În grădina Ghetsemani

Poezia "În grădina Ghetsimani", inclusă în volumul "Parga" (1921), exprimă

plenar tradiţionalismul creştin, ortodox al lui Vasile Voiculescu. Traditionalismul este o

mişcare literară manifestată în perioada interbelică, a carei ideologie se cristalizeaza în

jurul revistei „Gândirea”. Principalele trăsături ale acestui curent literar sunt:

valorificarea specificului naţional (istoria şi folclorul) şi conştiinţa religioasă ortodox.La

Voiculescu misticismul creştin devine artă: "M-am născut, cred, un tip credincios,

organic credincios".

Tema poeziei este de factură religioasă: rugăciunea lui Iisus. Fiind o poezie

iconografică, aparţine lirismului obiectiv, prin absenţa mărcilor lexico-gramaticale ale

prezenţei eului liric, dar gradarea intensităţii suferinţei este marcată prin punctele de

suspensie şi propoziţia exclamativă.

Poem iconografic, “În grădina Ghetsemani” se inspiră din motivul biblic al

rugăciunii lui Iisus pe muntele Maslinilor, dupa Cina cea de taina. Scena este relatată în

Evangheliile dupa Matei, Marcu, Luca şi înfăţişată în icoanele bisericii creştine, fiecare

vers având o încărcătură deosebită.

Titlul poeziei condensează suferinţe şi patimi, lacrimi şi dureri, amintindu-ne că

în grădina (spaţiu al reculegerii) Ghetsemani (numele vine din ebraică, Gat şi Shemen,

"grădina unde se presau măslinele".) s-a consumat drama lui Iisus, că atunci Fiul Omului

a pornit spre moarte, denumind locul purificării lui Iisus de patimi, prin virtuţi. Iisus, deşi

ştie că prin sacrificiul suprem “va şedea de-a dreapta puterii lui Dumnezeu”, rămâne Om

până în ultima clipă, sporind tensiunea dramei existenţiale, neliniştea, chiar spaima că nu

va putea evita paharul cel din urmă are o intensitate cutremurătoare.

Din punct de vedere structural, poezia este alcătuită din patru strofe cu

caracter descriptiv. Primele trei strofe surprind planul subiectiv, starea sufletească a lui

Iisus, iar ultima amplifică suferinţa, care se răsfrânge asupra planului exterior, al naturii.

Prima strofă redă împotrivirea Omului în faţa destinului prin formularea: “Iisus

lupta cu soarta şi nu primea paharul…”. Postura în care se găseşte Iisus este tragică prin

omenescul ei: “Căzut pe brânci în iarbă se-mpotrivea întruna”. Verbele: “lupta”, “nu

primea”, “se-mpotrivea” exprimă refuzul asumării unui destin implacabil, în clipa de

1

ezitare a fiului lui Dumnezeu. Gestul îngenuncherii nu este al unui învins, ci al rugăciunii

(invocarea divinităţii). Contrastul cromatic roşu-alb realizat prin metafore, pune în

evidenţă zbuciumul sufletesc şi condiţia duală: “sudori de sânge “(suferinţa fizică),

“chipu-i alb ca varul “(componenta spirituală). Metafora sudori de sange e o expresie a

chinului neîntrerupt al omenirii, al patimilor pe care trebuie să le îndure ca urmare a

părăsirii propriului Dumnezeu. Legătura terestru-ceresc este sugerată prin versul: “ Si-

amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna”.

Strofa a doua face trimiteri la episodul în care, venind la locul numit Golgota, i

s-a dat să bea vin amestecat cu fiere, dar Iisus a refuzat să bea. Şi totuşi, El trebuia să

împlinească soarta: “ O sete uriasă sta sufletul să-I rupă”. Paharul lui Hristos devine, în

simbolistica biblică, "paharul vieţii" şi "paharul morţii", Sfântul Potir, obiect al

transcendentului, ajuns obiect sacru de seculară cautare. Paharul conţine “infama

băutură”, care-I produce o reacţie de respingere, dar sub ea se afla dulceaţa, mierea cu

care cineva îl imbie. "Grozava cupă", simbolică, oferita de "o mână-nendurată",

metaforă a voinţei divine, adună toate relele din lume, convertite în lichid otravit, şi o

"sete uriasă", ca un secret tunel de absorbţie a forţelor negative, se deschide pentru a sorbi

"infama băutură". Rezistenţa lui Hristos la tentaţie sau la poruncă, zbuciumul său este

perfect omenesc; el este Fiul Omului care, călăuzit de forţa dumnezeiască, îşi asumă

sacrificiul suprem, pentru a schimba esenţa lumii şi pentru a elimina chinurile umane,

dobândite după izgonirea din Paradis. Tentativa acceptării şi refuzul paharului sorţii este

echivalentă cu natura duală a personajului, prin natura sa divin-umană, Iisus fiind

deopotrivă fiu al omului şi fiu al lui Dumnezeu.

Esenţa băuturii simbolice reprezintă moartea de dinaintea învierii, Iisus fiind, prin

sacrificiu, cel ce vesteşte, "cu moartea pre moarte călcând", un alt inceput, zorii erei

creştine, sens cuprins în ambiguitatea primului vers din strofa a treia: "în apa ei verzuie

jucau sterlici de miere". Cuvântul "sterlici" sau "starlici", popular, desemneaza petele de

culoare brun-roşii şi apoi vineţii ce apar pe feţele oamenilor muribunzi. Sub "veninul

groaznic" se află însă "miere", aparenţa întotdeauna având un sens ascuns: destinul uman,

supus durerii, ascunde, în cele din urmă, bucuria unui veşnic început. Sorbirea băuturii

"infame" şi regeneratoare în acelaşi timp se face într-o uitare de sine: "Dar fălcile-

ncleştându-şi, cu ultima putere/ Bătându-se cu moartea, uitase de viaţă!".

2

Strofa a patra constituie ultima secvenţă poetică, proiecţia suferinţei interioare

asupra cadrului natural. Decorul este semnificativ: seara, care reprezintă sfârşitul zilei,

fiind sugestia sfârşitului pamântesc al lui Iisus. Se ridică această revolta a pământului

spre ceruri, utilizând personificarea şi hiperbola: “Deasupra, fără tihnă, se frământau

măslinii,/ Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă…”. Furtuna din ceruri se

amestecă cu furtuna terestră, drama lui Iisus devenind drama universului. Imaginea

apocaliptică este sugerată prin sintagma “vraiştea grădinii”. Mesagerii divini, îngerii, nu

însoţesc în mod explicit zbaterea omului, dar se remarcă metafora “bătăi de aripi” care

susţine ambiguitatea limbajului poetic: îngerii mântuirii sau îngerul mortii. Ultimul vers,

“Şi uliii de seară dau roate după pradă”, întăreşte sugestia morţii/ imaginea thanatosului

prin: simbolul “uliii”, simbolistica temporală: “de seară” şi aceea a gestului: “dau roate

după pradă”.

Măsura versurilor este de 14 silabe, ritmul iambic,iar rima este încrucişată. Se

conservă o prozodie clasică. Sunt prezente şi câteva regionalisme :”tihnă”,”sterlici” şi

expresii populare “pe brânci”.

“În grădina Ghetsemani” de Vasile Voiculescu este o poezie de tip tradiţionalist

prin inspiraţia religioasă (poezie iconografică), coordonată a spiritualităţii româneşti.

Lupta cu soarta, cu destinul, pe care chiar şi lui Isus îi vine greu să-l accepte

şi să-l împlinească reliefează una din însuşirile fundamentale ale condiţiei umane.

Nu numai mitologia sacră, ci şi istoria cunoaşte eroi care s-au supus destinului lor,

renunţând la împlinirea umană. Acceptarea destinului înseamnă înţelepciunea de a

nu te împotrivi lui, Ideea este plastic exprimată de Vasile Voiculescu într-una din

poeziile sale mai puţin cunoscute: „Eu nu mă lupt cu soarta, nici nu-mi blestem

destinul/ Călcând la pas pe urma clipitelor trăite/ Aştept să se-mplinească doar cele

rânduite,/ Şi fără să mă satur la gură duc veninul/ Lăsând să se-mplinească în linişte

destinul” (binele şi răul).

3