Inima la om

Sistemul circulator

Sistemul ciculator este format din inimă, vasele sangvine şi limfatice care alcătuiesc o unitate funcţională coordonată şi permanent adaptată nevoilor organismului. 

Inima

Inima este un organ musculos, cavitar, tetracameral, care pompează ritmic în artere sângele pe care îl primeste prin vene. Deşi la om cântăreşte aproximativ 300 g şi are mărimea pumnului unui adult, inima efectuează o activitate uriaşă, zilnic contractându-se de peste 100.000 de ori şi pompând peste 7.200 de l de sânge. Secţionând inima, se constată că este construită din două atrii şi două ventricule, separate complet prin septurile interatrial şi iterventricular.

Fiecare atriu comunică cu ventriculul respectiv prin orificiile atrio-ventriculare prevăzute cu valve, care se deschid doar intr-un anumit sens, spre venticule: stâng (biscupidă) şi drept (triscupidă).

Ficatul uman

Ficatul este probabil organul cu cele mai multe şi mai diversificate funcţii din organismul uman. După ingestia alimentelor, acestea sunt prelucrate de-a lungul tubului digestiv şi degradate până la nutrienţi ce vor ajunge la toate ţesuturile şi organele din corp.

Funcţiile ficatului

Funcţia de stocare a sângelui. Sistemul vascular hepatic poate stoca până la jumătate de litru de sânge, iar în condiţii patologice acest volum poate creşte până la 1,5 litri. Ficatul este un organ mare (2,5 % din greutatea corpului la adult) care este capabil să acţioneze ca un rezervor de sânge şi să ofere spre circulaţie acest volum de sânge când situaţia o cere (şoc hipovolemic).

Funcţia de filtrare şi purificare a sângelui se datorează macrofagelor din capilarele sinusoide. Aceste macrofage hepatice mai sunt denumite celule Kupffer  şi vor fagocita orice particulă străină  care ajunge din intestin în sânge (bacterii).

Ficatul mai intervine şi în inactivarea unor substanţe toxice – medicamente sau hormoni. La nivelul ficatului aceste substanţe suferă procese chimice (de oxidare, reducere sau hidroliză). Unele enzime ce intervin în metabolizarea acestor substanţe pot fi secretate în cantitate mai mare în timp – cum este cazul enzimei alcool-dehidrogenaza care va fi secretată în cantităţi mai mari în consumul cronic de alcool etilic.

În interiorul ficatului sunt inactivate sau metabolizate foarte multe substanţe, dintre care unele au potenţial toxic pentru organism – medicamente liposolubile, amoniac, insulină, glucagon sau cortizol.

Stomacul

Este un organ cavitar mobil, in forma de cimpoi sau litera „J”, reprezentand portiunea cea mai dilatata a tubului digestiv, cu rol de depozitare si digestie a alimentelor.

Rolul stomacului este în redigestia bolului alimentar, în special al proteinelor, care este continuată la nivel intestinal.

In stomac, prin pH-ul acid al sucului gastric are loc distrugerea majorităţii bacteriilor (cu excepţia anumitor bacterii ca Helicobacter pylori care se dezvoltă în mucoasa gastrică fiind în mod frecvent răspunzător de ulcerul gastric)

Stomacul are un rol şi de depozitare a hranei. Numai după golirea intestinului va fi admisa o noua cantităte de hrană predigerată.

Stomacul se află în cavitatea abdominală, în partea stangă, în loja gastrică, imediat sub diafragma. La omul viu are poziţia verticală, iar la cadavru este aproape orizontal.

Stomacul este menţinut în locul său datorită tubului digestiv, conexiunilor cu ficatul, intestinul gros, splina si peretelui posterior al abdomenului.

Plămânii

Plamânii sunt organele principale ale respiraţiei. Sunt în număr de doi: unul drept, altul stâng. La nivelul plamânilor are loc schimbul alveolar de gaze.

Plamânii sunt conţinuti în cele doua seroase pleurale, complet separate între ele. Seroasele pleurale şi plamânii, separaţi prin mediastin, sunt situaţi la rândul lor, în cavitatea toracică.

Între plămâni, pleurele pulmonare şi pereţii cavităţii toracelui se stabilesc relaţii reciproce, prin care se asigură mecanica respiratorie.

Dimensiunile şi greutatea plamânilor variază cu vârsta, sexul, individul, în expiratie sau în inspiraţie. La copil este mai dezvoltat lobul inferior, iar diametrul transversal este cel mai mare, spre deosebire de adult la care diametrul vertical este predominant.

La un adult normal, în starea intermediară dintre expiraţie şi inspiraţie, plămânii au în medie următoarele dimensiuni: diametrul vertical de 25 cm; diametrul sagital la nivelul bazei de 15 cm; diametrul transversal la nivelul bazei de 10 cm.

Aceste dimensiuni depind nu atât de dimensiunile corpului, cât şi de forma şi dimensiunile toracelui.

Greutatea medie a plamânilor la copilul care nu a respirat este de 50g şi de circa 90g pentru copilul care a respirat. La adult cei doi plămâni cântaresc aproximativ 1.200 g, cel drept fiind ceva mai greu decat cel stang.

De asemenea,  la  bărbat plămânii   sunt  ceva  mai voluminoşi şi mai grei decât la femeie.

Rinichii

Rinichiul este un organ complex ce are rolul principal de a depura sângele de substanţe toxice. Principala cale de a elimina substanţele toxice din organism este reprezentată de aparatul uro-excretor.

Rinichii regulează controlul compoziției urinei, prin producția hormonală, concentrația în electroliți a spațiului intracelular, presiunii sanguine, raportul baze-acizi (pH), mineralizarea oaselor, ca și a eritropoezei a tabloului sanguin.

În principiu funcția renală constă din două etape:

1- o filtrare primară fără elemente de resturi celulare, cu o urină diluată.2 - o filtrare secundară când se va resorbi înapoi din urina primară o parte din lichidul eliminat împreună cu glucide, aminoacizi și electroliți rezultând o urină mai concentrată.

Numai această urină finală va fi eliminată prin uretere din organism.

La om rinchiul este așezat retroperitoneal de o parte și alta a coloanei vertebrale, sub diafragmă, apărat de un strat de grăsime (adipos).

Forma lor este asemănătoare bobului de fasole, având lungimea de 10 - 12 cm, o lățime de 5 - 6 cm, grosimea de 3 - 5 cm și o greutate de 120 - 200 grame.Ambii rinichi sunt înveliți într-o capsulă (Capsula fibrosa), și împreună cu glandele suprarenale sunt învelite într-un țesut gras (Capsula adiposa).

Această capsulă adipoasă care căptușește rinichii, este mai groasă în regiunea spatelui, rinichii fiind susținuți de o fascie în formă de sac deschis spre abdomen, rinichii și suprarenalele fiind în contact cu organele din abdomen.

Creierul uman

Creierul uman este poziţionat în interiorul craniului, fiind un organ complex, a cărui activitate se compară cu cea a celui mai performant computer. În interiorul creierului uman, milioane de celule direcţionează şi monitorizează toate activităţile noastre, de la visare până la calculul unor probleme complexe de matematică.

El este principalul coordonator şi centrul de comandă al organismului. Informaţiile din mediu sunt preluate prin intermediul organelor de simţ (ochi, urechi, nas, limbă şi piele), analizate şi prelucrate, iar apoi se emite un răspuns, care este transmis spre alte organe, cum ar fi muşchii.

Creierul uman funcţionează la fel ca un computer, procesând şi înmagazinând informaţii. Pe lângă analizarea şi stocarea informaţiilor, creierul uman reuşeşte să fie centrul emoţiilor, sentimentelor şi dorinţelor. 

Creierul conţine miliarde de celule nervoase, aranjate sub forma unor structuri care coordoneaza gândurile, emoţiile, comportamentul, mişcările şi senzaţiile. O cale

complicată de legătură a sistemului nervos leagă creierul de restul corpului, astfel ca o cale de comunicare poate să apară în câteva secunde.

În timp ce toate părţile creierului lucrează împreună, fiecare parte este responsabilă de o anumită funcţie, respectiv de controlul asupra întregului organism, de la frecvenţa bătăilor inimii până la starea generală a organismului. 

Encefalul sau creierul este cea mai mare parte a creierului. El are o greutate de 1400 de g şi este segmentul nervos din cutia craniană. Creierul mare este format din două emisfere cerebrale, separate printr-un şanţ şi legate printr-o punte de substanţă albă, care se află la baza şanţului.

Suprafaţa celor două emisfere este brăzdată de şanţuri, care formează cute, numite şi circumvoluţiuni cerebrale. Unele şanţuri sunt mai adânci, ele împărţind suprafaţa emisferelor în lobi.