Am considerat important în demersul nostru să argumentăm necesitatea unei reflexii

teologice asupra metodelor şi normelor didactice în predarea religiei, a unei teologii a educaţiei

care să ofere pedagogiei suportul de care are nevoie în abordarea problematicii religioase a

omului contemporan. În alegerea şi tratarea subiectului acestei lucrări am plecat de la premisa că

educaţia şi pedagogia creştină, departe de a fi reduse la un simplu concept, nu ar putea fi

îndeajuns de bine apreciate în spaţiul atât de diversificat al valorilor educaţiei, decât punând în

lumină dialogul între Dumnezeu şi om. Metodele de analiză şi inserţie curriculară a secvenţelor

religioase nu pot reda decât într-o mică măsură universul acestei uniri negrăite între om şi

Dumnezeu, fapt pentru care am luat ca punct de reper cea mai profundă ipostază a omului în

dialogul lui cu Dumnezeu, rugăciunea.

Cele patru mari capitole ale lucrării încearcă un ascendent în abordarea actului religios

educativ, în special a rugăciunii, plecând de la rugăciunea ca metodă didactică, până la elemente

de finalitate specifice actului educativ creştin. Evident, toate actele de credinţă, între care şi

rugăciunea, nu subzistă în educaţie numai prin prisma finalităţilor lor duhovniceşti, deci ar fi

greşit să abordăm o teologie a educaţiei numai în sens finalist sau eshatologic, aşadar, acest

domeniu al reflexiei teologice trebuie să găsească resurse pentru o experienţă a Tainelor Bisericii

în procesul de educaţie, desigur nu printr-un transfer pur teoretic, ci prin crearea premiselor unei

experienţe sfinţitoare. Acest aspect l-am evidenţiat în capitolele privitoare la rugăciune ca

metodă didactică şi am subliniat că rugăciunea necesită atât o transpoziţie didactică, o

contextualizare şi o adaptare a ei la secvenţele de învăţare, la particularităţile pe care le

presupune dezvoltarea firească, duhovnicească, intelectuală, afectivă etc., a elevilor, dar în

acelaşi timp ea rămâne consecventă principiilor şi exigenţelor proprii. Exigenţele pe care le-am

specificat şi argumentat în lucrare au ca fundament realitatea sfinţitoare a Bisericii ca

manifestare a Duhului Sfânt în lume. Este vorba despre prezenţa reală, neîndoielnică a lui

Dumnezeu în viaţa creştinilor şi nu despre o simplă tradiţie sau legitate cutumiară.

Ca metodă didactică, rugăciunea este supusă deseori mecanismelor, strategiilor didactice

şi descriptorilor de performanţă, dar exigenţele ei se îndreaptă îndeosebi asupra ipostazelor celui

educat şi implicit ale profesorului de religie. Principiile didactice dezvoltă într-adevăr o

paradigmă a relaţiilor actorilor implicaţi în actul educativ, dar în educaţia creştină specificul

acestor relaţii este pus într-o altă lumină prin actul rugăciunii. Prin rugăciune, relaţiile

interpersonale, sociale, devin relaţii de comuniune depăşind cadrul rigid al normelor de

convieţuire socială. Specificul acestor relaţii este vizibil îndeosebi în perioada de evaluare

şcolară, când criteriile de evaluare şi indicii de performanţă tind să se izoleze într-un obiectivism

impropriu. Rugăciunea împrumută caracterul didactic al celorlalte metode sau procedee, dar nu i

se pot nega scopul şi lucrarea ei nevăzută.

Rugăciunea este mai întâi invocare sau chemare a lui Dumnezeu ca expresie a libertăţii

noastre personale. Dumnezeu este şi El persoană şi răspunde acestei chemări în mod personal, de

aceea prezenţa Lui în procesul de educaţie este personală. Nu putem vorbi despre o prezenţă a lui

Dumnezeu în termeni simbolici astfel că simbolurile religioase se disting prin faptul că mijlocesc

prezenţa lui Dumnezeu personală şi grăitoare. Ele ne conduc spre Dumnezeu a Cărui prezenţă

este nu una întâmplătoare, accidentală, în viaţa noastră, ci Îl descoperă pe El ca fiind prezent

permanent şi pretutindeni.

Am subliniat cât de important este pentru educaţie faptul că Dumnezeu este prezent ca

persoană şi nu doar ca divinitate sau transcendent. Prezenţa Mântuitorului ca Învăţător desăvârşit

în educaţia creştină transformă relaţiile de comunicare în comuniune sfinţitoare, euharistică. El

este nu doar cuvântul care se dăruieşte în manieră didactică, ci Cuvântul care Se împărtăşeşte pe

Sine întreg şi nedespărţit celor care Îl primesc prin Sfintele Taine şi Îl cheamă în rugăciune.

Rugăciunea este metoda prin care universul valoric formativ şcolar se deschide maximal

celui sfinţitor eclesial. Ea introduce în câmpul educativ nu atât un factor important al educaţiei,

cât un dinamism propriu uman care se edifică pe măsura înaintării omului spre Dumnezeu, ceea

ce corespunde în fapt asemănării noastre cu El. Cugetarea pedagogică şi îndeosebi axiologia

educaţiei pot găsi în rugăciune un maximum valoric integrator. Acesta este motivul pentru care

am abordat secvenţial rugăciunea în relaţie cu diverse taxonomii valorice umane sau standarde

ale umanităţii: cultura, arta, ştiinţa, etica etc.

Desigur, nu am rămas numai la nivelul teologic al argumentării, ci am abordat situaţii şi

perspective diverse potrivit unor noi orientări şi paradigme educaţionale. Praxisul educaţional

este la fel de important precum argumentul ştiinţific, pe care îl determină şi de cele mai multe ori

îl precede. Capitolul al doilea este dedicat, prin urmare, praxisului educaţiei creştine şi cuprinde

în special elemente de psihopedagogie şi sociologie a educaţiei.

Rugăciunea angajează multiple referinţe sociale în cadrul procesului de învăţare cu

consecinţe majore pentru elevi. Mai întâi, rugăciunea se deprinde în familie, ea este o sublimare

a relaţiilor parentale, o transpunere a lor pe un plan superior: Dumnezeu este Părinte şi Tată al

tuturor, Biserica este comunitate a celor credincioşi sau familie a celor chemaţi, viaţa viitoare

este moştenire a «împărăţiei cerurilor», etc. Începutul educaţiei creştine îl constituie mediul

familial pentru că el este model de comuniune şi paradigmă a dezvoltării relaţiilor sociale

ulterioare şi a integrării sociale.

Cultul Bisericii este expresie a conştiinţei creştine şi mediu de formare a ei. În rugăciunea

liturgică, conştiinţa individuală nu este anulată şi nici redusă ca parte a întregului, a unităţii celor

mulţi (ἐκκλησία), ci devine epifanie a întregului pentru că în fiecare credincios Mântuitorul este

prezent deplin şi fiecare este mădular al Trupului Lui.

Etapele de dezvoltare psihogenetică întâlnite la Piaget pun în evidenţă nu numai

raţionalitatea rugăciunii sau calitatea ei de a putea fi deprinsă prin participare conştientă, liberă,

potrivit nivelului individual de dezvoltare, dar şi necesitatea unei fundamentări a ei pe o

antropologie creştină, adică pe o ştiinţă care să redea omului perspectiva unităţii lui ontologice şi

care să nu se rezume doar la observarea unei fenomenologii a psihicului. Am descris această

realitate ontologică a omului care însumează cel puţin trei aspecte: natura duhovnicească a

sufletului uman, unitatea ontologică a omului ca trup şi suflet şi unitatea de natură sau ontologică

a tuturor oamenilor. Putem spune că rugăciunea corespunde astfel unei necesităţi ontologice a

persoanei umane şi se regăseşte la toate nivelurile ei de existenţă şi nu unei stări emoţionale

individuale. Am subliniat care sunt riscurile majore ale unei antropologii psihologiste pentru

educaţia creştină şi am urmărit în detaliu care este rolul rugăciunii în câmpul de referinţe al

maturizării persoanei.

Dincolo de aceste observaţii, rugăciunea are un deosebit rol în plan social. Aşa cum am

amintit, cultul divin public reprezintă mediul de formare şi de exprimare a conştiinţei creştine la

nivel social. Primele comunităţi creştine s-au coagulat în jurul frângerii pâinii, al rugăciunii

liturgice, lucrare care transcende liniaritatea raporturilor sociale ale membrilor comunităţii şi îi

conferă verticalitate şi finalitate.

Au fost analizate premise ale pedagogiei modelelor în contextul invocării Modelului

desăvârşirii creştine, ceea ce ne-a determinat la unele precizări de ordin dogmatic, mai ales în

ceea ce priveşte existenţa chipului lui Dumnezeu în om. Omul, fiind zidit după chipul şi

asemănarea lui Dumnezeu, se află într-o permanentă căutare a Chipului, a Modelului şi în

aceasta constă dinamismul actului liturgic al rugăciunii. Chipul lui Dumnezeu în om conferă

unicitate persoanei umane şi o distinge în raportul cu ceilalţi pentru că relaţia ei cu Dumnezeu

este unică şi irepetabilă. Diversitatea modelelor sociale scot în evidenţă tocmai acest aspect al

diversităţii relaţiei fiecărui om cu Dumnezeu. Totuşi, rugăciunea are, cel puţin din punct de

vedere educativ, valenţele unui act integrator, liturgic. Dimensiunea socială a actului educativ

opune acestui cadru liturgic polimorfismul cultural-religios, ceea ce ne-a determinat, de

asemenea, să analizăm posibile cauze ale unor «sincope» în definirea raportului inter-

instituţional Biserică, Şcoală, Stat.

Câteva elemente de analiză psihopedagogică s-au aflat în atenţia noastră şi la momentul

abordării unor ipostaze mai puţin cunoscute şi amintite în teoria educaţiei, cum sunt jurământul

de fidelitate sau de credinţă în unele instituţii publice, jurământul în instanţele de judecată şi alte

ipostaze care pot pune în lumină actul invocării autorităţii/proniei divine. Având în vedere că

fiecare capitol s-a încheiat cu concluziile necesare, nu vom insista aici asupra recapitulării

acestora.

După două mii de ani, rugăciunea Bisericii se prezintă astăzi într-o formă deosebită sub

aspectul imnografic-literar, ceea ce din punct de vedere educativ înseamnă multiple oportunităţi

de motivare creativă a tinerilor, dincolo de trăirea adevărului revelat. Imnografia, dar şi pictura,

muzica sau arta creştină în general, sunt o formă de exprimare a libertăţii umane neîngrădite şi

mereu ancorate în nevăzutul dumnezeirii, al comuniunii iubirii sfinţitoare. Rugăciunea liturgică

nu poate fi o piedică în deprinderea rugăciunii personale în plan educativ, ci un model de

creativitate şi împlinire a ei.

În cea de-a treia parte a lucrării, am propus spre analiză un raport între rugăciune şi

sfinţirea mediului sau a lumii înconjurătoare, urmând ca în capitolul ultim să avem în vedere

actul sfinţirii omului sau al desăvârşirii. Evident, această abordare se datorează metodelor de

lucru analitică şi sintetică şi nu unor raţiuni de subordonare.

Timpul, o coordonată esenţială în existenţa omului, se află şi el prezent în actul

rugăciunii. De fapt, rugăciunea este cea care pune în valoare curgerea timpului şi îl semnifică în

spaţiul educativ în sensul că ea însumează pentru om o experienţă dincolo de graniţa timpului,

făcând posibilă o armonizare între condiţia lui trecătoare şi eternitatea lui Dumnezeu. Omul este

şi el nemuritor în măsura în care participă la eternitatea lui Dumnezeu, adică se află într-un

dialog viu cu El. Prin rugăciune, creştinul are experienţa darurilor Duhului Sfânt care sunt

nepieritoare, veşnice şi prin acestea el se edifică în raport cu semenii şi cu lumea. Sub aspectul

temporalităţii, rugăciunea uneşte în prezentul liturgic nu numai trecutul evenimentelor derulate în

viaţa Bisericii, a poporului sau în viaţa personală, dar le şi transpune pe acestea în perspectiva

veşniciei. În acest mod, rugăciunea reprezintă pentru elevi un timp al sfinţirii şi al valorizării

experienţei vieţii. Chiar şi odihna sau educaţia pentru timpul liber capătă noi valenţe în acest

spaţiu şi timp al sfinţirii.

Sfinţirea firii înconjurătoare prin rugăciune arată în mod deosebit actul sinergiei între om

şi Dumnezeu. Solidaritatea creştinului cu natura nu se obţine din inerţia alipirii de ea prin

plăcere, ci din responsabilitatea slujirii unei raţiuni superioare a ei. O interiorizare iraţională a

omului coincide şi cu o moarte a lumii exterioare lui, astfel că rugăciunea are drept scop tocmai

acest echilibru între ieşirea omului spre lume şi cunoaşterea lui Dumnezeu din raţiunile tuturor

celor zidite de El.

Lumea este văzută de cel care se roagă ca fiind operă a lui Dumnezeu care ascunde în ea

cuvinte sau raţiuni ale lui Dumnezeu. Este drept că omul are menirea de a cuprinde şi a împlini

în propriul lui ipostas aceste raţiuni ale lumii, de aceea unitatea şi armonia fizică a lumii depinde

în cea mai mare măsură de unitatea şi armonia ontologică a omului. O dezbinare interioară a lui

coincide cu o pierdere a sensului superior de existenţă a lumii. Educaţia pentru mediu nu poate fi

altceva decât un corolar al educaţiei pentru sfinţirea omului.

Acest aspect încheie lucrarea noastră, punând accentul pe o redefinire a actului educativ

creştin prin prisma finalităţilor lui, în sensul înaintării omului spre Dumnezeu până la unirea

desăvârşită cu El în iubire. Rugăciunea se justifică în arealul formativ al educaţiei prin iubire, ea

este nu numai dialog în sensul verbalizării unor simţăminte, ci este mediul autodăruirii între

Dumnezeu şi om. Rugăciunea ne descoperă un Dumnezeu care este iubire (I Ioan 4, 8), care din

iubire S-a întrupat şi S-a jertfit pentru lume (Ioan 3, 16) şi tot din iubire omul se întoarce la

Dumnezeu şi devine moştenitor al «împărăţiei Fiului iubirii Sale» (Col. 1, 13). Aceasta este tema

fundamentală a dialogului iubirii între Dumnezeu şi om.

În acest ultim capitol, finalitatea educaţiei creştine este transpusă în termeni latreutici.

Fără a singulariza rugăciunea ca metodă în dobândirea mântuirii, am insistat asupra necesităţii

unei educaţii latreutice care să asume adevărul de credinţă prin participare la viaţa liturgică a

Bisericii şi prin primirea Sfintelor Taine. Pentru a evita pozitivismul ştiinţelor umaniste şi un

concept al educaţiei fundamentat numai pe asimilare de cunoştinţe şi adaptare la noi situaţii de

învăţare, am abordat ipostaza rugăciunii din perspectiva întoarcerii noastre spre Dumnezeu prin

Taina Mărturisirii. Mărturisirea păcatelor este un punct cheie în înţelegerea înaintării şi unirii

noastre cu Hristos prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Lui în Taina Sfintei Euharistii. Prin

rugăciune, capitolul finalităţii educaţiei creştine rămâne deschis comuniunii veşnice cu

Dumnezeu în viaţa viitoare şi a unirii desăvârşite cu El.

Rugăciunea este un reper fundamental al vieţii creştine şi o cale a dialogului neîntrerupt

cu Dumnezeu şi cu semenii. Ca metodă didactică, rugăciunea nu încetează să fie un mediu al

descoperirii lui Dumnezeu şi al trăirii noastre în El, o permanentă semnificare a vieţii şi a

comuniunii noastre liturgice. Astfel, modelul de educaţie creştin nu se impune din afară şi nu se

răsfrânge abuziv, catastrofic asupra elevilor, ci se hrăneşte dintr-o experienţă vie, liberă,

iubitoare şi a cărei finalitate se regăseşte în Dumnezeu.