Informaţii personale -...

Pagina 1 din 41 – Curriculum Vitae

CURRICULUM VITAE

Informaţii personale

Nume / Prenume Ion DUR

Adresă Sibiu, str. Constituţiei 23, sc. B, ap. 28, România

Telefon 0743-100422

Adresa e-mail [email protected]

Naţionalitate Română

Data naşterii 26.05.1950

Sexul Masculin

Stare civilă Căsătorit

Experienţă profesională

1. Perioada oct. 2005 – 0ct. 2011

Poziţia deţinută Decan al Facultăţii de Jurnalistică

Activităţi şi responsabilităţi

principale

Coordonarea activităţii didactice, de cercetare şi a resurselor umane;

managementul procesului de învăţământ (planuri de învăţământ, state de

funcţii, strategia specializărilor); reprezentarea Facultăţii la nivelul

Universităţii şi în relaţiile cu alte structuri

Numele şi adresa angajatorului Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, Bulevardul Victoriei, 10

Domeniul de activitate Management universitar

2. Perioada 2007 – prezent (http://litere.cunbm.utcluj.ro/doctorat/profesori.html)

Poziţia deţinută Conducător ştiinţific de doctorat; domeniul : filosofie


principale

- predare cursuri

- îndrumare ştiinţifică

- cercetare

Numele şi adresa angajatorului Universitatea Tehnică, Cluj, Facultatea de Litere din Baia Mare

Domeniul de activitate Ciclul superior de studii universitare (de doctorat)

3. Perioada 2000 – 2005

Poziţia deţinută Şef al Catedrei de jurnalism şi filosofie


principale

- planuri de învăţământ, state de funcţiuni

- cercetare ştiinţifică

- redactor-şef al Revistei Saeculum; coordonator al publicaţiei

studenţeşti Sibiul Universitar


Domeniul de activitate Ciclul de studii de licenţă; educaţie universitară

mailto:[email protected]

http://litere.cunbm.utcluj.ro/doctorat/profesori.html


4. Perioada Din 1999 – 2015

Poziţia deţinută Profesor universitar


principale

- cursuri şi seminarii



Domeniul de activitate Ciclul de studii de licenţă şi master; învăţământ la distanţă

5. Perioada 1993 – 1999

Poziţia deţinută Doctorand; teza susţinută în 1996: Publicistica lui Noica (1927-1944) – de la

etica lui nu la recluziunea spirituală; cond. şt. acad. Gh. Vlăduţescu

Lector


principale

- cursuri şi seminarii


- conceperea şi redactarea Revistei Saeculum , fondată de Blaga în

1943


Domeniul de activitate Ciclul de studii universitare; învăţământ la distanţă

6. Perioada 1990 – 1992

Poziţia deţinută Redactor la Dimineaţa, primul cotidian postdecembrist din Sibiu; redactor-

şef şi director al Editurii Continent; publicist-comentator la revista Continent


principale

Conceperea şi editarea revistei Continent

Editare de cărţi şi texte/imagini publicitare

Numele şi adresa angajatorului Casa de Presă şi Editură „Transpres”, prima structură de acest tip din Sibiu

după ’90; Grupul de Presă şi Editură „Continent”; str. dr. Ion Raţiu 2, Sibiu

Domeniul de activitate Presa scrisă

7. Perioada 1985 – 1989

Poziţia deţinută Profesor de ştiinţe sociale


principale Formarea unei atitudini faţă de sine şi lume

Numele şi adresa angajatorului Liceul industrial nr.9, strada Bucovăţ, 50, Craiova

Domeniul de activitate Educaţie preuniversitară

8. Perioada 1979 – 1985

Poziţia deţinută Profesor de filosofie


principale Formarea unei atitudini faţă de sine şi faţă de lume

Numele şi adresa angajatorului Liceul militar „Tudor Vladimirescu”, strada Bucovăţ, 223, Craiova


9. Perioada 1978 – 1979

Poziţia deţinută Profesor de ştiinţe sociale


principale Formarea unei atitudini faţă de sine şi lume

Numele şi adresa angajatorului Liceul industrial „7 Noiembrie”, Craiova



Educaţie şi formare

Perioada

1968-1972

Instituţia Liceul Real nr. 3, azi Liceul Elena Cuza

Adresa Craiova, str. Romană nr. 3

Aptitudini şi competenţe

artistice Membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1998)

Alte aptitudini şi

competenţe

Membru în Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi

Certificatelor Universitare (comisia de filosofie), Ministerul Educaţiei

Naţionale (2010-2015)

Membru în redacţii, în organizaţii şi asociaţii naţionale şi internaţionale

Redactor-şef al Revistei Saeculum (serie nouă), 1995-2015

Director de onoare al Revistei Saeculum din 2016

Membru în bordul ştiinţific al Societăţii Române de Fenomenologie şi

Institutului Cultural Român, pentru promovarea filosofiei româneşti în

lume

Membru în consiliul ştiinţific al revistei Essachess – Journal for

Communiation Studies (revistă cotată ISI:

http://essachess.com/index.php/jcs/about/editorialPolicies#custom-1)

Membru în colegiul ştiinţific al revistei Anuarul Intitutului de

Cercetări Socio-Umane din Sibiu (http://www.scipio.ro/web/anuarul-

institutului-de-cercetari-socio-umane-sibiu)

Membru în consiliul ştiinţific al Revistei Alkemie (revue semestrielle de

littérature et philosophie; http://www.revue-alkemie.com/_02-alkemie-

redaction.html)

Membru în consiliul ştiinţific al Revistei de Studii Media (Universitatea

Hyperion)

Membru în colegiul de redacţie al Revistei de hermeneutică Cahiers

Emil Cioran

Consultant-expert pentru programe/proiecte de istorie a filosofiei în

Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţămîntul Superior

(2010-2015)

Preşedinte Asociaţia Alumni – Asociaţia Gazetarilor Absolvenţi –

Sibiu, 2010-2015

Activitate ştiinţifică /

Publicistică

Debut publicistic: Radiodifuziunea Română, 1973

Debut în critică: Revistele: Transilvania 4/1981 şi Ramuri 4/1981

Debut editorial: Exerciţii de recunoaştere (Editura Scrisul Românesc,

Craiova, 1992)

Eseist şi critic

A publicat eseuri, cronici, studii şi articole despre filosofie, literatură,

estetică, critica literară, critica media în mai multe publicaţii

culturale româneşti (Revista de filosofie, Transilvania, Ramuri,

Steaua, Viaţa Românească, Saeculum, Discobolul, Euphorion,

http://essachess.com/index.php/jcs/about/editorialPolicies#custom-1


Euresis, Revue romaine de science sociale ş. a.); colaborare la

Radiodifuziunea Română, la televiziunea publică şi privată.

Cărţi publicate

Exerciţii de recunoaştere, Craiova, Ed. Scrisul Românesc, 1992, ISBN 973-38-

0088-0

Noica – între dandysm şi mitul şcolii, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1994, ISBN

973-22-0361-7

De la Eminescu la Cioran, Craiova, Ed. Scrisul Românesc, 1996, ISBN 973-38-

0148-8

Noica – Portretul gazetarului la tinereţe, Sibiu, Ed. Saeculum, 1999, ISBN 973-

98216-0-X

Hîrtia de turnesol. Cioran inedit. Teme pentru acasă, Sibiu, Ed. Saeculum,

2000, ISBN 973-99499-2-4

Cariatide, Sibiu, Ed. Psihomedia, 2007, ISBN 978-973-1753-10-2

Noica. Vămile gazetăriei, Cuvînt înainte de Gh. Vlăduţescu, Iaşi, Ed. Institutul

European, 2009, ISBN 978-973-611-632-2

Maculatorul cu spirală, Ed. Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, 2010, ISBN

978-606-12-0107-5

Ciorne şi zile, Sibiu, Ed. ULBS, 2012, ISBN 978-606-12-0403-8

Cel de-al treilea sens, Iaşi, Ed. Institutul European, 2014, ISBN 978-606-24-

0055-2

Cioran. Conform cu originalul, Bucureşti, Ed. Tritonic, 2016, ISBN 978-606-

749-176-0

Critica judecăţii de gust. Filosofie, literatură, comunicare, Ed. Eikon, 2017,

ISBN 978-606-711-637-3

Jurnal domestic. 1971-2017. Însemnările unui in-formator, Bucureşti, Ed.

Cartea Românească, 2018, ISBN 978-973-23-3276-4

Cioran. A Dionysiac with the voluptuousness of doubt, Series in Philosophy,

Vernon Press, 2018, ISBN 1-62273-460-2

Premii Premii ale Uniunii Scriitorilor din România (filiala Sibiu):

Premiul pentru eseu (1999, pentru Noica – Portretul gazetarului la tinereţe)

Premiul pentru publicistică (2000, pentru Hîrtia de turnesol. Cioran inedit.

Teme pentru acasă)

Premiul Cartea anului 2007, critică şi eseu (2007, pentru Cariatide)

Premiul Octavian Goga pentru publicistică (2010, pentru Maculatorul cu

spirală)

Premiul Opera Omnia (2012) pentru întreaga activitate de eseist şi critic

Premiul Octavian Goga pentru publicistică (2014, pentru Cel de-al treilea

sens)

Premiul Cartea anului 2016 pentru eseu (2016, pentru Cioran. Conform cu

originalul)

Premiul Revistei Euphorion pentru întreaga operă şi activitate literară,

2016

Premiul pentru filosofie Mircea Florian al Academiei Române (pentru Cel de-

al treilea sens, 2014), 2016

Colaborare la volume

“Doctrina substanţei (de Camil Petrescu)”, în Dicţionarul operelor

filosofice româneşti – 111 lucrări fundamentale, Editura Humanitas, 1997

„Noica - azi ”, în Noi ca Noica, antologie de Claudiu Şianţiu, Editura

Fundaţiei „Ioan Slavici”, Arad, 2002

„Rezistenţa la cultură în gazetăria românească postdecembristă”, în Curente

şi tendinţe în jurnalismul contemporan, Ed. Limes, 2003

„Gazetărie (ca) şi (cum ar fi) literatură”, în Jurnalismul cultural în

actualitate, Editura Tribuna, Cluj, 2005

„Noica şi ucenicii”, în Modelul cultural Noica, vol. I, Cuvînt înainte de

Eugen Simion, Culegere alcătuită de Marin Diaconu, Fundaţia Naţională

pentru Ştiinţă şi Artă, 2009


„Problema eticii în filosofia lui Noica”, în Studii de istorie a filosofiei

româneşti, vol. V, Centenar Constantin Noica, Editura Academiei Române,

2009

„Nobleţea şi farmecul ca spaţiu vital”, în Gheorghe Telea, Mărturisiri de

după vecernie, Casa de Presă şi Editură Tribuna, 2009

„Un gînditor dubitativ”, în B. Fundoianu sau încercarea paradoxului.

Pentru o hermeneutică existenţială, coordonator Dorin Ştefănescu, Editura

Eikon, 2010

„Hermeneutica tradiţiei”, în Festschrift. Mircea Braga – 70, Editura Imago,

2010

„Documentarea la Eminescu: fără laptop, wireless şi celular”, în

Documentarea în jurnalism, coordonator Ilie Rad, Editura Titonic, 2010

„Information and the Communication Process – between lags and

Synchronicity”, în The Knowledge-Based Organization, Revista Academiei

Forţelor Terestre, vol. II, Sibiu, 2010

„Conform cu originalul. O întîlnire cu omul de hîrtie”, în Întîlniri cu Emil

Cioran, vol. II, Culegere realizată de Marin Diaconu şi Mihaela-Genţiana

Stănişor, Editura Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2011

„Ispita de a fi român”, în Resurecţia baladei. Critici şi eseişti sibieni,

Antologie, prefaţă şi note biobibliografice de Ioan Radu Văcărescu, Ed.

InfoArt Media, Sibiu, 2011

„Istorie şi «singurătate comunitară»”, în Simpozionul naţional Constantin

Noica, Ediţia a III-a, „Pagini despre sufletul românesc”, Coordonator

Alexandru Surdu, Ediţie îngrijită de Mona Mamulea şi Ovidiu G. Grama,

Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2011

„Împotriva «somnolenţei naţionale». Cioran contra Cioran”, în Emil Cioran,

Opere, vol. (1) , Ediţie îngrijită de Marin Diaconu, Academia Română,

Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Colecţia „Opere fundamentale”

(coordonator: acad. Eugen Simion), Bucureşti, 2012

„Uvertura tragicului”, în Emil Cioran, Opere, vol. (2), Ediţie îngrijită de

Marin Diaconu, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi

Artă, Colecţia „Opere fundamentale” (coord.: acad. Eugen Simion),

Bucureşti, 2012

„Mircea Vulcănescu – Generaţia şi «spiritul timpului»”, în Studii de istorie

a filosofiei, VIII, Mircea Vulcănescu, coordonator Mona Mamulea, Ed.

Academiei Române, 2012

„Language and power. Between Confucius and Maiorescu”, în Significance

and Interpretation within the Knowledge Based Society. Anthropology and

Cultural Studies, Psychology, Ed. Institutul European, 2012

„Note asupra raportului dintre critica literară şi filosofie”, în Colocviile de

critică ale Revistei Transilvania (1977-1986), Ediţie îngrijită de Mircea

Braga, Editura InfoArt Media, 2012

„Adam şi Eva sau avatarurile «conştiinţei pure»”, în Colocviile de critică

ale Revistei Transilvania (1977-1986), Ediţie îngrijită de Mircea Braga,

Editura InfoArt Media, 2012

„Constantin Noica, Arheologie a cuvintelor, cuminecare şi comunicare”, în

Simpozionul Naţional Constantin Noica, ediţia a IV-a, „La început a fost

cuvîntul”, coord. Alexandru Surdu, ed. îngrijită de Ovidiu G. Grama, Ed.

Academiei Române, 2013

„Între acumularea primitivă de senzaţional şi rezistenţa la cultură”, în Mass-

media şi democraţia în România postcomunistă, Ediţia a II-a, revăzută şi

adăugită, coordonatori Daniel Şandru & Sorin Bocancea, Ed. Institutul

European, 2013

„Cioran – între căderea în timp şi căderea în temporal”, în Studii de istorie

a filosofiei româneşti, vol. IX, Timp şi spaţiu în gîndirea românescă, coord.

Viorel Cernica, Ed. Academiei Române, 2013

„Constantin Noica, Întoarcerea la subiect sau despre omul mediocru şi

elită”, în Simpozionul Naţional Constantin Noica, ediţia a V-a, „Cum e cu

putinţă ceva nou”, coord. Alexandru Surdu, ed. îngrijită de Mona Mamulea

şi Ovidiu G. Grama, Ed. Academiei Române, 2013

„Constantin Noica, „Împotriva lui Kant şi a criticismului”, în Simpozionul

Naţional Constantin Noica, ediţia a VI-a, „Concepte deschise”, Coord.

Alexandru Surdu, Ed. îngrijită de Mona Mamulea, Ed. Academiei Române,

2014


„Profesionalism livresc versus pragmatism versatil”, în Industria media şi

învăţămîntul jurnalistic, Editor coord. Ilie Rad, Editura Tritonic, 2014

„Publicistul Petre Pandrea – afinităţi (s)elective”, în Buletinul Bibliotecii

Române din Freiburg. Studii şi documente româneşti, vol. II (XXIII), Serie

nouă, 2015, Freiburg i. Br., Germania

„Filosofia lui Blaga, între alianţe şi limbaj”, în Studii de istorie a filosofiei

româneşti, vol. XI, Lucian Blaga, 120 de ani de la naştere, Coord. Viorel

Cernica, Mihai Popa, Mona Mamulea, Ed. Academiei Române, 2015

Ion Dur, « L’amertume. Le code primaire de la pensée de Cioran? », in

Cioran, archives paradoxales, tome II (sous la direction d’Aurélien Demars

et de Mihaela-Gențiana Stănișor), Paris, Classiques Garnier, 2015, pp. 109-

116

„Cioran – conform cu originalul”, în Buletinul Bibliotecii Române din

Freiburg. Studii şi documente româneşti, vol. III (XXIV), Serie nouă, 2016,

pp. 19-29, Freiburg i. Br., Germania

„Împotriva somnolenţei naţionale. Cioran contra Cioran”, Ultimul om –

nostalgii, filosofii, post-politici, coord. Viorella Manolache, Bucureşti, Ed.

Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I. C. Brătianu”,

2016, pp. 18-47

„Publicistica unui zorbagiu balcanic”, în Buletinul Bibliotecii Române din

Freiburg. Studii şi documente româneşti, vol. IV (XXV), Serie nouă, 2017,

pp. 111-115, Freiburg i. Br., Germania

„Mit, filosofie, interogaţie poetică”, în Academicianul Gheorghe

Vlăduţescu. 80 de ani, Ed. Universităţii din Bucureşti, 2017, pp. 75-95

„Noica. Eul creştin şi echilibrul spiritual”, în Antrophology of

communication – international conference, Sibiu, Thr Tree of Life – The

Tree of Knowledge, Ed. Astra Museum, 2017, pp. 203-214

„Împărţirea cu Goethe”, în Simpozionul Naţional Constantin Noica, ediţia a

IX-a, „Creaţie şi frumos în rostirea românească”, Ed. Academiei Române,

2017, pp. 83-91

„Cioran şi adevărul metaforic al corespondenţei”, în Buletinul Bibliotecii

Române din Freiburg. Studii şi documente româneşti, vol. V (XXVI), Serie

nouă, 2018, p. 98-105, Freiburg i. Br., Germania

„Contemporaneitatea lui Maiorescu”, în Simpozionul Naţional Constantin

Rădulescu Motru, ediţia a II-a, „Maiorescu şi maiorescienii”, Ed.

Academiei Române, 2018, pp. 59-76

Prefeţe / Postfeţe

“În loc de Postfaţă”, în Lucian Grozea, Gnoza. Jocurile fiinţei în

gnoza valentiniană, Editura Paideia, 2001

„Prefaţă”, în Rodica Pascu, Publicistica de artă interbelică, Editura

Marineasa, 2002

„Tălmăcind un cosmos”, în Ion Pachia Tatomirescu, Compostorul de nori,

Editura Aethicus, 2004

„Încercare în analiza comprehensivă de discurs”, în Răzvan Enache,

Structura ficţiunilor comunitare, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2007

„Discursul polemic arghezian”, în Minodora Sălcudean, Tudor Arghezi.

Discursul polemic”, Editura Institutul European, 2009

„Rostul tăcut al fiinţei ca poezie”, în Andrei Ileni, Viziera peste cuvinte, Ed.

Tribuna, 2010

„Între puterea corpului şi corpul puterii”, în Viorella Manolache, Repere

teoretice în biopolitică, Ed. Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii

Internaţionale, 2013

„De la admiraţie la re-cunoaştere, cu patosul distanţei”, în Gabriel

Hasmaţuchi, Structuri filosofice în scrierile lui Nichifor Crainic, Ed. ULBS,

2014

„Spovedania unui poet ca propedeutică la «ziua cea neînserată»”, în C.

Valer Necula, În aşteptarea zorilor de lună, Sibiu, Ed. Agnos, 2015

„Publicistica din marsupiul cuvintelor de poet”, în Andrei Ileni, Maşina de


scrib, Sibiu, Editura Tribuna, 2017

„O poezie a zilei neînserate”, în Dumitru Critănuş, Morminte insomnice, Ed.

Agnos, 2017

„Reţeaua şi pendulul comunicării corporale”, în Radu Stănese, Corpus

media, Ed. Eikon, 2017

Traduceri

Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Editura Humanitas, 1994, 2006,

2014; în colaborare cu Mircea Ivănescu

Hannah Arendt, Crizele republicii, Editura Humanitas, 1999; în colaborare

cu D.-I. Cenuşer

Cercetare naţională / internaţională, mobilităţi: Membru în reţeaua naţională Acţiunea Europeană COST IS0804, cu tema:

Language impairment in amultilingual society: Linguistic patterns and the

road to assessment

Coordonatorul secţiunii mass-media în proiectul finanţat de ministerul culturii:

„Cum să gestionăm Europa babelică? Învăţarea limbilor străine şi

comunicarea interlingvistică”, Sibiu, 2006 (valoare: 80.640 de lei).

„Mediapolis – Jetzt. Medien. Leben”, documentare şi promovare la

Hochschule Mittweida, Germania, 10-12 nov. 2008

„Presa românească din exil”, documentare la Freiburg, Rumänisches

Forschungs-Institut, Rumänische Bibliothek, 12-19 iunie 2011

Expert în proiectul J.O.B.S.: „Jurnalismul – Ocupaţie în Beneficiul Societăţii”;

POSDRU/86/1.2/S/6088. Beneficiar: Universitatea Hyperion din Bucureşti.

Durata: 2 decembrie 2010 – 30 noiembrie 2012 (24 luni). Valoare total proiect:

3623673 lei

VIA University College, Aarhus, Danemarca – mobilitate Erasmus în cadrul

programului staff teaching, 5-14 septembrie 2013

„Istoria presei din exil”, documentare la Freiburg, Rumänisches Forschungs-

Institut, Rumänische Bibliothek – mobilitate Erasmus în cadrul programului

staff training, 6-15 iulie 2014

„Presa românească din exil”, documentare la Freiburg, Rumänisches

Forschungs-Institut, Rumänische Bibliothek – mobilitate Erasmus în cadrul

programului staff training, 12-22 iulie 2015

Texte publicate în periodice

(1981-1999, selectiv)

Revista de filosofie

“Estetică şi istorie literară”, 2/1982

“Hermeneutica unei sinteze filosofice”, 1/1983

“Încercare în protofilosofia românească”, 2/1983

“Perspective eminesciene”, 1/1984

“Concepte şi atitudini estetice”, 1/1985

“Pentru un alt Eminescu”, 3/1985

“Trei introduceri la Devenirea întru fiinţă”, 5/1985

“Ultimul gazetar Eminescu”, 1/1986

“Banchetul”, 1/1986

“Eminescu – metamorfozele creaţiei”, 2/1986

“Încercare în metafizica rostirii româneşti”, 3/1986

“Primul gazetar Eminescu”, 4/1986

“Specificul naţional – între psihologie, artă şi filosofia culturii”, 2/1987

“Reabilitarea individului”, 6/1987

“Determinismul culturii – între principii şi cazurile particulare”, 1/1988

“Reflecţii hermeneutice asupra ontologiei spiritului românesc”, 4/1988

“Gândirea social-politică eminesciană – între sociologie şi filosofie

politică”, 4/1988

“Partea ascunsă a icebergului”, 3-4/1990

Revue romaine des sciences sociales

(serie de philosophie et logique)

“La structure d’une synthese philosophique”, tom 27, 4/1983


“Brife über die hermeneutische Logik”, tom 31, 3-4/1987 (în colaborare cu

G. Scherg)

Revista Transilvania “O interpretare posibilă şi inedită”, 4/1981

“Despărţirea criticului de literatură”, 8/1981

“Povestea liricii lui L. Blaga”, 10/1981

“Fascinaţia obârşiei ca epitaf”, 11/1981

“Inscripţii sau promisiunile unui pesimist”, 2/1982

“Universul intermediar”, 2/1982

“Simple ipoteze”, 3/1982

“Restituiri (şi revizuiri) necesare”, 6/1982

“Un roman despre satul şvăbesc”, 7/1982

“Adevărul prin parabolă”, 8/1982

“Legendele cosmogonice româneşti”, 9/1982

“Discurs asupra naturii umane”, 10/1982

“Poetica eminesciană interpretată hermeneutic”, 11/1982

“Acte de lectură”, 1/1983

“Fragmente de istorie literară”, 2/1983

“Despre problematica filosofiei contemporane”, 3/1983

“Un eseu despre epistemologia creaţiei”, 4/1983

“Despre romantismul eminescian”, 8/1983

“Despre sensul tradiţiei şi al progresului la Eminescu”, 9/1983

“Drumul geniului spre sine”, 9/1983

“Proză psihologică”, 10/1983

“Critica literară şi filosofia”, în broşura Rolul criticii literare în contextul

culturii şi civilizaţiei româneşti. Creativitatea criticii, Sibiu 1983

(Colocviile de critică ale revistei “Transilvania”, ediţia a VII-a, 22-24

sept. 1983).

“Critică pe cont propriu”, 1/1984

“Monografia ca instantaneu critic”, 2/1984

“Morala condiţiei umane prin teatru”, 4/1984

“Însemnări despre Eminescu”, 6/1984

“Fenomenologia unui mit”, 9/1984

“Dialog şi confruntare în filosofia contemporană”, 10/1984

“<<Povestiri>> despre Fiinţă”, 11/1984

“Omul în viziune filosofică”, 1/1985

“Introducere în opera lui Ion Minulescu” 4/1985

“Critica unei semiologii pure şi practice”, 5/4985

“Publicistica de la Timpul”, 6/1985

“Pentru o filosofie românească”, 7/1985

“Adam şi Eva” sau Avatarurile “conştiinţei pure”, în broşura Actualitatea

marilor creatori, Sibiu, 1985 (Colocviile de critică ale revistei

“Transilvania”, ediţia a IX-a, 1985).

“Dialogul ca în-temeiere şi re-construcţie”, 2/1986

“Filosofia lui C. Antoniade”, 8/1986

“Poezia şi critica”, 12/1986

“O taxinomie încheiată dar ne-sfârşită”, 3/1987

“Filosofie în limba română”, 5/1987

“Un Ahasver al formelor lumii”, 6/1986

“Limba română în republica limbelor”, 6/1987

“Cronica ediţiilor: concepţie şi întruchipare”, 9/1987

“Schiţa unei alte logici”, 10/1987

“Critica literară şi istoria”, 12/1987

“Perspective sociologice”, 3/1988

“Între sinteză şi sistem”, 6/1988

“Între textul existenţei şi bolboroseala fiinţei”, 10/1988

“O situare structural-genetică a fantasticului”, 12/1988

“Recitind literatura română veche”, 2/1989

“Când fericirea e însăşi viaţa”, 4/1989

“Autofundarea ca mecanism semantic reflexiv”, 10/1989

“Noica – filosof, nu trăirist”, 3/1990

“Proba focului”, 6/1990

Revista Ramuri


“Ştiinţă şi umanism”, “Fenomenologia şi ştiinţele umane”, “Ce este viaţa?

Spirit şi materie”, 4/1981

“Un jurnal al memoriei”, 6/1981

“Ochiul de Argus al criticii”, 11/1981

“Nordul poeziei”, 2/1982

“Dialectică şi sens în istoria literară”, 6/1982

“Estetica şi istoria literară ca pretexte”, 8/1983

“Începutul înţelegerii gânditorului Eminescu”, 1/1984

“Orizontul sintezei”, 7/1984

“Două exegeze”, 1/1985

“O monografie nonconformistă”, 4/1985

“Filosofia lui <<întru>> ca destin”, 11/1985

Revista Euphorion

“Noica – În căutarea paradigmei pierdute”, 8-9/1990

“M. Foucault – Cum se exercită puterea?” (traducere), 5/1991

Revista Continent

“Noica – de la mit la revolta metafizică”, 1/1990

“Provocarea politicii”, 2/1990

“Călăuza şi drumul”, 3/1990

“Cioran sau voluptatea contradicţiei”, 3/1990

“Frunza de smochin – la răscruce de istorie”, 4/1990

“Cel de-al treilea sens”, 4/1990

“Edgar Morin – La un deceniu de noaptea secolului” (traducere), 4/1990

“M. Foucault – De ce studiul puterii – problema subiectului” (traducere),

5,6/1990

“E. Morin – La un deceniu de noaptea secolului” (traducere), 5,6/1990

“Inactualitatea lui Noica sau Terapia însingurării”, 6,7/1990

“Studentul Noica – publicist la Ultima oră”, 6/1990

“Noica – dincolo de adolescent, dincoace de omul revoltat”, 8/1990

“Sentimentul românesc al ecluzei”, 1/1991

“A fost Noica un creştin?”, 1/1991

“Dictatura lui Castro supravieţuieşte prin perfuzie”, 2-4/1991

“Relaţiile de putere între legitimitate şi concubinaj”, 2-4/1991

“Imperiul sovietic – pareză pe stânga şi început de metastază”, 5/1991

“Potop de cuvinte peste pustiu de idei”, 5-9/1991

“Actorii şi sforile puterii”, 5-9/1991

“Noica împotriva <<bacilului>> Arghezi”, 5-9/1991

“Cioran – Locţiitorul lui Faust sau discipol al lui Don Quijote?”, 5-9/1991

“Un mit ce nu poate fi asasinat”, 9/1991

“Ceremonial politic la români”, 1-2/1992

“Germania între rai şi purgatoriu”, 1-2/1992

“Noica, primul prizonier de conştiinţă al Amnesty International”, 1-2/1992

“Albert Camus – Omul revoltat” (traducere), 1-2/1992

“Intelectualii şi puterea”, 1-2, 13/1992

“Incompetenţa bine organizată”, 13/1992

“Jacques Bainville – Dictatorii” (traducere), 13,14/1992

“Călinescu şi Noica – Orgoliul împotriva valorii”, 14/1992

“Libidoul puterii”, 14/1992

“Unamuno – Omul în carne şi oase” (traducere), 14/1992

“China – Tigru de hârtie sau Dragon rănit?”, 14/1992

Revista Viaţa Românească “Cultura ca logos şi destin al omului”, 12/1985

“Critica germană despre Eminescu”, 2/1986

“Elemente structurale în arta lui Brâncuşi”, 3/1986

“Cunoaştere şi adevăr la Eminescu”, 1/1987

Revista Steaua “Neliniştea sintezei”, 1/1984

“Citindu-l pe Eminescu”, 1/1985

“Dramaturgi români contemporani”, 4/1984

“Reabilitarea individului – între Golgota şi morile de vânt”, 12/1993


Revista România literară

“Veneţia”, 32/1981

“Sociologia culturii”, 5/1982

Revista Luceafărul

“Luciditate şi ficţiune”, 21/1983

“Modernitatea gîndirii economice eminesciene”, 24/1985

Revista de Istorie şi Teorie Literară

“C. Noica sau calea lui dicitur”, 1-2/1985

Revista Sibiul Universitar

“Cioran contra Cioran”, 1(3)/1994

“Tirania gîndirii calculante”, 1(3)/1994

“De la perfectul simplu la perfectul (des)compus”, 2(4)/1994

A. Camus, “Revolta metafizică” (traducere), (3)/1994

Revista Saeculum

“Camil Petrescu sau recuperarea concretului”, 1-2/1995

“Hîrtia de turnesol”, 1-2/1995

“Noica şi vămile impurificării”, 3-4/1995

“Rezistenţa la cultură sau intelectualizarea kitsch-ului”, 3-4/1995

“Hîrtia de turnesol”, 3-4/1995

„Absenţa măsurii ca vitalitate”, 3-4/1995

“Cuvîntul şi cultura între budoar şi benzile desenate”, 1-4/1996

“Începuturile unui exerciţiu de nesupunere divină”, 1-4/1996

“Blaga sau <<triumful românescului în filosofie>>”, 1-4/1996

Revista Discobolul

“Tînărul Cioran sau absolutul ca ispită”, 1/1999

Texte publicate după 2000

(selectiv)

“Nae Ionescu – Căderea în posibil”, Transilvania, 1/2000

“Tînărul Cioran şi accesele unui insomniac”, Discobolul, 2/2000

“Ambiguitatea eului epistolar”, Transilvania, 3/2001

„Jurnal de informator, I”, Transilvania, 6/2001

“Nevoia de Maiorescu”, Euphorion, 1-2/2001

„Patologia spiritului gazetăresc”, Euphorion, 5-6/2001

„Caragiale – Gazetăria ca <moft> al <momentului>”, Transilvania,

1/2002

„Caragiale – Arheologia discursului publicistic”, Transilvania, 2/2002

„În căutarea cuplului pierdut”, Transilvania, 2/2002

„Filosofia românească într-o nouă etapă” (anchetă de Marin Diaconu),

Argeş, 10/2002

„Sandu Tudor – între acatist şi pamflet”, Transilvania, 6/2002

„Primejdia «culturii de estradă»”, Euphorion, 1-2/2002

„Forma ca semn al esenţei”, Transilvania, 3/2003

„Jurnal de informator, II”, Transilvania, 3/2003

„Facultatea de Jurnalistică este, într-un fel, la poalele Golgotei”

(interviu), EuroForum, aprilie 2003

„Fragmentul ca locţiitor al întregului”, Transilvania, 8-9/2003

„Goga şi «căderea» în temporal”, Euphorion, 2/2003

„Atitudine şi concepte estetice în «Revista Cercului Literar de la Sibiu»,

Euphorion, 5-6/2003

„Gazetărie (ca) şi (cum ar fi) literatură”, Euphorion, 11-12/2003

„Universitatea la liziera ambiguităţii”, Euphorion, 5-6/2004

„Sandu Tudor în orizontul liturgic al vieţii”, Euphorion, 11-12/2004

„Am ieşit din criza elenismului modern?”, Saeculum, 1/2004

„Noica – un aristotelic viclean”, Saeculum, 2/2004

„Arheologia unui posibil om românesc”, Revista română de sociologie,

1-4/2004

„Noica şi despărţirea de Kant”, Revista de filosofie, 5-6/2005

„Un Cioran nepătruns de «spiritul francez»”, Euphorion, 3-4/2005

„Celulă nervoasă doar pentru eseu?”, Euphorion, 11-12/2005


„Cioran – Conform cu originalul”, Viaţa Românească, 6-7/2005

„Trei interogaţii (şi) despre Noica”, Saeculum, 1/2005

„Le tragique chez le jeune Cioran”, Euresis, 2, été 2005

„Trei presupoziţii”, Adevărul literar şi artistic, nr. 790, 18 oct. 2005

„Presă fără jurnalişti”, Ziarul de Sibiu, nr. 104, 7-13 noiembrie 2005

„Între rezistenţa prin cultură şi etica relaţiei cu puterea”, Cultura, serie

nouă, nr. 6 (58), 26 ianuarie 2006

„Hermeneutica discursului polemic arghezian”, Saeculum, 1-2/2006

„Înapoi la Kant şi Leibniz”, Saeculum, 1-2/2006

„Masca unui psedonim”, Euphorion, 5-6/2007

„Două meditaţii noiciene”, Euphorion, 11-12/2007

„Naţionalismul ca violenţă simbolică”, Cultura, nr. 12 (166), 27 martie

2008

„Ce altceva mai înseamnă azi rostul filosofiei”, Euphorion, 7-8, iulie-

august 2008

„Manifestul «Trifoiului Verde» împotriva Manifestului «Crinului Alb»”

(o reacţie „vegetală” în cultura interbelică), Saeculum, 1/2008

“Un Păltiniş fără Noica?”, Saeculum, 1/2008

„Limbaj şi Putere. Propedeutică la Newspeak ”, Saeculum, 2/2008

“Noica – între Apus şi Răsărit (note de subsol infidele)”, Mozaicul, serie

nouă, anul XII, nr. 3 (125) /2009

„Facultatea noastră oferă şansa de a fi în structura celei de-a patra

puteri din România, oricui vrea să aibă influenţă, bani şi prestigiu”,

Sibiu 100 %, an I, nr. 47, 25 aprilie 2009

„Meditaţii adevărate dintr-un fals discurs estetic”, Saeculum, 1-2/2009

„Ultimul Fundoianu”, Saeculum, 1-2/2009

Emil Cioran, „L’ambiguïté du moi épistolaire”, Le Courrier

International de la Francophonie, nr. 19, 2010

„Noica – un philosophe dilemmatique”, Revue roumaine de

philosophie, nr. 1-2010, pp. 27-33, ISSN 1220-5400 (Baza de date: CNCS –

A; The Philosopher''s Index; Arts & Humanities Citation Index)

„Maculatorul cu spirală – transcrieri pe curat”, Euphorion, nr. 7-8

(iulie-august) 2010

„Dincolo de cultură. Reîntoarcerea în iraţional”, în Biblioteca

Bucureştilor, an XIV, nr. 4, aprilie 2011, pp. 15-16, ISSN 1454-0487

„Pactul filosofiei blagiene”, Euphorion, anul XXII, nr. 5-6, mai-iunie

2011

„Aşteptînd replica lui Cioran”, Euphorion, anul XXII, nr. 7-8, iulie-

august 2011

„Românitudinea în marginile adevărului”, Euphorion, anul XXII, nr. 1-

2, ianuarie-februarie 2012

„Noica – «reinventîndu-l» pe Aristotel”, Cenaclul de la Păltiniş, anul IV, mai

2012

„Noica şi «dreapta potrivire a numelor»”, Origini. Romanian Roots, A review of

Literature, Ideas, and the Arts under the aegis LiterArt XXI, Vol. XVI, Part I:

January-June 2012

„CIORNE ŞI ZILE. Despre cuvinte privilegiate şi comunicare”, Euphorion, anul

XXIII, nr. 7-8, iulie-august 2012

„Noica platonicul”, Euphorion, anul XXIII, nr. 9-10, septembrie-octombrie 2012

„Limba – o formă de «cuminecare»”, Euphorion, anul XXIII, nr. 11-12,

noiembrie-decembrie 2012

„Tot la Eminescu aţi rămas?”, Saeculum, an XI (XIII), nr. 1-2 / 2012

„Celălalt Eminescu”, Saeculum, an XI (XIII), nr. 1-2 / 2012

„Tot la Eminescu aţi rămas?”, Euphorion, anul XXIV, nr. 1-2, ianuarie-februarie

2013

„Celălalt Eminescu”, Euphorion, anul XXIV, nr. 3-4, martie-aprilie 2013

„Celălalt Eminescu (II)”, Euphorion, anul XXIV, nr. 5-6

„Între puterea corpului şi corpul puterii”, Euphorion, anul XXIV, nr. 7-8, iulie-

august 2013

„Între puterea corpului şi corpul puterii (II)”, Euphorion, anul XXIV, nr. 9-10,

septembrie-octombrie 2013

„Sentimentul românesc al mediocrităţii”, Euphorion, anul XXIV, nr. 11-12, nov.-

dec. 2013

„Trebuie să ieşim din turmă!”, Cenaclul de la Păltiniş, anul V, octombrie 2013

„Mircea Vulcănescu sau dimensiunea românească a generaţiei”, Saeculum, 1-


2/2013

„Sentimentul românesc al mediocrităţii (II)”, Euphorion, anul XXV, nr. 1-2, ian.-

febr. 2014

„Publicistica unui zorbagiu balcanic”, Euphorion, anul XXV, nr. 1-2, ian.-febr.

2014

„Publicistica unui zorbagiu balcanic (II)”, Euphorion, anul XXV, nr. 3-4, martie-

aprilie 2014

„Publicistica unui zorbagiu balcanic (III)”, Euphorion, anul XXV, nr. 5-6, mai-

iunie 2014

„Realism psihologic” (simpozionul Actualitatea Cercului Literar de la Sibiu,

Sibiu, 16 mai 2014), Euphorion, anul XXV, nr. 3-4, martie-aprilie 2014

„Publicistica unui zorbagiu balcanic (IV)”, Euphorion, anul XXV, nr. 7-8, iulie-

august 2014

„Publicistica unui zorbagiu balcanic (V)”, Euphorion, anul XXV, nr. 9-10, sept.-

oct. 2014

„Două reflecţii despre omul de presă”, Euphorion, anul XXV, nr. 11-12, nov.-dec.

2014

„Codul KWI – Încă o încercare de a ieşi din minorat ?!”, Saeculum, nr. 1-2 2014

„Condiţia jurnalistului român – între «ca la carte» şi «cum spune şefu’»”,

Saeculum, nr. 1-2 2014

„Pentru o filosofie antiopresivă”, Saeculum, nr. 1-2 2014

„Un altfel de discurs despre corp şi comunicare”, Saeculum, nr. 1-2 2014

„The Intelligentsia in Dark Times”, Revue roumaine de philosophie, Tom 58,

nr.2-2014

„Citindu-l pe Nichifor Crainic”, Euphorion, anul XXVI, nr. 1, 2015

„Poezia ca pre-faţă a vieţii”, Euphorion, anul XXVI, nr. 2, 2015

„Încercare în filosofia (imanentă) a culturii tradiţionale”, Euphorion, anul XXVI,

nr. 3, 2015

„Kierkegaard – un personaj conceptual între estetică şi teologie”, Euphorion, anul

XXVI, nr. 4, 2015

„Hermeneutica unor aporii culturale”, Euphorion, anul XXVII, 2-2016

„Reflecţii eretice despre starea civilă şi puterea Relaţiilor Publice”, Euphorion,

anul XXVII, 2-2016

„Proză autoscopică”, Euphorion, anul XXVII, 3-2016

„Filosofia pentadică: ruptură şi continuitate”, anul XXVII, Euphorion, 4-2016

„Filosofia pentadică: ruptură şi continuitate. II, Revista de filosofie, 6-2016

„Despre puterea adevărului”, Saeculum, 1-2017

„Ciorne de jurnal domestic. Zilele după Iov”, Euphorion, anul XXVIII, nr. 1-

2017

„În conformitate cu originalul”, Euphorion, anul XXVIII, nr. 2- 2017

„Un poet şi un comunicator”, Euphorion, anul XXVIII, nr. 3- 2017

„Noica şi Goethe sau imposibila despărţire”, Euphorion, anul XXVIII, nr. 4- 2017

„Debutul publicistic al adolescentului Petre Marcu”, Saeculum, 2 – 2017

„Unde-ţi este biruinţa, moarte”?, Saeculum, 2- 2017

„Neutralitate şi peşcheş politic”, Saeculum, 1-2018

„Shortcuts”, Saeculum, 1-2018

„Adolescenţa erotică a septuagenarului Cioran”, Euphorion, anul XXIX, nr. 1-

2018

„Film şi filozofie politică. Pentru o dedoxificare post-postmodernă”, Euphorion,

anul XXIX, nr. 2- 2018

„Luceafărul versus Revista Cercului Literar”, Euphorion, anul XXIX, nr. 3-2018

„Cum iubesc filosofii cu adevărat”, Euphorion, anul XXIX, nr. 3-2018

„Cum iubesc filosofii cu adevărat (II)”, Euphorion, anul XXIX, nr. 4-2018

Alte publicaţii

“S-a revizuit, dar nu s-a schimbat nimic” (despre manualul de filosofie),

Scânteia Tineretului, 5 februarie 1981

“Poet pierdut printre recenzii”, Scânteia Tineretului, 23 nov. 1981

“O voce”, Suplimentul literar al Scânteii Tineretului (SLAST), (Bucureşti), 23

nov. 1981

“Hegel redat lui însuşi”, Mesaj Comunist (MC), (Craiova), 1/1982

“Ambiguitatea grandilocvenţei”, SLAST, 30/1982


“La un pas de lumină”, Convorbiri literare, 7/1984

“Pentru un alt Eminescu”, M. C., 1/1985

“Biruinţa criticului”, Rondul (Sibiu), 15 ian. şi 16 ian. 1997

“Rătăcitor şi smerit”, Tribuna (Sibiu), 18 aprilie 1997

“Istorie literară neconvenţională”, Tribuna (Sibiu), 1997

“C. Noica – un portret al gazetarului la tinereţe”, Adevărul literar şi artistic, nr.

479, 3 august 1999

NOTĂ: Textele publicate – articole, cronici, eseuri, studii – au ca

întindere între 6.000 şi 30.000 de semne.

Colaborare la radio şi televiziune Radio România Cultural, emisiunea „Izvoare de filosofie”, Starea filosofiei

româneşti, Bucureşti, 3 ianuarie 2004

Tv. Alpha Sibiu, emisiunea „Oameni şi oameni”, Eminescu pur şi simplu, 14

ianuarie 2004

Radio România Cultural, emisiunea „Izvoare de filosofie”, Anul filosofic 2004,

Bucureşti, 18 decembrie 2004

Radio România Cultural, emisiunea „Izvoare de filosofie”, Publicistica

filosofică românească, Bucureşti, 17 decembrie 2005

Radio România Cultural, emisiunea „Izvoare de filosofie”, Anul filosofic 2005,

Bucureşti, 7 ianuarie 2006

Radio România Cultural, emisiunea „Izvoare de filosofie”, Modele de gîndire în

spaţiul românesc, Bucureşti, 30 decembrie 2006

TVR Cultural, Constantin Noica (episoadele I-III), 13 mai 2007, 20 mai 2007, 4

iunie 2007

TVR 1, emisiunea „Semne”, Noica şi eul creştin, 4 noiembrie 2007

Tv. Sibiu, emisiunea „Universul credinţei”, Eminescu între Răsărit şi Apus, 12

ianuarie 2009

Tv. Sibiu, emisiunea „Regîndim România”, Sibiul şi filosofia, , 7 aprilie 2009

Tv. Realitatea Sibiu, emisiunea „Sibiul în Realitate”, 8 aprilie 2009 (98 de ani

de la naşterea lui Cioran)

Radio „Vocea Evangheliei”, Interviul săptămînii, 13 aprilie 2009

Tv. Sibiu, emisiunea „Regîndim România”, 100 de ani de la naşterea lui C.

Noica, 21 iulie 2009

Radio România Cultural, emisiunea „Izvoare de filosofie”, Modelul cultural

Noica, Bucureşti, 14 noiembrie 2009

Radio România Cultural, emisiunea „Izvoare de filosofie”, Centenar Emil

Cioran, Bucureşti, 9 aprilie 2011

TVR Cultural, participare la docudrama „Profesorul şi discipolii”, episoadele

din 15 aprilie, 22 aprilie, 13 mai 2011

Radio România Cultural, emisiunea „Izvoare de filosofie”, Faţă către faţă.

Filosofia în contexte (ne)filosofice de gîndire (dialog asupra cărţii Maculatorul

cu spirală), Bucureşti, 10 decembrie 2011

Radio România Cultural, emisiunea „Izvoare de filosofie”, În căutarea sinelui.

Explorări filosofice în lumea reflexivităţii româneşti (dialog asupra cărţii Ciorne

şi zile), Bucureşti, 6 aprilie 2013

Radio România Cultural, emisiunea „Izvoare de filosofie”, Critica culturală în

era relativismului valoric. Reîntemeieri filosofice și estetice (dialog asupra cărţii

Cel de-al treilea sens), Bucureşti, 14 februarie 2015

Radio România Cultural, emisiunea „Izvoare de filosofie”, „Plecând de la

Cioran către…Cioran. Exerciții hermeneutice restitutive” (dialog asupra cărţii

Cioran. Conform cu originalul), Bucureşti, 24 noiembrie 2017

Comunicări la colocvii şi seminarii

Organizator şi moderator de simpozioane

„Noica şi publicistica românească interbelică”, simpozionul Noica, Păltiniş,

decembrie 1990

„Sentimentul românesc al ecluzei”, colocviul “Tineretul şi mentalitatea

postdecembristă”, Cluj, 1990

„Autoscopie involuntară: Cioran contra Cioran”, primul simpozion Cioran din

http://izvoaredefilosofie.blogspot.ro/2017/11/editia-din-24-nov-2017-plecand-de-la.html

http://izvoaredefilosofie.blogspot.ro/2017/11/editia-din-24-nov-2017-plecand-de-la.html


România: „Între mistica negativă şi anatomia descompunerii”, Sibiu, 1991;

colocviul a devenit apoi unul internaţional (vezi ediţiile ulterioare)

„Noica şi devenirea fiinţei”, simpozionul internaţional de ontologie, Timişoara,

1995

„Noica şi Blaga”, colocviul Blaga, Cluj, 1997

„Noica – un portret al gazetarului la tinereţe”, simpozionul naţional

„Moştenirea lui Noica", Sibiu, 1999

„Rezistenţa la cultură şi gazetăria românească postdecembristă”, simpozionul

„Curente şi tendinţe în jurnalismul contemporan”, Cluj, 2002

„Demasificarea şi rezistenţa la cultură în presa de limbă germană”, seminarul

„Die deutsche Minderheit in der presse”, Sibiu, 2003, organizat de Fundaţia

„Hanns Seidel”

„Mircea Eliade şi masca unui pseudonim”, simpozionul „Opera lui Mircea

Eliade”:, Sighişoara, 7-8 martie 2003

Conferinţă internaţională: „Politica şi mass-media în democraţiile post-

comuniste”, Bucureşti, 10-11 martie 2003

Simpozion internaţional (în colaborare cu Fundaţia „Hanns Seidel”):

„Particularităţi şi sincronism european în învăţămîntul jurnalistic românesc”,

Sibiu, 11-13 aprilie 2003 (coordonator de proiect şi moderator)

„Celălalt Cioran sau Cioran princeps”, simpozionul internaţional Cioran:,

Sibiu, 9-11 mai 2003

„Atitudini şi concepte estetice în Revista Cercului Literar”, colocviul naţional

„Cercul Literar de la Sibiu”, Sibiu, 13 mai 2003

Simpozion: „Saeculum 60”, Sibiu, aprilie 2004

„Noica şi desprinderea de Kant”, simpozion „Kant 2004”, Academia Română,

Bucureşti, 1-12 iunie 2004

Simpozion „Sensul şi nonsensul reclamei” (în colaborare cu Fundaţia Hanns

Seidel), Sibiu, 17-19 iunie 2004 (coordonator de proiect şi moderator)

Simpozionul „Depăşirea graniţelor. Graniţe de nedepăşit” (organizat de Colegiul

doctoranţilor din Bochum, Germania): „România la graniţa Europei”, Sibiu, 25

septembrie 2004

Colocviul „Mass media şi persuasiunea politică în campaniile electorale”( în

colaborare cu Fundaţia Hanns Seidel), Sibiu, 14-15 octombrie 2004

(coordonator de proiect şi moderator)

Colocviul „Imaginea instituţiilor între profesionalism şi abordări empirice” (în

colaborare cu Fundaţia Hanns Seidel), Sibiu, aprilie 2005 (coordonator de

proiect şi moderator)

Colocviul „Presa românească postdecembristă şi integrarea europeană” (în

colaborare cu Fundaţia Hanns Seidel), Sibiu, 21-23 octombrie 2005


Simpozionul „Presa românească între etica spaţiului public şi political

correctness” (în colaborare cu Fundaţia Hanns Seidel), Sibiu, 9-11 martie 2007


Simpozionul „Argumentul ontologic”, Sibiu, 20 aprilie 2007 (moderator)

Simpozionul „Media şi evenimentul cultural de excepţie” ( în colaborare cu

Fundaţia Hanns Seidel), Sibiu, 23-24 aprilie 2007 (coordonator de proiect şi

moderator)

Colocviul „Media germană şi presa din Estul Europei. Jurnaliştii germani şi

români despre legea votului uninominal” ( în colaborare cu Fundaţia Hanns

Seidel), Sibiu, 9-13 octombrie 2007 (moderator şi comentator al proiectului de

lege propus de Pro Democraţia)

Simpozionul internaţional „Transdisciplinaritate-Transculturalitate” (în

colaborare cu Universitatea din Salzburg): „Despre identitatea culturală”, Sibiu,

22-23 octombrie 2007

Simpozion internaţional „Jurnalism ştiinţific şi comunicare”, Şcoala Naţională

de Studii Politice şi Administrative, Bucureşti, 22-24 septembrie 2010

„Eminescu, fără laptop, wireless şi celular”, Simpozionul internaţional

„Documentarea în jurnalism”, Cluj, 22-24 octombrie 2010

Simpozion „Violenţă, vandalism, profanare şi ... mediile digitale” , Şcoala din

Deal, Sighişoara, 29-31 octombrie 2010

„Information and the Communication Process – between lags and

Synchronicity”, International Conference „The Knowledge-Based

Organization”, Sibiu, 25-27 November 2010

Colocviul internaţional de lingvistică Quo vadis comunicare? Comunicare –


Limbă – Mass-media, Ediţia a 46-a, Sibiu, 14-17 septembrie 2011

„Language and Power” (key-note speaker), International Conference

„Significance & Interpretation within the Knowledge Based Society”, Baia

Mare, 27-30 October 2011

„Power between Mask and Truth”, International Conference „The Knowledge

Based Organization”, Sibiu, 14-16 iunie 2012

„Comunicare şi «cuvinte privilegiate» la Constantin Noica (key-note speaker),

Workshop exploratoriu: Spaţiu public. Politici publice, Conferinţa internaţională

„Diaspora în cercetarea ştiinţifică şi învăţămîntul superior din România”,

Bucureşti, 26-27 septembrie 2012

Colloque international Emil Cioran, Transfigurations, XVIIIe

édition, Sibiu-

Răşinari, 16-18 mai 2013 (président de séance)

„The Intelligentsia in Dark Times”, International Conference Experience and

Explantation in Knowledge Society, Baia Mare, 15-17 martie 2013

„Între «omul mediocru» şi inerţia «domnişorului mulţumit»”, simpozion

naţional Constantin Noica, ediţia a V-a, „Cum e cu putinţă ceva nou”,

Timişoara, 24-25 mai 2013

„Mâhnirea – codul primar al gîndirii lui Cioran?”, simpozion internaţional

Cioran, Sibiu, 8-10 mai 2014 (http://litere.ulbsibiu.ro/index.php/colloque-

international-emil-cioran)

„În contra lui Kant şi a criticismului”, simpozion naţional Constantin Noica,

ediţia a VI-a, „Concepte deschise”, Craiova, 23 mai 2014

(http://www.institutuldefilosofie.ro/page.php?25)

„Realism psihologic”, simpozion Actualitatea Cercului Literar de la Sibiu,

Sibiu, 16 mai 2014 (text publicat în Euphorion, anul XXV, nr. 3-4, martie-

aprilie 2014)

„Publicistul Petre Pandrea – afinităţi (s)elective”, sesiunea ştiinţifică a

Institutului Cultural şi Bibliotecii Române din Freiburg, 11 octombrie 2014

(comunicarea e parte din tema personală de cercetare „Istoria presei din exil” –

v. http://www. rumänische-bibliotek.de – secţiunea Plan de cercetare)

„Jurnalistul român de azi: între profesionalismul livresc şi pragmatismul

versatil“, simpozionul naţional de jurnalism, Cluj, 24-25 oct. 2014

(http://fspac.ubbcluj.ro)

„Cioran. Conform cu originalul”, sesiunea ştiinţifică a Institutului Cultural şi

Bibliotecii Române din Freiburg, octombrie 2015

„Debutul publicistic al elevului Petre Marcu”, sesiunea ştiinţifică a Institutului

Cultural şi Bibliotecii Române din Freiburg, octombrie 2016

„Cioran şi adevărul metaforic al corespondenţei”, sesiunea ştiinţifică a

Institutului Cultural şi Bibliotecii Române din Freiburg, octombrie 2017

„D.D. Roşca – polemist ocazional”, simpozion „Actualitatea operei filosofice a

lui D.D. Roşca şi Marea Unire”, Sălişte, mai 2018

Prezentarea publică a nenumărate cărţi; vernisajul unor expoziţii de artă.

Conceperea şi editarea unor reviste

CONTINENT : 1990-1992

SIBIUL UNIVERSITAR: 1993-1994

SAECULUM : 1995 – 2015 (director fondator: Lucian Blaga); în prezent:

director de onoare

http://fspac.ubbcluj.ro/


REFERINŢE

CRITICE

(selectiv)

Exerciţii de recunoaştere, 1992

„Drag îi e Foucault lui Ion Dur şi… nu degeaba! În spiritul şi – nu rareori – în

litera «arheologului cunoaşterii», Dur este un documentarist. El rîvneşte la a întocmi

o arhivă de semne livreşti, de-limitate axiologic şi – adesea – chiar encomiastic. (…)

Ordonarea acestor «urme» rămîne, probabil, de făcut altcîndva, deocamdată Ion Dur

dă seama – mai cu seamă! – despre metodă, debutînd cu o «justificare provizorie ca

prefaţă», urmată de un studiu pre-liminar - «spiritul critic şi istoria culturii», un reuşit

«bouillon», atît pe dimensiunea sincronică (Foucault, Foucault şi iar Foucault), cît şi

pe cea diacronic-autohtonizantă” [Dan-Silviu Boerescu, Luceafărul, nr. 8/156, 24

febr. 1993, p. 5]

„Pregătirea teoretică la care autorul ne face părtaşi este urmată de interesante

şi pertinente «analize de caz», cu invocarea unor nume de referinţă ale culturii

româneşti (Ibrăileanu, Lovinescu, Blaga), dar şi cu trimiteri la literatura critico-

filosofică europeană (Francastel, Goldman, Levi-Strauss, Brandi, Foucault,

Scheler).…

Nu putem urmări în detalii analizele autorului, dar vom sublinia

«instantaneele» sale asupra unor creaţii sau asupra unor nume mai vechi sau mai noi

…, precum şi o propunere interesantă asupra unei «noi generaţii» (opţiune a

autorului, desigur) din care sunt invocaţi analitic Adrian Miroiu si Adrian-Paul

Iliescu.

Acest «exerciţiu» al spiritului critic în marginea unor repere ale culturii

româneşti actuale ni se pare lăudabil. El exprimă opţiuni, dă la iveală anumite

preferinţe şi, neîndoielnic, îşi asumă un risc.” Constantin Sălăvăstru, Revista de

filosofie, nr. 3, 1994, pp. 328-230.

„Ion Dur acordă un spaţiu amplu şi cîtorva chestiuni legate de originalitatea

operei eminesciene, intitulîndu-şi semnificativ capitolul Spre un alt Eminescu. …

Ion Dur insistă asupra dimensiunilor gânditorului Eminescu, pedalînd pe

<metafizica> acestuia într-un sistem de referinţe ascuns în fragmentele dispărute ale

manuscriselor …

Substanţialul capitol de eseuri are calitatea unei incisive şi disociative în

acelaşi timp pătrunderi critice în teritoriile disputelor teoretice, stârnite de abordarea

operei eminesciene, simţind mereu nevoia lărgirii în altitudine şi profunzime a

înţelegerii filosofice a celui mai de seamă spirit novator din cultura noastră

naţională.” Constantin Cubleşan, Steaua, nr. 1-2, 1994, p. 4.

Noica - între dandysm şi mitul şcolii, 1994

„Lucrare serioasă, didactică, făcută fără patetism şi grandilocvenţă şi cu

pricepere de filosof care nu neglijează istoria literară. … o pritocire în vederea unor


viitoare abordări asemănătoare. Străin pitorescului eseistic, înzestrat pentru studiile

de tip universitar fără încruntare, dar cu ştaif, Ion Dur ocoleşte zonele umbroase ale

ideologiei etniciste, nu apasă deloc pe relaţiile dintre Noica şi Nae Ionescu, utilizează

parcimonios mecanismele generaţiei ’27, excesiv de prudent în comparaţii şi

asociaţii.” Dan C. Mihăilescu, Litere, arte, idei, nr. 27(161), 18 iulie 1994.

„Un Noica văzut <din interior>, prin două din coordonatele aventurii sale

livreşti şi existenţiale. Deasupra acestora, cercetătorul identifică un <elogiu al

posibilului> ca emblemă a întregii opere. Extrăgând <morala> acestuia, autorul

sesizează <apostolatul> filosofului în slujba acţiunii de întreţinere, la noi, a

prestigiului marii gândirii europene.” Titu Popescu, Observator – Munchen, nr. 2-3

(23-24), aprilie-sept. 1994

„După lectura cărţii lui Ion Dur …, în minte îmi persistă încă o sumedenie

de întrebări despre Noica. De fapt, dacă e să fiu sincer, numărul lor a sporit în urma

acestui exerciţiu hermeneutic, ba chiar orizontul de aşteptare a devenit ceva mai

obscur.” Dan-Silviu Boerescu, Luceafărul, nr. 13(191), 31 august 1994.

„Autorul are conştiinţa unor neajunsuri ale perspectivei diacronice, ale

putinţei de a se aşeza într-un timp oarecare impropriu, dar reuşeşte să contracareze

acea <tendinţă> de a moderniza, de a forţa retoric şi logic sensurile prin intuirea

elementelor unei construcţii poliedrice, care este opera lui Noica, şi printr-o susţinută

încercare de obiectivare, percepută subtextual.” Adriana Cean, Tribuna, nr. 20, 18-

24 mai 1995.

„Scriind despre Noica, Ion Dur ocoleşte deopotrivă exegeza encomiastică (în

care au căzut nu puţini admiratori) şi interpretarea seacă pe baza unor fişe de lectură

<ştiinţific> organizate. El îl citeşte pe Noica prin sine însuşi, mai precis prin sinele

aşezat în el de îndelunga stăruinţă în preajma omului şi a operei pe care şi le-a ales

drept model pentru propria aventură a spiritului.” Vasile Avram, Opinia publică,

nr. 175, 25-31 mai 1994.

De la Eminescu la Cioran, 1996

„Deşi nu-i deloc comodă, lectura cărţii nu-l îndepărtează pe cititor, ci,

dimpotrivă, îl incită şi-l ţine în alertă. De unde provine asemenea captatio? Tocmai

din elanul participativ al interpretului, un spirit acut, scormonitor, radical, un

constructor de ipoteze (chiar riscante). Dintr-un bine controlat scepticism structural,

Ion Dur refuză pactul de conivenţă insinuat de orice text şi mereu (se) întreabă,

agresează textul Celuilalt, inculcând propriului discurs tensiune interogativă care, la

rându-i, îl provoacă pe cititor, îl face părtaş al procesului deliberativ, îl pune în

situaţia de a-l aproba sau nu pe interpret, mai ales când acesta e prea ostentativ

(«iată») ori, indecis fiind, îşi relativizează punctul de vedere (<se pare>, <pare>, <s-

ar putea spune>). Fiindcă, speculativ ca orice teoretician, Ion Dur nu e tentat de

fandări cazuistice sau de retorică solipsistă; aparent, el se lasă <dirijat> de somaţiile

textului, dar, fără a fi mimetic ori obedient, cum procedează retorii sterili, implică

textul într-un traiect problematizant menit să-l <resemnifice>. Ce alt ţel mai nobil

poate râvni interpretarea?” Ilie Guţan, Saeculum, nr. 1-4/1996.

„Autorii de care se ocupă Ion Dur au practicat deopotrivă discursul literar şi

filosofic, instituind o adevărată epistemă a culturii româneşti. Este cazul lui Camil

Petrescu, <<recuperat>> ca filosof prin Doctrina Substanţei, … citită de eseist în

dimensiunea epistemologică a filosoficului. …

De la Eminescu la Cioran este o panoramare a mariajului literatură-filosofie,

cu glose eseistice făcute cu acribie în laboratorul de creaţie al marilor autori care au

ilustrat în egală măsură literatura şi filosofia. Accentele mai apăsate sunt puse pe

discursul filosofic (re)citit în poetica/poietica sa.” Ioan Mariş, Tribuna, 20 iunie

1997.

„Interesantă este Addenda ce cuprinde o bună parte din materialul volumului

şi-n care aflăm câteva texte al căror obiect este politica şi sfera aferentă acesteia.

Ochiul atent al autorului priveşte realitatea contemporană renunţând la filtrele intens

colorate ale aparatelor mânuite de artiştii fotografi, dar păstrând, dincolo de


obişnuita-i distanţare – pentru a-l cita pe Ion Negoiţescu – perspectiva

“intelectualului pur-sânge”. Din cele mai multe puncte de vedere, Ion Dur îl

depăşeşte pe H. R. Patapievici din Politice, prin acurateţea observaţiei şi

rafinamentul analitic.” Daniel Deleanu, Rostirea Românească, nr. 3-4, martie-

aprilie 1997.

„Partea finală, «De la perfectul simplu la perfectul (des)compus», este,

credem, fără egal în schiţarea a ceea ce se cheamă <spirit regional>, în cazul de faţă

a spiritului oltenesc. Este, poate, tot ce s-a scris mai frumos şi adevărat despre

olteni.” Ion Militaru, Ramuri, nr. 2, febr. 1998.

Noica – Portretul gazetarului la tinereţe, 1999

„Ion Dur întreprinde o citire a publicisticii nicasiene care să ocolească

opoziţia dintre lectura politică şi lectura filosofică, opoziţie care ar conduce, după

părerea noastră, la concluzii străine de spiritul nicasian (vezi în acest sens

<naţionalismul> evidenţiat de Alexandra Laignel-Lavastine), recurgând, în schimb,

la o lectură politic-filosofică.” Adrian Niţă, Contemporanul. Ideea europeană, nr.

25, 22 iunie 2000.

“Un subtil al fenomenului Noica se dovedeşte a fi Ion Dur în ultimul capitol

al cărţii, Între mitul şcolii şi recluziunea spirituală, unde criticul surprinde

pendularea spirituală a filosofului între cele două tărâmuri taumaturgice: cel al

gândirii speculative, perpetuate prin iniţierea succesivă a neofiţilor/aleşilor … şi cel

al interiorizării prin regăsirea rugăciunii/meditaţiei isihaste, în care criticul vede un

însemn al deschiderii unei alte dimensiuni a fiinţei sale, una a sacralităţii, confirmată

şi de <taina> înmormântării sale ….” Daniel Deleanu, Rostirea Românească, nr.

7-8-9, iulie-august-sept. 1999.

“Cartea nu e … o uşoară trecere în revistă a unei gazetării, ea însăşi deloc

uşoară, ci o încercare de hermeneutică a întregii opere noiciene din unghiul primelor

manifestări publice ale autorului ei.” Nicolae Prelipceanu, România liberă, nr.

2872, 4 sept. 1999.

Hîrtia de turnesol. Cioran – inedit.

Teme pentru acasă, 2000

„De ce este interesantă cartea lui Ion Dur? Înainte de toate pentru că autorul

este format sub matriţa lui Noica, este un om structural deosebit de nihilismul lui

Cioran, oarecum apropiat de ortodoxismul lui Nae Ionescu. De aceea, această carte –

care vine după o alta despre hermeneutica lui Noica – are două feţe, care sunt de fapt

faţa şi reversul aceleiaşi medalii: Nae Ionescu şi Emil Cioran.

Nae Ionescu este foarte bine <prins> aici tocmai pentru că exegetul nu are

apetitul pentru exagerări, nu are nici dorinţa să epateze, ci are dorinţa superior-

didactică de a prezenta, de a ne spune ceva, lăsând mereu sub semnul întrebării (e

aici un bun simţ interpretativ, pe care nu mulţi îl au) dilemele de care – slavă

Domnului! – personalitatea şi opera lui Nae Ionescu sunt pline. …

La Emil Cioran, Ion Dur găseşte o cheie foarte bună – cred eu – pentru că tot

nihilismul, toată disperarea, toată angoasa lui Cioran fac parte dintr-un eu vitalist; se

ştie că numai adevăraţii vitalişti se pot apropia de nihilismul îngrozitor al lui Cioran.

Pentru Ion Dur, Cioran este un dionisiac, ceea ce schimbă destul de mult

interpretarea.” Dan C. Mihăilescu, “Omul care aduce cartea”, ProTv, 1 mai 2001.

„Ion Dur este autorul care are curajul, numai aparent nesăbuit, de a vedea în

tînărul Cioran pe gnoseologul psihologic pentru care filosofia lirică era calea

personală a sintezei dintre intuiţionismul bergsonian şi intuiţia artistică de care se

simţea atras prin natura paroxistică şi paradoxistică a subiectivităţii sale

invadatoare”. [ Daniel Ştefan Pocovnicu, „Cîntecul de lebădă al filosofului”,

Ateneu, nr. 9 (383), septembrie 2001.]

„Dacă în cazul lui Nae Ionescu, Ion Dur textualizează o aventură filosofică


sau ideatică, în cazul lui Cioran textul reliefează o aventură scripturală şi

fragmentară. [...]

În studiul despre Cioran exegetul trece, puţin cîte puţin, de la filosofie la

filologie, mai exact la stil şi scriitură. [...]

Nu putem să nu remarcăm structura duală a exegetului, de formaţie filosof

şi slujitor al ideii, dar cu vădite tendinţe/tentaţii spre eseistic şi literar. Un întreg

eşafodaj de idei este adeseori sedus de cuvîntul frumos şi de sensul figurat. Epitetul

şi metafora, ca şi jocurile de cuvinte se înfiinţează benefic în text.

Ion Dur a reuşit să se strecoare cu abilitate printre demonstraţiile anterioare

ale atîtor cercetători ai operei lui Cioran, distanţîndu-se adeseori de aceştia şi

impunîndu-şi perspectiva de cercetare, evitînd iluzia malefică a existenţei unei

dubluri a stilului cioranian, care ar putea să se ivească într-un metatext. Autorul ne

demonstrează că fidelitatea faţă de textul altuia (fie acesta Nae Ionescu sau Emil

Cioran) e, în fapt, fidelitatea faţă de tine însuţi.” [Mihaela Genţiana-Stănişor,

„Eseu de alchimie comparată”, Transilvania, 4/2001.]

“Dintre cercetătorii şi gânditorii asupra fenomenului filosofic românesc din

cel de-al XX-lea secol, se detaşează evident – în ultimul deceniu – Ion Dur. El s-a

aşternut drumului, cu toată seriozitatea, către şcoala filosofică a lui Nae Ionescu.

Ion Dur se află în deplinătatea virtuţilor filosofice ce le-a dobândit printr-o

cunoaştere spornică de peste trei decenii. …

Cartea lui Ion Dur va rămâne o lucrare de referinţă în istoria filosofiei

româneşti şi întrucât autorul ei tipăreşte, în propriu-i volum, zece texte inedite ale lui

Emil Cioran (peste 80 p.). Sunt texte scrise în intervalul 1928-1931, fie reflecţii

eseistice, fie ca lucrări de seminar sau conferinţe. Cel mai important este, desigur,

Intuiţionismul contemporan, prezentat ca lucrare de licenţă în filosofie (în 1931).”

Marin Diaconu, Viaţa Românească, 3-4/2001.

„Am parcurs o carte interesantă, incitantă pentru intelect, aş zice tocmai prin

bunul său simţ care dobîndeşte uneori o inflexiune polemică: Hîrtia de turnesol a lui

Ion Dur. Ocupîndu-se de Nae Ionescu şi de Cioran, autorul său calcă pe un teren

minat dacă nu de negaţii explozive (deşi acestea nu lipsesec), măcar de suspiciuni,

dubii, confuzii. [...] Ion Dur publică o seamă de texte inedite, provenite dintr-o

«ladă» cu manuscrise (mai ascunde oare şi alte surprize?), deţinută de fratele Aurel,

texte întruchipînd primele sale «încercări în scris», unele avînd ca pretext seminariile

lui Nae Ionescu şi Dimitrie Gusti. [...] Pe bună dreptate, Ion Dur, reamintind «dorul»

inextingibil al gînditorului ajuns la maturitate după tărîmul natal, a cărui emblemă e

Coasta Boacii, consideră «provincialismul» său drept incurabil” [Gheorghe

Grigurcu, România literară, 38, 39, 40/2004.]

[Cariatide, 2007]

„Dar, în definitiv, despre ce cariatide vorbim aici? Cea mai consistenta secţiune

a cărţii, care ocupa aproape doua treimi din spaţiul său, indică un veritabil sistem de

afinităţi elective. Din acest punct de vedere, e de remarcat că astrograma ideologică a

autorului presupune o conjuncţie rară, materializată prin alianţa dintre spiritul critic

al liniei Maiorescu-Lovinescu şi pathosul constructiv al lui Eliade & Co., dar şi al

gîndiriştilor. Cu alte cuvinte, Ion Dur se arată încă suficient de entuziast pentru a

evita scepticismul primilor, dar şi suficient de lucid pentru a nu cădea în delirul

mistic al celorlalţi. Dovadă faptul că, pe de o parte, autorul cărţii încearcă - şi nu fără

argumente plauzibile - să-i reconcilieze, în postumitate, pe Maiorescu şi pe Noica;

iar, pe de altă parte, ca, analizînd în primul eseu al cărţii impactul noii spiritualităţi

asupra mentalului interbelic (cu alternativa „identitate refulată de sfîrşit de secol 19”

sau „criză culturală acută”?), Ion Dur recunoaşte cu probitate ca „fişa clinică” a

momentului include date din ambele registre, cu precizarea că criza culturală a fost

una „de creştere”, orientată nu doar simbolic spre un model cultural adecvat”.

[…] alături de eseurile despre Eliade, Cioran şi Noica, pe scrierile cărora autorul

Hîrtiei de turnesol şi-a exersat îndelung instrumentele, cele mai bune texte ale

volumului rămîn acelea consacrate publicisticii lui Eminescu şi Caragiale. Mai ales

cel din urmă, care pune în oglindă (şi, implicit, în balanţă) dictatura opiniei publice

şi libertatea opiniei private, e o imagine paradigmatică pentru concepţia lui Ion Dur

asupra rolului gazetăriei.” [Andrei Terian, Ziarul de Duminică, 17 octombrie 2008]


„Ultima secţiune, Jurnal de in-formator, este şi cea care dă o notă insolită

volumului. Pentru prima dată, autorul ni se dezvăluie în felul acesta: nu atât de mult

încât să ne facem o imagine coerentă despre omul din spatele autorului, însă suficient

pentru a-i înţelege felul ţepos de a se instala în cotidian, de a gândi rostul lumii, în

general, şi al intelectualului, în particular (e vorba, evident, de o autosituare

implicită). Confesiunea, atent dozată, şi mereu protejată de aura unei ambiguităţi

căutate, lasă locul, mai degrabă, reflecţiei lucide, fruste, necenzurate, care reconfirmă

starea natural-umorală a culturalistului de cursă lungă.” [Minodora Sălcudean,

Saeculum, 1-2 / 2007]

„Una dintre constantele stilistice ale volumului este pendularea bine

controlată între ironie şi sarcasm, iar ţintele predilecte le constituie (de)serviciile

voluntare sau involuntare ale slujitorilor culturii şi istoriei”. „Prin apelul la

bibliografii, nu la biografii, autorul reuşeşte să îi facă vii din punct de vedere spiritual

pe autorii studiaţi. Astfel, vorbind, spre exemplu, despre receptarea lui Kant de către

Noica, Ion Dur reuşeşte să facă filozofia pasionantă, abilitatea sa avînd un remarcabil

efect secundar: îi ispiteşte la metafizică pînă şi pe cei mai aparent predestinaţi

lumescului dintre cititorii actuali.” [Răzvan Enache, Alkemie, 1-2008]

„Ion Dur e genul de exeget a cărui detaşare lucidă îl scuteşte de riscul de a se

apropia prea mult de textul comentat. Din acest motiv, autorul nu are nici puseuri de

simpatie şi nici izbucniri de antipatie faţă de autorii comentaţi. Scrisul său are

întocmai culoarea temperamentului autorului: echilibrat, sanguin şi moderat. Parcă o

frînă interioară îl împiedică să treacă de la consideraţiile tăioase de ordin general la

imprecaţiile ţintind persoane anumite. Ion Dur e prea plin de măsură. Critic în plan

teoretic, e nebelicos în planul consideraţiilor individuale. Se pare că s-a pătruns atît

de adînc de regula potrivit căreia se cuvine să ataci ideile şi nu omul, încît a uitat că

ideile sunt întotdeauna rostite de un om. De aici şi reţinerea de a da scrisului său

tenta beligerantă a unor polemici propriu-zise.” [Sorin Lavric, România literară,

nr.23, 13 iunie 2008]

„Atent la faptele de gîndire, mereu la răscrucea prezentului, numind fără

menajamente primejdiile, echivocurile, maladiile ce asediază cultura română, Ion

Dur este unul dintre cei capabili să dea şi răspunsuri dilemelor (ca să nu spun

„problemelor”) esenţiale ale acestui timp, ştiind că lumea s-a schimbat şi că, odată cu

ea, s-au schimbat şi maeştrii pe care mizează în continuare: Eliade, Cioran, Noica.”

[Constantin M. Popa, Mozaicul, 2009]

[Noica – Vămile gazetăriei, 2009]

Intenţie şi metodă în cercetarea lui Noica. „Pentru cuprinderea intuitivă a

figurii lui Noica, profesorul Dur recurge la imaginea vămilor văzduhului, pe care

însă le valorifică în contrasens, adică nu sunt răspântii ale purificării sufletului în

exodul său postum, ci chiar, dimpotrivă, locuri de popas pângăritor în care sunt puse

la încercare marile obsesii ale tânărului filosof gata să slujească zelos cauze politice

sub iluzia automată că s-a conformat unui imperativ coborât din transcendent” (…)

Mişcarea de du-te-vino, pe care e obligat s-o efectueze lectorul în cheie dublă, este

comparată de filosoful Ion Dur cu jocul bumerangului: arunci sensurile preluate din

text înspre contextul în care au fost produse şi, încărcate cu note şi accente de natură

social/politică/etică, se întorc la tine, lectorul, îmbogăţite în aşa fel încât privindu-le,

din nou, înţelegi mai mult. Această nouă înţelegere, sporită de imersia constantă a

textului în contexte ca-ntr-o plasmă a principalelor sale contingenţe, nu trebuie să

fie acompaniată neapărat de legitimare sau justificare, însă poate fi oricum condiţia

realizării unor judecăţi corecte. Exact asta face profesorul Dur, încearcă să-l judece

corect pe Noica, eliberat de efuziunile admirative ale adepţilor necondiţionaţi gata

să pună-n joc orice prestidigitaţie pentru a izbuti în opera lor de mistificare, dar

deopotrivă detaşat şi de umorile furibunde ale detractorilor de profesie care îşi fac

loc în împărăţia logosului prin sibiline injurioase şi ditirambi defăimători.” (…)

Profesorul Ion Dur reuşeşte excelent să integreze biografia în operă relevând

torsiunea reciprocă nestinsă dintre aceste aspecte ale existenţei, să arate că acel

homo duplex al tinereţii se desăvârşeşte „întru fiinţă” ca printr-o neîncetată agonie

interioară al cărei rost nu e să se isprăvească, ci chiar să menţină mişcarea vie a

devenirii fiinţei istorice într-una supra-istorică, paradigma vieţuirii filosofice a lui C.


Noica. Poate că astfel vom ajunge să înţelegem izomorfismul biografiei cu opera,

ceea ce la o vedere neatentă ar fi părut o simplă vorbire în dodii a filosofului

păltinişean.” [Vianu Mureşan, în Tribuna, Cluj, nr. 198, 1-15 decembrie 2010]

[Maculatorul cu spirală, 2010]

„Ion Dur recurge, şi de această dată, la o structură tripartită (volumul

Cariatide apărea acum patru ani, în 2007, într-o compoziţie similară), folosind

dezinhibat, pentru titlurile celor trei secţiuni, sintagme extrase, sugestiv, din limbajul

utilizatorilor de computer: Save as, Face to face, My document.

În prima şi cea mai amplă secţiune a cărţii, Save as, regăsim (…) personaje

hard ale culturii române: Eminescu, Blaga, Motru, Fundoianu ş. a. (…)

Face to face, cea de-a doua parte a volumului, reuneşte texte-diagnostic

despre realităţile româneşti cu texte-reper pentru identitatea noastră culturală. (…)

Ion Dur îşi re-trasează principalele repere axiologice: invocă, de pildă, actualitatea

lui Maiorescu în critica discursului politic contemporan, în vreme ce, de Noica, se

delimitează tranşant, printr-un patricid simbolic în care ucisă nu e ideea, ci ideologia;

(…)

My document (…) este o prelungire a jurnalului de in-formator, început de

Ion Dur în Cariatide (…), creează impresia unei alcătuiri derutante de pretexte, texte

şi subtexte; o scriitură cu discrete glisări dinspre o lume concretă, cu personaje reale,

perfect identificabile, spre o alta himerică, ambiguă, cu personaje clandestine şi

imaginare, poate. E un traseu marcat de imprevizibil şi de incertitudine, în care

contractul cu cititorul este boicotat conştient şi voluntar. (…)

Alambicat sau fals-hibrid, ca însăşi viaţa, dar şi insidios sau, pe alocuri,

astuţios, discursul confesiv este, la Ion Dur, asemănător unei păduri cu simboluri:

nu-ţi trebuie busolă şi nici ghid, ci doar senzori fideli; aici trebuie să păşeşti intuitiv,

poate empatic, dezbărat de prejudecăţi, creativ.” [Minodora Sălcudean, Update,

Sibiu, nr. 11, iunie 2011]

„Spre deosebire de celelalte cărţi (mai ales Noica – între dandysm şi mitul

şcolii, De la Eminescu la Cioran şi Hârtia de turnesol), în care autorul îşi etala

calităţile de exeget şi eseist – calităţi, de altfel, evidenţiate şi de textele primelor două

secvenţe ale cărţii – acum stârnesc interes valenţele de prozator ale lui Ion Dur.

Proza, bănuim, va fi o a doua vocaţie a sa, spre surprinderea, poate, a unora.

Partea beletristică a cărţii este evidentă mai ales în ultima secvenţă a ei, în care Ion

Dur se dovedeşte un foarte subtil memorialist, când nostalgic, când ironic, preocupat

mereu să facă «elogiul sau reabilitarea lucrurilor mărunte, bucuriilor prea simple,

secundarului».” [Silviu Guga, Vatra Veche, an IV, nr. 1 (37), ian. 2012]

[Ciorne şi zile, 2012]

Ciornele lui Ion Dur transcrise „pe curat”

Ce este cartea? „După 20 de ani de la debutul editorial, criticul Ion Dur își re-

evaluează propriile eseuri și, cu 16 texte selectate, alcătuiește o nouă carte, despre

care ne putem întreba, în mod legitim, cît de nouă este aceasta?

Apărută în Editura ULBS, susţinută şi promovată de „Alumni” – Asociaţia

Gazetarilor Absolvenţi din Sibiu, Ciorne şi zile reprezintă în fapt o antologie de

studii și eseuri, din volumele anterioare, dispuse cronologic, după anul în care au fost

scrise și publicate. Selecția presupune, implicit, operații simultane de comparare,

valorizare, eliminare și ierarhizare. Există, desigur, o doză relativă de subiectivitate

în acest proces, așa cum mărturisește însuși autorul, dar cine ar fi, până la urmă, cel

mai îndrituit să facă alegerea, dacă nu cel care le-a scris? Nimic mai simplu: criticul

Ion Dur îl citeşte pe autorul care, întîmplător, are acelaşi nume.

Înțelese ca episoade de receptare critică, din 1992 şi până în 2010, aceste texte

nu doar recompun subtil biografia cultural-intelectuală a unei Românii profunde, cu

valorile ei fundamentale, cu multe din dilemele, tensiunile și patimile ei, ci vorbesc

totodată şi despre devenirea unui autor şi a unui tip de discurs, în magma căruia se

topesc critica, filosofia şi literatura (cu publicistica la un loc) .

Dacă e să ne re-amintim titlurile celorlalte cărți scrise de Ion Dur, vom observa

cu ușurință vocabule din același câmp lexical: exerciții, teme pentru acasă, hârtie de


turnesol, maculator, ciorne, care trimit, cu modestie trucată, la universul școlar, dar

care, privite prin vizorul timpului, redau și o continuitate, o invariabilă morală, o

constantă firească a preocupărilor unui intelectual consecvent, mai întâi de toate, cu

sine însuși.

Ion Dur se autosituează, fără orgolii inutil exhibate, în zona paideică a uceniciei

ideii și expresiei, cu o râvnă rar întâlnită astăzi. Distilează gândul și filigranează

expresia, uneori, pînă la ambiguizare, cel puțin în textele de până prin 2000. Mai

aproape de noi, în timp, judecăţile sunt mai simplu formulate, mai fruste, iar tentația

ludică a construcțiilor quasiesopice este mult atenuată.

Ciorne și zile este Cartea, aș îndrăzni să scriu cu majusculă, la care autorul

trudește de 20 de ani, iar textele prinse aici au o calitate esențială: rezistă la boicotul

timpului. Eseu de eseuri, un tors de texte alese cu oarecare parcimonie, volumul lui

Ion Dur ne oferă o retrospectivă selectivă, și, desigur, selectă, distinsă, a raporturilor

pe care autorul le-a instituit, de-a lungul timpului, cu doar câțiva dintre greii culturii

române: Eminescu și Caragiale, Lucian Blaga, Goga, Nae Ionescu, Noica, Cioran,

Mircea Vulcănescu, Sandu Tudor, B. Fundoianu.

Față de toate aceste nume, unele dintre ele devenind „funcţii” ale culturii

române, discursul lui Ion Dur, refuzînd convenționalismul steril, se caracterizează,

înainte de toate, printr-o onestitate critică funciară. Argumentele sale construiesc un

eșafodaj complex, în care trimiterile, parantezele, aluziile (o formă de metaforă, după

Aristotel) sau, dimpotrivă, analogiile generează o fecundă intertextualitate; ideile

sunt atât de dense încât, ca lector, ai nevoie de un background serios pentru a le

decripta. Stilul acesta poate fi obositor pentru cei neantrenați, dar provocator,

totodată, pentru orice minte iscoditoare.

În cazul episoadelor controversate, acțiunile sunt mai degrabă descrise, decât

comentate și interpretate, cu o detașare prudentă, astfel că nu de puține ori finalitatea

unor demonstrații se suspendă în orizontul ipotetic al posibilului și al dubitativului.

În legătură cu adeziunea explicită a unor intelectuali la extrema dreaptă

românească sau, altfel spus, cu irezistibila tentație a compromisului ideologic, există,

la Ion Dur, discrete accente părtinitoare (și omisiuni deliberate), nu greu de detectat.

Am re-citit, bunăoară, cumva în oglindă de data aceasta, două texte: cel despre Nae

Ionescu, din 2000, și cel despre Goga, din 2007, ambii prinși în aceeași capcană a

istoriei noastre interbelice, de aceeași parte a extremei, din resorturi, însă, diferite.

Ce constatăm? Că, în ceea ce-l privește pe Nae Ionescu, circumstanțele par să fie

doar atenuante, pe când, în cazul lui Goga, funcţionează parcă accentuat doar

circumstanțe agravante (e drept că, în momentul publicării eseului în Revista

Euphorion, critica a semnalat numaidecît ineditul şi echilibrul critic prin care Ion

Dur analiza derapajul ideologic – sau „căderea în temporal”, cum formula autorul –

al poetului din Răşinari).

Despre Nae Ionescu, Ion Dur conchide: „a intrat în jocul mundan al pasiunilor

politice și a fost inconsecvent prin schimbările sale de atitudine, chiar dacă s-a

raportat sibilinic la acest aspect”, iar în comentariul despre Goga, „cel care face un

gelatinos cult al personalității lui A.C. Cuza”, nuanţele dispar şi, în locul lor, Ion Dur

pronunță un verdict categoric: „atins de blestemul trădării cărturarilor, Goga ne

oferă, în final, imaginea precară a celui învins de istorie și de temporal”.

Chiar cu riscul unei interpretări ușor simplificatoare, am putea crede că pe unul

îl salvează filosofia, iar pe celălalt îl incriminează tocmai lipsa fundamentului

metafizic?! Dacă e aşa, culpa de a alege să pactizezi cu o ideologie criminală, se

poate diminua?

Dacă putem vorbi despre o „lecție a gazetăriei” lui Nae Ionescu? Cred că este un

subiect oarecum riscant, mai ales pentru generațiile tinere în căutare de modele,

îndeosebi cele care sunt validate azi de performanţele unui discurs publicistic

occidental.

Fin și, aparent, detașat chirurg (estetician), Ion Dur trasează cu bisturiul linii

fine, deschide cu precizie zona afectată, privește imperturbabil interiorul, uneori se

autosurprinde contemplând chiar unicitatea, complexitatea, gravitatea problemei,

apoi operează (fără anestezie). Intervențiile sale sunt fine și elaborate, simptomele

sunt atent evaluate, diagnosticul cade, de multe ori, întocmai ca o ghilotină, pentru

ca, alteori, să refuze cu obstinație să se pronunțe, lăsând cazul (între)deschis.

Pentru cine scrie Ion Dur? Am fi tentați să ne întrebăm qui prodest? Am mai

spus-o cu ocazii similare. De ce, ca autor, te-ai încăpățâna să nu scrii cărți vandabile,

adică ușurele, accesibile, spunând oamenilor ceea ce știu deja, cu aerul ca le

simplifici înțelesurile și că le livrezi adevăruri esențiale?

De ce? Pentru că Ion Dur e unul dintre intelectualii care au principii şi valori

profund interiorizate, pentru că nu şi-a propus să schimbe lumea, ci să nu se lase


schimbat de lume, pentru că nu va abdica niciodată de la propriile convingeri pe care,

fără să-şi fi propus sistematic, le-a inoculat şi unora dintre „ucenicii” săi. Convingeri

care ţin de libertatea de a gândi, de refuzul şabloanelor, de spiritul critic şi,

finalmente, de intuiţia valorilor pe care o dobîndeşti la capătul unui lung exerciţiu de

lectură şi interpretare”. [Minodora Sălcudean, Update, Sibiu, 2012]

Terapii critice neconvenționale. Ortosofia. „Pentru toți cei nemulțumiți de

faptul că poeții și filozofii se slujesc de gîndire, adică de limbaj, în moduri

nepotrivite, adică unii prea lejer, iar ceilalți prea serios, cea mai recentă carte a lui

Ion Dur (Ciorne și zile, Sibiu, Editura ULBS, 2013) ilustrează faptul că balanța care

măsoară raportul dintre cuvînt și realitate poate fi adusă în echilibru. E drept, pentru

a ajunge să ne bucurăm de această stabilitate, va fi necesar să îl urmăm pe autor, care

ne introduce, fără menajamente, într-un proces hermeneutic foarte complex,

filosofic, poetic și poietic în egală măsură.

De fapt, temele și stilul abordării sînt pour les connaiseurs, chiar dacă autorii

cercetați sînt deja personalități consacrate ale culturii române (Lucian Blaga,

Constantin Noica, Mihai Eminescu, Nae Ionescu, Emil Cioran, Titu Maiorescu, Ion

Luca Caragiale, Octavian Goga, Mircea Vulcănescu). În acest sens, Ion Dur pare să

se amuze demonstrîndu-ne că, deși îi știm, nu îi cunoaștem, creîndu-ne impresia că

un subtitlu foarte potrivit al cărții de față – o sinteză a studiilor sale anterioare – ar

putea fi Nu vedeți nimic, ca să parafrazăm titlul unei cărți celebre.

Ion Dur este un scriitor exigent. Un exeget care nu uită și nu iartă, postat mai

degrabă într-o poziție polemică, dar corectă, față de majoritatea autorilor pe care îi

comentează. În fond, analizează mai degrabă idei decît autori și, ca un doctor obsedat

de muncă, e interesat mai mult de boală decît de bolnav.

Probabil că această apariție editorială ar putea fi o bună ocazie de poziționare

pentru autor. Și mărturisim că ne-am gîndit, deseori, care ar putea fi locul pe care îl

are sau locul pe care îl dorește printre ceilalți scriitori. De la carte la carte, am

așteptat indicii, însă de abia acum se poate vedea că autorul, în opoziție cu alți

comentatori care abordează într-un mod naiv întîlnirile din spațiul culturii, ba

făcîndu-se prieten, ba adversar al celor mari, Ion Dur preferă survolul. Vede tot, fără

să apară pe radar, ca un avion invizibil; se rezumă la observații, deși ar putea arunca

bombe asupra țintelor; îi plac looping-urile, dar nu ține morțiș să fie aplaudat.

Dar dincolo de toate, caută un public-țintă specific mai degrabă unui filosof ori

unui poet, adică unul mai mult interior decît exterior, pe care îl tratează riguros (iar

uneori chiar aspru), prin interpelări deseori neașteptate, sub formă de întrebări

retorice ori comentarii ironice. Într-un fel, scrie doar către sine însuși. Semnalele și

semnalmentele care dau identitatea textuală a unui autor sînt diseminate în prefețele

și în analizele incluse în carte, dar sînt greu de surprins, deoarece criticul nu

procedează, precum majoritatea celor care fac din obiectele de studiu ocazii despre a

vorbi despre ei înșiși.

Și, în fond, de ce face asta? Oare pentru că este timid sau copleșit de greutatea

autorilor cercetați? Nu. Ion Dur este dur, însă nu malițios, ferm, dar nu zdrobitor, un

autor cu o greutate specifică mare. Aproape invizibil cu ochiul liber, iar în alte

hipostaze (cum îi place să scrie) vizibil doar la microscop, cîntărește mult, în toate

sensurile, mizînd mult (probabil totul) pe greutatea cuvîntului, despre care spune,

deseori, că ne este stăpîn.

Modul în care hermeneutul abordează autorii studiați este, paradoxal, ușor și

greu de definit, în același timp. Nu e apologetic, deși vorbește despre autori

consacrați. Nu e encomiastic, deși abordează reușite culturale majore. Nu e

hagiografic, deși studiază autori care au devenit efigii lăudate. E, pur și simplu, critic.

Cum, critic și atît? veți întreba. Da, deoarece, cum spune el (indirect, dar suficient de

clar) există un singur fel de critică: filosofică. Adică o critique. Nu este un critic

literar, ci un critic transcendental, în sens kantian, și ni se pare că acesta este motivul

pentru care scriitorul Ion Dur (deoarece are, categoric, și această „hipostază”) nu se

lasă decît rareori întrevăzut în pagină, iar atunci cînd se întîmplă, parcă dintr-o

neatenție de-a sa, îl surprindem amuzat, ironic, sarcastic.

Scriitura sa manifestă o trăsătură mai greu de găsit în zilele noastre, cel puțin în

ambianța actuală a criticismului de tip plezirist, și anume aplombul filosofic. Numai

astfel putem aprecia cuvintele normale, dar, parcă, neașteptate, de acest fel:

„Adevărata poezie de azi și de totdeauna are, dimpotrivă, adîncime filosofică:

întrebările ei sunt totodată întrebările Ființei, iar răspunsurile oglindesc relieful și

devenirea acesteia.” (v. p. 18).

Neobișnuită e chiar prezența reflexivității de nivelul II, a nivelului filosofic (cea


care trebuie să o depășească, dacă e să înțelegem ceva din poezie, pe cea de nivelul I,

al contactului imediat, naiv, dacă putem spune așa, cu frumusețea poetică). De fapt,

autorul este nu doar un om care gustă frumosul (un fel de consumator de frumos, nu-i

așa?), ci un estetician veritabil. De aici și următoarea formulă, clară și plastică

totodată, a experienței poetice corecte: „Vom spune, astfel, că o fizică a interogației

poetice nu poate fi înțeleasă fără să ne lăsăm purtați de vectorii planului înclinat către

meta-fizică (e aici un fel de cădere în sus)” (v. p. 24).

Aceste preliminarii critice sînt imediat completate și încheiate categoric de o

concluzie, prilejuită de analiza operei lui Blaga, care probabil i-ar face să sară de pe

scaun pe mulți critici literari: „finalmente, nu există decît metafore filosofice, și nu

metafore poetice.” (v. p. 42).

Într-un mod, să-i spunem, nonconformist îl abordează Ion Dur pe Noica (în

capitolul „Între mitul școlii și revolta metafizică”). Scrie despre filosoful român într-

un fel familiar-livresc, din care emană o intimitate bibliografică, fără să facă, precum

alții, caz de relația personală pe a avut-o cu gînditorul român și, poate mai

semnificativ, fără a ezita să constate că Noica nu are o relație bună de cunoaștere cu

Eminescu.

Despre Eminescu scrie, probabil, textul cel mai dens și, poate, cel mai

semnificativ pentru al său modus operandi. Trece dincolo de suprafața scriiturii,

demonstrînd că poate depăși raționarea (ceea ce înseamnă, de obicei, raționalizarea)

prin intermediul genurilor literare clasice (poezie, proză), din care, uneori, critica

literară poate face o formă de închidere a geniului în gen; exasperat probabil de

logica mamițelor care plîng de două ori pe an, în ianuarie și în iunie, lîngă statuia

poetului, Ion Dur arată că nu este prerogativa criticului literar, ci a criticului pur și

simplu să găsească o formulă de re-deschidere a fenomenului Eminescu spre

universal.

Lui Nae Ionescu îi face o atentă diagnoză a căderilor/scăderilor filosofice şi îl

situează, ironic, în „grădina cu măslini și platani a posibilului”, surprinzîndu-l „atins

de narcoza posibilului abstract”. Mai general vorbind, vedem că Ion Dur tratează

bolnavii culturali de hiposofie, adică un fel de anemie, un deficit temporar de

filosofie, o anemie filosofică (e cazul pacienților Noica și Nae Ionescu); acestora, în

special, le face un fel de electroencefalograme, bifînd atent curenții cerebrali

aberanți, în special de pe emisfera dreaptă.

O poziție critică specifică are Ion Dur față de Cioran, pe care îl tratează

profesoral, condescendent, de parcă ar redacta un referat asupra unor lucrări de

seminar ale unui student remarcabil, dar care mai are foarte mult de citit; tot asupra

lui Cioran face și grafologie, ceea ce arată cît de mult e interesat, ca noi toți, de fapt,

de ceea ce să fi fost cu acest autor.

Scrie frumos și bine, în special, despre Eminescu, Blaga, Maiorescu și,

surprinzător pentru noi, despre Caragiale. Analizează deosebit de aspru pe Goga, prin

prisma trădării intelectualilor, folosind astfel diagnosticul său preferat; folosește

formule aparte – spre exemplu „quasilamentabil”, unde „quasi”, care ar părea că

atenuează sentința, o întărește, de fapt. Cel despre Goga este, dacă nu ne înșelăm,

singurul text în care exegetul folosește o formulare fără pluralul auctorial „noi”,

scriind direct, la un moment dat, „m-au făcut să mă gîndesc”. Despre Vulcănescu

scrie cu o simpatie aparte, uneori suprainterpretativ în direcție filosofică. E ca și cum

nu ar mai folosi tomograful, ca la ceilalți, ci ecograful filosofic.

În fond, Ion Dur, care, cu modestie, se mărturisește un traducător al autorilor

investigați, este mai puțin modest decît pare. În primul rînd, oricine știe că un

traducător este, mai mult sau mai puțin, și un orgolios trădător. În al doilea rînd, Ion

Dur este un traducător atipic, unul care ne revelează mai mult nespusele decît spusele

celor traduși. Interesat, în special, de așa-numiții gînditori din „laboratoarele unde se

fabrică utopia” (Ratzinger), criticul își asumă o postură pe care o putem numi

ortosofică, de intelectual reprezentant al gîndirii drepte, care atacă nemilos, fapt rar,

constructele ideologice ale gîndirii strîmbe”. [Răzvan Enache, Saeculum, nr. 1-2

2013]

Antologie interioară. La 20 de ani de la debut, Ion Dur alcătuieşte o antologie

cu 17 texte, pe care le-a desprins din cele opt volume publicate pînă acum. În ciuda

numărului rotund de ani care au trecut de la prima carte (Exerciţii de recunoaştere,

1992), intenţia din care s-a născut Ciorne şi zile nu stă într-o motivaţie aniversară şi

nici în dorinţa impură de automăgulire culturală.

Ion Dur e prea lucid pentru a se lăsa în mrejele amorului propriu, de aceea

orgoliul nu-i atins de clipoceală narcisică. Dacă are vanitate, şi ca orice autor cu

pretenţii e firesc s-o aibă, undele ei sînt atît de reprimate, că la exterior Ion Dur nu


lasă să răzbată decît aerul sobru al intelectualului care nu face caz de el însuşi, de aici

impresia pe care o lasă: spirit sobru locuind într-un trup eminamente sănătos, detaliu

de care te convingi îndată ce îi contempli fizionomia.

În genere, intelectualii sunt bolnavi în sens cronic, boala ţinînd nu atît de o

maladie somatică, cît de o disfuncţie profundă legată de viaţa sedentară, o dereglare

întreţinută de decenii de modus vivendi aberant, iar disfuncţia o simţi în lumina

nefirească a feţei, în revărsarea dizgraţioasă a trupului sau în stînjeneala gesturilor cu

care sînt siliţi să-şi mişte povara cărnii. La Ion Dur culoarea de fiinţă sănătoasă e atît

de evidentă că prima reacţie în preajma lui e să te bănuieşti pe tine însuţi de maladii

iremediabile, pînă într-atît de diferit arată sub unghiul vigorii în act. În secret începi

să-l duşmăneşti pentru alura indemnă, şi apoi constaţi că omul e atins de o discreţie

bizară, al cărei efect e invers decît cel pe care îl aştepţi de la o făptură retrasă: în loc

să treacă neobservată, prezenţa ei sare în ochi, lucru pe care l-am constatat la zilele

Colocviului Internaţional „Cioran“ (15-18 mai 2013, Sibiu), cînd, stînd în rîndul de

scaune alături de Mihaela Stănişor (organizatoarea de facto a colocviului după

decesul lui Eugène van Itterbeek), efigia lui Dur, împietrită în chenar imobil, îi

împrumuta fermitatea unui mulaj viu.

Mai mult, nimic din acel timbru unsuros, de viclenie duplicitară, tipică

intelectualului contemporan, nu atinge fiinţa acestui filosof care, deşi a terminat

facultatea la Bucureşti, a fugit de capitală ca de o cloacă molipsitoare, pentru a alege

tihna burgului săsesc de pe malul Cibinului, unde a avut prilejul de a-i cunoaşte pe

Noica, Aurel Cioran sau Antonie Plămădeală. După 1990 s-a numărat printre

exegeţii oneşti ai operei lui Noica, arătînd acea intuiţie în judecată pe care n-o pot

avea decît comentatorii înzestraţi cu autonomie de gîndire, calitate rarisimă în breasla

interpreţilor. Şi cum de curînd am intrat în posesia volumului lui Dorin Popescu,

Noica. Bătălia continuă (Editura Ideea Europeană, 2013), evidenţa unei punţi

interpretative se impune peste ani: după 1990, exegeza lui Noica a început cu Ion

Dur, şi azi, după două decenii, continuă cu Dorin Popescu.

De ce criterii a ascultat Ion Dur cînd şi-a selectat cele 17 texte nu putem şti.

„Invariabil subiectivă cînd operaţia se petrece pe propriul corp de texte, selecţia riscă

să fie una personală, chiar ocultă. Căci te lupţi zadarnic cu tine vrînd să prinzi, cu

degete alunecoase, bucăţi ele însele onctuoase. Ce să păstrezi şi ce nu, pe cine şi de

ce? În fond, e ca şi cum ai lua în palme bulgări din ninsorile de altădată, pe care i-ai

pus în congelatorul vremii, îi învîrţi şi îi examinezi pe toate părţile şi, în timp ce se

topesc de temperatura mîinilor tale, te întrebi dacă ţi-a mai rămas ceva din ei pentru a

face un omuleţ de zăpadă. Nu cumva şi sensurile textelor noastre, atîtea cîte au fost,

odată ajunse pe mîna timpului, se descompun aidoma acelor bulgări?“ (p. 8)

Textele din Ciorne şi zile sunt despre autori români, şi cu excepţia a trei nume

(Eminescu, Maiorescu, Caragiale), ceilalţi sunt interbelici: Blaga, Cioran, Noica,

Fundoianu, Nae Ionescu, Goga, Vulcănescu, Sandu Tudor. Sub unghi literar, primele

trei texte („Interogaţia poetică şi filosofia”, apoi „Noica. Între mitul şcolii şi revolta

metafizică” şi în fine „Eminescu. Cunoaştere şi adevăr”) înaintează greoi, cu o frază

ale cărei meandre fac lectura dificilă, pentru ca din capitolul al patrulea, rîndurile să

prindă ritm, uşurînd cititorului efortul de a le parcurge. (…)

Dar sub unghiul ideilor, Ion Dur este exegetul onestităţii echilibrate şi

comentatorul intuiţiilor fine. Cu precădere atrage analiza pe care o face imprecaţiilor

lui Goga la adresa lui Maiorescu (necrologul acid pe care poetul l-a scris în 1917),

alături de distincţiile în marginea gazetăriei lui Sandu Tudor. Spre sfîrşitul

volumului, autorul iese din logica exegezei şi intră în atmosfera literelor încinse, cum

se întîmplă în „Primejdia culturii de estradă”, text scris în 2007, a cărui idee şi-a găsit

confirmarea în timp: societatea românească se îndreaptă spre un tip de subcultură în

care 99% dintre produse sunt material rizibil şi doar 1% material lizibil. O cultură

anomică, fără reguli, fără autorităţi şi fără ierarhii. Într-un cuvînt, o revărsare de

prost-gust în faţa căreia singura reacţie e actul critic: „Oricîte metamorfoze s-ar fi

petrecut după 1990, un lucru ni se pare cert: nu putem renunţa deocamdată la

serviciile criticului-călăuză, cel ce trebuie să ne mai orienteze cel puţin o vreme

percepţia valorică, cel ce ne poate indica nordul valorii.“ (p. 361) Nuanţe de bun-

simţ, într-o carte de bun-simţ.

Rămîne întrebarea spinoasă: ce i-a inspirat lui Ion Dur gîndul unei antologii

filosofice care aduce cu un bilanţ prea timpuriu? Dacă nu e vorba de măgulire

aniversară şi nici de scadenţa unei etape, adică genul de socoteală sumbră cînd tragi

linie şi vezi ce a rămas, atunci singura variantă ar fi nevoia de a se defini pe sine în

proprii ochi, la încheierea unui ciclu interior, care nu are legătură cu vîrsta. [Sorin

Lavric, România literară, nr. 23, 7-13. 06. 2013]


Templierii. „Citesc volumul lui Ion Dur, Ciorne și zile, cu mare întârziere,

dar cu satisfacția de a observa că această antologie aniversară își depășește condiția

prin seriozitatea și profesionalismul construcției ca expresie directă a totalității.

Timpul trecut de la debutul editorial (Exerciții de recunoaștere, 1992) nu a atenuat

nicidecum elanul scriiturii, elansarea ideatică, dimpotrivă, a potențat acel patos al

distanței pe care îl invocă autorul urmându-l pe Nietzsche.

Ion Dur supune textele sale unui examen exigent, atent la „fiziologia și

metabolismul” substanței lor. Viziunea aparține unui clinician lucid, așa cum apare

în mărturisirea armonios melancolică și totodată robustă cu care ne întâmpină în

prefață: „Dar e mai mult decât o chestiune de igienă axiologic-mentală în vizita

oarecum intempestivă făcută propriilor texte, cărora este nevoie să le efectuezi,

periodic, măcar unele «analize» (sugerate de domnul dr. numit spiritul timpului):

dacă nu cumva vreo cataractă le-a încețoșat vederea, ce tensiune mai au sau ce

glicemie, în caz că au devenit cu vremea obeze și dau semne de oboseală sau sînt

prea sweet, dacă au un nivel optim al hormonilor, cei ce le asigură cât de cât nu doar

identitatea de gen ci și vigoarea, dacă nu cumva la articulații / încheieturi (cele dintre

cuvinte sau dintre propoziții, sinapsele, acolo unde se află sensurile) s-au făcut

depuneri de calciu și a început, puțin câte puțin, un fel de anchiloză”.

De altfel, tema patologiei funcționează ca un stimul, legitimându-i în

același timp demersul analitic. În cazul lui Dan C. Mihăilescu, spre exemplu, este

decelat un „complex al zvonului”, anul 1940 este data la care apare „strabismul etic”

la Noica, același personaj care îi diagnostica mai târziu pe tineri, „palpându-le” cu

dibăcie spiritul.

Ciorne și zile consolidează statutul profesorului sibian de reprezentant al

eseului filosofic. Arhitectura propusă păstrează, firesc, prezența nobilă și calmă a

cariatidelor: Blaga, Noica, Eminescu, Nae Ionescu, Caragiale, Mircea Vulcănescu,

într-o ordine impusă de anul primei apariții în bibliografia lui Ion Dur.

La o nouă lectură, eseurile, contrar așteptărilor pedante și obișnuințelor didactice,

relevă apetența pentru zonele tensionate, pentru polemică, sugestia culturală

precipitând o atitudine intelectuală. Autorul reține „radiografia” socială dintr-un

articol al lui Caragiale („Epoca”, 1896) sesizând, sub virulența expresiei pamfletare,

actualitatea tipologică („haite catilinare de politicieni, diplomați de mahala, vânători

de slujbe, mici gheșeftari, avocăței lătrători, samsarași dibaci, lichele și drojdii

sociale, roade minunate ale unei școli ce le-a înarmat numai instinctele pernicioase,

pândind alegerile și toate nevoile publice pentru a ciupi pataca”). Altădată, Ion Dur

demontează, cu tenace coerență, „mitologia pretextului”, invocând un simpozion

național cu tema „Metodă și adevăr la Eminescu”, unde s-a discutat despre

documentarea în newmedia. „Pe Eminescu nu l-a inițiat nimeni – sau, cu jargonul de

azi, nu i-a facilitat nimeni introducerea în enigmaticele «științe ale comunicării»,

sfere care, nici azi, nu au o stare civilă sau o identitate prea bine conturată” („Fără

laptop, wireless și celular”), ori, rezumând parabola din „Manifestul Trifoiului

Verde”, publicat în „Clipa” din 1928 de către C. Noica, subliniază cu ironie, fără

alibiuri flegmatice, efectele tergiversărilor.

Ion Dur se desparte greu de subiectele sale. Obiectivitatea pe care și-a

impus-o în selecție creează inevitabil discontinuități, menajând spații de mister: „toți

autorii pe care i-am comentat până acum și pe care îi păstrez, cu aceeași prețuire,

alături de antologie, îi conserv așa, întregi și neînseriați, întocmai ca pe niște

templieri care, doar ei, îmi salvează cele scrise de mine în această cincime de veac”.

Cu îndreptățire și reprimându-și printr-un voluntar exercițiu anamnetic

neliniștile, Ion Dur încearcă să răspundă, în fond, chinuitoarei întrebări: „de ce

publicăm cărți?!”. Răspunsul nu este de aflat doar în motto-ul preluat din Alfonso

Reyes („publicăm ca să nu corectăm la nesfârșit aceleași ciorne”), ci și în

consemnarea convingerii lui C. Noica: „A scrie cărți (și a le publica) înseamnă a

comunica cu departele tău și a deveni conștiința lui mai bună”. [Constantin M.

Popa, Mozaicul, 1-2014]

Filosoful şi cetatea (lui). „Autorii comentați, strînși cu grijă și ,,prețuire”,

stînd de veghe ca niște ,,templieri care să salveze cele scrise”, sînt numeroși:

Maiorescu, Eminescu, Caragiale, Goga, Blaga, Noica, Cioran, Vulcănescu, Sandu

Tudor, Fundoianu etc. (…)Despre Noica, Ion Dur scrie, în textul Între mitul școlii și

revolta metafizică, unul din cele mai substanțiale portrete ale marelui filosof, arătînd

obsesia lui Noica pentru mitul școlii, analizînd fabula fiului risipitor, subliniind

dandysmnul și donchijotismul acestuia, dar și rolul său de antrenor cultural, revolta

metafizică proprie unui dandy romantic etc.

Dacă în acest text, din 1994, se simte o apropiere și o afecțiune mai mare,


proprii unei perioade de sincronism a receptării lui Noica în spațiul românesc, într-un

text din 1999, dedicat episodului gazetăresc de la Buna Vestire, se simte o anumită

schimbare de atitudine. Analistul arată derapajul lui Noica, cecitatea, strabismul etic

din perioada septembrie-octombrie 1940, cînd Noica a colaborat cu oficiosul mișcării

legionare.

Chiar dacă cele douăzeci de texte din Buna Vestire pot fi luate și ca

,,vocalize stilistice”, chiar dacă pot fi văzute și ca texte ,,circumstanțiate”, analistul

simte nevoia să sublinieze retorica facilă ce travestește politicul în hlamida

spiritualului, apelul la sofisme și retorică paradoxală și oximoronică, proprii efortului

lui Noica de a interpreta vorbele Căpitanului. Dar, deși aflat în slujba unui serviciu

inutil, arată Ion Dur, și într-o etică de circumstanță, istmul moral al ființei lui Noica

nu a fost integral distrus (p. 106).[Adrian Niţă, Timpul, nr. 182, mai 2014]

[Cel de-al treilea sens, 2014]

Cel de-al treilea sens. „Interogațiile care frământa sufletul și mintea unui

intelectual de marcă, l-am numit pe criticul și istoricul filosofiei românești Ion Dur,

nu oferă o simpla diagramă, ci, mai degrabă – cum indică recenta sa carte, Cel de-al

treilea sens1 – ilustrează o poliperspectivă asupra fenomenului cultural românesc.

Termenul cheie al volumului în întregul său este cel de comunicare, termen care

desemnează și circumscrie corolarul sau incinta superioară a evoluției spiritualității

umane.

Dar nu e vorba de comunicare ca proces polivalent, ci de comunicare sub

forma de comunicat, fapt care implică un text elaborat, răsfrângerea umbrei autorului

în text, prezența și acțiunea mesajului ideatic. Atenția sporită față de clarificarea

conceptuală, față de așezarea cuvintelor în propoziții și enunțuri, precum și față de

acuratețe și inteligibilitate sunt calități care alcătuiesc personalitatea lui Ion Dur.

Nimeni nu poate nega lada de zestre a culturii populare romanești și zăcămintele

primare ale acesteia. După cum nimeni nu poate nega echilibrul psihismului

românesc instituit sub simbolul crucii, al creștinismului popular, ulterior evanghelic.

(…)

Ion Dur încearcă să identifice în literatura româna discernerea acestor

filoane aurifere ale etosului românesc, referindu-se la Eminescu ca reprezentant

exponențial, primul din seria personalităților accentuate românești de calibru valoric

european. Conexiunea și interpotențatea dintre ”arhaic si universal” este etalată

recurgând la termenii lui Sergiu Al George, de creația poetica eminesciană. Și totuși,

a trebuit să apară un temperament rebel și pătimaș din mărginimea Sibiului într-o

continuă febră și căutare creatoare iscată de insomnii, pentru a activa inconștientul

amorțit, pentru a-l trezi din somnul letargic și din bătăile ticăite ale inimii la

supravegherea facerii istoriei. (…)

Ion Dur, pentru a reveni la el, dispune de o poliperspectivă asupra operei

noicasiene. A compara nu înseamnă a gândi, dar este operație necesară, consideră

francezul: în virtutea acestei exigențe, ne-am gândit că e bine să întreprindem ceva

asemănător. Reconstituirea ad integrum din perspectiva înnoirii științifice, a

demersului fragmentarist, a unor interpretări de acest gen de fractură paradoxală, îi

permit lui Cioran să se afirme în prim planul spiritualității franceze, adică să iasă din

minorat și să se afirme pe deplin în cuprinsul marilor culturi ale lumii. El a ajuns la

un grad de notorietate vizibil în Europa, ba chiar în rândul studenților care studiau

filosofia în Mexic. Dacă Eminescu și Cioran au ieșit de sub aceeași mantie ale cărei

falduri le-a animat cândva Schopenhauer, nu ne îndoim că prezența și acțiunea

acestuia, ca și catalizator în spațiul culturii românești, a fost marcată în mod

indubitabil de Titu Maiorescu. (…)

Dar Ion Dur nu pierde din vedere aceste momente, le-aș numi de resurecție

creatoare, prin care să depășim condiția minoratului, provincialismului cultural,

pentru a ne pregăti intrarea în elita marilor culturi. Munca migăloasă pe care o face

pe tăcute, cunoașterea și traducerea pe care a făcut-o din Hannah Arendt confirmă

faptul că are în față aproape tot timpul două registre valorice: cel românesc și cel

1 Ion Dur, Cel de-al treilea sens, Ed. Institutul European, Iaşi, 2014.


european. De altfel , o valorificare temeinică nici nu ar putea avea loc fără aceste

registre valorice, întrucât cel de-al treilea registru axiologic pe care l-am putea

desemna ca ilustrând ceea ce se numește coincidentia opositorum, adică cel național-

universal, se suprapune celorlalte două.

Emil Cioran a sesizat zdruncinarea unității și a rădăcinilor perene din

spațiul culturii occidentale, alunecarea de la idee la ideologie, de la calitatea umană

la scoaterea în prim plan a bunurilor ca produse în profitul consumismului. El a fost

suficient de lucid pentru a pleda în favoarea prezenței și acțiunii valorilor în spațiul

public. Ținând seama de aceste aspecte calitative ale operei lui Cioran, exegetul

parcimonios, în accepțiunea de măsurat, ponderat, care este Ion Dur, se pronunță

pentru valorizarea atentă a creaţiei acestuia, dincolo de controversele de conjunctură

și vanitățile inerente creatorilor.

Probabil n-aș fi elaborat acest eseu, dacă nu aș fi fost marcat de portretul

moral, după știința mea, cel mai reușit creionat lui Mircea Vulcănescu: „Orice s-ar

spune însă, Mircea Vulcănescu rămâne, chiar și atunci când pare atins de aripa

zădărniciei Ecleziastului sau de precaritatea pe care poate încerca forța unui popor –

un spirit robust, mereu profund și coerent cu sine, încrezător în biruința neamului

românesc, având deopotrivă o morală a convingerii și responsabilităților, cu judecăți

și atitudini necontradictorii, chiar dacă, se spune, marile personalități au cunoscut

cezurile și rătăcirile unor rupturi pe măsură”.2

Aceeași personalitate este conturată altfel de Marta Pereu, referindu-se la

„dimensiunea romanescă a existenței”, deși faptele comportamentului său în viață și

în detenție certifică portretul moral stabilit de Ion Dur. (…)

Nu e vorba de o confruntare propriu-zisă între cei doi exegeți, ci de luări de

poziție diferite, pornind de la reacții axiologice diferențiate. (…)

În această ordine de idei, Ion Dur încearcă să surprindă nu numai aportul lui

Vulcănescu – izvorul și factorul de echilibru al generației sale – ci și pe acela al lui

Cioran văzut din interiorul evoluției sale. Față de cele specificate anterior, în virtutea

abordării poliperspectiviste la care recurge Ion Dur, subliniem următoarele aspecte

legate de concepția propusă de E Cioran. Ieșirea ființei umane din ceea ce Cioran

numește inocența primordială (liniște dinaintea nașterii), iar această ieșire

existențialiștii o numesc expulzare și cădere în timp prin intermediul temporalităților,

a fost generată de Dumnezeu (care i-a dăruit ignoranța), de cunoaștere, de îndoiala de

sine. A urmat, până azi, o lungă perioadă a decăderii, marcată de scepticism cu

câteva roluri existențiale fundamentale jucate de personaje cum ar fi: barbarul, omul

civilizat, demonul (purtător de rău) și marioneta, de fapt, în esența lor, toate aceste

personaje existențiale sunt marionete. Caci marioneta a știut să exprime ceea ce

nimeni n-ar fi îndrăznit să spună fără mască: ea este eroina dorințelor ascunse și a

gândirilor tăinuite, ea este mărturisirea directă făcută despre sine altora și despre sine

sieși.

„Lumea aceasta dezavuată și denunțată de Cioran, din care el însuși face

parte, este aceea care parcă a vrut și încă vrea să-și răscumpere inocența pierdută prin

lucrarea făcută laolaltă asupra omului de gândirea sceptică, de luciditate”.3 (…)

***

(…) Între cei doi exegeți însă – Marta Petreu şi Ion Dur –, împătimiţi în

încrederea lor în destinul filosofiei românești există, indubitabil, o complementaritate

în discurs, chiar dacă plămada temperamentelor lor este diferită. Ambii exegeți sunt

de acord cu generația lui Vulcănescu, şi anume: că e absolut necesar să creăm o

cultură naţională care să aibă o valoare certă şi autentică. Numai că Vulcănescu,

observa Marta Petreu, se pronunță pentru un „personalism teofanic” în locul celui

energetic propus de Constantin Rădulescu-Motru. Dacă Emil Cioran considera mitul

mioritic blestemul nostru, Vulcănescu credea că el exprimă lipsa noastră de spaimă

în fața morții. Remarca exegetei este indubitabilă: „Conștiința identității române,

cred eu, trebuie să se regăsească printr-o evaluare critică nepărtinitoare, făcută după

criterii științifice, nu afective, a valorilor pe care le deține”.4 (…)

Dar, dacă îl intuim bine pe Ion Dur, destoinicul exeget al lui Noica și

Cioran, atunci reflecțiile sale poposesc în zona creațiilor artistice propriu-zise.

Pendularea între filosofie și artă se poate metamorfoza în filosofia artei, sintagmă

care a înlocuit termenul de estetică. Căci raporturile cu lumea, cu existența umană și

non-umană, le are deopotrivă și filosofia, și arta, darămite filosofia artei. Arta este un

2 v. Ion Dur, op. cit., pp. 73-74. 3 v. Ion Dur, op. cit., p.133. 4 M Petreu, Filosofii paralele, Ed. Limes, Cluj Napoca, 2005, p.179.


fel de rostire, ea nu este un pretext pentru a demonstra diferite idei filosofice, arta

exprimă ceva despre modul uman de raportare la lume. Particularitatea artei constă în

faptul că ea este un limbaj cu mai multe nivele de înțelegere. Acesta e aria de

cunoaștere și înțelegere și, am zice noi, de interpretare în care Ion Dur se regăsește și

se definește ca autentic intelectual al zilelor noastre. În consecință, intelectualii sunt

cei dintâi care pot echilibra relațiile dintre adevăr, putere și sinele unei etnii, această

sfântă treime a unui neam.

În acest context ideatic, Ion Dur se pronunță categoric împotriva acelor care

s-au complăcut în apele călduțe dar murdare ale căii de mijloc situate între

ambiguitate și promiscuitate, acei inși care erau cu toți și cu niciunul. Cât privește

„cel de-al treilea sens”, răspunsurile vor fi multe, dar ne limităm la a pune și noi o

întrebare: oare știm, cu precizie, cine este Interogatorul și cum se prezintă el în și

faţă de „Cel mai de departe și cel mai de aproape”?! [Teodor Vidam, Saeculum, nr.

1-2, 2015]

Nordul axiologic. „ (…)Meditația pe care o propune Ion Dur în

lucrarea Cel de-al treilea sens (Iași, Institutul European, 2014) vine să reconsidere

rolul criticului într-o încercare de repunere a valorilor (nu numai morale) la locul lor.

Critica gratuită, demistificatoare l-a vizat nu numai pe Eminescu, în

activitatea sa ziaristică sau cea politică, dar și pe Blaga ori pe membrii generației '30.

Ion Dur arată cum parcurgerea volumelor de scrieri politice (volumele IX-XII din

ediția Eminescu, Opere) pot contribui la depășirea atitudinii de protecționism estetic

prost înțeles și la despovărarea lui Eminescu de lespezile mortificatoare ale mitizării.

,,Coborârea de pe piedestalul unei forme de obediență critică, desacralizarea acelor

atitudini al căror zel mumificat au blocat exercițiul hermeneutic al operei,

decodificarea mai realistă a poziției ideologice pe care au exprimat-o textele

publicate preponderent în Timpul, interpretarea mai nuanțată a gramaticii discursului

publicistic eminescian - sunt câteva din strategiile apropierii și, în egală măsură,

despărțirii de Eminescu” (p. 23).

Gândirea lui Blaga a oscilat de la început între aderență și contestare.

Limbajul său are strânse legături cu literatura și teologia, astfel încât criticul ce

dorește să evalueze originalitatea discursului metafizic blagian simte apropierea de

discursuri similare. De exemplu, în America se pot observa cel puțin cinci filosofi ai

culturii cu un demers asemănător cu al lui Blaga (deși nici unul nu a auzit de autorul

nostru). În acest sens, ieșirea pe care o propune criticul și istoricul literar Ion Dur

este prin metafizica metaforei: conceptele blagiene au o natură metafizică, deși nu

sunt definiții lirice. Gândirea se face prin analogie, în sensul proporției aristotelice.

Cum termenii blagieni se prevalează de simbol, metaforă și mit, această gândire

filosofică primește o clară substanță mitic-simbolică (p. 44). Această abordare

metaforologică (ca să o numim în termenii folosiți de Blumenberg) face ca

performanța blagiană să fie totuși greu de egalat: el folosește limba naturală în

discursul filosofic, ajungând să utilizeze ,,o atare limbă ca limbă filosofică. El a

ambiționat să ne dea, în cele din urmă, un fel de ontologie a metaforei, alături de care

să pună în funcțiune și o pragmatică textuală a acesteia” (p. 45).

Nici triada Vulcănescu-Noica-Cioran (ce însumează partea cea mai

voluminoasă a lucrării lui Ion Dur) nu a fost ocolită de o critică prost făcută. Mai

mult, cel mai vârstnic membru al grupului Criterion, Vulcănescu, a avut recent parte,

într-un hebdomadar bucureștean, de (alt) text critic semnat de Alexandru Florian. Nu

vreau să spun că interbelicii nu sunt de criticat, dar e bine ca atunci când o facem să

subliniem nuanțele, să știm să separăm grâul de neghină. Cum aceste pesonalități au

avut și calități și defecte, după cum au făcut în viața lor și lucruri bune și lucruri rele,

este necesar ca gândirea lucidă a criticului să știe mereu să arate nordul axiologic.

Dat fiind faptul că în anii `30 lupta dintre generații era cheia tuturor

conflictelor și principiul explicativ al tuturor evenimentelor, Vulcănescu rămâne

actual prin analizele sale lucide făcute ideii de generație. Cea de-a șasea generație a

României moderne, cum era considerată generația criterionistă, ce dorea o nouă

orientare spirituală a României, voia să opteze pentru viața interioară. Astfel, în

abordarea lui Vulcănescu, era evident atașamentul față de viața românească

autentică, născută și conservată de mediul rural. În acest fel, crede Ion Dur,

Vulcănescu reușește să rămână un ,,spirit robust, mereu profund și coerent cu sine,

încrezător în biruința neamului românesc, având deopotrivă o morală a convingerii și

responsabilității, cu judecăți și atitudini necontradictorii”, un Vulcănescu


,,temperamental, al bunei relativități, cu îndoială și măsură, un salahor al proiectelor

`orientate spre Nord, singurul punct cardinal fix`” (p. 73-74).

Dimensiunea intelectuală a criticului literar, bine surprinsă în secțiunea a

doua a lucrării, intitulată Sine ira et studio, este subliniată printr-o idee extrem de

valoroasă: intelectualul este agentul cel mai lucid al conștiinței și discursului, rolul

său nefiind atât cel de a fi altfel, sau de a spune adevărul tăcut de toți, cât mai ales

acela de a lupta împotriva formelor de putere (p. 181). Această caracterizare a

naturii intelectualului vine pe linia teoriei lui Foucault legată de cunoaștere (savoir).

Raportul dintre putere și adevăr se completează cu dimensiunea etică a dialogului și

comunicării, intelectualii fiind, sau așa ar trebui să fie, marii maeștri ai adevărului și

justiției. Depășirea relației de subordonare în raport cu puterea (în special, cu cea

politică) se face tocmai pe linia putere-cunoaștere, prin ieșirea criticului din starea de

indiferență, prin refuzul alinierii și compromisului. Dacă nu reușește să fie în

opoziție față de (orice fel de) putere, măcar să aibă demnitatea de a fi independent în

raport cu aceasta.

Mesajul lucrării lui Ion Dur apare astfel de o mare și stringentă actualitate:

criticul (nu numai cel literar; orice critic de artă) are locul său binemeritat în

societatea românească actuală. Nevoia de critică literară de calitate este dată de

degringolada valorică postdecembristă, de lipsa unei busole axiologice care să arate

cititorului nordul axiologic al lucrărilor literare. Acest al treilea sens, ce vine să se

adauge celui de-al doilea sens, al cititorului, și celui prim, al autorului însuși, este

tocmai cel ce întărește cultura și, odată cu ea, întreaga societate”. [Adrian Niță,

Luceafărul de dimineață, nr. 7, iulie 2014]

Sensul critic. „Ion Dur publică, iată, un nou volum, așteptat cu interes de

noi, fideli cititori ai eseistului și criticului sibian: ”Cel de-al treilea sens” (Institutul

European, Iași, 2014). Acest volum a crescut, pas cu pas, în anii din urmă, prin

eseuri, studii sau luare de poziție, mai ales în paginile revistei Euphorion, cu

precădere ca răspuns la temele lansate de aceasta. Se adaugă și alte bucăți eseistice,

în afara temelor și în cadrul rubricii permanente pe care profesorul de filosofie de la

Sibiu o susține în revistă, sau ca parte a unor volume a istoriei filosofiei românești

apărute la Editura Academiei. Deși, la o primă vedere sumarul ar părea destul de

divers, fiind vorba de autori, supuși la judecata de gust, de o deconcentrantă

diversitate (de la Eminescu la Morin și de la Blaga și Cioran la Foucault), noul

volum al lui Ion Dur își caută și își găsește unitatea de sens prin premisele adoptate

cu luciditate maximă: pe de o parte, rolul din ce în ce mai controversat al exercițului

hermeneutic, azi, iar pe de alta intenția manifestă de a întări autoritatea criticului. Cu

alte cuvinte, în mreaja relativismului critic de azi (fie din cauza lipsei fundamentului

filosofic al acestui demers, fie din aceea a lipsei unui ”nord axiologic” după care să

se orienteze simțirea și gândirea noatră), lipsește tot mai mult acel ”deget de lumină

al criticului”, acela care să redea actului critic statutul profesionist, în primul rând

prin punerea în paranteză din acest câmp a criticului-dispozitiv mecanic reproducător

facil al culturii media de tip cover, remake și fake (vezi ”Tertium datur sau degetul

de lumină al criticului”, prefața autorului la acest volum). Astfel, cel de-al treilea

sens chiar acesta este, ne convinge Ion Dur de-a lungul întregii sale cărți (împărțită în

două secțiuni, aproximativ egale ca întindere, ”Judecata de gust” și ”Sine ira et

studio”, la care se adaugă Varia, așa cum suntem obișnuiți în privința volumelor lui

Ion Dur, adică fragmente dintr-un jurnal de lectură și de prezentare a unor cărți),

adică actul critic: desigur, cel autentic, cel care se înscrie pe linia ”nordului valoric”,

cel care pune ”opera pe un talger și pe celălalt ne apare, sincron, judecata sa de gust

sau de valoare”. Spre acest ideal se îndreaptă demersul eseistului sibian, o astfel de

postură trebuind a fi reabilitată cu grăbire. Altfel, ne atrage atenția Ion Dur, în lipsa

celui de-al treilea sens, dat de critic, și într-un eon pestriț (după spusa lui Blaga, ne

amintește autorul), rămânem supuși promiscuității valorice, deformării și decăderii

culturii umaniste.

Cartea lui Ion Dur se înscrie, cum însuși mărturisește, pe liziera dintre

filosofie, literatură și comunicare. În fond, să observăm, sensul critic autentic nici nu

este posibil în afara acestora: fundamentul filosofic obligatoriu, opera ca atare și

comunicarea critică (judecata de valoare) la adresa acesteia. Astfel, Ion Dur invită la

judecata de gust autori ca Eminescu (interpretat aici din perspectivă mai degrabă

antropologică, aceea a spațiilor fondatoare), Blaga, Vulcănescu, trei eseuri despre

Noica (autorul a mai scris pagini remarcabile despre gânditorul de la Păltiniș, vezi

”Noica – între dandysm și mitul școlii” din 1994 și ”Noica – Portretul gazetarului la

tinerețe” din 1999), Cioran, Edgar Morin, Michel Foucault. Se adaugă câteva eseuri

mai scurte, cum ar fi cel despre nevoia unei ”cure de luciditate”, cel despre ”ce


înseamnă a fi român” sau rechizitoriul aruncat presei noastre postdecembriste.

De fapt, fiecare dintre eseurile lui Ion Dur ar merita o discuție aparte și

aplicată. Nu e aici nici locul și nici spațiul de a face asta, astfel că ne rămâne datoria

de onoare de a semnala acest excelent volum, încă un semn de autentic act critic al

profesorului de la Sibiu, teoretic și aplicat în același timp. Un volum care se citește

cu plăcere (numai că, vezi, nivelul inițial al cititorului, ca să folosesc aici o

exprimare didactico-metodică, e necesar a fi la anumite cote de altitudine culturală)

și cu indiscutabil folos. Ion Dur a ajuns, iată, la acea maturitate critică, bazată pe un

fundament filosofic de invidiat și de un gust literar fără cusur, care ne face mereu să-i

așteptăm cărțile (dar și luările de poziție din presă, ca și judecățile de valoare ale

domniei sale) cu nerăbdare și interes maxim. [Ioan Radu Văcărescu, „Sensul

critic”, Euphorion, 2/2015]

Softdur-ismul celui de-al treilea sens. Pentru a împlini sensul al treilea,

trebuie să fi parcurs și asimilat (prin înstăpânire) semnul-simbol reprezentând

intervalul sensului 1 şi al sensului 2 (cuplu, cuplaj), dar şi să fi acceptat, din

probatoriul acestora, propunerile heidegger-iene ale gândirii premeditate, apte să îşi

organizeze propria transformare şi să îşi încarce cu valenţe pozitive sarcina de a

determina „ce anume o priveşte şi o preocupă, ce anume este pentru ea încă

controversat”, abandonând anterioritatea în favoarea mizei de ordinul trei.

Ion Dur nu face filosofie în/prin strategia coruptă şi artificială a

accidentalului (a uneori-ului), nu resimte din-chiar- miezul-actului-de-filosofare

impulsul profesiei, al fabricării cu orice preţ al vreunui produs-marfă, ci în ipostaza

de prestidigitator al tungus-ului, de posesor al terapiei exorcizante [cel de-al treilea

sens este un metalimbaj (p. 160)] pune, şamanic, raţiunea la lucru, printr-o sistemă

(dispoziție fabuloasă a sufletului şi a minţii), confirmând ceea ce Eliade întrevedea,

sub semnul lui trei, în şaman – înaltă spiritualitate, ideologie coerentă, mare

nobleţe. (…)

Al treilea sens dispune de o existenţă corporală (care vizează

metamorfozele omului civic în omul lăuntric, sau subliniază glisările disputei

neîncheiat-biopolitice dintre puterea privată și puterea publică – p. 187), de

capacitatea de a propune și recomanda modurile adecvate de utilizare (v. Eminescu

la începutul posterităţii – p. 20), sau de formulele optime care

facilitează coabitări şi/ori conservări de alianţe duale (salvarea discursului filosofic

şi conferirea unei anumite/alte identităţi – p. 37). De asemenea, pledează în

favoarea turnurilor de răscruce intuite în relaţia filosofie-ştiinţă-

literatură sau filosofie-teologie, în regiunile de existenţă, în marginile, lateralităţile şi

în recesivităţile lui trei.

Pentru a le putea decreta statutul de manifeste, semnificaţiile lui trei trebuie

desprinse și delimitate de deficienţele gândirii mecanismului lui doi, care exclude

efectul de plus, claustrând posibilele soluţii în tipare eșuate, sau în dezechilibre

blocante: dacă doi se aseamănă, niciunul nu mai posedă o identitate unică, de sine

stătătoare și, prin urmare, bine definită; dublul imprimă dezordinea psihologică și

socială a inegalității, plonjând în afara structurii valorilor care aparțin sistemului

dominant (Gordon E. Slethaug, 1993). Dar tot ceea ce se ratează în doi se

împlinește în trei…

Metoda pe care o (e)lansează op-ul de faţă este aceea de a angrena judecăţi,

filosofii, terapii, acumulări, receptări şi re-poziţionări ale

semnului/sensului lui tertium datur, posibilitate care există şi funcţionează

decodificator, dacă şi numai dacă acela care o practică avizat, dispunând de

instrumentele contra-aşteptării penelopice (în sensul de a nu mai ţese pânza, ci de a

descoase ţesătura) şi de reperele alchimic-cartografice ale prea-bunelor poziţionări,

orientări şi îndreptări spre Nordul Axiologic, are o atitudine justă faţă

de aproapele/departele/străinul nostru (p. 11), definind, astfel, materia semnului şi

sigiliul uroboros-ian.

Ar (con)lucra, aşadar, în trei, antonimia coagulării şi a dezbinării,

constituind sensul clar al parcursului umed-uscat hermetist, revelat criticului care

(nici autor, nici lector ocazional) își revendică o postură privilegiată, practică, iar cu

competență și pasiune, își asumă misiunea de specialist şi, prin aceasta, oficiază un

„act iniţatic”.

Softdur-ismul aplicat celui de-al treilea sens, acționează terasant, pe

versanţii de contra-atac, la adresa cover-ului, remake-ului şi fake-ului (p. 12).

Constituită în contra-metodei-cover-ului, exegeza eminesciană (Eminescu

plasat la răscruce) de după 1990 a exersat tehnicile aproprierii, dar şi strategiile

distanțării de Poet, consideră cu intrepiditate Ion Dur, echivalând despărţirea cu o


anumită formă de partaj, de disensiuni realizabile (prin împărţire), fără anularea

totală și definitivă a contaminării dintre părţi, a influenţelor/confluenţelor acestora (p.

23-24).

În același context (la început a fost relaţia… de ordinul trei, s.n.) se cuvine

să fie grupați, sub sensul lui trei, Blaga, Cioran şi Noica (p. 37), aşa cum, în nota

binomului recesiv (opera şi omul), Mircea Vulcănescu lansa o argumentație

constituită din trei alternative, pentru o nouă viaţă spirituală. Trebuie menționat aici

avertismentul potrivit căruia Vulcănescu „stăruie asupra celui de-al treilea sens al

vieţii spirituale”, modalitate prin care eu-l poate fi depăşit, satisfăcut și complinit

prin trecerea dincolo de cele două vămi/sensuri (p. 67). Nod al remake-urilor care va

preceda un Cioran-mânuitor-al limbajului, combatant declarat al ostilităților cu

prezentul, privirea încrucişată este aptă să rostească într-o parte şi să semnifice în

alta (pp. 152-153).

(Par)curgerea privilegiată a istoriilor şi a căderilor, ca reafirmare la timp şi

în timp a pre-judecăţilor de gust, interoghează perioadele lungi ale istoriei, estimate

ca unități reprezentative pentru destinul postum al operei/autorului, cu buna proporţie

care dozează amploarea interstiţiilor, apreciate drept relevante (p.75), conservând

sensul la adăpost de atracţiile modernităţilor reflexive, tendenţiale, lichide, multiple

şi multiplicabile, alternative şi non-uniforme, pentru a le stiliza, în viziune habermas-

iană. Magia postmodernă, consideră Ion Dur, relevă un soi de atitudine primitivă,

semibarbară, de dramă/aventură comună omului arhaic şi omului de azi, infiltrată în

energia producţiei de mituri, în forța de străpungere a straturilor subconştientului şi

de răbufnire pe fondul refulării sociale, (re)clamând un exorcism

tămăduitor/purificator (p. 157).

Ion Dur exorcizează conștiința intelectualului contemporan în sensul

eliberării de demonul fake-ului şi reafirmă etica autenticităţii: „binomul fiinţei intime

a intelectualului este dat de deschidere şi de morală – să scapi de îngrădirea

specialităţii tale şi să iei în serios o etică a ideilor, o morală care se opune însă unei

estetici (fuga după original, picant şi paradoxal) şi, în egală măsură, unei mistici a

ideilor (o pretinsă putere de ispitire, de extaz a acestora). Cel ce îşi sparge limitele

propriei profesii este numit de Morin metaintelectual” (p. 181).

O anumită situare un pic mai în faţă sau un pic mai lângă încarcă cu un

prea-sens autentic, modalitatea de continuă/continuată deconstrucţie a subiectului, a

producătorului de sens, de subordonare față de puterile anonime ale

discursului/violenţei simbolice, prin deconspirarea anturajului şi a voinţei de putere,

în grade de asumare diferite, având miză în triada lui a fi, a face, a avea (pp. 183-

185).

Revenirea la sensul profund al grecescului krisis reprezintă, pentru Ion

Dur, oportunitatea de a decide repunerea în cumpănă a revelației prin cunoaștere și a

exprimării prin text, cu scopul de a judeca rostul şi evoluţia măsurii axiologice şi a

performanţei prin text, ca act şamanic (în acelaşi sens eliade-scian) constând în

acțiunea de „a pleda inteligent şi onest, construind silogisme, fără a cădea în capcana

sofisticărilor banale” și finalizat prin atitudinea unui contra pro (pp. 220-221).

Al treilea sens este capabil să atenueze dihotomiile ireconciliabile, să

renunţe la constatările ambidextre (în accepția nietzsche-ană a devizei nu vreau să

scriu cu mâna doar), să recupereze o bază de comunicare (în codul eseului filosofic,

în partitură noiciană), să vectorializeze, la răscruce, câmpul de forţe, estimând locul

şi timpul diferenţei trăit-filosofat, prin recuperarea trei-ului ca ne-dus şi ne-

întors; sensul/parcursul oricărui demers este mai interesant decât

ţinta/finalitatea acestuia.

Ion Dur este mânuitorul celui de-al treilea sens, acel magician care intuiește

orizontul și depistează traseul-sensul și depărtarea în/pe care se întind sandalele

criticului.

Aşadar, Ion Dur ni se relevă ca un Empedocle care exilează zeii tradiţionali

ai dublului (pseudo-zeul criticii native şi pe cel al criticii facile), pentru a

echivala sensul lui trei cu ananke: un parcurs iniţiatic, în care sandala de bronz nu va

fi uitată, ci lăsată exact la răscrucea unde trebuie să fie poziţionată (fără derapaje,

interferențe mecanice şi duble ingrediente nesavuroase filosofic),

sub genericul surselor şi al resurselor activ/activate ale lui trei”. [Viorella

Manolache, Argumente şi fapte, 25 noiembrie 2015:

http://www.argumentesifapte.ro/2015/11/25/softdur-ismul-celui-de-al-treilea-

sens/#sthash.UyNA9Xw4.dpuf]

* Numerele de pagină menţionate trimit la:DUR, Ion, Cel de-al treilea sens, Editura

Institutul European, Iaşi, 2014.


Ion Dur şi hermeneutica filosofică a culturii

Istorie, critică şi filosofie.„Hermeneutica criticului şi eseistului Ion Dur se

desfăşoară sub lumina spiritului profund exegetic, o energie care-l inspiră pe autor şi-

l ţine mereu aproape de pulsul culturii şi de valorile-reper. Întrebarea despre fiinţă a

lui Heidegger se converteşte la Ion Dur într-o interogaţie asupra „sufletului

românesc”. „Cine suntem noi?” – este o întrebare cu care criticul ne provoacă încă de

la primul său op publicat5. Eseistul, pe lângă răspunsul său, cu fiecare lucrare ne

incită şi ne stimulează gândirea în vederea unei lămuriri individuale şi, de ce nu,

colective. În fond, în ceea ce ne priveşte, Ion Dur asertează: „Istoria spiritualităţii

româneşti rămâne deopotrivă o confruntare între topos şi cronos, conjugată cu alta

dintre Geist şi Zeit. O neîntreruptă aflare de sine şi o febrilă încercare de a propune şi

impune aiurea valorile sale reprezentative.”6

De la Exerciţii de recunoaştere şi până la Cel de-al treilea sens7, Ion Dur şi-

a urmat crezul critic fără a se abate, într-un fel sau altul, de la el şi a reuşit să creeze,

sub auspiciile unei metode proprii de cercetare, cadrul obiectiv de analiză a scrierilor

relevante din cultura română şi de aiurea. Hermeneutica lui Ion Dur este rezultatul

unei simbioze aparte: „O perspectivă care uneşte subteran istoria, critica şi filosofia

într-o suită de exerciţii de re-cunoaştere”.8 Istoria, critica şi filosofia – aflate deseori

în conflict sau în fragile alianţe, la Ion Dur apar în relaţii axiale9 şi, mai mult decât

atât, trec printr-o transformare tautomeră10

: „Poate este paradoxal, dar vom spune că

spiritul critic – pe care nu ştim dacă e nevoie să-l definim altfel decît prin

«descrierea» pe care încercăm s-o facem «spiritului vremii» – este întotdeauna ceva

concret. El nu are «concreteţe» dacă nu este înainte de toate investit cu dimensiune

istorică [...]11

”.

În aceeaşi măsură, într-un context istoric dat precum cel de după 1989, se

cerea, pe lângă deja înfăptuita schimbare politică, şi o re-gândire a actului critic

cultural şi o re-aşezare a gândirii filosofice româneşti, o alianţă între critică şi

filosofie, dacă se putea încheia, era binevenită. Iar argumentele lui Ion Dur sunt,

precum la Lucian Blaga12

, de partea acestei contopiri, deoarece: „S-au făcut pînă

acum diverse şi multiple conexiuni între critică şi alte domenii de lucru ale spiritului,

mai mult sau mai puţin învecinate, dar – dintre toate – cea mai semnificativă pentru

modul de a fi al criticii, cât şi pentru rolul ei în cultură şi civilizaţie, ni se pare

legătura intimă cu filosofia”13

. Ion Dur demonstrează – în cadrul unui studiu

consistent intitulat „Arhiva unei alianţe: critică şi filosofie”14

– că există o serie de

similitudini între critică şi filosofie care facilitează interpretarea culturii. Transcriem

câteva pasaje pentru a exemplifica acest paralelism: „Legăturile subterane dintre

critici şi filosofie sunt edificate în fapt pe urzeala celor dintre literatură şi metafizică

[...] Ceea ce vrea să facă filosofia în faţa existenţei, căreia vrea să-i afle sensul,

întreprinde şi critica relativ la operă [...] Demersul criticii este – în cea mai mare

parte a acestuia – similar celui fenomenologic. Critica ancorează în operă, în

universul morfo-structural al acesteia întocmai cum fenomenologia – ca metodă şi

filosofie – investighează solul fertil al faptelor [...] Critica, însă, nu este – ea însăşi –

o disciplină filosofică, ci are, prin demersul ei, un caracter filosofic.”15

Până la

urmă, orice critic trebuie să dispună de o cultură filosofică, aşa cum susţine George

Călinescu în Principii de estetică: „Un critic fără cultură filosofică, fără

Weltanschauung e un orb. Ce-ar putea spune despre Blaga, poet cu viziune a lumii şi

totodată dialectician estetic, un istoric literar nefilosof?”.16

Criticul Ion Dur e printre cei care au înţeles şi au tradus foarte bine mesajul

eminescian, şi anume că „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră”:

„Suntem – de câte ori să spunem – slugile cuvântului.17

” În scrierile sale, eseistul

5 Ion Dur, Exerciţii de recunoaştere, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1992, p. 6. 6 Ibidem, p. 5. 7 Idem, Cel de-al treilea sens, Institutul European, Iaşi, 2014. 8 Ion Dur, Exerciţii de recunoaştere, ed. cit. , p. 8. 9 Ibidem. 10 Ibidem, p. 9. 11 Ibidem. 12 Lucian Blaga, „Critica literară şi filosofia”, revista Saeculum, Anul I, Nr. 2, 1943, pp. 3-15. 13

Ion Dur, Exerciţii de recunoaştere, ed. cit., p. 34. 14 Ibidem, pp. 33-157. 15 Ibidem, pp. 34-35. 16 Apud Ion Dur în ibidem, p. 42. 17 Ion Dur, Hîrtia de turnesol. Emil Cioran – Inedit. Teme pentru acasă, Ed. Saeculum, Sibiu, 2000, p. 13.


pledează pentru o „reabilitarea a cuvântului”18

, dar şi a gândului profund19

. Ion Dur

este, de fapt, un fel de ambasador al „cuvântului viu”: „Trăim, aşadar, prin cuvânt

(fără să avem încă puterea obedienţei de a-l scrie cu majusculă), viitatea lui. Prin ea

avem sentimentul ecluzei. Suntem într-o ecluză a fiinţei care seamănă atât de bine în

sufletele noastre cu miraculoasa corabie a lui Noe.20

”

Legătura dintre Ion Dur şi „cuvântul viu” este necondiţionată şi concretizată

printr-un legământ: „E aici şi motivul pentru care vom încerca totdeauna, pe cât ne

va sta în putinţă, să revelăm fragmente ale neîntreruptei (re)găsiri a sinelui, prin

cuvânt, prin limbaj, întrucât fiinţa umană capătă – prin cuvânt – sens şi rost; ea iese –

odată cu cuvântul – din timp şi intră în istorie; după cum, tot prin cuvânt, comunică

şi se cuminecă din mister; şi tot prin cuvânt a «căzut» din Paradis în lume, văzând

astfel Calea. Suntem, prin cuvânt, întru Viaţă şi Adevăr.”21

Rezistenţa la cultură. Critica lui Ion Dur are în vedere diagnosticarea stării

de sănătate a culturii, dar şi a criticii, pe fondul unei invazii a kitschului, care naşte

„o rezistenţă la cultură”22

, fenomen net diferit de cel caracterizat de „rezistenţa prin

cultură”23

: „Ambele forme de rezistenţă sunt – chiar dacă nu în aceeaşi măsură –

necesare metabolismului unei spiritualităţi. Şi totuşi, «rezistenţa la cultură» înseamnă

o viaţă uni, într-o singură culoare, când se produc doar creşteri, în greutate, fizice,

fără o corelativă circulaţie a ideilor prin vămile sporitoare de sens ale «sinapselor»

din celulele nervoase”24

. În fond, opunând acest soi de rezistenţă, omul decade, intră

în criză şi ajunge să înlocuiască „cuvântul viu” cu un „Disneyland cu bovarice

pretenţii culturale.”25

Observator foarte abil al spiritului timpului, Ion Dur detectează

scurtcircuitări la nivelul culturii, dar și a criticii înseşi, deoarece identifică „o

primejdie a culturii de estradă”26

, un fenomen prezent atât în evul comunist, cât şi

după 1989, în democraţie27

. Cultura de estradă, în accepţia lui Ion Dur, este – de fapt

– „o cultură-surogat”28

, o „apă de colonie” pe lângă acel „aer tare şi pur al altitudinii

valorilor autentice, acolo unde adevăratul critic vede cît se poate de clar şi de

distinct.”29

Decăderea culturii a dus, implicit, în prima decadă de democraţie

postdecembristă şi la declinul criticii. Într-un fel sau altul, s-au produs derapaje

evidente. Câştigarea libertăţii de exprimare – ce câştig colosal pentru orice fiinţă

umană! – a fost factorul care a declanşat apariţia de ziare, reviste şi cărţi, fără a se

mai ţine seama de calitate sau de criterii estetice. E adevărat că librăriile erau mai

(s)elective, iar după 1989 se mai „ţineau” cărţi spre vânzare pentru clienţii fideli.

Tarabele însă erau pentru toţi. S-a publicat mult, însă fără discernământ. A fost şi

bine, a fost şi rău. Cu toate acestea, revistele literare sau de cultură au reuşit cu

criticii pe care îi aveau la timonă să stăvilească puhoiul de publicaţii care nu erau

rezonabile din punct de vedere estetic. Printre criticii contemporani români, care au

remarcat pericolul ce pândea cultura, se numără şi criticul şi eseistul Ion Dur.

Problema reaşezării axiologice în tabloul culturii române pe criterii valorice

nu a fost întocmai simplă. A fost un proces „cu scântei” în care actorii principali nu

au fost nimeni alţii decât criticii. După cum observă Ion Dur, referindu-se la

dezbaterile asupra canonului literar postdecembrist: „Tabloul de până acum al

iniţiativelor de acest fel e zugrăvit în culori deloc pastelate şi cu scene care se întind

de la dulceag la bucolic, pînă la amar-grotesc, cu nume şi opere puse la stâlpul

infamiei, cu liste de ierarhii în care ordinea e ba alfabetică, ba analfabetică, ba

valorică, ba nonvalorică, în funcţie de cunoscutul maniheism noi şi voi, ai noştri şi

ai voştri”30

.

Ion Dur semnalează lipsa unor criterii funcţionale pentru legitimarea noului

canon şi propune o reevaluare a culturii şi a literaturii după paradigma instaurată de

18Ibidem, p. 11. 19 Ibidem, p. 10-11 şi p. 14. 20 Ibidem, p. 12. 21 Ibidem, p. 13. 22 Ibidem, p. 14. 23 Ibidem. 24 Ibidem. 25 Ibidem. 26 Idem, Cariatide, Ed. Psihomedia, Sibiu, 2007, pp. 7-15. 27 Idem, Maculatorul cu spirală, Ed. Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, 2010, p. 7. 28 Idem, Cariatide, ed. cit. , p. 13. 29 Ibidem, p. 15. 30

Ibidem, p. 10.


Titu Maiorescu: „Revizuirea nu poate fi, însă, decât exclusiv estetică.”31

Grila

maioresciană, însă, constată Ion Dur, e utilizată cu parcimonie. Critica – un

instrument de ordonare valorică – în spaţiul cultural românesc a fost înlocuită cu un

simulacru de critică. Prezentând situaţia criticii de la Revoluţie şi până acum, autorul

Cariatidelor constată că: „În absenţa unor criterii valorice şi imitând logica zilei,

zeloşii scribi ai redacţiilor confundă esteticul cu eticul sau îl substituie pe cel din

urmă cu etilicul.”32

Fie că este vorba de critici, fie că este vorba de jurnalişti – cei din urmă

având o funcţie critică de necontestat, pe lângă cea de „câine de pază” (important

este pe cine păzeşte!) – celor două categorii amintite le revine misiunea de a informa

şi de a îndruma corect cetăţeanul. Falsa criză a criticii şi a presei postdecembriste

este mai mult un act de abdicare de la misiunea criticii şi a presei. De la Nietzsche

încoace, se pare că fiecare îşi declară şi îşi declamă decesul, fără a-şi asuma

incapacitatea de plată culturală. Într-o asemenea stare, după cum susţine Ion Dur, a

ajuns şi critica românească postdecembristă, care este „în insolita ipostază de a boci

la propria-i înmormântare”. În consecinţă, „Urmînd exemplu muzicii îndeosebi,

critica s-a metamorfozat într-una de cartier [...] Au apărut criticul-detergent, criticul

tampon-steril sau criticul drojdie de bere, pentru care orice text este o capodoperă”.33

Depăşirea crizei criticii, în acord cu cele susţinute de Ion Dur, se poate

realiza prin ranforsarea criticii de întâmpinare – „care să joace rolul de releu între

producătorul de carte (editor) şi producător”34

– şi a criticii de identificare – „în care

vedem acel indispensabil mecanism revelator (ca în tehnologia fotografiei) al

valorii.”35

Prin ultima formă de critică sau formulă critică, subliniază criticul Ion

Dur, se poate „indica nordul valorii” şi se poate descuraja producătorul de kitsch36

,

neuitând că „Criteriul acestei busole critice este, repetăm un lucru arhiştiut, cel

estetic”.37

Având ca principiu fundamental criteriul estetic, scrierile filosofico-critice

ale eseistului Ion Dur sunt, fără nicio îndoială, profunde meditaţii asupra

fundamentelor şi formelor culturii şi ale valorilor-reper38

.

Tertium datur; rezistenţa la critică. Animat de dorinţa de a reabilitata

actul critic şi de a da un sens constructiv culturii, Ion Dur revine asupra unor idei şi

realizează, ori de câte ori este nevoie, o analiză SWOT a criticii. În „Tertium datur

sau degetul de lumină al criticului”39

, reîntâlnim argumentele unei critici realizate în

relaţie cu gândul filosofic40

, pentru a fi cu putinţă o reevaluare culturală corectă:

„Am reflectat în ultima vreme, şi nu de puţine ori, la rostul atît de controversat al

exerciţiului critic (care nu poate fi conceput fără un organic background filosofic), la

ponderea acestuia în (re)construcţia actului de cultură şi la autoritatea cu care

alcătuieşte, în acord cu un anume saeculum, tabla valorilor (şi re-evaluărilor) unui

specific cîmp (sensul este cel fizic) al spiritului.”41

Spectrul criticii lui Ion Dur cuprinde nu numai filosofia, literatura, cultura,

arta, ştiinţa, ci şi media. Ca profesor universitar şi specialist în ştiinţele comunicării a

sancţionat întotdeauna derapajele presei. În eseurile sale, Ion Dur insistă asupra

faptului că presa trebuie – ca de altfel şi critica – să formeze şi să educe publicul. Dar

jurnaliştii de după 1989, au sucombat şi au ajuns să fie „lacheii domnului Profit. [...]

Atare ziarişti îşi îndreaptă interesul mai degrabă spre pîntece decît spre sinapsele

neuronilor sau spre informaţia care trece prin vămile acestora. Au fost ispitiţi şi

ameţiţi de puterea presei [...] au subestimat rolul într-un fel crucial pe care l-ar fi

putut avea gazetele în emanciparea românului de rînd.”42

Gazetele româneşti postdecembriste, după cum semnalează Ion Dur, au

alocat prea puţin spaţiu culturii. Şi în goana după bani, au uitat de propria menire. S-

a produs, astfel, o imbecilizare a publicului43

. În continuarea ideile amintite, Ion Dur

31 Ibidem. 32 Ibidem, p. 8. 33 Ibidem, p. 12. 34 Ibidem, p. 13. 35 Ibidem. 36 Ibidem. 37 Ibidem. 38 Este tocmai modul specific de a fi al filosofului şi, deopotrivă, al criticului, în viziunea lui Lessing, în Laoocon sau despre limitele

picturii şi ale poeziei, în româneşte de Lucian Blaga, Editura Univers, 1971, p. 7. 39 Ion Dur, Cel de-al treilea sens, Institutul European, Iaşi, 2014. 40 Această teză este avansată de criticul Ion Dur în Exerciţii de recunoaştere, ediţie cit. , pp. 33-157 şi s-a dovedit a fi un adjuvant

metodologic, cu adevărat, util pentru autor. 41 Ion Dur, Cel de-al treilea sens, ed. cit. , p. 11. 42

Idem, Cariatide, ed. cit. , pp. 8-9. 43 Ion Dur face trimitere la lucrarea lui Givanni Sartori, Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune şi post-gândirea.


ne avertizează că: „Pentru foarte mulţi, cultura se restrînge tot mai mult, din păcate,

la un surogat de cultură media, cea ce face din homo (s)zapiens o alcătuire hibridă,

cu lexic precar şi gramatică aleatorie, predispus mai cu seamă pentru forme de

comunicare analogică.”44

Ion Dur consideră insuficientă – şi aşa şi este! – o cultură

construită din elemente disparate, o limbă schimonosită de sms-işti şi de utilizatorii

de Facebook sau ai altor reţele de socializare45

.

Ion Dur revine, cu obstinaţie, la ideea că critica este „în degringoladă”.

După două decenii de democraţie, autoritatea criticului pare umbrită, deoarece „din

specialist a devenit un dispozitiv mecanic”, şi face „critică instant”, adică se ia

cartea, se răsfoiește și e gata cronica46

. Dar ce fel de cronică şi pentru cine? Avem,

aici, un act critic ineficient. Este o concluzie la care a ajuns şi Marta Petreu după

experienţa receptării propriei cărţi – Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail

Sebastian (Polirom, 2009). După cum remarca exegeta, „Citind cronicile despre

volumul meu, am constatat, cu uluire, că distinşii cronicari care îmi atacau cartea şi

persoana nu îmi citiseră cartea; şi că, pentru că nu-mi citiseră cartea, îmi făceau

obiecţii al căror răspuns se afla, argumentat, în carte. Unii dintre contestatarii mei

citiseră... rezumatul, de o pagină şi jumătate, al cărţii mele, iar alţii citiseră, neatent...

, coperta a patra a cărţii. Alţii numai răsfoiseră cartea. Am indicii că unul dintre

contestatarii cărţii mele nici măcar n-o văzuse.”47

Situaţii de acest fel, ne demonstrează – după cum afirmă Ion Dur – că „actul

critic s-a transformat într-un hocus pocus” şi, de aceea, se cere, imperativ, „o

reabilitare a criticului și a criticii”: „Avem mai mult ca oricînd nevoie de critic şi nu

vreo sosie de cabaret, este necesar personajul ce poate alunga irevocabil virusul

promiscuităţii valorice şi care, situat undeva pe liziera evaluării estetice şi având o

ştiinţă aparte, să ajungă la ceea ce am numi cel de-al treilea sens”.48

Cărţile lui Ion Dur49

indică nordul valoric şi sunt referinţe de necontestat.

Autor de largă receptare, dovadă stau zecile de recenzii și cronici despre cărțile

exegetului, Ion Dur este și una dintre personalitățile românești contemporane care, de

la catedră, a format sau a creat alte personalități, astăzi aflate la început de drum sau

în plină afirmare. În tripla sa ipostază – profesor universitar, eseist și critic – Ion Dur,

prin scrierile sale, propune o cale de acces către cultura fondatoare de sine și,

implicit, a cunoașterii de sine. Fără să existe vreo legătură (aparent vorbind) între Ion

Dur și teologul și pedagogul Luigi Giussani (1922-2005), Ion Dur a reușit să formeze

– atât elevi, cât și studenți – în spiritul unei educații orientate către valorile perene,

așa cum fac marii dascăli. În această ordine de idei, dacă parafrazăm schița

pedagogică a lui Luigi Giussani50

, Ion Dur propune, în mod adecvat, trecutul și

importanța tradiției, propune trecutul ca fiind prezentat în cadrul unei experiențe

prezente și face o educație critică.51

Ca un corolar la aspectele amintite, Luigi

Giussani afirma că „Noi vrem – și acesta este scopul nostru – să-i eliberăm pe tineri

de sclavia mentală, de omologarea care-i face sclavi ai altora din punct de vedere

mental.”52

Și în cazul criticului şi eseistului Ion Dur, se poate afirma, fără nicio

îndoială, din perspectivă culturală, că rostul scrierilor sale este tocmai acela de a

elibera ființa umană din sclavia mentală a culturii-surogat. [Gabriel Hasmaţuchi,

Saeculum nr. 1-2016]

[Cioran. Conform cu originalul, 2016]

„Deschizi cartea şi aştepţi să-ţi vorbească Dur de la

Amvonul filosofiei”. „A-l iubi pe Cioran înseamnă a iubi gândirea românească

în filosofie. (...) Îi mulțumesc domnului profesor pentru un curs foarte destins de

44 Ion Dur, Cel de-al treilea sens, ed. cit. , p. 12. 45 Ibidem. 46 Ibidem. 47 Marta Petreu, „Cum poţi scrie cronici literare fără să citeşti cărţile despre care scrii”, în Ilie Rad (coord.), Documentarea în jurnalism,

Editura Tritonic, Bucureşti, 2011, p. 204. 48 Ion Dur, Cel de-al treilea sens, ed. cit. , p. 13. 49 Vezi Exerciţii de recunoaştere (1992), Noica – între dandysm şi mitul şcolii (1994), De la Eminescu la Cioran (1996), Noica –

Portretul gazetarului la tinereţe (1999), Hîrtia de turnesol. Emil Cioran – inedit. Teme pentru acasă (2000), Cariatide (2007),

Maculatorul cu spirală (2010), Ciorne şi zile (2012) şi Cel de-al treilea sens (2014). 50 Luigi Giussani, op. cit. 51 Ibidem, pp. 5-7. 52 Ibidem, p. 7.


filosofie a lui Cioran. Există un mod de a face filosofie într-un mod foarte ontologic,

care nu te face să te trântești pe jos dacă nu îl înțelegi, ci te obligă să stai sus și să

încercă să duci mai departe efortul cunoașterii argumentului ontologic. (…) Să nu

înțelegeți că vreau să-l drapez pe Cioran în popă, atât ar mai trebui să se spună că

popii l-au furat și pe Cioran, dar structura lui teologică este legată de energii

necreate, cum rar găsești la teologi. (…) Dacă nu sunt un expert în Cioran, sunt sigur

un prieten apropiat al lui Ion Dur și asta mă onorează teribil. Îi mulțumesc pentru că

ne-a crescut cu o insistență melancolică. Îi datorăm măcar câte un rând din fiecare

carte pe care o scriem, din fiecare lucru pe care îl facem”. [Constantin Necula,

Tibuna (Sibiu), nr. 8023, 26 oct. 2017]

Cioran, aşa cum a fost. „De un interes special este, însă, volumul lui

Ion Dur dedicat unui „dionisiac cu voluptatea negaţiei”, apărut la Tritonic, în 2016.

Fiindcă profesorul sibian, deplângând absenţa unei ediţii critice a operei cioraniene,

propunea, în Cioran. Conform cu originalul, o serie de acribioase lecturi paralele,

confruntând manuscrisele cu ediţia princeps, afirmând ferm, ajuns la capătul

demonstraţiei: „avem nevoie de un Cioran conform cu originalul” (1, 176). Să

reamintim că Ion Dur era cel care „înscenase”, în 11-12 aprilie 1991, Symposionul

sibian, sperând chiar într-o revenire a lui Cioran, renunţând la „distanţa protectoare”.

N-a fost să fie. Şi tot el consultase arhiva lui Aurel (Relu) Cioran, oferind de-a lungul

anilor binevenite corective, observând că provocatorul Cioran, superficial cunoscut,

deformat, anatemizat etc., devenise un „sac de box ideologic” (1, 52). Cu deosebire

Schimbarea la faţă a României, apărută în 1936 la Vremea şi reluată în 1941*)

, a

iscat aprige controverse. Şi e regretabil, scrie Ion Dur, că cea mai pătimaş comentată

carte cioraniană, exegeţii extrăgând, pe alese, „probele”, a fost trimisă pe piaţă „fără

călăuze critice” (1, 147). Cu atât mai mult cu cât versiunea definitivă, „singura

autorizată” (Humanitas, 1990) este „serios amputată” (1, 130); încât, pe bună

dreptate, Ion Dur vrea un Cioran care „să semene cât de cât cu originalul” (1, 15), un

Cioran redat sieşi, „în mărime naturală”. Schimbarea la faţă, cu titlul, iniţial, în

manuscris, Teoria României are, aşadar, trei variante!

Profesorul Dur contabilizează migălos ce n-a trecut în ediţia princeps şi ce a

suprimat Humanitas-ul, editorul din urmă oferind „prea multe croşete” (1, 133) şi

eliminând capitolul Colectivism naţional, recuperat acum în Addenda (pp. 177-196).

Cartea, exaltând trăirea subiectivă, a suportat un „traseu anamorfozat” (1, 145) iar

recepţia, inflamată şi adjectivată la rându-i, se desfăşoară sub semnul exceselor.

Retractările lui Cioran, eliminând „pagini pretenţioase şi stupide” stau sub

imperativul „confortului ideologic”, notează Ion Dur. Grijuliu, Cioran se cenzurează,

despărţindu-se – prin ajustare – de „o operă delirantă”, în care a investit febră şi

pasiune, oferind „sugestii” pentru grandoarea României. Coborând în epocă, cu

extrase din presa vremii, Ion Dur ne face părtaşi la spectacolul recepţiei. Acuzele,

revărsate asupra filosofului liric denunţă „un masacru sângeros” (cf. Nichifor

Crainic), pus la cale de un Cioran doritor de scandal; doar Bucur Ţincu atrăgea

atenţia că nu e vorba despre o carte „de program şi doctrină”, ci de viziune şi

profeţie. A urmat, se ştie, în segmentul postbelic, critica orchestrată prin comandă

ideologică, punând la lucru „artileria de partid” (1, 154). Iar după dispariţie, un lung

proces postum, „martorii” de la noi sau cei convocaţi de Philipe Cusin, în Franţa,

devoalând aderenţele de juneţe, acel „trecut fascist”, obscurizat. Încât Pierre- Yves

Boissau, considerând opera lui Cioran un palimpsest, sugera că textele franceze ar

masca „un păcat (aproape) originar”, dezvăluind, sub deghizament, „schimbarea la

faţă a trecutului”. Sau poate doar o „dezavuare subterană”, acceptată elegant de

Patrice Bollon”. [Adrian Dinu Rachieru, Contemporanul, nr. 1 (790), ianuarie

2018]

[Critica judecăţii de gust, 2017]

„M-aş supăra să mă numească cineva de la cap la coadă

oltean. Sunt un înfiat al Ardealului”. „Fiecare volum pe care l-a semnat

Ion Dur este o școală în sine, și cei care l-au monitorizat, l-au decelat, au încercat să-i

pătrundă sensurile, știu despre ce vorbesc. Ion Dur nu este un autor comod,

dimpotrivă, și nu scrie pentru toată lumea. (…) Dacă am învățat ceva sau dacă m-a

influențat cumva această întâlnire, pe mine și pe colegii mei, ea se rezumă la a fi

*) Curios, în volumul tipărit la Humanitas (1990) se indică drept ani de apariţie a primelor două ediţii de la Vremea anii 1939 şi 1941!


foarte circumspect, foarte atent, cu foarte multe dileme în raport cu orice lectură pe

care o avem; lupa de pe copertă nu este un instrument întâmplător ales, cam așa arată

și textele puse sub lupa criticului, hermeneutului și exegetului Ion Dur” [ Minodora

Sălcudean, Tribuna (Sibiu), nr. 8031, 7 nov. 2017]

O carte-bucurie. Remontarea axiologică a gustului rafinat al

Filosofiei, Literaturii şi Comunicării. „Pentru cititor, evantaiul

propunerilor este amplu. Personal sunt încântat de analiza asupra mandarinului valah,

Petre Pandrea (Publicistica unui zorbagiu balcanic)- Profesorul I. Dur coordonând,

de nu mă înșel, o teză de doctorat finalizată în îndepărtat-apropiatul târg universitar

al Băii Mari- una dintre enigmele de gust într-ale istoriei umane din care Dumnezeu

nu lipsește. Atingerea de Simeon Bărnuțiu, refuzarea lui Nae Ionescu sau necordiala polemică

Pandrea-Mihai Ralea, excelenta transpunere în estetica gustului a manufacturării

jurnalului intim (Pomul vieții, 1944), precum și analizele asupra helvetizării

României ori asupra incredibilei decerebrări politice a României – propusă inclusiv

sub titlul Critica puterii de judecată (pp. 120-135), te trimit la lectură.

[Pr. Constantin Necula, Tribuna (Sibiu), nr. 8075, 16 ianuarie 2018]

Critica judecăţii de gust, relansată la Librăria Humanitas. „Prof. univ. dr. Ion Dur abordează subiecte sociologice, antropologice, politice,

împreună cu radiografia presei, tot ceea ce înseamnă cultura prezentului. Aici am

descoperit o conştiinţă critică, o conştiinţă capabilă să pună sub semnul întrebării tot

ceea ce este clişeu, tot ceea ce este obişnuinţă, tot ceea ce este reziduu

comportamental.” (Rita Chirian) „Ion Dur este un critic român important, iar faptul că locuieşte la Sibiu e un

deliciu pentru noi. Am vrut să mă apropii de cartea aceasta în alt fel, am vrut să văd

ce efort face criticul pentru a-și face mai ușor detectabil stilul. Partea inițială este

spectaculoasă. Petre Pandrea este un autor despre care se vorbește puțin, puțini îl

citesc, a fost un avocat mare, un om cu preocupări diverse, cu energie culturală mare.

(…) M-am bucurat foarte mult când am văzut cum l-a abordat domnul profesor.

Maniera dumnealui de a aborda autorii este specială, e o combinație de o istorie a

ideilor, de filosofie, de istoria literaturii. Are foarte multe detalii bibliografice, care

ne arată ceva important despre un autor. El folosește niște cuvinte din domeniul

tehnologic, îi plac anglicismele. E un om şi un scriitor foarte discret. Scrie mult, dar

nu scrie mult despre sine.” (Răzvan Enache) [Tribuna (Sibiu), 28 ian. 2018]

Un zorbagiu balcanic, între perfectul simplu şi perfectul

(des)compus. „Am de gând să destăinui (şi să justific) «gustul»

judecăţii unui prieten autentic, când se apropie - sunt convins că şi-a desăvârşit

valoarea în afara gusturilor discutabile, care nu se dispută - de ajustarea gândirii pe

o grilă a judecăţii: lecturată şi interpretativă. E greu să vorbeşti despre un prieten filosof. Te poate compromite demersul

în urma gustului lecturii. Mă încumet să-l descifrez pe Ion Dur, prin interesul său -

desăvârşit - dintr-o carte de sine, printre filele căreia se pune semnul de carte al

sensului suferinţei. (…) Filosofie, literatură, comunicare. Într-o carte fără pretexte, dar

instituţională prin autoritate. Unde gazetăria lui Petre Pandrea, acel zorbagiu

balcanic, îşi justifica judecăţile prin articolele despre filosofie politică, economie,

sociologie politică şi filosofia dreptului.

Memoriile lui Ion Dur sunt ispite din lirismul gândului. Există, în această

carte, un bovarism aplicat parcă de un teolog al măsurii performanţelor eroilor săi,

aflaţi, deja, în nebunia rafinată a anti-memoriei conjuncturale şi în perspectiva anti-

reflexivă a cititorului inegal cu el însuşi, şi care nu-şi mai aminteşte de lectura,

darămite de înţelesul de sine dintr-o carte.” [Andrei Ileni, Tribuna (Sibiu), nr. 8094,

13 febr. 2018]


Referinţe critice: În volume: C. Cubleşan, M. Eminescu în conştiinţa critică, Ed. Didactică

şi Pedagogică, Bucureşti, 1994, pp. 30-32; Gheorghe Grigurcu, Breviar Cioran,

Ed. Limes, Cluj, 2007, pp. 117-128; Alexandra Laignel-Lavastine, Filosofie şi

naţionalism. Paradoxul Noica, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 20; Solomon

Marcus, Invenţie şi descoperire, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1989, pp.

216-217; Adrian Niţă, Polemice, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2011, pp. 88-91;

Constantin M. Popa, Braţul de la Lepanto, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 2003,

pp.154-156; Ion Pachia-Tatomirescu, Pagini de istorie literară valahă de mîine,

vol. I, Timişoara, Waldpress, 2014, pp. 506-514; Adrian Niţă, „Filosoful şi

cetatea”, Filosofie şi literatură. Eseuri şi cronici de tranziţie, Bucureşti, Ed.

Tracus Arte, 2014, pp. 163-165; Gabriel Hasmaţuchi, „«Cariatide» sau împotriva

veleitarismului cultural, Eseuri şi (pre)texte critice, Sibiu, Editura ULBS, 2015,

pp. 86-89;

În publicaţii: Dan-Silviu Boerescu, „Cum să re(-)cunoaştem lucruri cu cuvinte”,

Luceafărul, 1993, nr. 8; Constantin Sălăvăstru, „Exerciţii de recunoaştere – Identitate

şi valoare în cultura românească de azi”, Revista de filosofie, 1994, nr. 3; Constantin

Cubleşan, „Exerciţii de recunoaştere”, Steaua, 1994, nr. 1-2; Adrian Niţă, „Noica –

între dandysm şi mitul şcolii”, Revista de filosofie, 1994, nr. 5; Ion Militaru, „O carte

a disjuncţiei”, Ramuri, 1994, nr. 6-7-8; Ilie Guţan, „Lectură şi interpretare”, Tribuna

(Sibiu), 1994, nr. 1161; Dan C. Mihăilescu, „Noica – între dandysm şi mitul şcolii”,

Litere, Arte, Idei, 1994, nr. 27; Titu Popescu, „O structură de rezistenţă: «literatura

de mijloc»”, Observator–München, 1994, nr. 2-3; Dan-Silviu Boerescu,

„«Dandysm» şi/sau «Mitul şcolii»”, Luceafărul, 1994, nr. 13; Vasile Avram, „Drum

deschis spre o exegeză Noica”, Opinia publică (Sibiu), 1994, nr. 175; Adriana Cean,

„Schiţă de portret”, Tribuna (Cluj), 1995, nr. 20; Ilie Guţan, „Lectura ca «act de

semnificare»”, Saeculum (Sibiu), 1996, nr. 1-4; Ioan Mariş, „Românesc şi universal”,

Saeculum (Sibiu), 1996, nr. 1-4; Mircea Braga, „De la Eminescu la Cioran”, Tribuna

(Sibiu), 7 martie 1997; Ioan Mariş, „De la Eminescu la Cioran”, Tribuna (Sibiu), 20

iunie 1997; Daniel Deleanu, „De la Eminescu la Cioran”, Rostirea Românească

(Sibiu), 1997, nr. 3-4; Ion Militaru, „Problema specificului românesc”, Ramuri,

1998, nr. 2; Daniel Deleanu, „Noica – Portretul gazetarului la tinereţe”, Rostirea

Românească (Sibiu), 1999, nr. 7-8-9; Nicolae Prelipceanu, „O carte despre

Constantin Noica”, România Liberă, 1999, nr. 2872; Adrian Niţă, „Gazetarul Noica”,

Contemporanul. Ideea europeană, 2000, nr. 25; Daniel Ştefan Pocovnicu, „Cîntecul

de lebădă al filosofului”, Ateneu, 2001, nr. 9; A. Grădinaru, „Emil Cioran, la 18 ani”,

Adevărul, 2001, nr. 3325; Mihaela-Genţiana Stănişor, „Eseu de alchimie comparată”,

Transilvania, 2001, nr. 4; Marin Diaconu, „Pe calea către şcoala filosofică a lui Nae

Ionescu”, Viaţa Românească, 2001, nr. 3-4; Gheorghe Grigurcu, „Despre Nae

Ionescu şi Cioran”, România literară, 2004, nr. 38, 39, 40; Gabriel Popescu, „Emil

Cioran şi Nae Ionescu – într-o lectură derridian-logocentrică”, Saeculum, Sibiu,

2/2005; Ştefan Dobre, Sibiu Standard, 21 Mai 2008; Adina Aleonte, Rondul, 21 Mai

2008; Oana Timar, Tribuna, 21 Mai 2008; Sorin Lavric, „În contra presei de

estradă”, România literară, 2008, nr. 23; Minodora Sălcudean, „Lectura ca re-facere

a sensului”, Saeculum (Sibiu), 2007, nr. 1-2; Andrei Terian, Euphorion, 7-8, iulie-

august 2008; Andrei Terian, „În contra culturii de estradă”, Ziarul de Duminică, 14


octombrie 2008; George Lateş, Acta Universitatis Danubius, 1-2008; Răzvan

Enache, „La critique – entre fleuret et marteau”, Alkemie (Sibiu), 2008, numéro 2;

Adrian Niţă, „Cariatidele lui Ion Dur”, Timpul (Iaşi), 2008, nr. 12; Titu Popescu,

Jurnalul Literar (München), serie nouă, an XX, nr. 1-6, ianuarie-martie 2009; Petre

Anghel, „Noica, acelaşi şi diferit”, Saeculum (Sibiu), 2009, nr. 1-2; C. M. Popa,

Mozaicul, 2009; Vianu Mureşan, „Intenţie şi metodă în cercetarea lui Noica”,

Tribuna (Cluj), 2010, nr. 198; Minodora Sălcudean, „Maculatorul cu spirală”,

Update (Sibiu), 2011, nr. 11; Silviu Guga, „Maculatorul cu spirală”, Vatra Veche

(Târgu-Mureş), 2012, nr. 1; Mihai Barbu, „Ciorne şi zile”, Tribuna (Sibiu), 15 martie

2013; Adrian Dinu Rachieru, „Constantin Noica – o victimă «inocentă»?”, Tribuna

(Cluj), nr. 265, 16-30 septembrie 2013; Răzvan Enache, „Thérapies critiques non-

conventionnelles. L’orthosophie”, Alkemie (Sibiu), numéro 11, Juin 2013; Răzvan

Enache, „Terapii critice nonconvenţionale. Ortosofia”, Saeculum, Sibiu, nr. 1-2 / -

2013; Constantin M. Popa, „Templierii”, Mozaicul, 1-2014; Ion Pachia-Tatomirescu,

„Eseuri filosofice şi lirosofice din literele de aur ale «ciornelor şi zilelor»”,

Constelaţii diamantine, nr. 3(43) 2014, pp. 19-21 (www.scribd.com/doina_dragut);

Aşii români, Nürenberg, 25 febr. 2014 (http://www.asiiromani.com/sens-

giratoriu/21802-eseuri-filosofice-si-lirosofice-din-lietrele-de-aur-ale-zilelor-si-

ciornelor.html); Adrian Niţă, „Filosoful şi cetatea (lui)”, Timpul (Iaşi),nr. 182, mai

2014; Teodor Vidam, „Der dritten Sinn”, Saeculum, nr. 1-2, 2015; Ioan Radu

Văcărescu, „Sensul critic”, Euphorion, 2/2015; Gabriel Hasmaţuchi, „Ion Dur şi

hermeneutica filosofică a culturii”, Saeculum, nr. 1, 2016; Viorella Manolache, Cel

de-al treilea sens (The Third Meaning), Romanian Review of Political Sciences and

International Relations, nr. 2, 2016, pp. 212-214; Gabriel Hasmațuchi, „Ion Dur şi

hermeneutica filosofică a culturii – perspective critice”, Saeculum, Sibiu, nr. 1, 2016,

pp. 92-98; Ana Maria Mătuşoiu, „Întreaga activitate literară a scriitorului Ion Dur,

răsplătită cu premiul revistei Euphorion”, Tribuna, 17 nov. 2016; Ana Maria

Mătuşoiu, „Eseistul Ion Dur, premiat de Academia Română”, Tribuna, 17 dec. 2016;

„Profesorul Ion Dur, premiat de Academia Română”, Sibiu 100%, 26 decembrie

2016; Traian Deleanu, „Ion Dur, premiat de Academia Română pentru Cel de-al

treilea sens”, Turnul Sfatului, 1 ianuarie 2017; Ovidiu-Marius Bocşa, „The play of

signifying. Ion Dur beyond the crisis of criticism”, Saeculum, Sibiu, 1, 2017, pp. 79-

88; Constantin Necula, „Deschizi cartea şi aştepţi să-ţi vorbească Dur de la Amvonul

filosofiei”, Tibuna (Sibiu), nr. 8023, 26 oct. 2017; Sorana Maier Biţu, „Ion Dur: M-

aş supăra să mă numească cineva de la cap la coadă oltean. Sunt un înfiat al

Ardealului”, Tribuna (Sibiu), nr. 8031, 7 nov. 2017; „Ion Dur nu este un autor

comod, dimpotrivă, şi nu scrie pentru toată lumea”, Sibiu 100%, 5 noiembrie 2017;

Adrian Dinu Rachieru, „Cioran, aşa cum a fost”, Contemporanul, nr. 1 (790),

ianuarie 2018; Pr. Constantin Necula, „«Critica judecăţii de gust» a lui Ion Dur – O

carte-bucurie. Remontarea axiologică a gustului rafinat al Filosofiei, Literaturii şi

Comunicării”, Tribuna (Sibiu), nr. 8075, 16 ianuarie 2018; Liuba Starii, „Critica

judecăţii de gust, relansată la Librăria Humanitas”, Tribuna (Sibiu), 28 ian. 2018;

Andrei Ileni, „Un zorbagiu balcanic, între perfectul simplu şi perfectul (des)compus,

Tribuna (Sibiu), nr. 8094, 13 februarie 2018; Horia Vicenţiu Pătraşcu, „Ion Dur,

Jurnal domestic. Însemnările unui in-formator. 1971-2017”, Revista de filozofie, nr.

3-2018, pp. 303-306; Minodora Sălcudean, „Iluzie, seducţie şi autenticitate în

scrierea confesivă”, Transilvania, 2-2018, p. 15-19; Radu Vancu, „Exigența pudorii

și exigența adevărului”, Transilvania, 2-2018. P. 20-23; Sorin Lavric, „Insul

adiabatic”, România literară, nr. 29, 29 iulie 2018, p. 20; Pr. Constantin Necula,

„Metafizica lui «Dragostea nu cade niciodată…»”, Tribuna, 6 iulie 2018; Andrei

Ileni, „Destăinuiri dure despre o exsitenţă pură”, Tribuna, 10 iulie 2018; Corina

Taras, „Ion Dur, Cioran. According to the original”, Romanian Review of Political

Sciences and International Relations, nr. 2-2018, pp. 242-244; Gabriel Hasmaţuchi,

„Ion Dur şi critica judecăţii de gust”, Scrisul Românesc, serie nouă, an XVI, nr. 8-

2018, p. 21;

http://www.scribd.com/doina

http://www.asiiromani.com/sens-giratoriu/21802-eseuri-filosofice-si-lirosofice-din-lietrele

http://www.asiiromani.com/sens-giratoriu/21802-eseuri-filosofice-si-lirosofice-din-lietrele

Informaţii personale -...

Documents

Transcript of Informaţii personale -...