Mai sunt două ore... M-am foit întruna și nu știu de ce.

Mai sunt două ore și trebuie să mă trezesc, să mă întorc în

realitate, la ritmul meu zilnic, precis precum un ceas elvețian.

Doar orarul mai osciliază ca pendulul obosit al unui ceas de

perete vechi. Astăzi... nu aș merge la ore. Da, la ore, pentru că

sunt încă elevă. Amuzant, mă simt totuși atât de trecută de

timp și cu toate acestea sunt încă la școală. Mai exact în clasa

a 12-a. A fost destul de greu, am fost transferată de la o școală

la alta și am pierdut multe, niciodată nu mi-am găsit locul, ca

și cum... ca și cum nu ar trebui să fiu aici sau pe unde am mai

fost. Am noroc totuși. Singurul care m-a acceptat cu

ciudățenile mele a fost Mike. Mike, colegul meu de bancă.

Suntem prieteni de atâta timp... Singurul care nu a râs de mine

sau nu și-a bătut joc pentru că sunt mai mare decât restul

colegilor.

Soarele îmbracă timid acoperișurile caselor din Valel.

Asta înseamnă că trebuie să îmi îmbrac uniforma, să îmi pun

caietele în geantă și să o iau la pas pe același drum bătătorit

de sute de ori. Este mijlocul lui aprilie și totuși parcă e mult

prea cald. Cămașa albă se lipește ușor de șira spinării, iar asta

mă face să merg de două ori mai încet, oprindu-mă din loc în

loc să o mai aranjez. Trebuie să mă grăbesc, Mike mă așteaptă

la intrarea în școală. Așa face de când ne-am cunoscut.

Pe drumul spre școală trec mereu pe lângă o tarabă

micuță a unei băbuțe. Are cea mai delicioasă mâncare. De

data asta însă nu am timp. O zăresc din depărtare cum îmi

zâmbește. Scuze, bunicuțo nu am timp astăzi! și trec pe lângă

ea în grabă lăsând în urmă o față întristată. Stomacul îmi

chiorăie atât de tare încât îl pot auzi printre zgomotul

pantofilor, dar nu mă pot gândi acum la stomac. Trebuie să

ajung la ore.

Liceul de Arte ”Patru Sori” se înălța măreț, mărindu-

se din ce în ce mai mult cu cât înaintez. Sute de studenți se

agită să intre la cursuri râzând, strigând, înghiontindu-se, iar

sprijinindu-se de unul dintre stâlpii de la intrarea în școală era

Mike. Mi-am fluturat mâna ca să mă zărească în timp ce am

luat-o la fugă spre el.

- Hei! Mă aștepți de mult?

- Hei! Nu, tocmai ce am sosit. De ce te grăbești așa?

- Poveste lungă... Pe scurt m-am pierdut în

gânduri... și nu credeam că va fi așa de cald azi!

Am mai pierdut timp și aranjându-mi cămașa, nici

n-am mai apucat să îmi cumpăr de mâncare. Nu

am vrut să mă aștepți prea mult.

- Am înțeles. Vrei să mergem să mâncăm ceva și

revenim mai târziu? Sincer, nu am chef de ore azi,

mai ales că n-aș vrea să mai asist la încă o oră de

matematică. Simt că voi înnebuni.

- Stai, stai. Nici să nu-ți treacă prin cap să te

folosești de stomacul meu pentru a chiuli de la ore.

Mergem la ore și gata. Avem timp de mâncare și

în pauză.

- Hai...! Credeam că scap și eu de ore. Fie ca tine...

Ai planuri pentru azi după ore?

- Nu prea cred... nu sunt în apele mele astăzi. Curtea

școlii aproape că se golise. Mai eram noi și încă

doi trei elevi. Probabil că întârziasem deja. Să mai

și lipsim, ce idee...

- Hai să intrăm... probabil ne așteaptă profa și ar fi

mai bine să nu ne luăm absență. Și așa nu stau prea

bine cu situația la mate. I-am răspuns cu jumătate

de gură, nu prea încântat de răspunsul ei. Poat ar fi

fost mai bine să ne începem dimineața cu o cafea

și un mic dejun servit în oraș, decât cu o ecuație

servită fără gust la nivel mental.

- Da... Mike, eu...

- Ce este? Spune...

Dar nu am mai apucat să spun nimic. Profesoara a

deschis ușa și ne-a poftit autoritar înauntru. Desigur, colegii

noștrii nu puteau fi mai drăguți și au început să râdă de noi.

Am preferat să pun capul în pământ. Mike se îndrepta spre

bancă vizibil afectat de afirmațiile răutăcioase ale colegilor,

dar nu a scos un cuvânt. Îl admir pentru stăpânirea de sine pe

care o are. Eu nu sunt așa, sunt lașă, plec capul când se aruncă

cu pietre.

Poate că Gaia poate să tacă, dar eu nu o pot face când

văd cât de lingăi sunt colegii noștri. Genul de persoane care îi

pupă în fund pe dascăli pentru note mari. Tot felul de fițoși

care nu-și văd de lungul nasului. O las pe Gaia să intre în

bancă, pentru că ea stă la geam, iar eu la margine. M-am

așezat în cele din urmă, lucru care a creat multă zarvă în jur.

Nu m-am putut abține să nu dau cu mapa de bancă, să mă uit

la clasă și să întreb cu voce tare.

- Care rasa voastră are vreo problemă?

În acel moment am văzut privirea Gaiei cum mă

ceartă, iar profa a amuțit făcând ochii mari, ridicându-mă în

picioare și țipând ca o descreierată, amenințând în stânga și în

dreapta că voi ajunge la director. De parcă situația mea putea

ajunge mai rău de atât... Încă o belea și iar marchez materia

asta la secțiunea corigențe. Cu toate astea nu m-am putut

abține. Nu am putut înghiți mizeriile colegilor. Bastarzi...

- Ai înnebunit? I-am șoptit trăgându-l de mânecă.

Nu i-am răspuns. M-am uitat la ea, iar mai apoi la

profă. Cred că am făcut mai mult rău decât bine. Prefer să o

ignor pe profă căci nu mai am ce face și mă așez și eu în cele

din urmă în tăcere și plin de nervi.

Nu pot să îl înțeleg câteodată. Se bagă mereu în belele.

E mult prea nervos ca să îl mai pot întreba. Privirea mea s-a

îndepărtat de el și a ajuns înafara geamului prăfuit. Cerul era

albastru cristalin, nepătat de nori, iar păsările zburdau libere.

Nu ca noi, captivi în rutină.

Profa avea un talent înnăscut de a-mi omorâ cheful de

viață cu ecuațiile ei. Mă simt precum o rață într-un țarc cu

găini. Nu am ce căuta la ora asta. Mii de gânduri care se

rezumă la starea mea de la ora de mate... Deși Gaia stă lângă

mine, pare absentă. Nici ea nu prea pare atrasă de ora asta sau

poate întâmplarea de mai devreme a afectat-o. Ce să mai

spun? Probabil că ea s-a obișnuit deja ca ceilalți să facă tot

felul de glume de prost gust pe seama ei, pe seama faptului că

e cu 2 ani mai mare decât cei din clasă și pentru că e...

diferită. Diferită în sensul bun al cuvântului.

Plictisită își rotește mâna pe foaia din caiet și dă viață unui

desen. Un personaj în stilul manga, îmbrăcat destul de

sumbru. Gaia desenează și pictează ori când este prea fericită,

ori când ceva nu este în regulă. Sunt sigur că nu este fericită,

se vede pe chipul ei... Mmm... m-am strâmbat puțin în semn

de protest, iar profa și-a și ațintit privirea asupra mea.

Comanda „In Tenebrele Valhalei”, volumele 1 si 2 printr-un

email la adresa: contact_itv@yahoo.com

Pret vol.1: 15 lei + taxa Postala

Pret vol.2: 15 lei + taxa Postala

Pret vol.1 + vol.2 = 30 lei + taxa Postala

Pagina facebook: http://facebook.com/intenebrelevalhalei