Universitatea de Stat din Moldova

Catedra Geografie ,Geologie si Stiinte ale Solului

ReferatTema:Impactul Zootehniei asupra mediului inconjurator.

A efectuat:studenta grupei-Gr.31 ,Cebotari Veronica

Chisinau-2011

PLAN:

1.Notiuni generale despre zootehnie.

2.Utilizarea produselor animale.

3.Organizarea complexelor zootehnice.

4.Influenta diverselor medii agresive asupra constructiilor zootehnice.

5.Influenta pozitiva a zootehniei asupra sistemelor naturale.

6.Stocarea gunoiului de grajd.

1.Notiuni generale despre zootehnie.

Zootehnia  deriva de la cuvintele grecesti "zoon" si "tehnos", este stiinta cunoasterii, cresterii, ameliorarii si exploatarii animalelor domestice,este una din principalele ramuri ale agriculturii. Ea furnizeaza produse alimentare de baza indispensabile pentru hrana oamenilor(carne,lapte,oua),materie prima pentru industria alimentara,usoara ce rezulta din valorificarea produselor vegetale, determinând astfel marirea randamentului economic în agricultura.Îmbinându-se cu productia vegetala, cresterea animalelor contribuie la dezvoltarea întregului sector al agriculturii, la marirea productivitatii muncii si a eficientei economice, având contributie atât directa, cât si indirecta la dezvoltarea economiei agricole.

Zootehnia contribuie la degradara mediului din interiorul si din afara orasului prin nevoia satisfacerii cu hrana a populatiei urbane,astfel ,din marile complexe zootehnice rezulta insemnate concentratii de dejectii si ape uzate.Zootehnia reprezintă o sursă de poluare şi prin cantităţile mari de sodă calcinată şi detergenţi folosiţi în acţiunea de igienizare.

2.Domenii de utilizare a produselor animale obtinute in zootehnie.

Industria usoara:utilizeaza astfel de produse ca lâna, piei, pielicele, blanuri,acestea fiind utilizate la producerea confectiilor de îmbracaminte si încaltaminte.Industria alimentara:este ramura care utilizeaza ca materia prima cea mai mare parte din in zootehnie:carne,lapte, oua,grasimi animale,peste ,etc.Intestinele animalelor fiind utilizate in industria carnii.Medicina:utilizeaza ca materie prima unele subproduse obtinute dupa sacrificarea animalelor pe care le valorifica:sânge pentru productia de medicamente sau pentru producerea fainii din singe;Alte utilizari:oase se utilizeaza pentru a se prepara faina de oase, cleiul, uleiul industrial; parul pentru perii etc.Efectuarea unor lucrari agricole:deoarece animalele furnizeaza o parte din energia mecanica necesara executarii unor lucrari agricole (mai ales în gospodariile populatiei), ele joaca un rol important chiar daca mijloacele mecanizate de lucru s-au dezvoltat si diversificat.

Indirect, cresterea animalelor determina marirea randamentului economic în agricultura :

valorifica produsele vegetale (în conceptia agriculturii ecologice), ce nu pot fi folosite direct de om (75%), ca: paiele, pleava, cocenii de porumb, vrejii leguminoaselor etc.

valorifica reziduuri industriale, ca: tarâte, gozuri, turte, borhoturi, taitei de sfecla, sroturi, melasa etc.a

nimalele, prin îngrasamintele naturale pe care le produc, contribuie la ridicarea fertilitatii solului, deci la sporirea productiei cu cheltuieli minime.a

nimalele furnizeaza energie neconventionala prin tractiune, dejectii si caldura biologica.

3.Organizarea complexelor zootehnice

Cresterea animalelor se desfasoara în ferme, mai mari sau mai mici. De obicei, fermele mari produc animalele de reproductie care ajung la micii producatori.Pe plan mondial, dimensionarea fermelor zootehnice s-a facut tinând seama de factorii tehnici, economici si sociali. Astfel ca, în

unele tari predomina fermele mici (12-18 animale), iar în altele mii de animale, fiind organizate în unitati asociative sau cooperatiste.Efectele sociale ale cresterii animalelor culmineaza cu asigurarea rationala a fortei de munca rurale, contribuind la combaterea somajului prin atragerea acestei surse de forta de munca în dezvoltarea fermelor familiale si asociative.Si nu în ultimul rând, productia si produsele zootehnice sunt surse de export.  În adăposturi, menţinerea unui climat optim, cu efecte benefice asupra sănătăţii animalelor şi asupra producţiilor se poate realiza într-un spaţiu corect dimensionat, închis ,cu materiale de construcţie izolatoare termice, asupra cărora agenţii agresivi eliminaţi în adăposturi să aibă influenţă minimă.

4.Influenta diverselor medii agresive asupra constructiilor zootehnice

Mediile agresive din construcţiile zootehnice acţionează asupra betonului, zidăriei, lemnului, metalelor, distrugându-le. Adăposturile protejază animalele de influenţele nefavorabile ale mediului exterior, creând un mediu artificial cu parametrii dictaţi de cerinţele animalelor cazate. Parametrii de microclimat pot fi dirijaţi prin dotarea cu echipamente şi instalaţii adecvate încăt mediul interior să satisfacă cerinţele biologice ale animalelor, în unele scopuri economice.In etapa de proiectare a gospodariei se urmareste folosirea materialelor nepoluante astfel încât impactul acestora asupra mediului sa fie minim.Adăposturile destinate cazării animalelor la fel ca şi construcţiile umane sunt sisteme cu implicaţii asupra mediului. Agenţi agresivi în construcţiile zootehnice rezultă din descompunerea dejecţiilor rezultate de la animale, dejecţii care stagnează pe pardoseli. Amoniacul (NH3) are acţiuni nefaste asupra elementelor de rezistenţă ale construcţiei şi a elementelor de închidere acţionând asupra bazei stâlpilor, a pardoselilor, a zidurilor. Cantităţi mari de amoniac sunt degajate în canalele de evacuare a dejecţiilor,de pe platformele de gunoi, din fosele tampon şi din rezervoarele destinate acumulării dejecţiilor.

Hidrogenul sulfurat (H2S) apare datorită descompunerii substanţelor organice din dejecţii. Se remarcă, în special efectul coroziv a soluţiei apoase de hidrogen sulfurat asupra betonului. Armăturile din beton se corodează, formând sulfuri de fier (FeS), în special în cazul în care betonul nu a fost compactat la turnare sau acoperirea cu beton este prea mică. În zonele din clădiri în care umiditatea este mare apar acizii, motiv pentru care se urmăreşte pH-ul. În construcţiile zootehnice rezultă de regulă, acizi anorganici slabi (hidrogenul sulfurat) şi acizi organici (lactic, acetic).

Acidul lactic (CH3–; CH-OH-; COOH-) se găseşte în laptele nedegresat, lapte acrit, nutreţul verde murat,. Acidul lactic poate apărea pe pardoseala sălii de muls, în lăptării, în silozurile de furaje murate, în iesle, pe aleea de furajare, în varianta utilizării acesteia ca masă furajeră. În silozuri, maturizarea masei depozitate este însoţită de formarea de acizi organici (lactic, butiric, acetic în concentraţie de 0,5-1%), odată cu creşterea temperaturii. În varianta fermentării anaerobe, temperatura ajunge la 30-500C, condiţii care provoacă fermentarea acidului acetic şi acidului butiric nu rezistă deci se formează numai acid lactic. Coroziunea produsăde acidul lactic este proporţională cu gradul de aciditate, fiind semnificativă pentru pH< 5. Agresivitatea furajelor murate creşte în cazul adaosului de zahăr şi melasă. Acţiunea asupra betonului este semnificativă. În canalele de evacuat dejecţii, în fosele şi platformele de depozitare,ionii de clor şi clorurile apar în apa care levighează în masa dejecţiilor.Substanţele alcaline caracterizate de un pH > 7 se regăsesc în adăposturile de animale, în lăptării, în spaţiile sanitar veterinare, ca rezultat al utilizării substanţelor dezinfectante şi a soluţiilor de

igienizare.În majoritatea construcţiilor zootehnice umiditatea relativă este foarte mare, atingând valori frecvente de 85%.Animalele întreţinute într-un mediu umed sunt sensibile la temperaturi scăzute.În prezenţa unui curent de aer resimt o temperatură care li se pare rece, dacă viteza aerului este mare. Viteza mare a curenţilor de aer obligă, în special, animalele tinere să lupte contra frigului cu consecinţe negative asupra sănătăţii (scade rezistenţa organismului la agenţii patogeni). Cu cât umiditatea este mai mare, frigul este mai pătrunzător şi mai greu de suportat. Vaporii de apă condensează pe suprafeţele elementelor de închidere, pătrund în interiorul acestora,fenemene care în timp conduc la degradarea acestora.

Mediile agresive din construcţiile zootehnice acţionează asupra materialelor de constructii astfel:Asupra betonului:Amoniacul (NH3) se combină cu apa dând hidroxidul de amoniu [NH4(OH)2] care are o reacţie bazică. Hidroxidul de amoniu este impurificat cu diverse săruri de amoniu care reacţionează cu hidroxidul de calciu [Ca(OH) 2] rezultând săruri de calciu solubile care levigate lasă goluri în structura betonului.Fenomenul de coroziune este des întâlnit la betoanele cu un conţinut redus de ciment. Clorurile şi clorul în concentraţii mari tind să levigheze oxidul de calciu din beton.Clorura de magneziu şi cea de aluminiu (MgCl2 şi AlCl3) în soluţii concentrate, reacţionează cu oxidul de calciu formând compuşi nestabili şi solubili în apă. La un conţinut de peste 1000 mg clor/l apare pericolul coroziunii armăturii din beton.Clorura de calciu atacă armătura din beton dacă acoperirea nu este suficientă sau betonul nu este bine compactat.Acidul lactic corodează piatra de ciment prin formarea lactatului de calciu (o substanţă foarte solubilă). Măsurile de protecţie utilizate sunt în funcţie de concentraţia acestuia, astfel se utilizează:

betoane dense, cu un conţinut scăzut de oxid de calciu; betoane compacte cu dozaj mare de ciment (lasilozuri) peste care se aplică tratamente cu

fluaţi sau vopsele pe bază de bitum; pardoseli din gresie ceramică sau plăci de mozaic tratate cu florură de siliciu, plăci

rostuite cu mortar de ciment tratat cu silicat de sodiu. Substanţele alcaline acţionează asupra betonului prin reacţii directe de schimb, cu componenţii mineralogici ai pietrii de ciment sau prin carbonatarea bazelor cu concetraţii mari care pătrund în porii betonului şi-l distrug prin acumulare de săruri expansive. Protecţia betonului se realizează prin utilizarea în compoziţia acestora a unor agregate cuarţoase cu un adaos de ciment de cel puţin 300 kg/m3.Mediile agresive care produc coroziunea betonului nu dăunează, în egală măsură şi armătura. Armătura se corodează când betonul este întărit, pH-ul are valori de 10 - 11. Coroziunea se poate produce şi datorită acceleratorilor de priză. Se recomandă folosirea unei armături care să evite fisurarea (oţelul rezistent la coroziune). La betoanele celulare autoclavizate, armate, armătura este mult mai expusă degradării, faptul se datorează porozităţii, bazicităţii betonului şi modului de preparare a acestuia. Pentru protecţie se utilizează:

straturi din latex de cauciuc cu ciment şi adaosuri de caseină de amoniu (metodă rar folosită, are eficienţă redusă);

pelicule realizate din bitum cu ciment, aplicate la cald sau suspensii de bitum filerizat.

Asupra zidariei:proprietăţile zidăriei sunt dependente de componenţii mineralogici ai argilei şi de temperatura de ardere. Coroziunea zidăriei în medii bazice (hidroxid de sodiu 10%) este pronunţată. Fenomenul se manifestă prin scăderea rezistenţei mecanice. Rezistenţa la coroziune poate fi îmbunătăţită

prin impregnarea cu petrol, bitum sau gudron de cărbune, obţinând cărămizi negre, rezistente la acizi şi baze.

Asupra lemnului:ciupercile constituie cei mai periculoşi agenţi de biodegradare a lemnului atât prin efectul de putrezire cât şi prin extinderea rapidă a atacului. Ciupercile se dezvoltă pe lemn în condiţiile de umiditate mare existentă în construcţiile zootehnice. Lemnul suferă mai multe tipuri de atacuri cu fungi:

putregaiul brun, destructiv, care determină schimbarea culorii din roşcat spre ruginiu şi gri

brun închis, producând în final sfărâmarea lemnului în bucăţi prismatice; putregaiul alb, sau de coroziune, produce albirea lemnului şi desfacerea longitudinală a

fibrelor; putregaiul alveolar, distruge anumite zone producând adâncituri; putregaiul mucilaginos apare în mediu umed, şi exfoliază lemnul (lemnul are culoare

cenuşie sau brună, este moale în stare umedă iar la uscare se exfoliază). Factori cum ar fi temperatura şi umiditatea favorizează dezvoltarea insectelor (coleopterelor xilofage), care atacă lemnul. Sunt o mulţime de măsuri chimice sau constructive de protecţie a lemnului dintre care amintim:

tratamente chimice preventive; utilizarea de substanţe de natură uleioasă, substanţe solubile şi solvenţi organici ; substanţe anorganice pe bază de Cr, Cu, F, Bo; vopsirea cu silicat de sodiu, lapte de var sau cu suspensii apoase de argilă; tencuirea cu mortar de ipsos pe rabiţ; executarea unei zidării de protecţie din cărămidă, placarea cu tablă, etc.

Asupra metalelor:Coroziunea metalelor în construcţiile zootehnice este un fenomen frecvent, manifestat prin distrugerea suprafeţelor acestora în condiţiile de umiditate mare. Coroziunea poate fi chimică sau electrochimică. Sunt sensibile la coroziune zonele de îmbinare a pieselor. Umiditatea relativă mare şi dioxidul de carbon crează condiţii favorabile coroziunii metalelor. Protecţia metalelor poate fi realizată prin măsuri constructive sau utilizând materiale de protecţie. Se evită mediile umede (stagnarea apei) se utilizează grunduri pe bază de minium de plumb şi ulei de in, pe bază de cromat de zinc, sau de răşini sintetice. Grundul se acoperă cu lacuri sau vopsele, care au rol de protecţie.

5.Influenta pozitiva a zootehniei asupra sistemelor naturale

Folosirea gunoiului de grajd a avut efect benefic în refacerea structurii solului şi a microorganismelor. Pentru utilizarea gunoiului de grajd si a tuturor deseurilor organice in agricultura este necesar de le compostat.Compostarea, reprezintã tehnica de transfomare a deşeurilor organice în îngrãşãminte, cuprinzând totalitatea transformãrilor microbiene, biochimice şi fizice pe care le suferã deşeurile vegetale sau animale de la starea lor iniţialã şi pânã când ajung în diferite stadii de humificare, stare calitativ superioarã diferitã stãrii iniţiale. Dintre sursele de reziduuri folosite astãzi în compostare se pot aminti: reziduuri din agriculturã, din industrie şi nu în ultimul rând din administraţiile locale (parcuri, plaje, staţiile de epurare orãşeneşti). Cele mai mari probleme legate de cantitãţile uriaşe de reziduri o reprezintã deşeurile menajere şi reziduurile zootehnice. În general dejecţiile din zootehnie îmbracã douã forme cea lichidã, numite şi ape uzate decantate, şi forma solidã de nãmoluri. Problemele ce le creeazã aceste deşeuri sunt multiple printre care se enumerã:

volumul mare al apelor uzate decantate şi al nãmolului, poluarea apelor de suprafaţã când evacuarea apelor uzate se face în cursuri de apã din

apropierea complexelor zootehnice, suprafeţe mari de depozitare a dejecţiilor solide etc. Odatã cu apariţia crescãtoriilor mari de animale din ultimele decenii ale secolului trecut, şi a staţiilor de epurare a apelor uzate, a apãrut necesitatea valorificãrii în agriculturã a nãmolurilor ca îngrãşãminte organice. Nãmolurile din iazurile biologice sau din lagune, dupã ce se pompeazã apa supernatantã şi se foloseşte la irigarea culturilor, se lasã sã se zvânte. Dupã zvântare, când nãmolul devine lopãtabil se încarcã în remorci şi se trasnportã pe terenurile ce urmeazã a fi îngrãşate organic. Nãmolurile din iazurile biologice şi lagunele crescãtoriilor de taurine, de ovine sau de pãsãri, nu pun probleme prea dificile, tehnic sau administrativ, pentru cã nu reprezintã cantitãţi prea mari. Probleme deosebite au apãrut în legãturã cu degrevarea staţiilor de epurare ale complexelor industriale pentru creşterea porcilor, de cantitãţile uriaşe de nãmol parţial deshidratat (minimum 70% umiditate). Spre exemplu, de la complexul de creştere al porcilor Periş, care avea o capacitate de 150 000 de porci rezulta zilnic 30-45 de tone de nãmol, calculat la 70% umiditate. Deshidratarea totalã (care rezolvã problema şi din punct de vedere igenico-sanitar) este prea costisitoare şi presupune cantitãţi prea mari de energie ca sã fie rentabilã. Conţinutul acestor nãmoluri este bogat în elemente nutritive pentru plante legate în combinaţii organice uşor biodegradabile.. Un calcul sumar aratã cã prin îngrãşarea solului cu 10 tone nãmol la hectar se administreazã 45,3-102 kg/ de azot, 28,5-60 kg/ha fosfor (P2O5) şi 3,3-9 kg/ha de potasiu total (K2O). Variaţiile atât de mari ale conţinuturilor de elemente nutriţie se datorezã cantitãţii hranei în cursul unui an, în funcţie de tipul de furaje administrate în unitaţile zootehnice. Compostarea se poate clasifica, în funcţie de cantitãţile de deşeuri ce urmeazã a fi supuse transfomãrilor microbiene, biochimice şi fizice pe care le suferã acestea, în:

1. compostare de tip gospodãresc;2. compostare de tip industrial. 

Compostarea de tip gospodãresc a apãrut odatã cu dezvoltarea creşterii animalelor şi acumulãrii dejecţiilor în preajma adãposturilor animalelor şi a omului. Cunoscând valoarea pentru producţia agricolã a gunoiului de grajd de la animale, agricultorii îl cãrau, ca şi în zilele de astãzi, şi-l rãspândeau pe ogoare. Datoritã însã caracterului sezonier al lucrãrilor solului şi al cantitãţilor de gunoi de grajd mici care se acumuleazã zilnic, a apãrut nevoia de al stoca. Dupã felul şi durata stocãrii se pot deosebi douã tehnologii de biotransformare:

compostare extensivã; compostare intensivã. 

Compostarea extensivã reprezintã aruncarea gunoaielor în grãmezi dezordonate în care transformarea materialelor vegetale şi a dejecţiilor animale se produce de regulã în absenţa aerului datoritã prezenţei apei şi tasãrii puternice. În aceste condiţii descompunerea se produce lent, incomplet şi la temperaturi care nici vara nu depãşesc 40oC, fapt care duce dupã un an de zile , ca doar stratul superior al grãmezii sã fie fermentat, iar restul sã sufere o fermentare incompletã unde se acumuleazã cantitãţi mari de acizi organici unii având acţiune toxicã pentru rãdãcinile plantelor. Compostarea intensivã reuneşte toate tipurile de compostare, care deşi se realizeazã în sistem gospodãresc, totuşi ele se executã dupã anumite reguli tehnologice, are la bazã o concepţie şi o experineţã, ducând la obţinerea unor produse cu o anumitã calitate. În funcţie de tehnologia de constituire a grãmezii de compostare, de pot deosebi trei tipuri de compostare cum sunt:

1. compostarea intensiv anaerobã;2. compostarea intensiv anaerobã cu strat aerob urmatã de o fazã prelungitã în anaerobiozã;3. compostarea intensivã aerobã. 

Compostarea intensivã anaerobã se bazeazã în principiu pe eliminarea aerului din interiorul grãmezii de compostare. Pentru aceasta, grãmezile se construiesc cu materiale având o umiditate mai mare de 70%, în pachete paralelipipedice (înãlţime mai mare de 2 m şi laturile mai mari de 4

m), bine îndesate în timpul construirii lor. În cazul în care producţia zilnicã de gunoi de grajd este micã se construiesc pachete cu laturi mici, a doua zi se continuã înãlţarea lor. Se recomandã acoperirea grãmezii cu scânduri sau alte materiale împotriva uscãrii stratului de la suprafaţã şi totodatã contra infiltraţiei provenite din precipitaţii. Astfel, în absenţa oxigenului atmosferic se dezvoltã o microflorã anaerobã care descompune lent şi incomplet celuloza, hemicelulozele, pectinele şi foarte puţin lignina, lãsând în masa compostului produşi intermediari ai descompunerii. Dupã acelaşi principiu se executã şi o tehnologie de compostare anaerobã în grãmezi semiîngropate sau îngropate total. Literatura clasicã microbiologicã citeazã ca model al tehnologiei de compostare anaerobe compostarea tradiţionalã Württenberg, aplicatã la Şcoala Superioarã de Agriculturã din Hohenheim – Germania. Compostarea intensivã cu strat aerob urmatã de o fazã anaerobã s-a rãspândit în Germania înainte de primul rãzboi mondial metoda fiind cunoscutã sub numele de metoda Krantz, dupã numele unui cãpitan bavarez care avusese ocazia sã cunoascã metodele tradiţionale din India. Principiul metodei constã în aşezarea gunoiului de grajd pe un strat de vreascuri uscat de 30cm care sã asigure drenajul mustului de grajd şi accesul aerului la baza grãmezii. Grãmezile se construiesc în platforme îngropate în pãmânt care au pereţii şi fundul impemeabilizaţi. Blocurile de grãmezi se clãdesc începând de la un capãt al platformei, care grãmezi vor forma un trunchi de piramidã înalt de cel puţin 1m şi cu latura bazei de aproximativ 1m. Gunoiul se aşeazã afânat, bloc dupã bloc timp în care se verificã temperatura primului bloc şi dacã aceasta a atins în interiorul stratului de gunoi 55oC se trece la îndesarea gunoiului prin cãlcare. Dacã nu se ating cele 55oC se mai aşteaptã o zi timp în care se continuã clãdirea de noi blocuri pânã la umplerea platformei. La acest procedeu, în primele zile (3-4 zile) se dezvoltã microflora aerobã, care determinã procese biochimice de energie şi temperaturi ridicate, favorizând activitatea microflorei mezofile şi înmulţirea celei termofile. Apoi, prin îndesare se eliminã aerul din stratul de gunoi micşorându-se astfel activitatea microflorei aerobe, fiind favorizate microorganismele anaerobe. Prin acest procedeu se obţin mai puţini produşi intermediari. Prin autoliza celulozelor microbiene aerobe care s-au înmulţit, se asigurã o cantitate însemnatã de enzime care vor acţiona şi în condiţii de anaerobiozã asupra celulozei, hemicelulozelor, proteinelor, grãsimilor şi altor compuşi astfel descompunerea acestora se va afla într-un stadiu mult mai avansat aşa zisa formã de humus brut. Trebuie menţionat faptul cã humusul nutritiv nu se poate realiza în lipsa oxigenului. Compostarea aerobã intensivã a avut la origine douã tehnologii ai cãror iniţiatori sunt R. Steiner (procedeul biodinamic) şi A. Howard (procedeul Indore). Steiner a elaborat în 1921 o tehnologie originalã de descompunere a gunoiului de grajd şi a enunţat principiile dupã care gunoiul poate fi transfomat într-un îngraşamânt organic concentrat, cu efect favorabil pentru menţinerea şi creşterea fertilitãţii solului, la obţinerea unor culturi sãnãtoase de plante cu productivitate ridicatã. Dirijarea proceselor de compostare se realizeazã prin biopreparate, acestea reprezentând elementul de noutate în tehnologia timpului. Biopreparatele sunt produse din maceratele unor plante medicinale (muşeţel, valerianã, pãpãdie şi coada calului), ele având rolul, asemãnãtor celui hormonal, de a dirija intensitatea şi direcţia transformãrilor din grãmada de gunoi. Continuator al cercetãrilor din domeniu compostãrii lui Steiner a fost E. Pfeiffer care recomanda mai multe procese de construire a grãmezilor printre care se enumerã şi urmãtorul. Procedeul pentru fermele agricole mici prevedea construirea de grãmezi cu secţiunea transversalã trapezoidalã cu baza mare de 2,5-4m, baza micã de 1m şi înalţimea de 2m. acestea trebuiau acoperite cu un strat subţire de pãmânt (15cm). A. Howard (cercetãtor englez) a perfecţionat metodele tradiţionale de compostare ale bãştinaşilor lansând în Anglia (1931) procedeul sãu denumit ”procedeul Indore” prin care composta gunoaiele provenite de la staţiile de epurare orãşeneşti. Acest procedeu a fost elaborat între anii 1924 şi 1931 folosind ca materiale de compostat urmãtoarele: - deşeuri vegetale (paie, buruieni, fânuri degradate, pleavã, plante acvatice, alge, deşeuri de la tãierile din livadã şi podgorii, vreji de cartofi, deşeuri de legume, furaje degradate, frunze şi

rumeguş); - deşeuri animale (dejecţii, organe, sânge, animale moarte etc.); - materiale pentru neutralizarea aciditãţii (calcar mãcinat, carbonat de potasiu sau cenuşã). Compostarea decurge mai bine când resturile vegetale sunt zdrobite, pentru cã astfel se produce o îmbibare mai rapidã cu apã a ţesuturilor vegetale, facilitându-se astfel atacul microbian. La amestecarea materialelor trebuie avut grijã sã se realizeze un raport C:N=33:1 prin proporţionarea deşeurilor animale faţã de cele vegetale. Înãlţimea grãmezii sã nu depãşeascã 2m. locul pe care se aşeazã gramada de compostare trebuie sã fie uşor înclinat pentru a nu bãlti apa din precipitaţii. Grãmada trebuie orientatã cu axul lung în aşa fel încât sã fie protejatã contra vântului dominant şi sã fie cât mai egal însoritã de ambele pãrţi. Dupã 2-3 sãptãmâni de compostare se executã prima remaniere a grãmezii, cu scopul aerisirii, omogenizãrii şi trecerii straturilor de la bazã cãtre vârf şi a celor exterioare cãtre interior. În acest fel se asigurã o transformare mai uniformã a resturilor organice şi se grãbeşte compostarea prin aerisirea grãmezii. Se mai executã o remaniere dupã încã 2-3 sãptãmâni. Cu ocazia fiecãrei remnieri se pot aduce corecturi pentru umiditate. Dupã 3 luni compostul este gata de folosire. Compostarea de tip industrial a apãrut ca o necesitate în momentul în care municipalitãţile nu mai fãceau faţã cantitãţilor uriaşe de gunoaie menajere care poluau mediul ambiant, zonele mãrginaşe ale orşelor, şi când legile împotriva celor care polueazã prin arderea întâmplãtoare a gunoaielor s-au înãsprit. Probleme şi mai mari ridicau şi ridicã actualmente nãmolurile separate din apele uzate orãşeneşti. Arderea lor, ca şi a gunoaielor menajere, în cuptoare special construite, devenea din ce în ce mai costisitoare, odatã cu scumpirea petrolului şi nu eliminau decât parţial poluarea atmosferei. Multitudinea de tehnologii brevetate de compostare aplicate în lume se poate clasifica în douã categorii: 1. tehnologii care pun accentul pe instalaţii tehnice pentru o compostare forţatã, 2. tehnologii care folosesc tehnica industrialã, în special în faza finalã a producţiei, adicã dupã terminarea compostãrii. Ultimul recensamânt general agricol demonstrazã faptul cã peste 80% din efectivele de animale din ţara noastrã se regãsesc în explotaţiile agricole de tip familial. Acestã stare de fapt aratã cã cea mai mare cantitate de reziduuri zootehnice va fi întâlnitã în exploataţiile agricole individuale care nu au puterea economicã sau tehnicã a transformãrii acestor cantitãţi imense de dejecţii într-un îngrãşãmânt organic de calitate. Actual problema dejecţiilor din zootehnia individualã este rezolvatã de micul femier prin împrãştierea gunoiului de grajd direct pe terenurile agricole, acest gunoi de grajd fiind în general necompostat, necunoscãnd faptul cã aplicarea directã a dejecţiilor animaliere (necompostate) din gospodãria proprie îi poate aduce şi dezavantaje nu numai avantaje. Printre dezavantajele majore ale aplicãrii gunoiului de grajd , depozitat la marginile tarlalelor, direct pe terenurile agricole se realizeazã o pierdere continuã a azotului, carbonului energetic şi trofic şi nu în ultimul rând poluarea mediului ambiant. Chiar dacã gunoiul de grajd, care se evacuaezã zilnic din gospodãria agricolã, ar fi încorporat în sol acesta ar creea dezechilibre biologice în sol prin raportul C:N prea mic al gunoiului cu paie prea puţine, fapt care ar determina procese puternice de amonificare, cu pierderea amoniacului în atmosferã, precum şi o nitrificare exageratã, urmatã de levigarea nitraţilor. În condiţiile actuale pentru evitarea neplãcerilor create de cantitãţile de dejecţii rezultate din zootehnie pentru fermierul român este de preferat sã porneascã printr-o depozitare corectã a reziduurilor din propria explotaţie, depozitare care dacã este însoţitã de remanieri periodice (2-3 sãptãmâni) şi de corectarea raportului C:N prin introducerea de resturi vegetale tocate (paie de la culturile cerealiere, coceni de porumb tocaţi, etc), duce în final (dupã 3-4 luni)la obţinerea unui produs nou mai puţin poluant şi mai uşor de bidegradat de cãtre sol - „compost”. Avantajele compostului obţinut în gospodãria proprie sunt multiple dintre care enumerãm doar douã primul constã în faptul cã prin compostare se înlãturã neplãcerile create de fertilizarea directã a solului cu gunoi de grajd şi al doilea avantaj este acela cã în viitorul foarte apropiat

legislaţia internã se va armoniza cu cea europeanã în domeniul agriculturii şi protecţiei mediului iar depozitarea – împrãştierea directã a gunoiului de grajd pe sol nu vor mai fi posibile decât dacã acesta se va afla într-o stare nouã din punct de vedere fizic – chimic - bilogic. Compostarea este una din metodele simple, practice şi cu rezultate deosebit de benefice asupra fertilitãţii solurilor, metodã care se poate aplica atât la nivelul marilor crescãtori de animale cât şi de cãtre micii femieri. Trebuie ca micul fermier român sã accepte cã într-o bunã zi nu va mai putea depozita gunoiul de graj oriunde şi oricât, cã acest reziduu nu este indicat a fi folosit ca fertilizant oganic decât dacã este liber de agenţi patogeni , liber de seminţe de buruieni calitãţi ce le poate îndeplinii numai prin transfomarea acestuia în urma proceselor de fementare.

6.STOCAREA GUNOIULUI DE GRAJD Îngrăşămintele organice provenite din exploataţiile agro-zootehnice au o stare fizică şi o compoziţie foarte variată. Între momentul producerii şi momentul aplicării în sol ca îngrăşământ, se pot produce pierderi mai mici sau mai mari de nutrienţi, în special de azot, care conduc pe de o parte la diminuarea valorii lor agronomice şi, pe de altă parte, la poluarea mediului, în special a apelor şi aerului. Este necesar, prin urmare, ca aceste subproduse să fie gestionate de aşa manieră, încât aceste pierderi să fie pe cât posibil reduse la minim, cu păstrarea valorii lor fertilizante la parametrii iniţiali. Cele mai multe dejecţii solide proaspete conţin 80-85 % apă, dar umiditatea se schimbă rapid în funcţie de modul de mânuire şi de stocare. Dacă umiditatea va creşte la 88 % prin adăugarea de apă de spălare sau alte lichide contaminante atunci stocarea va fi a unui lichid. Dacă conţinutul de apă va fi redus prin aplicarea unui aşternut sub 80% gunoiul va deveni solid. Activitatea biologicăde descompunere începe imediat de la emisia dejecţiilor. Sistemul de management a reziduurilor afectează acest proces şi deci afectează valoarea fertilizantă şi de condiţionator de sol a gunoiului.

Principalele avantaje ale folosirii gunoiului constau în :• conţin toate elementele nutritive cerute de culturile agricole; • asigură elementele nutritive pentru mai mulţi ani după aplicare; • asigură materia organică necesară solului, conducând la îmbunătăţirea sănătăţii solului; • poate fi accesibil din fermă.

Pricipalele dezavantaje constau în: • conţinutul de elemente nutritive este variabil şi relativ redus; • elementele nutritive nu sunt întotdeauna prezente în proporţiile cerute de culturile agricole; • mirosurile; • managementul slab poate conduce la contaminarea apelor; • aplicarea în condiţii nefavorabile de umiditate în sol poate conduce la compactarea solului.

Capacitatea şi durata de stocareÎncă din stadiul de proiectare şi construcţie a depozitelor, bazinelor şi incintelor pentru depozitarea îngrăşămintelor organice se va acorda cea mai mare atenţie prevenirii şi protecţiei apelor şi mediului împotriva poluării, prin următoarele măsuri: • amplasarea în afara zonelor sensibile şi departe de sursele de apă; • capacitate de stocare suficientă; • construcţie corespunzătoare, care să înglobeze toate sistemele de siguranţă şi protecţie; • condiţii de exploatare în siguranţă, optime şi eficiente; • căi corespunzatoare de acces; • protecţie împotriva incendiilor; • protecţie împotriva eventualelor scurgeri din hidranţi.

Capacitatea de stocare depinde de: • tipul şi mărimea lotului de animale, ţinând cont de sistemul utilizat de organizare al fermei şi calitatea managementului aplicat; • durata perioadei de stocare; • tipul de depozitare; • metoda de manipulare şi stocare a dejecţiilor; • gradul de diluţie a dejecţiilor datorită ploilor sau altor tipuri de ape.

Depozitele de stocare trebuie să fie astfel construite, încât să se evita orice risc a unei astfel de poluări. Spre exemplu apele curate de ploae provenite de pe acoperişuri şi curţile curate vor fi drenate separat de apele uzate ale complexului zootehnic. Curţile, zonele de hrănire, padocurile şi zonele de stocare a furajelor ar putea fi acoperite pentru a putea separa apele de precipitaţii de apele uzate.Cu excepţia unor cazuri speciale, prezentate în continuare, depozitele trebuie să aibă o capacitate care să asigure stocarea pentru o perioadă de 4 luni (17-18 săptămâni). Se recomandă o perioadă de stocare de 5 luni (23 - 24 săptămâni) atunci când se evalueazăun risc de poluare în perioada de împrăştiere pe teren a dejecţiilor, ca urmare a creşterii debitelor de suprafaţă, sau a infiltaţiilor datorită unui drenaj intern rapid. În aceste circumstanţe, datorităperioadei mai lungi de stocare, solului i se dă posibilitatea de a se usca şi prin urmare de a-i creşte capacitatea de absorbtie a nutrienţilor din îngrăşămintele organice. Perioada de stocare mai îndelungată a dejecţiilor este benefică arealelor cu/sau fără sisteme de drenaj, terenurilor în pantă, zonelor umede cu precipitaţii mai abundente, precum şi arealelor din vecinătatea cursurilor de apă. În zonele cu risc mare, trebuie asigurate până la 6 luni de stocare (27 - 28 săptămâni). Aceste zone includ regiunile mai reci, cu precipitaţii mai abundente. De asemenea, pot fi incluse în această categorie zonele cu folosinţă agricolă din bazinele lacurilor, soluri aluviale subţiri, slab drenate, precum şi a altor areale unde riscul poluării apelor de la împrăştierea dejecţiilor este major. Depozitarea dejecţiilor in gropi amenajate direct in pamânt este inacceptabilă. În Ontario stocarea gunoiului are în vedere o capacitate de stocare suficientă pentru a stoca timp de 200 zile dejecţiile, aşternutul, resturile de hrană şi toate lichidele. Pentru cele mai bune planuri de protecţie a mediului în fermele din Ontario se prevăd cel puţin 250 zile de stocare. La amenajarea unui bazin de depozitare a dejecţiilor este obligatoriu să se impermeabilizeze total fundul acestuia prin acoperire cu folie de plastic, specială pentru acest scop. Dejecţiile conţin circa 75% din elementele nutritive (azot, fosfor şi potasiu) folosite ca hranăpentru animalele din complexul zootehnic. Animalele folosesc numai 25% din elementele nutritive, restul fiind excretate. Prin aplicarea pe terenul agricol a dejecţiilor elementele nutritive sunt reciclate. Circa 50% din azot şi 75% din potasiu se regăsesc în dejecţiile lichide, ceea ce face săcrească importanţa aplicării pe terenurile agricole a acestora. Aproape tot fosforul se regăseşte în dejecţiile solide.

Stocarea dejecţiilor lichide şi apelor uzate O problema foarte importantă o constituie depozitarea nămolului de la staţiile de epurare şi a dejecţiilor lichide. Depozitarea necorespunzătoare a acestor reziduuri este adesea întâlnită şi în ţara noastră, atât în exploataţiile individuale (în marea majoritate sunt constituite în curtea casei sau lângă), cât şi în fermele de producţie. Din această cauză, poluarea apelor freatice poate deveni o cauză majoră a degradării mediului înconjurător. Capacitatea de stocare necesară pentru dejecţiile produse în fermele zootehnice, în diferite circumstanţe luate în calcul, se va stabili încă din faza de proiectare a noii ferme, sau de modernizare a celor vechi, ţinând cont de numărul animalelor şi de modul de transport al dejecţiilor către tancurile, bazinele şi platformele de stocare. Trebuie evitată diluţia dejecţiilor, acolo unde este posibil, deoarece aceasta determină o valoare fertilizantă imprevizibilă şi nevoia unor capacităţi de stocare mai mari. Totusi, in cazul în care se stocheză şi efluenţii pluviali incarcaţi cu dejectii (cazul celor colectati din rigolele şi

şanţurile din jurul platformelor exterioare de odihnă şi furajare a animalelor şi a platformelor de depozitare a gunoiului de grajd), este necesară o capacitate de stocare mai mare. Stocarea efluenţilor de la platformele silozurilor este recomandat să se facă împreună cu dejecţiile lichide, caz în care se va lua în calcul şi volumul efluenţilor de siloz la proiectarea capacităţilor de stocare. Depozitarea dejecţiilor lichide trebuie să se facă în rezervoare etanşe, construite din materiale corespunzatoare, impermeabile şi rezistente la coroziune, în caz contrar se pot produce fenomene de poluare.

În vederea realizării instalaţiilor şi spaţiilor de depozitare este necesar să se respecte următoarele condiţii: • amplasamentul şi zona în care se construieşte se aleg în funcţie de reţeaua hidrografică din vecinătate; • spaţiile de depozitare să fie situate în apropierea terenurilor agricole; • capacitatea pentru depozitare să fie proiectată în funcţie de numărul existent de animale; • asigurarea unei etanşeităţi perfecte a spaţiilor pentru depozitare, a instalaţiilor, a reţelelor de pompare şi mijloacelor de transport; • materialele utilizate la construcţie să fie corespunzătoare, iar instalaţiile să fie fiabile şi de calitate. O mare atenţie trebiue acordată nămolurilor care provin de la staţiile de epurare a fermelor de creştere a animalelor şi păsărilor, care în anumite condiţii pot fi surse de nutrienţi, dar în acelaşi timp pot conţine metale grele sau alţi componenţi toxici, peste limitele maxim admisibile. Amplasarea depozitelor de dejecţii nu trebuie stabilită în apropierea unor ape de suprafaţăsau pe terenuri cu regim freatic de mică adâncime.

Stocarea gunoiului de grajd În utilizarea în agricultură a gunoiului de grajd, depozitarea este una dintre cele mai importante faze pentru îmbunătăţirea şi conservarea caracteristicilor pozitive. La construcţia depozitelor de gunoi solid se va avea în vedere ca acestea să aibă o bază din beton, să fie prevăzute cu pereţi de sprijin şi sistem de colectoare a efluenţilor, în special a celor ce se produc în timpul ploilor. Depozitarea şi păstrarea gunoiului de grajd este necesar să se facă în platforme special amenajate. În acest scop, platformele trebuie hidroizolate la pardoseală, construite din beton şi prevăzute cu pereţi de sprijin inalţi de 2 metri, de asemenea hidroizolaţi, şi cu praguri de reţinere a efluentului şi canale de scurgere a acestuia către un bazin de retenţie. Platformele trebuie să aibă o capacitate suficientă de stocare (tab.1), să aibă drumuri de acces şi să nu fie amplasate pe terenuri situate în apropierea cursurilor de apă (sub 10 m) sau cu apăfreatică la mică adâncime. De asemenea, ele trebuie amplasate la o distanţă de cel puţin 50 m faţă de locuinţe şi sursele de apă potabilă. Gunoiul se păstrează în aceste platforme îndesat, acoperit cu un strat de pământ de 15-20 cm grosime, sau cu un strat de 0,2-0,4 m de turbă ori paie tocate. Pentru a se descompune, gunoiul trebuie să aibă o umiditate de 70-75%, altfel se usucă şi mucegăieşte. Înainte de a fi acoperit cu pământ, se udă cu must de gunoi, urină sau chiar cu apăpentru a-i asigura umiditatea necesară. Pentru a-i îmbunătăţi compoziţia şi pentru a reduce pierderile de azot, este recomandabil ca pe măsura aşezării în platformă, să se presare peste el superfosfat în cantitate de 1-2% din masa gunoiului. Depozitarea sau lăsarea gunoiului în grămezi mici, netasate şi neordonate, pe câmp, chiar şi pentru un timp relativ scurt, este considerată o practică agricolă greşită. Acest fapt implică atât poluarea solului şi apei prin scurgerile din gunoiul spălat de ploi, cât şi irosirea şi pierderea azotului pe care-l conţine. În cazul în care bălegarul este depozitat pe platforme, toţi efluenţii produşi trebuie colectaţi în vederea stocării.

Cantitatea de bălegar de la fermă trebuie calculată pentru fiecare condiţie în parte. Cerinţa privind suprafaţa platformei, se stabileste în funcţie de perioada de stocare. Înălţimea de depozitare a gunoiului pe platformă nu trebuie să depăşească 1,2 m, lăţimea platformei nu trebuie să fie mai mare de 8 m iar lungimea este variabilă în funcţie de cantitatea de gunoi rezultată. Inalţimea pereţilor trebuie să fie de 1,5 m, pentru a se crea o zona liberă de 300 mm între nivelul dejecţiilor şi partea superioară a peretelui. Considerând o înălţime de 1,2 m a stratului de dejecţii, aria minimă necesarăpentru bovine este prezentată în tabelul 1. Fundul platformei trebuie să aibă o înclinare de cca 2 - 3 % spre una din marginile platformei, unde se amplasează într-o săpătură un bazin de colectare a mustului de gunoi rezultat în timpul fermentării. Bazinul de colectare trebuie astfel poziţionat încât, atunci când este plin, partea de sus a lichidului să fie la cel puţin 0,7 - 1 m sub punctul cel mai de jos al platformei. Capacitatea bazinului de colectare se stabileşte în funcţie de capacitatea platformei şi de ritmul de evacuare a mustului de gunoi (o dată sau de mai multe ori pe an). În general, se poate aproxima un necesar de 4 - 5 m pentru fiecare 100 t gunoi proaspăt. Dacă evacuarea se face de mai multe ori pe an capacitatea proiectată se reduce în mod corespunzător. Pentru a preveni ca odată cu scurgerea mustului de gunoi să fie introduse în bazinul de colectare paie şi alte resturi vegetale, se recomandă ca înaintea bazinului de colectare să fie construită o groapă de limpezire cu o capacitate de cca 0,5 m care se curăţă cât mai des de resturile solide. Atât bazinul cât şi groapa de limpezire trebuie să aibă pereţii impermeabilizaţi. În cazul unor solicitări de proiectare pentru spaţii de depozitare noi sau modernizate, trebuie luate în considerare toate cerinţele relevante prevăzute în standardele de construcţie şi de prevenirea poluării, conţinute în normativele şi reglementările în vigoare. Cu regularitate se impune verificarea bazinelor de stocare a efluienţilor, a cisternelor de transport a efluienţilor şi a tuturor locurilor de depozitare pentru a se evita supraîncărcarea şi deversarea acestora.

Trebuie avută în vedere şi necesitatea de a fi ’’un bun vecin’’, ceea ce implică: • evitarea împrăştierii gunoiului în apropierea construcţiilor publice ori particulare; • evitarea împrăştierii gunoiului în weekend şi sărbătorile publice; • evitarea împrăştierii reziduurilor zootehnice cînd direcţia vântului este spre zonele publice ori rezidenţiale şi spre suprafeţele cu valoare conservativă; • evitarea, când este posibil, a împrăştierii în orele nopţii (Scottish Executive, 2005). Se recomandă asigurarea unei bune întreţineri şi repararea la timp a tuturor bazinelor de depozitare a efluenţilor, conductelor de transport şi valvelor. Cel puţin o dată pe an este necesar să ne ocupăm de întreţinerea sistemelor de stocare, transport, control, etc.: • curăţaţi tote părţile interne (pereţii, podeaua) ale bazinelor de stocare; pentru a evita pericolul existenţei gazelor toxice în bazin este necesar să aveţi echipament de protecţie; • inspectaţi podeaua şi pereţii bazinelor pentru a depista fisurile şi zonele cu coroziune avansată; se vor inspecta numai suprafeţele externe expuse ale bazinelor de stocare a dejecţiilor lichide şi semilichide; • se vor inspecta toate drenurile şi canalele de drenaj; • verificaţi toate canalele şi conductele care au flux liber; • verificaţi toate sistemele de siguranţă; • notaţi toate reparaţiile necesare şi stabiliţi un program de executare a tuturor lucrărilor; acest program de reparaţii implică materiale diverse pentru o altă stocare ori asigurarea unor aranjamente temporare, şi • consultaţi Agenţia de Protecţie a Mediului cu privire la orice propunere de reconstrucţie ori mărire substanţială. Construcţia unor noi grajduri se va face într-o locaţie corespunzătoare faţă de locuinţă luând în considerare direcţia dominantă a vântului. Grajdul se va localiza pe direcţia nord-sud pentru a-i îmbunătăţi lumina şi ventilaţia. Stocarea gunoiului se va face în partea de est a grajdului pentru

a se limita difuzia mirosului în restul suprafeţei fermei. La construcţiile noi se vor lua în calcul şi alte informaţii cu privire la legislaţia existentă care limitează sau interzice construirea de ferme noi, depozite de îngrăşăminte, silozuri şi mărirea fermelor existente în următoarele areale: • perdele de protecţie ; • rezervaţii ale naturii cu regim strict de protecţie; • suprafeţe protejate ca parcuri naţionale; • suprafeţe protejate ca rezerve ale biosferei; • areale de conservare a naturii; • parcuri naturale; • suprafeţe inundate periodic; • spaţii verzi ale oraşelor.

Pentru construcţia de complexe zootehnice, depozite de stocare a reziduurilor şi silozuri, în Codul de bune practici agricole al Lituaniei s-au prevăzut distanţele minime faţă de obiectivele specifice: • 50 m faţă de cursurile de apă şi zonele de scurgere a apei (inclusiv canalele colectoare ale sistemelor de ameliorare) dar nu mai puţin decât cea prescrisă pentru perdelele de protecţie; • 500 m faţă de bazinele de apă folosite pentru sistemele centralizate de aprovizionare cu apă; • 1000 m faţă de unităţile de sănătate, dacă nu sunt alte restricţii; • 500 m faţă de monumente memoriale, dacă nu sunt alte restricţii; • 200 m faţă de staţiile de monitorizare hidrogeologică şi puncte staţionare de monitoring de interes statal.

S-au prevăzut următoarele distanţe de protecţie faţă de alte obiective pentru a preveni degradarea situaţiei mediului ambiant: • 20 m faţă de canalele sistemelor de ameliorare (întreruperea acestora şi a drenurilor este interzisă), locuri de colectare a apei freatice; • 30-50 m faţă de puţuri, în funcţie de condiţiile locale; • nu mai puţin de 15 m faţă de casele de locuit în fermă; • 200 m faţă de construcţiile publice (locuinţe, şcoli,etc.); • 500 m faţă de zonele populate, zone cu case de vacanţă, zone ale asociaţiilor de legumicultori; • 20 m faţă de hotarul cu alte proprietăţi de terenuri; • 200 m faţă de locurile cu plante protejate şi specii rare (CGAP Latvia, 1999). După aplicare pe terenul agricol necultivat, produsele reziduale zootehnice lichide sau solide trebuie să se încorporeze imediat în sol, de preferat în primele 6 ore pentru produsele lichide şi semilichide şi în 24 ore a celor solide (SAPG, 2005).

Stocarea efluenţilor de la silozuriEfluenţii proveniţi de la înstalaţiile de însilozare a furajelor verzi sunt foarte bogaţi în substanţe organice uşor biodegradabile, care conţin cantităţi însemnate de nutrienţi, în special compuşi ai azotului, cu potenţial ridicat de poluare. Dacă asemenea efluenţi se scurg în ape de suprafaţă pot provoca grave dezechilibre în ecosistemele acvatice prin eutrofizare. Efluentul provenit de la culturile însilozate este unul din cei mai concentraţi şi nocivi poluanţi din fermă. Pătrunderea, chiar în cantităţi mici, în cursurile de apă poate provoca serioase incidente de poluare si in special moartea peştilor. Cantitatea maximă de efluent de siloz se produce în primele două zile de depozitare. Cantităţile de efluent produse depind de gradul de umiditate a materialului însilozat, de eventualele ape de precipitaţii intrate în siloz, de tipul de material însilozat, grosimea materialului însilozat, drenajul intern al silozului şi de aditivii folosiţi. Accidente de poluare se pot produce dacă silozurile sau fosele de depozitare sunt prost construite şi prost impermealizate. Aceşti efluenţi, colectaţi corespunzător, pot fi folosiţi la fertilizarea culturilor şi în furajarea

animalelor. Având în vedere riscul menţionat mai sus şi că prin producerea lor, valoarea alimentară a furajului însilozat scade, sunt necesare unele măsuri cum sunt: • însilozarea furajelor la umiditate sub 25% şi căptuşirea bazei silozului cu un strat de paie pentru absorbţia efluenţilor formaţi; • silozurile trebuie astfel proiectate şi construite încât să asigure protecţie contra infiltraţiilor de efluenţi; ele trebuie acoperite pentru a nu pătrunde apa de precipitaţii şi trebuie prevăzute cu o podea impermeabilă, uşor înclinată (pantă 2 %) pe care scurgerile de efluent să fie conduse şi stocate într-un tanc (depozit) subteran de capacitate corespunzătoare, rezistent la coroziune acidă; • silozul şi tancul trebuie amplasate la o distanţă de minim 10 m de cursurile de apă pentru a preveni o poluare accidentală; • înainte de a proceda la o nouă însilozare, trebuie executate lucrări de întreţinere pentru a asigura etanşeitatea silozului.

Stocarea efluenţilor antrenaţi de precipitaţiiEfluenţii proveniţi din precipitaţii şi din pulberile atmosferice pot conţine diferite cantităţi de nutrienţi, formaţi în atmosferă prin decărcări electrice sau emişi de instalaţiile industriale de sintezăanorganică şi organică sau din alte surse. În condiţiile României se poate estima un aport anual cu precipitaţiile şi pulberile atmosferice de 6 - 12 kg N/ha, 0,1 - 1,5 kg P2O5/ha şi 0,5 - 15 kg K/ha, variabil cu distanţa faţă de sursa emitentă şi cu condiţiile meteorologice. In jurul platformelor de furajare şi odihnă a animalelor, dispuse in afara grajdurilor, precumşi in jurul platformelor de stocare a gunoiului de grajd, este obligatoriu sa fie realizate şanturi şi rigole betonate de scurgere a apelor pluviale care vor fi colectate in bazinele de stocare a efluenţilor. Bazinele de stocare a efluenţilor trebuie să aibă capacităţi suficiente incât să asigure şi stocarea apelor pluviale in cazul unor căderi abundente de precipitatii, care depăşesc media anuală. Este o practică greşită depozitarea îngrăşămintelor chimice direct in câmp sau la marginea parcelei, chiar si pentru perioade scurte de timp, deoarece pot fi surprinse de ploi puternice care vor provoca spalarea acestora şi deci o poluare a solului si apelor. Cei care cresc animale in gospodariile proprii, vor depozita gunoiul de grajd pe platforme special amenajate, iar dejectiile lichide se vor stoca in bazine cu capacitati adecvate.