INDICATORII ECONOMICI AI EFICIENŢEI INVESTIŢIILOR

Aspecte generale

Indicatorii sunt mărimi cifrice cantitative, calitative şi cu deosebire valorice care

cuantifică starea, nivelu, volumul sau valoarea unui proces, proiect a unei activităţi sau acţiuni.

În domeniul investiţiilor indicatorii pot caracteriza proiectul ca volum, elemente

structurale, cost, durată de înfăptuire, având calitatea de indicatori tehnici sau tehnico-economici.

Pe de altă parte, indicatorii pot reflecta raportul efort-efecte sau efecte-efort, cu privire la

proiectul de investiţii, în care caz, ei au calitatea de indicatori de eficienţă economică 1 ori sunt

utilizaţi în analiză ca având semnificaţia de „criterii” (criteriul duratei de recuperare, criteriul

valorii actuale nete etc.)2.

Indicatorii de apreciere şi de eficienţă economică a investiţiilor se obţin prin calcule şi

prelucrare a informaţiilor cuprinse în documentaţia tehnico-economică (studiul de fezabilitate,

proiectul tehnic, etc.), folosindu-se metodele matematice specifice. Se poate afirma că indicatorii

tehnico-economici şi economici sunt mărimi de calcul primare servind aprecierii proiectului de

investiţii, în timp ce indicatorii de eficienţă economică sunt mărimi derivate din prelucrarea

informaţiilor iniţiale sau a indicatorilor primari şi asigură măsurarea eficienţei proiectului.

Fiecare indicator de eficienţă economică are o anumită capacitate informaţională şi

caracterizează sau măsoară eficienţa economică a proiectului dintr-un anumit unghi, în unităţi de

masură specifice. Indicatorii de eficienţă economică a investiţiilor, pentru a răspunde scopului

în care se utilizează, trebuie să se încadreze în anumite cerinţe, între care: o construcţie logică a

raportului efect/efort sau efort/efect; o semnificaţie clară; un calcul simplu, permisibil; să permită

o interpretare facilă; să asigure fundamentarea şi luarea deciziei.

Indicatorii se determină cu ajutorul unor modele matematice variate, astfel:

1 Românu I., Vasilesu I. (coord.), Managementul investiţiilor, Editura Mărgăritar, Buc. 1997, p. 115

2 Lanasseur M., Quintart A., Finance, Editura Economică, Paris, 1992, p.475

a) modelul raporului matematic efort/efecte sau efecte/efort (prin care indicatorii obţinuţi capătă

forma de efort specific pe unitate de efect; efect specific pe unitate de efort; coficienţi, rate, etc.);

b) modelul matematic al diferenţei între două mărimi (prin care se determină rezulatul unei

activităţi, unui proiect);

c) modelul matematic de adiţionare, de cumulare a unor elemente (prin care se determină masa,

volumul unei activităţi, unui proiect);

d) modelul matematic de structură (în care caz prin indici de structură se stabileşte contribuţia

elementelor componente faţă de total);

Există un relativ consens cu privire la utilitatea unor indicatori variaţi, în conţinut şi

semnificaţii, pentru reflectarea eficienţei economice a proiectelor de investiţii. Acest fapt se

justifică, mai des dacă avem în vedere complexitatea procesului investiţional, caracterul său

dinamic privit prin prisma agenţilor implicaţi, a naturii resurselor consumate şi a interferenţei

dintre etapele sale. Indicaţiile uneori contradictorii, ori neconcludente, pe care le dau unii

indicatori prin expresia lor cifrică impun: completarea analizei cu luarea în considerare a altor

indicatori; necesitatea clarificării metodelor de stabilire a fiecărui indicator de eficienţă

economică a investiţiilor, în parte, a semnificaţiei, locului şi rolului pe care trebuie să-l ocupe în

analiza variantelor de proiect; necesitatea abordării sistemice a gamei de indicatori în funcţie de

puterea de reflectare, ca şi de nivelul organizatoric la care se impune folosirea în analiză a unui

anumit indicator de eficienţă economică a investiţiilor, în raport cu scopul analizei.

În contextul celor ce vor fi prezentate un sistem de producţie se poate afla în mai multe

situaţii, sub aspectul activităţii investiţionale:

- sistemul poate realiza investiţii pentru construirea unor unităţi noi în cadrul programului său de

rezolvare;

- sistemul poate realiza investiţii de modernizare, dezvoltare, reutilare sau reprofilare a unor

capacităţi de producţie existente;

- sistemul poate recurge la investiţiile sub forma plasamentului de capital, în procurarea de

acţiuni, obligaţiuni de la alte sisteme de producţie sau de pe piaţa secundară de capital, aceasta

fie cu scopul de a ajunge să aibă o infuenţă notabilă în cadrul unui alt sistem de producţie (de

exemplu un furnizor de materii prime sau un prestator de servicii), fie în scopul obţinerii de

dividende.

Orice obiectiv de investiţii sau de introducere a progresului tehnic se realizează prin mai

multe modalităţi, fiecare modalitate porneşte de la mai multe variante de proiect care la rândul

lor se caracterizează printr-o varietate de proiecte, varietate de eforturi, efecte şi raporturi dintre

ele.

Pentru alegerea variantei optime se foloseşte un sistem de indicatori de eficienţă

economică fiecare dintre aceştia evoluând o anume latură a eficienţei obiectivului respectiv.

Indicatorii eficienţei economice a investiţiilor se pot clasifica din mai multe puncte de vedere:

1 din punct de vedere al sferei de cuprindere, există patru clase:

a) indicatori ce reflectă efectele economice: capacitatea de producţie, valoarea producţiei anuale;

structura producţiei; încasările valutare etc.;

b) indicatori ce specifică eforturi economice: investiţia totală, structura investiţiei totale,

mărimea imobilizărilor, cheltuielile de producţie pe an, structura costurilor de producţie, numărul

total de personal, structura personalului etc.;

c) indicatori ce se referă la perioada de realizare a obiectivului şi la cea de funcţionare: durata de

execuţie a obiectivului de investiţii, durata de execuţie a obiectivului de investiţii până la punerea

în funcţiune parţială, durata de funcţionare fizică, durata de funcţionare eficientă, durata de

funcţionare până la atingerea parametrilor proiectaţi etc.;

d) indicatori de eficienţă economică a investiţiilor: investiţia specifică, termenul de recuperare,

coeficientul eficienţei economice a investiţiilor;

2 după nivelul la care se face evaluarea şi analiza economică, indicatorii economici pot fi:

macroeconomici şi microeconomici, adică la nivelul economiei naţionale sau la nivel de ramură

şi microeconomici – asociaţi sistemelor de producţie – întreprinderi. Aceştia din urmă se impart

în:

a) indicatori cu caracter general – indicatori de volum ai obiectivului;

b) indicatori de bază – sunt indicatorii reali de eficienţă economică;

c) indicatori specifici – caracterizează specificul unei anumite ramuri industriale sau unui anumit

domeniu de activitate economică;

d) indicatori suplimentari – se folosesc doar în anumite cazuri pentru o activitate ce nu este

descrisă de alţi indicatori sub aspectul eficienţei economice a investiţiilor în domeniul respectiv.

Indicatori cu caracter general

În această categorie încadrăm acei indicatori statici care pot caracteriza în principiu,

activitatea economică a oricărei entităţi, în măsura în care este asigurat un sistem propriu de

informaţie economică. Definirea şi prezentarea succintă a indicatorilor este realizată în

continuare:

1. Capacitatea de producţie – exprimă potenţialul de producţie al unui obiectiv, într-o

perioadă dată, de regulă un an, în unităţi naturale – tone, m2, m3, bucăţi etc.- în raport cu profitul

producţiei, structura sortimentală prevăzută şi regimul de funcţionare. Capacitatea de producţioe

se stabileşte în funcţie de gradul de utilizare intensivă şi extensivă a utilajelor şi instalaţiilor,

rezultând din însumarea capacităţilor individuale ale acestora sau în raport de capacitatea

utilajului conducător.

Capacitatea de producţie poate fi exprimată cantitativ, dar şi în unităţi valorice astfel:

1

sau

2

în care : Q – reprezintă capacitatea de producţie exprimată valoric;

qj – capacitatea fizică de producţie a sortimentului j;

pj – preţul de producţie al sortimentului j;

Ca indicator natural, în sfera indicatorilor de eficienţă a investiţiilor, capacitatea de

producţie constituie punct de plecare pentru stabilirea celorlalţi indicatori, între care: valoarea

investiţiei, investiţia specifică, costul şi valoarea producţiei, numărul de personal etc.

2. Numărul personalului face parte din sfera indicatorilor naturali. Se stabileşte în

funcţie de capacitatea de producţie, regimul de lucru, norma de personal,profilul producţiei,

structura sortimentelor, etc. În seria indicatorilor de eficienţă economică a investiţiilor apare sub

forma numărului de personal toatal, din care numărul de muncitori. Serveşte comparaţiilor între

diferitele variante de proiect în mod direct, precum şi stabilirea indicatorului productivitatea

muncii.

3. Costul de producţie poate fi pus în evidenţă sub forma costului unitar sau a costului

total anual.

Costul de producţie unitar se stabileşte pe bază de antecalculaţii/calculaţii pe produs sau

pe baza relaţiei:

3.

în care: c – reprezintă costul unitar;

Q – volumul producţiei;

i – sortimentul de produse;

Costul de producţie total se stabileşte pentru un anumit volum al producţiei şi pentru o

anumită perioadă de timp (an, trimestru, lună). Se regăseşte adesea şi sub denumirea „valoarea

producţiei de cost”.

În genaral costul producţiei exprimă efortul de producţie/exploatare în cadrul

întreprinderii, fabricii, secţiei etc., tendinţa de optimizare impunând minimizarea lui. Se foloseşte

în analiza economică pentru comparaţii între activităţi, produse etc., precum şi pentru

determinarea unor indicatori derivaţi (cheltuieli la 1000 lei producţie, rata profitului, profitul

aferent perioadei de timp). În aprecierea eficienţei proiectelor de investiţii prezintă interes

evaluarea fundamentală a structurii costului de producţie pe elemente de cheltuieli (materii prime

şi materiale, energie, costuri salariale, amortizare, etc.), ca şi pe articole de calculaţie (cheltuieli

fixe şi variabile).

Relaţia de calcul a costului de producţie total (c) este:

4.

Tendinţa de optim presupune minimizarea costului producţiei (unitar şi total).

4. Preţul de vânzare constituie indicator de estimare a nivelului valoric la care un produs

poate fi vândut. Preţul de vânzare (preţ de producţie) unitar, în principiu constituie rezultatul

însumării costului de producţie unitar, sub aspect cifric, este negociat între producător şi

cumpărător, interesele fiind contradictorii.

O formă a preţului, regăsită în practica economiei de piaţă o reprezintă prţul de vânzare

cu taxele incluse care se stabileşte prin adiţionarea la preţul de producţie (ca preţ de vânzare a

producătorului) a diferitelor taxe reglementate prin acte normative, între care taxa pe valoare

adăugată, accize şi alte taxe. Este în interesul legiuitorului să impună forma, procedura prin care

taxele respective se încasează odată cu vânzarea unor mărfuri sau servicii.

Relaţiile de calcul corespunzătoare sunt:

- pentru preţul de producţie unitar (p);

5.

- pentru preţul de vânzare cu taxele incluse (ptti);

6.

unde:

pr – reprezintă profitul pe unitatea de calcul;

tva – taxa pe valoare adăugată;

acc – accize;

a – alte taxe;

5. Valoarea producţiei reprezintă indicatorul valoric prin care se exprimă amploarea

activităţii întreprinderiiîntr-o perioadă de timp (luna, trimestrul, anul).

Se determină după relaţia:

7.

sau

8.

în care: p – reprezintă valoarea producţiei la preţ de producţie;

ptti – valoarea producţiei la preţul cu taxele incluse;

6. Cheltuieli la 1000 lei producţie este indicator de eficienţă economică semnificativ, în

întreprinderile cu producţie neomogenă. Se determină cu ajutorul relaţiei:

9.

iar tendinţa de optim presupune minimizarea cheltuielilor la 1000 lei producţie.

7. Profitul constituie un indicator esenţial în analiza oricărei activităţi economice,

întrucât exprimă scopul şi efectul valoric scontat sau realizat. Reflectă mărimea efectului valoric

aşteptat sau obţinut, fiind determinat cu ajutorul relaţiei:

10.

în care: Pr – reprezintă profitul brut (Prb) şi net (Prn);

Rt – rezultatul total (profitul brut);

i – cota de impozit pe profit;

În evoluarea şi aprecierea eficienţei proiectelor de investiţii profitul este luat în seamă

pentru efectuarea analizei comparative, precum şi pentru determinarea unor indicatori derivaţi

(durata de recuperare, rata rentabilităţii, coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor etc.).

8. Rentabilitatea rflectă în principiu capacitatea sistemului (întreprinderii) de a genera

profit, în cadrul unei perioade de timp. Constituie o stare pozitivă în care se prezintă unitatea de

referinţă, fapt atestat de raportul efect (profit)/efort (costul producţiei sau costul investiţiei,

capitalul social, valoarea cifrei de afaceri etc.). Rentabilitatea se măsoară printr-un sistem de rate

ale rentabilităţii, între care mai uzuală este cea prezentată mai jos:

11.

unde: rc – reprezintă rata rentabilităţii în funcţie de cost;

Aprecierea favorabilă a unei activităţi cu ajutorul diferitelor rate ale rentabilităţii ţine

seama de ordinul de mărime, impunându-se maximizarea nivelului cifric. Semnificaţia fiecărei

rate a rentabilităţii este în funcţie de numitorul raportului (cost, capital, cifră de afaceri etc.).

9. Productivitatea muncii constituie unul din indicatorii folosiţi, atât în exprimarea

eficienţei economice a activităţii de producţie, cât şi în afara eficienţei investiţiilor, în scop de

argumentare a deciziilor de investiţii. Se exprimă diferenţiat, în funcţie de mărimile de calcul

folosite astfel:

12.

13.

14.

15

unde: W – reprezintă productivitatea muncii în unităţi fizice (q), valorice (v), pe o persoană (p),

sau pe un muncitor (m);

Np, Nm – numărul personalului total (Np), muncitori (Nm);

Q – volumul fizic al producţiei;

Q*p – valoarea producţiei anuale în lei;

Exprimând cantitatea de produse, ori valoarea produselor create de o persoană, un

muncitor, în unitatea de timp, pe de o parte, sau, pe de altă parte, timpul necesar pentru

producerea unei unităţi din valoarea producţiei determinate, productivitatea muncii reflectă

eficienţa cu care se cheltuieşte munca socială.

Indicatorul productivitatea muncii se foloseşte în exprimarea şi analiza eficienţei

economice a investiţiilor pentru comparaţii între diferitele variante de proiect sau în dinamică

(situaţia după şi înainte de realizarea unor investiţii de modernizare şi reutilare). Unii autori negă

calitatea de reflectare veridică a eficienţei economice prin intermediul productivităţii muncii,

întrucât indicatorul respectiv, nu arată decât cantitatea, sau valoarea produselor obţinute în medie

de un muncitor, fără a da indicaţii cu privire la cheltuielile de producţie, gradul de utilizare a

factorilor de producţie angrenaţi.

Indicatori de bază, în viziune statică

Indicatorii de bază au fost elaboraţi în exclusivitate în cadrul preocupărilor de creştere a

eficienţei economice a investiţiilor şi stau la baza fundamentării deciziei judicioase de a investi.

Aceştia cuantifică raportul efecte/eforturi sub forma maximizării efectelor obţinute pe unitatea

de efort, sau prin minimizarea eforturilor necesare pentru obţinerea unei unităţi de efect.

Principalii indicatori cuprinşi în această categorie sunt:

1. Volumul capitalului investit (Inv) reprezintă expresia valorică a tuturor resurselor ce se

consumă pentru realizarea unui obiectiv până la punerea lui în funcţiune. Formula de calcul

pentru acest indicator este :

în care, sau

iar, Inv este volumul investiţiei totale; Id-investiţia directă; Icol-investiţia colaterală; Icx –

investiţia conexă; Eimob – efectul imobilizării de fonduri; e – coeficientul de eficienţă

economică a investiţiei; d – durata de execuţie; h – anul eşalonării investiţiei; Ih – investiţia

eşalonată în anul „h”; - valoarea medie anuală (tremestrială, lunară) a imobilizărilor de

fonduri; N – valoarea mijloacelor circulante de primă dotare.

Două variante de investiţii care au acelaşi volum de investiţii şi aceeaşi durată de execuţie

pot să difere între ele prin modul de eşalonare al resurselor pe durata de execuţie a obiectivului.

Efectele imobilizării de fonduri constituie valoarea veniturilor nete ce s-ar fi putut obţine pe

timpul construcţiei obiectivului dacă aceste resurse nu ar fi imobilizate, ci ar fi intrat direct în

circuitul economic.

Se poate concluziona că : din multitudinea de variante investiţionale posibil de

realizat, va fi aleasă aceea care are volumul investiţiei totale cel mai mic ‚ min Inv.

2. Durata de execuţie a lucrărilor de investiţii d. Întreaga „viaţă” a unui obiectiv de

investiţii se împarte în două perioade:

- prima, în care se realizează obiectivul respectiv până la punerea sa în funcţiune –

perioadă ce poartă numele de durata de execuţie a lucrării de investiţii;

- a doua, este perioada de la punerea în funcţiune până la scoaterea din funcţiune a

fondului fix respectiv – durata de funcţionare sau de serviciu a foncului fix;

În concluzie, din variantele investiţionale posibile se va alege cea cu durata de

execuţie a lucrărilor cea mai mică, min d, atât pentru a evita risipa şi degradările pe şantierele

de construcţii, la care se adaugă problema evitării uzurii morale a produselor ce se realizează prin

investiţie.

O problemă importantă a acestei perioade de timp se referă la modul de eşalonare a

cheltuielilor de capital pe fiecare an în parte, în cadrul duratei de realizare; în acest context se va

urmări ca partea cea mai mare a fondurilor să fie alocate către sfârşitul duratei de execuţie. De

asemenea, constituie un avantaj situaţia, în care există posibilitatea, punerii în funcşiune a unor

capacităţi parţiale de producţie.

3. Durata de funcţionare eficientă a obiectivului (De) este perioada în care acesta

produce efecte şi din acest punct de vedere, se preferă variantele cu o durată cât mai lungă.

În cadrul duratei de fuuncţionare a obiectivului distingem trei perioade de timp mai

importante: perioada de atingere a parametrilor proiectaţi; perioada de funcţionare normală şi

perioada de declin (fig. 15.2). Varianta optimă este cea pentru care durata de funcţionare a

obiectivului este meximă , max D.

Notaţiile folosite în figura 15.2 sunt: D – durata de realizare a investiţiei; Da – durata de

atingere a parametrilor proiectanţi; Dn – durata de funcţionare normală; Dd – durata de declin; De

– durata eficientă de funcţionare; Df – durata fizică de funcţionare; Q – valoarea producţiei

exprimată în [um] unităţi monetare; C – costul producţiei exprimată în [um] unităţi monetare; Inv

– volumul total al investiţiei exprimată în [um] unităţi monetare. Toate duratele sunt exprimate în

[ut] unităţi de timp.

Perioada normală de funcţionare Dn trebuie să stea în atenţia celui care iniţiază procesul

investiţional, în idea că ea trebuie prelungită cât mai mult deoarece efectele nete de profit vor fi

mai mari, iar premisele pentru o dezvoltare viitoare vor fi mai favorabile. Astfel, se impugn

măsuri concrete pe linia asigurării funcţionării în bune condiţii a utilajelor, efectuarea la timp a

t [ut]DnDad

Inv

C [um]; Q [um]; Inv [um]

Dd

De

Df

Q

C

reviziilor periodice şi reparaţiilor curente, pentru că această perioadă să fie prelungită în

detrimental perioadei de decline, când profiturile încep să scadă. Deci, pe perioada D f - De se

înregistrează pierderi, cu implicaţii directe asupra eficienţei economice a investiţiei şi asupra

momentului optim de scoatere din funcţiune a unei anumite capacităţi de producţie.

4. Pierderea de venit net agricol prin amplasarea noului obiectiv (Y)

Indicatorul se calculează în cazul în care sistemul de producţie realizează investiţii ce vor

fi amplasate pe terenuri ce au avut iniţial destinaţie agricolă. Relaţia de calcul este :

,

în care i este indicele mediu anual de creştere a producţiei agricole pe perioada D ; D – intervalul

de timp cât terenul agricol este scos din circuit; Vn – venitul mediu annual ce se obţine din

cultivarea unui hectar de teren arabil; St – suprafaţa totală scoasă din circuitul agricol.

Acest indicator se calculează pentru terenul scos din funcţiune ocupat de obiectivul

principal şi pentru lucrările anexe obiectivului, având în vedere întrega perioadă de funcţionare.

La decizia asupra variantei optime de proiect, pierderea de venit net agricol

prin amplasarea noului obiectiv trebuie să fie cât mai mică , min Y.

5. Investiţia specifică (S) reprezintă volumul fondurilor de investiţii necesar pentru

realizarea unei unităţi de capacitate de producţie şi se calculează astfel :

- pentru obiective noi :

,

în care Q – producţia anuală sau , după caz, capacitatea de producţie în unităţi naturale sau

valorice.

- pentru modernizări sau dezvoltări :

,

în care Qi este producţia anuală după modernizare şi/sau dezvoltare; Qo – producţia anuală

înainte de modernizare/dezvoltare.

Calculul indicatorului investiţia specifică în funcţie de capacitatea de producţie exprimată

valoric, în special în cazul activităţii de modernizare, dezvoltare, retehnologizare, evidenţiază şi

o serie de aspecte legate de schimbarea structurii sortimentale de fabricaţie, cu efecte directe

asupra cifrei de afaceri a sistemului de producţie respective. Considerând avantajul calculului în

funcţie de capacitatea de producţie exprimată fizic, indicatorul are o sferă mare de aplicabilitate

şi un grad ridicat de relevanţă, ceea ce practic face ca aceasta să fie prezent în toate calculele

fundamentare a eficienţei economice a investiţiilor pentru un obiectiv ce urmează a se realiza.

Investiţia specifică reprezintă volumul de resurse investiţionale consumat pentru

obţinerea unei unităţi de capacitate deci, varianta investiţională optimă este aceea pentru

care investiţia specifică este minimă , min S.

6. Termenul de recuperare al investiţiei (T) reprezintă prioada de timp în care resursele

de investiţii consumate s-ar putea recupera din valoarea beneficiilor anuale obţinute în urma

vânzării producţiei. Relaţiile de calcul pentru acest indicator sunt :

-pentru obiective noi :

sau

în care T este termenul de recuperare ; Inv – volumul total al investiţiei ; A – acumulările

obţinute ; B – beneficiul obţinut ;

- pentru modernizări – dezvoltări :

sau sau

în care Inv este volumul total al investiţiei de modernizare ;Bhmi/Ahmi – beneficiile/acumulările

obţinute în urma modernizării ; Bhmo/Ahmo – beneficiile/acumulările obţinute înainte de

modernizare ; Chmo – costurile iniţiale ; Chmi – costurile după modernizare.

In cazul în care calculul pentru modernizări, dezvoltări, retehnologizări de capacităţi de

producţie, trebuie luate în considerare şi o serie de elemente, cum ar fi pierderea de profit

datorată întreruperii producţiei pe durata de realizare a investiţiei, valoarea neamortizată a

capitalului fix ce urmează a fi dezmembrat, sumele obţinute din valorificarea unor utilaje sau

părţi componente ale acestora etc. Astfel, termenul de recuperare se poate calcula după relaţia :

în care Inv – capitalul investit pentru modernizare, dezvoltare, retehnologizare ; A – amortizarea

nerecuperată ; V – veniturile obţinute din valorificarea unor utilaje ; Pp – pierderea de profit pe

timpul realizării investiţiei.

După cum se observă, termenul de recuperare se calculează în raport cu beneficiile,

acumulările sau costurile de producţie. Varianta optimă, din punct de vedere al acestui

indicator este aceea în care Ti este cel mai mic min T.

7. Coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor (e) exprimă beneficiile anuale sau

acumulările băneşti anuale ce se obţin la 1 leu investit. Formulele de calcul ale acestui indicator

sunt :

- pentru obiectivele noi :

sau

- pentru modernizări sau dezvoltări :

sau sau

Din relaţii se observă o nouă modalitate de definire a coeficientuluiu de eficienţă

economică a investiţiilor, şi anume ca inversul termenului de recuperare.

Pentru compararea efectului suplimentar cu investiţia suplimentară se pot folosi

următoarele relaţii de calcul :

sau

în care se iau în consideraţie două momente de timp în derularea investiţiei : momentul „i”  după

realizarea inevstiţiei suplimentare şi momentul ”0” reprezentând baza de plecare sau raportare.

Când se folosesc aceste relaţii de calcul pentru investiţii de modernizare, indicatorul

coeficientului de eficienţă economică a investiţiilor exprimă beneficiile anuale suplimentare ce

se obţin în urma efectuării unei unităţi de efort investiţional. Varianta investiţională optimă

este cea care maximizează indicatorul, max e.

8. Cheltuielile echivalente sau recalculate (K)

În vederea evaluării resurselor consumate pentru realizarea unui obiectiv de investiţii şi a

bunei funcţionări a acstuia există doi indicatori utilizaţi:

- volumul investiţiilor – pentru resursele consumate până la punererea în funcţiune a

obiectivului de investiţii;

- costul producţiei – pentru resursele consumate, anual, după punerea în funcţiune a obiectivului

de investiţii.

Însumarea directă a celor doi indicatori, fără nici o corecţie, nu este posibilă pentru că

investiţiile se „consumă” o singură dată, iar costul producţiei se repartizează anual. Astfel, se

defineşte indicatorul cheltuielilor echivalente sau ecalculate care exprimă toate resursele

consuate şi se calculează cu relaţia:

,

în care K reprezintă cheltuielile echivalente sau recalculate; Inv – volumul investiţiei;

Ch – costul producţiei anuale; De – durata eficientă de funcţionare a obiectivului.

Reprezentarea grafică a indicatorului este prezentată în figura urmatoare

Indicatorul analizat este unul ce reflectă efortul economic total (investiţii şi costuri de

producţie) necesar pentru realizarea şi funcţionarea viitorului obiectiv.

Uneori în formula de calcul, De este substituit cu termenul de recuperare T, atunci când

duratele de funcţionare ale obiectivelor sunt mari.

De t [ut]

C

Q

d

Q [um]; C [um]

Inv

Praactica a demonstrat că este utilă exprimarea cheltuielilor echivalente sau recalculate

în formă specifică (Ks) sau ca indicator anual (Ka). Formulele de calcul în acest caz sunt:

În concluzie, indicatorul cheltuielile echivalente sau recalculate specifice reflectă o

situaţie cu atât mai favorabilă, cu cât nivelul său este mai scăzut – min K; - min Ka; - min

Ks.

9. Randamentul economic al investiţiilor (R) este un indicator mai complex decât

ceilalţi şi priveşte fenomenul investiţional în ansamblul lui, începând de la efectele primelor

cheltuieli de proiectare, până la scoaterea din funcţiune, realizând o viziune sistematică asupra

acestuia.

Scopul economic final al oricărui sistem de producţie este realizarea unui profit. În

calculele de eficienţă economică distingem mai multe categorii de profit:

Profitul anului (Ph) care se calculează ca diferenţa între valoarea producţiei şi costurile

producţiei, în anul respectiv:

Ph=Qh-Ch;

Profitul total (Pt) a cărui semnificaţie este profitul realizat din momentul punerii în

funcţiune a obiectivului până la expirarea duratei de funcţionare:

;

Profitul de recuperare (Pr) care reprezintă partea din profitul total destinată recuperării

fondurilor de investiţii cheltuite şi este obţinutpână la expirarea termenului de recuperare a

investiţiei;

Pr=Inv;

Profitul final (Pf) sau net, reprezintă partea din profitul total obţinută după expirarea

termenului de recuperare a investiţiilor:

Pf=Pt-Pr sau Pf=Pt-Inv.

Pentru a înţelege conţinutul randamentului economic se reprezintă grafic toate profiturile

realizate şi investiţia totală aferente obiectivului investiţional, de la apariţia, până la scoaterea sa

din funcţiune .

Semnificaţia notaţiilor din figura 15.4 este: d- durata de realizare a lucrărilor de investiţii;

S1 – mărimea investiţiei (Inv); S2 – profitul de recuperare a investiţiei; S3 – profitul net ce se

obţin după recuperarea investiţiei, din producţia obţinută.

Dacă se priveşte retrospectiv asupra indicatorilor de eficienţă economică calculaţi:

investiţia specifică şi termenul de recuperare, observăm că aceştia au caracter parţial pentru că

operează fie cu producţia anuală (investiţia specifică), fie cu beneficiul anual(termenul de

recuperare). Rezultă necesitatea folosirii unui indicator care să cuprindă ambele aspecte, adică

Inv; P1 [um]

De t [ut]d

S1

S3S2

randamentul economic al investiţiilor. Prin similitudine cu noţiunea de randament din tehnică,

indicatorul poate fi definit prin formula:

(Puterea utilă/Puterea consumată)

În cazul eficienţei economice a investiţiilor : Pu corespunde profitului net (S3 din figura

15.4), Pf, iar Pc corespunde volumului total al investiţiei (S1 din figura 15.3). Deci:

Randamentul economic al investiţiei reprezintă profitul final (net) obţinut după

recuperarea investiţiei, raportat la fiecare leu investit.

Din cele prezentate anterior rezultă câteva coleraţii:

S1 = S2 = Inv = Pri

S3 = Pf

S2 + S3 = Pf + Inv

Profitul total va fi:

Pt = Pr + Pf = Inv + Pf

Pe baza acestor relaţii poate fi dedusă formula randamentului economic astfel:

Formula randamentului economic poate fi exprimată în două modalităţi, dacă se ţine

seama că profitul total este realizat pe perioada de exploatare a obiectivului De.

• dacă Pt = constant pe perioada De:

• dacă Pt = variabil pe perioada De:

Randamentul economic al investiţiei trebuie să fie cât mai mare; deci dintre două

variante investiţioanle ce au acelaşi volum de investiţii şi aceleaşi profituri, dar având

mărimea duratei de funcţionare eficientă a obiectivolui diferită, se va alege cea cu

randament maxim → max R.

Trebuie precizat că este utilă cunoaşterea căilor de sporire a randamentului economic al

investiţiei, în condiţiile unui anumit capital dimensionat pentru realizarea investiţiei. Acestea ar

fi: reducerea timpului de recuperare a investiţiei (T); reducerea cheltuielilor de producţie (Ch);

prelungirea auratei de funcţionare a obiectivului (De); creşterea valorii producţiei prin sporirea

producţiei fizice, ridicarea calităţii producţiei, îmbunătăţirea structurii sortimentale a acesteia,

aspecte reflectate în preţuri de vânzare superioare şi, implicit, în realizarea unor profituri ridicate.