Capitolul 1Începuturile Inchiziţiei

          Inchiziţia a aparut, din punct de vedere istoric, între sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea. În timpul existenţei ei de cinci secole şi-a modificat şi adaptat obiectivele şi modalităţile de represiune, având o varitate de legături cu politica. Putem vorbi despre Inchiziţii, decât despre o singură Inchiziţie datorită complexităţii sale, nefiind o entitate omogenă şi unitară în regiunile unde şi-a desfăşurat activitatea.

1.1. Etimologie şi concept

          Termenul „inchiziţie” provine din latinescul „inquisitio”, care provine din verbul „inquerere” – a ancheta.[1] În literatura română de specialitate a pătruns pe filieră franceză provenind din termenul francez „inquisition”.          Inchiziţia este definită de majoritatea dicţionarelor ca instituţie a Bisericii catolice care judecă pe cei vinovaţi de erezie şi pe cei care manifestau sub orice formă ostilitatea sau nesupunerea faţă de Biserica catolică.[2]          Scopul acestei instituţii conform lui Victor Kernbach este de a organiza lupta împotriva ereziilor prin descoperirea ereticilor şi aducerea lor la credinţa catolică.[3]

În lucrarea sa, „Dicţionar religios”, preotul Ioan Stoian stabileşte ca moment de început al instituţiei Conciliul de la Verona din anul 1183 şi afirmă faptul că în decursul istoriei ei, mai ales sub conducerea iezuiţilor, a lăsat o tristă amintire prin miile de persoane pe care le-a condamnat la început din fanatism, apoi din interese monarhice.[4]          Mircea Eliade vorbind despre începutul Inchiziţiei ca instituţie, în „Dicţionar al religiilor”, spune că instrumentul acestei instituţii a fost creat în 1231 în cadrul cruciadei împotriva albigenzilor şi a fost încredinţat Fraţilor predicatori, conduşi de Dominic Guzman iar mai apoi şi Fraţilor minori, având ca mentor pe Francisc de Assisi.[5]

1.2. Context istoric

          Inchiziţia a apărut în Europa secolelor XII - XIII în condiţiile în care partea vestică a Franţei aparţinea Angliei, Italia era împărţită în mai multe regate, Spania era sub stăpânirea maurilor, iar Germania stăpânea centrul Europei.          Este necesar pentru a înţelege cauzele de apariţie ale Inchiziţiei să cunoaştem şi evoluţia teritoriilor în care această instituţie s-a dezvoltat.         

FranţaDupă stingerea dinastiei carolingiene în 987 şi venirea

Capetienilor la conducerea Franţei, aceasta era o ţară a fărămiţării feudale, regatul fiind împărţit în circa 15 principate teritoriale ai căror stăpânitori îşi exercitau atributele suveranităţii şi recunoşteau regelui numai o autoritate nominală.

În timpul domniei lui Ludovic al VI-lea (1108-1137) a avut loc acţiunea de întărire a autorităţii regale prin înfrângerea seniorilor rebeli din cuprinsul domeniului regal.

Urmaşul lui Ludovic al VIII-lea (1137-1180) realizează o uniune personală între domeniile capeţian şi aquitan prin căsătoria cu Alienor, moştenitoarea ducatului Aquitaniei, cel mai întins principat teritorial din Franţa. Dar datorită slabelor legături dintre nordul şi sudul Franţei şi a divorţului regelui în 1152 nu se realizează alipirea Aquitaniei la domeniul capeţian.

Filip al II-lea August (1180-1223) a profitat de rebeliunile aproape permanente ale feudalilor francezi din posesiunile plantagenete, de conflictele lui Henric al II-lea cu fii săi sau de dificultăţile din Anglia ale lui Ioan Fără Ţară pentru a elimina din Franţa o mare parte din stăpânirea străină.[6]          După moartea lui Filip domeniul regal îşi triplează suprafaţa, iar comitatul Flandrei trece sub tutela suveranului capeţian. Urmaşul lui Filip, Ludovic al VIII-lea nu domneşte decât trei ani, dar el este cel ce pregăteşte alipirea la domeniul coroanei teritoriile contelui de Toulouse, Raymond VI, acuzat de erezie de către Biserică.[7]

Ludovic al IX-lea, zis cel Sfânt[8] (1226-1270) este cel care face ca autoritatea regală să crească considerabil. Având numai 12 ani regenţa este asigurată de mama sa, Blanche de Castilla.

Aceasta emite o serie de ordonanţe prin care reorganizează justiţia regală, mărindu-i sfera de acţiune, devenind un mijloc de unificare şi centralizare a statului.

În aceste condiţii în Franţa apare o altă justiţie, de această dată de natură divină şi anume Inchiziţia prin numirea în august 1235 a Fratelui dominican Robert, poreclit „Bogomilul”, inchizitor general al Franţei.[9]           

ItaliaÎn Italia se întîlneşte o largă varietate de organizări statale şi

regimuri social-politice: republici urbane (oraşe state care au supus autorităţii lor un întins teritoriu înconjurător), principate teritoriale (ducate, marchizate, seniorii), statul papal, regatul celor două Sicilii (mai târziu al Neapolelui).

Orientările economice diferite şi divergenţa interselor politice aduc adesea oraşele şi statele italiene în conflict unele cu altele. Cel mai răsunător conflict este cel ce-i opune în timpul luptei pentru investitură pe partizanii împăratului, ghibelinii (de la castelul Weiblingen al Hohenstaufenilor), partizanilor papei, guelfii, (de la familia germană Welfen, adversarii Stuafenilor). În mare, oraşele din nord sunt guelfe, iar cele din centru şi Toscana se împart între guelfi (Florenţa, Pisa) şi ghibelini (Sienna). Foarte adesea însă aceste denumiri nu mai desemnează atitudinea politică a unui grup urban, ci lupta pentru putere între diferite facţiuni.

Veneţiei este din secolul al X-lea o republică nobiliar-patriciană. Autoritatea centrală, cu funcţii însă mai mult reprezentative şi limitate de o serie de instituţii aparţinea fostului duce bizantin, numit acum doge. Conducerea aparţinea de fapt Marelui Consiliu, alcătuit din câteva sute de persoane, recrutate din rândul nobilimii şi patriciatului, şi care în 1297 se închide în faţa pătrunderii reprezentanţilor din familii mai noi. Din rândul acestuia, în secolul XII-XIII se desprind alte instituţii, menite să asigure o mai mare eficienţă a deciziilor. Micul consiliu; Senioria; Senatul.[10]

Genova, principala rivală comercială a Veneţiei, era condusă de un doge, împreună cu un Mare Consiliu.

Florenţa s-a desprins în secolul al XII-lea de sub autoritatea marchizilor de Toscana şi s-a organizat în comună condusă de

consiliul celor 12 consuli şi consiliul format din cca. 100 cetăţeni de vază. În secolul al XIII-lea, ca urmare a afirmării politice a breslelor, conducerea oraşului se restructurează, în componenţa Senioriei, principalul organ de conducere, intrând reprezentanţi ai breslelor mari şi mijlocii, care prin Sentinţele dreptăţii din 1293 împiedică accesul la funcţii al membrilor familiilor nobiliare şi patriciene vechi.[11]

În sudul Italiei, dominaţia bizantină s-a menţinut până prin secolul al IX-lea, când arabii au început să se instaleze în anumite zone. În secolul al XI-lea, Sicilia şi sudul peninsulei sunt cucerite de normanzi, care organizează aici regatul celor două Sicilii, condus de familia Guiscard. De la sfârşitul secolului al XII-lea, printr-o alianţă matrimonială, regatul celor două Sicilii revine Hohenstaufenilor, care, prin Frederic al II-lea (1197-1250), încearcă să facă din el baza unui imperiu mediteraneean. Papa Inocenţiu al IV-lea, pentru a slăbi puterea regelui german, oferă în 1266 coroana Siciliei lui Carol de Anjou, fratele regelui Franţei Ludovic cel Sfânt. Stăpânirea franceză este eliminată însă din insulă în 1382, în urma unei răscoale cunoscută sub numele de „vecerniile siciliene”. Regele Pedro de Aragon, susţinut şi de papa Grigore al X-lea, cucereşte Sicilia, apoi Sardinia. La mijlocul secolului al XV-lea şi sudul Italiei este cucerit de la angevini, astfel că regatul celor două Sicilii este reunificat sub stăpânirea Aragonului, devenit astfel o putere mediteraneeană.[12]

În centrul Italiei se găsea statul papal, constituit în urma intervenţiei francilor împotriva longobarzilor la mijlocul secolului al VIII-lea. Puterea temporală a papei a fost contestată în timpul unor mişcări populare ce urmăreau instaurarea republicii la Roma. Între 1309-1378 papa nu mai rezidează la Roma ci la Avignon, astfel că în teritoriile statului papal puterea este exercitată de marile familii aristocratice. În acest timp însă, printr-un sistem de impozite impus întregii creştinătăţi şi prin folosirea unei birocraţii specializate, papalitatea edifică o monarhie centralizată instituţional.

Relaţiile dintre statele italiene au fost frecvent conflictuale, dar s-au înregistrat şi colaborări, mai ales în faţa unui duşman comun. Astfel, împăratul german Frederic I, sperând să profite de rivalităţile dintre oraşele italiene, încearcă să impună prin dieta de la Roncaglia (1158) restituirea drepturilor regaliene uzurpate

de acestea. Opoziţia Milanului atrage după sine distrugerea oraşului, dar italienii se unesc în Liga Lombardă[13], care este victorioasă în faţa împăratului, la Legnano.[14]

GermaniaRegatul Germaniei  s-a constituit în urma Tratatului de la

Verdun prin desprinderea prin desprinderea din Imperiul franc a părţii de răsărit. Teritoriul noului stat, locuit de populaţii germanice al cărorc număr nu trecea mai mult peste trei milioane, era cuprins între Elba şi Rin, având ca hotar sudic Munţii Alpi, iar în sud-est întinzându-se până la fosta marcă răsărită a Imperiului carolingian.          Domnia lui Otto I a fost o perioadă de întărire a autorităţii centrale şi de afirmare a statului german în politica externă. Succesele obţinute de Otto I au făcut ca acesta să fie cel mai puternic suveran din Europa apuseană din acea vreme şi astfel se explică el a hotărât reinstaurarea Imperiului lui Carol cel Mare. Astfel datorită situaţiei din regatul Italiei şi a crizei papalităţii Otto I intervine în Italia în 951 şi se încoronează rege al Italiei, iar în campania din 961 ajunge până la Roma unde papa îi încredinţează coroana « imperiului roman » la 31 ianuarie 962. Otto I este numit « imperator augustus » al noului Imperiu Roman. Astfel după secolul al XI-lea imperiul instaurat de Otto I este cunoscut sub numele de “sfântul imperiu” (sacrum imperium).[15]          Conflictul pentru supremaţie între papalitate şi imperiu, nu a fost numai o luptă politică, ci şi o confruntare de principii care izbucneşte în secolul al XI-lea. Acest conflict are ca punct principal excomunicarea lui Henric al IV-lea, care după ce primeşte iertarea ca urmare a actului de credinţă săvârşit în faţa papei reporneşte războiul.          Se ajunge la o înţelegere prin Concordatul de la Worms din 1122 dintre Henric al V-lea şi Calist al II-lea prin care se stabileşte că puterea spirituală se desparte de puterea temporală. Dar această înţelegere a fost numai un compromis, conflictul rămânând deschis mai departe. Cel care redeschide lupta dintresacerdoţiu şi imperiu este Frederic I Barbarossa, care sub pretextul ocrotirii Sfântului Scaun intră în Italia şi supune oraşele lombarde, iar apoi învinge la Roma răscoala lui Arnaldo[16].

          Drept răsplată Frederic I este încoronat de papă dar datorită intenţiilor sale de a obţine suveranitatea războiul este redeschis de către papa Alexandru al III-lea, care se încheie printr-o împăcare a celor doi şi căsătoria fiului lui Frederic I , Henric al VI-lea cu moştenitoarea regatului Siciliei, Constanţa.          Sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea duc la o slăbire a regalităţii datorită luptelor interne.Pentru Frederic al II-lea centrul puterii va fi în sicilia, unde ia măsuri de centralizare, ameninţând să facă din Italia un stat în care împăratul să stăpânească neîngrădit. Datorită refuzului lui Frederic al II-lea de a pleca în cruciadă este excomunicat de către papa Grigore al IX-lea, fapt de care profită oraşele din nordul Italiei pentru a se răscula.          În aceste condiţii începe lupta împotriva ereziei în Germania şi implicit a Inchiziţiei care luptă împotrivă necredincioşilor[17]

          AngliaÎn Anglia, după cucerirea normandă regele a stabilit clar

obligaţiile vasalice atât pentru cei care îl urmaseră de pe continent, cât şi pentru acei nobili anglo-saxoni cărora li s-a permis păstrarea pământurilor.

Puterea regală a slăbit totuşi şi în Anglia, în urma unor lupte dinastice din secolul al XII-lea, ceea ce a pus în faţa regelui Henric al II-lea Plantagenetul sarcina întăririi acesteia. De o deosebită importanţă au fost reforma militară, prin care se crea o armată profesionistă, şi reforma judiciară, care extindea la scara întregului regat competenţele tribunalului regal.[18]   

 O nouă criză apare în timpul regelui Ioan fără Ţară (1199-1216), care, deposedat de feudele din Franţa, este obligat să acorde o serie de privilegii nobilimii, clerului, oamenilor liberi în general, consemnate în Magna Charta Libertatum (1215). Astfel la scara Europei şi a istoriei sale documentul introduce pentru prima dată ideea că puterea unui suveran poate fi controlată de supuşii săi în mod permanent.[19]

 În urma altei confruntări între regalitatea engleză şi răzvrătiţi aparţinând stărilor privilegiate, în 1265 este convocată o adunare reprezentativă considerată de către istorici drept

începutul Parlamentului englez şi al colaborării acestuia cu regalitatea. 

În timpul lui Eduard I (1272-1307), care a dus numeroase lupte ce au necesitat fonduri importante, (cruciade, cucerirea Tării Galilor, războiul împotriva Scoţiei), Parlamentul este convocat frecvent şi îşi întăreşte puterea. Războiul de 100 de ani transformă Parlamentul într-un organism de control al puterii regale.[20]

1.3. Originile Inchiziţiei

          Biserica a fost cea care a dat naştere Inchiziţiei. Papalitatea s-a comportat în secolul al XIII-lea ca o adevărată putere europeană. Eforturile făcute de către pontifi în domeniul legislaţiei canonice şi al administraţiei fac din statele lor o adevărată monarhie centralizată.[21]

Inchiziţia ca instituţie a apărut în secolul XIII, însă modul său de operare era foarte cunoscut în secolele anterioare, procesul inchizitorial fiind numai o formă evoluată a fostelor metode în uz de a descoperi crimele şi de a afla secretele oamenilor. Aceste metode, multe dintre ele împrumutate de la musulmani, erau folosite şi de autorităţi, de seniori şi chiar de bandiţi. Însă momentul culminant care a stârnit indignarea societăţii medievale a fost utilizarea acestor metode de către Biserică. Deşi la început scopul Inchiziţiei era acela de a salva sufletele şi de a apăra creştinismul, ea a degenerat şi a făcut să iasă cele mai josnice instincte ale naturii omeneşti, ameninţând să distrugă religia şi civilizaţia pe care intenţiona să o apere.[22]          În timpul existenţei ei de cinci secole ea a avut mai multe etape, modificând şi adaptând obiectivele şi modalităţile de represiune.[23]          Cele trei etape ale Inchiziţiei : medievală, spaniolă şi romană au fost asemănătoare prin scopurile urmărite şi prin mijloacele folosite.          Inchiziţia medievală a luat fiinţă în secolul al XIII-lea pentru a combate erezia cathară şi valdeză din sudul Franţei şi nordul Italiei. Cunoaşte o dezvoltare deosebită în întreaga Europă dar odată cu intrarea puterii regalităţii ea îşi pierde autonomia.

          Inchiziţia spaniolă a fost întemeiată în 1478 de papa Sixt al IV-lea la stăruinţa regelui Ferdinand

al Aragonului şi a Isabelei, regina Castiliei. Obiectivul său principal a fost exterminarea evreilor şi

maurilor. A atins apogeul sub inchizitorul general Thomas de Torquemada.

          Inchiziţia romană sau Sacra Congregatio Romanae et Universalis Inquisitiones seu Sancti Oficii (Sfânta Congregaţie a Inchiziţiei romane şi Universale sau Sfântul Oficiu), numită în acest fel de papa Paul al III-lea în 1542 când acetsa o organizează pentru a lupta împotriva reformei protestante. Îşi exercită jurisdicţia îndeosebi pe teritoriul Italiei.[24]          Miraculoasa îmbogăţire a societăţii occidentale, ca urmare a dezvoltării comerţului, a marilor defrişări şi renaşterii urbane, face ca Biserica să aibă o nouă problemă: gustul câştigurilor şi al luxului, care se opune idealului fundamental de sărăcie şi de caritate al Bisericii. Aceasta posedă imense domenii, strânge impozite, participă la activităţi comerciale.[25]          În urma decăderii Bisericii şi a prelaţilor săi la sfârşitul secolului XII a avut loc o scădere a încrederii în preoţi şi în mod normal şi a Bisericii pe care o reprezentau şi apariţia unor noi religii destinate să înlocuiască creştinismul.          Societatea omenească a avut întotdeauna nevoie de credinţă şi religie să trăiască,dar depravarea clericilor a arătat oamenilor că asemenea laicilor nici cei mai înalţi prelaţi nu sunt în totalitate apăraţi de ispitele lumii şi astfel au căutat să descopere ei înşişi adevărul. Atunci când un popor ignorant, superstiţios şi primitiv începe să cugete şi caute o nouă religie acest lucru a dus nu de puţine ori la extreme.[26]          Astfel religia şi Biserica catolică au fost serios afectate mai ales că principalul aspect al religiei creştine era adoraţia lui Dumnezeu şi renegarea Diavolului, iar prin apariţia multor religii noi s-a ajuns până la renegarea lui Dumnezeu şi adorarea Diavolului. Acest lucru nu trebuie să mire mai ales că uneori chiar preoţii practicau magia şi necromanţia.Ţinându-se cont şi de faptul că religia Europei era încă influenţată de păgânism, creştinismul existând numai de câteva secole, multe din noile religii erau bazate pe vechi rituale păgâne.          Trebuie să ţinem cont şi de existenţa altor religii pe teritoriul Europei, cum ar fi mahomedanismul , budismul şi chiar iudaismul, care aveau destui practicanţi, şi religiile schismatice, foarte apropiate de catolicism. Epoca aceasta a fost caracterizată ca epoca falşilor Mesia, pretinşilor sfinţi, aşa-zişilor mântuitori şi

episcopi. Toate aceste religii se pot grupa în două categorii: credinţele creştine anti-sacerdotale şi doctrinele manicheene (doctrină fondată pe principiul binelui şi răului). [27]

Credinţele creştine anti-sacerdotale erau foarte puţin diferite de credinţa stabilită, dar erau împotriva fastului din Biserică şi a abuzurilor preoţilor. Adepţii acestor religii considerau că un preot care trăia în păcat nu putea conduce sacramentele, iar datorită condiţiilor din epocă numărul celor demni să administreze lucrurile sfinte era deosebit de redus.

Noile credinţe considerau că bisericile nu îşi aveau rostul deoarece rugile erau ascultate de către Dumnezeu din orice loc în care ar fi fost pronunţate.Distrugerea crucii era o altă caracteristică a acestor religii deoarece era considerată instrument al patimilor lui Hristos. Slujbele, pomenile şi rugăciunile pentru morţi erau declarate ca inutile deoarece sufletul după ce a părăsit trupul se găseşte în mâinile lui Dumnezeu. Sacramentele puteau fi conduse de orice persoana, bărbat sau femeie, care ducea o viaţă curată. Condamnau indulgenţele, omuciderea, chiar în timp de război, şi acţiunea de a jura la tribunal.[28]          Majoritatea acestor dogme erau diametral opuse dogmelor Bisericii Catolice şi erau îndreptate împotriva corupţiei clerului.          Ca urmare a faptului că membrii clerului catolic considerau orice negare a dogmei catolice egală cu adoraţia Diavolului, poporul nu s-a limitat doar la interpretarea Sfintei Scripturi, ci a dus totul la extrem, crezând că, din moment ce fărădelegea era aceeaşi, putea dezvolta alte forme de religie, chiar şi păgâne. Ameninţarea venirii lui Antihrist şi a Judecăţii de apoi, faptul că i se spunea că diavolii sunt pretutindeni şi sunt responsabili de toate lucrurile rele, omul medieval a încercat să se apropie de Diavol cu ajutorul credinţelor primitive.[29]

Deşi libertatea de gândire nu era cunoscută, poporul nu înţelegea de ce evreii şi musulmanii nu erau consideraţi eretici, ci doar infideli, şi nu se lua nici o măsură împotriva lor. Răspunsul clerului era acela că aceştia nu au primit botezul şi împărtăşania şi astfel nu era considerat un membru al Bisericii, însă dacă un evreu sau un musulman se boteza în credinţa catolică, iar apoi revenea la credinţa părinţilor săi, intra sub incidenţa tribunalului creştin.

Preoţii catolici făceau parte din categoria puţinilor oameni instruiţi, astfel statul social al preotului făceau din acesta o persoană aparte, el nu putea fi pedepsit de nici o autoritate de anumite nelegiuri pe care le făcea. Clerici deţineau şi o mare partea  pământurilor fertile ale Europei, având şi o oarecare autoritate asupra locuitorilor de pe acele pământuri, în virtutea regulior feudale că cine locuia pe propietatea Bisericii era vasalul ei.[30]

Pentru a deveni preot nu era necesar nici un examen prealabil şi astfel numeroase persoane au intrat în cler pentru a avea parte de beneficiile aduse de acest statut.[31]

Datorită delăsarea clerului ca urmare a viciului, corupţiei şi acaparării de bogăţii şi a lipsei de preocupare pentru aducerea la credinţa a primilor eretici Biserica pierde puterea asupra poporului şi chiar asupra unora dintre membrii săi  care se alătură poporului, care devenise caracterizat de un fanatism ignorant fiind gata oricând să devină un martir pentru a apăra ceea ce credea. Cel mai greu de luptat era împotriva foştilor membrii ai clerului care întărea credinţa noilor religii, poporul urmându-le exemplul.[32]              S-a încercat o reformare a episcopiilor, mănăstirilor şi clerului, dar fără prea mare succes.[33]

Corupţia clerului pleacă însă de la cel mai înalt nivel. Sfântul Scaun îşi revendică o serie de drepturi „pământeşti”, economice şi politice şi încercă să îşi impună autoritatea asupra autorităţilor laice cu ajutorul unor documente falsificate. Un exemplu în acest sens este Donaţia lui Constantin[34].

 Papii au creat teoria conform căreia orice putere reală decurge numai din puterea bisericească, iar ei ar fi mai presus de legile omeneşti. Cei mai îndrăzneţi susţinători ai acestei teorii au fost papa Grigore al VII-lea (1073-1085) şi papa Inocenţiu al III-lea(1198-1216), când papalitatea ajunge la cel mai înalt nivel al puterii ei politice. Inocenţiu al III-lea afirmă că „aşa cum Luna îşi primeşte lumina de la Soare…tot astfel puterea regală îşi primeşte strălucirea demnităţii sale de la autoritatea pontificală”. Aceştia se considerau succesori ai Sfântului Petru, acesta fiind considerat primul episcop al Romei, şi având ca baza citatul din Biblie, după care acesta ar avea puterea „ de a lega şi dezlega toate în cer şi pe pământ”, papii începând cu Grigore al VII-lea

Hildebrand, au dorit să realizeze un stat universal, a unei monarhii teocratice, regii şi prinţii fiind vasali ai Statului Papal. În „dictatul papal” din 1075, Grigore al VII-lea[35] enunţa principiul infailibilităţii Bisericii Romane şi afirma dreptul ei exclusiv de a numi episcopii.[36]          În ceea ce priveşte deplinătatea puterii pontificale avem descrierea Sfântului Bernard în opera sa „De Consideratione ad Eugenium papam”: „Ei bine, fie! Să examinăm mai de aproape cine eşti: altfel spus, care-ţi este rolul în Biserică? Deci, cine eşti tu? Eşti marele preot, Suveranul Pontif, eşti principele episcopilor şi moştenitorul Apostolilor. Tu eşti strămoşul nostru precum Abel, salvatorul ca Noe, patriarhul precum Abraham. Tu reprezinţi ordinea lui Melchisedech, demnitatea lui Aron, autoritatea lui Moise, jurisdicţia lui Samuel, puterea lui Petru şi oncţiunea lui Iisus Hristos. Eşti cel care a primit cheile, cel care a primit oile. Cerul are desigur şi alţi portari, există şi alţi păstori; cele două titluri sunt însă cu atât mai glorioase la tine cu cât le-ai moştenit cu mai multă distincţie. Ceilalţi nu au decât turmele care le-au fost desemnate: fiecare o are pe a sa; tu, dimpotrivă, le-ai primit pe toate: eşti păstorul şef. Nu numai oile, dar şi ceilalţi păstori sunt în paza ta.          Dacă vrei dovada, înseşi cuvintele Domnului ne-o vor da. Cui, nu vorbesc episcopii, ci de apostoli, i-a încredinţat el toate oile fără excepţie? „Dacă mă iubeşti, Petre, paşte-mi oile.” Care oi? Trebuie să înţelegem prin acest cuvânt că este vorba de locuitorii unei anume cetăţi, ai vreunui ţinut, sau ai unui regat anume? Nu este oare clar că folosind termenul acesta general, „oile mele”, Domnul nostru a ţinut să specifice că îi încredinţa lui Petru toate oile sale şi numai câteva dintre ele? Nu avem nici o deosebire de făcut atunci când nu există excepţie…Vezi deci că propriul tău statut ţi-a dat putere deplină: ceilalţi nu au primit decât partea lor din aceste griji.”[37]          Datorită jafurilor, cuceririlor şi dărilor percepute de Biserică în numele credinţei veniturile ei cresc considerabil. Călugării cutreierau ţările Europei pentru a strânge fonduri pentru organizarea de cruciade. Însă această practică a continuat şi după terminarea cruciadelor, banii fiind administrţi de papă şi de acoliţii săi. Astfel curia papală devenise cel mai mare bancher din Europa apuseană.[38]

Clerul înalt făcea comerţ cu relicve, moaşte, cu indulgenţe prin care se acorda iertarea păcatelor. Episcopii îşi exercitau autoritatea în diocezele[39] lor luând dări, oprimând poporul, provocau războiaie. Prin sacrificiul ţăranilor iobagi şi dependenţi, Biserica devine unul dintre cei mai mari proprietari feudali.[40]

Biserica nu mai putea folosi nici excomunicarea, care atâtea secole a reprezentat o pedeapsă care adusese la credinţă multe din oile rătăcite, însă acum îşi pierduse forţa. Pe omul medieval nu îl mai afecta faptul dacă era înlăturat dintr-o Biserică în care nu mai credea.[41]          Erezia continua să se răspândească cu tot efortul papei prin lansarea de bule papale şi mesaje către prelaţi pentru a lupta împotriva ei. Ea devenise tot atât de bine organizată ca şi Biserica Catolică. Apar biserici cu proprii lor preoţi şi episcopi, dispreţuind pe faţă Roma.          Prin condamnarea de către Biserică a credinţelor eretice şi datorită faptului că, deşi lupta din răsputeri, nu le putea distruge, îşi arăta slăbiciunea şi lipsa de putere de care dădea dovadă.          Bazele Inchiziţiei se pun în cadrul Conciliului de la Verona, din 1183, cu scopul de a combate ereziile care au apărut în Europa, după secole de relativă unitate în rândurile creştinătăţii din Apus.[42]          Însuşi papa Inocenţiu al III-lea[43] a declarat în cadrul celui de-al IV-lea Conciliu de Lateran „depravarea poporului îşi are izvorul principal în cler şi de la cler pornesc toate relele care îndurerează creştinătatea. Credinţa se stinge, religia dispare, libertatea este încătuşată, dreptatea dată uitării, ereticii se înmulţesc, schsmaticii devin îndrăzneţi, necredincioşii se întăresc, sarazinii biruie”[44] şi a enumerat diferite cazuri şi abuzuri flagrante. În acelaşi timp tot el declară că : „Depravarea ereticilor nu trebuie să fie tolerată, dar mai afirmă şi că religia oamenilor simpli nu trebuie să fie distrusă. Alminteri toleranţa noastră îi va face pe eretici mai îndrăzneţi sau intoleranţa excesivă îi va induce în eroare pe oamenii simpli, iar ei se vor întoarce la eretici.”[45]

Sub Inocenţiu al III-lea, papalitatea reuşeşte să îşi întărească poziţiile în Italia, Suedia, Danemarca, Polonia şi în alte ţări. Papalitatea iniţiază cruciade, urmărind atât cuceriri teritoriale, cât şi aducerea Bisericii greco-orientale sub ascultarea Romei şi de a pune mâna pe averile ei.

În cadrul Conciliul de la Lateran din 11 noiembrie 1215 se stabilesc o serie de norme cu privire la erezii: orice eretic era judecat şi sancţionat de justiţia laică potrivit legilor în vigoare; suspecţii de erezie să fie purificaţi pe cale canonică în faţa tribunalelor inchizitoriale; bunurile lor să fie confiscate; autorităţile laice erau obligate sub jurământ să urmărească orice eretic.[46]          Papa Inocenţiu al III-lea stabileşte în cadrul acestui conciliu prin canonul 3 modul de procedură al tribunalului eclesiastic. Noua procedură care îl transformă pe judecător în acuzator prin faptul că duce cu acuzatul o discuţie în contradictoriu era în opoziţie cu vechea procedură a tribunalelor bisericeşti.[47]

În cadrul aceluiaşi conciliu decretează începerea unei cruciade împotriva ereticilor. Însă Inocenţiu al III-lea moare la scurtă vreme după închiderea conciliului, fără a mai putea vedea punându-se în mişcare cruciada decretată de el.[48]

Acestea nu erau îndreptate împotriva musulmanilor sau a necredincioşilor din Palestina, ci împotriva creştinilor din Europa. Erau organizate împotriva tuturor celor care susţineau sau practicau erezia. Cei care participau la cruciade erau animaţi de promisiuni ale izbăvirii de toate păcatele. Printre ei se aflau atât oameni de vază, oameni ai Bisericii, cât şi nelegiuiţi. Acest război aţâţa pe oameni între ei, familii contra familii, fraţi contra fraţi, părinţi împotriva copiilor, ducând la distrugerea a numeroase oraşe şi la pierderea de multe vieţi omeneşti.          Cu toate acestea ereziile continuau să existe răspândindu-se din ce în ce mai mult. Ereticii dacă erau goniţi dintr-un loc se aşezau în altul. Se refugiau în ţări ca Anglia sau Irlanda, unde uneori găseau teren propice şi se dezvoltau repede.[49]          Dacă Inocenţiu al III-lea este privit ca un reprezentant de excepţie al papalităţii hierocratice[50]din Evul Mediu, atunci cu siguranţă următorii papi au fost cei care au transpus în faptă voinţa sa şi i-au definitivat planurile.[51]

Apariţia fraţilor cerşetori ai ordinelor Franciscan şi Dominican a reprezentat o resurscitare a luptei împotriva ereziilor.          Din punctul de vedere al istoriei, Inchiziţia s-a născut ca reflex de autoapărare a Bisericii catolice într-o epocă în care proliferarea şi virulenţa ereziilor constituiau o puternică ameninţare pentru unitatea şi puritatea catolicismului.[52]

         

1.4. Călugării cerşetori - luptători împotriva ereziei

În secolul al XII-lea ca urmare a reformei monastice au apărut noi organizaţii cu scopul de a continua ce a făcut mişcarea de la Cluny în secolul al X-lea. Astfel apar ordinele franciscanilor şi dominicanilor pentru a face faţă problemei câştigării la credinţă a musulmanilor şi ereticilor prin persuasiune, prin educaţie sau prin efort misionar.[53]

Ordinele călugărilor franciscani şi dominicani făceau parte din categoria călugărilor cerşetori. Ei făceau jurăminte de sărăcie, castitate şi ascultare, însă ei nu locuiau în comunităţile monastice, ci mergeau printre oamenii oraşelor pentru ai ajuta şi a le predica în limba lor. Spre deosebire de ceilalţi călugări care locuiau în mănăstiri şi se autosusţineau prin muncă, aceştia erau susţinuţi prin pomeni şi prin daruri pe care le primeau de la oameni.

Aceştia predică în special în oraşe, dominicanii în oraşele mari, iar franciscanii în comunităţile urbane mici şi medii. Unii îşi prelungesc activitatea pe drumurile străbătute de itineranţi.[54]

Erau sub conducerea papei într-o măsură mai mare decât fuseseră ordinele dinaintea secolului al XII-lea. Pe lângă călugării cerşetori franciscani şi dominicani care erau mai importanţi în acea perioadă, s-au organizat şi călugării cerşetori carmoliţi şi austini.

Ordinul franciscanilor a fost fondat de Francesco d` Assisi (1182-1226). Fiul iubitor de plăceri al unui negustor bogat. A fost convertit ca urmare aunei boli, după care a părăsit casa tatălui său pentru a se consacra sărăciei şi slujirii lui Dumnezeu. El formuleaza o serie de reguli care implicau sărăcie, castitate şi ascultare, dar ascultarea de papă era accentuată. Adună în jurul lui câţiva tineri şi obţine acceptarea organizaţiei de către papa Inocenţiu al II-lea în 1209.          Unii istorici susţin ideea că Francesco şi-ar fi descoperit vocaţia ascultând, în 1209, un pasaj din Evanghelia după Matei: „Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţaţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-I; în dar aţi luat, în dar să daţi. Să nu aveţi nici aur, nici arginţi, nici bani în cingătoarele voastre,

nici traistă pe drum, ncii două haine, nici încălţăminte, nici toiag, căci veşnic este lucrătorul de hrana sa” (Matei, X, 8-10).[55]          Ca urmare a dezvoltării rapide a ordinului apare necesitatea unei organizări şi structuri mai complexe, care aveau ca scop prevenirea actelor de indisciplină. Astfel în 1221 Francisc elaborează o nouă regulă, care duce la o scindare a ordinului în adepţii şi în opozanţii noii regului. Opozanţii, numiţi Spiritualii, s-au angajat într-o luptă prelungită cu adepţii noii reguli, ceea ce face ca mai mulţi papi să ia măsuri împotriva lor, fiind consideraţi chiar eretici.[56]

Ordinul franciscanilor devine foarte popular, astfel încât o tânără în vârstă de 18 ani pe nume Clare obţine permisiunea să organizeze un ordin de femei, cunoscut sub numele de Sărmanele Clare. Un al III-lea ordin este înfiinţat în anul 1221 cu numele de„terţiari” în care erau grupaţi acei bărbaţi sau femei laici care trăiau după regulile ordinului, dar nu-şi puteau trăi viaţa seculară din cauza legăturilor familiste sau de afaceri.

Franciscanii au fost întotdeauna în fruntea efortului misionar al Bisericii Romane. Francisc a predicat în Spania şi Egipt. În Egipt deşi a mers alături de cruciaţi a încercat să îl convertească pe sultan cu predica, şi nu cu ajutorul armelor.[57]

Alţii au mers în Orientul Apropiat şi chiar în Orientul îndepărtat, Ioan de Monte Corvino a ajuns până în Pekin înainte de 1300, treizeci de mii de oameni s-au convertit prin el. Dar dinastia Ming a distrus Biserica în anul 1368. Deschiderea drumului spre emisferele apusene de către Franţa şi Spania face ca o mare parte a lucrării misionare să fie făcută tot de către călugării franciscani.

Ordinul devine tot mai centralizat sub conducerea unui general numit de papă ca urmare a creşterii sale. Ordinul a avut mai mulţi învăţaţi, printre care Roger Bacon, Bonaventura, Duns Scotus şi William Ockham. Becon a devenit un pioner în experimentul ştiinţific, iar ideile lui Ockham despre natura realităţii au avut influenţă asupra dezvoltării spirituale ale lui Luther, întărind abordarea experimentală a vieţii în timpul Renaşterii.          Naşterea şi avântul rapid al franciscanilor se înscriu înpolitica de recucerire spirituală întreprinsă la începutul secolului al XIII-lea de papalitate.[58]

O altă categorie a ordinului călugărilor cerşetori sunt dominicanii. În timp ce franciscanii erau mari misionari, câştigând oamneii prin exemplul lor şi făcând apel la sentimente, dominicanii erau învăţaţi care încercau să-I câştige pe oameni de la erezie prin convingerea intelectuală.[59]

Numele dominicanilor vine de la Dominic de Guzman (1170-1221), un preot spaniol dintr-o familie nobilă care vizitează sudul Franţei şi îi compătimeşte pe ereticii albigenzi din acea regiune şi vine cu ideea de a lupta împotriva ereziei cu armele austerităţii vieţii, simplităţii şi argumentării. Aceştia puneau accent pe propovăduire.

Dominicanii, denumiţi şi „câinii Domnului”, aveau pe flamura ordinului desenat un câine care sfâşie un eretic.[60]

Ordinul este aprobat de papa Honorius al III-lea la 22 decembrie 1216, şi apoi s-a dezvoltat ca o organizaţie foarte centralizată. Adresându-se lui Dominic, papa scria următorele „Având în vedere faptul că Fraţii din ordinul tău trebuie să fie campionii credinţei şi adevărata lumină a lumii, noi confirmăm acest ordin şi îl luăm sub oblăduirea noastră”. Biograful lui Inocenţiu al III-lea, Martin de Troppau, el însuşi membru al acestui ordin, afirmă faptul că de fapt însuşi papa Inocenţiu al III-lea dorise să confirme acest ordin.[61]

 La rândul lui papa Grigore al IX-lea,nepotul lui Honoriu, a cerut şi el ajutorul aceluiaşi ordin. În bula pontificală Ille humani generis din 8 februarie 1232, acesta se adreseaza dominicanilor astfel : „Am hotărât să îi trimitem pe Fraţii Predicatori împotriva ereticilor din Franţa şi din provinciile învecinate şi vă rugăm şi vă cerem ( … ) să îi primiţi prieteneşte, să vă purtaţi bine cu ei şi să îi ajutaţi”.[62]          Fiecare grup era condus de un stareţ, care, la rândul lui, era sub ascultarea unui alt stareţ, care conducea o provincie. În fruntea acestui ordin era un conducător general, care răspundea în faţa papei.

Toma d`Aquino şi profesorul său, Albertus Magnus, au fost principalii cărturari ai ordinului.Aquino a fost cel care a elaborat sistemul de acum al teologiei Bisericii Romano-Catolice.          Albert cel Mare a studiat ştiinţa greco-arabă, fiind un mare admirator al lui Aristotel, pe care încearcă să îl asimileze gândirii

creştine, pregătind sinteza pe care o va realiza discipolul său Toma d`Aquino.[63]

 Ordinului dominican i s-a dat în anul 1233 sarcina de a pune în mişcare roata Inchiziţiei după ce aceasta a fost organizată. Cei mai importanţi membrii ai mişcării au fost Meister Eckhart şi Johann Fauler, cunoscuţi mistici şi Savonarola, faimosul reformator florentin.          Unul dintre cei mai cunoscuţi dominicani este Petru din Verona. Acesta s-a născut la Verona în 1203, din părinţi eretici, membrii ai ereziei cathare, având parte însă de o educaţie romano-catolică. În timpul unui curs la Universitatea din Bologna, asistă la o predică a fratelui Dominic, ale cărui cuvinte îl face pe tânărul Petru să simtă că la primit pe Sfântul Duh, că şi el trebuie să îi aparţină Domnului şi să vorbească în aşa fel încât nimeni să nu rătăcească asemeni părinţilor lui. Petru răspunde chemării sale şi intră în ordinul fraţilor predicatori. Predică la Milano, Bergamo, Como, Florenţa şi Roma şi înfiinţează "Societatea căpitanilor Sfintei Maria".          Este numit inchizitor pentru Lombardia de către papa Grigore al IX-lea, iar datorită noului său post călătoreşte des la Milano şi Como. Pe drumul dintre cele două oraşe este atacat de ereticii pe care i-a combătut cu înverşunare, iar aceşti îi taie capul. Sabia care la ucis pe acest martir al credinţei catolice este păstrată ca o relicvă la Saveso. Inocentiu al IV-lea îl canonizează şi datorită faptului că este prezentat ca fiind inchizitorul perfect, este considerat de popor patronul Inchiziţiei.[64]

Călugării cerşetori reuşeau întărirea religiei între credincioşii parohiilor prin slujirea lor altruistă. Faptele lor bune şi predicile în limba naţională erau manifestări practice ale Bisericii pe care oamenii la înţelegeau imediat.

Astfel predica a fost repusă la locul ei în Biserica Catolică de către călugării cerşetori. Datorită faptului că erau responsabili papei, au avut tentativa de a întări puterea papalităţii asupra episcopilor locali şi conducătorilor laici.          Înfiinţarea de universităţi la Paris şi Toulouse, ţinuturi cu un număr foarte mare de eretici, avea ca scop formarea unui cleric capabil să reziste ereziei şi să o combată.[65]

Spitalele înfiinţate de ei tratau atât afecţiunile fizice ale oamenilor, cât şi pe cele spirituale erau deosebit de

importante. În timpul epidemiei de ciumă neagră din anii 1348 şi 1349 au murit în jur de zece mii de călugări cerşetori slujind oamenilor.

Dar mai presus de toate ei au adus contribuţii enorme în domeniul învăţăturii, şi în special în domeniul teologiei, unde numele lei Toma d`Aquino se evidenţiază ca cel mai bun cărturar al mişcării călugărilor cerşetori.          Principalele centre ale dominicanilor erau în oraşele universitare - Paris, Oxford, Verona, Bologna, Koln, Toulouse, Roma, Madrid, Segovia - acolo unde erudiţia lor monopoliza catedrele facultăţilor.[66]

Un anumit număr de membrii ai ordinelor dominican şi franciscan  proveneau din straturile sociale care începuseră de puţin timp să domine societatea urbană. Către această categorie de oameni se îndreptau cu precădere predicile fraţilor bazate pe rugăciune şi pocăinţă.[67]

Sfântul Scaun le-a încredinţat Călugărilor Cerşetori misiunea de a reprima ereziile. Fiind supuşi numai autorităţii papale ei nu depindeau de autorităţile locale. Nu trebuiau să dea socoteală episcopilor, iar sentinţele nu puteau să fie modificate decât de Sfântul Scaun. Grigore al IX-lea ştia că episcopii au legături strânse cu populaţia de vază şi ar fi fost mai reţinuţi în momentele în care ar fi trebuit să treacă la represalii. Astfel tribunalele diocezane nu erau întotdeauna competente, iar severitatea sau indulgenţa lor varia de la o provincie la alta.[68]           Cele două mari ordine s-au dezvoltat evitând la început conflictul cu papalitatea şi urmărind, în linii mari aceleaşi scopuri, cu deosebirea că activitatea franciscanilor era consacrată mântuirii trupului şi sufletului, iar a dominicanilor- mântuirii sufletului şi convertirii ereticilor şi a necredincioşilor.[69]

În 1296 Sfântul Scaun avea în serviciul său o adevărată armată recrutată dintre cei mai fideli credincioşi. Fraţii cerşetori neavând un domiciliu fix, proprietăţi sau diverse alte interese se puteau dedicai întru totul luptei împotriva ereziilor.[70] Aceste două organizaţii formau de asemenea o reţea invisibilă de poliţie răspândită în toată Europa şi fraţii cerşetori erau însărcinaţi să-i descopere pe aceia care încercau să se sustragă justiţiei.[71]

Puterea şi încrederea de care se bucurau cele două organizaţii a provocat o invidie foarte mare printre celălalte

cercuri ecleziastice. Clerul obişnuit să ia sume mari de la populaţie şi să acţioneze aşa cum dorea el, era acum ameninţat de o sărăcie aproape la fel de mare precum a fraţilor cerşetori. Creştinii nu mai erau obligaţi să plătească pentru nunţi, botezuri, înmormântări şi alte sacramente realizate de către preoţi. Dominicanii şi franciscanii necerând pentru acestea nici un fel de plată. Din această cauză clerul nu a ratat nici o ocazie să se plângă pentru orice fel de nedreptate pe care o săvârşeau fraţii cerşetori, aceştia fiind acuzaţi de nenumărate ori de erezie.[72]          Către mijlocul secolului al XIV-lea mişcarea cerşetorilor a format corporaţii care deţineau bogăţii, iar entuziasmul spiritul al primei generaţii de călugări cerşetori a dispărut.

*

*                          *

[1] Ene Branişte, Ecaterina Branişte, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Editura Diacezană, Caransebeş, 2001, p. 215.

[2] ***, Dicţionar explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Editura Universul Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 482.

[3] Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală. Mituri. Divinităţi. Religii, Editura Albatros, Bucureşti, 2004, p. 262.

[4] Ioan M. Stoian, Dicţionar religios, Editura Garamond, Bucureşti, 1994, p. 131.

[5] Mircea Eliade, Dicţionar al religiilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 95.

[6] Radu Manolescu (coord.), Istoria medievală universală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1985, p. 172.

[7] Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. 2, trad. Sorina Dănăilă, Institutul European, Iaşi, 1997, p. 186-187.

[8] Ludovic al IX-lea a fost singurul rege al Franţei canonizat ca urmare a acţiunilor sale de apărător al catolicismului.

[9] Radu Manolescu (coord.), op. cit., p. 172.

[10] Ecaterina Lung, Gheorghe Zbuchea, Istoria Medie Universală, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, 2003, p. 220.

[11] Radu Manolescu (coord.), op. cit., p. 174.

[12] Ibidem, p. 179.

[13] Liga Lombardă era formată din oraşele: Milano, Piacenza, Cremona, Mantua,Crema, Bergamo, Brescia, Bologna, Padua, Treviso, Vicenza, Veneţia, Verona, Lodişi  Parma.

[14] Ecaterina Lung, Gheorghe Zbuchea, op. cit., p. 220.

[15] Radu Manolescu (coord.), op. cit., p. 180.

[16] Mişcarea lui Arnaldo  de Brescia dorea înlăturarea suzeranităţii pontificale şi să reînfiinţeze Republica Romană.

[17] Radu Manolescu (coord.), op. cit., p. 200.

[18] Ecaterina Lung, Gheorghe Zbuchea, op. cit., p. 215-216.

[19] Serge Berstein, Pierre Milza, op. cit., vol. 2, p. 193.

[20] Radu Manolescu (coord.), op. cit., p. 212.

[21] Serge Berstein, Pierre Milza, op. cit.,vol 2, p. 215.

[22] A. Hyatt- Verrill, Inchiziţia, trad. Gheorghe Dinu, Editura Mondero, Bucureşti, 1992, p. 29-30.

[23] Natale Benazzi, Matteo D’Amico, Cartea neagră a Inchiziţiei, trad. Daniela-Cristina Vintilă, PRO Editură şi Tipografie, Bucureşti, 2000, p. 7.

[24] Mihai Floroaia, Inchiziţia în Europa, Editura Crigarux, Piatra Neamţ, 2001, p. 22-23.

[25] Serge Berstein, Pierre Milza, op. cit., vol. 2, p. 216.

[26]A. Hyatt- Verrill, op. cit., p. 32.

[27] Ion Mihail Popescu, Istoria şi sociologia religiilor. Creştinismul, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 1996, p. 125.

[28] A. Hyatt- Verrill, op. cit., p. 35.

[29] Gheorghe V. Brătescu, Vrăjitoria de-alungul timpului, Editura Politică, Bucureşti, 1985, p. 170.

[30] Mihai Floroaia, op. cit., p. 13.

[31] Ibidem , p. 14.

[32] A. Hyatt- Verrill, op. cit., p. 35.

[33] Mihai Floroaia, op. cit., p. 17.

[34] Donaţia lui Constantin ( Donatio Constantini) – act prin care se pretinde că împăratul Constantin (secolul al IV-lea) ar fi acordat episcopului Romei o putere egală cu cea împărătească, nu numai în Italia, ci şi în celălalte ţări ale Apusului, precum şi dreptul la posesiune asupra unui teritoriu propriu. Cercetările au dovedit că documentul nu era autentic.

[35] Papa Grigore al VII-lea (Hildebrand - 1073-1085) - fiu de meseriaş sărac, Hildebrand (numele de călugăr) a crescut în spiritul mănăstirii Cluny, a fost călugăr benedictin şi sfetnic secretar sub cinci papi timp de 25 de ani, ajungând astfel să cunoască temeinic afacerile bisericeşti. A dus apoi război împotriva învestiturii,excomunicând pe cei ce cumpărau cu bani oficiile bisericeşti, folosindu-se şi de hotărârile a vreo 200 de sinoade şi de mai multe decrete papale. După conflictul cu Henric al IV-lea papa se retrage la Salerno (1083), unde, înainte de a muri (18 mai 1085), rosti: "Am iubit dreptatea şi am urât nedreptatea, pentru aceasta mor în exil".

[36] Pavel Nicoara, Inchiziţia, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963,  p. 8.

[37] Jeannine Quillet, Cheile puterii în Evul Mediu, Trad. Maria Pavel, Editura Corint, Bucureşti, 2003, p. 106-107.

[38] Pavel Nicoara, op. cit., p. 10.

[39] dioceze - regiuni de sub jurisdicţia unui episcop sau a unui arhiepiscop catolic.

[40] Pavel Nicoara, op. cit., p. 11-12.

[41] A. Hyatt- Verrill, op. cit., p. 35.

[42] Natale Benazzi, Matteo D’Amico, op. cit., p. 7.

[43] Inocenţiu al III-lea – originar din Anagni, Italia, s-a născut în anul 1160/1161 într-o familie de aristrocraţi, botezat cu numele de Lotario. Înainte de a fi ales papă la data de 8 ianuarie 1198 era diacon cardinal, fiind uns preot la 21 februarie 1198. A fost papă timp de 18 ani, 6 luni şi 8 zile, murind la data de 16 iulie 1216 de friguri în Perugia.

[44] Doru Cosma, Socrate, Bruno, Galilei în faţa justiţiei, Cu un interludiu despre Inchiziţie , Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1982, p. 83.

[45] Colin Morris, The Papal Monarchy. The Western Church from 1050 to 1250, Clarendon Press, Oxford, 1989, p. 443.

[46] ***, The New Cambridge Medieval History, vol. 5 (1198-1300), Cambridge Histories Online ©Cambridge University Press, 2008, p. 171.

[47] Mihai Floroaia, op. cit., p. 15-16.

[48] Harald Zimmermann, Papalitatea în Evul Mediu, trad. Adinel-Ciprian Dincă, Editura Polirom, Iaşi, 2004, p. 158.

[49] Natale Benazzi, Matteo D’Amico, op. cit., p. 27.

[50] hierocraţia - formă de conducere a societăţii primitive şi feudale în funcţie de obiectivele spirituale ale unei confesiuni dominante.

[51] Harald Zimmermann, op. cit., p. 159.

[52] Doru Cosma, op. cit., p. 87.

[53] Earle E. Cairns, Creştinismul de-a lungul secolelor, Societatea Misionară Română, 1992, p. 210.

[54] Jaques Le Goff, Evul Mediu şi naşterea Europei, trad. Giuliano Sfichi, Marius Roman, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 174.

[55] Ion Mihail Popescu, op. cit., p. 130.

[56] P.G. Maxwell-Stuart, Cronica papilor. Domniile papale de la Sf. Petru până în prezent, Editura Rao, Bucureşti, 2006, p. 106.

[57] Harald Zimmermann, op. cit., p. 159.

[58] Serge Berstein, Pierre Milza, op. cit., vol. 2, p. 218.

[59] Mihai Floroaia, op. cit., p. 16.

[60] Pavel Nicoară, op. cit., p. 14.

[61] Harald Zimmermann, op. cit., p. 159.

[62] Guy Testas, Jean Testas, Inchiziţia, trad. Ileana Cosgarea, Editura de Vest, Timişoara, 1993, p. 18.

[63] René Taton, Ştiinţa antică şi medievală. De la origini la 1450, vol. I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1978, p. 604.

[64] Natale Benazzi, Matteo D’Amico, op. cit., p. 23.

[65] Michel Balard (coord.), Cruciadele, trad. George Miciacio, Editura Artemis, Bucureşti, f.a., p. 153.

[66] Serge Berstein, Pierre Milza, op. cit., vol 2, p. 219.

[67] Jacques Le Goff, Jean- Claude Schmitt, Dicţionar tematic al Evului Mediu Occidental, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 129-130.

[68] Guy Testas, Jean Testas, op. cit., p. 56.

[69] Ion Mihail Popescu, op. cit., p. 132.

[70] Mihai Floroaia, op. cit., p. 42.

[71] A. Hyatt- Verrill, op. cit., p. 55.

[72] Ibidem, p. 58.