In mijlocul lupilor de V. Voiculescu - povestire fantasticaFantasticul nu constituie o calitate a obiectelor, ci doar a raporturilor dintre obiecte. Fantasticul are cu alte cuvinte un caracter strict functional; orice raport fantastic distruge un echilibru preexistent, o stare anterioara de armonie ori stabilitate, inlocuita printr-un nou echilibru, ce i se substituie si care deschide posibilitate unei noi rupturi. - Adrian Marino Arta fantastica nazuieste sa concureze realul, sa se identifice cu o fata neasteptata, ciudata, incredibila - dar totusi posibila - a existentei universale. (...) Intr-un fel, situatia prozei fantastice aminteste conditia relatarii orale a unei intamplari insolite: audienta de care se bucura naratorul se datoreaza, in mare parte, pretentiei lui de a reda un fapt de senzatie ce a avut loc, nicidecum o himera sau o halucinatie. - Sergiu Pavel Dan Diferenta dintre basm, povestire fantastica si opera stiintificofantastica este data de folosirea timpurilor verbale diferite ale verbului a fi (a exista): basmul va spune a fost, povestirea fantastica afirma raspicat este, iar opera stiintifico-fantastica propune va fi. - Lucian Strochi V. Voiculescu este un realist (chiar in acceptia cea mai restransa a termenului), un analist, un oniric, un vizionar, un artizan, un stilist mergand pana la calofilie. Defapt, cu proza sa, Voiculescu a ambitionat sa reconstituie, ferm si iluzoriu, o matrice stilistica romaneasca. Acesta este sensul ultim, inalt si simplu, al scrisului sau. Fantasticul nu ocupa decat cel mult o jumatate din totalul povestirilor lui Voiculescu, totusi el trebuie luat in consideratie, tocmai pentru ca nu exista decat foarte rar un scriitor pur fantastic. Cea mai dramatica, datorita si autorului (ce gusta pentru o clipa fructul mortii), ramane povestirea In mijlocul lupilor. E o povestire intre Ultimul berevoi si Schimnicul, tratand despre mitul vanatorului magic, despre arhetipuri, despre omul-fiara, chiar daca nu e vorba inca de lycantropie. Se pare ca, intr-adevar, vanatoarea a generat cele mai multe mituri si acte de magie, de la glontul descantat, unsorile vrajite, talismanele, zilele faste si nefaste, precum si alte randuieli ale vanatului, mergand pana la purificare.

Protagonistul povestirii este un lupar, ce fagaduieste judecatorului care il achitase intr-un proces ca il va lua cu el intr-o noapte potrivita sa-i arate mestesugul sau la lupi. Magia e indelung pregatita: e aleasa noaptea Sfantului Andrei, cand lupii isi primesc pentru tot anul merticul lor de prazi; odaia Luparului arata ca o pestera cu picturi preistorice, ca la Altamira sau Lascaux: Pe peretii varuiti cu alb, chipuri mari si mici de lupi, de cerbi, vulpi si mistreti, zugraviti unii cu carbune, altii cu huma rosie, in felurite infatisari. Cativa alergand, altii cazuti, multi in atitudini nefiresti, de pilda sculati in doua picioare sau suiti in copaci ramurosi. Si in mijlocul acestor icoane, un om urias cu o bata enorma, cu care-i mana parca. Contururile lui treceau dincolo si se lungeau pe tavanul scund ca ale unei zeitati protectoare; tot in odaie se gasesc, plasmuite in lut, chipuri de animale. Dar adevarata magie se manifesta in chemarea fiarelor: Omul iar suna. Si dintr-un colt al lumii alt urlet mai fiornic dete semne. Si repede se inteti nu un dialog, ci as zice, un polilog, o inganare salbateca intre Luparul si nevazutul ale carui glasuri dureroase se apropiau pe pasi nesimtiti, trase de clamoarea tot mai intetita a vrajilor. Din neatentie, povestitorul cade dintr-un tufan si asista la o scena unica: Cum stam trantit si il vedeam de jos in sus, mi s-a parut enorm, cu sarica infoiata si cu caciula motata acoperind luna, care-i facea pe margini un cearcan in jurul capului. Din ochii cascti ii zbucneau un fel de vapaie, ca si din mainile intinse, mai ales din degete: un fel de materie fosforescenta, ca la licurici. Iar izul puternic, mirosul nesuferit de nimeni, si mai usturoiat duhnea din el cu o tarie de neinvins. Finalul povestirii e impresionant si demonstreaza, o data in plus, ca explicatiile lui Voiculescu nu distrug misterul, ci, mai degraba, il adancesc: Dar atunci si acolo, cum stam cazut in mijlocul fiarelor, cu toate instinctele treze si incordate, imi amintesc ca am facut fara sa vreau reflectia ca vapaia aceea era toata vointa omului exasperata, tot fluidul magic strans si condensat de fiinta celui care facea efortul extraordinar sa alunge primejdia... Fara acesta magie, am fi fost pierduti. Pe urma nu m-am mai gandit la asta, am uitat... Dar acum iar incep sa pricep. Ca si in magia vechilor vanatori. Omul meu crescuse, se largise dincolo de el, de

salbaticiunea stramta a lui, ca sa poata cuprinde si intelege pe lup, sa si-l asimileze. Numai cunoscandu-l astfel, magic, putea sa-l supuna si sa-l stapaneasca. O formidabila activitate de duh, pe care noi nu o mai putem savarsi. Magul primitiv devenea prin asta arhetipul lupului, marele lup spiritual de dincolo, dinaintea caruia haiticul de rand se retrage infiorat, ca oamenii la aparitia unui inger... Omul preistoric nu alerga dupa fiare, ci vana primejdii, sageta taine potrivnice, intindea curse pentru probleme de existenta.... Elementele fantastice prezente in textul lui Voiculescu sunt urmatoarele: ezitarea cititorului intre o explicatie logica si alta ilogica in ceea ce priveste actiunea si comportamentul personajelor, oferita de autor prin intermediul magistratului, respectiv intruziunea neasteptata a irealului in real astfel incat granita dintre real si ireal este anulata. In povestirea In mijlocul lupilor acest mit al vanatorii presupune ca vanatorul nu se foloseste doar de forta fizica si de forta spiritului, ci si de magie. Autorul reactualizeaza mitul in rama prin discutia de la cabana, iar in povestirea propriu-zisa construieste o situatie reala, particulara, prezentata obiectiv din perspectiva unui personaj direct implicat. Aceasta situatie concreta reactualizeaza ipostaza omului mitic prin intermediul Luparului, cel care a pastrat misterul vanatorii si cel al comunicarii cu lupii transmise din generatie in generatie, construindu-si un mediu in care aceasta mentalitate mitica, aceasta cunoastere in spirit este posibila (experienta in sine fiind plasata intr-un anume moment care pastreaza chiar si pentru omul modern o incarcatura mitica si anume noaptea de Sfantul Andrei). Atitudinea magistratului fata de mit si fata de situatia in sine se apropie foarte mult de atitudinea omului mitic: observa situatiile particulare, le analizeaza si le atribuie un sens pe care il perpetueaza prin povestirea unei situatii exemplare, ajungand intr-un final la intelegerea sensului mitic al experientei traite si la povestirea acestei situatii exemplare. Am constatat ca, ori de cate ori V oiculescu apeleaza la forta mitului, scrierea sa capata valoare artistica, adancime si maretie. Acelasi lucru se intampla si cand e vorba de magie, fie ca e vorba de descrierea unui ritual magic, fie ca autorul ne propune o viziune magica a realului. Valoarea scrierilor sale e asigurata de

echilibrul dintre sacru si profan, dintre vechi si nou, dintre amanuntul aparent nesemnificativ si proiectia cosmica a unui gest simbolic. Profund cunoscator al folclorului, al ritualurilor, al actelor magice, Voiculescu ramane un spirit pozitivist, un om de stiinta. Magician al cuvantului, el a reusit sa scrie, la senectute, o inedita istorie a sufletului romanesc, daca nu prin datele esentiale, atunci sigur prin perspectiva aleasa. Pentru V. Voiculescu, fantasticul e natural, este o cale fireasca si necesara de acces in/spre mit, magia sprijinindu-se pe rit si pe superstitii populare. De aici si formidabila impresie de vechime, de retraire plenara a mitului, de anistoric si aspatial. Vo iculescu pleaca din contemporanitate si, prin intermediul povestirii, plonjeaza intr-un trecut indeterminat, nerodat parca de timp, povestitorul fiind aproape intotdeauna altcineva, chiar daca povestirea e redactata la persoana I. Scriitorul eternizeaza gestul, pentru ca el sa devina simbol si apoi mit. Personajele lui sunt statuare, gandesc la statui. El portretizeaza, e interesat de limbaje, de la cel gestual la cel verbal, de fixarea cat mai exacta, concreta a unui peisaj, pentru al relativiza apoi sub forta ritualului si a mitului. V. Voiculescu vrea sa transforme cotidianul intr-un mit (chiar daca fictional creaza impresia ca il paraseste, prin povestire), pare preocupat de o singura realitate, cea a intamplarii narate, pare sedus de efecte, de reactiile imediate ale martorilor, ale personajelor. Limbajul sau este unitar (adecvat situatiei literare si fictionale), usor arhaizant, patinat, incarcat de o aura de mister. Lumea lui V. Voiculescu e lenta, solemna, personajele sunt ca sub imperiul unei vraji, atinse de somnambulism, de inlunatie, participa la un dans cu schimbari abia perceptibile de locuri, gratios si expresiv. Vorbele sunt indelung cumpanite, e mai multa tacere decat cuvant in lumea lui Voiculescu, lipseste total acea agitatie sterila, carageliana si eliadesca. Textul lui Voiculescu e suculent, plin de miresme si otravuri dulci, imaginarul e catastrofic uneori, chiar in portrete (mai ales in cele feminine), are savoarea lui Creanga, Caragiale, Mateiu sau Marquez si isi obiectivizeaza mereu povestirea si, implicit, personajele.

Fantasticul lui Voiculescu se iveste din nevoia omului de a se sustrage realului imediat, de a evada intr-o lume cu alte legi, cu alte teritorii, cu alte valori, o lume aparent aflata pe cale de disparitie sau macar amenintata; fantasticul sau incepe prin a fi existential si sfarseste prin a fi doctrinar. - Lucian Strochi