto", care exprimă situaţia în care nu este posibilă ameliorarea satisfacţiei unui agent fără a o diminua pe a altuia.

Concluzia care rezultă este aceea că, în condiţii de concurenţă

perfectă, sisteme de preţuri favorizează decizii care să conducă la o utilizare eficientă a resurselor disponibile.

Analiza realităţii relevă însă existenţa a n~neroase cazuri când sistemul de preţuri nu-şi îndeplineşte funcţiile pe ca\·e i le atribuie teoria concurenţei ·perfecte, costurile Şi avantajele private deosebindu-se de costurile şi avantajele sociale. Acestea sunt situaţiile în care decizia de consum sau de producţie a unui agent influenţează nivelul satisfacţiei sau profitului altor agenţi, fără ca prin mecanismul pieţei să fie evaluate aceste influenţe şi să se realizeze o remferare sau o "sancţionare" (prin costuri suplimentare de exemplu) - în funcţie de natura influenţei (pozitivă, negativă) agentului emitent. Este v rba, prin urmare, de apariţia unor efecte externe sau a extemalităţilor. .

\ l

.'(JIP •'· '··

'·~ ~ . ··· r

Ecolimbaje 55

Existenţa extemalităţilor face ca sistemul de preţuri să nu îi mai ahidezc pe agenţi către decizii socialmente optimale, generându-se deci diverse forme ale ineficienţei în organizarea activităţii de produc ţie ş i consum.

2.5.2 Noţiunea de externalitate

Reformulând problema, externalităţik apar atunci când activitatea unui agent nu depinde în exclusivitate C:e variabilele al căror control îl deţine, ci şi de o serie de variabile ce nu intră în sfera activităţii sale decizionale.

Rezultatul poate fi măsurat în termeni reali (cantităţi fizice ), în termeni monetari (printr-o funcţie de utilitate).

Cauza externalităţii este deci imposibilitatea aproprierii tuturor variabilelor din funcţia de producţie (consum) de către producătorul (consumatorul) respectiv; variabila (sau variabilele) care generează

extemalităţi poate face obiectul unei aproprieri private (individuale) sau p-ublice (colective). Există analogie între utilizarea de către un agent 1=2 a unei resurse "libere" care afectează activitatea unui agent/= l, pe de o parte, şi utilizarea unui bun colectiv de către acelaşi agent (1=2), pe de altă parte, care face să se reducă posibilitatea de utilizare a bunului colectiv respectiv de către altul; de asemenea, există analogie între utilizarea unei resurse libere de către un agent != 1, a cărei valoare a crescut ca urmare a acti v ităţii

agentului /=2 şi utilizarea unui bun colectiv de către /=1 la un nivel care este "oferit" de altul.

Efectul externalitate este depencient îns~ de comportamentul specific, adoptat de agentul receptor; de asemenea, manifestarea externalităţii

presupune un mediu de transmitere, respectiv un suport (fizic sau nu) al externalităţii. Funcţia activităţii agentului receptor != 1 include deci, printre variabile, şi o variabilă care aparţine funcţiei activităţii agentului 1=2, adică:

U=Fl(xll, xl2, x/3 ... xln, x21, x22 ... x2n, ... xnl, xn2 ... xnn),

respectiv :

U=F,(x,1,xJ, ii:-1, i, j E [1... n}.

w care: U -nivelul, cuantumul unităţii (producţie, servicii etc.); F - funcţia de utilitate; Xij - variabilaj din funcţia de utilitate a agentului i .

u;; ·

~~

r ··! 56 E1:onomia şi politica mediului {

Dacă vom considera că variabila x21 (variabila 1 din funcţia de utilitate a agentului 2) este cauza unei externalităţi, se poate preciza influenţa sa asupra funcţiei ele utilitate a agentului 1.

ou Dacă U21= --- ;tO, efectul este marginal,

8Y21

I . d - fx" u·l . o . o ar aca o, 2;ax21 :;r: , efectul este inframarginal

Într-un interval de variaţie dat al variabilei x21, pot fi definit~ anumite praguri, ca de exemplu:

- pentru x021 , efectul inframarginal este nul, iar efectul marginal

este pozitiv (sau negativ); - pentru x121, efectul inframarginal este pozitiv (sau negativ) , iar

efectul marginal este nul (disponibilului din resursa x21 i se poate asocia o funcţie; cantitatea de poluant deversată în sursa de apă ce alimentează o fermă piscicolă este în funcţie, printre altele, de nivelul producţiei ce ocazionează poluarea).

Variabilitatea efectului poate fi apreciată, de asemenea, când x21 variază în sens invers: dacii efectul este reversibil, valoarea sa marginală este diferită de zero, iar dacă efectul este ireversibil, valoarea sa marginală este O, iar valoarea inframarginală este diferită de zero .

Pe de altă parte, efectul poate avea un caracter inseparabil sau indivizibil, ca urmat:e a proprietaţilor mediului de transmitere, marcate şi ele (proprietăţile) de .anuirute discontinuităţi; efectul apei poluate asupra producţie'i de peşte se rr;.::mifestă în plan cantitativ dar şi calitativ, în acest ultim caz el fiind mai greu de separat, iar anumite forme de poluare a apei nu pot fi localizate şi, deci, nici efectele nu pot ti atribuite pe surse. La aceasta se adaugă dinamica mediului de transmitere, apa, care nu are un rol pasiv faţă de substanţele poi1iante deversate în ea.

Variabila care se află la originea externalităţii poate intra separat într-o funcţie de utilitate:

1( 1 1 U X11 ,X21)= lJ 1(X11)+U z(X2I).

Separabilitatea semnifică faptul că o modificare la nivelul variabilei x21 "deplasează" funcţia TJ 1 da,r nu schimbă forma; diipotrivă, dacă funcţia de utilitate nu este separabilă, efectul generat de x 1 va modifica forma funcţiei, fiind necesară studierea interacţiunii dintre . argumentele funcţiei sau, ceea ce este acelaşi lucru, stabilirea funcţiei de transformare.

57 Ecolimbaje .. ~--- .._..._... ------2.5.3 Tipuri şi forme de externalităţi

Identificarea interdependenţelor între producători, între consumatori , între unii şi alţii trebuie să se facă ţinând cont de condiţiile de exprimare, de manifestare a compottamentului ce stă la originea externalităţii: tehnici şi tehnologii de producţie, "tehnica" de consum, relaţii de preferinţă. În al doilea rând, este necesar să distingem printre aceste interdependenţe pe acelea care generează efecte de preţ prin intermediul unei1.t sau mai multor pieţe.

Pot fi evidenţiate, astfel, exlemalităţi de tip pecuniar şi externalităţi

de tip nepecuniar. Primele exprimă, mai ales, economii sau deseconomii pecuniare între întreprinderile din aceeaşi ramură industrială sau, la fel de bine, între lucrătorii ce reprezintă acelaşi segment al pieţei muncii (fără să lipsească însă cazurile de externalităţi pecuniare între agenţi aparţinând unor ramuri diferite). Cele de tiprvpecuniar rezultă din interacţiuni ce nu se transmit prin intermediul pieţei şi care nu sunt, deci, relevate de sistemul preţurilor în timpul tranzacţiilor de pe piaţă. Ele pot avea o natură

"tehnologică", în sensul că afectează funcţiile tehnice de transformare asociate unui producător sau unui consumator, dar şi una "psihologică" ,

atunci când afectează direct funcţiile de preferinţă ale consumatorului. Din pW1ct de vedere al declinării , externalităţile pot fi de tip personal

şi de tip impersonal. Dacă fiecare individ este afectat de consumul altuia în funcţie de identitatea sa ( externalitatea ::;e declină în raport cu individul), externalitatea este personală, iar dacă individul este afţctat numai de cantitatea consumată ( externalitatea se declină în rap()fi cu cantitatea consumată), independent de identitatea consumatorului, externalitRtea este impersonală. În sfârşit, dacă efectul depinde de nivelul global al varialJilei, de exemplu: 2: x;~, fără ca beneficiarul să perceapă originea acesteia (a sursei de poluare, de exemplu), externalitatea este pură.

2 În funcţie de impactul economic, externalităţile se pot manifesta în

următoarele forme:

- economii externe de producţie; - economii externe de consum; - deseconomii externe de producţie;

deseconomii externe de consum.

Economiile externe de producţie apar atunci când acţiunile unui agent aduc beneficii şi altora, fără ca aceştia să suporte vreun cost. Exemplul relaţiei dintre apicultor şi pomicultor este clasic: pomicultorul asigură baza

l~;"ffl! lr~

. '.:1.1:. !:.i

~~; 1;

')'

1~

58 Economia şi politica mediului

floricolă pentru recoltarea poleAului, contribuind astfel la producţia de miere, fără ca apicultorul s~i fie pus în situaţia de a suporta contravaloarea . acestui serviciu. ·De subliniat că, în acest exemplu, externalitatea este reciprocă, deoarece şi albinele contribuie la fecundarea florilor, deci la obţinerea de fructe, fără ca pomicultorul să plătească ceva. Economii externe de producţie sunt susceptibile să apart. când o întreprindere execută lucrări de drenaj sau de secare a unei zone dii i perimetrul său. Cultivatorii din apropiere pot beneficia de o îrnbunăt?tire a condiţiilor de exploatare a terenurilor lor fără să plătească ceva pentru aceasta; profitul întreprinderii care execută lucrările este evident mai mic decât avantajele colectivităţii (din care face parte).

Economiile externe de consum apar atunci când de deciziile unui consumator, aplicate în practică, profită şi alţi agenţi fără ca aceştia să suporte contravaloarea unei compensaţii pentru cel care a luat deciziile. De exemplu, repararea faţadei unei case, întreţinerea unei grădini sau a unei jardiniere, reprezintă decizii care pot aduce acelaşi tip de satisfacţie şi

vecinilor, fără ca aceştia să. contribuie la asigurarea suportului material al acţiunii de înfrumuseţare .

Deseconomiile externe de producţie apar ca urmare a deciziilor anumitor agenţi, care provoacă pagube altor agenţi, fără ca cei din urmă să fie compensaţi financiar. În cazul deseconomiilor externe de producţie, "sursa" este o întreprindere.

Poluarea industrialii constituie cazul cel mai caracteristic al deseconomiilor de producţie; când un petr?lier îşi goleşte compartimentele în mare sau ocean, când fi1mul toxic degradează calitatea aerului dintr-o aglomeraţie, întreprinderile responsabile de polusre afectează activitatea pescarilor sau viaţa locuitorilor, fără ca piaţa să intervină spontan pentru stabilirea preţurilor acestor pagube: nu există piaţă pentru apa limpede a oceanului sau aerul curat al oraşului.

Prezenţa deseconomiilor externe de consum se datorează

comportamentului consumatorului: fumatul, muzica zgomotoasă se pot afla ... la originea deseconomiilor pentru nefumători sau pentru cei care iubesc

( liniştea. De asemenea, consumul se află la originea poluării sau degradării 1 mediului, prin cele mai diverse forme, acestea generând desigur '----- deseconomii (de exemplu, poluarea cu gaz de eşapament creează un

disconfort pentru pietoni). Dar deseconomii de consum pot apărea şi atunci când accesibilitatea

la utilităţile unui bun (public) depinde de numărul consumatorilor; într-un parc natural sau zonă turistică deja aglomerată, sosirea altor vizitatori provoacă deseconomii (reduce posibilitatea de relaxare şi refacere fizică,

intelectuală etc.) celor deja existenţi.~

e 59

6 Indicatori de mediu

Interesul manifestat pentru o dezvoltare durabilă, ca alternativă la procesul evident de deteriorare a mediului, impune tot mai multor ţări reexaminarea posibilităţilor de evaluare şi supraveghere a stării ecosistemelor naturale, de depistare a cauzelor şi tendinţelor de schimbare a funcţionalităţii acestora.

Or, indicatorii de mediu sunt consideraţi ca fiind un instrument necesar în proiectarea strategiei pentru o dezvoltare durabilă.

În principiu, nu se poate vorbi de un sistem de indicatori universal valabili, acesta trebuind să corespundă cadrului conceptual şi scopurilor specifice, promovate în timp şi spaţiu. Dincolo de deosebirile de nuanţă sau de conţinut, conform studiilor elaborate sub egida OECD, un asemenea sistem de indicatori trebuie să contribuie la: --------··- ·--- -·-·--··· .. .. . .. ·········· ·- ......... ··---- ..•. .. . · =>evaluarea stării mediului in concordanţă cu intensitatea schimbărilor ce au loc legate de calitatea acestuia, obiectivele defini te prin politica naţională şi acordurile internaţionale .

Relevanţa indicatorilor de mediu prezintă o mare importanţă pentru respectarea "dreptului de a şti· al publicului" despre tendinţele în evoluţi a calităţii apei şi aerului , alte aspecte ale mediuiui ce au implicaţii asupra sănătăţii şi bunăstării populaţiei.

=>integrarea intereselor de mediu în politicile sectoriale. Aceasta se face prin extinderea sistemului indicatorilor de sector care arată progresul realizat în protecţia mediului, precum şi prin legăturile dintre politica economică şi tendinţele din sectoarele cheie (agricultură, energie, transport etc.), pe de o parte şi mediu pe de altă parte.

=>integrarea intereselor de mediu în politicile economice ma1 generale, prin bilanţuri de mediu, în special la nivelul macro.

Indicatorii de mediu pot fi grupaţi în două mari categorii: • indicatori ai calităţii mediului; • indicatori ai sursei ( emisiei) .

;!~ :·.

1

··.· >: .,

i i i: . ; . . ! t;~:: ~ t 1:!.

lj: ;1: : li:.u ( . !:'1, :1.;. .1. ,j r,;' jJ

60 Economia şi politica medi~

Indicatori ai calităţii mediului

Caracteristicile Indicatori

mediului

1 2 -

1. Mediul fizic

l.l. Mediul inert - capacitate de dispersie • Atmosfera - încărcătura cu substanţe contammate

- calitatea aerului - mirosuri nedorite - con fortu 1 el imateric - indicii bunăstări i climaterice

- indicii climaterici favorabili - turismului

- regimul termic - temperaturi maxime, minime, medii, gradiente termice

- perioada liberă de ingheturi - regimul pluviometric - precipitaţii (totale, medii, maxime în 24h,

minime) - indicii umidităţii - numărul zilelor cu ~!oaie

- regimul vânturilor - viteza vântului (medie şi maximă ) - direcţia (cea mai frecventă ) - raportul dintre zilele calme şi zilele cu

vânt

- regimul radiaţiilor - radiaţia directă-- vizibilitate medie - radiaţia difuză- nebulozitate medie - radiatia globală - insolatia

• Pământul - gradul de înclinare (sau parrtq} ··· ..

- relieful şi caracterul topografic - suprafaţa supusă modificărilor de relief

- resursele minerale - disponibilul de resurse minerale 1 de interes econom ic

- solul - capacitatea agrochimică - randamentul potential

- contaminarea solului şi - suprafaţa afectată şi apreciată ca - subsolului vulnerabilă

- indicii de calitate a apei (de constitutie)

• Apa - volumul şi structura apei

- disponibilul de apă - regimul hidric anual - variatia debitului de apă în timpul anului

- calitatea fizico- chimică - cantitatea de oxigen dizolva! în apă - cantitatea de substanţe contaminante

dizolvate în apă - indicii de calitate

- bilanţul hidric - modificările cantitative ale bilanţului hidric

- temperatura - variaţia în timpul anului în raport cu temJleratura normală

. --

....-. ... ~1 ,:~

;-.; .)

~1

Ecolimbajc 61

~ l 2

l • Fenomene şi

procese naturale lungimea albiilor supuse unor degradări - evoluţia albii lor -semnificative pe anumite sectoare

- realimentarea acviferului - indicii de realimentare

- - inundaţii - frecventa inundaţiilor - volumul deversării

r

- suprafaţă apreciată ca fi ind afectată

- eroziunea - rata de pierdere a solului pe anotimpuri şi pe ani - s uprafaţa expusă eroziunii - s uprafaţă posibil a fi afectată de eroziune - suspensii de sol în apă

- depunerea de sedimente - rata depunerii de sedimente pe anotimpuri ş i pe ani

- particule solide aflate în suspensie în apă - profunzimea medie a stratului de sedimente - gradul de întrerupere, blocare sau deviere a - a sistemului natural de drenaj - creşterea medie a grosimii sedimentelor în - zonele de acumulare a acestora

- procese privind stabilitatea - frecvenţa evenimentelor externe fizico-chimică a terenurilor - evoluţia pantei

- urniditatea solului - - intensitatea proceselor de dislocare

' - suprafaţă afectată

- salinizarea - cantitatea de săruri solubile

- transportul de materiale solide - intens itatea transportului

- eutrofizarea - cantitatea de nutrienţi

1.2. Mediul biotic • Vegetaţia - suprafaţă afectată apreciată din punct de

- unităţi teritoria le cu vegetaţie vedere al valori i de conservare a unităţii naturală omogenă teritoriale

- păşuni - suprafaţa ocupată, pe calităţi - plante acvatice - populaţii afectate, în raport cu valoarea de

- specii vegeta le - conservare - numărul de indivizi afectaţi - numărul de indivizi aflaţi în pericol

• Fauna - habitatul speciilor sălbatice - suprafaţă afectată, apreciată din punct de

(terestre şi acvatice) vedere al rolului în conservarea habitatulu i - puncte de trecere şi rutele - gradul de afectare - păsărilor migratoare - specii şi populaţii faunistice - numărul indivizilor afectaţi

- numărul indivizilor aflati în pericol

ffijrtm. '~'~' .,: ;:1!,!1 !1!: ::: r,·::,· .,, .. ! ! 1 ~ ! . . ! : i ~ ~

:;1 1

' ' ;· i.

!; . .

-·:·

·,

; 1

: ·] _:

I:

L.

·~o,

~ ..

·!··· 1 ~ ~ •

'i i': ... : ~ ; ! :

1'1,,

j;;;;tj,;

l,,.'h ! l 1!; : ~ : ~!·;.

62

f---· 1

• Fenomene şi procese cu privire la faună - lanţurile alimentare

- ciclurile de producţie

- migraţia specii lor

- parametrii ecologici

1.3. Mediul perceptual (peisajul)

• Peisaje intrinseci - unităţi teritoriale peisagistice

- locuri sau monumente istorice

• Accesibilitate - potenţialul de vizitare

- incidenţa vizuală

1.4. Utilizările zonei Rurale • Activităţi recreative în aer

liber - Vânătoare

- Pescuit

- Scăldat

- Organizarea de picnicuri, excursii etc.

E<ooomia ş; poHtk• m<d;•l•;·l ..•

"l 2 ---,

- densitatea specii lor, apreciată în funcţie de - calitatea acestora - biomasa totală - producţia primară

~

- producţia secundară

- rata de fixare a azotului atmosferic - rata de mineralizare

- impactul asupra poluanţilor

- bariere în calea deplasă1ilor

- diversitate, biomasă, productivitate, stabili-tate , reversibilitate,curba evoluţiei numerice a populaţiei (abundentă, dominare), indicatori biologici

- suprafaţa ocupată şi calitatea peisajului - numărul locuitorilor şi monumentelor istorice, - apreciate în funcţie de valoare sau calitate

- profunzimea şi amplitudinea cârnpului - vizual - calitatea imaginilor oferite - numărul şi amplitudinea observatorilor, în

funcţie de distanţa de vizualizare

- suprafaţa sau perimetrul apreciat în funcţie de efectiveledin diferite specii apte pentru a ti vânate

- numărul indivizilor afectaţi

- suprafaţa pretabilă organizării scăldatului,

apreciată din punct de vedere calitativ

- numărul indivizilor afectaţi

- suprafaţa destinată a,cestor activităţi, apreciată în funcţie de calitate

;f'

.il ·'· ·-·i :?· .i· ;~11 ~r:­~-a ·~"' -~? .: ··r 1t '1 ,. .·~

1 :;&,; ;~~ -~ .~ ~~; 71~1 ·,~

·'t< t~? ~~~­·~-i .. ,~,

1 .~ '.:!)1~

~-"1) -~ ·&~ :~:

-~ ~}:

.. lj$

:~l Il~ ;.~

~ ·ţ~ ~ ....

. i ~ .'M ~~·:·· :r

1 ;1:l 7 ';t:~ :U .';"(

Ei:olimbaje

• Activităţi productive .. agricultură

- zootehnic

- silvicultură

minerit

• Conservarea naturii zone pentru protecţia naturii (rezervaţii, parcuri, refugii pentru vânat etc.) ecos1steme speciale

63

2

- suprafaţa utilizată pentru agricultură (cali­tatea acesteia şi distanţa faţa de zonele poluate

- randamente efective şi/sau potenţiale

suprafaţa destinată organizării creşterii ani­malelor şi calitatea acesteia

- numărul de unităţi -vită-mare

- suprafaţa destinată silv iculturii şi calitatea acesteia randamentul sau productivitatea efectivă şi/

sau potenţială

- suprafaţa de teren scoasă din circuit - productivitatea sau randamentul

suprafaţa reprezentată de aceste zone apre­ciată în raport cu limitele care nu periclitează funcţionarea spaţiului protejat

INDICATORII SURSEI (EMISIEI)

Aceşti indicatori au fost adoptaţi de O.E.C.D. şi vizează:

1. emisiile de C02, S02 , NOx ; 2. emisiile de gaz cu efect de seră; 3. schimbarea categoriei de folosinţă a terenurilor; 4. utilizarea îngrăşămintelor chimice ; 5. folosirea resurselor de apă; 6. utilizarea resurselor forestiere ; 7. comerţul cu lemn ; 8: . pescui tu! ; 9. deşeurile din activitatea de producţie ; 10. deşeurile orăşeneşti; H. accidentele industriale ; 12. creşterea activităţii economice ;

~rr1w··· .

r:i:ii·:r !,; i 1<' 1'

;!! . 1

,; '';l

P:

.•::;

l.

i.

:.~ .··

•i:;f:i· .. ':!;!

i:' :!;i;j f; i ; ' ! ! : ;: ' j_ ~ .

.U!t:!j tbl:i; 11·<: . 1

[, !=

li::· Il·· 1

1·· '!!· 1,

l

"'i,, li' ~~:~

ijj:!!.'

l·r· il!i

..

13. structura producţiei · şi a consumului de energie; 14. producţia industrială; 15. transportul; 16. consumul populaţiei ; 17. evoluţia demografică.

Pentru exemplificare, prezentăm indicatorii de mediu adaptaţi de Danemarca.

--Zonele urbane

l. densitatea populaţiei ~ . circulaţia

3. locuinţele perturbate de zgomot 4. plumbul din aerul urban 5. păsările din zonele urbdne 6. consumul de mercur şi cadmiu 7. consumul şi refolosirea hârtiei şi a sticlei

Zonele extraurbane

8. folosirea zonelor agricole 9. iepuri şi păsări în zonele cu teren arabil 1 O. plante care au dispărut sau

1 sunt ameninţate cu dispariţia

11 . starea de sănătate a pădurilor 12 . utilizarea pesticidelor

Aerul

13. consumul de substanţe care diminuează stratul de ozon 14. degaj~ri de dioxid de carbon 15. degăjări de dioxid de sulf 16. degajări de compuşi nitraţi 17. precipitatii cu compuşi de nitrogen

Apa 18. calitatea apelor subterane 19 . conţinutul de nitraţi din apele subterane 20. folosirea îngrăşămintelor în agricultură 21. calitatea apelor curgătoare 22. calitatea lacurilor 23. conţinutul de oxigen în zonele marine 24. peştii din apele marine 25. calitatea apelor amenajate pentru scăldat

;~ ' :';~ ' J

j .:\ ;:

·'· 'f ·r~ .~.

'!.?' :~ l~ ' '.~ . .li '?.! ·~ ~ -: f ~ ·~·

' 2 ' .

·~~ ,:.li, ~~ ·li f ~r. ,·~ .. ~ (~'

'1 ;Jl ')~>"i

1 ~ Ij ..."' ,:.~

:l . ... ,

1 ~ ;~~ ..",

1

•.:Mr-·•(1\'·: .. ·_.

,:~:?s:·· .. :;.·_. · ,_:

. ::$.~olimbaje 65

2. 7 Monitoringul mediului

, Monitoringul mediului reprezintă un ansamblu de operaţiuni privind · •Sl!pravegherea, evaluarea, prognozarea şi avertizarea în scopul intervenţiei ::6perative pentru menţinerea stării de echilibru a mediului. Ca instrument al ;;~tiY.ităţii fuanageriale în domeniul mediului, monitoringul trebuie să

· ~",~Îgure un flux informaţional, structurat atât pe sectoare specifice (apă, aer, '~6i etc.) cât şi intersectorial, cu privire la sursele de poluare şi calitatea . mediului, folosirea şi starea resurselor naturale (schema 2.3 şi schema 2.4).

-c . Este necesară sublinierea deosebirii dintre monitoringul ca sursă de ,~,date şi monitoringul ca sursă de informaţii, acesta din urma dovedindu-şi

'eficienţa în plan decizional, oferind posibilitatea de a opera cu date ·. prelucrate, respectiv cu informaţia ca produs.

Evitarea neconcordanţelor dintre diferitele activităţi de monitoring, a suprapunerilor posibil de apărut pe fondul unei insuficiente precizări a

. responsabilităţilor, implică asigurarea unui caracter integrat al rimnitoringului mediului.

Scopurile monitoringului pot fi foarte diverse de la un sector la altul sau de la o organizaţie la alta. De exemplu, un centru de cercetare, o firmă de· distribuire a apei etc., au repartizate obiective foarte diverse.

Monitoringul integrat implică însă ca sistemul să fie capabil să ia decizii în privinţa interacţiunii dintre sectoare; factorii de decizie nu trebuie -slţ considere fiecare sector al mediului ca fiind izolat. Multe persoane sau organizaţii utilizează ac~eleaşi date pentru luarea deciziilor, chiar dacă obiectivele sunt diferite. In aceste condiţii, divizarea datelor la nivel logistic (unde se colectează datelţ):.,esţ_e de o mare importanţă. În fiecare caz, de exemplu referitor la structlira organizaţională, sistemul informaţional trebuie să. fie proiectat într-o asemenea rri:mieră încât informaţia să circule orizontal în sistem, de exemplu înţre persoanele responsabile de aspectele tactice dintr-o regiune dată, din punct de vedere al capacităţii solului şi persoanele cii responsabilităţi similare pentru apele de suprafaţă şi subterane.

O cale adiţională pentru sprijinirea accesului la date este elaborarea unui catalog de date. Un asemenea catalog exhaustiv trebuie inclus în sistemul de monitoring şi trebuie să fie partea centrală, accesibilă oricui are nevoie de informaţii asupra mediului înconjurător.

Utilizatorii sistemului de monitoring vor fi astfel ajutaţi să-şi âttualizeze informaţiile în domeniu. Acest catalog de date/informaţii va qescrie ca date/informaţii sunt disponibile, calitatea lor, de unde şi cum pot fi:procurate precum şi formatul lor. ·:~ ; · . Catalogul trebuie să fie însoţit de proceduri, astfel încât ~ă poată fi ~ctualizat cu regularitate (dacă nu, cataloagele nu mai sunt utile) . Un j!Semenea catalog poate fi foarte eficient pentru protecţia împotriva dublării eforturilor în colectarea datelor. Un pas înainte ar fi definirea unei difuzări

~jr:i::::• ,,.

~~~: ·:::1· ! !: ,~)' j 'l ,, ·1 . ~ ,;

:;'·.";:

· ... :· : 1 •• ~ ' '

·-:-.

''lţ:,.

70

în:

'm. "r .. •t··· ~~ \{t:t,, ., Economia şi politica mediului -~

t l; .. ! .....

• furnizarea unei baze de da pentru formularea măsurilor urgente · .. ~ ~. în cazul în care calitatea m iului atinge niveluri inacceptabile; •.. ~

• stabilirea unei baze ele date cu ajutorul căreia să se fundamenteze ··~ concluziile privind ~mbunătăţirea sau înrăutăţirea calităţii ~;lt

d o l o \ ;.. me tu u1. ,~ · În cazul mo!'litoringului sksei (emisiei), obiectivele ar putea consta :t:

-:·~

- stabilirea gradului de respectare a cerinţelor legate de emisiile ~\ · specifice în acordurile de mediu sau în standardele de emisie; ţ stabilirea relaţiei de cauzalitate între încărcarea mediului cu .. ~~$, poluanţi şi efectul produs de aceştia; ,} ··

- stabilirea unor baze de date pentru calcularea creşterii ~~ concentraţiei substanţelor poluante din mediu datorită emisiilor ~~f, specifice. .~

·:m ~Jl .f;

=,il:

·!.·~·. ·•·· '')' i~ ··~ ~1}

·.~··J.·.J.·' ':.::.

". ' -'•loj

"J ':~~: .. ~

~

RELAŢIA

MEDIU-ECONOMIE

3.1 Caracterul biunivoc al relaţiei mediu-economie

Orice proces economic evoluează între doi poli - producţie şi

consum - aflaţi în relaţie de interdependenţă, deci de recunoaştere a rolului activ al fiecăruia dintre ei. Producţia presupune un input de materii prime, materiale etc. şi un sistem de tehnologii care să transforme cu un anumit rândament aceste inputuri în bunuri de consum, în cadrul unor filiere specifice, strict necesare, dar şi al unor filiere adiacente.

Relaţia "mediu- economie" (figura 3.1) prezintă două componente : ::::> un suport oferit de mediu pentru inputurile economice, sub forma

materiilor prime, spaţiului de producţie, energiei, biodiversităţii care se constituie într-o "supapă" pentru mediu. Această

"supapă" se defineşte în raport cu disponibilul potenţial faţă de un stoc necesar, ceea ce semnifică:'.fâptul că mediul asigură suportul inputurilor economice în anumite limite ;

::::> stocurile de mediu, implicate în menţinerea echilibrului ecologic, a căror structură se poate modifica o dată cu mutaţiile calitative în plan tehnologic.

Relaţia "economie - mediu" prezintă, de asemenea, două componente : -7 un "mesaj" material către mediu, reprezentat de emisii, deşeuri,

degradări fizice etc., rezultat în urma activităţii de producţie şi consum, a cărui dimensiune depinde de performanţele celor doi poli;

·· ,. -7 ansamblul efectelor induse de "mesajul" material al economiei {ătre mediu, dependente de fazele succesionale ale acestuia : dacă "mesajul"

.. st adresează unor zone fragile, efectele sunt mai mari, iar, dacă se adresează .. :~or zone cu funcţionalităţi stabile, efectele sunt mai mici.

:)jjf Desigur, intensitatea efectelor depinde, în egală măsură, şi de nivelul ''f.!llesajului": atunci când acesta depăşeşte capacitatea de reciclare de care ~ispune mediul (funcţia de reciclare nefiind totuşi o funcţie specifică

l~jrl!li .' !·.· '.ll·.· 1

•'•lE ,. li;::i:t' llk .. foi . ij( :1 i !! 1 i ~ ! 'i ; ! . ]

i ~ • . ,i ·. ·:; " !'

. !:·

i:;'i.).:

.::

72 Economia şi politica mediului:.

mediului, ci una de adaptare, care presupune consum i suplimentare de ·;. 1 t

energie,_ exercitând presiuni asupra _fluxului energeti~ .J un~! ecosist~m), ~i apare fenomenul de poluare reala, care afecteaza funcţnle specifice :& mediului. ·

·., .E o c: o lil

1 :::>

"O O)

f-"' -~ ... oc

INPUTURI +

PRF:UJCRARF

INPUTURI +

ECONOMIE

Filiere adifcente

~ 1

ECONOMIE

Filiere specifice

materii prime spaţiu

energie biodiversitate

- emisii - deşeuri - degradări

Mediu 1---;~C~R~ -----E~C-:;:-E- - ---- - jY L----------- -~----J

Figura 3.2 Schema simplificată a circuitului resurselor (după J.P. Barde: Economie et politique de l'environnement,

Presses Univer·sitaires de France, Paris 1992)

~ ~ ;.1! ..

"i: .;~

\~j ;~~ ~ID

.. ~~ :::>

'O

~ O) .E o

8 ;u .~ ;;; ~ ,, '

;~·

1 ~.'fi \.:ti

:li1 ?ţl ~ ~TI,

1 J

~~.~ -

":tţeJaţia mediu-economie 73

3.2 Dimensiunea economică a mediului

3.2.1 Trăsăturile mediului

Deşi unele din elementele constitutive ale mediului pot fi apropriate, .. ,·â:ceasta reprezintă mai degrabă o încălcare a statutului de bun public, ce se . ~trlbuie mediului ca sistem, decât o aplicare a legităţilor coexistenţei . i~dohomico-sociale şi a resurselor naturale, ca suport pennanent al celei ·aintâi.

o asemenea afirmaţie poate fi susţinută recurgând la analiza trăsăturilor generale, dar mai ales a celor specifice ale mediului ca sistem.

Trăsăturile generale ale mediului sunt următoarele: .: • }> mediul este un sistem viu şi deschis, dominat deci de legi biologice Şi întreţinând un schimb permanent de resurse cu mediul economico-social;

}> func~ile mediului nu reprezintă o însumare a func~ilor elementelor sţ!.le componente, ci o formă de exprimare a unui întreg, care înseamnă mai ·rtiult decât o sumă; :t )> îritre elementele mediului există o puternică interdependenţă, ·fuotiv pentrb care el nu poate fi descompus în elementele sale componente, p~ntru reali±area cuplării cu activitatea economico-socială, decât cu preţul tinor dezechilibre ecologice; ' ·· · }> datorită energiei interne şi prelucrării informaţionale, mediul este u~ sistem organizaţional ce dispune de o mare independenţă funcţională;

-~gtO'reglarea sistemului se realizează în limite destul de largi, care au fă~;ut pgsibilă dezvoltarea unei civilizaţii bazată pe tehnologii .lineare, lr.J.ari cŞ'îfsumatoare de energie directă şi indirectă 1•

. }> conceptele de bază cu care se poate opera în analizarea mediului ' C~%istem sunt entropia şi cantitatea de informaţie; ;: - }> dinamica mediului este dată de schimbul de materie, energie şi ~gformaţie, realizat atât între elementele sale componente cât şi cu mediul

:~~9nomico-social; -~ · ~ mediul este un sistem continuu şi neanticipativ : valorile ieşirilor

-~JJ.l sistem, la un moment dat, nu depind de valorile intrărilor la momente G'0rtsecuti ve. !i1F Trăsăturile specifice ale mediului sunt :

,~··. • mediul se structurează pe principiul specializării. :~: Principalele grupuri de populaţii din biocenoză îndeplinesc roluri ~fferite: plantele verzi îndeplinesc rolul de producători primari, . animalele ;-; ..

~;Viorel Soran, Mihai Şerban, Bioeconomia - o nouă ştiinţă de graniţă, Editura Ştiinţitică şi Enciclopedică, '(Bucureşti, 1998, p. 16- 20.

~J!IPII~l~r ~:;l~:u : .:.~ : :·: ~·~

llfU'·i !,,. , 1'·1 !il::::r: h '.i

::.;u, :1

;·

; : : . . . ~ :-

Economia şi politica mediului ~~li: 74 ~ .~]f

înde_p.line~c. rol~] de ~on~umat?ri, iar bacteriile şi ciupercile pe cel de :.;.<~;·· .•

detnt1von, 1mphcate fimd m reciclarea substanţelor. :.~ . "Prestaţia fiziologică" a acestor populaţii (biochimică şi ecofiziologică) ~l .

asigură menţinerea continuă, la un nivel optim, a vieţii biocenozei, ;·~ ·

respective a ecosistemului. i~~ii. Prin urmare, viaţa ecosistemului nu ar fi posibiiă în afara~~ · ..

specializărilor amintite, qeci a "diviziunii muncii".! îritre elementele !~ alcătuitoare. Specializarea! elementelor unui ecosi.s1em, spr~ folosul;~~ existenţei aces.tuia, treb~ie să o cons.i.derăm ca pe una d~ntre c~le mai mari ·{/~. performanţe bweconom1ce ale naturn, care sporeşte, sub multiple aspecte, 'i! eficienţa tuturor sistemelor vii

1; it

• între elementele mediului, ca sistem, există legături cvasistocastice. }(~

Relaţia mediu-economie 75

"Forţarea sistemelor vii de a lucra dincolo de limitele optime, deşi

conduce la o argumentare a producţiei lor, pe termen lung sau în diverse împrejurări nu este atât de benefică pe cât ne-am aştepta ... ori de câte ori se încearcă, printr-o cheltuire suplimentară de timp şi energie, să se mărească eficienţa unui sistem viu oarecare, aceasta, în cele din urmă, se obţine, dar

• totdeauna se plăteşte prin creşterea vulnerabilităţii acelui sistem faţă de cei in~ci diverşi factori, mai ales în conjuncturile nefavorabile. Altfel spus, ori de câ e ori se încearcă depăşirea limitelor optime de creştere, dezvoltare, or anizare şi funcţionare ale unui sistem viu, natura sancţionează încălcarea

· p •ncipiului optimahtăţii, prin creşterea expunerii periculoase la intervenţiile -unbr factori dăunători sau nocivi" 1

•

3.2.2 Mediul - factor de producţie vital Fiind format dintr-o mulţim~ "complexă şi eterogenă" de sisteme $,1' supraindividuale, evoluţia mediului ste rezultatul relaţiilor dintre acestea, ~~\ relaţii ce se dezvoltă conform unor le i de probabilitate; ·~ .

• î.n c~ndiţiile e~istenţ~i u~ 1 _p~oces de ~p~c~~li_z~:: bine definit, în lJ1. . _ ~ste un fap~ bme cunoscut că b_unurile şi serviciile oferite de mediu cazul medmlm nu funcţwneaza, pnnctpml subst1tmb1htaţu mtre elementele ?i , spctetaţu au fost ~mtotdeauna desconsiderate sau subvalorificate din punct sa!~ COŢD_?Onent:. Posibili~tea apar~ţiei unei astfel de substituiri .este cu atâtJl~ -~P~ yedere :conomtc. Ele au rămas în afara. mecanismului pieţei, a sistemului mal mica cu cat se afirma tot mm mult caracterul complex ŞI evoluat al ~~ . ·Q.e · preţ.un sau au f~~~ racordate conJunctural la sistemul pârghiilor mediului ca sistem; ·> eccmomtce, de pe poz1ţule dominante ale politicii economice, chiar dacă

• o altă consecinţă a specializării este că, într-un sistem viu, ~~.: Şi-au manifestat continuu şi oriunde caracterul vital. · complex şi evoluat, cum este mediul, nici unul dintre sistemele alcătuitoare .i~ . Medi~l este un ~a~tor economic de cea mai mare importanţă, nu posedă ~ specializ~~ un~versal valabilă, altf~l ~pus o nespecializar~ . ~1~ conside~at, :n ~od tr~diţi~nal, d~ analiza economică drept factor de

Des1gur tranzitia catre elemente specializate presupune existenta ,~ producţ;e, alatun de cap1tal ŞI munca. elementelor nespecializate, clar menţinerea acestora' dincolo de anumite :~ .· ~n ljnii generale, mediul (fizic), pe lângă faptul că este un factor limite t~mporale înseamnă stagnare, căreia i ,,se asocieaiă o eficienţă .~

1 .productiv ~enerator de inp~turi primare dobândite de procesul productive,

bioeconomică scăzută. '~ .. :;:; :. . este, d~ as~menea, "reclplentul'' produselor reziduale al proceselor de În esenţă, specializarea reprezintă o con~iţie esenţială a supravieţuirii : ,, . ~~9-du~ţie ŞI cor:su~, care v~r p~tea ~ sau nu absorbite în funcţie de

şi progresului sistemelor vii, pe măsură ce acestea înregistrează o creştere a {' , ~~pactt~tea de a~rm!lare .a m.edmlm considerat (figura 3 .2). Pe de altă parte, complexităţii lor interne ; . ·· -~- ? .funcpe actuala a medmlm este aceea de furnizor de servicii cu caracter

. • "~inţarea si~temel?~ vii se datorează întrunirii, î?~-o singură .~~.' .·. .§~geat:v s~u alte_le legate de conceptul de ~al~t~~e a vieţii, a căror cerere este urutate spaţwtemporala, a trei 1postaze fundamentale ale matene1: substanţa, ' ' determmata.de ruvelul de dezvoltare al soc1etaţn. energia şi informatia"1• '• · Medml nu poate fi limitat însă numai la functia de "furnizor" de

Substanţa ~onstituie suportul structurii sistemelor vii, condiţionând ·~. ''. f:~~ttrse şi d~ servicii recreative, el "administrând"cel mai mare serviciu vehicularea energiei şi mijlocind transferul, recepţionarea şi acumularea ;W , :Q~~t~ ~mamtate: menţinere~ vieţii pe pământ - bază a întregii activităţi informaţiei la nivelul acestora; , . ~~~nom!ce - gr~ţte ~rocesu~lm de fotosinteză, ciclurilor biogeochimice, care A ~ ttA. or~anismele ?i s~stemel~ vii suprai~divi?uale au e~oluat, ~stfel_~· ._';€;! _pro~~- 1.mpl_1cate . m ho~eostaza e~osistemelor, în menţinerea mcat asigura conversia mputurilor energetice mtr-un regim optimal, .. , '-~iJ; cţwnahtaţn Circmtelor mformaţwnaJe genet1ce etc.

~onsurnurile suplimentare lipsind, iar pierderile fiind minime. .':y.

1 Viorel Soran, Mihai Şerban, op. cit. :'y. Soran, M. Şerban, op. cit.

ij l,j l!llt~';' .. '

1

~~. ,,. 1"'"\<l

':ii/1;: /,,i!), l:i!!:,:: : 1· -:lt 1( ;• ij

;; . : f .

;:j

... . :<·.

~t ri~1~F~,

76 Economia şi politica mediului -~: .Relaţia mediu-economie 77

~:'1 - ·

Dimensiunea economică a mediului nu trebuie introdusă în analiza ;: ; . diversitatea accepţiunilor ştiinţifice ale acestuia. Teoria Generală a economică în "regim de urgenţă", ca o nouă variabilă; este necesară ,j~· Sistemelor constituie un răspuns la necesitatea înţelegerii profunde a modificarea metodei de analiză economică, pe o bază interdisciplinară şi :p .. fenomenelor complexe, atât biologice cât şi socio-economice, operând

~ 1

sistemică, altfel, oricât de riguroasă ar fi modelarea teoretică, aceasta va -~~ · ·-;·pentru aceasta cu conceptul de "sistem" - considerat o nouă paradigmă sau eşua în faţa acţiunii practice, a realităţii. ..'1'-Ji·· . . o. nouă filo~?fi.e a naturii, care face _loc unei r~~rientări a ~â?dirii şi viziunii

!1' ,,:asupra lum11, m contrast cu paradigma anahtică, mecamcistă, pe care se ~::.. .bazează ştiinţa clasică.

ALTE Muncă RESURSE .....

Deşeuri netratate

Aer

Apă __..1

Spafiu 1

..... Alte resurse_..

naturale

-~ RESURSE

DE MEDIU

---r---r Deşeuri tratate 1

Deşeuri netratat,

Productie ,.

CONSUM - Bunuri şi FINAL

CONSUMU~ servicii

INTERMED::J

-·~ ~ :; :::l "' ~~ 1;ţ u o u cn ~ o

·~ ~ :J "' ::l O(j 1;ţ "" -- " o u o Q ~ ,.

TRATAREA DEŞEURILOR EPURARE, RECICLARE

1

t~ Când este vorba de descrierea unui sistem, se obişnuieşte să se :\ evidenţieze două trăsături caracteristice: structura şi funcţionalitatea ·~~~· sistemului, prima delimitându-1 în spaţiu, iar a doua delimitându-1 în timp. .'f •· Gele două caracteristici nu trebuie confundate cu natura structurală sau ;;; : funcţională a relaţiilor dintre componentele sistemului; când variaţia unei .~."'~-.· ·componente produce mo~ificări ~emni?~ativ<: unui al~ element const~tutiv, j. 4i1em de-a face cu o relaţie funcţwnala, tar cand modificarea generala este :;t' n,semniticativă, relaţia este de tip structural. :~. . . Sistemele deschise, cu organizare completă, cum sunt cele ~~ e?enomice (dar şi biologice şi sociale), se bazează pe proprietăţile

homeostatice, fapt ce le permite menţinerea mecanismelor de autoreglare dinamică, precum şi evoluţia până Ia stadii de cea mai mare complexitate organizatorică. .,

:~ ~~-

1;!1 ~~l

3.3.1 Ireversibilitatea proceselor economice

Orice încercare, chiar şi timidă, de analizare a proceselor economice pe baza legilor, principiilor termodinamicii, va releva caracterul dinamic şi i;eversibil al acestora.

Sistemul economic nu poate evolua ca un sistem izolat (căruia nu-i ·1 3.3 Economia - sistem deschis ~ Evaluarea corectă a dimensiunilor şi complexităţii dinamice ce ,~

caracterizează economia a reclamat şi reclamă abandonarea metodei analitice, ~ fragmentare - promovată de pe poziţiile unei concepţii mecaniciste privind -~ lumea înconjurătoare - şi utilizarea metodei sistemico-structurale, aptă să furnizeze informaţii adecvate despre interacţiunea dinamică a elementelor unui ansamblu organizat, în raport cu diferite finalităţi. ·

Figura 3.2 Schema simplificată a circuit~Iui resurselor (după J.P. Barde: Economie et politique de l'environnement,

Presses Universitaires de France, Paris 1992) 'e'ste specific schimbul de materie şi energie cu exteriorul), iar procesul economic nu poate fi considerat un simplu mecanism circular de producţie­consum: materia nu se distruge, bunurile nu pot fi "consumate la infinit", iar \':maşina economică" rămâne dependentă de un flux energetic, care se degradează în mod ireversibil sub formă de căldură nerecuperabilă.

_.·· "Pracesul economic este, clar, entropic şi nu mecanicist. Şi pentru că Jegea entropiei domină toate transfotmările materiale, acest proces se %~zvoltă într-un mod ireversibil. Epuizarea resurselor nu poate fi controlată :Ş})"o bună parte a deşeurilor rămân deşeuri de nefolosit Această simplă

-paţie conţine germenele "penuriei" văzută din perspectivă ecologică =:;iTobaJă" 1• \.~· A vorbi însă în termeni sisternici înseamnă a defini, pe scurt,

conceptul de sistem, lucru deosebit de dificil dacă avem în vedere J ...,.r::_-----------1 .:: N. Georgescu Roegen, op. cit