In gradina Ghetsimani- de Vasile Voiculescu

Publicata in anul 1921, poezia „In gradina Ghetsimani”, scrisa de Vasile Voiculescu, face parte din volumul „Parga”, iar izvorul de inspiratie din scrierile religioase, cat si amprenta samanatorista asupra imaginilor poetice, incadreaza opera in cel mai autentic traditionalism.

Opera se defineste printr-o cãutare a sinelui care cautã sã refacã echilibrul primordial încât actul poetic devine un mijloc de accedere la absolut, printr-o atitudine titanianã. Omul se razvrãteste împortiva destinului ce ingradeste spiritul.

Poemul este inspirat din pasajul referitor la patimirea lui Iisus din gradina Ghetsimani, pe Muntele Maslinilor, unde si-a petrecut ultimele zile din viata. Dacã textul biblic vorbeste despre o probã initiaticã, a veghii, cãreia îi sunt supusi Isus si uncenicii(acestia din urmã cãzãnd prada ispitei), poezia lui Vasile Voiculescu înfãtiseazã doar “sudorile de sânge” ale Mântuitorului în clipa revelatiei adevãratului sãu destin. E momentul tragic al invocãrii divinitãtii de cãtre Isus, ipostazã în care scriitorul regãseste simbolul metaforic al dualitãtii fiintei: omul, creatia lui Dumnezeu, este supus pasiunilor oarbe prin latura sa dionisiacã, dar în aceeasi mãsurã ete strabatut de harul divin, ca permanentã creatie apolinicã. Între Sine si Eu e o permanentã opozitie tradusã metaforic de aspiratia omului spre absolut.

Poemul prezintã lupta omului cu propriul destin. Poezia are structurã simetrica si se construieste pe cele trei trepte ce vizeazã experienta religioasã: “spaima în fata sacrului, sfiala si admiratia revelatia divinã”(Rudolf Otto).

Titlul „In gradina Ghetsimani” ilustreaza nu numai cadrul fizic in care Iisus se roaga Divinitatii, ci sugereaza si spatiul sacru al purificarii spirituale, prin care Fiul lui Dumnezeu absolva intreaga omenire de pacate.

Simbolul Mântuitorului structureazã textul în douã planuri: cel al ancestralului, ce insumeazã pasiuni, dureri si cel al cosmicitãtii, ce identificã în persoana lui Isus semnul sacralitãtii. Organizarea strofelor respecta trei momente: reprezentarea iconica a lui Iisus (prima strofa), lupta cu ispita (strofele II si III) si trecerea de la trannscendent intr-o atmosfera incarcata de premonitii (ultima strofa).

Imaginile lirice cumuleazã perechi antinomice cu valoare metaforica. Spatiul mitic marcat de prezenta verbelor la imperfect ca sugestie a permanentei. “Paharul” este simbolul predestinãrii pe care refuzul lui Iisus trebuie sã-l decodifice în ispasirea umanitãtii. În acelasi camp semantic sunt si sintagmele “grozava cupa”, “infama bautura”, “veninul groaznic”; fiecare e o treaptã în gradarea ascendentã a determinãrii destinului, de la negarea conditiei de Mântuitor a lui Iisus la asumarea umana a pãcatelor pânã la punctul maxim care impune dubla perspectivã. Acestuia I se opune prezenta divinitãtii care structureazã un alt câmp semantic: “mânã nenduratã”, “stete uriasã”, “sterlici de miere”, “uitase de viatã”.

Incipitul operei este definit printr-un enunt edificator, care concentreaza esenta duala a lui Hristos: umana si sacra. Se contureaza imaginea lui Iisus asezata in sfera luptei, a zbuciumului omenesc. Este surprins intr-o ipostaza a umilintei, „cazut pe branci”. Versul al treilea („Curgeau

sudori de sange pe chipu-i alb ca varul”) ilustreaza natura duala a Mantuitorului, opozitia uman-divin, imaginile vizuale si cromatice „sudori de sange” exprimand omenescul, iar „chipu-i alb ca varul”- puritatea, sacrul.

Din perspectiva eului liric, tensiunea între om si sacralitate se concentreazã în “amarnica-I strigare”, metaforã a zãdãrniciei, în opozitie cu mânia lui Dumnezeu care “stârnea în slãvi furtuna”, încât drama omului capãtã proportii cosmice.

Cea de-a doua strofa prezintã “setea uriasã”, aceasta fiind aspiratia spre un absolut care sã depãseascã dramatismul uman; anticipeazã moartea ca treaptã de transcendere la origine. Expresia “sta sufletu-I sã rupã” este metaforã a dramatismului lãuntric al fiintei dedublate aflate în cãutarea propriului destin. Sufletul primeazã spiritul reprezentat simbolic de „infama bãuturã”- pãcatele semenilor cumulate de milenii.

Metaforele „apa ei verzuie” si „veninul groaznic” sugereaza patimile pe care Iisus le va infrunta pentru „mierea” si „dulceata” intrezarite dupa purificarea omenirii prin jertfa divina. Oximoronul „veninul groaznic”/ „dulceata” amplifica lupta duala a Mantuitorului, continutul cupei pline de pacate fiind dublat de beatitudinea implinirii misiunii Divine. Imaginea vizuala „falcile-nclestandu-si” accentueaza impotrivirea „cu ultima putere”, Iisus omitand pentru moment rasplata divina a binecuvantarii cu viata vesnica. Versul ultim “bãtãndu-se cu moartea, uitase de viatã” sintetizeaza mesajul poeziei: din perspectiva omului moartea e o predestinare pe care o refuzã orice fiintã sustrasã conditiei sale divine. Uitarea se manifestã în spirit romantic- întoarcerea la origini ca integrare a spiritului în unitatea primordialã, pentru cã dincolo de moartea biologicã existã vesnicia (“Uitase de viatã”).

Ultima secventa poetica contituie proiectia suferintei interioare asupra cadrului natural. Suferintele lui Iisus sunt apocaliptice, personificarea hiperbolizanta a maslinilor, care se „framantau”, oferind o imagine terifianta a Universului. Din perspectiva eului poetic, drama lui Isus defineste conditia universalã a raportului naturã-fiintã: odatã negata vesnicia, natura se refuzã omului, în imaginea personificatã a mãslinilor “care parcã vor sã fugã din loc”. Forma verbala implicã o dedublare a eului, permanenta opozitie între aparentã si esentã , teluric si divin. „Gradina” pare devastata, este un paradis ce isi cauta necesara recompunere.

Ultimul vers „Si ulii de seara dau roate dupa prada” intareste sugestia mortii. Metafora uliilor care se plimba lacomi, asteptand „prada” asupra careia sa se navaleasca, indica sfarsitul tragic, zguduitor al Mantuitorului.

Prozodia operei conserva tehnica traditionalista a versificatiei, prin masura versurilor de 14 silabe, ritmul iambic si rima incrucisata.

Intr-un volum de marturisiri, autorul recunoaste ca dintre toate lecturile sale, cea care l-a impresionat cel mai mult a fost „Biblia cu aspra ei grandoare, de drama jumatate pamanteana, jumatate divina”.

Asadar, opera „In gradina Ghetsimani” se incadreaza in categoria operelor filozofico-religioase, de tip traditionalist, Vasile Voiculescu reusind sa dea nastere imaginii unui univers liturgic, in care peisajul romanesc se transfigureaza in Eden, iar ingerii constituie prezente permanente.