UNIVERSITATEA BUCUREŞTI

FACULTATEA DE ISTORIE

MASTER TURISM CULTURAL , IDD

Imagini ale Bucureştiului în literatura română

până la al Doilea Război Mondial

DISERTAŢIE

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC,

Dr. ELENA OLARIU

MASTERAND,

MIHAELA MARCU

BUCUREŞTI2010

DECLARAŢIE DE ONESTITATE

Subsemnata Marcu Gh. Mihaela, candidată la examenul de disertaţie în

cadrul Facultăţii de Istorie, specializarea Turism cultural, IDD, declar pe

propria răspundere că lucrarea de faţă este rezultatul muncii mele şi pe baza

informaţiilor obţinute din surse care au fost citate şi indicate, conform normelor

etice, în note şi în bibliografie.

Declar că nu am folosit în mod tacit sau ilegal munca altora şi că nicio

parte din teză nu încalcă drepturile de proprietate intelectuală ale altcuiva,

persoană fizică sau juridică.

De asemenea, declar pe proprie răspundere că lucrarea nu a mai fost

prezentată sub această formă vreunei instituţii de învăţământ superior în

vederea obţinerii unui grad sau titlu ştiinţific ori didactic.

Data Semnătura, ____________ ______________

2

CUPRINS

ARGUMENT …………………………………………………………………………………4

CAPITOLUL I

Bucureştiul balcanic.……………………………………………………………..…..16

CAPITOLUL II

Carnavalul citadin: strada, cafeneaua; Mitică………………………….…..….…….34

CAPITOLUL III

Geografia sacră: mitul marelui oraş; deschideri spre Occident……………..……….47

CAPITOLUL IV

Formele periferiei: maidanul şi mahalaua……………………………………....……74

CONCLUZII……………………………………………..…………………………………..92

BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………………..……..…….96

3

ARGUMENT

Fără a-şi avea marea lui carte cum au alte capitale europene, fără a exista o literatură

a Dâmboviţei, pe modelul celei a Tamisei sau a Senei, Bucureştiul este reprezentat într-o

manieră interesantă în literatura română a ultimelor două secole, în roman mai ales, iar

lucrarea de faţă îşi propune să analizeze mitul oraşului aşa cum se naşte el în imaginaţia

scriitorilor români de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi din prima parte a secolului al XX-

lea. Interesant este tocmai felul în care imaginile multiple ale aceluiaşi oraş se completează

realizând, în final, un puzzle complex în care se regăsesc Bucureştiul fanariot şi Micul Paris,

mahalaua şi centrul, uliţa şi bulevardul, toate acestea găsindu-şi emblema în figura lui Mitică,

bucureşteanul prin excelenţă. De asemenea, literatura reflectă partea cea mai agitată şi mai

puternic marcată de transformări din istoria oraşului (1860 - 1940), precum şi o întreagă

galerie de etape ale evoluţiei, cum ar fi vârsta fanariotă a oraşului, reperele occidentalizării

― după 1830, 1860 şi după Primul Război Mondial ― ascensiunea burgheziei, dinamica

unor fenomene şi instituţii specifice unui oraş european (cafeneaua, teatrul, ipostazele

sociale, comerţul, viaţa străzii).

O incursiune în istoria oraşului este, probabil, necesară: primele urme ale locuirii

zonei unde s-a dezvoltat oraşul devenit capitala României datează din vremea civilizaţiei

Gumelniţa1, dar vestigii bogate s-au descoperit mai ales din epoca geto-dacică; la sfârşitul

primului mileniu, se pare că aici a funcţionat un târg (s-a descoperit un tezaur de monede

bătute de Comneni, datând din secolul al X-lea, care atestă urbanizarea zonei Bucureştiului şi

schimburile intense cu Imperiul Bizantin), dar, despre o aşezare stabilă, dezvoltată în jurul

1George Potra, Din Bucureştii de ieri, vol. I, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1990, p. 15

4

iarmarocului se poate vorbi în epoca medievală, începând cu secolul al XIV-lea; dintre

factorii care au contribuit atât de mult la dezvoltarea aşezării încât, în a doua jumătate a

secolului al XV-lea, Vlad Ţepeş decide să stabilească aici reşedinţa domnească, nu se poate

ignora reorientarea politică dinspre Regatul Ungar către noul centru al puterii, Imperiul

Otoman, dar George Potra2 remarcă şi poziţia geografică avantajoasă (între şesul Bărăganului

şi codrii din sud, la încrucişarea unor drumuri comerciale ce legau Transilvania de Dunăre,

circulate mai ales după schimbarea axelor comerciale în urma ascensiunii otomanilor

determinată de căderea imperiului Bizantin), iar Emanoil Hagi-Mosco3 observă importanţa

situării la jumătatea drumului dintre Dunăre şi munţii, într-o zonă protejată de bălţi şi păduri.

Cea mai veche clădire din oraş păstrată (parţial) până în zilele noastre, este Curtea

Domnească (Fig. 1) ridicată de Mircea Ciobanul, în secolul al XVI-lea; se mai păstrează

câteva biserici medievale: Biserica Domnească Buna Vestire (mijlocul secolului al XVI-lea,

Fig. 2), biserica Mănăstirii Mihai Vodă şi biserica Mănăstirii Mărcuţa (sfârşitul secolului al

XVI-lea).

F

ig .

1

Curtea Veche Fig. 2

Biserica Buna Vestire4

Pe parcursul secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea, oraşul înfloreşte, devenind un nod

comercial important în Balcani (Târgul din Năuntru se formează în jurul Curţii Domneşti,

alte târguri de dezvoltă în jurul acestuia sau în afara oraşului propriu-zis − Târgul de Afară,

2 Ibidem, p. 163 Emanoil Hagi-Mosco, Bucureşti. Amintirile unui oraş. Ziduri vechi. Fiinţe dispărute, ediţie îngrijită de Ştefan Pleşia, Dan Pleşia şi Mihai Sorin Rădulescu; cuvânt înainte de Paul Cernovodeanu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995, p. 194 Sursa imaginilor http://www.apmnir.ro, consultat la 06.04.2010

5

Târgul Cucului, Târgul de Sus − şi încep să atragă comercianţi şi meşteşugari5), un centru

politic remarcabil şi un oraş cu o populaţie numeroasă pentru acele timpuri; alaiurile

domneşti, ceremoniile şi festivităţile organizate cu diverse ocazii, descrise atât în sursele

străine cât şi în cele autohtone cu toată opulenţa lor, evidenţiază statutul aşezării6. Din

secolul al XVII-lea, Mănăstirea Plumbuita, Biserica Patriarhiei cu hramul Sf. Dimitrie cel

Nou, ridicată sub domnia lui Constantin Şerban Basarab, au rezistat furiei demolatoare a

Comunismului. În numărul 4-6 / 1997 al revistei Secolul XX-Bucureştiul, atrage atenţia

articolul7 lui Şerban Cantacuzino, Două oraşe distincte, care evidenţiază rolul bisericilor în

organizarea concentrică a spaţiului urban; astfel, autorul observă că primele trei inele de la

care s-a dezvoltat radial oraşul au ca repere biserici şi mănăstiri din secolul al XVI-lea

(Curtea Veche, Sfântul Gheorghe Vechi), pe când al patrulea inel, ce va determina zona

fanariotă, se dezvoltă în jurul unor biserici de secol XVII (bisericile Patriarhiei, Batiştei,

Armenească).

La începutul secolului al XVIII-lea, în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu,

oraşul se extinde, apărând noi mahalale, se deschid drumuri spre satele din împrejurimi, se

ridică hanuri şi case boiereşti, iar domniile fanariote şi începutul secolului al XIX-lea

direcţionează oraşul spre Orient, aspecte din viaţa oraşului balcanic fiind surprinse de Ion

Ghica şi de Nicolae Filimon în cărţile lor; lumea pestriţă a negustorilor şi a hanurilor (ce

cunosc o dezvoltare remarcabilă în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea în zona străzilor

Lipscani şi Stavropoleos), a caselor boiereşti somptuoase şi a rumorii uliţelor proaspăt podite

îşi găsesc în cei doi excelenţi pictori. Din secolul al XVIII-lea, din perioada brâncovenească,

s-au păstrat puţine clădiri, dar eleganţa lor surprinde şi astăzi: biserica Mănăstirii Antim

(1713 - 1715), Spitalul Colţea (1702), prima instituţie spitalicească din Ţara Românească,

Palatul Mogoşoaia (1702) – spre care ducea, venind de la Dealul Mitropoliei, Podul

Mogoşoaiei, viitoarea Cale a Victoriei –, Biserica Creţulescu (1722) şi Biserica Stavropoleos

(1724-1730, Fig. 3).

5 George Potra, op. cit., vol. I, p. 666 Ibidem, p. 70 şi urm.7 Secolul XX-Bucureştiul, nr. 4-6 / 1997, p. 21, nr. îngrijit de Alex. Leo Şerban

6

Fig. 3 Amedeo Preziosi,

Biserica Stravopoleos,

acuarelă din 18688

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, după războaiele ruso-turce, oraşul se deschide spre

Europa, iniţial sub influenţa rusă. În 1782 se deschid în Capitală primele agenţii diplomatice

străine; prima este agenţia Rusiei urmată în acelaşi an de a Austriei, în 1785 de a Franţei, în

1786 de cea a Prusiei şi în 1801 de agenţia Angliei, marcând orientarea clară spre vest şi spre

civilizaţia occidentală a bucureştenilor. Primii paşi spre Occident sunt făcuţi sub influenţa

rusească şi austriacă şi se simt, paradoxal, în vestimentaţia feminină: seduse de eleganţa

uniformelor ofiţerilor din trupele ruseşti de ocupaţie, soţiile şi fiicele boierilor renunţă la

greoaiele veşminte orientale şi aleg hainele europene. Ulterior, se optează pentru mobilierul

european, pernele şi divanele orientale nefiind confortabile pentru doamnele adepte ale

noului stil vestimentar.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu întoarcerea tinerilor plecaţi la

studii la Viena şi Paris, oraşul începe să se modernizeze: începând din 1824 se pavează cu

piatră, înlocuindu-se pavajele de lemn, cele patru mari poduri ― Podul Mogoşoaiei (Calea

Victoriei), Şerban Vodă, Podul Caliţii (Calea Rahovei), Podul Târgului de Afară (Calea

Moşilor, la capătul căreia se ţinea Târgul de Moşi), Podul de Pământ (Calea Plevnei) ― apoi

podul din Curtea Veche; se dezvoltă reţeaua de iluminare stradală şi reţeaua de cişmele

publice, se introduce apa curentă, mai ales în casele boiereşti, se asanează bălţile din preajma

8 Sursa imaginii: http://www.roconsulboston.com/Media/Artists/Preziosi/StravopoleosLg.jpg , consultat la 18.02. 2010

7

oraşului, se taie o parte dintre podgoriile pentru care oraşul era celebru, înfiinţându-se grădini

publice: Cişmigiul (1847), Grădina Botanică (1855 - 1885). În amintirile lui, Paul Emil

Miclescu consideră că originalitatea oraşului ar consta tocmai în felul în care, din

medievalitate şi până în epoca modernă, spaţiul citadin alternează zonele construite cu cele

verzi: „Spaţiile lui verzi larg deschise şi însorite, structura lui liberă, expresivă şi mai ales

puternicele contraste între severa rigiditate a zidurilor de incintă şi aspectul înveselitor al

cadrului de plantaţii din jurul lor, preţiozitatea palatelor – de care ne mai aminteşte azi doar

cel de la Mogoşoaia – şi rusticitatea caselor de târgoveţi învecinate, toate acestea laolaltă au

deosebit fundamental Bucureştii de alte oraşe medievale închise, cu mult mai mohorâte, cu o

structură compactă, în care continuitatea neîntreruptă a clădirilor de-a lungul străzilor şi

ieşindurile faţadelor etajelor abia lăsau lumina soarelui să pătrundă.”9 Această imagine a

oraşului alternând cele două tipuri de spaţii se păstrează, în literatură cel puţin, până la

ultimele romane interbelice.

Fig. 4 Carol Popp de Szathmari, Hanul lui Manuc în 1867-187010

9 Paul Emil Miclescu, Din Bucureştii trăsurilor cu cai– povestiri desuete, ediţia a doua, Editura Vremea, colecţia Planeta Bucureşti, Bucureşti, 2007, p. 162 10 Sursa imaginii http://clasate.cimec.ro/detaliu.asp?k=D0C2E86A77DF4C9CB3D96826E93912A8, consultat la 13.04.2010

8

Clădirile vremii evidenţiază tranziţia de la Orient spre Occident: influenţa orientală

este evidentă la construcţii precum Hanul lui Manuc (1808, Fig. 4 ) şi Hanul cu Tei (1833),

iar cea vest-europeană (modelul arhitectural francez, mai ales) este vizibilă la Palatului

Ştirbey (1835, Fig. 5) sau Palatul Şuţu (1833-1835) , astăzi Muzeul de Istorie şi Artă al

Municipiului Bucureşti.

Fig. 5

Palatul Ştirbey11

În 1831, Bucureşti era cel mai mare oraş din Balcani după Constantinopol, având

aproape 70.000 de locuitori12; spaţiul citadin era împărţit în cinci zone cromatice: roşie,

albastră, verde, neagră, galbenă; bunăstarea oraşului se vede în cele 98 de fabrici şi ateliere

pe care la găzduia; aici apar primele ziare din ţară, se dezvoltă tipografiile, librăriile şi

bibliotecile, se organizează învăţământul şi se pun bazele societăţilor culturale, dintre care

prima a fost, în 1833, Societatea filarmonică, fondată de I. Heliade Rădulescu, I.

Câmpineanu ş.a.

Primul proiect edilitaro-urbanistic al oraşului, propus de marele agă Constantin

Cantacuzino şi redactat sub comanda generalului Kiseleff în 1830, intenţiona să modernizeze

şi să înfrumuseţeze Bucureştiul şi a fost pus în practică începând cu 1832.13 Modernizarea a

11 Sursa fotografiei http://art-historia.blogspot.com/2009/03/palatul-stirbei-in-grea-suferinta.html, consultat la 06.04.201012 George Potra, op. cit., vol. I, p. 1913 Ibidem, p. 292

9

început cu Dealul Mitropoliei, creat ca loc de plimbare şi de recreere pentru bucureşteni,

frecventat până la mijlocul secolului, când rezidenţii preferă să se plimbe în zona Kiseleff şi

în grădinile din nordul oraşului, în special Herăstrău.

Secolul al XIX-lea este marcat de dezvoltarea comerţului pe strada Lipscani;

negustorii care-şi aveau prăvăliile aici au contribuit în mare măsură la dezvoltarea şi

europenizarea oraşului: au adus veşminte şi mobilier occidental, au ctitorit biserici şi au

întemeiat instituţii de binefacere, au ridicat nivelul urbanistic al oraşului prin casele frumoase

pe care şi le-au construit, au înfiinţat fabrici în care au introdus utilaje şi tehnici noi de

producţie, aducând specialişti din străinătate.14 Noul suflu se materializează şi în apariţia

Teatrului Naţional (1852) unde se ţin, e adevărat, pe lângă spectacole (în greceşte şi

franţuzeşte, pentru că publicul feminin considera dizgraţios să vorbească sau să înţeleagă

româneşte) şi baluri, mai ales iarna; de asemenea, atelierele fotografice deschise în oraş sunt

pregătite să imortalizeze chipuri şi locuri: primul atelier fotografic din Bucureşti este, în

1843, al Wilhelminei Priz; în 1845, pe Podul Mogoşoaiei, I. Pohlmann deschide alt atelier şi

un gând bun îl face să imortalizeze, chiar în acel an, strada pe care locuia şi să lase imaginea

ei urmaşilor15 , iar pictorul Carol Popp Szathmari deschide alt atelier în 1843 sau 1844; în a

doua parte a secolului al XIX-lea, devin obişnuite în centrul oraşului.16

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, direcţia occidentală îşi găseşte modele

franceze şi germane. Anul 1857 este considerat de Şerban Cantacuzino17 punctul zero de la

care începe construcţia Bucureştiului modern prin trasarea bulevardului numit mai târziu

Carol I. După ce devine capitala principatului României (1861), dezvoltarea Bucureştiului ia

o amploare fără precedent, şi, până în zorii Primului Război Mondial, oraşul cunoaşte

tramvaiul cu cai (din 1872), hotelul (care înlocuieşte hanul din 1875); între 1880 şi 1883

cursul Dâmboviţei este regularizat pentru a feri de inundaţii mahalalele joase ale oraşului; se

trasează bulevarde largi, drepte, dând oraşului un aspect modern,18 apar reşedinţe somptuoase

şi palate impunătoare, clădiri remarcabile în linia lor clasică, populară sau modernă, dintre

care unele – Universitatea (1857 - 1869), Banca Naţională (1883 - 1885), Ateneul Român

14 Ibidem, p. 38415 Gheorghe Crutzescu, Podul Mogoşoaei. Povestea unei străzi, prefaţă de Eugen Barbu, note de Virgiliu Z. Teodorescu, Editura Meridiane, colecţia Biblioteca de artă, seria Biografii, memorii, eseuri, Bucureşti, 1987, p. 11116 George Potra, op. cit., vol. II, p. 252 şi urm.17 Două oraşe distincte, în Secolul XX-Bucureştiul, nr. cit., p. 3518 George Potra, op. cit., vol. I, p. 417

10

(1885 - 1888), Palatul Cotroceni (1888 - 1896), Palatul Fundaţiei Universitare Carol I,

devenit Biblioteca Central Universitară (1891-1895), Palatul Poştelor devenit Muzeul

Naţional de Istorie a României (1900), Casa de Depuneri (1900), Muzeul de Etnografie, Artă

Naţională, Artă Decorativă şi Industrială, azi Muzeul Ţăranului Român, construit în etape

între anii 1912 şi 1939, Palatul Regal (1932-1937, Fig. 6), azi Muzeul Naţional de Artă al

României, Palatul Telefoanelor (1929-1934) – pot fi admirate şi astăzi.

Fig. 6 Palatul Regal aproape de începutul secolului al XX-lea 19

Într-un spumos articol publicat în revista Secolul XX20, Amintiri din anii `20, impresii

din anii `90, Neagu Djuvara analizează modul în care s-au dezvoltat câteva străzi din

Bucureşti pentru a evidenţia atât oscilaţia oraşului între două modele de urbanism, unul

oriental şi altul occidental, ce caracteriza lumea anilor `30, cât şi felul în care luxul şi

mizeria se învecinează într-un peisaj care nu-şi poate construi o identitate cu repere clare:

„Deja în timpul domniei regelui Carol I se trăseseră axe mari cu case înalte de stil apusean,

de pildă axa est-vest cu bulevardele Carol şi Elisabeta şi axa nord-sud cu bulevardul

Brătianu; apoi şi pe Calea Victoriei alternau de acum vechile case cu numai unul sau două

caturi şi case moderne mai înalte, lipite unele de altele – dar acest fost Podul Mogoşoaiei îşi

păstrase linia sinuoasă. Se vor supăra poate compatrioţii mei dacă voi sugera că primele

19 Sursa fotografiei http://museum.ici.ro/mbucur/images/palatregal3.jpg , consultat la 02.03.201020 Amintiri din anii `20, impresii din anii `90, în Secolul XX-Bucureştiul, nr. cit., p. 47

11

drumuri prin Bucureştiul vechi trebuie să fi fost nişte cărări ale turmelor de oi cu ţapul în

frunte, printre mlaştini. Au venit apoi căruţe, apoi trăsuri, tot pe aceleaşi cărări. Iar când s-a

mutat scaunul domnesc la Bucureşti, pe cele mai umblate căi s-au clădit poduri – adevărate

poduri din bârne mari de stejar – de unde numirile Podul Mogoşoaiei, Podul Beilicului, Podul

Calicilor etc. Şi traseul tot sinuos a rămas. Dar acest centru al Bucureştiului, chiar înainte de

Primul Război Mondial, căpătase un aspect destul de occidental. Lucrul izbitor era, îndeosebi

pe Calea Victoriei, marele număr de magazine şi aspectul lor luxos.” În finalul articolului21,

Neagu Djuvara scrie despre vârstele spaţiului care se aranjează ca într-un palimpsest; astfel,

el decelează mai întâi un Bucureşti al secolelor XVI-XVIII, din care s-au păstrat mostre ale

arhitecturii sacre, un număr mic de case boiereşti, apoi un Bucureşti de secol XIX, 1840 –

1914, ce manifestă la început influenţa Vienei, vizibilă în cartierele negustoreşti sau zona

Lipscani, şi mai târziu modelul parizian, recognoscibil în palatele ridicate în actualele zone

Lascăr Catargi sau Magheru; un al treilea Bucureşti se dezvoltă între 1930 şi 1940 şi, graţie

boomului arhitectural de calitate pe care îl cunoaşte oraşul, Neagu Djuvara consideră că

aceasta ar fi una dintre cele mai fericite epoci ale capitalei.

Prima atestare documentară certă a Bucureştiului datează din 1459, când, prin

hrisovul din 20 septembrie, domnitorul Vlad Ţepeş scuteşte de dări şi întăreşte dreptul de

proprietate al unor locuitori. Prima menţiune în cartografia europeană a târgului Bucharest

apare pe harta lui Martin Behaim din 1492.22 Vârsta medievală a oraşului se reflectă în acte

de cancelarie, în cronici, anale sau alte scrieri cu caracter istoric, iar din secolul al XIX-lea

datează mărturii interesante ale călătorilor europeni despre oraş. Neagu Djuvara23 reţine

mărturia lui François Recordon, care vizitează Bucureştiul în 1815: „străzile erau pardosite

cu bârne groase, legate zdravăn între ele aşa cum sunt cele de la podeaua unui hambar, şi

umbrite de numeroşi salcâmi ce înmiresmau aerul cu florile lor; echipajele luxoase care le

străbăteau, împreună cu diversitatea portului pe care am găsit-o aici, totul m-a uluit, căci era

cu totul altceva decât celelalte oraşe din Turcia, care mi s-au părut atât de pustii şi atât de

triste. Oraşul acesta minunat se află pe Dâmboviţa, într-o vale de câteva leghe de jur

împrejur, şi care, pe alocuri, este destul de mlăştinoasă.“ Consulului Dr. Johann-Ferdinand

Neigebaur, în 1844, oraşul i se pare amestecat, căci nu mai vine dinspre lumea balcanică, ci 21 Ibidem, pp. 50 - 5122 George Potra, op. cit., vol. I, p. 1623 Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne (1800 - 1848); traducere din franceză de Maria Carpov, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p.178

12

dinspre cea vestică: „Bucureştii arată ca un oraş oriental, cu străzi înguste şi întortocheate, cu

cocioabe alături de palate şi curţi mari, printre care eşti în primejdie fie să te înăbuşi cu praf,

fie că te afunzi în noroi.“24 Până în 1880, călătorii străini observă contrastul dintre strălucirea

centrului şi mizeria periferiei, forfota străzilor comerciale (precum Lipscani, Şelari sau

Gabroveni), dar şi convieţuirea paşnică a unei jumătăţi de duzină de naţii: „Sunt de toate

neamurile: valahi, moldoveni, turci, rumelieni, bulgari, sârbi, bosniaci, greci, armeni, ruşi,

oameni veniţi din Crimeea, Basarabia, Transilvania, unguri, italieni, nemţi şi, mai ales,

evrei“25, observă Raoul Perrin, citat tot de Neagu Djuvara. Cel mai fascinant Bucureşti se

păstrează în imaginea acustică înregistrată de Paul Emil Miclescu în copilăria lui; forfota

matinală a comercianţilor stradali, la începutul secolului al XX-lea aminteşte de acel Turn

Babel care trebuie să fi fost Bucureştiul de odinioară: „când oraşul se trezea din somn,

începeau să răsune strigătele vânzătorilor ambulanţi: olteni cu pasul mlădios, încovoiaţi sub

povara cobiliţei, care în jargonul lor ofereau puiagaia, laptecovăsilă, iaurcăimăcelu, ghioc,

ghioc, ghioc cărbune, ghiarzâi şi altele multe care se traduceau în limbajul curent cu: pui de

găină, lapte covăsit, iaurt, caimac, mangal şi gaz. Apoi intra în cor şi covrigarul.”26

Neîndoielnic, de aici a luat Mitică verva şi foamea de cuvinte evidente în Momentele

caragialiene.

Primele texte cu caracter memorialistic şi literar despre Bucureşti sunt Scrisorile

către Vasile Alecsandri, redactate de Ion Ghica începând din 1879 şi continuând în anii

următori, la Londra, iar primul roman propriu-zis al Bucureştiului este cartea lui Nicolae

Filimon, Ciocoii vechi şi noi. După jumătatea secolului al XIX-lea, conflictul dintre lumea

balcanică şi modelul de civilizaţie occidentală face obiectul de studiu al momentelor,

schiţelor şi comediilor lui I. L. Caragiale, cel care surprinde lumea pestriţă a comercianţilor şi

micilor burghezi care preiau şi imită, fără să-şi însuşească în mod real, valorile, instituţiile,

cutumele sociale şi limbajul de la Paris, fratele mai mare al Bucureştiului. Reprezentativă

este viaţa cafenelelor, pe care Caragiale o cunoaşte şi descrie într-o manieră nuanţată. De la

prima cafenea atestată în Bucureşti în 166727 – cafeneaua lui Kara Hamie, un fost ienicer de

la Constantinopol – instituţia evoluează exploziv în secolele următoare, iar pe vremea lui 24 Ibidem, p. 18025 Ibidem, p. 18226 Paul Emil Miclescu, op. cit., p. 2227 George Potra, op. cit., vol. I, p. 386 şi urm.

13

Caragiale erau la modă cafeneaua polonezului Fialkowski, în dreapta Teatrului Naţional,

Regal, Union sau Concordia.

Opţiunea pentru Occident în literatură se face iniţial imitând modelul francez prin

Misterele Parisului de Eugène Sue, transpus de George Baronzi în Misterele Bucureştiului

(1862 - 1864), iar de I. M. Bujoreanu în Misterele din Bucureşti (1862), şi apoi în mod

novator, creând atmosferă, fondând un mit al marelui oraş analog aceluia al Parisului la

scriitorii modernişti precum Camil Petrescu sau Hortensia Papadat-Bengescu. George

Călinescu şi Mihail Sebastian descriu diverse medii prin intermediul personajelor lor, reuşind

să schiţeze tablouri pline de viaţă, unele de dimensiunea unor fresce. În cărţile lor îşi găsesc

ecouri elementele arhitecturii moderne, distracţiile de o varietate uluitoare (grădinile unde se

serveau mici şi bere, ieşirile la Şosea pentru bătăi cu flori, sau pe Calea Victoriei, dar şi

hipodromul sau „spectacolul” pugilistic deosebit de apreciat de bucureşteni), viaţa elitei

politice, dar şi a mahalalei celei mai sordide. Ultima direcţie este bine radiografiată la Ion

Peltz sau G. M. – Zamfirescu.

În mai puţin de o sută cincizeci de ani, bucureştenii trec de la camere fără mobilă şi

vestimentaţie ce include între piesele de bază turbanul şi işlicul, la mobilierul cubist şi la

orientarea avangardistă; aceste tendinţe şi contradicţii se reflectă şi în literatură. Cei aproape

optzeci de ani cuprinşi între 1863, anul apariţiei Ciocoilor vechi şi noi şi 1938, anul lansării

Enigmei Otiliei, ultimul mare roman interbelic, reprezintă cea mai animată perioadă atât din

dezvoltarea Bucureştiului, cât şi din dezvoltarea romanului românesc, o epocă de o

efervescenţă impresionantă, în care oraşul trece de la poduri de lemn la bulevarde, de la

statutul de capitală a unui stat tocmai născut, la acela de capitală de regat, de la presă în

scriere chirilică, la ziare despre Bucureşti în limba franceză, de la hanuri şi cişmele la

universitate, ateneu şi muzee, iar romanul, la rândul lui, descoperă tehnicile moderne

(subiectivitatea, autenticitatea, fluxul memoriei…) şi propune personaje capabile nu numai să

descrie lumea pe care o văd, dar să se proiecteze pe fundalul unor epoci de transformare

urbană uluitoare. Prezenta lucrare urmăreşte dezvoltarea elementelor balcanice şi a celor

occidentale în literatura ce dezvoltă imaginea Bucureştiului şi analizează în diverse epoci

(fanariotă, antebelică şi interbelică), reperele fundamentale ale vieţii publice şi ale celei

14

private – lumea bărbaţilor, lumea femeilor, interiorul şi exteriorul – aşa cum apar

surprinse în proză (în special în roman).

Despre Bucureşti s-au scris câteva istorii (merită amintite istoriile lui N. Iorga28,

Constantin C. Giurescu29, Florian Georgescu30), multe studii (George Potra, Ulysse de

Marsillac, Gheorghe Leahu, Dana Harhoiu, Frédéric Damé, Paul Morand, Ioana Pârvulescu,

Adrian Majuru sunt doar câteva nume dintr-o bibliografie a temei care se întinde pe câteva

pagini), iar spaţiul citadin e bine reprezentat şi în memorialistică: Bucureştii de altădată de

Constantin Bacalbaşa, amintirile lui Emanoil Hagi-Mosco, jurnalul lui Sebastian, jurnalele

fraţilor Acterian, al cafegiului (Gheorghe Florescu) vin să completeze, alături de numărul 4-6

/ 1997 al revistei Secolul XX-Bucureştiul, o listă de titluri şi autori impresionantă, căreia i se

adaugă nume importante ale literaturii postbelice: trilogia Orbitor sau nuvelele lui Mircea

Cărtărescu, romanele şi nuvele scrise de Mircea Eliade, sau Sfârşit de veac în Bucureşti de

Ion Marin Sadoveanu.

28 Istoria Bucureştilor, Bucureşti, 1939 29 Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966 30 Istoria oraşului Bucureşti, Editura Muzeului de Istorie a oraşului Bucureşti, 1965

15

CAPITOLUL I

Bucureştiul balcanic

Ajuns în Bucureşti în 1852, francezul Ulysse de Marsillac este uimit de locul

impropriu ales de români pentru a construi un oraş, între bălţile unui râu, având ca fundal

cenuşiul unei câmpii, dar şi de faptul că acest oraş va deveni capitala tinerei naţiuni; totuşi, el

nu va părăsi niciodată Bucureştiul, va muri aici în 1877 şi va scrie mai multe cărţi despre

acest oraş care nu-i plăcea. Lui Marsillac, ca şi tuturor celor care călătoresc în secolul al

XIX-lea în Orient, le lipseşte libertatea de a inventa, de a descoperi, într-o lume unde totul

venea de-a gata, libertate pe care o aveau în Bucureşti, unde salonul parizian se învecina cu

mahalaua; francezul e uimit de atenţia pe care românii o acordă morţilor, dar şi de cimitirele

învecinate cu casele de toleranţă, moartea şi voluptatea amintind de o vârsta medievală a

umanităţii şi având o prospeţime pe care Occidentul a pierdut-o. Asemenea Bucureşti

babilonic, suspendat între Levant şi Apus, se poate întâlni la Nicolae Filimon şi Ion Ghica.

Primul roman original despre Bucureşti din literatura română, inspirat din experienţa

de arhivar a autorului, născut la un an după începutul evenimentelor narate în romanul său,

este Ciocoii vechi şi noi (1863), scris de Nicolae Filimon. Ca roman de moravuri, cartea

studiază, prin intermediul ascensiunii rapide a unui parvenit, epoca lui Caragea (acţiunea

cărţii începe în 1814), a lui Alexandru-vodă Şuţu şi a lui Grigore Ghica (povestea din roman

se încheie în 1824), evoluţia personajului dându-i ocazia romancierului să surprindă

decadenţa lumii fanariote, revoluţia lui Tudor Vladimirescu, împământenirea unor instituţii

precum teatrul, salonul, jocurile de societate, naşterea societăţii moderne pe fondul perimării

instituţiilor medievale păstrate în varianta fanariotă. Valoarea documentară deosebită a cărţii

este dată de capacitatea autorului de a acoperi domenii diverse (cosmetica, vestimentaţia,

distracţiile populare şi ale elitei, viaţa la curte şi în familie) şi de a reconstitui imagini urbane

animate (imaginea Bucureştiului înainte de incendiul din 1847); de asemenea, Filimon

analizează două lumi aflate în stare de contradicţie: în timp ce lumea bărbaţilor doreşte să-şi

păstreze vechile prerogative, lumea femeilor este animată de dorinţa ieşirii de sub tutela

soţilor şi a taţilor şi de afirmarea pe scena socială dincolo de rolurile tradiţionale (soţii sau

mame). Autenticitatea Bucureştiului înfăţişat de Nicolae Filimon este garantată de

instantaneele urbane surprinse în cartea de memorii a lui Ion Ghica, Scrisori către Vasile

Alecsandri. Epistolele, redactate în ultimul sfert al veacului al XIX-lea, reconstituie imaginea

plină de culoare a mijlocului şi sfârşitului acestui veac, 1820 - 1880; căldura textelor vine din

tonul nostalgic şi din talentul de povestitor al autorului care descrie cu ochii maturului

evenimentele care făcuseră deliciul copilăriei sau tinereţii. Incursiunile haiducilor care încă

mai prădau Bucureştiul secolului al XIX-lea, vânătorile fastuoase organizate pe moşiile din

preajma oraşului − la una dintre ele participând chiar celebrul Iancu Jianul − şi poveştile

celor care se considerau acasă în toată Peninsula Balcanică, redate toate cu pasiune şi umor,

evidenţiază o bună memorie şi un talent clar de scriitor.

La începutul secolului al XIX-lea, lumea bărbaţilor este dominată de corupţie şi de o

goană atavică după puterea obţinută de cele mai multe ori prin forţă sau mici înţelegeri

obscure; practica este atât de normală, încât imoralitatea devine sistemică: boierii evgheniţi

(de viţă nobilă, distinşi) sau cei divaniţi primeau, de la domnitorii ai căror preferaţi erau,

pitace în alb pe care le valorificau băneşte la tarife ridicate. Chiar şi hoţia era reglementată:

căpitanii de hoţi deţineau de la spătărie „huzmete (autorizaţii) de hoţie”. Abdicarea de la tron

este cunoscută doar în varianta ei ruşinoasă – fuga peste noapte la auzul căderii în dizgraţia

celor de la Înalta Poartă – şi este însoţită de prăbuşirea unei întregi lumi de preferaţi şi

protejaţi, ignoraţi sau dispreţuiţi de cei care înainte se înghesuiseră să le pupe mâna, în locul

căreia se instalează, tot vremelnic, alaiul noilor potentaţi înzestraţi cu galbeni mai strălucitori.

Cu un ochi critic sunt descrise în ambele texte corupţia şi impostura de la Curte, vânzarea

slujbelor domneşti. „Îmbulzeala la ranguri era atât de mare, că se umpluse din scoarţă în

scoarţă condica pitacului domnesc”31, notează Ghica. Orice gest, iniţial binevoitor, sfârşeşte

repede prin a acoperi o nelegiuire; astfel, aparenta grijă pentru respectarea greutăţilor în pieţe

ascunde o vânătoare a comercianţilor incorecţi care trebuiau pedepsiţi pentru prejudicierea

clienţilor, dar pe care un porcoi de mahmudele îi scutea de orice pedeapsă.

31 Ion Ghica, Din vremea lui Caragea. Scrisori către Vasile Alecsandri, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, colecţia Biblioteca pentru toţi, Bucureşti, 1960, p. 34

17

Filimon descrie cu o atenţie deosebită la detaliu acordarea funcţiilor şi ceremoniile

determinate de această ocazie pe vremea lui Caragea; într-o notă din subsolul cărţii, el

prezintă cu lux de amănunte un spectacol al cărui pitoresc se naşte din melanjul de oriental şi

occidental: la recomandarea ministrului sub care servea, funcţionarul - „peţitor de rang” era

înălţat pe o altă treaptă prin gătirea lui cu „o haină de mătase albă, cu vărgi de fir, în formă de

biniş (haină lungă) sau tunică”32; numirea era întărită printr-o frază explicativă a

domnitorului, în urma unei informării asupra meritelor sale, şi era anunţată mulţimii de către

seleamceauş (reprezentant al domnului care îi anunţa sosirea) sau baş-bulucbaşă. Proaspătul

înălţat în funcţie resimţea efectele numirii aproape imediat şi în cele mai mărunte aspecte:

dacă era numit cel puţin în funcţia de stolnic, era trimis acasă cu alai, călare pe un bidiviu

domnesc împodobit cu cioldare de fir şi calcane (pavăză) de argint.

Domnia lui Caragea este simptomatică pentru sentimentul fatalităţii care domină

epoca; drept urmare a unui şir fatal de întâmplări, numele domnitorului rămâne în memoria

generală prin asocierea cu calamităţile care au zguduit oraşul. De îndată ce ajunge la

Bucureşti, domnitorul este miruit la biserica Curtea Veche, după ce descălecase la Sfântul

Spiridon cel Nou din Podul Beilicului; domnia lui e marcată de mari nenorociri prima având

loc chiar în noaptea instalării, când palatul domnesc de la Mihai-vodă din Dealul Spirii arde

din temelii, iar Curtea domnească devine Curtea arsă; chiar a doua zi izbucneşte printre

oamenii veniţi cu domnitorul de la Ţarigrad ciuma, care se răspândeşte apoi în oraş, devenind

un flagel asociat în mod nefericit cu numele domnitorului. Ghica reţine imaginea demonizată

a cioclilor care profită de împrejurări pentru a jefui casele rămase nesupravegheate (sau

aruncă zdrenţe rupte de la ciumaţi în curţile neatinse încă de boală pentru a-şi deschide

calea), ajunşi într-un asemenea stadiu de dezumanizare încât cărau spre ordiile ciumaţilor de

la Dudeşti sau Cioplea chiar şi viii pe care îi ucideau cu lovituri de măciucă în moalele

capului, când nu-i lăsau să moară singuri de frig printre corpurile putrezite ale celor deja

trecuţi la Domnul.

Ca şi în cazul Ciocoilor vechi şi noi, deliciul cărţii lui Ion Ghica îl fac paginile care

surprind imaginea caselor boiereşti (asemănătoare, probabil celei din Fig. 7), cu arcade şi

ferestre în formă de treflă, aşa cum puteau fi văzute şi la Constantinopol, sau vestimentaţia

opulentă, lucind în apele mătăsurilor. Un bunic al scriitorului are „două namile de case, cu

32 Nicolae Filimon, Ciocoii vechi şi noi. Nenorocirile unui slujnicar, ediţie îngrijită, cronologie şi bibliografie de Domnica Filimon, studiu introductiv de Şerban, p. 61

18

pridvoare, săli mari, tinzi şi paratinzi, sagnasie (un mic balcon), odăi mari de musafiri,

sofragerie de iarnă şi de vară, iatacuri şi cămări, cu arcade şi bolte învârtite, beciuri şi pimniţe

pe dedesubt; […] pe lângă zidul curţii, în şir, cuhnii, odăi de slugi şi de logofeţi, grajduri,

şoproane, grădini de flori şi de zarzavaturi, livezi de pomi roditori, fânărie şi lemnărie.”33

Victoria Dragu Dimitriu34 reţine imaginea caselor cu pridvor ca un element care

individualizează Bucureştiul, nepăstrat însă, din cauza incendiilor care au mistuit periodic

oraşul.

Fig. 7 Gravură realizată după o fotografie Carol Popp de Szathmari,

O casă din Bucureşti, pe la 1850-186535

33 Ion Ghica, op. cit., p. 20034 Victoria Dragu Dimitriu, Alte poveşti ale doamnelor şi domnilor din Bucureşti, Editura Vremea, Bucureşti, 2006, p. 535 Sursa imaginii http://www.muzeuldefotografie.ro/2009/07/bucuresti-1865, consultat la 15.03.2010

19

Nicolae Manolescu observă detaliile redate aproape fotografic ale unei lumi pe care

Ghica o ştie în cele mai ascunse mahalale şi cotloane ale sale, creând un Bucureşti „rămas de

pomină în proza noastră”36. Locatarii sunt împodobiţi pe măsura decorului, işlicul evidenţiind

locul lor în lume, bunăvoinţa de care se bucurau din partea domnului: „Calemgiii (copişti),

ciocoiaşii, slugile de dindărătul caleştilor boiereşti şi negustorii cei mari purtau işlic (căciulă)

mic, de forma unui borcan întors cu gura în jos şi de un diametru mult-mult de o jumătate de

cot şi dasupra o pernă mare în patru colţuri, umplută cu bumbac sau cu păr de cal.”37 Este

greu de crezut că fiii acestor personaje îmbrăcate mai degrabă pentru o paradă decât pentru a

desfăşura activităţi cotidiene vor fi revoluţionari cu frac, cititori de Lamartine şi admiratori ai

lui Frederic cel Mare şi Napoleon, pasionaţi de arheologie, colecţionari de medalii antice,

obişnuiţi ai grădinilor unde serveau perechi de cârnaţi trandafirii, învăţaţi să danseze

poloneză, vals şi écossaise, să asculte arii din Tancred şi să facă reverenţe...

Vestimentaţia boierilor tăiată după ultima modă de la Fanar (Fig. 8), este, în veacul al

XIX-lea, semnul unei puteri care trebuie să impresioneze privitorul, dar evidenţiază şi ritmul

lent al vieţii, haina învestită cu funcţie socială jucând un rol important în ceremonialul

cotidianului : un boier portă cu toată pompa necesară anteriu de atlas vişiniu, biniş de postav

albastru-închis, în picioare meşi (încălţăminte din piele) şi papuci de saftian (piele fină)

galben, iar pe cap gugiuman (căciulă) de samur cu fundul roşu38 – îmbrăcăminte adecvată

înfăţişării la Curte. Se întâmplă ca vestimentaţia să ia nuanţe profesionale: terzi-başa

(staroste de croitori) poartă un işlic cu patru colţuri, cojocarul e mândru de căciula lui de

cazacliu (neguţător cazac), iar bogasierul (negustor de pânzeturi) de căciula cu roată, pe

când armeanul ibrişimgiu (negustor de mătase) se va remarca prin calpacul de blană.39 Aşa

cum observă Andrei Pippidi, „felul de a trăi al bucureştenilor era modelat de prestigiul

social”40, iar vestimentaţia, produs şi marcă a acestui prestigiu, păstrează un caracter de

accesoriu dramatic, strict necesar unora care îşi construiesc imaginea de sine pornind de la o

concepţie scenică despre lume.

36 Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, vol. I, ediţie revizuită, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997, p. 22737 Ion Ghica, op. cit., pp. 204-20538 Nicolae Filimon, op. cit., p. 1739 Ibidem, p. 8840 Andrei Pippidi, Ce se va putea vedea la Bucureşti în 1836 (II), în Dilema veche, anul IV, nr.176 - 23 iunie 2007

20

Fig. 8 Baş-boierul Iordache Filipescu, mare vornic, în 184341

Într-o xilogravură după Ch. Doussault

Dimitrie Pappasoglu reţine, în istoria lui despre Bucureşti, vremurile de început ale

învăţământului: „Întâia şi vechia şcoală în Bucureşti era în Sfântul Gheorghe Vechi, pe Podul

Târgului de Afară; biserica asta a fost din vechime şi Mitropolie a ţării. Acolo erau profesori

sloveneşti, greceşti şi româneşti.”42 La rândul lui, Ion Ghica surprinde eforturile de

întemeiere a învăţământului în limba română: după trecerea modei şcolilor greceşti, mai

multe şcoli româneşti şi franţuzeşti se deschiseseră la începutul secolului al XIX-lea; câţiva

tineri merituoşi erau trimişi pe banii ţării să studieze în străinătate pentru a deveni la

întoarcere profesori de ştiinţe înalte: filosofie, drept, matematică, ştiinţele naturii în limba

română43. De altfel, Frédéric Damé44 punctează atât eforturile domnilor fanarioţi de a duce la

Bucureşti profesori iluştri (Lambru, Comita, Vardalah, Neofit), cât şi strădaniile lui

Gheorghe Lazăr, I. Heliade-Rădulescu sau Vaillant de a pune bazele unui învăţământ

4111 Sursa imaginii http://www.show.ro/bucuresti/, consultat la 27.02.201042 http://ro.wikisource.org/wiki/Istoria_fond%C4%83rei_ora%C5%9Fului_Bucure%C5%9Fti:Capitolul_16 , consultat la 16.03.201043Ion Ghica, op. cit., p. 444 Frédéric Damé, Bucureştiul în 1906, ediţie îngrijită şi prefaţată de Adrian Majuru, traducere de Lucian Pricop şi Sânziana Barangă, Editura Paralelea 45, Piteşti, 2007, colecţia Odiseu, p. 500 şi urm.

21

modern, culminând cu înfiinţarea Universităţii în 1864. Oricum, prin 1806, muscalii veniţi la

Bucureşti întâlnesc tineri fii şi fiice de boieri capabili să vorbească franceza, să danseze la

baluri sau să aibă maniere civilizate; în 1831, dascălul Vaillant predă franceză într-o

cămăruţă de la Sfântul Sava unor fii de boieri mândri de cunoştinţele lor până îl aud recitând

pe Grigore Alexandrescu, cu dicţia unui francez veritabil, Epistola lui Boileau către Molière.

În acelaşi timp, Scrisorile… arată un om de cultură dezamăgit de evoluţia şcolilor din

capitală: tinerii bacalaureaţi din Bucureştiul anului 1882 nu se puteau compara nicidecum cu

colegii lor din Paris, spre exemplu.

Un capitol întreg aproape dedică Filimon înfiinţării primelor asociaţii cultural-teatrale

din Bucureşti (o notă de subsol e rezervata prezentării programului societăţii filarmonice

înfiinţate de I. Heliade-Rădulescu, I. Câmpineanu şi C. Aristia şi societăţii secrete căreia

prima îi servea drept acoperire), scriitorul accentuând rolul teatrului în transmiterea mesajului

patriotic al Eteriei. Romancierul păstrează amintirea pieselor de Mozart şi Rossini care ar fi

trebuit să-l obişnuiască pe spectator cu reprezentaţiile de înaltă ţinută artistică, reţine figura

lui C. Aristia, neîntrecut în a juca roluri de femeie într-o epocă în care femeile considerau că

ar fi imoral să se expună pe scenă, până când Marghioala, soţia serdarului (comandant de

oaste, mai ales de călărime) Dumitrache Bogdănescu, oferă o mostră de curaj.45 Pasiunea cu

care descrie viaţa scenei, la începuturile existenţei ei, îl face vizibil pe cronicarul dramatic

dedicat a cărui misiune o va continua I. L. Caragiale.

Om pasionat de teatru, Nicolae Filimon nu pierde ocazia de a surprinde momente din

evoluţia acestei instituţii; la 8 sept 1818, reprezentaţia piesei Italiana în Algir ţinută la teatrul

de la Cişmeaua Roşie, din mahalaua Popa Dirvas, numită apoi Biserica Albă de pe Podul

Mogoşoaiei, adună lumea bună a capitalei, inclusiv suita domnitorului, şi evidenţiază

formarea automatismelor spectatorului: atenţia acordată deopotrivă scenei şi sălii,

preocuparea pentru descifrarea afişului, dezbaterea pe marginea subiectului şi a naturii piesei,

participarea la „ritualurile de socializare” desfăşurate cu ocazia spectacolului (în sălile

alăturate se puteau servi dulceţuri şi rachiuri, iar în sălile mai depărtate, ascunse bine privirii,

slugile ce aşteptau boierii duşi la còmedii le probau hainele şi le fumau ciubucele).

„Contrastul dintre un lux exorbitant cu pretenţii de civilizaţie şi un fond de barbarie plină de

vivacitate”46 pe care îl observase Frédéric Damé este bine evidenţiat de snobismul unor

45 Nicolae Filimon, op. cit., p. 12546 Frédéric Damé, op. cit., p. 331

22

orăşeni proaspeţi care nu se pot imagina decât în postura de actori. Ca şi descrierea caselor

sau a străzilor, şi viaţa teatrului alătură forme ale existenţei orientale cu mode occidentale

prea noi pentru a-şi fi pierdut exotismul şi a fi devenit obişnuinţe, iar ceea ce este inedit ţine

de raportul exotic / familiar: nu realul împrumută scenei din firescul lui, ci lumea ca atare

preia elemente din „scenografia” şi rolurile spectacolului. Astfel, spectatorii, în sală, joacă

rolul competentului, al vedetei, al stăpânului, impunând celorlalţi o direcţie a privirii de

necontestat de vreme ce este consacrată social. Costache Caragea, de exemplu, rămâne şi la

teatru beizadeaua însoţită de doi fanarioţi, prietenii lui, plecaţi toţi trei în căutarea unor femei

frumoase cărora să le dedice omagiile lor şi jucând rolul cuceritorului profesionist.

Fig. 9 Grigore şi Alexandru Ghica: între Orient şi Occident 47

Reprezentative pentru modernizarea produsă în secolul al XIX-lea sunt portretele a

doi domnitori ai Ţării Româneşti, fraţii Ghica (Grigore domnind între1822 şi 1828, iar

47 Sursa imaginii: http://www.bucharestunknown.blogspot.com , consultat la 25.05.2010

23

Alexandru între 1834 şi1842, Fig. 9), din interiorul Bisericii Ghica-Tei: în timp ce primul

este pictat în ţinuta orientală, cel de-al doilea, deşi îşi urmează fratele la tron după numai şase

ani, apare în vestimentaţie occidentală, el fiind primul domn care s-a îmbrăcat europeneşte,

şi-a ras barba şi a desfiinţat obiceiul sărutării mâinii, făcând astfel un pas mare spre vest.

Lumea femeilor este delimitată de zidurile gospodăriei; femeia este totuşi

protagonista câtorva ceremonii cu deschidere spre exterior: nunta şi riturile de curtare,

primirea musafirilor; în afara acestora, ea rămâne numai stăpâna gospodăriei şi a bucătăriei.

Curtarea se face cu taraf de lăutari, cu versuri pline de pasiune în greceşte şi în româneşte, cu

cântece lumeşti în stil popular, veritabile mostre de folclor urban al mijlocului secolului al

XIX-lea; amorezul escaladează garduri şi traversează grădini străine într-o aventură

romantică a cărei urmare e câteodată ciomăgeala, fără, însă, ca el să uite să aducă în dar

diamante şi rubine, stofe de mătase ţesute cu aur, şaluri de Persia, dar şi slugi, trăsuri şi

armăsari.48 De asemenea, curtarea presupune declaraţii scrise pe hârtie de Veneţia cu

marginile poleite, poezii care evidenţiază sensibilitatea şi talentul îndrăgostitului, căi sigure

de obţinere a bunăvoinţei frumoasei.

Din viaţa socială, Scrisorile lui Ghica reţin şi ele farmecul desuet al gesturilor de

curtare: de teama unei căsătorii nedorite cu o fată totuşi pe placul tânărului pentru o relaţie

pasageră, amorezul trebuia să îşi ia infinite precauţii, chiar şi pentru a trimite numai lăutarii

sub ferestrele ei; soţii încornoraţi găsesc pe la 1820 pedepse inedite pentru răzbunarea

onoarei lezate. Soţia prea îndrăzneaţă era trimisă înapoi la familia ei, iar aventurierul

neprevăzător era pedepsit potrivit meseriei soţului ultragiat: „Măcelarii luaseră obiceiul să

umfle pe galanţi cu ţeava, ca pe berbeci, şi-i trimitea acasă în căruţă. Croitorii se serveau de

foarfecile cele mari de teşghea. Un băcan ce găsise pe un cuconaş sub scară, la nevasta lui,

după ce l-a despuiat în pielea goală, l-a uns cu cătran din creştet până în tălpi, i-a pus o

pereche de coarne pe cap, l-a legat răstignit de mâni pe un drug, i-a legat un căluş în gură şi l-

a luat în şfichiul biciului pe pod, de fugea lumea de dânsul ca de Ucigă-l toaca, încât nici

chiar slugile lui nu au voit să-l primească în casă. A doua zi l-a găsit vizitiul ascuns în ieslele

din grajd.”49

Viaţa femeilor rămâne şi spre sfârşitul secolului al XIX-lea sub semnul cutumelor

balcanice: „Femeile erau încunjurate de toate precauţiunile profilactice; ferestrele aveau

48 Nicolae Filimon, op. cit., p. 2849 Ion Ghica, op. cit., p. 37

24

zăbrele ca puşcăriile; porţile se deschideau greu, căci erau înarmate cu broaşte tari; iar când o

nevastă se ducea la o rudă, la o prietenă sau la baie, ea era întovărăşită de două-trei jupânese

bătrâne şi credincioase. Fetele erau ţinute şi mai aspru; de-abia aveau voie să iasă în grădină,

şi grădina era încunjurată cu zid nalt sau cu uluci de scânduri de stejar. Nici măcar peţitorii

nu le vedeau până nu se isprăvea vorba de căsătorie, încât ginerele nu era totdeauna sigur că a

văzut bine faţa logodnicei sale.”50 De tinere, fetele erau date în grija câte unei jupânese Sanda

sau Cristina care trebuia să le înveţe arta broderiei sau a împletiturilor şi a preparării

dulceţurilor, peltelelor, şerbeturilor, a fierberii băuturilor (vutcă, mai ales). Totuşi, doamnele

din vechea clasă boierească au tabieturi care depăşesc sfera gospodăriei: Elencăi Dudescu,

mama poetului Iancu Văcărescu, îi plăcea să i se citească din actele familiei, răsplătind

cititorul cu dulceaţă şi pastă de gutui. Ascunse între macaturi şi perdele de mătăsărie groasă

de Damasc sau de Alep, femeile ieşeau la biserică sau la rude, mai apoi la bal şi la teatru sau

operă. În definitiv, eliberarea femeilor de sub tutela bărbaţilor se produce la începutul

secolului al XIX-lea, odată cu ocupaţia rusă, cu balurile şi evenimentele organizate de

societatea europenizată din jurul ţarului, ce schimbă radical statutul femeii, creându-i ocazia

de a ieşi din gineceu şi de a intra în spaţiul public.51

Vestimentaţie feminină o întrece în strălucirea mătăsurilor pe cea masculină (Fig. 10);

rochiile sunt împodobite cu trei rânduri de mangeturi pe poale şi încinse cu colan de canavăţ

(pânză groasă) roşu; de la gât nu lipsesc şirurile de mărgean şi nici cerceii de diamante de la

urechi; mantaua de catifea ornamentată cu cusături acoperă veşmintele de dedesubt.52

Conţinutul cutiei unui bogasier este relevant pentru ceea ce moravurile de la 1820 imaginau

ca semn de eleganţă şi pentru cosmopolitismul unei lumi cu contacte comerciale în toată

Europa şi jumătate de Asia; se găsesc la bogasier: „hataia de Veneţia sadea, hataia (stofă

fină) florantin, camohas de Veneţia cu fir, camohas (stofă de mătase) sadea, catifea cu aur şi

sadea de Veneţia, sandal cianfes (ţesătură subţire pentru şalvari), canavăţ, tafta, atlas vărgat

şi cu flori, hares pungiuc (ornamente vestimentare din mărgele şi hârtie), fesuri tuneslii,

basmale de Triesti, de Franţa şi de Englitera, tulpan mosc, alagea (mătase cu dungi) de

Triesti, şal de India ciacliu, şal boza-fer (cenuşiu) mai prin colţuri, gear (şal) de India, şal,

50 Ibidem, pp. 37-3851 Adrian Majuru, Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă, Editura Compania, Bucureşti, 2003, p. 16052 Nicolae Filimon, op. cit., p. 109

25

sangulie (văl), brâuri caragialar cusute, cutnii (ţesătură din mătase şi bumbac), alagea, citarii

(stofă fină cu dungi) şi gazii (voal de mătase) de Brussa”53…

Fig. 10 Theodor Aman, Odalisca54

Nicolae Filimon oferă în romanul său detalii despre interiorul specific epocii. Câteva

pagini sunt dedicate palatului domnesc situat între casele lui Resch giuvaergiul55 şi vechea

sală a lui Momolu, de pe Calea Victoriei de astăzi, palat ce îl înlocuise pe cel ars în 1813 din

Dealul Spirei. Exigenţa arhitectonică a descrierii transpare din lexicul bogat în termeni de

specialitate: „Faţada ce privea către Podul Mogoşoaiei avea un balcon în formă de chioşc

turcesc (Fig. 11), mobilat cu divanuri şi laviţe tapeţate cu catifea roşie […] faţa Podului

53 Idem, p. 13754 Sursa imaginii: www.artmuseum.ro/.../Theodor-Aman_Odalisca.jpg55 După spusele lui Gh. Crutzescu, (op. cit., p. 155), deasupra casei Resch a locuit Ulysse de Marsillac

26

Mogoşoaiei, pe o lungime aproape de una sută stânjeni, era un zid simplu, care închidea în

întregul său marele pătrat ce compunea reşedinţa, şi o poartă mare numită Paşa Capusi, ce

servea de intrare principală.”56

Fig. 11 Uliţă în Bucureşti, văzută de Ch. Doussault, în 184157

Mobilierul luxos expunea prin sticla vitrinei „ciubuce de antep (vişin) şi de iasomie,

cu imamele (muştiuc) de chihlimbar limoniu, feligene pentru cafea chisele de dulceaţă”58. În

altă casă, pe tavan se află un cerc de flori arăbeşti, din var, lucrate în relief, sub care se

întinde, de-a lungul pereţilor, paturi acoperite cu macaturi din lână de Brussa, cu ciucuri de

Veneţia. Privirile se odihneau pe reproduceri ale unor tablouri ce reprezentau scene de

bătălie: lupta navală de la Ceşme-Liman şi arderea flotei turceşti de către prinţul Orlof,

asasinarea principelui Hangerli de către trimisul Porţii Otomane. Pernele, mătasea, fundele,

ciucurii, macaturile şi covoarele par a înveli tot şi subliniază oroarea de spaţiu vid care ar

putea fi interpretată ca semn de sărăcie. Decăderea moravurilor îşi găseşte expresia în

biblioteca pictată pe perete cu o asemenea acurateţe încât reuneşte marile nume ale culturii

clasice. Casa era păzită de arnăuţi îmbrăcaţi numai în fir, „cu pistoale şi iatagan la brâu şi cu

tătarcă (haină lungă) roşie blănită cu vulpe nafe (moale).”59 La capătul lumii mătăsurilor şi

56 Nicolae Filimon, op. cit., p. 1857 Sursa imaginii http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Street_in_Bucharest,_1841.jpg, consultat la 23.20.201058 Nicolae Filimon, op. cit., p. 1159 Ibidem, p. 8

27

stofelor scumpe, casele săracilor ascundeau huma sub rogojină şi saltelele sub macaturi de

cit, iar vreo ladă de Braşov trecea drept mobilă scumpă. Filimon acordă atenţie mai degrabă

ornamentelor de lemn ce împodobeau acoperişul şi grădinii cu aerul ei rustic, cocoşului de

lemn de pe coama casei sau stâlpilor sculptaţi ce susţineau acoperişul.

Exteriorul este deosebit de documentat, Filimon conferind verosimilitate romanului

prin topografia detaliată. Pentru că „Bucureştii, oraş domnesc, cât priveşte cârmuirea

obştească, n-a avut niciodată ceva asemănător cu oraşele din Occident, cu viaţă proprie

orăşenească [...] Viaţa de oraş-burg n-a existat la noi”60, imaginile prezintă un spaţiu

nedistinct şi greu de încadrat: nu este nici clar urban, dar nici rural, şi, în acelaşi timp,

dezordinea specifică unui târg balcanic este articulată într-un teritoriu în care orice încercare

de sistematizare (nu voită, ci cauzată de frecventele incendii) pare să debuteze sub semnul

eşecului. Astfel, cititorul urmăreşte personajele pe uliţele Bucureştiului înaintea focului din

1847, între uliţa Colţii şi Sfântul Gheorghe cel Nou, ajungând în piaţa triunghiulară de unde

porneau trei străzi locuite de profesionişti ai comerţului timpului: pe uliţa ce ducea spre

Bărăţie locuiau bogasierii, a doua, ce se îndrepta spre hanul lui Filaret, era locuită de cojocari

subţiri şi groşi, iar a treia uliţă, orientată spre pescăria veche din mahalaua Scaunelor,

acoperită cu scânduri ca bazarele din Stambul, era locuită numai de abagii şi găitănari.61

Străzile anului 1814 erau podite cu lemn ros de noroaie şi mărginite de canale de lemn prin

care curgeau apele oraşului, întunecate şi nesigure pentru trecătorii care îşi puteau rupe

oricând picioarele printre scândurile putrede; probabil aspectul lor nu diferea cu mult de cel

surprins în acuarela lui Amedeo Preziosi din 1868 (Fig. 12).

60 Emanoil Hagi-Mosco, Bucureşti. Amintirile unui oraş. Ziduri vechi. Fiinţe dispărute, ediţie îngrijită de Ştefan Pleşia, Dan Pleşia şi Mihai Sorin Rădulescu; cuvânt înainte de Paul Cernovodeanu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995, p. 111

61 Nicolae Filimon, op. cit., p. 56

28

Fig. 12 Vedere din turnul Colţei, în iulie 1868; acuarelă de Amedeo Preziosi62

Mitul acvatic fundamental al Bucureştiului se ţese de-a lungul Dâmboviţei; pe la

1830-1840, notează Andrei Pippidi,63 un străin care vizitează capitala este oripilat de hoiturile

de vite, pisici şi câini azvârlite în apa din care apoi se aprovizionau acei sacagii ce, pentru

douăzeci, iarna chiar patruzeci de parale − unul sau doi groşi de argint, umpleau butoaiele

fiecărei familii. Apa era ulterior purificată cu o bucăţică de piatră acră şi, după ce se

limpezea, era considerată bună de băut. Ion Ghica oferă detalii despre priveliştile pe care le

poate admira din luntre cel care îşi propunea o plimbare pe Dâmboviţa, pe la 1840,

traversând, pe apa curată a gârlei care traversa oraşul, mahalalele Izvorul, Brezoianu,

Dudescu, Antim sau trecând prin apropierea bisericii Doamna Bălaşa.64 (Fig. 13) Nici după o

jumătate de secol, Dâmboviţa nu câştigă un loc mai bun în ochii bucureştenilor: „Generaţia

de azi n-are decât dispreţ pentru acest canal strâmt, lung de şapte kilometri, asemenea unui

şanţ de fortăreaţă pe fundul căreia curge o apă tulbure şi gălbuie plină de tot mâlul adunat pe

drum”, scrie Frédéric Damé.65

62 Sursa imaginii: http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/f7/Aquarelle, consultat la 24.04.201063 Andrei Pippidi, Încă un călător de pe vremuri, în Dilema veche, anul IV, nr.177 - 30 iunie 2007 64 Ion Ghica, op. cit., p. 20265 Frédéric Damé, op. cit., p. 205

29

Fig. 13 Dâmboviţa în dreptul bisericii Radu Vodă, în 1868

Acuarelă de Amedeo Preziosi66

Atent observator al vieţii sociale, Nicolae Filimon fixează în câteva tablouri

memorabile distracţiile secolului al XIX-lea. Obiceiurile de relaxare ale celor din pătura

socială modestă, ce păstrau valorile, tradiţiile populare şi modelul ţărănesc de viaţă, includ

hora şi alte dansuri mai vesele, petrecerile la iarbă verde şi, mai rar, la grădini (pe la 1817

erau la modă grădinile Breslea, Barbălată, Cişmigiu, Giafer), unde mâncau ciurechi

(cozonaci), simiţi (covrigi) cu brânză sau şerbet roşu şi beau bragă. Dacă la nivelul elitei,

jocul de cărţi era un viciu condamnabil pentru că se vehiculau sume indecent de mari67, la

nivelul maselor, practica nu depăşeşte simplul amuzament; în serile lungi de iarnă,

bucureştenii de pe la 1820 jucau conţina, mariaşul, nuci, iasâc, tura şi cureluşa, pe când

bogaţii pierdeau averi, case şi moşii la stos. Distracţiile bogaţilor presupun un ospăţ cu multe

feluri de mâncare şi vin (întâi dulceaţă, migdale, năut prăjit şi votcă de izmă, apoi icre,

sardele, măsline – toate în mai multe variante – asezonate cu anason de Chio, mastică de

66 Sursa imaginii: http://bucuresti.infarom.ro/pictura19.html, consultat la 04.04.201067 Jocul de cărţi este o distracţie atât de iubită de bucureşteni încât pare eternă: în perioada interbelică, fiecare hotel avea o sală special amenajată pentru jocul de cărţi, cercurile mai sofisticate preferând lansquenet, pharao, macao, stoss (Lelia Zamani, Comerţ şi loisir în vechiul Bucureşti,ediţie prefaţată şi îngrijită de Adrian Majuru, Editura Vremea, Bucureşti, 2007 colecţia Planeta Bucureşti, p. 116)

30

Corint, pelin roşu de Bistriţa şi vin galben de Drăgăşani, urmate de ştiucă fiartă în zeamă de

varză cu hrean şi crapi umpluţi cu stafide şi coconare şi alte „plăceri de contrabandă”68),

jocuri de cărţi, un complicat ceremonial al cafelei, urmat de altul al ciubucului; rar ieşeau la

plimbare pe Podul Mogoşoaiei şi al Târgului de Afară în caleşti sau butci cu arcuri poleite,

prânzind la grădina lui Scufa, la via Brâncoveanului sau la grădina lui Belu de lângă

Văcăreşti. Andrei Pippidi69 remarcă discrepanţa dintre cele două regimuri de viaţă ale

boierilor (diurn şi nocturn): în timp ce după-amiaza şi ziua, în general, e consacrată lenevirii,

somnului, seara şi o parte din noapte, sunt dedicate jocului de cărţi, petrecerilor cu vutcă şi

lăutari, moleşeala de peste zi lăsând loc unei verve greu de bănuit.

Într-o bună tradiţie carnavalescă, oraşul ieşit de sub apăsarea vreunei lungi perioade

de ciumă, începe un şir interminabil de nunţi, marcate de un fast oriental manifestat mai ales

la nivel culinar: „După cununie, masă mare cu zaharicale de la becerul Manolachi şi cu

cofeturi de la vestitul Pascu; cu vin de Drăgăşani, cu pelin de Dealu-Mare şi cu vutcă de

vanilie şi de cursă. Lăutari şi horă toată noaptea, iar în ziuă se trămiteau nunii, socrii şi

nuntaşii pe la casele lor, cu lăutari.”70

Lumea orientală o întâlneşte pe cea occidentală într-o imagine care ar putea fi

emblema epocii: orchestra; artiştii musulmani, gătiţi cu binişuri de postav roşu şi cealmale

(turbane) rotunde, cântau la tumbelechiuri (timpane), tobe şi meterhanele (un fel de oboi), iar

fustaşii români, împodobiţi în postav verde sau ciaprazuri (panglici, şireturi) albe, cu căciuli

de oaie cu funduri roşii suflau în trombe.71 Dansurile care animau petrecerile erau la fel de

diverse: obosiţi de rigorile unor dansuri europene ca menuetul, cracoviana, cotilionul, valsul

şi ecosezul, boierii se întorceau la dansurile populare sau occidentale precum chindia,

pristoleanca şi zoralia. Concluzia se impune de la sine: oraşul lui Nicolae Filimon are un

ritm propriu, mereu egal, asimilând lentoarea balcanică şi vivacitatea occidentală într-o

singură dimensiune: à la légère. Tarabele negustorilor ofereau aceeaşi abundenţă de culori şi

de mărfuri provenind din toate colţurile lumii − „mătăsării de Veneţia, tulpanuri, panglice,

răţele (împletituri) şi horbote (văluri) din Lipsca, fesuri albe de Ţarigrad, şaluri de Iran. […]

68 Nicolae Filimon, op. cit., p. 10169 Andrei Pippidi, Ce se va putea vedea la Bucureşti în 1836 (II), în Dilema veche, anul IV, nr.176 - 23 iunie 2007 70 Ion Ghica, op. cit., p. 3471Nicolae Filimon, op. cit., pp. 19-20

31

rubine, smaragde şi mărgăritare de la cei mai vestiţi giuvaiergii din Stambul”72 − pentru că

înşişi cumpărătorii acestor mărfuri se simt ca trăind în mijlocul lumii.

În interiorul curţii sau pe stradă, lectorul întâlneşte simigii, bragagii, salepgii

(vânzători de băuturi răcoritoare), alunari, vânzători de şerbet, masalagii (cei care

aprindeau făcliile pe străzi), ciubuccii, tufeccii (mercenari), pehlivani, arnăuţi, satâraşi

(soldat din garda domnească), calemgii (funcţionari), aproape fiecare gest fiind transformat

într-o profesie, fapt ce reliefează nevoia de ceremonial a orientalilor. Despre relaţiile de

concurenţă profesională dintre membrii diverselor bresle de meseriaşi şi mai ales dintre

comercianţi oferă informaţii interesante Dimitrie Pappasoglu în Istoria fondărei oraşului

Bucureşti: „isnafurile (corporaţiunile) de meseriaşi îşi aveau particulara lor onoare şi

activitate: cavafii (cizmari), şelarii, cojocarii groşi şi subţiri, croitorii, postăvarii, tabacii,

lemnarii, covacii, dulgherii, işlicarii, tâmplarii, dogarii, găitănarii, căldărarii, bărbierii şi

plăpumani se concurau fără preget […] Comercianţii, comisionarii mărfurilor europene

(lipscanii), marchitanii ruseşti (cazaclii) şi colportorii mărfurilor orientale se întreceau între

dânşii cu onoare şi credit în cel mai mare grad”.73

Se remarcă la bucureştenii din secolul al XIX-lea pasiunea pentru ritualizarea

gesturilor şi a ceremoniilor, de orice fel ar fi, pentru alai şi zgomot, pasiune specifică

Orientului, dar şi graba cu care oamenii se dedau petrecerii după o perioadă de criză. De

asemenea, inapetenţa pentru ordine şi linişte, gustul pentru spectacol şi culoare, pentru ritmul

intens al vieţii sunt vizibile în patima cu care oamenii se taie pe stradă cu iataganele, trag cu

pistoalele (deşi este interzis) şi se iau la harţa la cea mai mică neînţelegere. Tinerii, mai ales,

trăiesc repede, agitat şi necugetat, se ţin de atât de multe ştrengării încât devin spaima

mahalalelor, petrec toată ziua cu lăutari în Cişmigiu, iar noaptea pândesc cu serenade

ferestrele fetelor şi soţiilor tinere şi frumoase.

În ciuda rudimentelor de civilizaţie care începuseră să dea culoare târgului

bucureştean, trotuarul şi bulevardul erau rarităţi; un clavir adus de la Viena de o fată crescută

la clauster trezeşte gelozia soţului care îl distruge cu toporul, iar în tot oraşul se găseau doar o

harpă şi un pian, muzica fiind socotită ca meserie pentru lăutari sau cântăreţi de strană.

Aprecierea de care se bucură spectacolul susţinut de opera venită special din străinătate, este

72 Ibidem, p. 5873 http://ro.wikisource.org/wiki/Istoria_fond%C4%83rei_ora%C5%9Fului_Bucure%C5%9Fti:Capitolul_8 , consultat la 26.02.2010

32

cu atât mai uimitoare cu cât o orchestră care performează la un bal ţinut la curte în 1827 are

în componenţă doi scripcari, doi flautişti, doi clarinetişti, un oboist, un fluieraş, doi

trâmbiţaşi, un toboşar şi un ţimbalist, această adunare de muzicanţi oferind dansatorilor o

căzăcească, câteva ceardaşuri, imnul austriac şi un vals.

Un studiu despre vagabondaj din 193774 deplânge starea oraşului la începutul

secolului al XX-lea: în 1905, Bucureştiul rămăsese o metropolă balcanică agitată şi

zgomotoasă, a cărei linişte era permanent ameninţată de vagabonzi şi cerşetori, cu străzi

ascunse şi întunecate, păstrând numai latura mizeră a fastului şi opulenţei balcanice.

Imaginile Scrisorilor lui Ion Ghica sunt astfel aduse la zi, cartea probând acuitatea simţului

de observaţie al autorului.

Cele două mostre de viaţă din secolul al XIX-lea sunt remarcabile prin veridicitatea

aspectelor surprinse, prin relevanţa detaliilor despre lumea balcanică sau dinamismul

figurilor umane, subliniind tare ale societăţii româneşti, în general, incapacitatea de a

exprima opţiuni clare şi decise, mimetismul social şi cultural, dar şi naturaleţea cu care sunt

amalgamate tendinţe diverse, chiar opuse: un spectacol în sine trebuie să fi fost prezenţa la un

spectacol de operă a unor boieri a căror vestimentaţie era ea însăşi un spectacol. Ion Ghica şi

Nicolae Filimon sunt predecesorii lui I. L. Caragiale în sensul că toţi trei privesc cu detaşare

şi umor o societate mereu în schimbare ce nu poate renunţa la diverse atavisme, ci le

păstrează fragmentar şi strident în toate formele noi pe care şi le asumă.

74 Vagabondajul, de N. Minivici, I. Stănescu şi B. Brenner, în Adrian Majuru, Bucureştiul subteran, ediţia a doua, Editura Paralela 45, colecţia Odiseu, Piteşti, 2006 p. 116

33

CAPITOLUL II

Carnavalul citadin: strada, cafeneaua; Mitică

În revista Secolul XX75, Mihai Zamfir observa că cel care construia definitiv geografia

mitică a urbei, desenându-i harta interioară, este I.L.Caragiale. După ce pătrunseseră în mai

multe scrieri interesante ori valoroase, Bucureştiul pătrundea, în sfârşit, într-o proză genială,

capabilă să surprindă specificul oraşului în atitudinea personajelor şi să creeze o lume

pornind de la un spaţiu clar delimitat (hotelul, gara, cafeneaua, berăria). Caragiale tatăl este

cronicarul unor vremuri de remarcabilă prefacere căci, între 1880 şi 1905, Bucureştiul se

schimbă radical, încetând să mai fie o cetate pe Dâmboviţa, orăşenii unei singure generaţii

adoptând rapid instituţiile europene, determinând trusturile şi casele comerciale cu tradiţie pe

vechiul continent să deschidă sucursale la Bucureşti. Recuperarea urmelor acestui Bucureşti

„eclectic, franţuzit, al secolului al XIX-lea, [constituie] cea mai mare surpriză de după 1989.

La Stavropoleos, la Hanul cu Tei, la Twice, în faţa Băncii Naţionale pe Lipscani, acest oraş

subteran iese viu şi nevătămat la iveală cu bolţile sale de cărămidă drept spaţiul cel mai cool

al oraşului de azi.”76

Cu siguranţă, Bucureştiul lui I. L. Caragiale, surprins în epoca de mari transformări

din ultimul sfert al veacului al XIX-lea şi până la sfârşitul primului deceniu din secolul

următor, se poate defini numai analizând comunitatea umană care îl animă: fie că sunt

personaje ale comediilor sau ale momentelor şi schiţelor, fiinţele imaginare ale lui I. L.

Caragiale, mai mult antieroi decât eroi, trăiesc cu precădere la nivel auditiv, sporovăind fără

încetare şi născând spaţii imaginare în discursurile lor sau deformându-le pe cale reale în aşa

măsură încât, din elemente ale geografiei urbane, aceste spaţii devin un fel de scene

dramatice ce oferă decorul unor tipuri variate de discurs în care personajul îşi însuşeşte o

75 Mihai Zamfir, Mituri ale oraşului în Secolul XX, nr. cit., p. 5776 Augustin Ioan, Parisuleţul - să imităm modele noi? http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=318&cmd=articol&id=12692, consultat la 03.05.2010

identitate străină lui, părând cosmopolit, atoateştiutor, un soţ model sau vardist în garda

civică ce păzeşte mahalalele (fapt pentru care primeşte sau îşi cumpără o decoraţie),

simţindu-se, în orice caz, ca făcând parte dintr-o companie de elită: „Eu stam postat peste

drum de Creţulescu, aproape de palat, între doi armeni foarte borţoşi, unul basmangiu pe

Podul Tîrgului-de-afară, şi altul fabricant de cafea măcinată şi alte mirodenii în Caimata.”77

Lumea bărbaţilor, aşadar, este legată de spaţiul străzii atât de mult încât personajele

masculine nu există în singurătate sau în intimitatea cuplului, ci doar ca fiinţe „stradale”.

Bucureşteanul prin excelenţă, aşa cum şi-l imaginează I. L. Caragiale în preajma lui 1900

este Mitică, cu variantele lui − Lache, Tache, Mache (varianta derizorie a lui Telemac, cum

se explică în D`ale carnavalului), Niţă, Ghiţă şi toţi ceilalţi; onomastica oferă informaţii

despre ritmul de viaţă al personajelor şi evidenţiază apartenenţa lor la două clase situate pe

poziţii contrare: bărbaţii cu nume ce se termină cu sufixul -ache (Dumitrache, Anghelache,

Stasache, Trahanache, Zamfirache, Mandache, Dandanache, Postolache), ca şi cei ce poartă

nume cu etimologie grecească (Panaiotopolu, Verigopolu, Athanasiu Eleutherescu)

supravieţuiesc într-o lume vetustă, lentă, toropită de căldură, a cărei emblemă ar putea fi

ceasul oprit78, o umanitate care impregnează cu lenea ai atavică lumea celorlalţi, a -eştilor

(Popescu, Ipingescu, Preotescu, Dăscălescu, Tipătescu, Diaconescu, Ionescu, Georgescu,

Niţescu, Ghiţescu, Piscopescu, Sachelărescu, Icomescu, Pricupescu), inşi plini de resurse

investite în obţinerea unei situaţii sociale bune sau doar a oarecare slujbe la vreun minister,

caracterizaţi de foamea de parvenire, etalând lecturi şi cutume pariziene, o lume trăitoare nu

în centrul Bucureştiului, ci în mahalaua de lângă maidanul căruia, cu atât mai mult, îi neagă

caracterul periferic, lume în transformare deci, strigându-şi ambiţiile, pentru care imaginea

emblematică ar putea fi ziarul pe care, în diversele lui variante – Răcnetul Carpaţilor, Vocea

Patriotului Naţionale, rar Universul – , personajele îl citesc cu interes nedisimulat, aşteptând

să afle din el cum merge ţara şi ce trebuie să creadă.

Personajele Momentelor sunt mai ales funcţionarii, familiştii, becherii, conductorii de

tren, abonaţii de frizerie, profesorii care ţin prelegeri publice despre comete, intelectualii (se

77 I. L. Caragiale, Baioneta inteligentă, http://ro.wikisource.org/wiki/Baioneta_inteligent%C4%83 , consultat la 18.03.201078 În textul Cronica, (Schiţe şi amintiri. Lanţul slăbiciunilor, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1964, colecţia Biblioteca pentru toţi, p. 92) I. L. Caragiale imaginează un Bucureşti în care toate ceasurile au stat pentru că nu le-a întors nimeni, iar cel solar, în condiţiile unui cer acoperit cu nori, nu arată nimic; cel care ar avea singurul ceas funcţional din oraş ar fi stăpânul timpului şi ar dicta mersul timpului într-un oraş în care oricum timpul se dilată de căldură (Căldură mare) sau se sufocă de abundenţa obiectelor (Moşii – tablă de materii)

35

deosebesc de muritorii de rând prin consumul de cappucino, formând „eclesia capuţinistă”79),

mahalagiul (fără nicio nuanţă depreciativă, mahalagiii sunt vecinii din mahala care sar în

ajutor când cineva încearcă să se sinucidă sau cetăţenii onorabili al căror somn e protejat prin

îmbrăcarea tunurilor cu paie atunci când, cu ocazia pregătirilor pentru un complot contra lui

Cuza, pe 11 februarie 1893, ele trebuie deplasate prin mahalale spre cazarma din Dealul

Spirii), mitocanul (surprins în mai multe variante), amploaiaţii cărora li se fac farse de 1

aprilie, „bugetarii, gazetarii, cucoanele vesele, mame ale copiilor obraznici, miniştrii,

proprietarii, belferii, spiţerii, catindaţii, verdiştii, muşteriii”.80 Subiectele abordate de aceşti

stâlpi de cafenea sunt de o mare varietate, ascunzând, de fapt, sentimentul golului provocat

de fatalitatea de a trăi într-o lume ce pare să ofere totul, dar făcând să pară moft gestul de a-şi

însuşi această diversitate: „poezie, viitorul industriei, neajunsurile sistemei constituţionale,

progresele electricităţii, microbii, Wagner, Darwin, Panama, Julie la Belle, spiritism,

fachirism, l’Exilée ş.cl., ş.cl.”81 Moftul, de altfel, e zeul vremurilor, emblemă a spiritului

miticesc şi a începutului de belle époque, sub pălăria cuprinzătoare a numelui său putând

intra totul, de la probleme politice până la afaceri amoroase.

Ca Ţară a Miticilor, Bucureştiul lui Caragiale este populat de indivizi animaţi de

amiciţie, „o prietenie fără tradiţie”, în care solidaritatea e iluzorie.82 Amicii se întâlnesc

pentru a discuta despre oportunitatea pedepsei cu moartea, pentru a bârfi alţi amici precum

Take Ionescu şi Petre Carp, pentru a-şi exprima ideile în domeniul urbanismului (un amic

propune iluminarea străzilor cu licurici pentru creşterea cărora să se înfiinţeze ferme) sau

pentru a pune la cale o chetă pentru a organiza un complot care sfârşeşte la grădina Raşca,

unde „complotiştii” aşteaptă abdicarea lui Cuza (în Jertfe patriotice). Cu devize precum ţal!

sau moft!, Miticii lui Caragiale încep vara munca la 7 dimineaţa şi termină la 2 după-amiaza,

se doftoricesc cu angelică, se însufleţesc cu discursuri patriotice ţinute în faţa statuii lui

Mihai Viteazul, se tem să nu fie traduşi, văd lumea prin dantela spumei halbei de bere şi, cu

toate că lenevesc de dimineaţa până seara, sunt contrariaţi în obiceiurile lor balcanice când se

legiferează repausul duminical.

79 I. L. Caragiale, Intelectualii…, http://ro.wikisource.org/wiki/Intelectualii..., consultat la 19.03.201080 Ioana Pârvulescu, În Ţara Miticilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, pp. 93-9481 I. L. Caragiale, Momente, antologie, postfaţă şi bibliografie de Adrian Angelescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1986, p. 982 Ioana Pârvulescu, op. cit., p. 32

36

Vestimentaţia masculină păstrează caracterul teatral specific epocii fanariote, deşi

piesele şi culorile sunt altele; garderoba unui musiu include, de pildă, „jiletcă de pichet în faţa

oului de raţă, cu bumbi de sticlă mată cât o alună turcească, imitaţie foarte reuşită de

mărgăritar sau altă jiletcă de plisă vişinie cu bumbi roşii de mărgean fals; pantaloni de postav

subţire gris-perle; pantofi de piele de mănuşe cu funde mari şi cu cataramă, şi capelă-naltă. În

toiul verii, o hăinuţă scurtă, fără talie, de dril alb, încheiată într-un bumb; jiletca, pantalonii,

pălăria şi ghetele de aceeaşi materie; o statuă de iaurt, coborâră de pe piedestalul ei...”83

împodobită, uneori cu ţilindru sau cu o cravată strigătoare tocmai pentru a ieşi din anonimat.

Lumea femeilor, în schimb, este marcată de două figuri: moftangioaica, pentru care

singurele oraşe în care se imaginează trăind sunt Paris et Bukarest, iar a nu figura în Carnetul

lui Claymoor echivalează cu nefericirea eternă84, şi mahalagioaica, feminista în varianta

autohtonă, măritând − în numele dictonului revoluţionar „libertate, egalitate, fraternitate” −

fiice fără zestre cu amploaiaţi famelici, redactori de ocazie la vreun ziar citit de negustori cu

stare, cum e cazul Ziţei din Noaptea furtunoasă. Când sunt înstărite, însă, mahalagioaicele

dau zestre fetelor „două prăvălii de cârciumă, cu pivniţă, grădină şi vie”85, le trimit în voiaj de

nuntă la Montpellier şi le închiriază lojă la circ sau la teatru.

Mahalagioaica, mai apropiată de lumea balcanică decât mondena moftangioaică, se

îmbracă „cu barej havai legată la cap, rochie şi pieptar de lână de aceeaşi coloare, şi un

tărtănaş conabiu, făcut cu igliţa; în mâni, mănuşi de imitaţie de mătase fără deşte;”86 chiar

dacă trăieşte în maala, mahalagioaica se întâmplă să se informeze din Universul despre

luptele englezilor „cu boierii […] încinşi cu tei ca la Fefelei”87, urăşte liberalii şi speră să fie

adoptat sufragiul universal care să-i dea vizibilitate soţului care o reprezenta şi pe ea în

spaţiul public.

Moftangioaica e specia feminină reprezentativă pentru centrul oraşului, vorbind

româna numai „avec les domestiques, încolo franţuzeşte − acu ia lecţii de limba engleză,”88

citind L'Indépendance roumaine, şi făcându-şi pe la baluri datoria de gusta din toate felurile;

83 I. L. Caragiale, Momente, antologie, postfaţă şi bibliografie de Adrian Angelescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1986, p. 584 Gheorghe Crutzescu notează în Podul Mogoşoaei (ed. cit. p. 132) că „pentru doamnele din societatea bucureşteană, să nu fi citată de Claymoor în Carnet du Highlife din Indépendance Roumaine era o nenorocire, soră cu moartea mondenă. 85 I. L. Caragiale, Momente, ed. cit., p. 7286 I. L. Caragiale, Art. 214, http://ro.wikisource.org/wiki/Art._214, consultat la 18.03.201087 Ibidem88 I. L. Caragiale, Moftangii, http://ro.wikisource.org/wiki/Moftangii consultat la 18.03.2010

37

o lăcomie atavică şi un gust balcanic pentru desfrâu o îndeamnă să supeze întâi cu un amic,

apoi cu un curtezan şi „mai despre ziuă, se-nţelege, vine şi rândul lui dumnealui: Aide,

cocoşelule, la bufet! Aşa, după îngheţată, mănâncă iar icre moi, şi după Pomery extra-sec

frappé, iar ciucalată fierbinte... A doua zi, doctorul high-life se vede silit a-i prescrie o cutie

şi jumătate de capsule de ricin.”89 Când îşi exercită vocaţia maternă, moftangioaica are

impresia că îndeplineşte o misiune ce presupune asumarea sacrificiilor: „Am observat

doamnei Popescu că în anul acesta nu se prea vede la plimbare, la teatru, la petreceri...

Doamna mi-a răspuns că de la o vreme i se urăşte chiar unei femei cu petrecerile, mai ales

când are copii.”90 Din garderoba moftangioaicei nu poate lipsi o blană de vulpe albastră,

culmea eleganţei la Hotel de Orient, iar acasă, ea stăpâneşte arta mânuirii cu graţie a cuţitului

de sidef pentru tăiat corespondenţa sau samovarul de argint.

Preocupate de cosmetice (a căror listă include parfumuri – Opoponax, de exemplu –,

odicoloane, pomăduri, liubemuri), de funde, pamblici şi pălării, feministele crescute la umbra

mitului Bucureştilor văzuţi ca un Parisuleţ − cum inspirat a numit Augustin Ioan această

deformare a imaginii lumii dâmboviţene de la sfârşitul secolului al XIX-lea91 −, citesc

ambetate Dramele Parisului, dar îşi recunosc energia în revoluţia de o zi de la Ploieşti (8

august 1870), invocată ori de câte ori au nevoie să reamintească dorinţa lor de modernizare.

Până la urmă, elanul cu care se afirmă în afara casei este rezultatul emancipării lor, gest la

baza căruia Adrian Majuru aşază „o nouă corelare între spaţiul public şi cel domestic, o

înnoire a universului şi a imaginarului femeii prin tolerarea flirtului şi a gestului de curtoazie,

ca şi prin câştigul de libertate şi prestanţă feminină în general.”92

Interiorul formează un gineceu în care damele începutului de secol îşi exercită

misiunea sacră de mame de familie sau primesc musafiri ce le pot informa despre ce se mai

întâmplă în lumea largă. Nivelul scăzut de confort al caselor din mahala se ghiceşte în

prezenţa lămpilor sau a mobilierului de paie; în schimb, casele din centru − pe ai căror

proprietari, chiriaşii învăţaţi să se mute cu tot calabalâcul de Sfântul Dumitru şi de Sfântul

Gheorghe, îi invidiau din toţi rărunchii − pot fi luminate cu policandru atârnat de tavan şi

mobilate cu birou şi sofa, numărând chiar mai multe camere: salonaş şi cameră de culcare,

89 Ibidem90 I. L. Caragiale, Vizita, http://ro.wikisource.org/wiki/Vizita consultat la 18.03.201091 Augustin Ioan, Parisuleţul http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=318&cmd=articol&id=12692 consultat la 03.05.201092 Adrian Majuru, Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă, ed. cit., p. 147

38

sufragerie, birou, odaie pentru servitori şi bucătărie. Când pleacă să caute casă, prăvălie sau

odaie de închiriat, de Sfântul Gheorghe sau de Sfântul Dumitru, chiriaşul vizează o stradă cu

canal şi tramvai, cu toaletă cu apă (tout à l`égout). Limbuţia personajelor se transferă şi

spaţiului, căci se preferă casele ce au numere „cu bis”. De altfel, multele case de închiriat şi

frecvenţa mutării cu chirie sunt semnul dezvoltării oraşului, al nevoii permanente de

schimbare şi progres care îi animă pe bucureşteni: „Gândesc că nicăieri nu se mută mai mult

şi mai des lumea ca la Bucureşti; e natural – Capitala trebuie să dea tonul progresului.”93

Exteriorul este construit de textele lui Caragiale pe două paliere: caracteristică pentru

sfârşitul secolului al XIX-lea este mahalaua cu bisericile, maidanele (Frédéric Damé notează

că până în 1890, maidanele pătrundeau „până în inima oraşului”94) şi frizeriile ei, pe când

spaţiile definitorii pentru Bucureştiul începutului de secol XX sunt legate de centru: hotelul,

berăria, cafeneaua, grădina.

Strada formează un topos în sine, iar scriitorul construieşte o adevărată hartă în

schiţele şi comediile lui, amplasând personajele astfel încât să întocmească un ghid al

Bucureştiului la 1900, surprins în permanentă mişcare. Lectorul însoţeşte personajele pe

strada Pacienţii, Sapienţii, Fidelităţii, Graţiilor, Uranus, Viişoara, Rosetti, Brezoianu, Regală,

Catilina, Marcu Aoleriu (cum în zice jupân Dumitrache…) Ioana Pârvulescu comentează cu

privire la ascuţitul simţ de observaţie demonstrat de scriitor: „În Bucureşti există, în epocă,

aproape de circul Sidoli, Strada Sapienţei, perpendiculară pe strada Sfinţii Apostoli şi dând în

strada Poliţiei. Impacienţii bucureşteni nu şi-au numit însă nicio stradă Pacienţei.”95

Topografia Bucureştiului de la grădina Iunion până la casa lui Dumitrache de lângă

maidanul lui Bursuc, în vecinătatea bisericii Sfântul Nicolae, puţin înainte de 1880, este

fixată în paginile Nopţii furtunoase: „Apucăm pe la Sfântul Ionică ca să ieşim pe Podul-de-

pământ […] ieşim în dosul Agiei, […] ajungem la Sfântul Ilie în Gorgani, […] mergem pe la

Mihai-Vodă ca să apucăm spre Stabilament…”96 Rondul de noapte al negustorului devenit

vardist al cartierului măreşte şi mai mult universul, incluzând garnizoana de la Marmizon,

mahalaua Cotroceni şi biserica Sfântul Lefterie. Podul Mogoşoaiei este celebru pentru parada

de Bobotează, dar pe Calea Victoriei merge agale şi conu` Iancu „privind la forfoteala aceea

93 I. L. Caragiale, De închiriat, în Momente, ed. cit., p. 15094 Frédéric Damé, op. cit., p. 7295 Ioana Pârvulescu, Din vremea lui Caragiale, http://www.romlit.ro/din_vremea_lui_caragiale , consultat la 26.03.201096 I. L. Caragiale, Teatru, Editura Romhelion, Bucureşti, 1995, colecţia Clasicii noştri, p. 9

39

de caleşti, birji, automobile - ce mulţime! ce eleganţă! ce belşug!... cum rar se vede chiar în

oraşele cele mai prospere – [gândindu-se] cine or fi aceia care au scornit de la o vreme că-n

ţară e sărăcie, că s-a scumpit traiul şi că suntem ameninţaţi de o criză agricolă? ce

moftangii!”97 Tot pe Calea Victoriei (Fig. 14, 15) sunt cele mai căutate băcănii, de unde se

târguiesc mezeluri, bomboane, prăjituri şi flori de dus gazdelor când se fac vizite. Strada,

obişnuită bucureştenilor, pare să fie atât de neobişnuită străinilor încât, după spusele lui

Victor Bilciurescu98, a rămas în memoria împăratului Franz-Joseph: venit la Bucureşti, acesta

a mărturisit reginei Elisabeta că ceea ce l-a impresionat în oraş nu a fost vreun bulevard (prea

monoton şi plictisitor în liniaritatea lui), ci sinuoasa Cale a Victoriei, care, nefiind dreaptă şi

cotind la fiecare treizeci de paşi, oferea mereu farmecul altei perspective, părând vizitatorului

mereu surprinzătoare.

Fig. 14 Podul Mogoşoaiei în 187499

Fig. 15 Calea Victoriei în 1913100

Străzile sunt animate de birje şi trăsuri, lumea se transportă cu tramcarul, cupeul, pe

roate de cauciuc, pe jos în galoşi, cu trăsura condusă de muscal, în vagoane de tramvai

galbene şi albastre, trăsuri boiereşti, căruţe mitocăneşti şi biciclete; muscalul lui Caragiale

este „foarte maladeţ (arătos), îmbrăcat în catifea albastră, cu brâu pembè (roşu), cu doi

trotteurs negri, ce mănâncă jeratic...”101 dă dovadă de insubordonare socială, preferând să

97 I. L. Caragiale, Repausul duminical, http://ro.wikisource.org/wiki/Repausul_duminical, consultat la 19.03.201098 Victor Bilciurescu, Bucureşti şi bucureşteni de ieri şi de azi, postfaţă de Dan C. Mihăilescu, Editura Paideia, Bucureşti, 2003, colecţia Cărţilor de referinţă – seria Memorii, p. 4199 Sursa imaginii: http://bucuresti.infarom.ro/foto19.html, consultat la 22.05.2010100 Sursa imaginii: http://bucuresti.infarom.ro/foto2.html consultat la 22.05.2010101 I. L. Caragiale, Slăbiciune, http://ro.wikisource.org/wiki/Sl%C4%83biciune consultat la 19.03.2010

40

taxeze muşteriii după propriile tarife şi după cele oficiale, însă, cel care a făcut celebru acest

personaj este Tudor Arghezi; astfel, figura birjarului muscal (Fig. 16) va fi subiectul unor

texte bine documentate, adunate în volumul Cu bastonul prin Bucureşti. Arghezi descrie

Bucureştiul antebelic pornind de la Patriarhie, Grădina Botanică, Herăstrău; acestor repere

aproape sacre în geografia urbana li se adaugă străzi precum Calea Moşilor sau Calea

Victoriei, iar figura generică a birjarului sau vizitiului asigură coerenţa lumii aflate mereu în

mişcare, oficiind o ceremonie a călătoriei ce presupune o recuzită teatrală: „vizitii în odăjdii

de catifea albastră purtau comanacul de samur sau astrahan, tras pe sprânceană, sau, uneori,

ca la Petersburg, un joben turtit, cu marginile sucite, ca o ciupercă stilizată, care le făceau

capete de pisici. Ca să nu fie deocheaţi, armăsarilor li se anina şi într-un perciune al frunţii o

funtă înnodată ca o garoafă.”102 Birjarii muscali păreau în ochii bucureştenilor cu atât mai

exotici cu cât locuiau în case cu curţi închise şi trăiau într-un fel de societăţi secrete pentru

ceilalţi, cu reguli clar stabilite, alcătuind în final o lume cu propriile legi ce comunica doar

tangenţial cu oraşul obişnuit. Şi Frédéric Damé103 face observaţii asupra originalităţii

muscalilor: ei conduc cele mai frumoase birje şi cu o asemenea pricepere, încât se spune că

pentru a fi călcat de un birjar rus chiar trebuie s-o cauţi intenţionat. Sfârşitul epocii

muscalilor îl deplânge Gheorghe Crutzescu: „Pe la 1912, câţiva [dintre muscali] au început

să-şi pună pneumatice la roţi, dar această ultimă perfecţiune era şi începutul decăderii;

automobilele îşi făcuseră apariţia pe piaţa Teatrului – cele dintâi 5 taximetre verzi, cu capota

roşie – şi steaua muscalilor începuse să apună; veni războiul, rechiziţia le luă caii; după

război, automobilul triumfa…”104 În epoca interbelică, coexistenţa muscalului cu şoferul de

taxi pe străzile capitalei ilustrează schimbarea ritmului de viaţă şi orientarea spre lumea

mecanică, spre viteză, dar constituie şi o imagine citadină a celor două tipuri de percepţie

asupra timpului, spaţiului şi confortului întâlnite în această perioadă: „În timp ce muscalul

stă ore întregi pe capră, acoperit iarna de zăpadă, ca o statuie de aramă, şoferii de taxi se

lăfăie, împreună cu clienţii lor, în cele mai spaţioase maşini publice din Europa.”105

102 Tudor Arghezi, Cu bastonul prin Bucureşti, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 31103 Frédéric Damé, op. cit., pp. 342-343104 Gheorghe Crutzescu, op. cit., p. 163105 Ioana Pârvulescu, Întoarcere în Bucureştiul interbelic, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, p.296

41

Fig. 16 Trăsură la Şosea, carte poştală din 1901106

Lumea – spectacol, specifică spaţiului balcanic şi epocii fanariote, îşi transferă

culorile spre sfârşitul de secol XIX în toposul balului; se pare că puţin înainte de începutul

veacului al XX-lea, Bucureştiul este cuprins de o febră a petrecerii – bal-mascat sau, în

lumea mai simplă şi mai apropiată de originile rurale, petrecerile la Târgurile de Moşi –

însoţită de o proliferare a manifestărilor capitaliste de tip „consumerist”: bucureştenii şi

bucureştencele mănâncă, la Târgul de Moşi, la bal, la cârciumă (în compania amicilor) sau la

grădină, seara (în compania familiei), mici, mezeluri (cârnaţi, salam, ghiuden, patricieni la

grătar), fleici, limbă, licurini, măsline, icre de ştiucă şi negre sau moi; supă de clapon şi

clapon ciulama; pană de somn rasol; chifteluţe marinate cu tarhon; pîrjoală de nisetru; un

purcel la frigare; cataif, tortă; brânzeturi, fructe diverse, floricele şi gogoşi, după care beau

halbe de bere, preferabil fără gulere de gheneral, bragă, pelin tulburel, vin alb, negru,

şampanie, limonadă sau macmahon (şpriţ), marsală (vin de Sicilia) sau rachiu de drojdie cu

picături de pelin, baterii cu sifon. Deşi personajele par a se defini prin slaba rezistenţă la

caniculă, un meniu al unei zile de vară la 1900, luat în grabă, include: „trei ouă răscoapte, o

106 Sursa imaginii: http://bucuresti.infarom.ro/foto1.html, consultat la 12.04.2010

42

căpăţână de miel cu borş, nişte stufat, prune cu carne, friptură la tavă şi salată de castraveţi,

trei cinzecuri cu sifon şi o cafeluţă.”107

În jurul lui 1885 carnavalul este, în Bucureşti, cel mai comentat eveniment al

începutului de an. Lunile ianuarie şi februarie sunt luni de baluri mascate. De altfel, centrul şi

periferia se întâlnesc în pasiunea lor pentru baluri: „Balurile […] deveniseră un eveniment

monden săptămânal atât pentru aristocraţie, cât şi pentru lumea din mahala. În timp ce nobilii

cochetau cu europenismul prin costumaţie şi maniere, mahalagiii îi maimuţăreau pe aceştia –

o întreagă lume mic burgheză evolua între extreme, străduindu-se să imite noutăţile

occidentale cât mai fidel”108, notează Adrian Majuru cu privire la democratizarea distracţiilor.

În genere, la carnavalul din sălile publice, costumaţia-deghizament este o condiţie

obligatorie; în schimb, la cele care au loc în casele protipendadei, bărbaţilor li se permite să

vină în frac, dar cu mască109; bucureştenii amatori de distracţie joacă la loterie cu un franc

numărul, sperând să câştige un porttabac cu muzică (cu două cântece), deşi obiectul mai

fusese pus în joc de câteva ori şi câştigat mereu de cel care organiza loteria, fapt de-al

carnavalului, care nu miră pe nimeni, reminiscenţă a fanariotismului care îşi schimbă numai

contextul şi amploarea, nu şi practicile.

O altă perspectivă asupra Bucureştiului senin se proiectează în descrierea Târgului de

Moşi: mulţimii forfotitoare, revărsându-se dincolo de bariera de la capul podului Târgului de

Afară, compusă din soldaţi - mahalagioaice - provinciali - pungaşi de buzunare - doici -

telegrafişti - nepoate - mătuşi - ţaţe - neni - unchi - veri - văduve - orfani - măcelari - beţivi -

călăreţi - orbeţi - schilozi - zamparagii - opozanţi - guvernamentali - popi - cocoane -

mateloţi - impiegaţi - pensionari - suprimaţi - popor - seniori - dame - târgoveţe - ţărani -

intelectuali - artişti - poeţi - prozatori - critici - burgheji - copii pierduţi - părinţi beţi - mame

prăpădite - guri căscate110, i se oferă din preaplinul produselor (turtă dulce, ciubere, Moftul

român nr. 8, plăpumi, madipolon, lulele, ciucalată, copilul cu trei picioare, fisticuri şi

nenumărate altele), inducându-i-se iluzia bunăstării, dar şi a cosmopolitismului (se pot

cumpăra sau vedea şi asculta portretul ţarului, Marsilieza, luleaua neamţului, Luther, iminei,

107 I. L. Caragiale, La Moşi, http://ro.wikisource.org/wiki/La_Mo%C5%9Fi, consultat la 16.04.2010108 Adrian Majuru, Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă, Editura Compania, Bucureşti, 2003, p. 163109 Ioana Pârvulescu, Din vremea lui Caragiale, http://www.romlit.ro/din_vremea_lui_caragiale consultat la 26.03.2010110 I. L. Caragiale, Moşii, http://ro.wikisource.org/wiki/Mo%C5%9Fii consultat la 16.04.2010

43

plăcintă română şi cozonaci moldovineşti, ace englezeşti111). Dimitrie Pappasoglu, în Istoria

fondărei oraşului Bucureşti, comentează funcţia socială a Târgului de Moşi: „el întreţine

amintirea, foarte antică, a moşilor Capitalei”112, dar dă şi ocazia încheierii unor căsătorii

avantajoase sau delectării cu armonii naţionale (fluier, cimpoi, caval, „lăutari cu ţambalul, şi

flaşnete, şi claranete cu toba mare, şi trâmbicioare, şi fluieraşe, şi hârâitori, şi cleşte

clănţanind pe grătare, şi strigăte, şi zbierete, şi chiote! - e o plăcere!... şi un miros de grătar

încins! - e o bunătate!...”113). Adrian Majuru chiar fixează piatra de temelie a oraşului în acest

Târg de Moşi, permanentizat odată cu aşezarea unei garnizoane pe Dâmboviţa, în jurul căreia

s-ar fi dezvoltat ulterior Bucureştiul.114

Când nu e vreme de bal şi nici de sărbătoare, nu vine nici circul în oraş (pe la 1880,

venirea circului lui Hüttemann e un eveniment) şi nu sunt nici panorame sau expoziţii de la

care să se întoarcă cheflii beţi spre dimineaţă, moftangiii se distrează la berării, restaurante,

cafenele sau grădini; textele lui Caragiale au făcut nemuritoare nume precum Hugues115

Gambrinus116, Zdrafcu, Jockey, cafeneaua Schreiber din Lipscani, Orient-Express, cafeneaua

Fialcowski (unde e şi biliard), Oteteleşanu, berăria Tripcovici, Hanu Roşu117, la Iordache în

strada Covaci, la Lăptărie, cofetăria Riegler, grădina Raşca (unde bucureştenii veneau să

petreacă pe muzica lăutarilor ţigani care era mai mult o traducere capricioasă după

Meyerbeer, Gounod şi Verdi, iar clienţii vorbeau o franceză învăţată în localurile

asemănătoare de la Paris.118), şi mai ales, grădina Iunion, la Ionescu, unde se joacă seara

comédii pe care negustorii înstăriţi le vizionează în familie de lăsata secului. Gheorghe

Crutzescu remarcă meritul lui Caragiale în consacrarea acestui local: grădina Union „nu era,

lângă o căsuţă scundă, decât o curte cu câţiva copaci şi un joc de popice. Dar în fiecare seară,

111 Ibidem112 http://ro.wikisource.org/wiki/Istoria_fond%C4%83rei_ora%C5%9Fului_Bucure%C5%9Fti:Capitolul_9 consultat la 19.04.2010113 I. L. Caragiale, La Moşi, http://ro.wikisource.org/wiki/La_Mo%C5%9Fi, consultat la 19.03.2010114 Adrian Majuru, Prefaţă la Lelia Zamani, Comerţ şi loisir în vechiul Bucureşti,ediţie prefaţată şi îngrijită de Adrian Majuru, Editura Vremea, Bucureşti, 2007 colecţia Planeta Bucureşti, p. 11115 Constantin Bacalbaşa aminteşte turnirul gastronomic care avut loc aici în 1881, între Don Aladro, ministrul Spaniei şi Constantin Isvoranu, fiecare trebuind să dea câte un prânz fastuos pentru opt persoane, incluzând feluri franţuzeşti foarte fine (Bucureştii de altădată, 1878 – 1884, ediţie îngrijită de Aristiţa şi Tiberiu Avramescu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1993, p. 107 )116 Berărie deschisă de Caragiale în 1901 şi salvată de la falimentul care distrusese localurile anterioare deschise de dramaturg numai de priceperea unui casier priceput (Lelia Zamani, op. cit., pp. 143-144)117 Gheorghe Crutzescu, în op. cit., pp. 90-91 reţine faptul că acest han apare deja în planul Bucureştilor întocmit de Blaremberg, în 1842118 Andrei Pippidi, Bucureştii în 1868 (II), Dilema veche, anul IV, nr.181 - 30 iulie 2007

44

timp de aproape 20 de ani cânta I. D. Ionescu, cântăreţul comic răsfăţat de bucureşteni cum

n-a mai fost altul…”119, care a plăcut atât de mult dramaturgului încât l-a inclus în piesa lui,

făcându-i, şi pe el şi grădina, nemuritori.

Dacă la „cafeneaua Brofft − singura rimă posibilă la moft − peste drum de Capşa, în

prăvălia caselor Zerlendi, unde acuma se află Luvrul de Bucureşti”, „la Fialcowsky, cafenea-

cofetărie celebră mai ales pentru beltelele ei” sau „la orice masă de la berării, birturi,

cafenele”120 se poate întâlni oricând un intelectual dedat la nobila profesie de gânditor, numai

la Capşa poate fi întâlnit un domn autentic: „Mă gândesc la domnii de la Capşa ca la nişte

oameni fericiţi, care vorbeau de cai, de femei şi de vinuri cu foarte multă seriozitate şi care

trăiau într-o lume restrânsă şi stilizată ca un desen de Constantin Guys sau o noapte de

carnaval. Erau, înainte de toate, amanţi, purtau melon cenuşiu, monoclu şi pantaloni pepita,

aveau o floare la butonieră, şi nu vorbeau decât franţuzeşte.”121 Şi Lelia Zamani fixează

importanţa Capşei pe scena socială a Bucureştiului vremii: „Cafeneaua Capşa (Fig.17),

rezervată lumii bune bucureştene, era un spaţiu luxos cu preţuri pe măsură. Politicienii,

aristocraţi, bancheri, industriaşi, dar şi ziarişti frecventau acest local unde se discutau, se

analizau şi se puneau la cale toate combinaţiile politice de la ordinea zilei şi unde se alcătuiau

până şi listele ministeriale după fiecare criză de guvern.”122

Altfel, Miticii, aceşti parizieni blazaţi („Mitică este bucureşteanul par excellence. Şi

fiindcă Bucureştiul este un mic Paris, şi Mitică, se-nţelege, este un mic parizian.”123), îşi dau

întâlnire în faţa „otelului Continental”, la Hotel du Boulevard (un adevărat Babilon unde se

vorbeau toate limbile pământului, după spusele Leliei Zamani124), la pavilionul central, în

Piaţa Teatrului sau la Hotelul Metropol, colindă Grădina Cişmigiu (din care uneori dau

muştele afară), trec prin faţa Palatului, şi merg seara la teatru, delectându-se cu Muşchetarii

119 Ibidem, pp. 194-195120 I. L. Caragiale, Intelectualii…, http://ro.wikisource.org/wiki/Intelectualii...consultat la 19.03.2010121 Gheorghe Crutzescu, op. cit., p. 133122 Lelia Zamani, Comerţ şi loisir în vechiul Bucureşti,ediţie prefaţată şi îngrijită de Adrian Majuru, Editura Vremea, Bucureşti, 2007 colecţia Planeta Bucureşti, p. 151123 I. L. Caragiale, Mitică, http://ro.wikisource.org/wiki/Mitic%C4%83 consultat la 19.03.2010 124 Lelia Zamani, op. cit., p. 110

45

Fig. 17 Capşa125

lui Dumas, Amicii falşi ai lui Sardou sau Trubadurul lui G. Verdi, admirându-l pe Millo,

personaj al târgului şi al teatrului, ferindu-se cât pot să nu fie confundaţi cu „mitocănimea

foarte veselă”126 care umple galeriile teatrului încă de la cinci după-amiaza în aşteptarea

piesei de la opt.

Momentele lui Caragiale, „cu un titlu care sugerează clipa trecătoare, este una dintre

cărţile cele mai durabile din literatura română,”127 iar Bucureştiul, căruia îi insuflă eternitate,

constituie o lume situată la contactul civilizaţiilor, populată cu nenumăraţi Mitici pentru care

timpul se opreşte înainte de Primul Război Mondial. În literatura interbelică acest Bucureşti

plin de viaţă şi de încredere, conştient de locul său pe harta Europei, va fi cuprins de patima

prefacerilor care vor separa net şi ireversibil cale două spaţii legate încă ombilical la I. L.

Caragiale, centrul şi mahalaua, proiectând centrul în arhitectura modernă şi mobilierul cubist

şi condamnând mahalaua la decădere prin suspendarea între urban şi rural.

125Sursa imaginii: http://www.bucurestiivechisinoi.ro/723_ , consultat la 30.04.2010126 I. L. Caragiale, Din carnetul unui vechi sufleor, http://ro.wikisource.org/wiki/Din_carnetul_unui_vechi_sufleur#QUIPROQUO consultat la 19.03.2010 127 Ioana Pârvulescu, În Ţara Miticilor, ed. cit., p. 116

46

CAPITOLUL III

Geografia sacră: mitul marelui oraş; deschideri spre Occident

Epoca interbelică marchează o nouă vârstă a oraşului, în sensul că separarea

mahalalei de centru, sesizabilă deja la I.L.Caragiale, devine vizibilă, nu numai la nivel

geografic, ci şi la nivelul mentalităţilor, în naivitatea provincialul care vede în zona

concentrată în centrul capitalei o adevărată ţară a tuturor promisiunilor, în aristocrata adeptă a

cubismului pe care îl aduce, la întoarcere din Europa, pe străzile şi în casele bucureştenilor,

în orăşeanca bucuroasă de regăsirea confortului Bucureştiului la revenirea dintr-o vizită în

provincie sau în impresia mahalagiului, la ieşirea din propria mahala şi intrarea în alta, că

merge în alt oraş; de altfel, ideea că centrul şi periferia ar constitui două oraşe distincte este

subliniată şi de Adrian Majuru128: analizând indicii temporali prin care se defineşte fiecare

dintre aceste spaţii, el constată că, între 1920 şi 1940, periferia funcţionează într-un regim

diurn (seara, după ora 20, periferia adoarme), pe când centrul se animă după ora 22,

cunoscând şi o existenţă nocturnă la fel de animată ca cea de peste zi. În aceste condiţii,

societatea centrului şi cea a periferiei funcţionează în ritmuri diferite: centrul este cosmopolit,

aproape avangardist, noctambulic, periferia, în urma dezvoltării primului şi a înglobării

satelor mărginaşe − pe care le transformă în cartiere − evoluează de la un spaţiu extra- sau

suburban la unul semiurban, servind drept spaţiu de adaptare provincialilor atraşi de

dinamismul capitalei, spaţiu care trăieşte într-un regim diurn; aceste coordonate ale spaţiului

se transmit şi personajelor. Apoi, ceea ce frapează în cazul Bucureştiului ar fi eterogenitatea,

„varietatea, pluralismul, amestecul oamenilor de provenienţe diferite, treptat uniţi sub un

semn comun.”129 Adrian Majuru130 vede sursele modernizării din anii `30 în aspiraţiile

128 Adrian Majuru, Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă, Editura Compania, Bucureşti, 2003, p. 237129 Mihai Zamfir, Mituri ale oraşului, în revista Secolul XX-Bucureştiul, nr.cit., p. 55130 Adrian Majuru, op. cit., p. 147

aristocraţiei şi, mai ales, în permanentizarea coexistenţei comunităţilor etnice şi a

multiculturalităţii în societatea bucureşteană. Literatura Bucureştiului interbelic ilustrează

toate aceste medii urbane, cu tipologiile lor umane.

Astfel, în lumea bărbaţilor care animă Bucureştiul dintre războaie, convieţuiesc Fred

Vasileascu, eroul Patului lui Procust, sofisticatul roman scris de Camil Petrescu în 1933 şi, la

polul opus, provincialul lui Cezar Petrescu, din romanul Cale Victoriei (1929). Dacă primul

abordează cu nonşalanţă subiecte legate de artă, politică, acrobaţie, dans modern sau box,

merge la expoziţii de câini, are cai de curse, dar conduce şi automobil sau pune la cale un

zbor cu avionul până la Capetown, cel de-al doilea visează ca, odată venit la Bucureşti, să

aibă o cameră la otel, cu fereastră la Calea Victoriei; când va mai prinde curaj, el va ieşi seara

la cabaret, să asculte pianul mecanic, sau să admire strălucirea reclamelor: „Şampania

Mumm, Şoşoni Tretorn, Fii frumoasă cu săpunul Elida!”131 Semnul indubitabil al poziţiei

sale va fi regularitatea cu care, îmbrăcat în frac sau smoching, îşi va permite plimbări cu

automobilul în centru, competenţa cu care va comenta recitalurile corului rusesc sau ale

orchestrei vieneze sau, mai bine, ale bandei Johnson Jazz. În finalul evoluţiei sale urbane,

plictisit de traiul în comun cu truditorii bancheri sau rentieri, cu arendaşi, burghezi, deputaţi,

cântăreţe de provincie, ingineri, provincialul strămutat în capitală − urmaş al caragialianului

Mitică, în fond − va ieşi seara la club, să prizeze, în cazurile grave de depresie, cocaină sau

heroină din cutiuţa din fildeş sau aur, dacă nu va avea la dispoziţie vreo moştenire de tocat la

ruletele cazinourilor, precum odraslele degenerate ale familiilor aristocrate scăpătate. Când

va sărăci, el va părăsi cluburile, revenind în intimitatea grădinilor de vară. De altfel,

mitologia urbană fixată în literatura Bucureştiului epocii reţine drept spaţiu generic de

relaxare grădina de vară132 (anexă a unor restaurante şi cafenele sau având ea însăşi teatru de

vară) unde se mâncau mititei şi se bea bere, ilustrând modelul prin nume (unele întâlnite deja

în lumea caragialiană) precum Royal, Iordache, Modern, Flora (Fig. 18), Elveţia, Jockey-

Club, Aero-Club, Oteteleşanu şi multe altele.

131 Cezar Petrescu, Calea Victoriei, ediţie şi repere istorico-literare de Andrei Rusu, Editura Minerva, colecţia Patrimoniu, Bucureşti, 1982, p. 205132 Victoria Dragu Dimitriu, Alte poveşti ale doamnelor şi domnilor din Bucureşti, Editura Vremea, Bucureşti, 2006, p. 6

48

Fig. 18 Distracţii la Restaurant Flora133

Ceea ce se schimbă de la 1900 la 1930 este diversificarea localurilor, pentru că apar

cârciumi, restaurante şi cofetării pentru toate gusturile şi buzunarele: „cârciumi de mahala,

unde tăria este ieftină şi ieftini sunt şi lăutarii, şi cârciumi-terasă cu pretenţii, unde

consumatorul îşi scoate familia/consoarta/amanta şi plăteşte ceva mai mult pentru

spectacolele nemţeşti pe care patronul le oferă ca bonus (de fapt, ele nu erau propriu-zis

nemţeşti – ci austriece, acesta fiind modelul central-european cu reverberaţie din Imperiul

Austro-Ungar, din Viena mai ales). De reţinut că funcţionarul de stat, patronul de rang

mijlociu-mare şi ofiţerul regal aveau cârciumile lor, centrale (unde bucătari veniţi de la Viena

sau Paris încearcă reţete savante şi unde se bea şampanie, vin sau bere scumpe), după cum

meseriaşul român de mahala avea cârciuma lui: cea în care bea seara o cinzeacă-două-cinci

cu amicii sau cu partenerii de afaceri şi cea în care-şi putea scoate duminica la prânz familia,

ca o copie a socializării cu pretenţii ce se petrecea pe terasele-restaurant din centrul

oraşului.”134 M. Socianu135 analizează viaţa de noapte a Bucureştiului anilor `20, observând

evoluţia înregistrată de societate reflectată în schimbarea decorului salonului de dans: „În

133 Sursa imaginii: http://www.miculparis.ro/foto/localuri_terase.html# , consultat la 12.02. 2010134 Adrian Cioroianu, Mărirea şi decăderea cârciumii româneşti, http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=297&cmd=articol&id=11689, consultat la 12.05. 2010135 M Socianu, Tainele capitalei, în Bucureştiul subteran. Cerşetorie, delincvenţă, vagabondaj, (coord. A. Majuru), ediţia a doua, Editura Paralela 45, colecţia Odiseu, Piteşti, 2006, p. 81

49

locul salonului fără scaune, cu oglinzi murdare pe pereţi şi cu lăutari de mahala, avem de astă

dată un salon luminat à giorno, cu parchetul lucios, cu oglinzi din cel mai pur şi neîntinat

cristal, cu orchestra stilată, cu mese de consumaţie de marmură pe care se lăfăie cu

profunzime sticle de şampanie. La decorul acesta adăugăm chelneri în smoching, care se

confundă adesea cu dansatorii şi cu femei cu decolteuri provocatoare.”

De asemenea, modernizarea oraşului marchează şi o schimbare decisivă a felului în

care cetăţenii se raportează la instituţiile lui, chiar şi la cârciumă: spre ruşinarea beţivilor, în

1935-36, pe uşile cârciumilor se afişau liste cu numele obişnuiţilor localului, printre care erau

şi funcţionari sau studenţi, altfel onorabili, care au trebuit să renunţe la viciul bachic.136

Mateiu Caragiale pare a fi cu adevărat fascinat de vechea lume şi personajele

romanului lui (Craii de Curtea-veche) merg la cafeneaua Cazes, la Capşa, pe Edgar Quinet,

la cafeneaua Pepi Şmaroţ, la cafeneaua Proţăpeascăi, ori frecventează localul Durieu, lângă

Banca Naţională, localul Hugues, Cişmeaua Roşie, toate amintind de vremurile de dinainte

ca Podul-de-Pământ să fi devenit Calea Plevnei. Când nu beau ţuici, şpriţuri cu sifon

albastru, Bourgogne şi Bordeaux sau şampanie la birtul din strada Covaci şi nici nu mănâncă

borş cu smântână şi ardei verde ori cegă rasol în cine ştie ce altă cârciumă, bucureştenii

începutului de secol XX se preumblă cu birja, se distrează la baluri mascate, ies vara prin

parcurile a căror linişte e tulburată de apariţia cometelor, îşi plimbă nostalgiile prin

Cişmigiul singuratic şi lăsat în sălbăticie, frecventează Crucea-de-Piatră sau obscure case de

pe cheiurile Dâmboviţei, mai sus de Mihai-vodă, intrând pe portiţele din dos. Duminica şi de

sărbători, bucureştenii ies la localuri cu nevestele mâncând crenvirşti şi bând bere; în serile

calde de vară, oamenii cinează în vreun chioşc amenajat în grădiniţă (dacă au), la lumina

felinarelor de masă şi „în mirosul coteţelor şi privăţilor de la vecini.”137

Vechii bucureşteni, în schimb, obişnuiţi cu aerul de capitală, îşi fac cumpărăturile la

magazinele situate în zona din Calea Victoriei cuprinsă între Palatul Regal şi Palatul Poştelor

− deoarece aici se află marii croitori şi creatori de modă, marile modiste, băcăniile şi

cafenelele celebre, cofetăriile şi restaurantele cele mai frecventate, cum ar fi cofetăria Flora,

barul Alcazar, restaurantul Chateaubriand sau localul Riegler −, ascultă Grieg, St.-Saëns,

Bach, Mozart, Strauss, merg la cinema (în 1926, bucureştenii vedeau la cinema Gösta 136 Graziella Doicescu, Captivantul Bucureşti interbelic. Tablete, Editura Vremea, Bucureşti, 2008, colecţia Planeta Bucureşti, p. 63137 Mateiu I. Caragiale, Sub pecetea tainei, ediţie concepută şi îngrijită de Marian Papahagi, cu o prefaţă de Nicolae Manolescu şi o postfaţă de Ion Vartic, Editura Echinocţiu, Cluj, 1994, colecţia Cartea imaginară, p. 21

50

Berling cu Greta Garbo şi Jenny Hasselquist, Floarea păcatului, ecranizarea romanului lui

Felix Holänder cu Lya de Putti; în 1927, la Capitol se putea viziona filmul Carnea diabolică,

tot cu Greta Garbo, iar la cinematograful Lipscani, Lord Satan cu Lya de Putti şi Adolphe

Menjou, dar şi Casanova cu Ivan Mosjoukine; deja în 1933, Bucureştiul avea cincizeci de

cinematografe şi ele dădeau şi câte şapte reprezentaţii pe zi138), urmăreau evoluţia divelor

momentului, deja celebre în Europa, (în 1931, etalonul frumuseţii feminine era reprezentat de

Joan Crawford, Brigitte Helm, Lillian Harvey, Nathalie Kovanko). Cinematografului, deşi

deschide poarta spre lumea largă, putând fi considerat un instrument de afirmare a

cosmopolitismului, i se atribuie, totuşi, un rol tradiţional, conservator, de educator al

tinerilor: nu trebuie „ca cinematograful să abdice de la rolul lui frumos şi gelos de succesele

ieftine ale romanelor de prost gust să alunece pe povârnişul senzaţionalului stupid şi

ieftin.”139

În primul sfert al secolului al XX-lea, loisirul pare un câştig recent al proaspăt

îmbogăţiţilor scăpaţi de grija zilei de mâine. Cinematograful nu este, totuşi, un spaţiu

suficient de familiar încât vizionarea unui film să treacă drept o banalitate, astfel că un

personaj al unui roman interbelic, o adolescentă, îşi priveşte cu superioritate părinţii,

comparându-le gesturile cu ale vedetelor de pe ecran şi părându-i-se că bătrânii tocmai

descinşi din provincie se mişcă în ralanti. În schimb, clubul, cum pe vremuri o făceau balul şi

teatrul, oferă deja ocazia de a fi văzut sau de a etala mătăsuri, bijuterii, coafuri, pe când

tenisul şi patinajul rămân exotisme pe gustul tinerilor ce-şi petrec o parte din an în Europa.

„Mondenii faivoclişti”140 dansează pe ritmurile saxofonului şi ale banjoului la serate, supeuri,

baluri şi recepţii sau după premiere, curse, reprezentaţii de binefacere şi vernisaje,

remontându-se cu ceai, lichior, piperment, şampanie, cocktailuri.

Una dintre cele mai neobişnuite imagini ale Bucureştiului se construieşte în jurul

disputei dintre cai şi caii-putere: simultan, la începutul anilor `40, oraşul are Aleea Cailor pe

Şoseaua Kiseleff141, două hipodromuri şi curse de maşini. Bucureştenii de condiţie bună

conduc Peugeot, Dogcart sau Cadillac, dar visează în secret la un Mercedez Benz tip

Stuttgart 260 sau la un Stoewer cu 8 cilindri, tip cabriolet, ori mai bine un Graham-Paige,

138 Ioana Pârvulescu, Întoarcere în Bucureştiul interbelic, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, p.135139 M Socianu, Tainele capitalei, în Bucureştiul subteran. Cerşetorie, delincvenţă, vagabondaj, (coord. A. Majuru), ed. cit., p. 87140 Cezar Petrescu, op. cit., p. 155141 Graziella Doicescu, op. cit., p. 117

51

stabilindu-şi standardul de viaţă la nivelul celui occidental (aşa cum face un erou din

călinesciana Carte a nunţii). Totuşi, în 1931, străzile sunt atât de disputate între cai şi

automobilele cu mult mai mulţi cai-putere (Fig. 19), încât nedumerirea lui Alessandro

Baricco pare a fi a întregii

lumi vechi care nu înţelege

graba şi lipsa de cumpătare a

celei noi: „Dar când am ales

automobilul în locul cailor?

La urma urmei, cine ne-a pus

să abandonăm un mijloc de

locomoţie care se reîncărca

în timp ce tu dormeai, genera

deşeuri care îngrăşau

pământul, când fluierai venea

la tine şi − minunăţie! − la

bătrâneţe avea singur grijă să

dea naştere unui model nou,

fără cheltuieli

semnificative?”142 O

plimbare cu Rolls-Royce,

Buick sau Packard pe Calea

Victoriei sau la Şosea, fără a

fi la îndemâna tuturor, nu

mai este totuşi ceva

neobişnuit.

Fig. 19 Calea Victoriei în dreptul hotelului Majestic, în 1931143

142 Alessandro Bariccco, Barbarii. Eseu despre mutaţie, traducere din italiană de Dragoş Cojocaru, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, apud Dilema veche, anul VII, nr. 324, 29 aprilie 2010143 Sursa fotografiei: http://bucuresti.infarom.ro/foto3.html, consultat la 2.03.2010

52

Confruntarea dintre vechiul Bucureşti şi cel nou face ca în „cetatea mirajiilor, vrăjita

turbincă unde fiecare va afla tot ce-i pofteşte inima şi tot ce i-a urzit, himeric, închipuirea”144

să rămână la suprafaţă numai cei învăţaţi să umble pe teren nesigur (gazetarul cel descurcăreţ

venit din provincie şi pornit să cucerească lumea cu articolele sale incendiare, va deveni un

ziarist apreciat şi îşi va propune să construiască un imperiu de presă pe fundamentul solid al

corupţiei, venalităţii şi şantajului), în timp ce fragilii, sensibilii sunt zdrobiţi între contraste

(simptomatic este cazul unui inadaptat din romanul lui Camil Petrescu, ziaristul George

Ladima, pe care talentul şi acribia l-ar fi putut face celebru dacă nu ar fi scris pentru un

public ale cărui valori nu şi le aproprie – ipocrizia, versatilitatea, abilitatea de a-i denigra pe

cei care nu pot fi cumpăraţi).

În timpul liber, bucureştenii epocii interbelice nu mai frecventează berăriile (lipsite de

dinamismul tipic unei epoci de intense prefaceri), ca eroii lui Caragiale, ci merg la gale de

box la Circ, susţinându-şi favoriţii, înoată în piscina hotelului Lido, plimbă fetele la Şosea.

George Călinescu surprinde aspecte din viaţa unui adolescent al vremii: „erudiţia lui Bobby

în materie sportivă era considerabilă, şi, cititor asiduu al Gazetei sporturilor şi al Vremii-

sport, ştia pe degete toate asociaţiile, toate meciurile, pe top campionii, outsider-ii şi

challenger-ii. Numele lui Spakow, Axioti, Lucian Popescu, Mielu Doculescu, Fulea, Ciocan

îi erau mai familiare ca ale domnilor naţionali, şi gloria ringului i se părea incomparabilă.

Când a venit Gardebois a fost, se-nţelege, la gară. L-a condus de asemeni pe Lucian Popescu

atunci când a plecat la Paris să se întâlnească cu Huat. Putea da oricând informaţii asupra

vieţii lui Genne Tunney şi Georges Carpentier. Acum însă idolatriza pe Max Schmelling, ale

cărui fotografii le păstra cu sfinţenie. Deoarece însă Max era logodnicul Annyi Ondra,

interesul pentru ring se combina la Bobby cu adoraţia faţă de vedetele ecranului, cărora le

colecţiona fotografiile. Visul său era să sosească la Berlin à la Harry Piel, pe motocicletă,

atunci când prezenţa sa ar fi părut mai puţin probabilă, să facă knock-out pe Schmelling, şi

apoi, îmbrăţişat cu admiraţie de Lillian Harvey, Marlene Dietrich şi Anny Ondra, idolele

sale, să stea să se gândească pe care s-o aleagă. In speranţa unei asemenea eventualităţi,

Bobby contempla gloria altora. Se posta în zorii zilei în piaţa cimitirului Bellu, la startul

vreunei curse cicliste Bucureşti-Giurgiu-Bucureşti, şi nu lipsea de la nici un meci de fotbal pe

144 Cezar Petrescu, op. cit., p. 9

53

arenele Ciocanul sau Obor. Întrucât priveşte stelele de cinematograf, neputându-le poseda în

original, le cultiva sub forma cărţilor poştale ilustrate.”145 Oamenilor mai serioşi, asupra

cărora sporturile nu exercitau nicio umbră de seducţie, intelectualilor preocupaţi de cultura

înaltă, anticarul Alcalay le putea procura spre distracţie, pe lângă afişe cu actriţe de cinema,

orice cărţi: filozofie în limba germană, cărţi despre artă şi decoraţiuni interioare, istorie...

Un personaj al romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (Camil

Petrescu, 1930) sintetizează în câteva portrete imaginea Bucureştiului bărbaţilor din epoca

interbelică, dornici să-şi compună fizionomii occidentale, marcate de cultul uniformei care

înlocuieşte costumul oriental al secolului al XIX-lea, dar nesiguri de fapt, de fundamentele

modernităţii lor: „arhivarii singuri mai poartă mustăţi războinice, […] plutonierii majori în

armată fac infinit mai multă impresie de militari decât ofiţerii de stat-major, […] singurii

care-şi fac cap de intelectual: cioc, privire distinsă, păr abundent şi buclat, sunt profesorii

secundari din ţările balcanice, pe când, oriunde, adevăraţii savanţi nu sunt decât nişte simpli

oameni de treabă, care nici o clipă nu s-au gândit să îmbrace uniforma intelectualităţii... […]

Calul de trăsură îmbracă uniforma presupusă a pursângelui; chelnerul, uniforma lordului

Derby, ctitorul fracului negru; arhivarul, ignorând că Napoleon n-avea mustăţi, uniforma

războinicului neîndurat, la fel sergenţii majori şi […] tot aşa profesorii de liceu, uniforma pe

care ei o atribuie omului de ştiinţă. E şi adevărat însă că ei toţi ştiu că au de-a face numai cu

semeni care judecă după uniformă.”146 Maioresciana teorie a formelor fără fond şi-ar fi găsit

bune exemple în portretele lui Camil Petrescu, fin observator al simptomelor unei societăţi

bolnave de o exacerbare a vizualului şi dominate de cultura simbolurilor sintetizate în

uniforme sau detalii vestimentare.

Acest Bucureşti este într-atât orbit de aparenţe încât nicio profesie nu se poate

exercita fără un dram de inedit; dincolo de orientarea spre Occident, el păstrează, în fond,

acelaşi gust al spectacolului recognoscibil în toată Balcania; un negustor de limonadă, de

pildă, având în spate o complicată aparatură din care distribuie preţiosul lichid, seamănă, în

ochii lui Tudor Arghezi, cu un scafandru ieşit din mare sau cu un dansator mistic

cambodgian.147

145 George Călinescu, Cartea nunţii, tabel cronologic şi crestomaţie critică de Felicia Moşoianu, Editura Facla, Timişoara, 1989, pp. 70-71146 Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Patul lui Procust, Editura Eminescu, Bucureşti, 1985, colecţia Romanul de dragoste, p. 120147 Tudor Arghezi, Cu bastonul prin Bucureşti, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 190

54

Din aceeaşi perspectivă, Cezar Petrescu construieşte o teorie a oraşelor subiective,

multiple şi ilustrează în romanul lui cu mai multe imagini un Bucureşti babelic, tentacular,

apt să se plieze pe fantasma pe care fiecare o brodează în jurul lui: „oraşul zugrăvit când ca

un Babilon al tuturor pierzărilor, când ca un feeric Paris oriental, se transfigurase în fiecare

imaginaţie, după chipul, dorinţa şi asemănarea fiecăruia.”148 Astfel, oraşul este o oglindă

uriaşă, cu unghiuri variate, precum înşelătoarele oglinzi veneţiene, oferindu-le naivilor care

se privesc, chipul lor ascuns.

Originalitate lumii femeilor, în schimb, este conferită de privirea proaspătă rezultată

din libertatea tocmai dobândită; deşi este încă ruşinos ca o tânără fată să fie văzută singură în

compania unui bărbat sau să abordeze tunsori îndrăzneţe, indubitabil, tinerele Bucureştiului

interbelic îşi construiesc imagini proprii despre spaţiul în care trăiesc; de exemplu, pentru

tânăra Annie Lippan din Calea Victoriei (Anica Lipan în târgul de unde vine ea), ce urmează

a încheia o strălucită căsătorie cu o speranţă a justiţiei Georges Mereutza – fost Guţă Mereuţă

–, Bucureştiul este o uriaşă scenă pe care defilează potenţiale partide matrimoniale, astfel că

Annie, ca şi Aurica din călinesciana Enigmă a Otiliei, dezvoltă tropisme ce presupun

nesfârşite plimbări pe strada care dă şi titlul cărţii şi care este, în definitiv, o efigie a lumii ce

trăieşte numai la nivelul suprafeţelor. Ca toate miturile marilor oraşe, şi mitul Bucureştiului

provincialelor nemăritate ia forma unui paradis în care îşi află rezolvarea spaimele cele mai

negre ale celor obsedate de teama de a nu se vedea totuşi neîmplinite social prin schimbarea

numelui în urma încheierii unei căsătorii.

Semnele îndestulării şi eleganţei feminine sau masculine, în preajma anului 1930,

sunt blana de vizon, parfumul, mobila cubistă sau din lemn nichelat, servitoarea cu şorţ de

dantelă şi, respectiv, automobilul, pantofii de bizon şi ţigara de foi. Confirmarea statutului

social este dată de apariţia la rubrica de mondenităţi a ziarelor. Dincolo de aceste măşti

sociale, în spatele uşilor, mamele de familie încă mai calculează preţul obiectelor în perechi

de ghete (o blană de vizon costă cât cinci mii de perechi de ghete de copii a 24 de lei

perechea), se preocupă de zestrea fetelor şi de studiile băieţilor, de deprecierea acţiunilor

după război; dacă fata de măritat trebuie să fie o mondenă (surmenată de frecventarea

modistei şi a pantofarului, a magazinelor de poşete, coliere, de lectura revistelor de modă –

148 Cezar Petrescu, op. cit., p. 10

55

Vogue, Fémina, Jardin des Modes, l`Officiel de la Couture – în săptămânile de dinaintea

balurilor), mama de familie trebuie să fie o gospodină calculată (visând în sinea ei să crească

păsări şi copii, să-şi aştepte bărbatul cu masa pusă şi să iasă mândră duminica la braţul lui,

preocupându-se de preţul tonei de lemne şi al cursei cu birja, de leafa servitoarei, de

prefacerea rochiilor şi a pălăriilor vechi), demonstrându-se astfel, ataşamentul

bucureştencelor trăitoare în centru de valorile lumii patriarhale, tradiţionale.

Preocupările tinerelor anilor `20 sunt descrise şi în una dintre cele patru nuvele care

alcătuiesc volumul (considerat roman de autor) Femei scris de Mihail Sebastian în 1933,

Maria. Textul are în centru o relaţie amoroasă şi tratează liberalizarea erotismului, relaxarea

moravurilor în anii `20, făcând şi o cronică mondenă a acestui oraş a cărui modernitate îl

înscria printre cele mai frecventate din Europa. Chiar dacă îşi petreceau vara la Atlantic,

tinerii, şi mai ales tinerele, apreciau în restul anului balurile, concertele de la Ateneu,

ceaiurile şi serile la restaurante (la modă era Modern) şi se dedau beţiei vitezei în timpul

plimbărilor cu Chenard torpedo, gest reiterând, în fond, abilităţile atavice de îmblânzitor de

cai-putere (şi de forme ale realului) ale bărbatului;149 idolul generaţiei este Rudolf Valentino,

a cărui freză bine fixată se arată din paginile decupate din reviste şi lipite în dormitorul

oricărui tânăr care se respectă. Există la Mihail Sebastian această opoziţie între nou şi vechi,

între figurile eternităţii şi simbolurile timpului care trece, codificată într-o ilustrată cu

imaginea Ateneului (Fig. 20), piatra preţioasă centrală din montura arhitectonică

bucureşteană, cum îl numeşte Ioana Pârvulescu150, veghind asupra străzilor, clădirilor,

oamenilor, amintindu-le că dincolo de ziua prezentă sunt datori să creeze, să lase semne în

timp, să-şi umple cu sens propria viaţă şi pe a celor din jur. Tot aşa, dincolo de agitaţia

cotidiană, a merge la Palat în vederea susţinerii unui concert pentru principese echivalează

pentru un personaj din Oraşul cu salcâmi (Mihail Sebastian, 1935) cu o imersiune în altă

lume, separată de prezent şi de habitual prin ritualizare şi prin asumarea unui rol care

înlocuieşte trăirea propriu-zisă.

149 Ioana Pârvulescu, op. cit., p.69 150 Ibidem, p. 149

56

Fig. 20 Ateneul Român la începutul secolului al XX-lea151

Vara, bucureştenii de condiţie bună îşi permit sejururi în Franţa sau Belgia. Când

rămân în oraş, tinerii din Bucureştiul interbelic ies la petreceri în baruri precum Barul

Basarab, cu „pereţi cu reflexe metalice, luminile albastre, ringul circular de dans, ca o insulă

de lumină”152, să danseze pe muzica bandelor sau a pianistului localului.

Pentru tinerele agitate ale anilor `20, a căror eliberare de constrângerile sociale şi de

vechile roluri este vizibilă în tăierea părului şi în expunerea (şi în literatură…) a trupului

dezgolit, o escapadă amoroasă într-un hotel din afara Bucureştiului, foarte simplu de

organizat, de altfel, presupune includerea în bagaj a unui patefon, a treningului, a jocului de

ping-pong, a apei de colonie, semne clare ale statutului social şi ale confortului vizat.

Onomastica (Maria sunând provincial, Suzy, Lily, Gaby sunt preferate) evidenţiază aceeaşi

opţiune pentru sonorităţi occidentale, dar reliefează şi un topos al literaturii despre Bucureşti

– snobismul. Aceste femei educate uneori în Europa citesc Die Dame, Universul, romane

franţuzeşti din colecţia Calmann-Lévy, Mademoiselle de la Seiglière de Jules Sandeau,

Indiana de G. Sand sau Pitigrilli (Cocaina), dar a citi poezii de Tudor Arghezi era încă 151 Sursa fotografiei: http://enciclopediaromaniei.ro/w/images/e/ed/Ateneul_Roman_vechi.jpg , consultat la 04.05.2010152 Mihail Sebastian, Accidentul. Oraşul cu salcâmi, Editura Adevărul Holding, colecţia Biblioteca Adevărul, Bucureşti, 2009, p. 30

57

dovadă de frondă. Aşa cum domnii admiră actriţele de cinema, doamnele au preferaţii lor,

modelul frumuseţii masculine fiind considerat Tony Bulandra. Că bărbaţii lor sunt speriaţi de

aceste chipuri noi, reiese din dispreţul neînţelegător cu care ei privesc personajele feminine

ale lumii lor precum Miţa Biciclista (Maria Mihăescu, 1885 -1968), pe care o dau exemplu

de imoralitate când ies în lume şi o admiră în secret (Fig. 21).

Fig. 21

Maria Mihăescu, supranumită şi Miţa

Biciclista sau Miţa Cotroceanca, a fost

faimoasă în perioada interbelică pentru

frumuseţea ei, dar, mai ales, datorită imaginii

sale nonconformiste din acea perioadă, imagine

rezultată din viaţa amoroasă plină de

evenimente şi din plimbările sale cu bicicleta

pe străzile Bucureştiului. 153

Aceste doamne preferă parfumurile fine, Quelques fleurs sau Coty, vizitează Salonul

oficial şi admiră pictorii care expun aici − în 1926 a fost prima expoziţie a Grupului celor

patru (Fr. Şirato, St. Dimitrescu, N. Tonitza, O. Han) − în 1923-24 ele gustă spectacolele

grupării experimentale de teatru Atelier care funcţionează la Teatrul Popular (I. M.

Sadoveanu, V. I. Popa) şi, mai ales, sunt mari amatoare de teatru, pasiune care transpune în

altă lume gustul balcanic pentru spectacol, evidenţiind o epocă în care „lumea pare teatru şi

teatrul viaţă”154; aşa cum bărbaţii se lasă absorbiţi în lumea gazetelor, femeile din epoca

153 Sursa imaginii: http://interbelic.metropotam.ro/Redescopera-Bucurestiul-de-odinioara/2009/06/art4508769011-Medalion-Coana-Mita-Biciclista/coana_mita_-_Copy.jpg , consultat la 14.04.2010154 Ioana Pârvulescu, op. cit., p.131

58

interbelică se lasă benevol seduse de viaţa scenei, făcând modele din personajele pieselor

jucate în epocă sau din actriţele teatrelor din capitală: sunt preferate Maria Filotti, în rolul

Ioanei Boiu, din piesa Suflete tari jucată pe scena Teatrului Naţional în perioada 1922-1924,

Marioara Voiculescu, în rolul Maslovei din piesa Învierea, jucată tot la Teatrul National în

1927; dintre actori, impresionează George Vraca (răsfăţatul publicului feminin în epocă, iubit

de actriţe pe scenă ca şi în viaţă155), protagonist în Faust, spectacol montat de Soare Z. Soare,

în 1925. Când nu merg la teatru, personajele feminine ale literaturii din epoca interbelică,

audiază conferinţe − Amorul cosmopolit conferinţa ţinută de Maurice Dekobra, în 1927 în

sala Ateneului Român ar putea fi un exemplu −, sau se bucură pur şi simplu de atmosfera

cosmopolită a oraşului vizitând prima expoziţie internaţională de pictură, grafică şi sculptură

organizată de Contimporanul în 1924, manifestare în cadrul căreia, într-un decor

constructivist, au expus C. Brâncuşi, M. H. Maxy, Marcel Iancu, Victor Brauner, dar şi artişti

din Italia, Polonia, Ungaria, Franţa, Germania. Dedate la fineţuri, doamnele apreciază

mărfurile băcăniilor de pe Calea Victoriei, de unde pot cumpăra Bordeaux, Hermitage,

Château-neuf-du-Pape, brânză Rocquefort sau compot Ştirbey.

Imaginea puternic estetizată a Bucureştiului feminin este condensată în descrierea pe

care una dintre eroinele Fecioarelor despletite, romanul Hortensiei Papadat-Bengescu, o face

oraşului pe care ea îl numeşte Cetatea vie: „Acum trecătorii erau numeroşi şi căutau a se

strecura printre ei, pe canalul central al Cetăţei, acel parcurs de confluenţă între Palat şi

bulevard. Se opriră un moment la colţul Eliseului pentru a-şi pregăti traversarea. Teatrul

Naţional sta vechi şi încă cu ceva măreţie pe piaţa lui măruntă; ca doi afluenţi, unul luminos,

altul obscur, străzile Cîmpineanu şi Matei Millo lunecau devale pe de lăturea lui, punând

puţină unduire pe şesul păşunei bucurene.”156 Imaginea Bucureştiului ca o Cetate vie este

accentuată şi de caracterul insular al oraşului: chiar şi faţă de propriile periferii, centrul, tot

aşa precum oraşul în comparaţie cu restul ţării, trebuie să le fi părut locuitorilor lui din

deceniul al IV-lea al secolului al XX-lea, un teritoriu occidental situat într-o lume rurală în

vestimentaţie, mentalitate şi cutume. De fapt, această incapacitate de a opta pentru modern

sau tradiţional este mult mai vizibilă în interiorul casei.

155 Ibidem, p.128 156 Hortensia Papadat-Bengescu, Fecioarele despletite. Concert din muzică de Bach. Drumul ascuns, Editura Eminescu, Bucureşti, 1982, p. 70

59

Astfel, interiorul oscilează între cele două coordonate, păstrând câteodată elemente

rurale (lângă o canapea îmbrăcată în creton, poate sta o ladă braşovenească legată în cercuri

de fier, cu lemnul lustruit ca un emailiu, lucrat cu mozaic de flori galbene pe fond verde157),

altădată moliciunea balcanică („în loc de dormitor, avea o sofa joasă enormă, care ocupa o

porţiune din odaie. Un mare chilim vechi, de bună calitate, în culori dulci de otavă, o

acoperea. Peretele din fund era învelit într-un vast caşmir de care atârnau arme vechi:

iatagane, pistoale cu mânere sidefate, o tolbă cu săgeţi exotice. Pe o măsuţă turcească, o mare

tipsie de aramă ţinea în mijloc un ibric oriental. Din tavan, deasupra sofalei, în dreptul

marginii ei exterioare, atârnau nenumărate candele de argint de mărimi deosebite. Câteva

scaune în X, încrustate cu sidef, erau risipite de-a lungul pereţilor pe care atârnau câteva mici

picturi de privelişti de pe Bosfor.”158), sau amestecând la bunul plac al locatarului, vestigii din

epocile anterioare ale existenţei lui (o cameră poate fi, de pildă, mobilată cu un pat din lemn

de nuc, acoperit cu macat cu ciucuri, având ca elemente decorative pisici de teracotă şi

măgari de pâslă, oglinzi de Veneţia sau pereţi împodobiţi cu poze din care zâmbesc domni cu

ţilindru şi doamne cu malacofuri − crinoline), dar optând, în final pentru moda occidentală:

camerele au „oglinzi fixate în perete, lămpi ascunse în interstiţiile duşumelei, mese de cristal

gros, fotolii plate din metal şi piele roşie”.159

Occidentalizarea şi modernizarea interiorului sunt, iniţial, consecinţele adoptării

vestimentaţiei europene (îmbrăcaţi în redingotă sau frac, orăşenii secolului al XIX-lea şi

consoartele lor în ample rochii cu crinolină nu puteau în niciun caz sta lungiţi pe divane, ci

aşezaţi pe scaune… ), iar apoi rezultatele circulaţiei în vest: cei umblaţi prin Europa îşi

construiesc, la întoarcere, poate pentru a atenua şocul contrastului, o insulă europeană în

mijlocul bazarului urban care era Bucureştiul la 1850 şi o mobilează aşa cum văd în

capitalele din vest; după 1900, ritmul modernizării este mai rapid, astfel încât, în 1930, moda

mobilierului cubist ajunge în oraşul din apropierea Dunării la doar câţiva ani după ce cucerise

Europa.

Patul lui Procust (Camil Petrescu) fixează în literatură imaginea acestui interior

modern, rafinat, aerisit, aflat la antipodul camerei sufocate de mătăsuri şi pluş a odăii

157 Ibidem, p. 48 158 George Călinescu, Enigma Otiliei, prefaţă de Al. Piru, ediţia, curriculum vitae şi bibliografia de Constantin Mohanu, Editura 100+1 Gramar, Bucureşti, 2001, p. 44159 Idem, Cartea nunţii, ed. cit., p. 240

60

balcanice: „Paturi-divane joase, cu o singură tablie la căpătâi, placată, fără niciun fel de

zorzoane, alte paturi-divan, cu nişte lăzi geometrice la un capăt, pe care se puteau pune vase

moderne şi statuete stilizate, iar înăuntru aşternutul. Fotolii ca nişte cuburi scobite liniar, sau

scaune simple ca acelea ţărăneşti, dar din lemn placat, dădeau o impresie de lux nou. Un

paralelipiped, pe el o placă mare patrată, era o masă de sufragerie. Lămpi-sferice de birou,

făcute din arcuri negre simple, sau lămpi de tavan, în loc de lustre, cu nişte cutii de sticlă

mari, mate. Covoare colorate împărţite geometric şi asimetric, împreună cu draperii de

culoare întregeau totul.”160

Apariţia instalaţiilor pentru camera de baie, a piscinelor săpate în grădină sau a

ferestrelor „late ca la cabinele de vapor şi cu terase mărginite cu bare de metal”161, este

întâmpinată cu dispreţ de cei obişnuiţi fără confort, de bătrânii cărora casele din metal şi

sticlă nu le plac şi care au nostalgia mahalalelor patriarhale de odinioară, în casele cărora

ferestrele se prelungesc cu geamlâcuri, scrinurile, măsuţele de toaletă şi divanele mărginite

de suluri de catifea convieţuiesc cu fotoliile şi alte piese late de mobilier, dând odăilor un

aspect învechit şi bătrânesc.162

Se întâmplă ca odaia elegantă, boierească (cu „belşugul [ei] de abanos şi de mahon,

de mătăsării, de catifele şi de oglinzi — acestea de toată frumuseţea, fără ramă şi cât

peretele”163), să păstreze în interiorul casei amintirea unui Bucureşti apus, floral, măcinat, în

exteriorul capsulei temporale reprezentată de cameră, sub asfalt şi metal: pe mobilele din

lemn preţios, locatarul „adăoga o nebunească risipă de trandafiri şi de tiparoase ce, împreună

cu lumânările pe care le găseam aprinse, în cele două candelabre de argint cu câte cinci

ramuri”164 dau camerei un aer nu atât vetust sau artificial, cât suspendat în timp, recuperabil

doar dacă de recurge la resursele memoriei afective.

În afara casei, universul exterior se organizează în funcţie de câteva repere care par

a justifica afirmaţia Ioanei Pârvulescu potrivit căreia „Bucureştiul interbelic este locul unde

s-a întâmplat totul”165 şi evidenţiază dezvoltarea spaţiului urban: căile centrale erau Podul

Mogoşoaiei devenit Calea Victoriei, Podul Târgului de Afară, Podul Caliţii, Podul Beilicului,

160 Camil Petrescu, op. cit., p. 525161 George Călinescu, Cartea nunţii, ed. cit., p. 239162 Idem, Enigma Otiliei, ed. cit., p. 18163 Mateiu I. Caragiale, Craii de Curtea-veche, ediţie îngrijită şi postfaţă de Fănuş Băileşteanu, Editura Cartea nouă, Craiova, 1991, p. 25164 Ibidem165 Ioana Pârvulescu, op. cit., p. 12

61

Uliţa Herăstrăului, Uliţa Batiştii, Uliţa Târgoviştei, Uliţa Văcăreşti, Uliţa Colţii, Podul de

Pământ, Uliţa Mihai Vodă şi Uliţa Izvor, pe când „numirea stradelor şi a mahalalelor se

dădea după numele boierilor, al cucoanelor lor, al fundatorilor diferitelor biserici şi ale

meseriaşilor.”166

Imaginea cea mai detaliată a Bucureştiului avangardist, cu blockhausurile167 lui

(rămasă totuşi o excepţie pentru că deseori, dincolo de admiraţia pentru septicul şi regulatul

model occidental se întrevede nostalgia după culoarea şi dezordinea balcanice) poate fi

recuperată din paginile Cărţii nunţii (George Călinescu); în 1931, un tânăr proaspăt întors de

la studii din străinătate găseşte la întoarcere un oraş cuprins de patima transformării:

„Numeroase construcţii moderniste presărau oraşul cu punţi de vapor şi cuburi albe. Palatul

Asigurării Generale (Fig. 22) se ridica în chipul unui masiv de sare babilonică spre cer,

transformând bulevardul, împreună cu palatele Ciclop şi Lido, în arteră de mare metropolă.

In josul peretelui drept şi ameţitor al enormului turn, scundele clădiri vecine păreau barăci de

scânduri. Micul zgârie-nori în fier şi blocuri de piatră al Palatului Societăţii de telefoane (Fig.

23) aruncase pe porţiunea strâmtă a Căii Victoriei o umbră de Broadway. Ferestrele scunde

şi late de cabină de vapor, planurile suprapuse, cu acoperiş plat, barele de fier alb, suprafeţele

colorate în terrasit cafeniu sau albastru, vitrinele enorme înconjurate cu plăci de sticlă

colorată, barurile automate, toate acestea erau elementele unei lumi noi, iubind spaţiul alb,

igienic, interiorul marmorean al unor terme simplificate, sticla, nichelul, lemnul neted,

neornamentat, lumina prelingându-se pe pereţi. In acest decor de monumente geometrice,

mijlocul de locomoţie cerut de ochi era Lincolnul spaţios, corespunzând în severitatea lui

mecanică vechiului landou.”168 În mod clar, Bucureştiul bătrân ia una aer proaspăt, iar

clădirile lui cubiste permit „reasamblări spectaculoase”169 nu atât ale peisajului, cât ale

mentalităţilor.

166 Dimitrie Pappasoglu, Istoria fondărei oraşului Bucureşti, site-ul consultat la 11.04.2010 http://ro.wikisoua%C5%9Fului_Bucure%C5%9Fti:Capitolul_9 167 În Captivantul Bucureşti interbelic. Tablete, Graziella Doicescu fixează ca punct iniţial de iradiere a modei blockhausurilor în Bucureşti parcul Domeniilor; ea susţine (op. cit., p. 91) că prin anii `20-30, acest parc era recunoscut pentru blocurile cubiste care se aflau aici şi reprezentau ultima noutate în materie de urbanistică, strălucirea lor fiind egalată doar de a construcţiilor similare apărute în cartierele din centru.168 George Călinescu, Cartea nunţii, ed. cit., p. 60169 Ioana Pârvulescu, op. cit., p. 12

62

Fig. 22 Casa Asigurărilor Sociale170 Fig. 23 Palatul Telefoanelor171

Clădiri noi în Bucureştiul vechi

Pe de altă parte, acest oraş mereu dornic de înnoire trăieşte un prezent permanentizat,

îşi renegă propria istorie şi, în fond, esenţa, îşi exilează trecutul, cum observă Frédéric

Damé172, în obiceiuri şi arhive. De altfel, încă din 1856, Emanoil Hagi-Mosco deplângea

faptul că „oraşul este sărac în clădiri vechi. Datorită urgiei vremurilor, nepriceperii sau

nepăsării unora şi mai cu seamă lipsei de cinstire a trecutului din partea altora, aproape toate

rămăşiţele acelui trecut au pierit”.173 Subiectul este actual şi pare să fi devenit definitoriu în

literatura şi eseistica despre Bucureşti, dar şi un laitmotiv al discursului bucureştenilor despre

ei înşişi. Cum remarcă Graziella Doicescu, bucureştenii îşi preţuiesc trecutul balcanic şi

rural, clădirile vechi, numai în măsura în care devin obiecte demne de a fi expuse şi admirate

în spaţiul public: „în parcul Carol erau în epoca interbelică multe reconstituiri ale unor hanuri

170 Sursa imaginii: http://armyuser.blogspot.com , consultat la 23.03.2010171 Sursa imaginii: http://www.pozeleonline.ro/531_poze_vechi_bucuresti_in_fata_palatului_telefoanelor.html consultat la 06.03.2010172 Frédéric Damé, Bucureştiul în 1906, ediţie îngrijită şi prefaţată de Adrian Majuru, traducere de Lucian Pricop şi Sânziana Barangă, Editura Paralelea 45, Piteşti, 2007, colecţia Odiseu, p. 324173 Emanoil Hagi-Mosco, Bucureşti. Amintirile unui oraş - Ziduri vechi. Fiinţe dispărute, ediţie îngrijită de Ştefan Pleşia, Dan Pleşia şi Mihai Sorin Rădulescu, cuvânt înainte de Paul Cernovodeanu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995 p. 149

63

celebre, printre care şi Hanul lui Manuc, reprodus cu hangiţe, negustori, ţărani, oşteni

îmbrăcaţi în haine de epocă.”174

Dintre toate arterele mari ale Bucureştiului, Podul Mogoşoaiei, devenit în 1878 Calea

Victoriei, stradă pe care „mai toate personajele romanului interbelic se plimbă, în capitala

ficţiunii lor…”175 este, de altfel, singura care are o carieră literară, părând a dezvolta chiar

veleităţi de personaj; ea constituie subiectul unui roman, dar şi al unei analize detaliate

întreprinsă de Gheorghe Crutzescu; în Podul Mogoşoaei, el situează originea străzii într-o

nelămurire a lui Constantin Brâncoveanu: „De ce oare nu şi-ar fi legat palatul lui din

Bucureşti cu castelul de la Mogoşoaia, pe care tocmai îl isprăvise?”176 Oricare ar fi fost

răspunsul, strada, tăiată în 1692, face istorie în oraş, dovadă stând dorinţa fiecărei epoci de

a-i da un nume, şi ineditul ei constă tocmai în calitatea de a face să relaţioneze lumi diferite:

„Cu capul înspre Carpaţi şi coada înspre Giurgiu, uneşte Parisul cu Ţarigrad.”177 De la Paris,

strada împrumută eleganţa doamnelor ieşite cu trăsura sau automobilul la plimbare sau

cumpărături, sobrietatea funcţionarului public ce dă, într-un fel, Bucureştiului aerul de oraş

occidental, orientale rămânând fascinaţia pentru paradele de 10 Mai sau timiditatea cu care

bucureştenii cuceresc alte bulevarde decât cel central: „Bulevardele noastre sunt încă prea

noi. […] în afară de orele când oamenii pleacă de acasă să se ducă în centru şi când se întorc

din centru acasă, bulevardele sunt aproape pustii”, scrie Frédéric Damé178 în 1906 şi ecoul

acestor realităţi poate fi întâlnit şi în epoca dintre războaie.

În jurul acestei străzi, personajele romanului omonim scris de Cezar Petrescu, îşi

proiectează propriul Bucureşti, mai mult sau mai puţin imaginar şi asemănător lor, ţesând

fiecare legenda personală într-un uriaş puzzle care reprezintă (mitul) Marele Oraş; astfel,

pentru trecutul de prima tinereţe Constantin Lipan, Bucureştiul reprezintă „un pisc

inaccesibil, spre care aveau drept să năzuiască numai cutezătorii cu glezna tare şi cu plămânii

largi: oamenii înălţimilor;”179 el se visează un astfel de om, dar este strivit de mecanismul

Oraşului a cărui funcţionare nu o înţelege. Costea, fiul adolescent al lui Constantin Lipan,

visează iniţial la „conferinţele şi Biblioteca Academiei, anticarii şi cursurile savante”180 pe

174 Graziella Doicescu, op. cit., p. 58175 Ioana Pârvulescu, op. cit., p.115176 Gheorghe Crutzescu, Podul Mogoşoaei, ed. cit., p. 17177 Ibidem, p. 16178 Frédéric Damé, op. cit., p. 334179 Cezar Petrescu, op. cit., p. 8180 Ibidem, p. 9

64

care i le pune la dispoziţie Capitala, dar, cucerit de ambiţiile revoluţionare ale altora, se

implică într-o acţiune care va sfârşi cu asasinarea primului-ministru şi va deveni obiectul

şantajului care va încheia cariera juridică a tatălui său. Nellu, adolescent proaspăt venit din

provincie, „închipuia o capitală ca un fabulos garaj de unde nu lipseşte nicio marcă de

automobil din cele mai rarisime şi ca o vastă arenă sportivă, unde în fiecare zi se dezlănţuie

competiţia între două echipe, doi campioni, două celebrităţi măcar europene, dacă nu

mondiale.”181 El îşi va pierde treptat energia şi se va lăsa asimilat de mulţimea ale cărei valori

le preia întâi la nivel imitativ, apoi din convingere, găsindu-şi idolul în depravatul fiu al unui

afacerist imoral.

În mod simbolic, cea mai critică şi lucidă imagine a Bucureştiului interbelic o oferă,

în romanul Calea Victoriei, prinţul Anton Muşat, morfinoman inveterat; el consideră că

autentic este doar Bucureştiul păstrat în gravurile lui Raffet şi Bouquet sau în Ciocoii lui

Nicolae Filimon, oraşul de pe vremea lui Caragea, pe când occidentalizarea n-ar fi decât un

lustru, mai degrabă toponimic şi antroponimic, când Podul Mogoşoaiei şi-a schimbat numele

în Calea Victoriei, iar Arghira, Duduca şi Kalmuca au început să fie strigate strigate Dolly,

Mary şi Nina. Cu paseismul ce-l caracterizează, prinţul reţine un chip senin, idealizat al

oraşului de odinioară, de pe vremea când părinţii celor ce dansează în 1925 foxtrot, shimmy

şi tangou jucau, în 1850, în sala de bal a domniţei Ralu, menuet, cracoviană, cotilion şi vals.

(De altfel, bucureştenii păstrează până la al Doilea Război Mondial amintirea balurilor din a

două jumătate a secolului al XIX-lea şi de la începutul celui următor şi găsesc apoi un

surogat al acestui tip de distracţie în serile la grădinile unde privesc dansatoare sau ascultă

lăutari). Ajuns la senectute, aristocratului i se par vechi toate, ascunse doar sub un nume nou,

şi le descrie ca atare, folosindu-se de toate resursele vocabularului de inspiraţie orientală: „în

loc de hataia de Veneţia, camohaş, sadea, sandal cianfes, narez pungiuc, tulpan Mosc, şal de

India ciceacliu, cetari şi gazii de Brusa, de ghiordane de diamant, rubin şi matostat, de caofiţe

de aur, chera Duduca şi kiramelele contimporane se aprovizionează tot de pe Lipscani şi de

pe Podul Mogoşoaiei, cu alte podoabe purtând alte etichete, din Rue de la Paix, Faubourg St.

– Honoré sau Avenue de l`Opéra; dar deosebirea rămâne fără însemnătate.”182 În acest

amalgam de nou şi vechi, de oriental (cu nuanţe ce au putut fi întâlnite şi la Filimon) şi

occidental, rezidă farmecul inefabil al oraşului, dar Anton Muşat se lasă sedus de un peisaj

181 Ibidem, p. 10182 Ibidem, p. 60

65

cvasiurban şi mai îndepărtat încă, amintind în descrierea lui de „căsoaie bucureştene de bârne

şi tizic”, de „hanuri de cale domnească”, de „morile de pe apa Dâmboviţei”, sau de boierii

ieşiţi în cerdacul casei „pufăind din ciubuce şi sorbind din felegeanul de cafea”183. Prin

comparaţie, prezentul i se pare decăzut, progresul şi occidentalizarea le consideră simple

încercări de imitare a unei naturi străine de spiritul locului.

Mihai Zamfir184 remarcă existenţa a două oraşe distincte în literatura interbelică: ar fi

întâi un oraşul „erotizat de vară”, animat de obsesiile personajelor camilpetresciene şi apoi un

Bucureşti „trepidant şi bogat”, în romanele Hortensei Papadat-Bengescu. Faptul că

personajele feminine îşi găsesc mai uşor locul în Bucureştiul modern ce rezervă surprize la

fiecare colţ de stradă şi care se înnoieşte permanent, păstrând, în acelaşi timp, prin verdele

intens al grădinilor, un aer de vacanţă permanentă, transpare din imaginea oraşului descris

din perspectiva unei doamne din lumea bună a Hortensiei Papadat-Bengescu: „Locuitorii

[Cetăţii vii] de acum erau o generaţie care copilărise sau apucase la bunici căsuţele cu

răzoare, care locuiau încă în confortul clădirilor acelea răsfăţate, egoiste, pe care fiecare le

avea pentru familia lui proprie, aşa cum nu erau în alte capitale: acele rez-de-chaussée cu

arhitectura lor cochetă şi variată; sau vile abia mansardate, altele, mici oteluri de stil, care

toate dau oraşului un aspect de vilegiatură luxoasă, cu excesul unei grădini proprii, cu

transplantarea brazilor şi fantazia pergolaurilor, acoperite de plante urcătoare capricioase, de

drăgălăşenia amoroasă a trandafirilor, mărunţi sau de ciorchinii lâncezi, galbeni şi violeţi ai

salcâmilor târâtori, sau de cine ştie ce alte bizare roade ale grimpantelor delicate. Viziuni de

case după care te întorceai la colţ de strade albe, ca după o femeie elegantă şi parfumată fin;

balcoane suspendate în verdeaţă şi flori, ca un decor, în faţa cărora trecătorii, pe care nu îi

zorea goana traiului, se opreau visători o clipă, aşezându-şi acolo, în cuiburile frumoase,

odihna iluziei. Abia de curând bulevardele căpătaseră gravitatea edificiilor netede, înalte,

impunătoare, aliniate, dar prezentând diversitatea faţadelor noi; iar pentru un viitor poate că

iminent - aşa erau de repezi prefacerile - apăreau imobilele mari de raport, se proiectau

disproporţionate şi ponderoase pe armonia graţioasă a restului, azvârlite pe proiectul unor

străpungeri, unor exproprieri şi artere, totodată probabile şi problematice.”185 De altfel, şi

183 Ibidem, p. 61184 Mihai Zamfir, Mituri ale oraşului, în revista Secolul XX-Bucureştiul, nr.cit., p. 57185 Hortensia Papadat-Bengescu, op. cit., pp. 107-108

66

Paul Emil Miclescu186 situează autenticitatea oraşului la nivelul contrastului dintre

masivitatea construcţiilor şi plantaţiile moştenitoare ale vechilor podgorii a căror memorie

este păstrată în numele unor străzi (Şoseaua Viilor, de exemplu). Amintirea unui Bucureşti

floral o păstrează şi Mateiu Caragiale: „între Sfântul Constantin şi Sfântul Elefterie, de la

Giafer la Pricopoaia, acolo unde azi stăpâneşte paragina, se ţinea grădină de grădină, numai

pomi roditori, liliac, boite de viţă. Muşeţelul şi nalba năpădeau curţile, pretutindeni leandri,

rodii, lămâiţă, la ferestre se înghesuiau ghivecele de garoafe, de muşcate, de cerceluşi, de

indruşaim, de şiboi. Iar dincolo peste gârlă, închizând zarea, se împânzea, scăldat în verdeaţă,

dealul Cotrocenilor!”187 Aceluiaşi Bucureşti verde i se alătură capitala grădinilor descrise în

câteva texte din perioada interbelică. Adevărat topos al literaturii despre Bucureşti se

dovedeşte a fi Cişmigiul lui Tudor Arghezi; scriitorul brodează o imagine idilizată pe

marginea venerabilei grădini publice, dar ironia delicată şi stilul laconic fereşte instantaneul

de primejdia edulcoraţiei: „Cişmigiul: alei de trandafiri, un lac, sălcii pletoase, popasul

sentimental şi duios al funcţionarilor din ministere, autorităţilor, şcolilor şi redacţiilor din

cartier.[…] Arhitectură originală: aleea mare din mijloc convertită în câmpie dreptunghiulară

a tuturor florilor, e un drum monumental pentru convoaiele de fluturi şi albine.”188

Mottourile care preced fiecare capitol din Calea Victorie analizează legăturile

inextricabile dintre nou şi vechi care ţes, de fapt, un oraş nou, suspendat între oriental şi

occidental: simbolul lumii celor sofisticaţi, Calea Victoriei, ar fi frunzişul unui arbore a cărui

rădăcină ar fi strada Lipscani, locul unde se produc banii din care „creşte” coroana copacului:

„Un arbore cu rădăcina în Lipscani şi în întortochetura aceasta de străzi vecine, cu bănci,

case de schimb, zarafi, angrosişti, cu magazine mereu primenite şi până seara golite. […]

acolo, în vârf, de la Capul Podului înainte, se întinde Şoseaua şi aleele răsfirate cu vile,

frunzarul umbros pentru desfătarea îndestulaţilor.”189 În exprimarea şi mai corosivă a lui

Anton Muşat, „strâmba, cotita, sucita, corcita”190 Cale a Victoriei face vizibilă la nivel spaţial

urâţenia şi strâmbătatea celor care o străbat zilnic, hidoşi exhibiţionişti în dorinţa lor de a

vedea şi de a se lăsa văzuţi.

186 Paul Emil Miclescu, Din Bucureştii trăsurilor cu cai – povestiri desuete; ediţia a doua, Editura Vremea, Bucureşti, 2007, colecţia Planeta Bucureşti, p. 163187 Mateiu I. Caragiale, Craii de Curtea-veche, ed. cit., p. 48188 Tudor Arghezi, op. cit., pp. 25 - 26189 Cezar Petrescu, op. cit, p. 322190 Ibidem, p. 62

67

În volumul Cu bastonul prin Bucureşti, Tudor Arghezi se erijează într-un cronicar al

Bucureştiului pentru o perioadă de aproape trei decenii, din 1929 până prin 1956, recurgând,

însă, frecvent, la recuperarea din memoria colectivă a unor imagini sau personaje aparţinând

oraşului de altădată. Textele reunite în acest volum evidenţiază o lume în schimbare,

automobile convieţuind cu trăsuri şi tramvaie trase de cai, magazine cu vitrine luminoase

animate şi ele de forfota comerţului stradal ai cărui agenţi erau mai ales ţăranii olteni.

Liniştea duminicală a unui oraş obişnuit este tulburată de energia fără răgaz, revărsată pe

străzi. (Fig. 24)

Fig. 24 Duminica pe Calea Victoriei191

Arghezi reţine şi el ideea unui oraş-puzzle („în Bucureşti sunt adunate mai multe

oraşe şi târguri cu câte o caracteristică particulară”192), pe care o ilustrează în cartea sa cu

191 Sursa imaginii http:// poze.interactiuni.ro/poze_83_poze_vechi_0.html , consultat la 05.03.2010192 Tudor Arghezi, op.cit., p. 22

68

variate aspecte: văzută de sus, urbea i se pare o livadă uriaşă, dominată de clopotniţe şi

cupole193; de pe malurile Dâmboviţei, ochiul înregistrează mai ales tendinţa centrifugă a

străzilor şi arterelor, a cartierelor şi cuburilor de vile care par dominate de instinctul evadării

din caroiajul liniilor ferate „desfăcute în toate direcţiile, ca semnele şi inscripţiile unui

portativ.”194

Ca o figură reprezentativă a amestecului de nou şi vechi specific Bucureştiului dintre

războaie, Mihail Sebastian recuperează din imaginarul urban moara lui Ciurel de dincolo de

Filaret (înfiinţată de Jacques Herdan în 1848), pe care un personaj ar vrea să o deseneze, fapt

pentru care trebuie să treacă „de calea ferată, dincolo de ultimele bordeie ale Bucureştilor”195;

descinderea la periferie i se pare o ieşire din zona sigură a spaţiului citadin şi intrarea într-o

lume prea tăcută, din alte vremuri: „Ţinutul părea cu totul necunoscut, şi dacă n-ar fi fost

avioanele care se ridicau şi coborau dinspre Băneasa, zburând jos, aproape de pământ, cu

motorul uruind ca o uzină, ar fi putut crede că sunt undeva, foarte departe de Bucureşti.

Câţiva salcâmi strânşi laolaltă făceau un început de pădure, o apă răsărită nu se ştia de

unde…”196 În textele lui Mihail Sebastian oraşul împrumută stinghereala personajelor, aerul

lor somnolent, dar cititorul nu regăseşte, dublat în imaginea oraşului, ochiul întors spre sine

care dă originalitatea eroilor.

Originalitatea peisajului bucureştean − semiurban sau semirural − rezidă în echilibrul

fragil, mereu ameninţat de haos, stabilit între structurile civilizaţiei şi dezordinea intrinsecă

periferiei: „Pe bulevardul castanilor cu patru orizonturi, vine-ncoace o turmă de curci albe

[…] linia Giurgiului forfoteşte de-o gintă neştiută, care circulă între mahalale, ateliere şi

biurouri.[…] glasul raţelor trece-n stoluri pe deasupra Universităţii.”197 Imposibilitatea de a

opta între rigoarea civilizaţiei şi dezordinea sălbăticiei este evidentă şi în nomenclatura

străzilor − „Călătorim într-un întortocheat univers; o stradă Popa Tatu lângă o stradă

Berthelot; o răscruce cu un depozit de gunoaie la o stradă numai Pompiliu”198 − şi în fiinţele

care animă strada: o ţigancă bătrână împarte trotuarul cu un anticar bibliofil (Pohl) a cărui

cultură era depăşită numai de erudiţia lui Nicolae Iorga, cu nebunul oraşului, care se credea

193 Ibidem, p. 23194 Ibidem, p. 27195 Mihail Sebastian, Accidentul. Oraşul cu salcâmi, ed. cit ., p. 71196 Ibidem, p. 71197 Tudor Arghezi, op. cit., p. 46198 Ibidem, p. 76

69

cal şi tropăia în consecinţă aşteptându-şi muscalul, cu cioclii, caricaturi de Bonaparte,

plimbându-se cu mâinile la spate, stăpânii unor resurse procedurale ale căror teatre de

operaţiuni includ cimitirul, capela, biserica şi localul pentru pomenire.

Alt topos al literaturii oraşului aşa cum îl vede Tudor Arghezi, descendent al târgului

caragialian de Moşi, este Oborul; cronicarul admiră abundenţa de culori a mărfurilor variate,

senzaţia de plin pe care o transmit pieţele care, „ca şi ţările, ca şi limbile, se fac de la sine, se

articulează tarabă cu tarabă, negoţ cu negoţ, veac cu veac, până la expresia de viaţă ce nu se

mai poate explica”199. Impresia pe care o face cititorului descrierea lui Arghezi trimite la o

coborâre a festivului în cotidian, ca şi în cazul birjarilor; spectacolul profesiilor − rogojinăria,

olăria, dogăria, lingurăria de plută, boiangeria, găinăria − completat de imaginea oamenilor şi

a animalelor − oile grămădite cap în cap, porcii trandafirii, caii de povară − creează aerul de

bazar al Oborului – vestigiu social păstrat ca semn al localizării balcanice a Bucureştiului – a

cărui aromă este întrecută în intensitate doar de mireasma târgului de Moşi. Vizitat de orice

bucureştean, târgul de la marginea oraşului aducea distracţiile bâlciului (figurine mişcătoare

din tablă, Panorama, măscărici, căpăţâni de lemn aşteptând să fie pocnite cu maiul, omul-

şarpe…) şi scotea la lumină locuitori ai oraşului a căror existenţă era ignorată în restul anului

(lipovenii care vindeau turtă dulce, căluşarii al căror dans îi anima pe toţi vizitatorii târgului,

ologi care-şi câştigau traiul expunându-şi cioturile). Bâlciul deşertăciunilor alătură crucile

pregătite pentru mormintele morţilor de peste an munţilor de oale şi castelelor de străchini,

clondirelor ce aşteaptă în jurul gâtului colacul aruncat de vreun petrecăreţ. Mai departe,

pentru domnii cu gulere tari şi doamnele cu rochii de mătase, bâlciul oferă imaginea tristă a

unei grădini a nefericirii şi a gustului îndoielnic, un Luna-Parc artificializat de becuri şi

asfalt, în care amuzamentele ating grotescul: un poet celebru în epocă se dă în căluşei, alt

potentat al vremii, avocat şi proprietar, se învârte călare în jurul unui stâlp; Arghezi surprinde

hidoşenia oamenilor transformaţi în marionete sau în propriile lor caricaturi de patosul cu

care ţin să se amuze, de vitalismul gregar de care se lasă animaţi ca semn al succesului social.

Din dorinţa oamenilor de a fi văzuţi se construieşte şi imaginea străzilor şi a târgurilor

pestriţe, de Paris oriental, „invadate de vânzători ambulanţi cu căciuli soioase ori cu fesuri

roşii, oferind rahat, vin mieros, cârnaţi fripţi, prune vinete, pui, cărbuni de lemn, bidoane de

gaz; iar hârtoapele, cârciumile ţigăneşti, bazarele din mahalale i-au păstrat multă vreme

199 Ibidem, p. 34

70

trăsăturile vechii Turcii. Oraş de lux, încercuit de o periferie sordidă. Un decor european şi

culise orientale“.200 Spiritul balcanic este atât de puternic, încât contaminează şi zone ţinând

de tradiţia occidentală – librăriile, cluburile, grădinile – transformând, la final, oraşul tot într-

un bazar uriaş.

Dacă în Obor bucureşteanul îşi exercită funcţia de cumpărător, iar la Târgul de Moşi

se bucură de postura de concurent sau de aceea de spectator, cu ocazia Vicleimului, el îşi

găseşte în defilarea de păstori şi magi ai Domnului expresia celor mai intime trăiri religioase.

Această civilizaţie eminamente spectaculară se vede reprezentată printr-un simbol, un obiect

în care unii văd kitsch-ul, dar de care alţii sunt sincer fascinaţi: sorcova; alegerea unei

sorcove potrivite – din hârtie sau din flori adevărate? pestriţă sau din griş vopsit cât mai

discret? – şi grija pe care Arghezi observă că o pun (nu numai cei mici) în această alegere sau

în fabricarea obiectului, îi prilejuieşte un studiu psihanalitic, nu lipsit de umor. Potrivită

pentru vindecarea nevoii atavice de culoare a celor mari, o trăsătură specifică balcanicului

din toate timpurile, este o plimbare pe bulevardele policrome ale târgului de covoare ce-şi

expun frumuseţea spontană a câmpurilor înflorate pe malul celui mai murdar râu din

Europa.201 Cu aerul ei rural, Dâmboviţa pare să se integreze perfect în atmosfera patriarhală a

unui vechi oraş în care casele „înverzite de muşchi şi pătate de rugină, [ar putea] face pe

cineva să se creadă în provincie, chiar când este aproape de centru”,202 şi invită plimbăreţul,

aflat pe jos, cu birja, trăsura sau maşina să contemple nu numai perspectiva bulevardelor

proaspăt tăiate, ci şi Bucureştiul în calitate de oraş riveran.

Policromia covoarelor poate fi regăsită de orăşenii dornici de plimbare şi în

amestecul de nou şi vechi ce constituie nota specifică a Bucureştiului din prima jumătate a

secolului XX; casele vechi cu etaje de lemn mereu cârpite cu scăriţe de pe lângă strada

Plevnei (amintite de Camil Petrescu) convieţuiesc cu vechi case bătrâneşti, mari cât o

cazarmă, pe strada Dionisie, sau cu dărăpănatele curţi ale Căii Moşilor; de partea cealaltă,

case vechi se demolează pentru a trasa noi bulevarde (cum e bulevardul Brătianu), zona de

promenadă depăşeşte Calea Victoriei şi se extinde spre Şosea, până la Hipodrom sau până la

200 Andrei Pippidi, Judecata unui martor francez, http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=297&cmd=articol&id=11697, consultat la 12.04.2010201 Tudor Arghezi, op. cit., p. 154202 Andrei Pippidi, Biografii paralele, http://www.memoria.ro/?location=view_article&from_name=Interviuri+din+presa%2C+carti%2C+colectii+personale&from=bG9jYXRpb249YXJ0aWNsZXM%3D&cid=124&id=1059 consultat la 01.04.2010

71

vila Minovici, loc bun pentru bătăile cu flori. Hipodromul aparţine deja peisajului cotidian şi,

uimitor, este un loc preferat de femeile dornice să fie văzute: … „plimbându-ne prin faţa

femeilor în rochii văratice, sprintene şi luminoase ca nişte afişe colorate, care stau urcate pe

grilajul alb, prelungit de la foişorul de sosire, pe dinaintea tribunei înalte, elegante şi albe ca

o lebădă, până la capătul pajiştii fragede.”203

Cu trăsura condusă de muscalii ce fac turtă dulce şi beau ceai din samovar când nu au

clienţi, luată de la staţia de lângă Universitate (vehicul cu care rezidenţii mahalalelor circulă

până târziu) şi mai apoi cu tramvaiul (un personaj misterios al lui Mateiu Caragiale, a cărui

dispariţie incită eroii cărţii la a face nenumărate presupoziţii, se plimbă cu tramvaiul roşu, de

Luther, de la Gara de Nord până la Casa de Depuneri, ca apoi să continue călătoria cu

tramvaiul albastru, 10, spre Matache Măcelaru204), bucureştenii iau în stăpânire spaţiul din

vecinătate, dar zborul cu avionul, deşi numai la îndemâna curajoşilor înstăriţi în perioada

interbelică, face ca nume precum Capetown sau Amsterdam să fie pomenite la Bucureşti fără

vreun sentiment al exoticului. De altfel, Bucureştii balcanici, aparţinând unei geografii mai

vaste, care include Iaffa, Ragusa, Tripoli şi Baleare, îşi păstrează uşurinţa de a se situa în

mijlocul hărţii şi o transmit bucureştenilor din anii interbelici care trăiesc intens mocneala

cancelariilor europene sau fac afaceri cu petrol la Amsterdam; ceea ce se schimbă este nu atât

tendinţa centrifugă, cât direcţia mişcării: balcanicii sunt atraşi spre Răsărit, bucureştenii

secolului al XX-lea, spre Apus, dovadă stând şi referinţele vieţii culturale din epocă.

Astfel, dintre aspectele intensei vieţi social-culturale a Bucureştiului de dinainte de al

Doilea Război Mondial, pregătirea pavilionului României pentru participarea la Expoziţia de

la Liège, în 1934, pare un eveniment cu dimensiune naţională, alegerea pictorilor care să

deseneze decorul spaţiului alocat ţării părând o misiune cu implicaţii deosebite. Epoca

interbelică se lasă dominată de vizual, colecţiile de fotografii din vitrinele marilor magazine

fiind aşteptate cu nerăbdare, expoziţiile colective ale tinerilor (Cornelia Babic, Margareta

Stelian, Petre Iorgulescu – Yor) la Salonul Oficial, la Grupul nostru sau la Galeriile Dalles

bucurându-se de o apreciere întrecută doar de faima cunoscută de nume ale picturii precum

Iser şi Petraşcu.

Totuşi, farmecul inefabil al amestecului de Occident şi Orient se păstrează pe tot

parcursul perioadei dintre conflagraţii; oricât de emancipaţi ar fi, bucureştenii se imaginează

203 Camil Petrescu, op. cit., p. 118204 Mateiu I. Caragiale, Sub pecetea tainei, ed. cit., p. 22

72

tot printre „casele în cămăşi de noapte, [ce] umblă de-a lungul uliţelor, travestite”205, sau

lângă „Pantelimon, vechea mănăstire cu creasta prin copaci medievali”206, şi visează tot la

nepăsarea Bucureştilor de altădată, concentrată într-un instantaneu ce revine la viaţă sub

bagheta vrăjitorului Claymoor207: „am nostalgia [epocii de altădată] şi când, la vie, în

singurătatea lungilor nopţi, o simt că mă copleşeşte, chem vrăjitorul. Cu peruca retezată pe

frunte drept şi pe nasul coroiat şi gros, cu ochelarii atârnaţi de panglica lată, îmi răsare, în

frac şi cipici cu fundă, Claymoor. Şi-mi revine, aievea, o chermesă la Cotroceni, un bal la

Sutzu, o garden-party la mareşalul Filipescu, o zi de întâi Mai la Butculescu, o după-amiază

la curse, şoseaua cu teii în floare în amurg. La recitirea uitatului Carnet du High-Life,

amintirile se deapănă galeşe, înflorite, se îmbulzesc tot mai multe, când, deodată, mă tulbur

şi, cu inima strânsă, las să mi se spulbere frumosul vis. Într-o înşirare de toalete asfinţite am

găsit: Madame***, robe mousseline crême, écharpe rose, chapeau Virot emaumé de roses

roses…”208

205 Tudor Arghezi, op. cit., p. 149206 Ibidem, p. 172207 Constantin Bacalbaşa notează în Bucureştii de altădată, 1878 – 1884 (ediţie îngrijită de Aristiţa şi Tiberiu Avramescu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1993, p. 90): „din 1881, cel mai la modă ziar de mondenităţi era l`Indépendance Roumaine unde scria Mişu Văcărescu sub pseudonimul Claymoor. A participa la un bal şi a nu apărea în cronica scrisă de el, era considerat un mare eşec”.208 Mateiu I. Caragiale, Sub pecetea tainei, ed. cit., p. 38

73

CAPITOLUL IV

Formele periferiei: maidanul şi mahalaua

In literatură îşi găsesc locul decadenţa, mahalaua şi periferia prin operele lui Ion

Peltz, Mateiu Caragiale sau G. M.-Zamfirescu; veniţi în descendenţa balcanicilor şi aducând

nuanţe noi, ei adoptă o perspectivă duios-nostalgică, îmbogăţită cu tuşe poetice pentru a

descrie o umanitate decăzută, mizerabilă moral şi fizic, dar seducătoare în amoralitatea ei;

marginalitatea exhibată de cei trei este atractivă tocmai pentru că e văzută ca diferenţă, prin

ochii unui outsider, un adolescent sau un tânăr naiv, a cărui prospeţime este împrumutată şi

peisajului. La Ion Peltz, se păstrează privirea nedistorsionată a copilului, dar mahalaua lasă

locul ghetoului, căci romanul lui se concentrează pe descrierea vieţii unor comunităţi

evreieşti din cartierele Dudeşti şi Văcăreşti, surprinse în anii de dinaintea Primului Război

Mondial.

Dacă exotismul mahalalei secolului al XIX-lea provenea din amestecul pestriţ de

vervă, veşminte, clientelism şi bucătărie balcanică bogată în savori, muzici şi, uneori, mofturi

occidentale, nuanţa specifică maidanului bucureştean din secolul XX se naşte din mulţimea

de emigranţi veniţi cu obişnuinţele şi viziunea lor despre lume din imperiile prăbuşite,

mulţime pe care oraşul o absoarbe, dar care determină lipsa funciară de coeziune a periferiei.

În Bucureştiul subteran,209 Adrian Majuru analizează proliferarea locurilor de manifestare şi

funcţionare a acestei faune − cabaretul, bordelul clandestin, tripoul, dancingul, taverna −

forme ale spaţiului care distrug pentru totdeauna liniştea oraşului patriarhal, floral sau ascuns

între vii, care începea să-şi contureze o imagine. Romanele lui George Mihail-Zamfirescu,

Ion Peltz şi Mateiu Caragiale redau imaginea grotescă a unor conglomerate umane care nu

209 Adrian Majuru (coord.), Subteranul de lângă noi, în Bucureştiul subteran. Cerşetorie, delincvenţă, vagabondaj, ediţia a doua, Editura Paralela 45, colecţia Odiseu, Piteşti, 2006, p. 10

articulează structuri urbane, rămânând suspendate între lumi şi într-o epocă premodernă, ca şi

locuitorii lor care nu îşi pot construi o identitate proprie.

Spre deosebire de literatura interbelică, în care spaţiul se distribuie pe dihotomia

centru-periferie, în literatura mahalalei, reperele spaţiale sunt repartizate potrivit relaţiei

interior-exterior. În timp ce interiorul, perceput ca spaţiu sigur, nu presupune numai casa şi

camerele ei, ci se deschide spre curte şi stradă (în care se desfăşoară o bună parte a activităţii

cotidiene), exteriorul nu este numai nesigur, ci şi ameninţător, impunând reguli

constrângătoare, de neînţeles, complet ineficiente şi inutile din perspectiva rezidenţilor

mahalalei. Dacă la Camil şi Cezar Petrescu centrul lumii se situează între Capşa şi Palat,

periferia este lipsită de un centru propriu-zis, comunitatea organizându-se în jurul unui

maidan sau al unei instituţii de care se simte reprezentată (cum e hanul ghetoului evreiesc). În

plus, relaţia dintre centru şi periferie este una de anulare reciprocă: „Mahalaua – singura

contribuţie originală, nu de spaţiu urban spontan, nepremeditat, ci produs secundar al grupării

într-o unitate de vecinătate periferică – se străduieşte să fagociteze centrul oriunde în

România.”210 Pe când în perioada cuprinsă între 1500 şi 1830, termenul turcesc mahalla

desemna un cartier marginal sau central, după 1830, când oraşul preia elemente ale

civilizaţiei occidentale şi mahalalele se topesc în sânul unui oraş cosmopolit, se dezvoltă

sensul mai mult sau mai puţin peiorativ, în funcţie de context, de cartier periferic211, recurent

şi în prezent, dezvoltat în literatură.

Umanitatea clocotitoare din mahalaua Griviţei, surprinsă de George Mihail -

Zamfirescu, în romanul Maidanul cu dragoste (1933), cu câţiva ani înainte de Primul Război

Mondial, e închisă ca într-o cutie de limita câtorva străzi – Basarab, Calea Plevnei,

Cărămidari, Grant, Banu Manta, Podul Izvor – şi de calea ferată a cărei barieră pare

inviolabilă pentru locuitori, marcând un exterior perceput ca periculos: de dincolo de barieră

vin procurorul, comisarul, jandarmii şi celelalte autorităţi ce vor ancheta, în finalul

romanului, presupuşii autori ai crimelor din mahala, folosind ca mijloace de anchetă

prejudecata („Individul era un mare prefăcut, servit de o inteligenţă deosebită, caracteristică

răufăcătorilor din marea familie lombroziană. Tipul, de altfel, avea toate stigmatele unui

210 Augustin Ioan, Parisuleţul – să imităm modele noi? http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=318&cmd=articol&id=12692, consultat la 03.05.2010211 Adrian Majuru, Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă, Editura Compania, Bucureşti, 2003, p. 8

75

criminal înnăscut”212, se gândeşte procurorul abia ajuns la locul crimei, privind un om de pe

marginea drumului), bătăile, presiunea psihică şi ameninţarea. Tot din afara spaţiului sigur

(pentru că e familiar şi bine cunoscut) al mahalalei, din Cotroceni, vine şi Fane, cel temut de

toţi, cunoscut pentru scandalurile pe care le provoacă; în figura acestui personaj, Zamfirescu

portretizează puşcăriaşul romantic (el doreşte să unifice toate bandele de hoţi într-o ideală

republică a tricourilor, vis pe care ceilalţi hoţi nu îl înţeleg), marcat de o delicateţe balcanică,

exprimată cromatic; Fane este, în acelaşi timp, modelul frumuseţii masculine potrivit

standardelor mahalalei: „avea o figură albă, cu trăsături feminine şi ochii mari, negri şi mereu

umezi, adânci, scăpărători în clipa, repede uitată, a necazului, dar învăluitori, timizi aproape,

în faţa femeilor.”213 Prin intermediul personajului, romanul prezintă conflictele dintre bandele

de haimanale ale căror teritorii erau marcate de hotare insurmontabile, constituite de străzi şi

cârciumi, graniţe respectate de toţi; fiecare bandă avea culori şi însemne proprii, marcate pe

tricouri: „Haimanalele din mahalaua cu nume ruşinos purtau tricouri în dungi orizontale

albastre şi albe, cei de pe Grant în dungi perpendiculare albe şi roşii, cei din cartierul Sfânta

Vineri – Pleşoianu în pătrăţele albastre şi roşii, iar cei de pe Basarab (de dincolo de pod),

Banul Manta şi Filantropia, în dungi perpendiculare albastre şi roşii”214; uneori, duşmăniile

erau suspendate pentru vreo petrecere, urmând ca a doua zi ura dintre haimanale să fie

redeclarată, iar relaţiile erau reglementate de un fel de cod al onoarei care prevedea, de pildă,

ca fetele şi bătrânele dintr-o zonă inamică să fie însoţite când aveau treabă pe teritoriul altei

bande, dându-li-se un colţ de tricou ca semn al protecţiei de care se bucuraseră dincolo.

Din Grant, lumea înstăriţilor, vin cei care au proprietăţi în Basarab, case cu camere de

închiriat în care locuiesc săraci de toate naţiile şi tagmele profesionale: cizmarul rus Ivan, un

mistic revoluţionar care aşteaptă să fie chemat la Moscova, ungurul Bela, meşter la fabrica de

mobile Lessel, spălătoreasa Mădălina, simigiul grec Tino Stavros, ţiganca Safta, apusă stea a

cârciumilor, grecoaica Salomia şi sora ei Maro, hamalul Gore şi o întreagă faună care îşi

câştiga existenţa din prostituţie. Indiferent de unde ar veni, locuitorii mahalalei sunt atraşi de

mirajul marelui oraş care provoacă exodul indivizilor slabi de înger, îndreptându-i către

mediile urbane, către centru.215 Deseori, drumul spre centru sfârşeşte definitiv în mahala.

212 G. M.- Zamfirescu, Maidanul cu dragoste, prefaţă de Marius Chivu, Editura Litera Internaţional, Bucureşti, 2009, colecţia Jurnalul naţional, p. 369213 Ibidem, p. 102214 Ibidem, p. 104

76

Cosmopolitismul mahalalei e depăşit în culoare doar de spectacolul profesiilor:

meseriaşii din fabrici, spălătoresele, hamalii şi ceferiştii care îşi duc existenţa pe liniile şi

peroanele gării, sacagiii, brutarii, turnătorii, prostituatele, cântăreţele de cârciumi… De altfel,

„comunităţile alogene, îndeobşte compuse din elemente de tip urban ca mentalitate, model

civilizaţional şi profil socio-profesional, au dat Bucureştiului modern un caracter cosmopolit,

multicultural”216, dar au împiedicat şi dezvoltarea ei unitară, ca spaţiu cu reguli şi norme.

Astfel, mahalaua ajunge să se definească antinomic în comparaţie cu centrul: pe când centrul

presupune respectarea unor coduri de diverse tipuri, mahalaua respinge orice încercare de

sistematizare, reglementare sau ordonare; în schimb, periferia preia în cheie caricaturală

noutăţile centrului, le adaptează până devin de nerecunoscut şi creează forme parazitare ale

tipologiilor umane (omul de afaceri devine un şmenar şi comerciantul un vânzător ambulant)

şi ale instituţiilor (echivalentele magazinului sunt taraba şi târgul de vechituri – Fig. 25).

Fig. 25 Calea Văcăreşti, Hala de vechituri în 1920217

215 N. Minovici, I. Stănescu, B. Brenner, Vagabondajul, în Bucureştiul subteran. Cerşetorie, delincvenţă, vagabondaj, (coord. A. Majuru), ed. cit., p. 118216 Adrian Majuru, Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă, ed. cit., p. 127217 Sursa imaginii: http:// poze.interactiuni.ro/poze_83_poze_vechi_0.html , consultat la 23.05.2010

77

Ghetoul evreiesc, situat în zona Văcăreşti-Dudeşti, cu sefarzii grupaţi separat, în

stânga căii Şerban-Vodă, în apropierea cheiului sudic al Dâmboviţei, după cum notează

Andrei Pippidi218, ghetou a cărui viaţă e surprinsă în romanul lui Ion Peltz, Calea Văcăreşti

(1933), se reduce la imaginea hanurilor insalubre („Treceai de un loc viran, întins şi trist, şi

dădeai de-un fel de han plin de bălegar şi de gunoaie”219) în care îşi găsesc adăpost

toţi

nefericiţii vieţii: cizmari, croitori famelici, dominând peste copii fără număr, instalatori „de

electricitate” − cum se prezentau cu

demnitate în pantalonii lor găuriţi –

studenţi originari din îndepărtate

târguri moldoveneşti, spălători de

vase la marile restaurante centrale,

cerşetori. Prăvăliile sunt dominate

de sinagogă şi de prezenţa abstractă

a Templului care îşi trimitea

reprezentaţii cu ocazia nunţilor sau

înmormântărilor; personajele lui

Ion Peltz merg la Templul Coral

(construit în 1867, pe modelul

arhitectural al Templului din Viena

– Fig. 26), dar instituţia este golită

de sens religios, având mai degrabă

o nuanţă de simbol etnic, dând,

totuşi, un aer de onorabilitate

ghetoului.

Fig. 26 Templul Coral din Dudeşti220

218 Andrei Pippidi, Biografii paralele http://www.memoria.ro/?location=view_article&from_name=Interviuri+din+presa%2C+carti%2C+colectii+personale&from=bG9jYXRpb249YXJ0aWNsZXM%3D&cid=124&id=1059 , consultat la 01.04.2010219 Ion Peltz, Calea Văcăreşti, prefaţă de Ion Simuţ, Editura Minerva, Bucureşti, 1989, p. 96220 Sursa imaginii: http://www.bucurestiivechisinoi.ro/867_Arhiva-rubrici/Unknown-Bucharest/Fostul-cartier-evreiesc-din-Bucuresti.html , consultat la 23.05.2010

78

Întreaga geografie a cartierului evreiesc se organizează în jurul hanului lângă care se

înşiră mici prăvălii de coloniale, sticlăria, atelierul fotografic, săliţa de dans, o şcoală pentru

copii, o cârnăţărie… Între aceste prăvălii, Rubin intenţionează să-şi deschidă un salon de

dans, motiv pentru care se asociază cu tipograful cartierului şi face o căsătorie avantajoasă cu

urâta Ety după ce se desparte de necorespunzătoarea şi săraca Rebeca. Lumea ghetoului este

văzută din perspectiva unei fatalităţi − „Departe-departe cineva chinuia o armonică. Mâine

vor muri câţiva noi ftizici în cartier şi poate câţiva dansatoare vor intra în ospiciul de

nebuni”221 − de sub puterea căreia nu se poate ieşi decât prin ieşirea din ghetou sau moarte.

Frédéric Damé222 descrie detaliat animaţia cartierului evreiesc la începutul secolului al

XX-lea: „Îngrămădiţi în case strâmte, trăiesc la grămadă, lipsiţi de spaţiu şi aer, trudind la

lumina unei lămpi fumegoase, îndârjiţi în munca lor şi avizi să-şi câştige un trai mai bun.

Seara, după închiderea birourilor şi a magazinelor unde lucrează majoritatea dintre ei,

cartierul capătă o animaţie extraordinară, toată această populaţie se împrăştie pe afară. […]

Trăind cu toţii laolaltă şi împărţind aceeaşi sortă, se cunosc toţi între ei şi lucru care dă un

caracter de deosebită intimitate, se plimbă pe trotuarele lor aşa cum stau prin casă, cu capul

descoperit, femei, copii, bătrâni, tineri, circulă, discută, cei mai în vârstă se aşază la masă la

ceainării, unde la un preţ de 0,10 centime pot bea un pahar de ceai cald. Cel care în drumul

lui ajunge seara destul de târziu în cartierele acestea va fi foarte surprins să vadă că, la o oră

la care restul oraşului e aproape adormit, aici viaţa este încă foarte intensă.” Această lume

închisă în ea însăşi, cu instituţii şi mecanisme care fac inutilă părăsirea spaţiului strict

determinat, ilustrează sedentarismul şi autoeficienţa pe care Adrian Majuru le înscrie între

caracteristicile orientale ale mahalalei de oriunde.223

În romanul lui Peltz, exteriorul este perceput ca o ţară a tuturor posibilităţilor de către

evreii condamnaţi să suporte mizeria ghetoului şi cei care scapă din Văcăreşti spre centru, cei

care au reuşit, sunt priviţi cu invidie de rudele sărace şi renegate: „În cafeneaua din Lipscani,

[…] întâlnea zilnic o lume pricepută în afaceri, samsari de monede şi de grâne, de case şi de

moşii, de stofe şi medicamente. Evreii aceştia nu prea locuiau în Calea Văcăreşti sau în

străzile cartierului. Evadaseră spre centru, spre Doamnei, spre Smârdan, spre Şelari, spre

Rahovei şi chiar spre Batişte şi Polonă. Ocupau case noi, cu grădini înconjurând ziduri 221 Ion Peltz, op. cit., p. 190222 Frédéric Damé, Bucureştiul în 1906, ediţie îngrijită şi prefaţată de Adrian Majuru, traducere de Lucian Pricop şi Sânziana Barangă, Editura Paralelea 45, Piteşti, 2007, colecţia Odiseu, p. 343223 Adrian Majuru, Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă, ed. cit., p. 15

79

curate. Aveau guvernante la copiii lor, nemţiţi şi franţuziţi. Plecau vara la Karlsbad sau la

Vichy. Unii îşi instalară magazinele în plină inimă a oraşului. N-aveau nimic comun cu cei

din Dudeşti. O dată sau de două ori pe an, la sacrele sărbători ale toamnei, umpleau Templul

Coral, zidit şi gospodărit în chip modern, cu totul altfel decât micile lăcaşuri de rugăciuni din

cartier, în care Dumnezeu ia loc alăturea de evlavioşi în banca aproape putredă de ani. Nici

idiş nu mai vorbeau de mult. Se despărţiseră, definitiv, de Calea Văcăreşti, unde mai trăia

câte-o rubedenie săracă sau un cunoscut fără noroc.”224 Există o mentalitate a ghetoului mai

mult decât a indivizilor caracterizată prin dorinţa, rămasă mereu în stadiul de proiect, de a

pleca; reuşesc să plece doar cei care sunt pregătiţi să îşi croiască o nouă identitate, iar

plecarea ia forma unei adevărate evadări.

Mahalaua lui Mateiu I. Caragiale, surprinsă pe la 1910, e definită prin dezmăţare

ţigănească, cântece fără perdea şi boli lumeşti. Craii de Curtea-veche (1930) construiesc

imaginea unui Bucureşti sordid, profund viciat, ale cărui repere se şterg în ochii celui care îl

frecventează atras de plăcerile corpului: „am tărbăcit, pe lapoviţă şi pe zloată, clisa uliţelor

fără caldarâm şi fără nume de pe la margini, prin funduri de maidane pline de gunoaie şi de

mortăciuni, am intrat pe brânci aproape, în zăpuşala chiţimiilor scunde, cu pământ pe jos şi

spoite tot aşa proaspăt ca ţigăncile ce, în flenderiţe roşii sau galbene şi desculţe, legate numai

cu o vipuşcă de cârpă sub genunchi, se dădeau acolo parlagiilor şi măţarilor pe o băncuţă, o

cinzeacă de trăscău sau un pac de mahorcă. Şi cu toate că nu mergeam în familii, am izbutit

să coborâm şi mai jos... Adăstam apoi în piaţă, la ciorba de burtă, până în revărsatul

zorilor.”225 De altfel, şi G. M-Zamfirescu radiografiază lumea prostituatelor a căror viaţă

agitată animă mahalaua; prostituţia periferiei este exportată şi către centru, „legiuni întregi de

nenorocite” abordând trecătorii (în 1924), după căderea întunericului, chiar în bastionul

onorabilităţii lor, în zona centrală a oraşului (Bulevardul Elisabeta, strada Academiei, Piaţa

Sf. Gheorghe, împrejurimile Ateneului)226.

Spaţiul limitat al mahalalei Griviţei se proiectează pe fundalul mai larg al unui oraş

ale cărui realităţi par străine celor din Basarab, dar care îi fascinează; întâi, strada li se pare o

lume în sine: „Calea Plevnei era atunci largă şi vraişte, cu aspect dezolant de şosea naţională

224 Ion Peltz, op. cit., pp. 247-248 225 Mateiu I. Caragiale, Craii de Curtea-veche, ediţie îngrijită şi postfaţă de Fănuş Băileşteanu, Editura Cartea nouă, Craiova, 1991, p. 40226 M Socianu, Tainele capitalei, în Bucureştiul subteran. Cerşetorie, delincvenţă, vagabondaj, (coord. A. Majuru), ed. cit., p. 68

80

intrând în mahalaua unui oraş provincial. O înviorau, arar, goarnele de la cazărmi, ca să ni se

pară, în urmă, mai singuratică, mai tristă.”227 Mărginită cu roşcovi, traversată de tramvaiul

galben tras de cai, strada continua să-şi păstreze aura legendară în ochii bătrânilor care o

numeau Podul-de-Pământ, cum o cunoscuseră în tinereţea lor. Pentru tineri, strada oferea

forfota anticarilor de pe cheiul Dâmboviţei, a fotografilor la minut şi a circului (un ins distra

lumea cu tumbele unui urs bătrân, ale unei maimuţe amărâte şi ale unei turme de porcuşori

dresaţi), iar Piaţa Valter Mărăcineanu era un bâlci în miniatură, în care truditorii marelui oraş

îşi găsesc locul potrivit: aici se adună să mănânce de prânz lucrătorii de la Socec, salahorii în

construcţii, factorii poştali, uşierii de la Casa de Depuneri, hamalii de la Arsenal. Pentru mici

şi rare câştiguri, muncitorii se distrează trăgând la ţintă în figurinele care cădeau descoperind

altele, mai amuzante, sau făceau să cânte păsări de tablă.

Dâmboviţa e un ax al oraşului şi poartă oglindită în apele ei imaginea lumii pe care o

străbate; leagă periferia de centru, dar consfinţeşte şi natura ciudată a spaţiului, urban doar cu

numele, în fapt păstrând reminiscenţe ale peisajului câmpenesc din satele transformate în

cartiere: „Dâmboviţa curgea, cu rotogoale mari de păcură pe luciul galben, mută şi leneşă

între malurile cu iarbă crudă, cu sălcii despletite, cu oţetari firavi şi cuiburi de şobolani,

ducând spre inima oraşului toată murdăria adunată din canale şi din fabrici.”228 Aceleaşi

imagini ale râului murdar, emanând vara duhori pestilenţiale, pot fi întâlnite în toată literatura

despre Bucureşti, de la Ghica şi Filimon, până la scriitorii interbelici.

Contactele periferiei cu lumea centrului sunt atât de rare încât ştirile sosite de acolo ar

putea, la fel de bine veni din altă lume. Totuşi, chiar până şi în Văcăreşti ajung ecouri ale

bunăstării centrului, numele cafenelelor celebre la începutul secolului, Café Bucarest, Nitta,

Tam-Tam-Model, dar şi detalii despre casele amabile din stânga Dâmboviţei; Adrian

Cioroianu229 observă capacitatea periferiei de a caricaturiza modelul centrului inclusiv în

privinţa distracţiilor: pe când în centrul oraşului, pe terase se produc comedianţii pe care

jupân Dumitrache îi înţelege sau nu, la periferie, în mahalale, se produc lăutarii de generaţia a

doua, ai căror gurişti (preponderent ţigani) trec de la cobze şi doine de jale la ţambal şi

romanţe. De altfel, cârciuma este un topos definitoriu pentru spaţiul periferiei, ca şi balul; din

227 G. M.- Zamfirescu, op. cit., p. 24228 Ibidem, p. 290229 Adrian Cioroianu, articolul Mărirea şi decăderea cârciumii româneşti, http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=297&cmd=articol&id=11689 , consultat la 12.05.2010

81

monografia lui Adrian Majuru230 se pot afla numele localurilor unde se ţineau balurile „de

amestecătură”: la Pomul Verde-Hanul Roşu, pe uliţa Moşilor, la Drumul de Fier – pe uliţa Sf.

Apostoli. Balurile, burse ale amorului după Primul Război Mondial, scot la lumină

prăbuşirea modelelor umane, cum se vede în romanul lui Mateiu I. Caragiale: la bal se

stabilesc întâlnirile amoroase contra cost, se vând şi se cumpără odraslele tinere ale vechilor

familii scăpătate, dansează doamnele trecute de prima tinereţe şi rămase cu nostalgia

saloanelor de altădată colorate de uniformele ofiţerilor ruşi.

Faţa mizeră a periferiei este descrisă de Ion Peltz; romanul lui oferă amănunte despre

sărăcia oraşului în timpul Primului Război Mondial: cei care adunau banii de pâine, fie ea şi

din mălai sau tărâţe, din vânzarea vechiturilor recondiţionate la Taica Lazăr, se temeau

noaptea de bombele lansate peste oraş din aeroplanele şi baloanele care survolau cerul.

Greutăţilor cotidiene li se adaugă pericolul violenţelor sociale: sioniştii cereau evreilor să nu-

şi mai risipească energia prin ghetouri şi să întreprindă acţiuni practice pentru Palestina, iar

antisemitismul românilor din Obor, Belu, Filantropie, Gropile lui Oatu, Jianu, Ştefan cel

Mare, care vor să devasteze hanurile evreilor, nu poate fi contracarat de evreii din Văcăreşti

şi Dudeşti decât cu sprijinul măcelarilor români şi al poliţiştilor din cartier. Nici ameninţarea

socialistă, nici cea elitistă nu lipsesc din viaţa socială a cartierului: pe Sacîntors, evreu

creştinat, lumea îl vede socialist şi îl ironizează, pe când, asupra „anarhistului” Moşeanu, cel

care stă într-o mansardă şi se hrăneşte cu coji de pâine şi idei revoluţionare, întrupare a unui

ideal uman potrivit căruia omul trebuie să se izoleze de semeni şi să trăiască printre cărţi,

apasă dispreţul celorlalţi.

Străzile Dudeşti şi Văcăreşti sunt animate, la începutul secolului XX (între 1912 şi

1918), de lupta pentru supravieţuire a vânzătorilor cu amănuntul care uzează de diverse

strategii de marketing ce presupun vizitarea fiecărei gospodine şi prezentarea mărfii,

angajarea unui om care să laude marfa expusă în hala vechiturilor şi să pară că o fură de sub

nasul cumpărătorului veritabil ca şi cum ar fi încântat de preţul bun: „Observaţi, madam

calitatea. Vă rog, observaţi. Aici nu-i vorba de cumpărat ceva la magazin. Acolo toată lumea

te grăbeşte. Acolo-i lumină falşă. Eu vă arăt ziua în amiaza mare tot ce am. Bancherii şi

moşierii îmi cumpără toată marfa.”231 După părerea lui Adrian Majuru, numărul mare de

vânzători ambulanţi este un rezultat al incapacităţii bucureşteanului de a munci susţinut într-

230 Adrian Majuru, Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă, ed. cit., p. 164231 Ion Peltz, op. cit., p. 59

82

un domeniu sau semnul freneziei mobilităţii care domină societatea orientală:

„Bucureşteanul, nedisciplinat şi neadaptat la rulajul social, este un incapabil de muncă

continuă. De aici şi instabilitatea sa profesională. În niciun oraş din lume nu vedem atâta

comerţ ambulant, atâţia misiţi, atâţia văcsuitori de ghete, atâţia cartofori, atâţia chibiţi şi

atâţia funcţionari.”232

Gara cu hamali (pentru care a avea un număr echivala cu a avea o identitate clar

stabilită şi un rost în lume), cu trenuri şi căruţe care aşteptau să fie încărcate, cu bariere al

căror ritm dicta şi ritmul comunităţii stabilite la marginea lumii, este un simbol al vieţii terne,

fără repere, a proletariatului şi a oropsiţilor sorţii. Birtul economic, „cu şopron de scânduri,

unde mâncau la prânz şi seara căruţaşii, hamalii din triaj şi de la magaziile gării şi

sacagiii”233, bordelul, cazarma sunt bornele spaţiului mahalalei, alături de simigeria lui Tino

Stavros (cu tăvile de covrigi cu susan, brânzoaice rumene şi corăbioare) turnătoria, fabrica

de prelucrat lemnul, manufactura de tutun Belvedere, fabrica de bere Luther, fabrica de

mezeluri, depozitul de cărbuni sau fabrica de mobile Lessel.

În altă margine de lume, tinerii cartierului evreiesc se plimbă cu tramvaiul cu cai până

la bariera Dudeştilor, când nu joacă prin cârciumi cărţi, citesc oricum Eminescu, Kant şi

Ibsen, se împrietenesc la balurile de la Pomul Verde şi pun la cale nunţi în care femeile şi

bărbaţii petrec separat, iar bătrânii ispăşesc visuri mărunte de mărire (un chelner se crede

erou povestind tuturor care îl ascultă despre mulţumirile primite de la regele Suediei căruia

i-a servit, în tinereţe, cu zeci de ani în urmă, un pahar cu vin) şi, împreună cu ceilalţi de la

sinagogă, priveghează muribunzii cartierului cu vechi cântece evreieşti. Cu multitudinea sa

de societăţi, comitete şi uniuni, care nu fac decât să sublinieze şi mai mult singurătatea şi

neîncrederea oamenilor (Asociaţia personalului din restaurante, baruri şi cafenele, Societatea

chelnerilor şi a personalului alimentar, Progres şi umanitate, Societatea evreilor patrioţi,

Cercul cultural…), „Calea Văcăreşti e un imens panopticum închipuit de o minte scăpată din

hăţuri.”234

Lumea bărbaţilor este dominată de violenţă, teamă şi nesiguranţă. Personajele

masculine sunt privite din direcţia profesiei lor sau în calitatea de capi de familie, rol

232 Adrian Majuru, op. cit., p. 113233 G. M.- Zamfirescu, op. cit., p. 25234 Ion Peltz, op. cit., p. 295

83

subînţeles, dar nu întotdeauna clar reglementat în interiorul unui grup care nu formează o

comunitate cu repere prea clare.

O profesie care se bucură de aprecierea celor din mahala este cea de băiat de prăvălie;

instituţia, recunoscută pentru avantajele ei materiale, era vânată de taţii care trudeau pe moşia

vreunui boier pentru băieţii lor, iar încadrarea într-o astfel de profesie era imaginată ca o

reuşită absolută: „Oană visase alt noroc pentru fecior. Destul se canonise el şi trăsese targa pe

uscat, vită în ham sub biciul boierului, trăind o viaţă fără folos, fără sărbătoare în calendar,

fără rost în lume şi sub cer. Ca să răzbune umilinţele pe care le îndurase, îşi adusese băiatul la

oraş mare, să-l facă surtucar, adică om la casa lui, stăpân pe munca şi pe banul lui, liber să

poarte, cum şi când i-o plăcea, botine cu scârţâietori sau cizme cu carâmb ofiţeresc şi să-i

spună târgoveţii jupân Gligore.”235 Incapabili să-şi însuşească repede legile vieţii la oraş şi să

capete deprinderi negustoreşti, băieţii ca Gligore rămâneau până la adânci bătrâneţi truditorii

la alţi prăvăliaşi, fără a putea să-şi deschidă propria afacere, sau se împlineau abia prin

generaţia următoare, căci copiii lor deveneau, cu averea greu adunată de părinţi, funcţionari

la tribunale sau instituţii publice şi ieşeau, în sfârşit, din mahala. G. M.-Zamfirescu,

continuând direcţia prozei cu influenţe balcanice a lui Nicolae Filimon, aruncă un ochi critic

asupra protipendadei oraşului care, odată ieşită la asfalt, îşi uită originile: „Strănepoţii, în

virtutea aceluiaşi imperativ, vor aglomera titluri şi vor parveni în vârful piramidei sociale. Ca

odinioară Gligore prostănacul, care a ridicat o barieră, în clipa când s-a crezut surtucar, între

el şi opincari, spilcuitul cu monoclu, cu servitori în livrea şi automobil la scara imobilului

propriu, din centru, va ridica altă barieră, între toţi surtucarii lumii şi el, exemplar unic,

intelectual şi conaşule, ins cu veleităţi nobiliare şi blazon familial rapid confecţionat.”236

Schimbarea de nume – Oană devine întâi Onişor şi apoi Onişoreanu sau Onicescu – reflectă

ambiţiile unei umanităţi care îşi face blazon din lanţul pe pântec şi din baston.

În mod surprinzător, imaginea băieţilor de prăvălie vine în descendenţa reperelor

fundamentale ale vechii civilizaţii a mahalalei meseriaşilor; George Călinescu, în Enigma

Otiliei, rememorează priveliştea sătească a vechilor case ţărăneşti, cu pridvor, ascunse între

viile Bucureştiului, semne ale unui stil de viaţă şi ale unei bunăstări pe care tăierea noilor

bulevarde le-a distrus: pe strada Ştirbey-vodă, „Scarlat avea o casă, ca pe la munte în

Muntenia, cu pridvor lat şi cu boltă, livadă mare, nebănuită, de pomi, şi în fund, în fund de

235 G. M.- Zamfirescu, op. cit., p. 152236 Ibidem, p. 154

84

tot, pierdută printre pomi, o magherniţă, servind de atelier. Acolo lucra el uşi, cercevele,

lucruri de astea mai mult de dulgherie.”237 Nostalgia resimţită la mult timp după dispariţia

acestui Bucureşti idilic se poate regăsi până în literatura contemporană a capitalei.

Modelul succesului răsunător în lumea ghetoului este cel al evreului plecat în

America: un personaj din Calea Văcăreşti visează să plece în America pentru a găsi

cumpărători mobilei îmbrăcată în piele, prea scumpă pentru locuitorii de pe Calea Văcăreşti,

pe care ştia să o facă. Rudele rămase acasă îşi ascund propria teamă de a pleca ridiculizând

lăcomia şi snobismul soţiei ce a periclitat siguranţa familiei pe care a supus-o unei asemenea

aventuri. De altfel, mitul Americii este unul dintre cele mai senine din mitologia ghetoului:

băiatul plecat în America va avea haine noi, va face baie şi va mânca zilnic carne, îi va pune

bătrânei lui mame la dispoziţie un palat în care să locuiască şi din care va pleca la plimbare în

centru.238 Dintre cei rămaşi, inginerul Fisch este considerat unul dintre înstăriţii cartierului

„pentru că avea casă proprie şi un căţel cu fundă”239, fiind un stăpân visat de cei care slujeau

pe la casele avuţilor; Albert Zwabel, negustorul de antichităţi, vindea, ca şi tatăl său, covoare

vechi, bijuterii rare, stampe, mânere de bastoane, statuete; având casă proprie, trece în ochii

celorlalţi − vânzători ambulanţi, chelneri sau cusătorese − drept un mare bogătaş, un model

demn de a fi urmat.

Unul dintre aspectele care asigură specificul şi coeziunea periferiei, dezvoltată în

jurul hanului sau al maidanului, este constituirea unui set comun de prejudecăţi şi superstiţii;

Adrian Majuru240 justifică numărul mare de superstiţii ale mahalalei prin împrospătarea

permanentă a zonei cu cei veniţi din zonele rurale care, în zorii secolului al XX-lea, trăiau

încă în premodernitate. Astfel, naivii locuitori ai ghetoului îi plătesc bani grei doctorului

Şteinberg pentru a beneficia de efectele miraculoase ale grozavei formule de însănătoşire

instantanee care îi fusese încredinţată de un rabin din Polonia; preţioasa formulă consta în

repetarea până la însănătoşire a frazei „sunt sănătos, mi-e foarte bine!” Primitivitatea

locuitorilor mahalalei este demonstrată nu atât de lipsa cunoştinţelor minime de igienă, cât de

perspectiva fabuloasă din care gândesc apariţia bolilor: Rubin, de exemplu, susţine că s-a

îmbolnăvit de epilepsie din cauza emoţiei puternice încercate în momentul când a vorbit

237 George Călinescu, Enigma Otiliei, prefaţă de Al. Piru, ediţia, curriculum vitae şi bibliografia de Constantin Mohanu, Editura 100+1 Gramar, Bucureşti, 2001, p. 242238 Ion Peltz, op. cit., p. 124239 Ibidem, p. 23240 Adrian Majuru, op. cit., p. 88

85

prima dată la telefon. Totuşi, evreii bucureşteni le par necredincioşi şi emancipaţi celor

proaspăt veniţi din provincia mult mai conservatoare: „Se vede bine cât aţi pierdut

dumneavoastră, bucureştenii din sfintele noastre obiceiuri!”241

Pe de altă parte, din mitologia mahalalei Griviţei fac parte încrederea în virtuţile

terapeutice ale izvoarelor cu ape miraculoase de la Obor şi în capacitatea pernei închinate de

a feri de coşmaruri, cultul violenţei conjugale (…„soţul convins, ca oricare altul în mahala,

că numai privirile crâncene şi pumnul asigură cuminţenia, hărnicia şi credinţa femeilor”242 ),

teama de strigoi (un personaj asistă la întoarcerea unui soţ la uşa nevestei pe care o părăsise,

gol, călare pe mătură, ca efect al farmecelor vrăjitoarei ale cărei servicii le angajase soţia

înşelată), toate subliniind naivitatea unei lumi care privea orice noutate cu suspiciune sau

teamă, incapabilă să diferenţieze între realitate şi produsele fanteziste ale imaginaţiei.

Maidanul cu basculă, semnul destinului schimbător al oamenilor, îşi duce viaţa între

curăţenia de primăvară, petrecerile cu lăutari, scandalurile din bordelul mahalalei, conflictele

dintre locuitorii sufocaţi de spaţiul îngust al curţilor, venirea fetelor cu Lazărul de Florii sau

pregătirile pentru Paşti; dincolo de aceste repere, adevărate evenimente sunt incendiile care

mistuie periodic casele şi magaziile de mărfuri, făcute din scânduri vechi, constituind un

spectacol gustat cu o atenţie morbidă; sosirea pompierilor este asimilată descinderii unei

armate supranaturale venită să pună ordine în lume: „Se auzeau, de departe, semnalele

gornistului. Ţipetele de alarmă, tropotul cailor, uruitul roţilor de la sacale pe caldarâm, scara

impresionantă, cu manivele şi sârme întinse, pompa cu aburi, coifurile cu luciri galbene,

metalice şi topoarele în bandulieră…”243 par elemente de recuzită într-o piesă de teatru

montată chiar în mijlocul mahalalei. Un căruţaş sau un hamal mai milos care aprindea o

lumânare la capul vreunui ars avea minutul lui de celebritate într-o piesă a cărei cruzime nu

tulbura decât vremelnic liniştea mahalalei Griviţei.

Între trăsăturile de caracter ale perifericilor, Adrian Majuru244 înscrie superficialitatea,

graba, neîncrederea, suspiciunea, apatia, dorinţa de a înşela, uşurătatea, neseriozitatea şi s-ar

putea uşor adăuga vulgaritatea, lenea şi delăsarea, tare ce depăşesc nivelul endemic,

transformându-se în vicii sociale; un capitol din romanul lui Mateiu I. Caragiale este

dezvoltat tocmai în jurul depravării pornind de la viciata familie a Arnotenilor, în care Andrei 241 Ion Peltz, op. cit., p. 112242 G. M.- Zamfirescu, op. cit., p. 199243 Ibidem, p. 52244 Adrian Majuru, op. cit., p. 113

86

Pippidi245 recunoaşte familia Văcărescu, şi de la modelul celebru în epocă al crailor de Curtea

Veche. După Emanoil Hagi-Mosco, expresia crai de Curtea Veche ar proveni de la derbedeii

care se adunau în ruinele vechii cetăţi arse şi distruse de cutremur: „Tot ce avea Bucureştii

mai prost, toţi derbedeii se adunau în beciurile părăsite ale palatului şi în rămăşiţele de odăi

fără ferestre în care se adăpostise fala trecutului domnesc.”246 În romanul lui Mateiu I.

Caragiale, termenul desemnează un tip de periferic atras de jocul de cărţi, de baluri şi beţii

crunte, de patimile corpului. Locul şi fauna care îl animă în prezentul romanului, ilustrează

aceeaşi discrepanţă între suprafaţă şi conţinut (între formă şi fond) care defineşte Bucureştiul

şi formele locuirii lui: „Cum fusese Curtea era lesne de închipuit, semănând în mare cu

mănăstirile, cu trupuri de clădiri multe, pentru a putea sălăşlui toată liota şi ţigănia, fără

întocmire, fără stil, cu nade, umpluturi şi cârpeli, vrednică să slujească, în urâţenia ei, de

decor ticăloşiei unei tagme stăpânitoare plămădită din toate lepădăturile venetice şi din

belşug altoită cu sânge ţigănesc” 247; o fostă cetate domnească devine, astfel, adăpostul

tuturor depravaţilor oraşului, subliniind, în fond, victoria cărnii asupra spiritului, a oarbei

patimi balcanice asupra ordinii occidentale, subminată din subteran de comportamente

atavice.

Pe maidanul griviţean din spatele cazărmilor, din şoseaua Basarab până la gârlă,

„imperiu cu gunoi în gropile prin care trecuse Dâmboviţa, înainte de canalizare şi cu păduri

minuscule de mărăcini cu frunza cărnoasă de un verde crud şi ţepi de aur, cu ciulini […] şi

scaieţi cu floarea în puf violet”248, îşi petrec timpul liber copiii mahalalei, dându-se în

leagănele cu dulap249, stăpâni pe un teren de joacă unde autoritatea părinţilor nu este

recunoscută; aceştia, la rândul lor, îşi petrec clipele de răgaz, puţine, cărora oricum nu ştiu ce

întrebuinţare să le dea („Viaţa lor adevărată era între curele şi maşini. Acasă veneau să

mănânce, să înjure nevasta sau s-o îmbrăţişeze şi să se culce. Numai duminica îşi dau seama

ce goală şi searbădă li-i existenţa”250) cu familia sau, cei mai mulţi dintre muncitori, la

cârciumă, bând ţuică sau jucând cărţi: pungaşii de cafenea jucau stos şi „treizeci şi una”,

245 Articolul Acum o sută de ani în Bucureşti, în Dilema veche, anul III, nr.152 - 22 decembrie 2006 246 Emanoil Hagi-Mosco, Bucureşti. Amintirile unui oraş. Ziduri vechi. Fiinţe dispărute, ediţie îngrijită de Ştefan Pleşia, Dan Pleşia şi Mihai Sorin Rădulescu; cuvânt înainte de Paul Cernovodeanu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995, p. 21247 Mateiu I. Caragiale, op. cit., p. 16 248 G. M.- Zamfirescu, op. cit., p. 25249 Lelia Zamani, Comerţ şi loisir în vechiul Bucureşti,ediţie prefaţată şi îngrijită de Adrian Majuru, Editura Vremea, Bucureşti, 2007 colecţia Planeta Bucureşti, p. 134 250 G. M.- Zamfirescu, op. cit., p. 181

87

căruţaşii, hamalii şi sacagiii preferau rişcă, iar damele bordelului jucau barbut; tabinetul era

un joc serios, pentru familişti. Alţii se plictiseau acasă, cu nevestele şi plozii, căutând prilej

de ceartă; de aceea, păruielile erau mai dese duminica.

Pentru copiii din ghetou, neobişnuiţi cu plimbările şi distracţia, venirea circului la

târgul de Moşi este un eveniment: ieşiţi din lumea lor cenuşie, li se pare că aici „cutreieră

paradisul cu lampioane şi draci.”251 O descindere în infernalii este pentru un copil din

cartierul evreiesc petrecerea unei nopţi la cabaretul unde tatăl lui era ospătar peste noapte şi

la cârciuma lui Cearnă unde se relaxa peste zi, golind sticle de vin şi jucând interminabile

partide de cărţi cu bătrânii actori ai Teatrului Evreiesc.

Lumea femeilor este marcată de o instituţie pe care centrul, intolerant cu viciile prea

vizibile, o exilează de obicei tocmai la periferie (sau îi neagă existenţa): casa de toleranţă. În

bordel, cea mai interesantă funcţie este aceea de nene: el îmblânzeşte pensionarele certăreţe

cu vâna de bou şi clienţii recalcitranţi cu şişul, mediază relaţiile stabilimentului cu secţia de

moravuri a poliţiei şi cu secţia de boli venerice a spitalului, este îngerul păzitor al fetelor şi

clovnul care o distrează în fiecare seară pe matroana în serviciul căreia oficiază de

optsprezece ani. La rândul lor, fetele merg regulat la spovedanie şi trebuie să respecte un cod

deontologic strict care interzice relaţiile amoroase cu clienţii, permiţându-le doar pe cele

sexuale, şi impune un comportament decent în afara casei; spiritul regulamentului transpare

în cuvintele matroanei bordelului: „La mine-i casă de încredere […] şi te porţi cum ţi-e

meseria, ca la pension. Adică: taci şi faci! Da` pe stradă să fii cucoană, nu ca stricatele de pe

bulivard, iar în familiune, cu ai tăi şi cu vecinii, muiere cinstită.”252

Alteori, prostituţia şi fenomenele colaterale iau aspecte onorabile; astfel, în

vecinătatea cheiului Dâmboviţei casele ce par ziua a fi semnul îndestulării boiereşti scot la

iveală, după lăsarea întunericului, adevărata lor natură, ca şi pe a stăpânilor lor.

Tipologia personajelor feminine din literatura despre Bucureştiul perioadei interbelice

subliniază reacţia bărbaţilor puşi în situaţia de a-şi accepta consoartele într-un spaţiu – cel

public – considerat până atunci teritoriu de manifestare socială masculină; astfel, ei oscilează

între două tipare comportamentale: pe de o parte, rezidenţii centrului trăiesc într-un spaţiu cu

moravuri atât de libere, într-o lume atât de aşezată încât, în anii `30, de pildă, Carol al II-lea

se plimbă alături de ceilalţi bucureşteni pe Calea Victoriei, neînsoţit de vreo pompă

251 Ion Peltz, op. cit., p. 163252 G. M.- Zamfirescu, op. cit., pp. 296-297

88

deosebită, liber să curteze femeile frumoase, îmbrăcate după ultima modă – ceea ce flatează,

în fond, orgoliul soţului-proprietar; pe de altă parte, în lumea celor mai modeşti, bărbaţii încă

mai cer viitoarelor soţii certificate de moralitate eliberate de preoţii care slujeau în bisericile

frecventate de tinere. Acest tipar dual se repetă şi la nivelul mahalalei în care convieţuiesc

mama de familie şi prostituata.

Specificul interiorului constă în faptul că odaia se prelungeşte în curte (Fig. 27), iar

bună parte din viaţa familiei sau a cuplului se desfăşoară în stradă, sub ochii tuturor celorlalţi.

Fig. 27 Sărăcia în mahalaua de altădată253

Descrierea odăilor ghetoului este mai degrabă una a cercurilor infernului cu

nefericiţii lui: „în odăiţe mici odihneau copii mărunţi, reumatici, în febră, mame cu plămâni

ciuruiţi, bărbaţi reumatici, aproape damblagii, bătrâni în adăstarea ultimei călătorii…”254

Unele zone ale periferiei păstrează un stil de viaţă semiurban, amintind de istoria

îndelungată de nod comercial a oraşului; întreaga viaţă a mahalalei se desfăşoară, balcanic, la

vedere: „Trecu printre butoaie noi şi alte ustensile de dogărie, scoase în faţa prăvăliilor,

253 Sursa imaginii: http://art-historia.blogspot.com/2010/05/saracie-lucie-in-bucurestii-de.html consultat la data de 23.05.2010254 Ion Peltz, op. cit., p. 70

89

printre mormane de rogojini, pe dinaintea prăvăliilor cu lână şi plăpumi.”255 Aceeaşi

deschidere orientală transpare şi în ritualurile de socializare, în obişnuinţele musafirilor de a

aduce în dar delicatesele altor vremuri, cumpărate de la Bariera Moşilor pe câţiva franci: „o

pungă cu alune americane prăjite şi câţiva covrigi uscaţi, cu susan, dintre aceia în forma unui

inel de lanţ, care se sfărâmă în gură.”256

Casele au înfăţişări neobişnuite pentru spaţiul urban, păstrând în arhitectura lor

semnele profesiilor vechilor şi actualilor locuitori, meserii ce atestă originea rurală a

mahalalelor devenite mai târziu cartiere ale oraşului: „se opri în faţa a două case fără etaj,

destul de mari şi cu tencuiala scorojită […] Una din case, cel puţin, cu aer de părăsire, deşi

încă impunătoare, se ghicea că fusese prăvălie, din cauza obloanelor trase. Forma ferestrelor

şi un pervaz lat de lemn în fata lor, ca o tejghea, dovedeau că fusese o brutărie. […] Curtea

avea înfăţişarea unui han cu case de jur împrejur, vechi şi cu încăperi ce se ghiceau prea

mari. Latura din fund a patrulaterului avea o tindă pe stâlpi de lemn, prefăcută în geamlâc.

Curtea era plină de butoaie, de doage, de scânduri scurte de stejar, de papură, fiindcă într-o

parte şedea un dogar. Erau şi câteva căruţe ţărăneşti cu coviltir. Într-un colţ, un individ

potcovea un cal prins între trei bare în chip de uluci. Un fel de boltă fusese refăcută şi folosită

ca potcovărie.”257 În spatele înfăţişării venerabile, casele mahalalei sau ale străzilor dosnice

ascund propriul trecut întunecat sau secretele neamului care le locuiesc: „la Arnoteni până şi

casa unde stăteau părea deşucheată. Unui vechi trup de clădire pătrat şi cu un singur rând i se

înnădise mai târziu, în dos, pieziş, o coadă deşirată şi îngustă cu două caturi, rămasă

netencuită şi fără geamuri la şubredul pridvor care o încingea sus de la un capăt la altul şi da

într-un soi de turn de scânduri cârpit cu tinichele ce adăpostea scara. Dărăpănătura aceasta,

care ziua ar fi trecut nebăgată în seamă, dobândea, în bătaia lunii, ceva tainic.”258

Dincolo de violenţa adulţilor, maidanele Bucureştiului, nehotărâte dacă să fie spaţii

rurale sau urbane, fiind, în orice caz, o etapă importantă în devenirea celui care vrea să

acceadă de la statutul de ţăran la cel de orăşean, sunt descrise prin ochii adolescentului pentru

care o pasăre vânată de pisică sau zborul autumnal al ciulinilor pe câmp provoacă tragedii, pe

când venirea primăverii trece drept un miracol. La fel, distracţiile copiilor (scăldatul în gârlă,

furtul pepenilor din grădina sârbilor, jocurile maidanului devenit în imaginaţia copiilor „când 255 George Călinescu, op. cit., p. 222256 Ibidem257 Ibidem 258 Mateiu I. Caragiale, op. cit., p. 79

90

drum al Ierusalimului, când cetate cu faimă, în cuprinsul alb al zărilor siberiene”259),

duminicile în familie, când tata pierde la tabinet în faţa mamei şi, de sub masă, face precum

cocoşul, sunt imagini idealizate ale copilăriei, ale familiei. Un simbol al acestei lumi

neobişnuite, cu delicateţea ei grosieră, cu valorile întoarse, este Casa Femeii, edificiu-altar al

castităţii, generozităţii şi moralităţii femeilor ridicat chiar pe locul unui fost bordel şi al unei

biserici frecventate de lucrătoarele stabilimentului.

Aprecierile lui Marius Chivu despre lumea Maidanului cu dragoste sunt valabile

pentru toată literatura ce are ca decor periferia bucureşteană: dincolo de prospeţimea

atmosferei şi amalgamul de culori tari, de tipurile umane (îndrăgostitul, crudul, misticul,

superstiţiosul, depravatul) şi situaţiile universale (moartea, dragostea, viaţa de familie,

jocurile copilăriei) în care sunt implicate personajele, cărţile periferiei alcătuiesc „o tragică şi

trivială epopee balcanică suburbană, ivită din confesiunea melancolică târzie a unui Peter Pan

de mahala”260 , imagine emblematică a mersului sucit al lumii.

259 G. M.- Zamfirescu, op. cit., p. 79260 Ibidem, p. 17

91

CONCLUZII

Într-un capitol din Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă261, Adrian

Majuru, după ce analizează potenţialul de ilaritate al oraşului, remarcă faptul că Bucureştiul

este un oraş iluzoriu: palatele secolului al XVIII-lea îşi exhibă coloanele care sunt, în

realitate, trunchiuri de arbori văruite, dar înălţimea lor este concurată de mormanele de gunoi,

adunate în stil turcesc. O trăsătură evidenţiată de autor ar fi capacitatea oraşului de a decupa,

în interiorul perimetrului său, insule: Bucureştiul insular alătură grădina tăiată după ultimele

modele pariziene cu cocioaba acoperită cu şindrilă tăiată în lemn viermănos, spaţiul public

fiind disputat, în egală măsură, între trăsura cu echipaj şi garnitură de atlaz şi căruţa cu paie.

Se adaugă celor menţionate Bucureştiul caricatural: pornind de la observaţia lui Ulysse de

Marsillac, potrivit căruia „natura a făcut din România o ţară superbă. Oamenii au stricat-o

mult”262, Adrian Majuru reliefează imposibilitatea patologică a românilor de a prelua altfel

decât caricatural orice element de civilizaţie occidentală, fie el de vestimentaţie, arhitectură,

cutume sau ierarhii sociale. O constantă a imaginii Bucureştiului în toată beletristica este

reprezentată tocmai de permanenta confruntare între formele civilizaţiei balcanice şi ale celei

occidentale; tema, inaugurată de Ion Ghica şi Nicolae Filimon, poate fi regăsită până în

literatura interbelicilor; pretutindeni, elementele occidentale (de la ipostaze umane până la

elemente de urbanism şi arhitectură) sunt subminate în însăşi esenţa şi caracterul lor modern

sau transpuse într-o manieră ridicolă, balcanizate până devin de nerecunoscut.

Caracterul fragmentar al imaginii oraşului este rezultatul coabitării secvenţelor

aparţinând unor vârste diferite ale oraşului; astfel, literatura reconstituie harta imaginară a

Bucureştiului fixând în centru reperele Occidentului de secol XIX şi bornând periferiile fie

261 Adrian Majuru, Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă, Editura Compania, Bucureşti, 2003, p. 97262 Ulysse de Marsillac, Bucureştiul în veacul al XIX-lea, prefaţă, note şi antologie de ilustraţii de Adrian – Silvan Ionescu, traducere din limba franceză de Elena Rădulescu, Editura Meridiane, colecţia Biblioteca de artă, seria Biografii, memorii, eseuri, Bucureşti, 1999 p. 29

cu relicvele unui univers rural atemporal, fie cu reminiscenţele unei balcanităţi de secol

XVIII sau anterior, pentru care, elemente precum fatalismul, chiverniseala şi deformarea sunt

definitorii.

Câteva teme cu mare potenţial artistic lipsesc din beletristica Bucureştiului: nu există

o literatură construită în jurul marilor personalităţi care ar fi putut uşor deveni personaje, nici

o literatură focalizată pe vreo figură regală263 şi nici o literatură a Dâmboviţei sau scrieri

inspirate din legendele urbane ale oraşului. De asemenea, în lipsa unor elite autentice,

cauzată de faptul că revoluţiile care ar fi trebuit să determine afirmarea unei asemenea pături

sociale au confirmat numai poziţia deţinătorilor unor privilegii de origine medievală, nu

apare în literatură un Bucureşti al elitelor nici în secolul al XIX-lea, nici în cel următor.

În schimb, este bine reprezentată în literatura postbelică, mai ales, marginalitatea, cu

formele ei, şi diverse variante subiective (şi oarecum fictive) de Bucureşti: literatura gropilor

de gunoi şi a borfaşilor (Eugen Barbu, Groapa), Bucureştiul interiorizat, aproape imaginar, al

nuvelelor şi romanelor cărtăresciene (Orbitor, Nostalgia, Mendebilul) ce compun scene

urbane din perspectiva senină a copilului sau adolescentului, un alt Bucureşti, al

nostalgicilor, care îşi proiectează singurătatea şi tristeţea provocate de senectute pe fundalul

unui oraş reconstituit din amintirile lor (Ion Marin Sadoveanu, Sfârşit de veac în Bucureşti).

Există, de asemenea, în beletristică, un Bucureşti mitic, imaginar şi distorsionat (în

comparaţie cu realul) recognoscibil în nuvelistica şi unele romane scrise de Mircea Eliade

(Pe strada Mântuleasa, La ţigănci, Noaptea de Sânziene). O antologie redactată de Radu

Albala, Bucureştii în literatură, (1962) reuneşte cele mai importante pagini din beletristica

focalizată pe imaginea Bucureştiului, dar o monografie a Bucureştiului literar îşi aşteaptă

încă autorul.

Genul (cvasi)literar în care Bucureştiul îşi construieşte o carieră demnă de remarcat

este memorialistica; jurnale celebre (precum cele redactate de Jeni şi Arşavir Acterian,

Mihail Sebastian, Constantin Florescu, Mircea Eliade) recompun imaginea subiectivă unui

oraş văzut din unghiuri diverse şi în etape diferite ale evoluţiei lui de-a lungul secolului XX.

263 Faptul că românii, pe model oriental, considerau regele o reprezentare a divinităţii pe pământ explică de ce el nu apare ca personaj al literaturii până în secolul XX. Totuşi, în 2008, Filip Florian a scris Zilele regelui, roman care îl are în centru pe Carol I. (Editura Polirom, Iaşi, 2008)

93

Li se alătură cărţi de memorii precum Bucureşti. Amintiri şi plimbări de Catherine Durandin,

sau Amintiri din trecutul negustoresc (D. Hagi Theodoraky), remarcabile prin modul în care

istoria oficială, obiectivă se reflectă în istoriile personale. Mai aproape, cărţile cu interviuri

luate de Victoria Dimitriu Dragu − Poveşti ale doamnelor şi domnilor din Bucureşti, Poveşti

ale Doamnelor din Bucureşti, Alte poveşti ale doamnelor şi domnilor din Bucureşti, Poveşti

ale Domnilor din Bucureşti − unor figuri interesante ale secolului al XX-lea aduc informaţii

despre stilul de viaţă al bucureştenilor după al Doilea Război Mondial. În acelaşi gen, cartea

lui Zoltán Rostás, Chipurile oraşului. Istorii de viaţă din Bucureşti. Secolul XX, ilustrează

specia istoriei orale, propunând o versiune nouă a istoriei urbane, inedită prin prospeţime şi

culoare. Numărul mare de volume de memorialistică despre Bucureşti pare a îndreptăţi

afirmaţia lui Mihai Zamfir, potrivit căreia, în lipsa unor monumente, clădiri sau muzee

celebre, „moştenirea bucureşteană […] a creat prin compensaţie magia literară a oraşului.”264

Deschiderea temei spre contemporaneitate este deosebit de ofertantă pentru a nu

aminti decât numărul mare de site-uri dedicate temei sau studiile, eseurile şi analizele care au

în centru aspecte precum evoluţia arhitecturii urbane (Bucureşti, un oraş între orient şi

occident, de Dana Harhoiu sau Bucureşti: arhitectură şi culoare, de Gheorghe Leahu) sau a

unor zone istorice (Lipscanii, centrul istoric al Bucureştilor, de Gheorghe Leahu sau

Mogoşoaia, de Radu Popa), ca şi multele ghiduri turistice pentru toate gusturile (Ghidul

pelerinului, Bucureşti şi împrejurimi, de Leon Magdan, Hoinărind prin Bucureşti, de George

Şerban) ori istoria unor străzi (Străzi vechi din Bucureştii de azi, de Alexandru Ofrim).

Se poate vorbi, apoi, de mitul oraşelor imbricate care ar sta la baza constituirii

imaginii artistice a Bucureştiului: „Oraşul este un proiect neterminat, o succesiune de straturi

ale unui palimpsest (Alexandru Beldiman) în care straturile se înlocuiesc unul pe celălalt prin

violenţă catastrofică (incendii, cutremure) şi/sau politică. Bucureşti este un patchwork, un

teritoriu peticit.”265 Fragmentele (peticele) care compun imaginea urbană sunt mereu altele

(în funcţie de direcţia privirii − dinspre centru sau dinspre periferie, dinspre Orient sau

dinspre Occident −, în funcţie de interesul analistului – arhitectural, turistic…) şi, în plus,

264 Mihai Zamfir, Mituri ale oraşului, în Secolul XX-Bucureştiul, nr. cit., p. 55265 Augustin Ioan, Parisuleţul – să imităm modele noi? http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=318&cmd=articol&id=12692 , consultat la 03.05.2010

94

sunt animate de un dinamism atât de accentuat încât, la fiecare deceniu, în realitate şi în

literatură, ele îşi schimbă distribuţia în spaţiu. De altfel, istoria Bucureştiului modern se

construieşte prin îndepărtarea straturilor anterioare – deja în timpul lui Carol al II-lea se

înlătură edificiile ridicate în anii primului rege (hotelurile Metropol şi Imperial, hanul

Kretzulescu, casele Marghiloman, Turnescu, Rioşanu266), iar fervoarea demolatoare a

Comunismului accentuează direcţia − încât imaginea cultural-literară a unui astfel de oraş nu

poate fi decât fragmentară, întreruptă, postmodernă într-o cheie acronică, dar reuşind, în

acelaşi timp să redimensioneze, la nivelul miturilor literare cel puţin, secvenţe şi ipostaze

umane aparţinând vârstelor urbane anterioare.

Chiar dacă geografic, social şi politic, Bucureştiul nu este o mare capitală europeană,

numărul mare de cărţi care îi sunt consacrate îi asigură un loc central pe o hartă a celor mai

interesante şi iubite oraşe.

266 Andrei Pippidi, în articolul Acum o sută de ani în Bucureşti, Dilema veche, anul III, nr.152, 22 dec. 2006

95

BIBLIOGRAFIE

a) Literatura Bucureştiului de la 1863 la 1938

• Arghezi, Tudor, Cu bastonul prin Bucureşti, Editura Minerva, Bucureşti, 1972

• Caragiale, Ion Luca, Momente, antologie, postfaţă şi bibliografie de Adrian

Angelescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1986

• Caragiale, Ion Luca, Schiţe şi amintiri. Lanţul slăbiciunilor, Editura pentru literatură,

Bucureşti, 1964, colecţia Biblioteca pentru toţi

• Caragiale, Ion Luca, Teatru, Editura Romhelion, Bucureşti, 1995, colecţia Clasicii

noştri

• Caragiale, Mateiu I., Craii de Curtea-veche, ediţie îngrijită şi postfaţă de Fănuş

Băileşteanu, Editura Cartea nouă, Craiova, 1991

• Caragiale, Mateiu I., Sub pecetea tainei, ediţie concepută şi îngrijită de Marian

Papahagi, cu o prefaţă de Nicolae Manolescu şi o postfaţă de Ion Vartic, Editura

Echinocţiu, Cluj, 1994, colecţia Cartea imaginară

• Călinescu, George, Cartea nunţii, tabel cronologic şi crestomaţie critică de Felicia

Moşoianu, Editura Facla, Timişoara, 1989

• Călinescu, George, Enigma Otiliei, prefaţă de Al. Piru, ediţia, curriculum vitae şi

bibliografia de Constantin Mohanu, Editura 100+1 Gramar, Bucureşti, 2001

• Filimon, Nicolae, Ciocoii vechi şi noi. Nenorocirile unui slujnicar, ediţie îngrijită,

cronologie şi bibliografie de Domnica Filimon, studiu introductiv de Şerban

Cioculescu, Editura Albatros, Bucureşti, 1987

• Ghica, Ion, Din vremea lui Caragea. Scrisori către Vasile Alecsandri, Editura de Stat

pentru Literatură şi Artă, colecţia Biblioteca pentru toţi, Bucureşti, 1960

96

• Papadat-Bengescu, Hortensia, Fecioarele despletite. Concert din muzică de Bach.

Drumul ascuns, Editura Eminescu, Bucureşti, 1982

• Peltz, Ion, Calea Văcăreşti, prefaţă de Ion Simuţ, Editura Minerva, Bucureşti, 1989

• Petrescu, Camil, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Patul lui

Procust, Editura Eminescu, Bucureşti, 1985, colecţia Romanul de dragoste

• Petrescu, Cezar, Calea Victoriei, ediţie şi repere istorico-literare de Andrei Rusu,

Editura Minerva, colecţia Patrimoniu, Bucureşti, 1982

• Sebastian, Mihail, Accidentul. Oraşul cu salcâmi, Editura Adevărul Holding, colecţia

Biblioteca Adevărul, Bucureşti, 2009

• Sebastian, Mihail, Femei, Editura Arania, Braşov, 1991

• Zamfirescu, G. M., Maidanul cu dragoste, prefaţă de Marius Chivu, Editura Litera

Internaţional, Bucureşti, 2009, colecţia Jurnalul naţional

b) Bibliografia generală – cărţi

• Bacalbaşa, Constantin, Bucureştii de altădată, 1878 – 1884, Ediţie îngrijită de

Aristiţa şi Tiberiu Avramescu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1993

• Bilciurescu, Victor, Bucureşti şi bucureşteni de ieri şi de azi, postfaţă de Dan C.

Mihăilescu, Editura Paideia, Bucureşti, 2003, colecţia Cărţilor de referinţă – seria

Memorii

• Crutzescu, Gheorghe, Podul Mogoşoaei. Povestea unei străzi, prefaţă de Eugen

Barbu, note de Virgiliu Z. Teodorescu, Editura Meridiane, colecţia Biblioteca de

artă, seria Biografii, memorii, eseuri , Bucureşti, 1987

• Damé, Frédéric, Bucureştiul în 1906, ediţie îngrijită şi prefaţată de Adrian Majuru,

traducere de Lucian Pricop şi Sânziana Barangă, Editura Paralelea 45, Piteşti, 2007,

colecţia Odiseu

97

• Djuvara, Neagu, Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne

(1800 - 1848); traducere din franceză de Maria Carpov, Editura Humanitas,

Bucureşti, 1995

• Dragu Dimitriu, Victoria, Alte poveşti ale doamnelor şi domnilor din Bucureşti,

Editura Vremea, Bucureşti, 2006

• Hagi-Mosco, Emanoil, Bucureşti. Amintirile unui oraş. Ziduri vechi. Fiinţe dispărute,

ediţie îngrijită de Ştefan Pleşia, Dan Pleşia şi Mihai Sorin Rădulescu; cuvânt înainte

de Paul Cernovodeanu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995

• Majuru, Adrian (coord.), Bucureştiul subteran. Cerşetorie, delincvenţă, vagabondaj,

ediţia a doua, Editura Paralela 45, colecţia Odiseu, Piteşti, 2006

• Majuru, Adrian, Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă, Editura

Compania, Bucureşti, 2003

• Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, vol. I, ediţie revizuită,

Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997

• Marsillac, Ulysse de, Bucureştiul în veacul al XIX-lea, prefaţă, note şi antologie de

ilustraţii de Adrian – Silvan Ionescu, traducere din limba franceză de Elena

Rădulescu, Editura Meridiane, colecţia Biblioteca de artă, seria Biografii, memorii,

eseuri, Bucureşti, 1999

• Miclescu, Paul Emil, Din Bucureştii trăsurilor cu cai – povestiri desuete; ediţia a

doua, Editura Vremea, colecţia Planeta Bucureşti, Bucureşti, 2007

• Pappasoglu Dimitrie, Istoria fondărei oraşului Bucureşti,

http://ro.wikisource.org/wiki/Istoria_fond%C4%83rei_ora%C5%9Fului_Bucure

%C5%9Fti

• Pârvulescu, Ioana, Întoarcere în Bucureştiul interbelic, Editura Humanitas,

Bucureşti, 2003

• Pârvulescu, Ioana, În Ţara Miticilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007

• Potra, George, Din Bucureştii de ieri, vol. I, II, Editura ştiinţifică şi enciclopedică,

Bucureşti, 1990

• Zamani, Lelia, Comerţ şi loisir în vechiul Bucureşti, ediţie prefaţată şi îngrijită de

Adrian Majuru, Editura Vremea, Bucureşti, 2007, colecţia Planeta Bucureşti

98

c) Bibliografia generală - periodice

• Dilema veche, nr.152, 22 decembrie 2006; nr.176, 23 iunie 2007; nr.177, 30 iunie

2007; nr.181, 30 iulie 2007; nr.297, 22 Oct 2009; nr. 318, 18 martie 2010; nr. 324, 29

aprilie 2010.

• România literară, nr. 43, 02 noiembrie 2005.

• Secolul XX-Bucureştiul, nr. 4-6 / 1997, coordonator Alex. Leo Şerban.

d) Bibliografia electronică

http://www.apmnir.ro

http://armyuser.blogspot.com

http://art-historia.blogspot.com

www.artmuseum.ro

http://www.bucharestunknown.blogspot.com

http://bucuresti.infarom.ro

http://www.bucurestiivechisinoi.ro

http://clasate.cimec.ro

99

http://www.dilemaveche.ro

http://enciclopediaromaniei.ro/w/images/e/ed/Ateneul_Roman_vechi.jpg

http://interbelic.metropotam.ro/Redescopera-Bucurestiul-de-odinioara

http://www.memoria.ro

http://www.miculparis.ro/foto/localuri_terase

http://www.muzeuldefotografie.ro

http://museum.ici.ro/mbucur/images

http://www.observatorcultural.ro

http://poze.interactiuni.ro/poze_83_poze_vechi

http://www.pozeleonline.ro/531_poze_vechi_bucuresti

http://www.roconsulboston.com/Media/Artists/Preziosi/StravopoleosLg.jpg

http://www.romlit.ro

http://www.show.ro/bucuresti

http://wikimedia.org

http://ro.wikisource.org

100