UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE ISTORIE

Anul II, Semestrul II

Specializarea: ISTORIE

Disciplina: ISTORIA MEDIE A ROMÂNILOR, PARTEA A II-A: SECOLELE XVII-

XVIII

Tutore curs: lector univ. dr. Marius Diaconescu

Tema nr. 2.

Ţările Române în secolul al XVII-lea

1. Ţara Românească şi Moldova în secolul al XVII-lea

De la mijlocul secolului al XVI-lea s-a instaurat regimul dominaţiei otomane în

Ţările Române. Acest regim s-a caracterizat prin:

- numirea domnitorilor de către sultan în schimbul unei sume de bani;

anterior domnii erau aleşi de stări (boieri şi clerul înalt) şi apoi erau

confirmaţi de sultan!

- Se instituie obiceiul confirmării personale a domnilor din trei în trei ani.

Banii daţi pentru confirmare au primit numele de mucarerul mare. Mai

târziu s-a cerut şi confirmarea anuală, numită mucarerul mic.

- interdicţia de a duce o politică externă proprie (domnii români nu puteau

declara război şi pace, nu aveau dreptul să încheie tratate externe, să

trimită soli).

- obligaţia de a participa cu oaste la campaniile otomane.

- obligaţia de a asigura hrană, cai şi căruţe de transport şi alte lucrări pentru

oastea otomană aflată în campanie.

- păstrarea autonomiei interne.

Guvernarea Ţării Româneşti şi Moldovei era asigurată de domnitor, care avea

atribuţii judecătoreşti (era judecătorul suprem şi putea pronunţa sentinţa capitală), fiscale

(stabilea dările, care formal erau discutate cu sfatul domnesc), administrative (numea

dregătorii) şi militare. Domnul era ajutat de un sfat domnesc din care făceau parte

principalii dregători (marele logofăt, marele vornic, marele hatman, marele postelnic,

marele spătar, marele paharnic, marele vistiernic; banul Olteniei în Ţara Românească).

Aceştia formau categoria boierilor de sfat. Sfatul lărgit, numit divan, cuprindea şi boierii

de divan, proveniţi din neamuri şi care aveau diverse slujbe la curtea domnească.

1

Domnitorul erau judecătorul suprem al ţării şi instanţa superioară de apel. Doar

el putea pronunţa sentinţa capitală. Singura excepţie era banul Olteniei, care avea şi el

acest drept. Sfatul domnesc îl asista pe domn la judecată şi membrii sfatului îşi spuneau

părerea despre cazul judecat. Dregătorii din teritoriu aveau drept de judecată asupra celor

supuşi jurisdicţiei lor. Se judeca în continuare după obiceiul pământului. Pentru a înlătura

abuzurile şi arbitrajul dregătorilor, s-au tipărit în secolul al XVII-lea mai multe texte de

drept: Pravila de la Govora în 1640, Îndreptarea legii de la Târgovişte în 1652 etc.

Fiscalitatea a crescut excesiv din cauza cheltuielilor tot mai mari de guvernare,

dar mai ales pentru că obligaţiile faţă de turci au cunoscut o permanentă creştere. Pe de

altă parte, teama de mazilire i-a determinat pe mulţi domni să aplice o fiscalitate dură

pentru a-şi recupera banii cheltuiţi pentru obţinerea tronului şi pentru a-şi creea rezerve

financiare pentru vremuri grele. Ţăranii liberi şi cei dependenţi plăteau aceeaşi dare –

birul, pus pe averea în ansamblu a contribuabilului. Erau percepute si dijmele din anumite

produse. Obligaţiile în natură şi în muncă au fost treptat convertite în bani în secolul al

XVII-lea. Pentru o mai bună organizare a fiscalităţii şi pentru eficientizarea procesului de

strângere a dărilor s-au făcut recensăminte fiscale de către dregători. Între două

recensăminte ţăranii nu se puteau muta pe o altă moşie. Solidaritatea fiscală s-a menţinut:

comunitatea era solidară cu contribuabilii care nu îşi puteau achita dările, care erau

redistribuite. S-au introdus dări noi: văcăritul (bani pentru vitele mari, care erau plătiţi şi

de boieri şi de mănăstiri), pogonăritul (pentru cultivarea porumbului), tutunăritul (pentru

cultivarea tutunului) etc. Se percepeau dări în oraşe şi târguri pentru prăvălii (fumul,

schimbul banilor etc.). Alte venituri domneşti erau asigurate din vămi care se percepeau în

aşa numitele schele în apropierea graniţelor pe traseele comerciale. Ocnele, mai ales cele

de sare, erau o altă sursă de venit. La acestea se mai adăugau şi amenzile, percepute cu

ocazia judecăţilor.

Din punct de vedere administrativ, Ţara Românească era împărţită în judeţe, în

fruntea cărora erau căpitanii de judeţe, iar Moldova era divizată în ţinuturi, conduse de

pârcălabi şi vătafi de ţinut. Aceştia aveau atribuţii judecătoreşti, fiscale şi militare în

teritoriile subordonate lor. Oraşele se bucurau de o oarecare autonomie, pe care domnia s-

a străduit să o limiteze. În fruntea oraşelor se afla judele, ajutat de cei 12 pârgari. Toţi

aceştia erau aleşi de către comunitatea orăşenească. Din paretea domniei în fiecare oraş

exista un pârcălab în Ţara Românească şi un mreadnic în Moldova. Atribuţiile lor au

crescut treptat în dauna instituţiilor orăşeneşti.

2

Viaţa politică în Ţara Românească şi Moldova

După moartea lui Mihai Viteazul boierii l-au ales ca domn pe Radu Şerban, care a

domnit cu întreruperi între 1601 şi 1611 în Ţara Românească. În 1601 a fost alungat de

Simion Movilă, dar a revenit pe tron cu ajutorul trupelor austriece din Transilvania,

conduse de generalul Basta. La scurt timp, în 1603, i-a ajutat el pe austrieci să înfrângă

răscoala ardelenilor conduşi de Moise Secuiul. În 1611 a fost înlăturat de pe tron de către

principele Transilvaniei, Gabriel Bathori.

Primul deceniu al secolului al XVII-lea în Moldova este caracterizat de conflictele

dintre ramurile familiei Movileştilor, alimentate de văduvele foştilor domnitori din

dinastia respectivă.

După 1611, profitând de noua situaţie internaţională (în 1606 s-a încheiat pacea de

la Zsitvarotok între Liga Creştină şi Poartă) Ţările Române au revenit sub obedienţa Porţii

Otomane. Deschiderea conflictului dintre turci şi polonezi a cauzat dese intervenţii

militare ale celor două părţi beligerante. Totodată s-au instalat domni susţinuţi de partidele

boiereşti filo-otomane. Anii următori se caracterizează prin domnii scurte, cu intervenţii

turceşti şi poloneze în Moldova.

Radu Mihnea, domnul Ţării Româneşti după 1611 până în 1616 şi apoi între 1620

şi 1623, a dus o politică dură împotriva partidei boiereşti care spera în revenirea lui Radu

Şerban cu ajutor austriac. A confiscat moşiile complotiştilor, pe unii dintre aceştia i-a

executat şi a dăruit alţi boieri cu moşiile confiscate, pentru a-şi forma o partidă care să îl

sprijine. Radu Mihnea se remarcă prin masiva răscumpărare a satelor aservite, slobozind

satele domneşti, ciuntind astfel domeniul domnesc. Radu Mihnea a fost un domn erudit,

cu şcoli la Athos, Veneţia şi Padova, a fost un bun diplomat şi a evitat desfăşurarea

luptelor pe teritoriul ţării. În 1616 a fost mutat de turci în scaunul Moldovei, fiind primul

domn care a domnit succesiv şi de mai multe ori în cele două principate. Între 1623 şi

1626 a domnit din nou în Modlova, după ce a mediat între turci şi poloni pacea de la

Hotin.

În timpul lui Alexandru Iliaş (1616-1618), grecii pătrund în Ţara Românească pe

diverse funcţii, ceea ce a trezit reacţia boierilor autohtoni. După alungarea domnitorului,

boierii i-au prigonit şi chiar ucis pe grecii stabiliţi în ţară.

În Moldova, în deceniul al II-lea se remarcă domnia lui Ştefan Tomşa al II-lea

(1611-1616). A venit pe tron cu sprijin turcesc şi s-a confluntat cu opoziţia boierilor din

tabăra Movileştilor, care beneficiau de sprijin polon. În primul an de domnie a fost foarte

dur cu boierii, până ce au fost executaţi un număr mare de boieri sprijinitori ai

3

Movileştilor. Domnitorul a sprijinit mica boierime, târgoveţii şi răzeşii. În 1615 a executat

un mare număr de boieri fideli Movileştilor şi le-a confiscat averile. Deşi a înfrânt răscoala

boierească, nu a rezistat campaniei poloneze pregătită de familia Movileştilor, care l-au

adus pe tron pe Alexandru Movilă. Acesta însă nu a fost agreat de către turci datorită

orientării sale filo-polone şi a fost înlocuit, după cum am arătat, cu Radu Mihnea.

Gaspar Graţiani, care a domnit în Moldova în 1619-1620, a declanşat o răscoală

antiotomană cu sprijin polonez, ceea ce a determinat o campanie otomană împotriva

Poloniei, prin Moldova, în 1621. Pacea a fost mediată de domnul Ţării Româneşti, Radu

Mihnea. Ca răsplată acesta a primit între 1623-1626 şi domnia Moldovei. El a realizat doar

o uniune personală, deoarece a lăsat Ţara Românească fiului său, Alexandru Coconul

(1623-1627).

Domnia lui Leon Tomşa în Ţara Românească între 1629-1632 a însemnat venirea

unui nou val de greci în dregătorii, ceea ce a provocat nemulţumirea boierilor. În urma

răscoalei boierilor, domnitorul a emis un document, numit aşezământ, în care s-a angajat

să ia măsuri împotriva grecilor veniţi în ţară. Unul din capii răsculaţilor a continuat

rebeliunea şi, ajutat de principele Transilvaniei, Gheorghe Rakoczi I, a devenit domn în

Ţara Românească în 1632. Aga Matei este cunoscut sub numele de Matei Basarab şi a

domnit până în 1654, fiind cea mai longevivă domnie din Ţara Românească în secolul al

XVII-lea.

Domnia lui Matei Basarab în Ţara Românească

Matei Basarab a fost ales domn de boieri şi susţinut de paşa de Nicopole, fără să

beneficieze de acceptul sultanului. Turcii l-au trimis pe Radu Iliaş, a cărui oaste turcească

a fost înfrântă lână Bucureşti. Matei Basarab şi-a atras de partea sa pe majoritatea boierilor

munteni, apoi şi-a trimis soli la Istambul pentru a obţine confirmarea în domnie din partea

sultanului. În 1633 a mers personal la curtea sultanului, unde a reuşit să obţină

confirmarea pe tron. În schimb s-a triplat haraciul, de la 45000 de talei la 130000 de taleri

anual.

Pe plan intern, lunga domnie a lui Matei Basarab a însemnat stabilitate şi

prosperitate. A acordat scutiri fiscale mănăstirilor, a eliberat din rumânie un număr mare

de ţărani aserviţi şi a creat condiţiile prielnice pentru revenirea fugarilor. El a încercat

astfel să compenseze fiscalitatea ridicată. Boierimea mică şi mijlocie a fost răsplătită prin

slujbe militare, iar pe marii boieri îi atrage în sfatul domensc. După 1646 pătrund în sfatul

domnesc şi elemente levantine.

În 1652 a pubicat Îndreptarea Legii, primul cod de legi în limba română.

4

Pe plan fiscal, a reformat mopdeul de percepere a dărilor în bani. Darea talerului,

cum s-a numit în vremea sa, era percepută pe avere. Fiecare sat era împărţit pe nume (un

nume cuprindea mai mulţi oameni solidari la plată), înscrise în condica vistieriei. Numărul

de taleri s eîmpărţeau pe fiecare nume din sat, în funcţie d eposibilităţile d eplată ale

acestuia. După centralizarea la vistierie a totalului de taleri, fiecare taler era înmulţit cu o

cifră, adică un coeficient propus d edomn, care putea astfel să aproximeze suma anualîă pe

care urma să o adune din ţară. Astfel talerul era o monedă convenţională. De obicei, în

urma acetui sistem un ţăran plătea echivalentul a doi boi şi un porc sau a nouă porci.

Această fiscalitate ridicată a determinat fuga d epe moşii. Domnul a introdus pedepse

fizice pentru fugă şi a instituit paza la hotare împotriva fugarilor.

A sprijinit Biserica, a dăruit şi a ctitorit numeroase biserici şi mănăstiri. Cu banii

săi au fost repictate sau au fost recosntruite biserici la mănăstirile de la muntele Athos. Dar

tot acest domnitor, începând cu 1639, a interzis închinarea marilor mănăstiri muntene către

Muntele Athos. În total până în 1646 au fost scoase de sub închinare 39 de mănăstiri,

despre care s-a dovedit că au ajuns închinate prin dare de mită.

Pe plan extern, Matei Basarab a fost într-un conflict de durată cu domnul

Moldovei, Vasile Lupu, care a dus mai multe campanii pentru a-şi impune în Ţara

Românească unul dintre fii ca domnitor. Cu principii Transilvaniei a încheiat repetate

tratate de allianţă, de fapt tratate prin care recunoştea suzeranitatea principilor

Transilvaniei, manifestată mai mult formal.

Domnia lui Vasile Lupu în Moldova

De origine aromân din Epir, Vasile Lupu s-a remarcat în istoria Moldovei prin

politica s-a externă şi ambiţiile sale politice, dar şi prin realizări culturale remarcabile. El a

obţinut domnia prin demersuri la Istambul în decembrie 1633, când a fost numit de către

Poartă. Fidelitatea faţă de Poartă a caracterizat întreaga sa domnie.

Pe plan intern a fost autoritar. Nu a atentat la viaţa marilor dregători, dar a

schimbat componenţa Sfatului domnesc, în care domină rudele sale apropiate. Mica

boierime a fost atrasă de partea domnitorului prin slujbe şi dregătorii.

A uşurat obligaţiile fiscale ale ţărănimii, pedepsind dregătorii vinovaţi de abuzuri.

A permis vecinilor (ţărani dependenţi) fugari să rămână pe moşiile unde s-au refugiat, fără

să mai poată fi urmăriţi de vechii lor stăpâni. Doar în 1646 i-a obligat să se întoarcă la

locul de baştină.

A atras locuitori din Transilvania cu făgăduieli de scutiri pe 10 ani. Au venit şi

colonişti ruteni din Halici.

5

A introdus treptat dări noi, determinat de plăţile către Poartă ridicate din cauza

neânţelegerilor cu vecinii, apoi din cauza fastului de la curtea domnească şi cheltuielile

pentru oaste.

Pe plan juridic a publicat în 1646 Cartea romnească de învăţătură, o culegere de

legiuri bizantine şi occidentale, traduse şi adaptate la societatea moldovenească.

A sprijinit Biserica ortodoxă, ctitorind numeroase lăcaşuri. A ajutat Patriarhia din

Constantinopol să iasă din criza financiară, impunând reguli stricte de administarre a

finaţelor ei. În schimb, a obţinut desfăşurarea unui mare sinod la Iaşi, unde s-a discutat

Catehismul ortodox. S-a implicat în schimbarea patriarhilor de la Constantinopol şi din

Alexandria.

Pe plan extern, a fost fidel Porţii otomane. În timpul său nu a fost sporit haraciul,

cum s-a întâmplat în Ţara Româneacă în timpul lui Matei Basarab. A rezistat în faţa

presiunilor principilor ardeleni care voiau să îi devină suzerani.

A încercat de patru ori să ia domnia Ţării Româneşti pentru fiul său sau pentru el

însuşi. Conflictul a culminat în 1653, când, pe 27 mai, Vasile Lupu a fost înfrânt la Finta

de Matei Basarab. Deoarece nu a respectat promisiunile făcute seimenilor săi în timpul

luptelor cu Vasile Lupu, Matei Basarab s-a confruntat cu răscoala acestor ostaşi mercenari

în ultimul său an de domnie. Răscoala seimenilor din Ţara Românească a ţinut până în

1655, când a fost înăbuşită cu ajutorul oastei ardelene.

Următorii domni, Gheorghe Ştefan în Modova şi Constantin Şerban în Ţara

Românească, care au avut sprijinul principelui Transilvaniei, Gheorghe Rakoczi al II-lea,

la urcarea lor pe tron, au fost nevoiţi să îl sprijine pe acesta în planurile sale de a dobândi

coroana Poloniei. Angajarea principatelor române în campania poloneză s-a făcut fără

acordul turcilor. Eşecul din Polonia a determinat pierderea domniei prin intervenţia

trupelor otomane.

După aceste evenimente de la mijlocul secolului al XVII-lea, regimul dominaţiei

otomane s-a înăsprit prin creşterea obligaţiilor fiscale şi prin controlul accentuat asupra

domnitorilor. În Ţara Românească a fost numit Mihnea al III-lea (1658-1659), un pretins

fiu de domn, în realitate era un grec, iar în Moldova a fost instalat Gheorghe Ghica (1658-

1659), de origine albaneză. Planurile antiotomane ale lui Mihnea, politica sa împotriva

marii boierimi, şi numirea în dregătorii a seimenilor, au dus la înlăturarea sa.

În 1663 domnii români au fost nevoiţi să participe la campania otomană împotriva

habsburgilor. Cu acest prilej a început un conflict de durată, de peste două decenii, între

două tabere boiereşti din Ţara Românească: tabăra Cantacuzinilor, adversari ai grecilor, şi

6

partida Bălenilor, susţinători ai acestora. Conflictul dintre cele două tabere au determinat

schimbări dese de domnie, în funcţie de influenţa pe care o aveau al Poartă. Succesul unei

tabere însemna execuţia unora dintre adversari sau emigrarea altora.

În războiul turco-polon din 1672-1673 au fost implicaţi şi domnii români. În

momentul în care Jan Sobieski a înclinat temporar succesul războiului de partea poloneză,

domnii români i s-au închinat. După revenirea turcilor, ei au fost schimbaţi din domnie.

În a doua jumătate a secolului al XVII-lea au fost numiţi adesea greci din Imperiul

Otoman în scaunul domnesc. Aceasta a prefigurat regimul fanariot, instalat la începutul

secolului al XVIII-lea.

2. Principatul Transilvaniei în secolul al XVII-lea

După episodul Mihai Viteazul, principatul Transilvaniei s-a confruntat pentru trei

ani cu ocupaţia habsburgică, sub conducerea generalului Basta. Datorită politicii autoritare

şi datorită măsurilor de reglementări fiscale şi administrative specifice administraţiei

austriece, pe fondul epuizării economice determinate de participarea la Războiul de 15 ani,

în Transilvania se face simţit tot mai puternic curentul anti-habsburgic. Prima amnifestare

de amploare este răscoala ardelenilor condusă de Moise Secuiul din 1603, sprijinit de

otomani. Cu ajutorul domnitorului Ţării Româneşti, Radu Şerban, oastea răsculaţilor este

înfrântă lângă Braşov şi Transilvania reintră sub stăpânirea habsburgică. În toamna anului

1604 Ştefan Bocskai conduce o nouă răscoală antihabsburgică în Ungaria de Nord şi

devine principe al Transilvaniei, numit de otomani şi apoi ales de dietă. În 1605 austriecii

se retrag din Transilvania, care reintră astfel sub suzeranitatea otomană. Prin încheierea

păcii de la Zsitvarotok din 1606 se confirmă statu-quo-ul şi se pune astfel capăt

Războiului de 15 ani.

După moartea lui Ştefan Bocskai, urmaşul său, Sigismund Rakoczi, nu rezistă

decât un an în fruntea Transilvaniei şi renunţă în favoarea lui Gabriel Bathori, sprijinit de

haiduci, categorie ostăşească ce s-a înmulţit foarte mult în timpul războiului şi care avea

nevoie de un principe care să le satisfacă pretenţiile. Noul principe, Gabriel Bathori, a

ocupat Sibiul săsesc şi s-a dedat la abuzuri faţă de patriciatul săsesc. Pentru a satisface

dorinţa de război a haiducilor săi şi pentru a-şi satisface pretenţiile de stăpân asupra tuturor

Ţărilor Române, a pornit într-o campania în Ţara Românească în urma căreia l-a alungat

de pe tron pe Radu Şerban în 1611. La presiunea turcilor s-a retras în Transilvania, unde s-

a confluntat cu alianţe externe împotriva sa şi cu răzvrătirea supuşilor săi.

7

În 1613 tronul Transilvaniei a fost preluat de Gabriel Bethlen, care a avut una

dintre cele mai benefice domnii din Transilvania (1613-1629). Pe plan intern a dus o

politică de promovare a comerţului şi a meşteşugurilor pentru a spori veniturile vistieriei.

Pe plan extern, Gabriel Bethlen se implică în Războiul de 30 de ani care se

desfăşura în centrul şi apusul Europei, jucând chiar un rol important în prima etapă a

acestui conflict continental. Ambiţiile sale de a deveni rege al Ungariei au fost susţinute

atât de o parte a nobilimii din nordul Ungariei, care se afla sub stăpânire austriacă, cât şi

de cehii răsculaţi împotriva aceleiaşi stăpâniri. Deşi campaniile sale militare până în

vecinătatea Vienei au fost încununate de succes, ezitarea partenerilor săi a cauzat eşecul

proiectului de a deveni rege. În schimb obţine unele teritorii în vestul Transilvaniei şi

importante sume de bani din partea habsburgilor.

După moartea principelui în toamna naului 1629, Poarta otomană a recunoscut-o

pe soţia sa, Ecaterina de Brandenburg, ca principesă a Transilvaniei. Ea a rezistat doar un

an în fruntea ţării, fiind urmată de Gheorghe Rakoczi I (1630-1648). Acesta s-a confruntat

la început cu ostilitatea austriecilor, a căror oaste a fost învinsă. După ce înlătuă

pretendenţii la tron, Gheorghe Rakoczi I urmăreşte să devină vasalul lui Matei Basarab şi

al lui Vasile Lupu, reuşind doar în cazul domnului Ţării Româneşti. Tratatele sunt

reânnoite de mai multe ori, iar principele ardelean mediază conflictul dintre cei doi domni

români.

Pe plan religios, Gheorghe Rakoczi, fiind calvin convins, a încercat să calvinizeze

biserica ortodoxă a românilor ardeleni prin impunerea unor reforme, inclusiv prin

obligativitatea slujbei în limba română. La confirmare, mitropoliţii români erau obligaţi să

jure că vor respecta şi vor impune aceste reforme. Mitropolitul român era subordonat

episcopului calvin maghiar.

În ultimii ani se implică în ultima etapă a Războiului de 30 de ani, dar iese din

alianţa antihabsburgică prin tratative separate cu împăratul habsburg. Totuşi Transilvania

participă la tratativele d epace de la Westfalia, care au pus capăt acestui război continental.

Urmaşul său, Gheorghe Rakoczi al II-lea (1648-1657), se implică în problema

succesiunii la coroana Poloniei, pe care o pretinde. Angajează însă oastea ardeleană într-

un conflict devastator, care duce la distrugerea armatei, la nemulţumirea Porţii care

intervine militar pentru a-l schimba şi la pustiirea ţării. Aventura polonă a costat

Transilvania pierderi teritoriale – regoiunea Bihorului este ocupată de turci şi devine

paşalâc. Totodată s-a agravat regimul dominaţiei otomane, nu numai în Transilvania, ci şi

în cele două principate româneşti.

8

După scurtele domnii ale lui Acaţiu Barcsai şi Ioan Kemeny, urmează lunga

domnie a lui Miahil Apafi I (1661-1690). Această domnie se caracterizează prin supunere

faţă de Poartă, tribut ridicat şi absenţa unor iniţiative de politică externă. Doar către finalul

domniei, în condiţiile înaintării austriecilor pe frontul antiotoman, ardelenii încearcă

diverse alianţe pentru a nu intra sub obedienţa habsburgilor.

În 1686 austriecii, care s-au apropiat de hotarele Transilvaniei, au impus tratatul

hallerian, prin care principatul trebuia să treacă sub protecţia împăratului şi să accepte

garnizoane austriece în Cluj şi Deva. În octombrie anul urmăotr, habsburgii l-au obligat pe

Miahil Apafi să accepte tratatul de la Blaj, prin care iernau ostaşi austrieci în 12 oraşe şi

cetăţi ardelene şi o mare contribuţie bănească de război. În iunie 1688 austriecii au impus

Dietei ardelene să rupă legătura cu Poarta şi să accepte protecţia (adică suzeranitatea)

habsburgilor. În urma cererilor repetate ale ardelenilor şi datorită complicaţiilor pe frontul

antiotoman, împăratul Leopold I a emis Diploma leopoldină în 4 decembrie 1691, prin

care a recunoscut autonomia Transilvaniei şi a garantat respectarea libertăţilor

confesionale şi statutul naţiunilor privilegiate din princpat. Acest document a fost o

adevărată Constituţie a Transilvaniei până în 1867 şi a stat la baza raporturilor dintre Casa

de habsburg şi principatul Transilvaniei.

9