I_Istoria_ideii_de_europa

8/6/2019 I_Istoria_ideii_de_europa

http://slidepdf.com/reader/full/iistoriaideiideeuropa 1/53

ISTORIA EUROPEI ŞI A IDEII DE EUROPA

- suport de curs -

Prof. univ. dr. Ioan Ciupercă

Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” – Iaşi

Centrul de Studii Europene



2



3

I. ISTORIA IDEII DE EUROPA

Introducere

Istoria ideii de Europa înseamnă de fapt istoria unit ăţ ii Europei. În perspectiva intr ăriiRomâniei în Uniunea Europeană, studenţii trebuie să cunoască faptul că structura care stă să se articuleze reprezintă momentul unei evoluţii. Odată dobândită această perspectivă, ar trebuisă fie mai lesne să se înţeleagă: natura efortului pentru unificarea Europei; pluralitateaintereselor şi nevoia de neocolit a armoniz ă rii lor; riscul implicit al unei politici deomogenizare for ţată; însemnătatea patrimoniului cultural al fiecărei ţări membre şi temeiurileaspiraţiei la acest plan profund de realizare a unităţii, celelalte planuri (economic, vamal,monetar, instituţional etc.) r ămânând, de asemenea, importante.

De asemenea, asimilarea acestui curs ar putea contribui la perceperea corectă a şanseioferite de realizarea Uniunii Europene în privinţa atenuării decalajelor dezvoltării acumulatede-a lungul istoriei între ţările din diferite zone ale Europei.

Cursul reprezintă un nivel al asimilării literaturii vaste privitoare la istoria ideii deEuropa; un nivel accesibil contextului marcat şi de presiunea timpului asupra autorului şi denevoia adoptării la gradul de accesibilitate al studenţilor specializaţi în domenii diferite de celal istoriei.

De aceea, atragem atenţia că precizarea anilor de-a lungul cursului urmăreştedobândirea şi consolidarea percepţiei evoluţiei ideilor şi comportamentelor în timp. Studentulnu va fi testat special asupra acestei dimensiuni cronologice a faptelor şi ideilor.

Acum, cursul se prezintă în două secţiuni inegale: Istoria unit ăţ ii Europei (pînă lasfâr şitul celui de-al doilea r ăzboi mondial – 1945) şi Secretele vitalit ăţ ii europene – un fel deset de premize ale realizării unităţii depline a Europei şi, pe această bază, a manifestării

Europei în lume pe diferite planuri. La nivelul liderilor Europei s-a înţeles că lumea esteconfruntată cu schimbări/reaşezări rapide; că tinde să se ierarhizeze calitativ şi că mecanismele care stau la baza comportamentului şi a produselor europene au şanse să seînscrie în competiţie.

Opţiunile noastre vizează tocmai perceperea acestor mecanisme de gândire caredisting lumea europeană de celelalte lumi. Din nou, aceste opţiuni ţin nu atât de nevoiaînsuşirii unei cantităţi impresionante de informaţii, cât de capacitatea mânuirii ei; de“aşezarea” minţii noastre în poziţia cea mai favorabilă în ţ elegerii. În forma lui definitivă,cursul va putea oferi mostre de organizare ingenioasă a informaţiei şi secvenţe de cercetare

proprie focalizată mai ales pe istoria ideii de Europa în secolul al XX-lea.

În această formă, cursul este mai mult un pretext pentru discutarea problemelor Istoriei ideii de Europa.

I. Ideea de unitate europeană în istorie

De-a lungul istoriei europene au existat factori care au indicat disponibilitatea pentruunitate şi, de asemenea, factori care au pus în evidenţă diversitatea. Speranţele şi aspiraţiilenoastre pentru viitor n-au totdeauna conexiuni necesare în trecut. Validarea sau nevalidarea

idealului integr ării europene un este consolidată şi nici slă bită de consideraţiile asupra precedentelor istorice.



4

Analiza istorică poate revela obstacole care s-au dovedit redutabile, în trecut, sau poate revela noţiuni, tendinţe, mişcări şi aspiraţii care ar putea oferi premize pentru realizareaunei unităţi necunoscute de generaţiile anterioare.

O primă dificultate preliminar ă constă în aceea că termenul “Europa” nu desemnează o cantitate constantă. Geografic, aşa cum a spus Paul Valéry, Europa este doar o peninsulă aAsiei, un promontoriu. Individualitatea de care Europa dispune este mai mult rezultatul decât

premiza istoriei sale. Aşadar “Europa” este o idee istorică , cu diferite conotaţii de la o epocă la alta.

În aceasta constă principala dificultate a discutării problemei integr ării europene.Aceasta deoarece niciodată nu se ştie precis la ce elemente ale integr ării gândesc oameniiatunci cînd vorbesc de integrare. Cel mai bun lucru pe care istoricul îl poate face este să semnaleze, pentru zilele noastre, care sunt factorii care favorizează unitatea şi care sunt ceicei impulsionează diversitatea.

Vorbind de noţiunea de “Europa” care acoper ă o cantitate variabilă, întrebarea/una dinele este: includem sau excludem Rusia? Tot adevărat este ca aria fizică a Europei actuale estetot o cantitate variabilă; nu mai este similar ă cu ceea ce cosmografii greci vedeau în Europa

cu şase secole înaintea lui Christos. Ca urmare, trebuie luate în considerare dimensiunileculturală, ideologică şi politică a unit ăţ ii europene.

Problema se complică în privinţa acordului cercetătorilor în privinţa valorilor culturaleconsiderate europene. Există exemple (Sir Ernest Barker) care consider ă democra ţ ia

parlamentar ă ca o valoare europeană intrinsecă, pe când autocra ţ ia, existentă de la tiraniigreci, la Hitler şi Stalin, nu este considerată drept parte a “moştenirii europene”. Aşadar,intervine un subiectivism de natur ă să încurce argumentarea adevărului. Mai există şi altaspect: majoritatea cercetătorilor fiind din Europa de Vest, ei au înclinaţia să confunde Europacu Occidentul şi civilizaţia europeană cu cea occidentală. Făcând astfel – şi aceasta este osimplă supoziţie -, ei <<sunt înclinaţi să decidă în avans asupra uneia din cele mai dificile şi

controversate probleme ale istoriei europene>> (Oskar Halescki).Tot în privinţa concepţiei despre Europa, trebuie luat în considerare faptul că Europa

nu există la începutul istoriei europene, decât în dimensiune geografică. Noţiunea de unitate aEuropei în sensul existenţei Europei ca entitate distinctă a fost str ăină lumii antice. A existat ounitate la nivelul structurii politice a Imperiului Roman şi la acela al civilizaţiei elenicecomune. Totuşi, Imperiul Roman n-a fost niciodată european în sensul modern al cuvântului.Imperiul Roman a fost un imperiu mediteranean; a controlat rutele comerciale în bazinulMării Mediterane, dar a fost unul tricontinental, controlând zone în Europa, Asia şi Africa.Civilizaţia lui n-a fost una europeană şi, cu timpul, a cunoscut creşterea dimensiuniineeuropene. Pe drept cuvînt s-a spus că Roma a avut tendinţa să slă bească orice concepţie deEuropa ca o unitate culturală. Aceasta deoarece sub impactul stoicismului s-a întărit sensulecumenismului. Ideea ecumenică a unităţii întregii lumi, peste frontierelor geografice, afavorizat pătrunderea religiilor şi filosofiilor orientale în societăţile romană şi elenă.

Spiritul ecumenic nu dispare odată cu declinul Romei, ci-i supravieţuieşte. Acest spiritcontrabalansează tendinţele exclusivismului european mai întâi în universităţile bisericilor creştine, care nu cunoşteau diferenţe de rasă şi culoare; a mai supravieţuit în spiritul

cosmopolit al secolului al XVIII-lea.

Unitate şi diversitate în Europa Medieval ă

Trebuie precizat că ideea de Europa ca o unitate distinctă este una postclasică. A fostcreată în Evul Mediu. În termenii cei mai generali, această idee de Europă distinctă este

rezultatul pr ă buşirii universalismului Imperiului Roman, universalism care trecea pestefruntariile Europei; este rezultatul dislocării, în primul rând, a comunicaţiilor unei zonenevoită să urmeze o cale proprie de dezvoltare. Pe măsura declinului Romei, provinciile, mai



5

ales cele occidentale, s-au separat. Cu toate acestea, sensul apartenenţei unei lumi, a ceea aImperiului Roman, a supravieţuit peste generaţii. A r ămas puternic în Italia cucerită deostrogoţi, spre exemplu. Mai mulţi factori au concurat la slă birea acestui sens al apartenen ţ ei şi, între aceştie, expansiunea islamică este aceea care-i aplică lovitura mortală, fracturândcivilizaţia mediteraneană (Henri Pirenne, Mahomed şi Carol cel Mare, postum, Paris, 1937).

Imperiul Roman a supravieţuit cu toate pretenţiile sale universaliste şi avînd capitala la

Constantinopol. Expansiunea islamică însă a tăiat căile comerciale în Marea Mediterană;coborîrea slavilor în Peninsula Balcanică a blocat căile comerciale şi legăturile pe uscat întreConstantinopol şi Occident, separînd pe barbarii occidentali de centrele de civilizaţie.

Acum, în secolul al şaptelea, are loc o veritabilă ruptur ă, o întrerupere a continuităţii.Teritoriile occidentale ocupate de germanii barbari, care nu aveau sensul unităţii, erau pe calede a cădea total în anarhie. Ba, mai mult, se părea că ei vor trage spre decădere şi Bisericacreştină. În locul unităţii romane, părea să se instaleze o f ăr ămiţare totală şi să se piardă elementele de cultur ă comună, pe care germanii le moşteniser ă de la Roma. În acest momentcritic, situaţia s-a schimbat şi schimbarea s-a datorat misionarilor anglo-saxoni şi energiilor constructive ale francilor. Statele france timpurii s-au năruit ca şi cele barbare. Acum, un alt

popor franc – ripuarienii – au restaurat ordinea sub dinastia Carolingiană. Ei au oprit declinulşi-au reluat expansiunea pînă cînd Carol cel Mare a fost încoronat ca împărat la Roma (800).Carolingienii au condus un imperiu care se dorea egal cu cel roman de r ăsărit (bizantin) şi cuCalifatul din Bagdad.

Realizările francilor sub Carol cel Mare au impresionat pe istorici. Delisle Burnsdescrie realizarea lui Carol cel Mare ca “naşterea primei Europe” ( Prima Europă , Londra,1947), iar Christopher Dawson tratează realizarea Imperiului lui Carol cel Mare drept“punctul de început al întregii dezvoltări a civilizaţiei occidentale” şi începutul “unei mişcări

progresiste care urma să continue f ăr ă întrerupere pînă în timpurile moderne” ( Na şterea

Europei. O introducere în istoria unit ăţ ii europene, Londra, 1932, p. 284-286). Dacă serecunosc realizările epocii carolingiene, limitele ei sunt/pot fi şi mai bine apreciate.

Prima realizare a constat din oprirea declinului. Aceasta a constituit o premiză pentru progresul unor popoare occidentale. În al doilea rînd, francii, aducînd sub aceeaşi conduceremajoritatea teritoriilor Franţei, cele ale Germaniei, pînă la Elba, parte a Italiei moderne – inclusiv Roma – şi Ţările de Jos, le-au imprimat anumite instituţii deşi, astăzi ştim, diferenţeleîn organizare (diversitatea... ) au persistat. În al doilea rînd, aşa numita RenaştereCarolingiană, deşi a avut impact doar asupra unui segment al ştiutorilor de carte, a creatfundamente comune în gândire şi atitudini intelectuale, elemente care s-au reflectat înfaimoasa scriere de mână carolingiană (The Caroline minuscule), care, mai devreme sau maitârziu, a dislocat scrierile minuscule “naţionale” ale Italiei, Spaniei şi Angliei. Dreptfundament al acestei civilizaţii comune au servit învăţăturile patristice ale Antichităţii târzii,

învăţături pe care savanţii carolingieni au încercat să le salveze. Acest patrimoniu comun afost luat în considerare ca moştenire e peste toate diferenţele de rasă. Ca urmare, se poateafirma că Imperiul Carolingian a întrupat anumite elemente de unitate pentru a contracaratendinţa opusă, spre divergenţă şi diversitate rezultată din realitatea diferenţelor de origine adiferitelor popoare europene. Un rezultat al influenţei Imperiului Carolingian rezidă în faptulcă feudalismul , care la origine a fost o măsur ă a francilor de a lega omul de om într-o ierarhiesocială şi politică, a devenit o instituţie europeană cuprinzând Italia, Spania, Anglia, Islanda şiScoţia şi, mai tîrziu, Polonia şi Ungaria.

Toate acestea, erau realizări remarcabile, dar care aveau limitele lor. Mai întîi,Imperiul francilor nu era echivalent cu Europa; unitate impusă de ei, uneori cu metode

brutale, nu era unitate europeană. Chiar în occident, Anglia, regatele creştine ale Spaniei şiScandinavia păgînă r ămîneau în afara Imperiului Carolingian. Mai mult, Imperiul Bizantincontinua să existe şi, ca urmare, crearea Imperiului Carolingian n-a însemnat unitate, ci



6

dualism şi dihotomie. De aici încolo, două imperii, adeseori ostile, s-au înfruntat şi această confruntare a avut ample consecinţe asupra unităţii Europei.

Şi mai important este faptul că o divizare similar ă a intervenit la nivelul Bisericii,unde, în ciuda schismei, principiul unităţii a dăinuit. Din timpul Sinodului de la Frankfurt(794), animozităţile politice declanşate de franci au avut repercusiuni asupra Bisericii. Francii,egoişti şi aroganţi, au încercat să coboare creştinătatea la nivelul inteligenţei lor limitate, să

acapareze Papalitatea şi să facă din Papă un episcop franc. A rezultat o primă etapă a schismeicare, în secolul al XI-lea, va separa pe ortodoxi de catolici. Sensul unităţii europene existent lafranci era orientat împotriva altor popoare europene: mai întîi, împotriva grecilor şi apoi

împotriva popoarelor pă gîne de la est de Elba. Totuşi, cuvîntul “Europa” a fost folosit pentru prima dată în sens politic la curtea lui Carol cel Mare. Unitatea pe care o desemna era doar par ţială; nu era europeană.

Din punctul de evdere al integr ării europene, n-ar trebui pus un accent prea mare peImperiul Carolingian. A vedea în acest Imperiu, cum scria Dawson “fundamentul” dezvoltăriieuropene este o exagerare. Era prea fragil, a avut o existenţă precar ă şi scurtă. Astăzi istoriciisunt înclinaţi să vadă în Imperiul Carolingian nu atît un început cît o încheiere. Unitatea

carolingiană a fost un eşec, o reminiscenţă tîrzie a vechii Rome. O sută de ani după moartealui Carol cel Mare (742-814), tabloul era cu totul altul; Imperiul se destr ămase. Incepea să searate Europa aşa cum o ştim: Europa popoarelor diferite.

Titlul unei căr ţi apărută la Paris, în 1941, pune admirabil în evidenţă schimbarea: Destr ă marea unui imperiu şi na şterea Europei, de Joseph Calmette. Adevărul titlului pune înevidenţă necesitatea colapsului Imperiului Carolingian pentru ca Europa să apar ă. Ca urmare,unitatea carolingiană n-a constituit o premiză a unităţii Europei. Nici afirmaţia lui Dawson

potrivit căreia “fundamentul culturii noastre nu rezidă în statul naţional, ci în unitateaeuropeană” nu rezistă. Dacă este adevărat – şi este – că tr ăsătura caracteristică a Europei este

bogăţia şi diversitatea diferitelor ei popoare, nu există îndoială că această diversitate arer ădăcini adînci, ajungînd la primii migratori ce au atins solul european. Numai că în epoca

post-carolingiană, cînd integrarea par ţială for ţată de franci s-a pr ă buşit, această diversitate devine o tr ăsătur ă esenţială a societăţii europene. Atunci au prins formă principalele unităţiale vieţii politice europene. Din momentul în care na ţ iunile, elemente ale vieţii politiceeuropene, au început să se formeze, concep ţ ia unit ăţ ii s-a schimbat în mod necesar şiinevitabil. Nu mai putea fi vorba de a suprima sau absorbi naţiunile diferite în maniera în carese gîndiser ă francii. Dimpotrivă, unitatea europeană a putut însemna, după Carol cel Mare, nusuprimarea, ci conservarea diversităţii regionale devenită realitate [o armonizare a acesteidiversităţi – n.ns.].

A fost marele merit al Bisericii că a perceput şi a acceptat aceast ă schimbare fundamental ă . Sub Carol cel Mare, Biserica, în esenţă, a cooperat cu Imperiul; a sprijinit

ideea de imperiu creştin propagată de franci ca for ţă unificatoare a Europei. Din secolul al XI-lea, poziţia ei a fost diferită. Biserica a acceptat Europa diferitelor popoare şi a naţiunilor diferite şi s-a gîndit nu atît la fuzionarea lor într-o structur ă politică – un imperiu creştin caresă fie replica/faţeta pămîntească a bisericii creştine, cît la multiplicarea legăturilor între acesteunităţi separate. Noile ordine religioase se prezentau ca organizaţii internaţionale coerente

peste graniţele naţionale. Apoi, Papalitatea însăşi, o instituţie universală în teorie, a devenitacum una universală de fapt. Papii au început să aibă origini naţionale diferite, iar cardinaliierau aleşi, de asemenea, din toate ţările. În sfîr şit, urmau universităţile. În secolul al XII-leaerau institu ţ ii europene; mai tîrziu se vor dezvolta pe linie naţională.

Totuşi, principalul factor a fost atitudinea papilor înşişi. Toţi marii papi, de la Grigore

al VII-lea (1020-1085), la Inocenţiu al III-lea (1160-1216), au acceptat noile naţiuni ca fiind păr ţi ale ordinii lui Dumnezeu; le-a recunoscut individualitatea şi au căutat să le unifice,dîndu-le un scop comun şi legîndu-le de Roma. Preocupările lui Grigore al VII-lea faţă de



7

Ungaria, Polonia, Croaţia, Boemia, Rusia, Danemarca, Anglia şi Spania sunt binecunoscute.Ţările de mai sus erau independente pe relaţia cu Papalitatea, dar erau, în acelaşi timp, păr ţiale unei comunităţi mai mari căreia conducerea papală îi imprima coerenţă şi conştiinţă desine. Din acest punct de vedere, Cruciadele se prezintă ca un moment de r ăscruce. ÎnCruciadele a II-a şi a III-a, interesele naţionale divergente erau doar aparente. Cu primaCruciadă (1095-1099), Europa, pentru prima dat ă în istorie, pornea într-o acţiune unită.

Conducerea papală a creat această posibilitate. Totuşi, ar trebui remarcat faptul, nelipsit deimportanţă, că această unitate de scop a fost realizată împotriva unui inamic exterior . Aşa cumunitatea impusă de franci s-a f ăcut sub impulsul ostilităţii faţă de alte imperii (Bizantin, Grec),tot aşa unitatea realizată de Papalitate era un r ăspuns la presiunea exercitată de lumea islamică şi a slă bit rapid odată ce antagonismul acestei lumi s-a atenuat. Europa părea incapabilă deunitate de dragul ei, f ăcută sub impulsuri lăuntrice.

Cu toate acecstea, unitatea concepută de Biserică – o veritabilă unitate în diversitate – a marcat un real progres. Aceast ă unitate n-a încercat să alcă tuiască şi să impună institu ţ ii

uniforme popoarelor diverse şi nici n-a încercat să le lege politic. Pe de altă parte, putereaimperială r ămîne înţepenită în concepţiile carolingiene depăşite. Imperiul pretindea să reprezinte Europa; pretindea să fie imperiu creştin căruia toţi creştinii îi datorau supunere,dacă nu în termeni politici reali, cu siguranţa în termeni transcedentali. Acesta este faimosul

Reichsmystic exprimat de scriitori ca Otto Freising. Acest Reichsmystic implica o identificare, poate inconştientă, a creştinătăţii cu o putere, imperiul , care încă nu exista ca realitate cedomina întreaga Europă. În faţa unei asemenea imperium dominînd Europa, statelecomponente ar fi opus rezistenţă. Statele componente ale Europei, începînd cu Franţa, erau

pregătite să accepte doar tipul de unitate propus de Biserică – acela care le lăsa neatinsă identitatea naţională şi integritatea.

Astfel, ideea unei singure puteri temporale încorporată într-un imperiu era respinsă şiBiserica nu s-a opus acestei tendinţe, ci, dimpotrivă. Papa Inocenţiu al III-lea a proclamatindependenţa regelui Franţei <<care nu recunoaşte nici un superior in temporalibus>> şi

pregăteşte astfel terenul instalării altor dinastii. Procedînd astfel, Inocenţiu al III-lea/Bisericarenunţă la ideea unirii Europei în ordinea temporal ă . Unitatea era acceptată doar în ordinea

spiritual ă şi nu în cea material ă . Căderea Imperiului Hohenstanfenilor (1650) confirma acestfapt. Pentru următoarele două secole sunt puţine semne de unitate în Europa. Biserica însăşi s-a divizat prin Marea Schismă din anul 1054. Mai mult, în occident, în secolul al XIV-lea,Biserica tinde să se divizeze, în general, respectînd liniile statelor naţionale; cînd în secolul alXV-lea îşi recapătă unitatea, Biserica pierduse mult din autoritate şi influenţa educativă. Din1250 şi mai ales din timpul lui Filip cel Frumos (rege al Franţei între 1285 şi 1314), părea să nu mai existe sensul de unitate a Europei, unul care să se impună peste frontierele naţionale.

Totuşi, această percepţie avută de cineva care priveşte din afar ă nu este adevărată.

Lipsa de unitate este incontestabilă, este un fapt, dar nici n-a fost aceptat şi nici justificat.Denumirea mai corectă a stării existente era: dezordine. Lipsa de unitate şi consecinţeleaferente concretizate în r ăzboaie distrugătoare au amplificat în oameni convingerea nevoii deunitate. Mulţi au văzut avansul turcilor spre vest drept o pedeapsă pentru lipsa de unitate aEuropei; mulţi au început să vadă în unitate un mijloc de recuperare a Pămîntului Sfînt şi dealungare a Turcilor din Europa. Cererea restaur ării unităţi s-a articulat de-a lungul uneigeneraţii după moartea lui Frederick II-lea, Omul de Fier, electorul de Brandemburg (1413-1471). Dintre cei care au pledat pentru unitate, mai mulţi, vocea lui Dante este cu adevăratremarcabilă. Interesele celor care pledează pentru unitate sunt diverse şi, adeseori, aşa cummai tîrziu s-a întîmplat, pledoarea servea ca perdea de fum pentru promovarea unor intereselocale. Un Pierre Dubois, spre exemplu, formula necesitatea reorganizării Europei sub

autoritatea/bagheta Fran ţ ei; în acest fel, pledoaria lui pentru unitatea Europei este una pentruhegemonia Franţei. Şi atunci şi acum asemenea planuri trezeau şi trezesc suspiciuni. Germaniisau englezii n-ar fi acceptat un asemenea plan de unitate. Pe de altă parte, Dante însuşi



8

implora unitatea şi imperiul ca o armă împotriva Franţei; astfel, cercul vicios se închide.Literatura secolelor al XIV-lea şi al XV-lea este plină de asemenea interese care au blocatintegrarea Europei. O singur ă voce sună clar şi dezinteresat; este aceea a Cardinalului şifilosofului german Nicolae Cuzanul (1401-1464). El a avut puterea intelectuală să reunească elementele cele mai bune ale tradiţiei medievale într-o perioadă în care ideea de unitateeuropeană era aşa de învăluită în argumentarea intereselor locale. Pentru el, unitatea nu

însemna o uniformizare impusă . Prin unitate, el înţelegea concordantia, adică armonizarea elementelor disparate. Cu alte cuvinte, în acest tip de unitate era loc pentru pluralitatecredinţelor şi pentru un număr de state egale. Nicolae Cuzanul nu încearcă să bazeze unitatea

pe excludere/exclusivism, ci pe comprehensiune; pentru el, Europa includerea deopotrivă şi pe greci şi pe latini şi nu era identificată cu Occidentul.

Prin acest mod de a vedea, Nicolae Cuzanul era, deopotrivă, atît în avans, cît şi înurma timpului său; era în avans în măsura în care formula o concepţie despre unitate maideplină, completă decît a multora dintre contemporani; era în urma timpurilor sale în măsuraîn care interesele mărunte tindeau să se aşeza în faţa scenei; printre aceste interese, cel de stat era considerat suprem. În lumina acestor interese de stat, societatea politică lua forma unei

societas leonina, în care cine nu devorează este devorat...; o societate care îşi stabileştestandardele după Niccolo Machiavelli (1469-1527) şi deci acceptă implicit doctrina ra ţ iunii

de stat . Probabil această nouă concepţie mergea spre ideea preluată de la Aristotel Stagiritul(384-322 î.e.n.), derivată din concepţia acestuia, şi potrivit căreia statul este o societas

perfecta et per se sufficiens; această concepţie despre stat, perfect şi suficient sieşi, nu mailăsa loc ideii că diferite state constituiau păr ţi ale unei unităţi europene superioare.

La sfîr şitul secolului al XV-lea şi începutul celui de al XVI-lea, o schimbare înviziunea politică devine evidentă şi cu efecte practice. În cadrul acestei viziuni noi, noţiuneade unitate medievală a Europei a trecut în faţa aceleia de stat suveran.

Unitatea cre ştină şi unitatea Europei

Ce înseamnă unitatea medievală a Europei? Un r ăspuns corect la această întrebare presupune observaţia că noţiunea însăşi de Ev Mediu este una artificală. Ea acoper ă niveluridiferite de civilizaţie şi experienţă politică. Nu putem cere, spre exemplu, francilor brutali şilipsiţi de subtilitate să aibă o noţiune de unitate de adîncimea filosofică a aceleia a lui NicolaeCuzanul. Ca urmare, trebuie să acceptăm că nu există numai o concepţie medievală asupraunităţii Europei, ci mai multe şi, adeseori, incompatibile. Incompatibilitatea decurge dinrealitatea că oamenii n-au fost niciodată clari în privinţa unităţii pe care o doresc.

Noţiunile despre o societate unită, un commonwealth, derivau în Evul Mediu din două surse: ideea de comunitate creştină şi universalismul Imperiului Roman. Francii, popor

primitiv, incapabil de analiză intelectuală de fineţe, aveau tendinţa de a confunda ambelesurse cu propria lor dominaţie şi dominaţia lor o identificau cu Europa. Ei gîndeau că sîntmoştenitorii Imperiului Roman universal şi, în realitate, nu erau. Nici pretenţia lor de a seindentifica cu Creştinătatea nu rezistă. În adevăratul sens al cuvîntului, Creştinătatea eracomunitatea credincioşilor de oriunde şi din orice timp; nu putea fi redusă Creştinătatea launităţi politice temporale.

Astfel se explică respingerea de către intelectualii de marcă a încercării, indubitabilconturată sub Carol cel Mare, de a identifica Europa cu Occidentul şi unitatea europeană cuunitatea creştină. Biserica însăşi nu-şi putea permite să accepte o asemenea limitare aCreştinătăţii. Drept rezultat al acestei situaţii a fost o anumită ambiguitate a ideii de unitatediscutată de-a lungul Evului Mediu. Unii vorbeau de unitatea cre ştină , una care însemna maimult decît unitatea europeană şi nu însemna nicicum o unitate în sensul geografic al noţiunii.

Alţii, în imposibilitate intelectuală de a atinge anumite înălţimi, confundau unitatea religioasă cu aceea politică. Geoffrey Barraclough nu crede că această confuzie era conştientă., cirezulta pînă în Evul Mediu tîrziu din limitarea intelectuală a aunor oameni. Totuşi, în Evul



9

Mediu tîrziu, confuzia a fost conştient alimentată. Din această perioadă, ideea de unitateeuropeană a fost transferată la nivelul propagandei şi redusă la acest nivel. Se mai adaugă faptul că era mai u şor să creiezi un sens al unit ăţ ii europene pe baza ostilit ăţ ii şi a opozi ţ iei

decît pe baza beneficiilor pe care unitatea le-ar putea aduce. Biserica a predicat în van fr ăţiacreştinilor; numai sub ameninţarea Islamului s-au unit creştinii şi numai cît a ţinutameninţarea acestuia. Creştinii n-au fost ţinuţi împreună de perceperea sensului intereselor

comune. Aşa cum am văzut, identitatea Europei ca entitate distinctă s-a conturat pe timpul luiCarol cel Mare pe temeiul ostilit ăţ ii fa ţă de Imperiul Bizantin. Acest sentiment de ostilitate,deşi prezent cu intermitenţă de-a lungul perioadei de referinţă, n-a fost aşa de cuprinzător cumadeseori se crede. Biserica, spre exemplu, n-a încetat să gîndească despre sine ca fiind una, înciuda schismei pe care n-a renunţat niciodată s-o vindece şi, astfel, să-şi recupereze unitatea.De asemenea, este semnificativă concepţia despre Europa a Papei Pius al II-lea (1458-1464),concepţie care cuprindea pe greci, Balcanii şi Bizanţul.

S-a scris mult despre unitatea medievală ca despre ceva ceea ce noi, modernii, am pierdut. O cercetare a realităţii arată că unitatea, pe care suntem înclina ţ i să o idealiz ă m, nuera o unitate a Europei, ci una cre ştină . Aceste tipuri de unitate nu se suprapun complet şi nutrebuie confundate. De asemenea, nu trebuie să facem confuzie între imperiul occidental de laCarol cel Mare, la Friederick al II-lea şi Europa. Nu era Europa şi nu era acceptată ca atare defrancezi sau de englezi. Dacă vrem să descoperim contribuţia medievală la unitateaeuropeană, trebuie să luăm în considerare un plan secund situat sub sfera politică, alături deea.

Evul Mediu a creat elementele unei culturi comune. Codul cavaleresc, spre exemplu,nu ţinea seamă de graniţele naţionale. Apoi, la nivelul teologiei şi al filosofiei, s-a constituitun limbaj şi o terminologie comună care, evident, nu trebuie exagerate ca importanţă. Înliteratura naţională, locală, spre exemplu, cu apariţia lucr ării Chanson de Roland (780), se

poate vorbi de apariţia sentimentului naţional. În filosofie, existau notabile difirenţe întreOxford şi Paris, ca centre universitare. În secolul al XII-lea, existau, de asemenea, şcoli de

drept distincte. Cu toate acestea, ar fi absurd să negăm caracterul european al civiliza ţ iei. Însocietatea feudală, de la Atlantic în mlaştinile Pripetului, se gîndeşte şi se vorbeşte în aceiaşitermeni. Biserica era într-adevăr o instituţie supranaţională. Aceste fapte ne arată că exista o

viziune europeană comună în aceste regiuni. Această viziune nu genera vreun sens al unităţii politice; în Evul Mediu exista doar o unitate de civiliza ţ ie, una incapabilă să ia formă politică.

Problema europeană în istoria modernă

Istoria unităţii europene în timpurile moderne difer ă de aceea din timpul EvuluiMediu. Gînditorii medievali porneau de la ideea restaur ă rii unit ăţ ii existent ă în Antichitate,una reprezentată de universalismul Romei, pe de o parte, şi, pe de altă parte, de concepţiacreştină a commonwealth-ului. După Renaştere şi Reformă, gînditorii porneau de la realitatea

existenţei statelor na ţ ionale. Scopul demersului nu mai viza restaurarea unei unităţi ideale pierdute; viza, de fapt, depăşirea, într-un fel sau altul, a dezavantajelor unei societăţi în carefiecare stat suveran era propriul sau ultima ratio. Acest efort de gîndire a Europei unite aîmbr ăcat multe forme. Una din acestea a constat în elaborarea unui cod interna ţional de legi,acţiune corelată cu numelui lui Hugo de Groot, zis Grotius (1583-1684). Lucrarea sa De jurebelli ac pacis i-a adus supranumele de “Tatăl dreptului internaţional”. Altă formă de gîndiremodernă a unităţii Europei a constat în încercarea de a revigora ideea de Europa care să însemne ceva mai mult decît multiplicitatea naţionalităţilor diverse, sau încercarea de a opunesegmentării timpului sensul unităţii europene; de a reface unitatea timpului la nivelul acestuisens.

Percepţia în această formă nouă a nevoii integr ării europene s-a realizat în secolul alXVII-lea. R ăzboaiele religioase nesfîr şite puneau în evidenţă tarele neunificării Europei. Şi ca

o reac ţ ie împotriva acestor r ă zboaie religioase ia naştere această mişcare de organizare a



10

Europei. Nevoia acută de instalare a păcii impulsionează această mişcare ce se prezintă astfelşi ca una pentru pace. Mişcarea include: faimosul Mare Plan al lui Sully; nume ca alecălugărului Emeric Curcé (1590-1648), părintele arbitrajului internaţional, calitate pe care odobîndeşte prin lucrarea sa din 1623 – Le Nouveau Cynée în care propune crearea unuiconsiliu permanent cu sediul la Veneţia, apt să reglementeze pacific conflictele dintre prinţiieuropeni; englezii W.Penn şi Bellers. Între cei care ilustrează această mişcare modernă pentru

Europa unită, cel mai remarcabil gînditor a fost Gottfried Wilhelm von Leibniz (1646-1714).Multe din ideile oamenilor care au ilustrat această mişcare – cei menţionaţi mai sus şi mulţialţii – mergeau pînă la marginea fantasticului, alunecînd în utopii şi depăr ţindu-se de politica

practică. Unii (între ei şi W.Penn) includeau Rusia în Europa; alţii (ca Sully) o excludeau.Unii îşi întemeiau ideile pe tradiţiile Cruciadelor; cei cu adevărat remarcabili se ridicaudeasupra Europei şi gîndeau o ordine a întregii societăţi umane văzută de un Crucé ca un tot .

Tr ăsătura comună a gîndirii tuturor constă în aspiraţia spre o ordine federal ă şi aceastamarchează clar distincţia faţă de modul medieval de a concepe unitatea Europei. Pe cînd înEvul Mediu ideea de unitate politică a Europei era concepută doar sub dorma imperiului,secolul al XVII-lea o concepea sub forma republicii, a republicii cre ştine. Realizarea unităţiisub hegemonia vreunei puteri, fie ea a Habsburgilor sau a Bourbonilor, era de neconceput; eraapreciată incompatibilă cu menţinerea calităţilor esenţiale ale societăţii europene. Erau priviţica cei mai buni europeni oameni ca Wilhelm de Orania (1650-1702) care au combătut

planurile de dominaţie ale unei singure puteri. O asemenea unitate nu era de dorit şi adevărulafirmaţiei se verifică şi pe timpul lui Napoleon I (1769-1821); împărat al francezilor între1804 şi 1815).

Conceperea Europei ca o republică, ca un concert al puterilor suverane, însemna că unitatea europeană era văzută ca o unire şi o armonizare a intereselor acestora. Problema

practică era cum să fie unite aceste entităţi în ceea ce se numea un sistem general . R ăspunsula fost dat de concepţia balan ţ ei puterilor . Ca element al politicii internaţionale, balanţa

puterilor avea deja o istorie lungă. Începuturile acestei istorii pot fi duse pînă la lupta pentru

investitur ă, cînd Papalitatea realiza legături cu mici state periferice (Danemarca, Boemia şialtele) pentru a contrabalansa imperiul. Astfel, sistemul balanţei puterilor se articulează caunul endemic în relaţiile internaţionale. Totuşi încrederea în balanţa puterilor ca principiu avenit mai tîrziu. Acceptarea ideii echilibrului trebuie conectată cu viziunea epocii lui Isaac

Newton (1642-1727) şi cu noţiunile teistex ale armoniei cosmice autoordonatoare, curentă întimpul Iluminismului. Nu exist ă o conexiune necesar ă între ideea balan ţ ei puterilor şi aceeaa integr ă rii europene. Totuşi, în contextul acelei perioade cînd Europa era considerată orepublică a statelor independente, nu este de mirare că ideea balanţei puterilor a fost în modobişnuit tratată ca singurul mijloc mecanic prin care integrarea europeană ar putea fi realizată;un antidot – singurul – împotriva hegemoniei unui singure puteri.

Astfel, noţiunea de unitate, ca unitate federal ă şi aceea de balan ţă a puterilor , ca principiu al federalizării mergeau mînă în mînă. Europa era concepută ca o mare familie,fiecare membru al familiei fiind responsabil, independent, dar fiecare recunoscînd legăturilecomune; interesele individuale ar fi trebuit să fie armonizate. Singurul lucru care lipsea erauinstituţiile prin care să se realizeze armonizarea. Ca urmare, Europa era asemănată cu un marecongres şi această percepţie s-a consolidat la marile congrese de pace de la Nymwegen,Utrecht. Aix-la-Chapelle, în care Europa asigura o prezenţă în aşezarea propriilor interese.

Această împrejurare a dat naştere ideii că unica legătur ă posibilă, necesar ă şi, evident,nu neapărat dăunătoare, între naţiunile componente ale Europei erau acelea dictate de balanţa

puterilor şi această legătur ă putea fi menţinută doar prin mijloace diplomatice. Generaţii de-arîndul au preluat ideea care mai persistă şi astăzi. Un W.Robertson a caracterizat-o drept

x Teism = concepţie filozofică – religioasă care admite existenţa lui Dumnezeu ca fiinţă supranaturală raţională,creatoare şi conducătoare a lumii.



11

<<marele secret al vieţii politice moderne>>. În viziunea lui Friederick cel Mare (1712-1786),sănătatea corpului poolitic european depinde de echilibrul între marile puteri şi rupereaacestui echilibru ar perturba sănătatea acestui corp. Chiar în secolul al XVIII-lea spirite maielevate precum un Iohann Heinrich von Iustian a manifestat îndoieli faţă de veracitatea acesteiafirmaţii. Balanţa puterilor, susţin ei, n-a f ăcut decît să conserve o legătur ă socială imperfectă,un grad de solidaritate suficient numai pentru menţinerea Europei într-o stare de agitaţie

perpetuă f ăr ă a-i coagula unitatea. Era clar că armonia autoreglatoare între puteri era aceeacare conserva automat balanţa puterilor. Ca urmare, trebuia mai mult: o constituţie şi instituţiicomune. Aceasta era viziunea lui J.J.Rouseau deşi se pare că el s-a îndoit asupra faptului că un asemenea obiectiv era realizabil din punct de vedere practic.

Împăr ţirea Poloniei (în 1772), s-a spus, a fost evenimentul care, mai mult decît altele,a zdruncinat încrederea în balanţa puterilor. S-a observat, de asemenea, că, deşi marilecongrese europene pretinseser ă că servesc interesele comune ale Europei, cei care negociaureprezentau, de fapt, interesele anumitor ţări. Ca urmare, concluzia era că este necesar ă o

nouă concep ţ ie asupra unit ăţ ii europene.

Nimeni n-avea o idee clar ă despre felul în care o asemenea concepţie ar trebui

formulată şi mai ales pusă în practică. Dacă un om de stat încerca, ocazional, să formulezeconsideraţii mai largi, o f ăcea în sensul explicitării interesului propriei ţări. În 1777, spreexemplu, Contele Vergennes, ministrul de externe al lui Ludovic al XVI-lea după 1774, seopunea anexării Renaniei la Franţa cu o argumentare caracteristică: <<Ţările Rinului suntfoarte tentante şi ar merita anexate Franţei, dar prejudiciile implicate ar depăşi beneficiile.Franţa ar r ămîne f ăr ă o politică într-o Europă căzută în anarhie>>. Este clar că el nu vrea oEuropă aruncată în anarhie, dar motivele lui reale ţin de interesele Franţei. Urmărirea doar aintereselor teritoriale ale Franţei ar putea avea între urmările de nedorit tulburarea ordiniieuropene. Din argumentele lui Vergennes rezultă clar că el concepe Europa ca o unitate, iar Franţa reprezintă o parte a accesteia.

Peste mai puţin de un secol, poziţia va fi radical schimbată. Cînd un diplomat englez îl prevenea pe Bismarck în privinţa faptului că îşi asumă riscul de a atrage dezaprobareaEuropei, el a r ăspuns cu trufie: <<Cine este Europa?>>.

Între 1777 şi 1863, sensul Europei ca unitate, ca ceva mai mult decît o expresiegeografică, s-a pr ă buşit. “Cine vorbeşte de Europa se înşeală”, va remarca tăios Bismarck în1876.

Două motive fundamentale explică această schimbare. Mai întîi, cre şterea

na ţ ionalismului pe valul Revoluţiei franceze. În fapt, filosofia idealistă a alimentat credinţa în primatul na ţ iunii şi în statul – na ţ iune ca forma cea mai înaltă de unitate. Această creştere anaţionalismului nu s-a produs dintr-o dată; în prima jumătate a secolului al XIX-lea, creştereanaţionalismului a fost contrabalansată de un conservatorism în care sensul unităţii europeneera puternic.

Ordinea europeană conservată în Tratatul de la Viena din 1815 a durat pînă laR ăzboiul Crimeii (1853-1856). Cu triumful ideii că naţiunea este forma cea mai valoroasă,Europa a devenit un simplu termen geografic.

Al doilea motiv al acestei schimbări radicale este acela că, aşa cum în gîndirea comună valorile na ţ ionale au dizlocat pe cele europene, pe teren politic, Europa a pierdut treptat loculsău unic în lume. În ultimă instanţă, această modificare a locului Europei ne obligă s-oexplicăm mergînd înapoi spre Marile descoperiri geografice care au deschis perspective

globale. Din această perspectivă, Europa înseamnă, progresiv, mai puţin.

Evident, nu trebuie exagerată viteza schimbării. Au trecut mulţi ani pînă cînd Lunea Nouă a putut contribui la reorganizarea echilibrului celei vechi.



12

Deja la trecerea dintre secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, Olanda, Anglia şi Franţa seconcentrau tot mai mult asupra teritoriilor de peste mări, aşa cum Spania şi Portugalia of ăcuser ă mai înainte. Drept rezultat al acestei tendinţe, problema europeană a început tot maimult să fie văzută ca o parte a ordinii internaţionale, ca o problemă mondială.

Încă pe timpul R ăzboiului de 7 ani (1756-1763), bătrînul Mirabeau ar ăta că s-ar puteasă nu fie pace în Europa f ăr ă pace în America. În 1809, istoricul Heeren prezicea că viitorii

istorici nu se vor mai ocupa numai cu sistemul limitat de state europene, ci de cel mondial.Cel puţin, în parte, această atitudine reflecta cosmopolitismul secolului al XVIII-lea.

Cînd Schiller (1759-1805) proclama că: “Eu scriu ca cetăţean al lumii care nu este supusvreunui prinţ; mi-am pierdut patria şi am schimbat-o cu lumea”, el se pronunţa împotriva

spiritului strîmt european ca şi împotriva spiritului na ţ ional în schimbul asocierii întregiiumanităţi. Acest cosmopolitism era o versiune laică a spiritului ecumenic al creştinismuluitimpuriu. Şi cre ştinismul timpuriu şi cosmopolitismul militau împotriva concep ţ iei de unitate

europeană . În cele din urmă, cosmopolitismul şi-a găsit expresia în mişcarea care a dus laformarea Ligii Naţiunilor: o organiza ţ ie mondial ă în care Europa nu era recunoscut ă ca o

unitate distinct ă .

Înainte de această evoluţie spre Liga Naţiunilor, problema integr ării europene a fostdin nou adusă pe scena politică de evenimente ca Revoluţia franceză şi r ăzboaielenapoleoniene. Mai ales aceste evenimente au sf ărîmat structura europeană aşa cum fusesestabilită prin Tratatul de la Westfalia (1648).

Iniţial, distrugerea acestei ordini slabe a venit bine unora, mai ales în Germania.

Una din axiomele acestei ordini fusese că interesul Europei cere păstrarea uneiGermanii f ăr ă unitate. Bineînţeles, patrioţi germani ca Herder (1744-1803) şi Iustus Möser (1720-1794) au respins această concepţie asupra ordinii europene. Cu mult înainte, însă,regimurile revoluţionare napoleoniene provocaser ă o reacţie. Ideea de unitate europeană impusă de Napoleon a lezat sensibilităţile patriotice în Europa. Din nou, hegemonia şi

imperialismul unei singure puteri stîrneau repulsie. Totuşi, nu era suficientă opoziţia faţă deaceastă unitate impusă; trebuia propusă o concepţie de unitate acceptabilă. Cert este că reacţiaîmpotriva Imperiului lui Napoleon a pus la ordinea zilei problema unităţii europene încondiţiile persistenţei cosmopolitismului secolului al XVIII-lea.

Căderea Imperiului napoleonian era întrucîtva asemănătoare cu aceea creată de pr ă buşirea Imperiului lui Friederick al II-lea Hohenstaufen la 1250. Fiecare parte componentă a fostului Imperiu napoleonian a produs idei de unitate europeană potrivite propriilor interese.Pentru Metternich, Revoluţia franceză a distrus Europa pe care el o ştia. Unitatea europeană,în viziunea lui, era cel mai bine reprezentată de solidaritatea cur ţilor şi a guvernelor. Această concepţie negativă şi reacţionar ă asupra integr ării europene era slă biciunea sistemului lui

Metternich. Nimic din această concepţie nu producea o voinţă reală de realizare efectivă aunităţii Europei.

Atît liberalii cît şi conservatorii au sesizat lipsurile concepţiei lui Metternich;conservatorii au înţeles că trebuie dat concepţiei asupra integr ării Europei ceva pozitiv dacă oamenii vor să lupte şi să facă sacrificii pentru a realiza unitatea Europei. Pentru conservatoriieuropeni, romanticii au fost aceia care au dat un nou impuls concepţiei despre integrare,invocînd unitatea existentă în Evul Mediu. Că această unitate era mai mult o ficţiune, n-acontat prea mult pentru minţile înfierbîntate ale romanticilor; ei au considerat că bolileEuropei (iacobinism, hegemonia napoleoniană etc.) erau rezultatul pierderii acestei unităţi.Doar unirea acestei viziuni cu catolicismul reactivat politic a constituit o for ţă politică efectivă, distinctă de strigătul simplu şi lipsit de speranţă după paradisul pierdut al unităţiimedievale.



13

Catolicismul a oferit un principiu unităţii Europei care a înlocuit calculul rece deinterese. În această privinţă, nobilul francez Joseph de Maistre (1753-1821) a fost

personalitatea cea mai remarcabilă. Ideea lui era că Europa nu se va putea uni dacă nu esteunită religios, că civilizaţia europeană fusese creată de Biserică în Evul Mediu şi otr ăvuriintroduse în Europa din afar ă, în primul rînd din America (democra ţ ia şi iacobinismul) erau

principalul pericol pentru Europa şi ele i-au distrus unitatea. Simpla balanţă a puterilor,

simplul echilibru nu sînt de natur ă să blocheze declinul deoarece n-au nimic moral în ele; sînt<<ateiste>>. Dacă Europa este ceva, este o comunitate de credinţă; lipsa credinţei va distrugeEuropa.

Titlul faimoasei căr ţi a lui Novalis, Cre ştinism sau Europa (1826) sintetizaargumentele epocii. Din punctul de vedere al celui mai reprezentativ romantic german,Europa însemna o unitate creştină şi aceasta era, în primul rînd , o unitate catolică . De aceea,nici protestantismul , nici ortodoxia n-ar trebui acceptate ca adevărat creştinism.

Marele avantaj al acestui fel de a argumenta constă în aceea că predica unireaîmpotriva a ceva, împotriva Angliei şi a Americii, ca sedii ale democraţiei şi ale liberalismuluişi a celor mai multe rele potrivnice Europei; împotriva Rusiei. Poziţia Rusiei în acest sistem

de gîndire este complexă şi interesantă.Frontul catolic susţinea că Rusia ar trebui exclusă pe temeiuri religioase. Includerea

Rusiei ortodoxe ar distruge baza însăşi a unităţii Europei. Pe de altă parte, în viziuneaconservatorilor de talia lui Metternich, Rusia a probat ataşamentul la interesele Europei atuncicînd ţarul l-a trimis pe generalul Suvorov să lupte împotriva iacobinismului, remarcîndu-se înItalia şi Elveţia (1799); că ar trebui inclusă Rusia în Europa o dată ce, după 1815, ŢarulAlexandru I recunoscuse sistemul european din care Rusia f ăcea parte, Ţarul fiind astfelobligat să-l apere.

Şi înainte de 1848 şi după, conservatorii europeni priveau Rusia ca parte esenţială aEuropei mai ales că ţarul Nicolae I suprimase revoluţia din Ungaria, ajutînd astfel la evitarea

căderii Europei în anarhie.Existau însă şi alte voci care ar ătau că la Tilsit, întreverea între ţarul Alexandru I şi

Napoleon (iunie-iulie 1807) arată intenţia Rusiei de a distruge Europa şi a o împăr ţi în interes propriu. În mod curios, în această privinţă, viziunea catolică se întîlne şte cu aceea ana ţ ionalismului liberal . Liberalii şi, mai tîrziu, marxiştii atăcau autocraţia moscovită (saudespotismul , cum obişnuiau ei să spună) ca fiind <<asiatică>> şi pretindeau că Rusia estestr ăină principiilor societăţii europene şi trebuie exlusă din Europa. Împotriva acestei opinii,era folosit un argument puternic: nu numai că Rusia apar ţine Europei, dar era zidul/obstacolulnecesar în faţa hoardelor asiatice (mai ales împăratul Germaniei, Wilhelm al II-lea, acontribuit la intensificarea discuţiilor despre <<pericolul galben>>).

Este limpede că, peste părerile antagoniste despre unitatea Europei, trei puncte suntclare: 1.Problema unităţii europene era dependentă de formarea unei idei clare în privinţaconstituirii Europei; această claritate nu s-a realizat niciodată; 2. Că, luînd Europa aşa cumeste - un fel de accident al evoluţiei istoriei - şi a încerca să o organizezi într-o unitate, nu erasuficient. Apelul la menţinerea status-quo-ului era profitabilă beneficiarilor acestuia. Alţii – ca naţionaliştii din Germania şi Italia care nu-i realizaser ă unitatea – nu vor fi de acord că oasemenea Europă ar fi conservată. După ei, înaintea unităţii acceptabile a Europei, era esenţialsă fie stabilită o ordine justă. În sfîr şit, 3. Era mai uşor să formulezi o noţiune negativă,exclusivistă a unităţii europene, una îndreptată împotriva unei puteri pretinse anti-europene,decît să găseşti un obiectiv pan-european la care toţi pot adera. Oamenii puteau fi mai uşor uniţi împotriva iacobinismului, a <<pericolului galben>>, a democra ţ iei (considerată în

secolul al XIX-lea ca antiteză a tradiţiilor şi a valorilor europene), împotriva Angliei şi aRusiei; împotriva a orice; era mai greu să se lase uni ţ i pentru ceva. Acesta era <<călcîiul luiAhile>> a mişcării pentru integrarea Europei.



14

Trebuie spus că antagonisme existau şi înlăutrul Europei. Concepţia despre unitateaEuropei a lui Giuseppe Mazzini (1805-1872) erau antifranceze, aşa cum erau cele ale luiDante cu secole în urmă. Într-o epocă de naţionalism avansat, concepţia fiecărei ţări despreunitate şi a propriei căi de a o realiza era puternic colorată de prejudecăţ i na ţ ionale. Destul derar apăreau personalităţi care să se ridice deasupra consideraţiilor naţionale şi să vadă Europadin punctul de vedere al Europei şi nu al colţului Europei unde s-a întimplat să locuiască el.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, spiritul european chemat în avanscenă împotriva hegemoniei lui Napoleon, era în eclipsă. Există două raţiuni ale acestei alunecări aspiritului european pe un plan secund. Mai întîi, era vorba de puterea extraordinar ă anaţionalismului care, sub Bismarck, Cavour şi alţii, a devenit credinţă de masă detorită combinaţiei cu avansul democraţiei; se ajunsese să se creadă că naţionalismul era leacul bunla toate; că dacă fiecare naţiune se va bucura de dreptul la autodeterminare şi-şi va dobîndifrontierele ei naţionale, vor fi automat îndepărtate toate cauzele de conflict; că o armonie naturală se va instala între naţiuni şi această armonie ar putea, fie diminua instantaneu nevoiade unitate a Europei, fie ar aduce-o automat. Astăzi, ne dăm seama ca aceste aşteptări eraunaive. Totuşi, ele erau realităţi şi prezenţa lor este remarcabilă în 1914 şi, după aceea, pînă în1919.

Al doilea motiv pentru eclipsarea ideii de unitate naţională rezidă în imperialismul secolului al XIX-lea şi mai ales al ultimului sfert al acestui veac. În contextul acestuiimperialism, capătă relevanţă întrebarea: era Anglia o putere europeană, sau legăturile ei erauorientate în afara Europei şi care din aceste legături/cau Europa şi cu Imperiul) erau mai

puternice?

Se ştie că şi Franţa şi-a alcătuit un imperiu în Africa de Nord şi în Asia de Sud-Est. Şiiar: care legături ale Franţei erau mai puternice? Cele cu Europa sau cele cu imperiul întins pemai multe continente? În ultima parte o secolului al XIX-lea Rusia era, de asemenea,

preocupată de expansiunea ei în Asia. Şi în cazul Rusiei întrebarea de mai sus are relevanţă.

De fapt, numai Germania, Austro-Ungaria şi încă vreo cîteva state mici cu interesenesemnificative în afara Europei erau realmente interesante de unitatea Europei . Tocmaiaceastă situaţie, rezultată din numărul restrîns al celor interesaţi în realizarea unităţii Europei,apărea multora suspectă. <<Logica istoriei>> - o expresie mult folosită la sfîr şitul secolului alXIX-lea – părea să lucreze împotriva unităţii Europei. Pe măsur ă cu ţările Europei erau totmai mult implicate în politica colonială, Europa părea a fi pe punctul de a se desface. Mai

ales <<peste mă ri>> era devă rata scenă politică a lumii; acolo şi nu în Europa. Anglia şiFranţa intrau în coliziune la Fashoda (1898); Anglia şi Germania, la Agadir (1911). ReginaVictoria era împăr ăteasa Indiei. Ca urmare, pentru Anglia putea fi mai important ceea ce seîntîmplă în Egipt decît în Europa.

Ne aflăm, aşadar, în faţa unei lumi în care marile puteri sunt în competiţie; StateleUnite şi Japonia veneau spre primul plan al scenei politice tot cu statut de mare putere. Înaceastă lume, poziţia Europei devenea dependenţă de ideea unirii ei sub hegemonia unei mari

puteri europene. De aici rezultă, în cel mai larg sens, esenţa celor două r ăzboaie mondiale,începute în Europa. Încercările Hohenzolernilor şi ale lui Hitler de a impune unitatea Europeiau eşuat. Eşecul se explică prin aceea că nu era în interesul unor puteri mondiale ca Anglia,America şi Rusia, ca Europa să între în scenă, unită, cu statut de mare putere. Se mai explică

prin faptul că Europa însăşi nu era pregătită să accepte această formă de integrare şi unificare.

Este adevărat, că, la acest nivel, erau europeni care ar fi preferat fie şi unificarea subhegemonie germană decît decăderea Europei lipsită de unitate. Ei erau “Quisling”xx,colaboraţioniştii, inclusiv cei ai regimului Pétain de la Vichy. Nu toţi au fost simpli

oportunişti; mulţi au ştiut exact de ce colaborează. Totuşi, ei – cei care au colaborat cu

xx Numele propriu Quisling, colaboraţionist norvegian cu Germania lui Hitler a ajuns să desemneze o categorie.



15

puterile Axei – erau o minoritate. Majoritatea europenilor erau ostili unirii Europei sub

hegemonia unei mari puteri. Această atitudine se alătura tradiţiei europene care operase şiîmpotriva lui Filip al II-lea şi împotriva lui Ludovic al XVI-lea; acum, această tradiţie operaîmpotriva lui Wilhelm al II-lea şi a lui Hitler.

R ămîne un fapt însă: Europa era prea slabă şi prea divizat ă pentru a se salva.Urmărirea intereselor naţionale, ura şi gelozia naţională, au blocat orice acţiune vizînd

realizarea unităţii. Să amintim, spre exemplu, ura care a alimentat Polonia să se alinieze cuHitler împotriva Cehoslovaciei în anii 1938-1939. Salvarea a venit oarecum din afar ă: de laStatele Unite, de la dominioanele britanice, de la Rusia de dincoace de Urali.

Întrebări

1.De cînd vorbim de unitatea Europei?

2.Daţi un exemplu din care să reiasă că Europa a ar ătat mai bine tendinţa de a se uniîmpotriva cuiva.

3.Demonstraţi împrejurarea care a f ăcut din unitatea Europei medievale un ideal.

4.Care este diferenţă între unitatea concepută în Evul Mediu şi aceea a EuropeiModerne?

5.Cărei tendinţe din gîndirea europeană apar ţine crearea Ligii Naţiunilor?



16

II. SECRETELE VITALITĂŢII EUROPEI

Între factorii vitalităţii Europei putem lua în considerare: vitalitatea intrinsecă, voinţade a exista şi vocaţia/funcţia Europei în lume. Fiecare din aceşti factori va fi discutat amplu înorele de seminar.

Am vrea să atragem atenţia asupra originalităţii centrului civic al oraşului de tipeuropean.

Există cîteva elemente ale centrului oraşului european care sunt deopotrivă unice şi simbolice. Se înţelege că Europa a proiectat în lume multe din modelele ei. Astfel, în centruloraşului, unice şi simbolice sunt biserica, primă ria, şcoala, cafeneaua şi pia ţ a.

Fiecare din acestea pot fi socotite secrete ale vitalităţii europene în măsura în caresemnifică: împărtăşirea aceloraşi valori spirituale, acceptarea domniei legii, respectul tacit altuturor cetăţenilor pentru instituţiile publice, posibilitatea exprimării deschise a opiniilor;exprimă respectul pentru educaţie şi observarea unei diviziuni a muncii.

În mic, avem exprimată o vitalitate a cărei esenţă este ordinea în libertate; o ordine

rezultînd din echilibrarea temeiurilor. (Fiecare din elementele de mai sus va fi detaliat laseminarii).

Am vrea să insistăm nu asupra prezenţei bisericii ca simbol al credinţei de baz ă şicomune, aptă să treacă peste diferite de partid, peste ambiţii şi doctrine. Fiecare element alslujbei are semnificaţia lui, dar corul simbolizează cel mai bine unitatea în diversitate aEuropei. Muzica ce se aude din biserică arată structura esenţială, polifonică şi dialectică aEuropei, cu măririle şi decăderile ei. Din biserică drept punct de referinţă al centrului civic aloraşului european, se poate porni la o întreagă construcţie filosofică asupra persoanei, aindividului, care are deopotrivă autonomie şi obliga ţ ii faţă de comunitate.

Printre faptele care contrazic pe sceptici, unele ţin de puterea bisericii europene, a

bisericii acesteia în lume.Trei teologi (Jacques Maritain, Paul Tillich şi Karl Bart) influenţează vizibil prezenţa

bisericii europene în a doua jumătate a secolului al XX-lea; o revigorează intelectual.Mişcarea generală spre ecumenism este relevantă în sine. Mai multe semne arată că bisericatinde să-şi revigoreze rolul de for ţă în istorie şi impulsurile pleacă din Europa.

Există semne de revitalizarea bisericii în Europa. Există şi un semn exterior semnificativ: în S.U.A., printre <<zgîrie nori>>, se construiesc biserici în stil gotic, copii maimult sau mai puţin reuşite ale bazilicilor medievale europene; în Europa, bisericile seconstruiesc din sticlă şi beton armat şi sunt decorate de cei mai moderni pictori; eleîncorporează descoperirile erei tehnologice deşi servesc scopuri vechi tradiţionale, dar cu un

efect mai amplu decît construcţiile bisericeşti ale sec. al XIX-lea. Neîndoielnic, mi şcarea ecumenică este simptomul renaşterii spirituale înlăuntrul

bisericilor. În Consiliul Mondial al Bisericilor sunt reprezentanţi deopotrivă protestanţii,anglicanii şi ortodoxii. Toate elementele mişcării ecumenice arată că această generaţie (aanilor ’60) este martora fenomenului reuniunii creştinilor, avînd semnificaţia schimbăriicursului istoriei ultimului mileniu şi o întoarcere la sursele comune de inspiraţie.

Începută în Europa, mişcarea ecumenică împrospătează/revigorează viaţa bisericii cafor ţă în istorie.

Un alt semn de vitalitate vine din soliditatea educa ţ iei de tip european. S-a reproşatşcolii de tip european că este depăşită şi că nu r ăspunde adecvat cerinţelor prezentului; că este

prea tradiţională şi prea conservatoare şi, într-o anumită măsur ă, criticile sunt justificate.



18

acest comportament a fost de natur ă să-şi întîrzie uneori manifestarea deplină a rolului şifuncţiei Europei; aceasta explică şi trezirea oarecum tîrzie a conştiinţei claselor conducătoare.

Prima revoluţie industrială, aceea bazată pe cărbune şi declanşată în Europa, are efectecomplexe; pe de o parte, a creat suburbiile întunecate în jurul marilor oraşe, dar a creat şi

proletaristul ; un întreg segment al populaţiei a devenit supus maşinii. Muncitorul era văzut deMarx – şi pe drept - <<un apendice viu al maşinii moarte>>, nevoit să muncească ore

nesfîr şite pe zi în condiţii deplorabile din punct de vedere igienic şi moral. Aceasta este primaexplozie tehnică care a dăunat mai mult speciei umane decît explozia nuclear ă de la Hiroşimaşi Nagasaki, care a înfricoşat secolul.

Adevăratul scop al tehnologiei, acela al eliber ării omului de munca brută, a fostadmirabil servit în mediul european; rolul Europei este incontestabil în această privinţă. Într-adevăr, Europa a dezvoltat tehnologiile cu ajutorul ştiinţei şi apoi le-a umanizat prin legislaţiisociale adevărate; a provocat trecerea de la “epoca/era neagr ă” a cărbunelui, la “era albă” şicurată a electricităţii, a călătoriilor aeriene, a fabricilor luminoase cu pereţi de sticlă şi plasateîn mijlocul unui mediu voit bogat în vegetaţie.

Pentru prima dată în mediul european s-a articulat conştiinţa riscurilor implicate de

folosirea tehnologiei, riscuri sociale, morale, educaţionale şi spirituale. Gînditorii europeni demarcă au formulat pentru prima dată problema esenţială a echilibrului necesar între tradi ţ ie şi

înnoire, una din problemele de bază ale epocii noastre. Şi tot gînditorii europeni contribuieefectiv, datorită experienţei îndelungate, la soluţionarea acestei probleme.

Un remarcabil secret al vitalităţii Europei rezidă într-un anumit echilibru uman întredisciplina colectivă şi libertatea individual ă , între continuitate şi inova ţ ie, între greutateatradi ţ iei şi impulsul spre aventur ă; rezidă în capacitatea de a păstra sensul identit ăţ ii în vîrtejul

schimbă rii. Acest secret concretizat în tr ăsăturile de mai sus distinge Europa de alte spaţii; pentru Africa, Asia şi lumea arabă tradiţia este foarte puternică şi înnoirea loveşte ca ofurtună. Despre America se spune adeseori că nu are Evul Mediu; lipsiţi de balastrul tradiţiei,

americanii sunt relativ uşor luaţi de curentele de suprafaţă. Este adevărat că mulţi sunt plecaţidin Europa şi, ca urmare, Evul nostru Mediu este şi al lor. Totuşi semnele concrete ale EvuluiMediu (ruinele romane, catedralele, monumentele clasice etc.) se găsesc, în mai mare măsur ă decît la americani, printre noi. De asemenea, este controversată aprecierea că spaţiul rusesc acunoscut Renaşterea şi Reforma. Şi ca urmare a lipsei experienţei Renaşterii şi Reformei,omul spaţiului rusesc este mai puţin pregătit să-şi asume aventura individuală şi este mai uşor dominat de puterea colectivului.

Aşadar, există în Europa elemente ale vitalităţii şi voin ţ a de a pune aceste elemente ladispoziţia umanităţii. Europa este gata să reia expansiunea în lume a civilizaţiei şi idealurilor sale; este gata să se opună ameninţărilor absurde ale istoriei asupra spiritului uman.Momentele consacrate celor căzuţi în ambele r ăzboaie mondiale, indiferent de tabăra în careau luptat, concretizează relevant opoziţia faţă de absurditatea istoriei şi impulsionează reevaluarea conceptului de na ţ iune şi a relaţiei lui cu cre ştină tatea.

Note asupra viitorului Europei

Există trei şcoli de gîndire în privinţa unirii Europei; ele preconizează pe rînd: oalian ţă între state; o total ă integrare; o federa ţ ie. Un acord se profilează între aceste concepţiisub presiunea lumii care are nevoie de voca ţ ia universal ă a Europei pentru a se elibera de

foame, teamă şi ur ă ; este solicitată “capacitatea globală” a continentului, una care să rezultedin unirea naţiunilor Europei.

Impulsul dinspre lume vine într-un moment cînd situaţia Europei este determinată de

trei factori importanţi. Mai întîi, Europa a început să se unească în cei 15 ani după un r ăzboiîn care marile puteri şi-au pierdut imperiile coloniale. Aceasta implică o scurtă analiză araportului între decolonizare şi unirea Europei.



19

S-a f ăcut afirmaţia potrivit căreia legăturile şi efectele colaterale ale celor două fenomene rezultă din evoluţia dialectică a na ţ ionalismului. Încă de la sfîr şitul sec. al XVIII-lea, discipolii lui Rousseau, urmaţi de Herder, Bentham şi Fichte, au denunţat expansiunea

colonial ă ca un păcat mortal al unei păr ţi a Europei deoarece va agrava divizarea acesteia înna ţ iuni rivale. Este incontestabil că presupusa necesitate a spaţiilor coloniale (viitorul spa ţ iu

vital pretins de Hitler) a avut un rol considerabil în declanşarea celor două r ăzboaie mondiale.

Decît că aceste r ăzboaie au declanşat, la rîndul lor, două serii de reacţii opuse.Pe de o parte, au f ăcut din ideea dreptului popoarelor la autodeterminare una cu

circulaţie mondială. Primul r ăzboi mondial a fost purtat în numele acestui principiu şi tratateledin 1919-1920 l-au încorporat ca atare; a însemnat, de asemenea, declanşarea luptei pentru

libertate a coloniilor care au cunoscut pe seama lor efectele violenţelor naţionalismului.

Pe de altă parte, aceleaşi r ăzboaie au reamintit europenilor că a venit vremea să pună sub control propriul şovinism şi aceasta a provocat reluarea discuţiilor asupra planurilor deuniune a Europei.

Mai există şi alt aspect al problemei şi aceasta ţine de corelaţia dintre decolonizare şi prosperitate. Istoria a probat eroarea celor care, naţionalişti sau marxişti, au susţinut, de-a

lungul unei jumătăţi de secol, că bogăţia Europei se datorează exploatării coloniilor. Dacă eiar fi avut dreptate, decolonizarea ar fi trebuit să însemne moartea economiei europene.Contrariul este demonstrat nu numai prin amplificarea tendinţelor spre unitate, ci şi prin

prosperitatea f ăr ă precedent a continentului. Aşadar, o veritabilă coincidenţă a decoloniz ă rii,a amplifică rii tendin ţ elor spre unificare şi a prosperit ăţ ii. Această coincidenţă constituie unreper al analizei relaţiei Europei cu lumea.

Expansiunea colonială a statelor rivale – oricît de criminală ar considera-o unii – aavut indubitabil între efectele ei trezirea popoarelor din păr ţile neprivilegiate ale lumii. Aceste

popoare au ajuns să simtă că modul lor tradiţional de viaţă a ajuns să le sufoce. Pe aici, auajuns să aspire la avantajele civilizaţiei europene şi la solicitarea suveranităţii pentru ele

însele. Ele au formulat aceste deziderate în numele unora dintre cele mai preţuite valorieuropene: a libert ăţ ii, a valorii individului şi a egalit ăţ ii na ţ iunilor şi raselor . Nu-i mai puţinadevărat că au cerut dreptul la suveranitate şi în numele cîteva din nebuniile noastrecontagioase precum na ţ ionalismul . În acest fel, naţiunile coloniale ale Europei (metropolele),aduse de două ori pe marginea propor ţiei de mania na ţ ionalismului, au fost for ţate să judecedin nou realităţile. Rînd pe rînd, aceste puteri coloniale au renunţat la imperii sub presiunimultiplei ale opiniei publice create pe baza propriilor lor principii, ale elitelor conducătoarecreate de ele în ţările colonizate (cazul Indiei este relevant în speţă); ale propriului interesînţeles mai adecvat şi cu puţin impuls din partea S.U.A. care le-a salvat, din cînd în cînd, de lafaliment. Concomitent şi din aceleaşi raţiuni, puterile coloniale au acceptat ceea ce refuzaser ă de peste şase secole şi jumătate: că trebuie să se unească . Ele au pierdut o lume şi au

recîştigat Europa.Cel de-al doilea factor cu influenţă asupra situaţiei Europei este, de asemenea,

paradoxal: retragerea politică a Europei coincide cu adoptarea accelerat ă a civiliza ţ iei

europene de că tre na ţ iunile să race/neprivilegiate. Şi aceasta deoarece Europa nu numai că af ăcut lumea descoperindu-i suprafaţa, ci, mai ales, dîndu-i prima civiliza ţ ie universal ă .Această civilizaţie este responsabilă – pe drept sau pe nedrept – de tot atîtea beneficii cît şi der ăutăţi. Cu toate acestea, este singura care a reuşit să devină exportabil ă /transferabilă şiasimilabil ă peste originile ei rasiale, politice şi religioase.

Mijloacele prin care şi-a asigurat expansiunea după Reformă (odată cu ea) n-au fosttoate creştine. Motivele au fost foarte diverse (de la misionarismul creştin, pînă la spiritul de

aventur ă, adăugându-se cele comerciale şi politice; în numele acestor motive, europenii,începînd din sec. al XVI-lea au construit peste tot în lume bănci, birouri, oraşe şi industrii,şcoli şi plantaţii, ziare şi parlamente.



20

Cucerind prin for ţă sau primiţi ca zei – precum Cortez în Mexic -, preocupaţi să salveze suflete sau să exploateze mine, europenii au cucerit, civilizat, au pr ădat şievanghelizat, s-au angajat în comer ţul cu sclavi, au deschis spitale, au r ăspîndit teoriiumanitare pe care ei înşişi nu le-au aplicat totdeauna riguros, au arestat pe cei care îndr ăzneausă citeze principiile umanitare împotriva lor şi, în acelaşi timp, au eliberat popoare întregiobişnuite de secole să tr ăiască sub cea mai crudă opresiune autohtonă.

Toate aceste fenomene descrise mai sus constituie conţinutul a aceea ce numimcolonialism. Sensul priorativ imprimat astăzi este nedrept; procesul este imens şi cuprindedeopotrivă iubire umanitar ă şi eroică, crimă şi lăcomie. A fost o aventur ă încă neaşezată în

perspectiva potrivită; această perspectivă corectă ar putea ar ăta că beneficiile depăşesctr ăsăturile negative. Este vorba, în fapt, de o tendinţă spre progres aşa cum este conceput înoccident, una adoptată inclusiv de aceia care dispreţuiesc/resping Occidentul.

N-a mai existat o civilizaţie r ăspîndită precum cea europeană, chiar dacă un ArnoldToynbee ne-ar contrazice, trimiţînd la Alexandru cel Mare şi la împăraţii Chinei care, deasemenea, au stă pînit lumea lor. Acum, lumea este mai bine cunoscută ca spaţiu şi aceastadatorită mai ales europenilor. Mai mult decît atît, au fost explicate sistematic dimensiunile

istorice ale acestei lumi şi arheologii dezgroapă multe probe ale tradiţiilor uitate de popoarelecolonizate însele; mai mult decît armatele şi misiunile europene, au distrus sau au schimbat .

Ce se va întîmpla cu <<europenizarea>> după retragerea europenilor cunoscută subnumele de “decolonizare” este greu de spus. Există semne care arată tendinţa continuăriiexpansiunii culturii europene în coloniile curînd eliberate. Exemplul Indiei poate fi consideratrelevant în speţă; retragerea englezilor n-a însemnat respingerea sustemului de guvernământavînd ca model pe cel englez; a fost desfiinţat sistemul castelor vechi de peste 3.000 de ani şi

pe care englezii îl lăsaser ă intact. Au continuat proliferarea partidelor politice şi dezvoltareaindustriei; a început să fie adoptat controlul naşterilor. În esenţă, India liber ă vrea, mai multdecît pe timpul stă pînirii britanice, să fie britanică, adică occidentală. Acelaşi fenomen seîntîmplă în alte colonii din Asia (Cambodgea, unde limba franceză se învaţă de masa

populaţiunii după eliberarea înainte de care era învăţată doar de elită) şi în cele din Africa. Îngenere, administraţiile coloniale au plecat deoarece liderii locali au adoptat idealurileeuropene. Idealurile sunt folosite acum împotriva europenilor şi împotriva practicilor lor careadeseori au fost imorale. Probabil ele sunt mai valoroase decît credem noi. Iată de ce acesteidealuri nu se retrag odată cu decolonizarea; dimpotrivă, receptarea lor se intensifică.

Cel de-al treilea factor, care influenţează situaţia Europei aflată sub presiunea externă pentru a se uni, ţine de faptul că idealurile şi practicile europene au fost r ă spîndite

nesistematic. Datorită acestei lipse de plan, două serii de consecinţe nefericite au rezultat,nefericite şi pentru europeni şi pentru naţiunile emergente (acum trezite la viaţă). Mai întîi,civilizaţia europeană a devenit transferabilă şi asimilabilă cu preţul unei disocieri periculoase

între produsele europene de tot felul şi valorile europene fundamentale. Lumea acceptă maşinile şi unele lozinci ale noastre europene şi tinde să respingă fundamentele religioase,filosofice şi culturale, fundamente care, pe lîngă producerea ştiinţei şi a ideologiei, ne-a ajutatsă-i integr ăm (pe cei colonizaţi), după un timp, în complexul nostru de obiceiuri şi echilibreumane. Trebuie admis că versiuni simplificate ale civilizaţiei occidentale au ajutat efectiv laexportarea produselor noastre. Această realitate procur ă avantaje americanilor şi mai alesruşilor cînd vor să modernizeze (adică să occidentalizeze) coloniile eliberatex. Aceşti noi

x Trebuie remarcat faptul că asemenea observaţii, valabile în ele însele, se fac în plin r ă zboi rece, perioadă încare o veritabilă cursă între S.U.A. şi U.R.S.S. se desf ăşura şi pe terenul lumii în proces de decolonizare. Nutrecea neobservat faptul că Lenin în 1916 ( Imperialismul, ultimul stadiu al capitalismului) remarcase că Rusia

este a doua putere colonială a lumii, ca întindere, şi enumera coloniile de religie musulmană din Asia:Azerbaidjan, Armenia, Georgia, Uzbekistan, Kazakhstan, Turkmenistan, Tadykisstan, Kirchizia; că, apoi, Rusiaşi-a adăugat cele trei Ţări Baltice, iar Stalin i-a adăugat “republicile surori” (“democraţiile populare”); că, paralelcu procesul decolonizării, f ăcut şi sub impulsul comunismului, dar mai ales pe baza propriilor principii, Rusia



21

veniţi aduc idei mult mai simple despre progres naţiunilor emergente, fie la nivel material, saula cel social şi moral; că aceşti noi veniţi – cu trimitere specială spre sovietici - au mai puţină consideraţie pentru culturile autohtone, dar au avantajul de a nu putea fi acuza ţi de“necolonialism”.

Naţiunile emergente acuză Europa şi modul dezordonat în care şi-a propagat valorile.Ele, mai întîi, au imitat tot aceea ce Occidentul a trimis, ca, apoi, să blameze Europa pentru

toate relele rezultate din această imitare. Dr.Raghavan Iyer, profesor indian la Oxford, ademonstrat cum ideile europene au fost deformate, preluate greşit, în naţiunile emergente. Înlista “relelor” percepute ca venind dinspre cultura europeană, el înscria: credinţa excesivă în

progresul material, naţionalismul agresiv, care a ridicat nivelul urii rasiale abia ascunsă,utilitarismul la Bentham (Ieremy – 1748-1832; junist şi filosof englez), colectivismul militantşi socialismul mesianic, liberalismul a la Hayek, preamărirea puterii militare şi politice,

birocraţia copleşitoare, multiplicarea dorinţelor, consumul la scar ă colosală, pasiunea pentrulucrurile stranii, pretenţiile exclusiviste în religie, fanatismul ideologic, ateismul arogant,cultul cinismului şi filistinismul cultural neînfrînat.

Lista viciilor europene şi mai ales a manifestărilor începînd cu era industrială este

impresionantă. Desigur, celor care le clamează împotriva europenilor le-ar putea fi pusenenumărate întrebări: dece le-aţi preluat şi le-aţi imitat? Dece n-aţi preluat virtuţileeuropenilor, virtuţi care, deopotrivă, ar putea alcătui o listă impresionantă? De ce ne reproşaţiateismul şi materialismul şi, în loc să ne cereţi misionari, ne cereţi ajutoare materiale? Totuşi,Europa şi europenii au o vină şi aceasta constă în faptul că au fost trimişi în colonii oamenimai puţin reprezentativi şi mai puţin conştienţi de valorile Europei; puţin cunoscători ai ţărilor în care au ajuns.

Decolonizarea a coincis cu unirea Europei occidentale – o promisiune de prosperitatef ăr ă precedent. Lumea învaţă de la europeni, dar nu învăţă întotdeauna cea ce este maivaloros. Ca urmare, ar trebui alcătuită o politică a civiliza ţ iei una care să asigure întîlnireacomandamentelor secolului cu responsabilităţile civilizatoare ale Europei în lume. Întrebareaeste dacă are Europe resurse morale şi materiale pentru a-şi asigura continuarea expansiunii.

Există în Europa un curent defetist, mergînd de la Oswald Spengler (1880-1936), laArnold Toynbee (n. 1889), de la Georges Sorel (1847-1922) la J.P Sartre (n. 1905). Acestcurent pare să fi convins liderii şi masele în ţările europene că Europa este o sărmană creatur ă strivită între doi coloşi. Încă din secolul al XVIII-lea ne urmăreşte minţile această credinţă/teamă, decît că nu pare a fi probată de fapte.

În ajunul Revoluţiei franceze Baronul Melchior Grimm (1723-1807), critic german delimbă franceză, scria Ecaterinei a II-a (ţarina Rusiei între 1762 şi 1796): “Două imperii vor împăr ţi lumea. Rusia, în r ăsărit, şi America, ce şi-a dobîndi o libertate de curînd, în vest, şinoi, popoarele aşezate între ele, abia vom şti, datorită tradiţiei discontinui, ceea ce am fost”.

În 1847, Sainte-Beuve (1804-1869) rezuma opinia istoricului Adolphe Thiers (1797-1877): “Au mai r ămas doar două naţiuni. Rusia, încă barbar ă, dar mare... Vechea Europă vatrebui să ia în considerare această tinere ţ e. Altă ţar ă tînăr ă este America... Viitorul lumii esteîntre aceste două mari lumi”. Seria profetizării căderii Europei între cei doi coloşi continuă cuJean de Muller, Napoleon I, Abatele Pradt, în 1823, cu formula semnificativă “Dincolo deVistula, cade o cortină”x şi, binenţeles, Alexis de Tocqueville (1805-1859).

Denis de Rougemont respinge afirmaţia că “Europa se găseşte între două mari puteri”şi o caracterizează drept o platitudine. Era în anii ’60. Merită amintită doar cîteva dinargumentele sale. Platitudinea poate fi discutată din perspectiva unei Europe unite.

bolşevică r ămîne singura putere colonială a lumii şi, probabil, ultima. Pentru români, nu se cade să fie uitată componenta de limbă română a Imperiului sovietic – Basarabia.x Un posibil izvor de inspiraţie pentru formula “cortina de fier”, atît de folosită de-a lungul r ăzboiului rece...



22

Matematic, el ajunge la concluzia că, într-adevăr, Europa Mică (Uniunea Europeană de astăzi)număr ă 330 milioane de locuitori şi dacă se adaugă cei 95 de milioane aflători în cele şaptestate din sfera sovietică de influenţă, rezultă un total de 425 de milioane. Cele două superputeri totalizau doar 400 de milioane. Care coloşi? Care giganţi? Adaugă la aceastacalitatea populaţiei, incontestabil mai bună decît a S.U.A. şi U.R.S.S.; cei mai buni muncitori,cei mai buni filosofi, artişti etc. se găsesc încă în Europa, opinează autorul.

Evident, aceste aprecieri calitative pot prezenta şi vulnerabilităţi; sunt discutabile.Totuşi autorul recurge la structura comparativă a premianţilor Nobel (1901-1961): Rusia şidemocraţiile populare – 9; S.U.A. – 52; Europa Occidentală – 147; alte ţări – 8. Nu avem date

pentru o asemenea comparaţie la nivelul anului 2001. Importantă pentru noi este pledoaria pentru unitatea Europei.

Unită – se demonstra atunci – Europa poate ar ăta “capacitatea ei glogală” şi se poate pune în evidenţă nu numai statistic, ci la nivelul conştiinţei cetăţenilor. Această “capacitateglobală” are premize reale: demografice, economice şi culturale. Aspiraţia Europei la posturade prima putere a lumii se justifică. Premizele pot fi fructificate numai dacă există conştiinţavocaţiei în lume la liderii europeni. De asemenea, trebuie luate în considerare for ţa şi puterea

altor culturi şi civilizaţii competitoare pentru primul loc în lume.Desigur, există şi voci sceptice, care vorbesc încă despre declinul Occidentului şi care

văd în Rusia comunistă purtătoarea noilor valori care ar putea contribui la atragerea lumii spreideal.

Nu se vedea ce ar putea fi 30 de ani mai tîrziu, dar acelaşi Denis de Rougemontobservă că ideologia comunistă este jumătate rusească. Cealaltă jumătate înseamnă maxismaplicat, iar marxismul s-a născut în vestul Europei. Sovieticii nu fac decît “să întoarcă

propriile noastre valori împotriva noastr ă” sub forma materialismului dialectic, foarte multsimplificat.

Din perspectiva anilor ’60, era greu să se vadă alt succesor decît Europa care “să preia

tor ţa civilizaţiei”. Vocaţia Europei trebuie să se manifeste prin unirea ei şi prin eradicareaurmărilor crimelor care se reproşează Europei şi care s-au datorat na ţ ionalismului, rasismului şi, într-o oarecare măsur ă, colonialismului x . Vocaţia Europei poate fi exprimată mai ales printrei verbe: a anima/stimula; a balansa; a federaliza. Să stimuleze în primul rînd schimbărileinternaţionale pe care le-a intensificat hotărîtor după Marile Descoperiri Geografice. Statistic,se dovedeşte că Europa r ămîne încă centrul oricărui sistem de schimburi internaţionale;

propor ţiile importurilor şi exporturilor Europei raportate la veniturile interne ale ţărilor componente arată că lumea este vitală pentru Europa în mai mare măsur ă decît pentru S.U.A.şi U.R.S.S.

Din punct de vedere cultural, vocaţia Europei de a stimula schimburile este şi mai

relevantă; naţiunile emergente se întorc spre valorile Europei pentru a se abilita pentru dialog(unele cu altele şi cu lumea).

Vocaţia balansă rii poate fi admirabil pusă în evidenţă de nevoia echilibrului întrelucrurile create de oameni: între tehnologie şi tradi ţ ie, spre exemplu. În ţările occidentale, s-aacumulat o experienţă în această privinţă datorită socialismului, marxismului, liberalismului,sindicatelor, planificării, ghidării profesionale etc. S-a ajuns astfel la o adaptare, uneoriînceată şi dureroasă, la nevoile reale ale oamenilor. Naţiunile emergente ahtiate după tehnologie ar putea învăţa din această experienţă deoarece tehnologia le poate distruge nunumai tradiţiile valoroase, ci şi echilibrul psihic. Mai pot învăţa de la europeni echilibrul întreautoritate şi libertate, între ştiin ţă şi umanioare/ studii clasice; între agresivitatea critică şiimagina ţ ia poetică în ştiin ţ e; între tonurile pure, s-au vocile separate, şi combina ţ iile

armonice în arte; între inova ţ ie şi continuitate în viaţa civică; între diversitate şi unitate în

x Acum, în anii ’60, încă se mai resimt urmările celui de-al dodilea r ăzboi mondial.



23

organizarea politică; între pasiunea pentru aventur ă , f ăr ă a gîndi la consecinţe, şi experien ţ a

acumulat ă în medita ţ ia asupra acţiunii şi îndr ăznelii; Ulysses poate fi considerat, din această perspectivă, un european.

Există şi voca ţ ia federaliz ă rii. Europa a secretat virusul na ţ ionalismului şi l-aîmpr ăştiat în lume; un naţionalism care a adus-o de două ori, prin cele două r ăzboaiemondiale, pe marginea pr ă pastiei. Vocaţia federalizării este şi o obligaţie pentru Europa: este

un fel de vaccin împotriva naţionalismului preluat de naţiunile emergente şi amplificatîmpotriva propriilor interese. Federalismul este/poate fi un antidot împotriva naţionalismuluişi şovinismului bazate fie pe rasă, fie de clasă; un antidot împotriva totalitarismelor undeajung aceste exager ări naţionaliste.

Europa are o vocaţie de îndeplinit, are de f ăcut/ref ăcut lumea, f ăcîndu-se pe sine unit ă

în diversitate.

Întrebări

1.Este şcoala o prezenţă semnificativă în centrul civic al oraşului de tip european?

2.Dacă punem Europa în ecuaţia: E = mc2, care este elementul care dă greutateEuropei peste dimensiunile geografice şi demografice?

3.Este echilibrul între continuitate şi inova ţ ie un secret al vitalităţii europene?

4.Ce se întîmplă cu valorile europene în spaţiile decolonizate?

5.Care elemente de istoria Europei fac plauzibilă afirmaţia mai veche că Europa se

găseşte între doi coloşi?



24

Istoria politică a Europei după 1945

I Europa şi începutul războiului rece; Statele Unite şi reconstrucţia Europei postbelice

A. Principalele evenimente

Spre sfâr şitul celui de-al doilea r ăzboi mondial, armonia care existase între StateleUnite ale Americii, U.R.S.S. şi Imperiul britanic a început să se destrame, şi toate vechilesuspiciuni au ieşit din nou la iveală. Relaţiile dintre Uniunea Sovietică şi Occident au devenittreptat atât de tensionate, încât în mai multe rânduri confuntarea militar ă a părut extrem deaproape. {i totuşi, armatele rivale nu s-au confruntat în mod direct, în special datorită faptuluică posesia armamentului nuclear de către ambele păr ţi a determinat apariţia fenomenului ce a

purtat numele de “descurajare nuclear ă”. Însă, deşi puterile rivale nu au permis ca ostilitatealor reciprocă să se transforme într-un conflict deschis, confruntarea s-a manifestat pe alte

planuri: politic, economic, tehnologic, ideologic, propagandistic. Ambele superputeri şi-au

alăturat diver şi aliaţi: între 1945 şi 1948 U.R.S.S. a inclus în orbita sa cele mai multe dintreţările Europei r ăsăritene, pe măsur ă ce au fost impuse la putere guverne comuniste în Polonia,Ungaria, România, Bulgaria, Iugoslavia, Albania, Cehoslovacia şi Republica Democrată Germană (1949). A fost instalat la putere un guvern comunist şi în Coreea de Nord (1948), iar

blocul comunist a părut a se întări în 1949, când Mao Tse Tung a obţinut în cele din urmă victoria în prelungul r ăzboi civil din China. Pe de altă parte, S.U.A. au gr ă bit refacereaJaponiei şi au întărit-o, transformând-o într-un aliat; de asemenea, americanii au cooperatîndeaproape cu Marea Britanie şi alte 14 ţări europene, ca şi cu Turcia, oferindu-le un vastajutor economic cu scopul de a se reuni în cadrul unui bloc anticomunist. Orice acţiune, gestsau opinie a unuia dintre cele două blocuri era interpretată de către celălalt ca o dovadă deostilitate. Au existat multe divergenţe în privinţa frontierei polono-germane, iar tratatele de

pace cu Germania şi Austria nu s-au putut încheia. Apoi, după moartea lui Stalin (1953), noiilideri sovietici au început să vorbească despre “coexistenţa paşnică”, apărând astfel unelesemne ale detensionării situaţiei.

B. Ce a determinat declanşarea războiului rece?

Cauza fundamentală constă în diferenţele de principiu dintre statele comuniste şi celedemocratice, diferen

ţe care s-au manifestat chiar din momentul în care bol

şevicii au capturat

puterea în Rusia în 1917. În timpul celui de-al doilea r ăzboi mondial, divergenţele au fosttrecute pe un plan secund, din raţiuni ce vizau menţinerea efecienţei alianţei ce luptaîmpotriva Germaniei, Italiei şi Japoniei. De îndată ce a devenit clar faptul că înfrângereaGermaniei era doar o chestiune de timp, ambele păr ţi, dar în special Stalin, au început să facă

planuri pentru perioada postbelică.

(a) Măsurile de politică externă adoptate de Stalin au contribuit la escaladareatensiunii. Scopul principal al sovieticilor era acela de a profita de situaţia militar ă, pentru aspori influenţa rusească din Europa. Atingerea acestui ţel presupunea ocuparea a cât mai multteritoriu german, ca şi preluarea în cadrul statului sovietic a unor zone întinse din Finlanda,Polonia şi România. Reuşita lui Stalin a fost certă în aceste privinţe, însă acţiunile sale au

stârnit îngrijorare în Occident, liderii apuseni percepând acţiunile Kremlinului drept oagresiune.



25

Cei mai mulţi dintre istorici consider ă că Stalin a fost principalul responsabil dedeclanşarea aşa-numitului r ăzboi rece. Se consider ă, în general, că Stalin sau a continuat

politica tradiţională expansionistă a ţarilor, sau, şi mai r ău, era hotărât să r ăspândească comunismul în cea mai mare parte a lumii, lucru atunci posibil, deoarece “socialismul într-osingur ă ţar ă” fusese desăvâr şit.

Istoricii ruşi şi unii dintre istoricii occidentali din anii ‘60-’70 au considerat că

motivele lui Stalin erau pur defensive, el dorind doar să contruiască o zonă-tampon menită să protejeze Uniunea Sovietică din perspectiva unei potenţiale agresiuni ulterioare aOccidentului. Suspiciunile lui Stalin porneau de la amintirea intervenţiei occidentaleîmpotriva bolşevicilor din perioada 1918-1920, fuseser ă accentuate de faptul că întârziereadeschiderii celui de-al doilea front în Europa împotriva Germaniei păruse calculată în moddeliberat, pentru a se menţine o presiune de propor ţii asupra Rusiei şi a o conduce la epuizare.De asemenea, Stalin nu a fost informat despre deţinerea de către americani a armei nuclearedecât cu puţin timp înainte de bombardamentul atomic asupra Japoniei. Solicitarea sovietică de a participa la ocupaţia Japoniei a fost respinsă de către americani. Se pare că sovieticii au

perceput chestiunea armelor nucleare în sensul unui şantaj pe care S.U.A. îl utilizau pentru aobţine concesii de la ei.

(b) Cei mai mulţi dintre oamenii de stat occidentali, în special cei americani şi britanici, fuseser ă ostili faţă de sovietici încă din 1917. Harry S. Truman, care a devenit preşedinte în S.U.A. în aprilie 1945, după moartea lui Roosevelt, era mult mai suspicios în privinţa intenţiilor ruseşti decât fusese predecesorul său. Părerile lui Winston Churchill erau bine cunoscute: spre finalul r ăzboiului el dorise ca americanii şi britanicii să ocupe Berlinulînaintea sovieticilor; iar în mai 1945 îi scria lui Truman: “Ce se va întâmpla cu Rusia? Ca şiDvs, simt o teamă profundă ... o cortină de fier este trasă peste linia frontului”. Ambii liderioccidentali se simţeau pregătiţi să adopte o poziţie mai tranşantă faţă de U.R.S.S..

(c) Probabil că ambele tabere au fost, într-o anumită măsur ă, responsabile pentrudeclanşarea r ăzboiului rece. Lipsa reciprocă de încredere, suspiciunile mutuale şi lipsa deflexibilitate au determinat, în ultimă instanţă, inevitabilitatea fenomenului istoric ce a purtatnumele de r ăzboiul rece. În atmosfera respectivă de tensiune, fiecare acţiune internaţională

putea fi interpretată în două feluri complet opuse: ceea ce era considerat ca fiind o măsur ă deautoapărare de către una dintre păr ţi era văzut ca un act agresiv de către cealaltă parte. Însă cel

puţin r ăzboiul direct a fost evitat, deoarece americanii n-au dorit să utilizeze armamentulatomic dacă nu erau atacaţi în mod direct, în timp ce ruşii n-au îndr ăznit să rişte lansarea unuiasemenea atac.

C. Cum a evoluat războiul rece între 1945 şi 1953?

(a) La Conferinţa de la Ialta (februarie 1945), desf ăşurată în Crimeea, au participatStalin, Roosevelt şi Churchill. Aproape toată lumea a considerat că reuniunea a fost un succes,fiind realizate înţelegeri în privinţa mai multor puncte: s-a căzut de acord cu privire la

înfiinţarea Organizaţiei Naţiunilor Unite; Germania urma să fie divizată în trei zone deocupaţie - rusă, americană şi britanică (ulterior, avea să apar ă şi o zonă franceză, alcătuită dinteritorii apar ţinând de zonele britanică şi americană) -, în timp ce Berlinul, situat în zona



26

sovietică, urma şi el să fie împăr ţit în sectoare de ocupaţie ale marilor puteri învingătoare;aranjamente similare urmau să fie f ăcute şi pentru Austria; în toate ţările Europei r ăsăriteneurmau să se desf ăşoare alegeri libere; Stalin a promis să se alăture r ăzboiului împotrivaJaponiei cu condiţia ca Uniunea Sovietică să primească întreaga Peninsulă Sahalin şi unteritoriu din Manciuria. În orice caz, apăruser ă semne îngrijor ătoare cu privire la Polonia:când sovieticii au ocupat militar teritoriul polonez, ei au stabilit un guvern comunist la Lublin,

în ciuda faptului că exista un guvern polonez în exil, la Londra. La Ialta s-a convenit faptul că unii membri (necomunişti) din cabinetul de la Londra să intre în guvernul de la Lublin, iar înschimbul acestei concesii, Uniunea Sovietică urma să deţină în continuare acea fâşie dinPolonia r ăsăriteană pe care o ocupase în 1939. Însă Roosevelt şi Churchill n-au fost de acordcu solicitarea lui Stalin ca Polonia să primească întregul teritoriu german de la est de râurileOder şi Neisse.

(b) Conferinţa de la Postdam din iulie 1945 a ilustrat o r ăcire semnificativă arelaţiilor din cadrul alianţei. Principalii reprezentanţi ai marilor puteri au fost Stalin, Trumanşi Churchill (acesta din urmă fiind la final înlocuit cu Clement Attlee, devenit prim-ministru

după victoria electorală a Partidului Laburist). R ăzboiul cu Germania se încheiase, dar nu s-areuşit convenirea vreunei înţelegeri privitoare la viitorul acestei ţări, totul r ămânând la nivelulcelor stabilite la Ialta (dezarmarea, denazificarea şi judecarea criminalilor de r ăzboi). Maimult decât atât, Truman şi Churchill erau îngrijoraţi datorită faptului că Germania de la est deOder-Neisse fusese ocupată de Armata Roşie, iar autorităţile comuniste poloneze au preluatacel teritoriu şi au început să-i expulzeze pe cei aproximativ cinci milioane de locuitorigermani ai regiunii, ceea ce, evident, nu fusese convenit la Ialta. Truman nu l-a informat peStalin despre natura armamentului atomic, şi chiar lui Churchill i-a spus doar în timpuldesf ăşur ării reuniunii de la Potsdam. La câteva zile după finalizarea conferinţei, două bombenucleare au fost aruncate asupra Japoniei, iar r ăzboiul s-a încheiat imediat, la 10 august, f ăr ă amai fi nevoie de ajutorul rusesc, chiar dacă Uniunea Sovietică declarase r ăzboi Japoniei la 8

august şi invadase Manciuria. Deşi sovieticii au anexat sudul Sahalinului, aşa cum se stabilisela Ialta, nu li s-a permis să participe la ocupaţia Japoniei.

(c) Aşa-numitul discurs al “Cortinei de Fier”, rostit de Winston Churchill, la Fulton(Missouri) în Statele Unite în martie 1946, s-a dorit un fel de semnal de alarmă cu privire lar ăspândirea comunismului în Europa r ăsăriteană. Până în acel moment, guverne rezultate înurma unor coaliţii dominate de către comunişti fuseser ă instalate la putere prin intermediulruşilor în Polonia, Ungaria, România, Bulgaria şi Albania. În anumite cazuri, adversariicomuniştilor au fost întemniţaţi sau închişi; în Ungaria, spre exemplu, sovieticii au permisdesf ăşurarea de alegeri libere în noiembrie 1945, însă, deşi comuniştii au obţinut mai puţin de

20% din voturi, cei mai mulţi membri ai guvernului erau comunişti. În discursul său de laFulton, Churchill a f ăcut apel la o alianţă a Occidentului care să reziste cu fermitate în faţaameninţării comuniste. Discursul a contribuit la adâncirea rupturii dintre foştii aliaţi: Stalin l-adenunţat pe Churchill drept un incitator la r ăzboi, iar aproape 100 de parlamentari laburişti

britanici au semnat o moţiune prin care îl criticau pe liderul conservator. Însă WinstonChurchill nu f ăcuse altceva decât să exprime ceea ce simţeau mulţi dintre politicieniiamericani de frunte.

(d) Făr ă a se intimida în urma discursului de la Fulton, sovieticii au continuat să-şiîntărească dominaţia asupra Europei răsăritene; până la sfâr şitul lui 1947, toate statele din

regiune, cu excepţia Cehoslovaciei, aveau guverne eminamente comuniste. Alegerile au fostmăsluite, membrii necomunişti au fost excluşi din coaliţiile de guvernământ, mulţi dintre eifiind arestaţi şi executaţi, iar în cele din urmă toate celelalte partide politice au fost desfiinţate.



27

Aceste acţiuni s-au desf ăşurat sub supervizarea poliţiei secrete din aceste ţări şi a trupelor ruseşti de ocupaţie. În plus, Stalin trata zona rusă de ocupaţie din Germania ca şi cum ar fiapar ţinut Rusiei, secătuind-o de resursele vitale şi permiţând să activeze doar partiduluicomunist. Singura ţar ă unde acest model nu s-a putut aplica a fost Iugoslavia. Guvernulcomunist al lui Iosip Broz Tito a fost legal ales în 1945. Beneficiind de un imens prestigiu calider al rezistenţei antigermane din timpul r ăzboiului, Tito s-a impus în ţar ă, iar trupele sale au

eliberat Iugoslavia, şi nu Armata Roşie. Astfel, Tito şi-a putut permite să respingă interferenţastalinistă în afacerile interne ale Iugoslaviei. Occidentul era profund iritat de atitudinea Rusiei,care nu respecta promisiunea f ăcută de Stalin la Ialta, de a permite desf ăşurarea de alegerilibere. Partea sovietică argumenta însă faptul că aveau nevoie de guverne prietene în ţărilevecine, din raţiuni de securitate.

(e) Următoarea evoluţie major ă în cadrul r ăzboiului rece a fost apariţia aşa-numitei“Doctrine Truman”, care în scută vreme a fost asociată strâns cu Planul Marshall.

(e.1) “Doctrina Truman” a derivat din evenimentele din Grecia, unde comuniştiiîncercau să r ăstoarne monarhia şi guvernul legal ales. Trupele britanice, care ajutaser ă la

eliberarea Greciei de germani în 1944, restauraser ă monarhia, dar aveau reale dificultăţi în a osusţine în lupta împotriva comuniştilor greci, ajutaţi de cei din Iugoslavia, Bulgaria şiAlbania, din ordinul Moscovei. Ministrul de Externe britanic, Ernest Bevin, a solicitat ajutor american, iar preşedinte Truman a anunţat în martie 1947 faptul că politica S.U.A. va fi aceea“de sprijinire a popoarelor libere care rezistă încercărilor de subjugare de către minorităţiînarmate sau prin presiuni externe”. Grecia a primit imediat un ajutor masiv în materie de

bani, arme şi instrucţie, asistenţă ce a permis înfrângerea comuniştilor până în 1949. Turcia,care şi ea era ameninţată, a primit un ajutor american consistent. Doctrina Truman a scos înevidenţă faptul că Statele Unite nu aveau nici o intenţie de a reveni la izolaţionism, aşa cum

procedaser ă după primul r ăzboi mondial. Americanii s-au angajat pe linia unei politici de blocare a r ăspândirii comunismului, nu numai în Europa, ci în întreaga lume, inclusiv înCoreea şi Vietnam.

(e.2) Planul Marshall, anunţat în iunie 1947, reprezenta extensia în domeniuleconomic a Doctrinei Truman. Secretarul de Stat al S.U.A., George Marshall, a lansat un plande refacere a Europei cu asistenţă americană. “Politica noastr ă”, spunea el, “nu estedirecţionată împotriva vreunei ţări sau doctrine, ci împotriva foamei, săr ăciei, disper ării şihaosului”. }elul planului era acela de a reconstrui Europa din punct de vedere economic,f ăcând astfel mult mai puţin probabilă o extindere a comunismului asupra unei Europeapusene prospere. Până în septembrie 1947, 16 ţări (Marea Britanie, Franţa, Italia, Belgia,Luxemburg, Olanda, Portugalia, Austria, Elveţia, Grecia, Turcia, Islanda, Norvegia, Suedia,Danemarca şi cele trei zone apusene ale Germaniei) au schiţat un plan comun pentru utilizareaajutorului american. De-a lungul următorilor patru ani, peste 13 miliarde de dolari au venit dinAmerica spre statele Europei occidentale, catalizând refacerea agriculturii şi industriei, care înmulte ţări erau pradă haosului, ca rezultat al devastării din timpul r ăzboiului.

Pe de altă parte, sovieticii erau de părere că asistenţa americană nu era doar o dovadă de bunăvoinţă, ci şi o acţiune cu substrat anticomunist. Deşi teoretic ajutorul era disponibil şi

pentru Europa r ăsăriteană, Viaceslav Molotov, ministrul de Externe Sovietic, a denunţatîntregul plan ca fiind o ilustrare a “imperialismului dolarului”, ce-şi propunea să instituiecontrolul Washington-ului asupra Europei apusene şi chiar să intervină a r ăsăritulcontinentului, regiune pe care Stalin o considera o “sfer ă de influenţă” sovietică. U.R.S.S. a

respins oferta, iar statele satelit, precum Cehoslovacia şi Polonia, care păreau dispuse să accepte propunerea americană au fost aduse la ordine, Moscova interzicând accesul în schemafinanciar ă şi economică promovată de americani.



28

(f) Cominformul a fost înfiinţat de către Stalin în septembrie 1947. Era o organizaţiece reunea diverse partide comuniste europene. Toate partidele din statele-satelit ale UniuniiSovietice erau membre, ca şi partidele comuniste din diverse ţări vest europene, cele maiimportante fiind cele din Italia şi Franţa. Scopul lui Stalin era să-şi întărească controlul asuprasateliţilor: a fi comunism nu era suficient, ci trebuia să fie un comunism de tip rusesc. Europa

r ăsăriteană urma să fie industrializată, colectivizată şi centralizată; statele din regiune trebuiausă facă comer ţ în principal între ele, iar contactele cu exteriorul lumii comuniste trebuiaudescurajate. Doar Iugoslavia a avut de obiectat şi, drept consecinţă, a fost exclusă dinCominform în 1948, cu toate că a r ămas o ţar ă comunistă. În 1949 a fost anunţat PlanulMolotov, prin care sateliţii Moscovei puteau primi ajutor rusesc, fiind înfiinţată o organizaţieîn acest scop - C.A.E.R. (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc), al cărei ţel adiţional eraacela de coordonare a politicilor economice ale ţărilor din cadrul blocului sovietic.

(g) Capturarea puterii de către comunişti în Cehoslovacia (februarie 1948) a fost olovitur ă serioasă pentru blocul occidental, deoarece respectiva ţar ă era ultima din regiune cu

regim democratic. Exista un guvern de coaliţie, rezultat în urma alegerilor libere din 1946.Comuniştii obţinuser ă 38% din voturi şi deţineau circa o treime din posturile guvernamentale.Primul-ministru, Klement Gottwald, era comunist, însă preşedintele Edvard Beneš şi ministrulde Externe Jan Masaryk nu proveneau dintre bolşevici. Aceştia din urmă sperau că Cehoslovacia, o ţar ă cu un nivel de dezvoltare mai ridicat decât cele ale altor ţări r ăsăritene,va putea r ămâne ca un pod între Est şi Vest. Însă la începutul lui 1948 s-a produs o criză

politică serioasă. Alegerile urmau să se desf ăşoare în mai şi existau indicii consistente că Partidul Comunist urma să piardă teren: era considerat responsabil pentru respingerea de cătreCehoslovacia a Planului Marshall, în condiţiile în care penuria alimentar ă se instalase în ţar ă.Comuniştii au decis să acţioneze înaintea alegerilor; controlând deja sindicatele şi poliţia, eiau capturat puterea printr-o lovitur ă de stat, mii de muncitori înarmaţi măr şăluind pe str ăziledin Praga. Toţi miniştrii necomunişti, cu excepţia lui Beneš şi Masaryk, au demisionat.Câteva zile mai târziu, corpul ministrului de externe a fost găsit zdrobit pe pavajul din faţaclădirii ministerului. Oficial, moartea sa a fost explicată ca sinucidere, însă ulterior s-audescoperit dovezi clare în privinţa asasinării lui Jan Masaryk. Alegerile s-au derulat în lunamai, însă cetăţenii au avut de votat o singur ă listă, cea comunistă. Beneš a demisionat, iar Gottwald a devenit preşedinte. Puterile occidentale şi O.N.U. au protestat, însă nu s-a pututacţiona în nici un fel, deoarece nu s-a putut dovedi implicarea sovietică în evenimente.Lovitura de stat părea o afacere internă. În orice caz, nu există prea multe îndoieli în privinţafaptului că Stalin, nemulţumit de legăturile cehilor cu Occidentul şi de interesul lor faţă dePlanul Marshall, le-a ordonat comuniştilor cehi să acţioneze; nu a fost deloc o coincidenţă

întâmplătoare faptul că diviziile ruseşti din Austria au fost mutate atunci lângă frontiera cuCehoslovacia. Podul dintre Est şi Vest dispăruse; “cortina de fier” era completă în Europa.

(h) Blocada Berlinului şi podul aerian din perioada iunie 1948-mai 1949 audeterminat prima criză major ă din cadrul r ăzboiului rece. Criza deriva din neînţelegerilereferitoare la tratamentul aplicat Germaniei:

(h.1) La finalul r ăzboiului mondial, aşa cum se convenise la Ialta şi Potsdam,Germania şi Berlinul fuseser ă fiecare împăr ţite în câte patru zone de ocupaţie. În timp ce

puterile occidentale au început să organizeze refacerea politică şi economică a regiunilor pecare le controlau, Stalin, decis să-i pună pe nemţi să plătească pentru pagubele aduse Uniunii

Sovietice, a continuat să trateze zona sa ca pe o colonie, exploatându-i resursele, ce luaudrumul Rusiei.



29

(h.2) La începutul lui 1948, cele trei zone occidentale din Germania au reuşit să formeze o singură unitate economică, a cărei prosperitate, mulţumită Planului Marshall, seafla într-un contrast marcant faţă de înapoierea zonei ruseşti de ocupaţie. În acelaşi timp,occidentalii au început să pregătească constituirea unei Germanii apusene capabilă să seautoguverneze, de vreme ce ruşii nu aveau nici o intenţie să permită reunificarea germană.Perspectiva unei puternice Germanii occidentale independente, parte a blocului dominat de

americani, a stârnit serioase aprehensiuni la Moscova.(h.3) Atunci când, în iunie 1948, occidentalii au introdus o nouă monedă şi au oprit

controlul preţurilor şi raţionalizarea produselor în zonele lor de ocupaţie şi în Berlinul deVest, sovieticii au decis că situaţia la Berlin devenise intolerabilă pentru ei. Deja iritaţi deinsula de capitalism din centrul zonei comuniste, ei au considerat că era imposibil să existedouă tipuri de monedă în acelaşi oraş şi erau deranjaţi de contrastul dintre prosperitateaBerlinului occidental şi săr ăcia zonei înconjur ătoare.

R ăspunsul sovietic a fost prompt: toate şoselele, căile ferate şi legăturile fluviale dintreBerlinul occidental şi Germania occidentală au fost închise; scopul sovieticilor era acela de a-i

for ţa pe occidentali să se retragă din Berlin datorită lipsei de alimente şi de alte produse strictnecesare traiului. Puterile apusene, fiind convinse că o retragere ar reprezenta prelediul unuiatac rusesc asupra Germaniei occidentale, erau hotărâte să se menţină pe poziţii; au decis să aprovizioneze Berlinul pe calea aerului, intuind corect faptul că ruşii nu vor îndr ăzni să-şiasume riscul doborârii avioanelor de transport. În următoarele zece luni, peste două milioanetone de produse de strictă necesitate au fost trasportate aerian în oraşul asediat, o operaţiunetehnică de o anvergur ă remarcabilă, ce a permis subzistenţa celor 2,5 milioane de vest

berlinezi de-a lungul iernii. În mai 1949, ruşii şi-au recunoscut eşecul, ridicând blocada. Crizaa avut urmări importante: a fost un mare succes psihologic al puterilor occidentale, chiar dacă relaţiile lor cu Uniunea Sovietică ajunseser ă extrem de tensionate; a catalizat încercarea ţărilor occidentale de a-şi coordona politicile de apărare prin înfiinţarea N.A.T.O. (OrganizaţiaTratatului Atlanticului de Nord). În sfâr şit, devenise clar faptul că nici un compromis nu mai

părea realizabil în privinţa Germaniei, divizarea ţării menţinându-se până la o dată nedeterminată.

(i) Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord a fost înfiinţată în aprilie 1949.Blocada Berlinului demonstrase factorilor militari de decizie din Occident faptul că r ăzboiulcu blocul sovietic putea izbucni în orice moment. Prin urmare, era nevoie de o apărareorganizată şi de preparative eficiente. Încă din martie 1948, Marea Britanie, Franţa, Belgia,Olanda şi Luxemburg semnaser ă Tratatul de la Bruxelles, prin care se angajau să colaborezemilitar în eventualitatea unui r ăzboi. Acum , în aprilie 1949, li s-au alăturat S.U.A., Canada,Portugalia, Danemarca, Irlanda, Italia şi Norvegia. Toate au semnat Tratatul Atlanticului de

Nord, convenind asupra faptului că un atac împotriva oricăreia dintre ele să fie considerat unatac împotriva tuturor. S-a mai stabilit ca toate for ţele lor militare să fie supuse unuicomandament unic al N.A.T.O., care să coordoneze apărarea Occidentului. Era un evenimentde maximă importanţă, deoarece semnifica faptul că americanii abandonaser ă politica lor tradiţională de neimplicare în alianţe politico-militare şi, pentru prima dată, îşi luaser ă angajamentul să participe la o eventuală confruntare armată ulterioar ă. Uniunea Sovietică aconsiderat înfiinţarea N.A.T.O. drept o provocare ce-i era adresată, tensiunea dintre cele două

blocuri r ămânând la cote înalte, mai ales că, în septembrie 1949, a devenit cunoscut faptul că ruşii se aflau în posesia propriei lor bombe nucleare.

(j) Deoarece nu exista nici o speranţă ca sovieticii să permită unificarea Germaniei, puterile occidentale au continuat să urmeze calea adoptată în anii dinainte în chestiunea



30

germană şi au fondat, în august 1949, Republica Federală Germană. S-au desf ăşurat alegeri,iar Konrad Adenauer a devenit primul cancelar federal al Germaniei. Ruşii au replicat prinînfiinţarea în zona lor de ocupaţie a Republicii Democrate Germane în octombrie 1949.

D. De ce s-a produs o detensionare în războiul rece după 1953 şi ce formă a luat aceasta?

(a) Moartea lui Stalin în martie 1953 a reprezentat probabil punctul de plecare aldetensionării relaţiilor Est-Vest, noii lideri de la Kremlin (Malenkov, Bulganin şi Hruşciov)dorind să-şi îmbunătăţească relaţiile cu Occidentul. Motivele din spatele acestei dorinţe ar

putea fi legate şi de faptul că în august 1953 sovieticii, urmându-i îndeaproape pe americani,au ajuns să deţină bomba cu hidrogen, producându-se astfel un echilibru, cel puţin aparent,din perspectiva tehnologiei nucleare. Altfel spus, începea să se manifeste principiuldescurajării nucleare: părea de neconceput ca cineva să aibă curajul să utilizeze armamentulatomic. Nikita Hruşciov şi-a explicat noua politică într-un discurs faimos din februarie 1956,

în care l-a criticat pe Stalin şi a spus că o “coexistenţă paşnică” cu Occidentul nu era numai posibilă, dar şi vitală: “... există numai două căi - sau coexistenţă paşnică, sau cel maidestructiv r ăzboi din istorie. Nu există o a treia cale”. Asta nu însemna că Hruşciov renunţasela ideea unei lumi dominate de comunişti; aceasta urma să vină, însă se va realiza atunci când

puterile occidentale vor aprecia superioritatea sistemului economic sovietic, şi nu atunci cândvor fi înfrânte în r ăzboi. În acelaşi fel, Hruşciov spera să câştige statele neutre de parteacomunismului prin intermediul asistenţei economice furnizate.

(b) Destinderea s-a manifestat în mai multe feluri. Spre exemplu, în 1955 ruşii s-audeclarat de acord să renunţe la bazele lor militare din Finlanda, Bulganin întâlnindu-se la

Geneva cu preşedintele american Dwight Eisenhower, iar în decembrie acelaşi an sovieticii nuau mai blocat prin veto admiterea în Organizaţia Naţiunilor Unite a 16 noi state. Divergenţelesovieto-iugoslave au fost puse în surdină, iar Hruşciov l-a vizitat pe Tito; Cominformul a fostabandonat, acordându-se o mai mare libertate statelor-satelit (aprilie 1956). Iar evenimentulcel mai sugestiv în privinţa destinderii internaţionale l-a reprezentat realizarea unei înţelegeriîn privinţa Austriei, prin semnarea, în mai 1955, a Tratatului de Stat Austriac. În 1945, şiAustria fusese împăr ţită în zone de ocupaţie, capitala, Viena, fiind în zona sovietică. Însă, spredeosebire de Germania, s-a acceptat formarea unui guvern central austriac, deoarece Austrianu era considerată o ţar ă înfrântă, ci una eliberată de sub dominaţia nazistă. Guvernul austriacdeţinea doar puteri limitate, iar problemele cu care se confrunta erau asemănătoare cu cele dinGermania, deoarece occidentalii şi sovieticii aveau abordări similare ca şi în cazul german.

Americanii, britanicii şi francezii au promovat reconstrucţia şi refacerea în zonele lor deocupaţie, în timp ce sovieticii au insistat pe achitarea, mai ales în natur ă, a unor reparaţiiconsistente, epuizante pentru statul austriac. Se părea că nu se va reuşi ajungerea la vreoînţelegere, însă la începutul lui 1955 ruşii au devenit brusc cooperanţi şi s-a putut semnatratatul din luna mai. O cauză probabilă a acestei schimbări de atitudine a fost teama rusească cu privire la o posibilă unire între R.F.G. şi zonele occidentale de ocupaţie din Austria. Înconformitate cu tratatul, toate trupele str ăine au fost retrase, iar Austria a devenitindependentă în cadrul frontierelor ei din 1937. Nu-i era permis să se unească cu Germania,for ţele ei armate erau strict limitate, ea urmând să r ămână neutr ă în cazul oricărui conflict. Înacelaşi timp, nu se putea alătura nici unei organizaţii de natur ă politico-militar ă saueconomică apar ţinând vreunuia din cele două blocuri adverse.



31

(c) Cu toate acestea, în realitate, destinderea a fost doar parţială. Politica luiHruşciov era un amestec curios pe care liderii occidentali l-au considerat uneori greu deînţeles. Pe lângă mişcările conciliante descrise mai sus, liderul de la Moscova r ăspundea cu

promptitudine la orice îi părea o ameninţare externă pentru blocul comunist şi nu era dispus să relaxeze dominaţia de ansamblu asupra sateliţilor Uniunii Sovietice, aşa cum au descoperitmaghiarii în 1956.

(c.1) În 1955 a fost semnat Pactul de la Varşovia între Uniunea Sovietică şi stateledin Europa r ăsăriteană, la scurt timp după admiterea R.F.G.-ului în N.A.T.O.. Pactul era untratat declarat defensiv, dar a fost perceput în Occident dpret o acţiune agresivă.

(c.2) Ruşii au continuat să fabrice armament nuclear, ei testând până în 1957rachetele balistice intercontinentale şi lansând în spaţiu primul satelit, Sputnik 1, operaţiuni ceau stârnit anxietăţi în Occident.

(c.3) Situaţia de la Berlin a determinat o recrudescenţă a tensiunii. În 1958, Hruşciov aanunţat că U.R.S.S. nu mai recunoaşte drepturile puterilor occidentale asupra Berlinului deVest. Însă americanii au anunţat că nu sunt dispuşi să cedeze. În 1961, Hruşciov a sugerat dinnou, de această dată noului preşedinte John Fitzgerald Kennedy, că Occidentul ar trebui să se

retragă de la Berlin. Comuniştii erau profund deranjaţi de numărul mare de refugiaţi carefugeau din R.D.G. în Berlinul de Vest - cam 200 000 pe an, adică aproximativ 3 milioane în

perioada 1945-1960. Deoarece Kennedy a refuzat, în august 1961 a fost ridicat aşa-numitul“Zid al Berlinului”, o monstruozitate de circa 50 de km., ce-i izola nu atât pe vest berlinezi,cât mai ales pe germanii din R.D.G. de conaţionalii lor şi de lumea liber ă.

(c.4) Criza rachetelor din 1962 a fost cel mai tensionat incident din întregul r ăzboirece. Criza s-a produs atunci când acelaşi Kennedy a solicitat retragerea rachetelor ruseşti dinCuba, deci de la mai puţin de 200 de km. de coasta americană. Cele două superputeri păreau ase afla în pragul unui r ăzboi nuclear, dar Hruşciov a fost în cele din urmă de acord să renunţe

la plasarea rachetelor în Cuba. Criza a avut rezultate importante, mai ales din perspectivafaptului că lumea a înţeles enormitatea a ceea ce s-ar fi putut întâmpla. Drept urmare, s-a

produs o anumită reducere a tensiunii internaţionale, concretizată în instalarea unei legăturitelefonice directe între Moscova şi Washington şi în semnarea, în iulie 1963, a unui tratatsovieto-americano-britanic de interdicţie a desf ăşur ării testelor nucleare în altă parte decât însubteran.

Documente

1. Winston Churchill, discurs la Fulton, Missouri, 5 martie 1946

S-a lăsat o umbr ă peste scenele atât de luminate, până nu demult, de victoriileAliaţilor. Nimeni nu ştie ce intenţionează să facă, în viitorul apropiat, Rusia sovietică şiorganizaţia sa comunistă internaţională sau care sunt limitele, dacă ele există, ale tendinţelor sale expansioniste şi de prozelitism. Eu am o puternică admiraţie şi stimă pentru curajosul

popor sovietic şi pentru camaradul meu de r ăzboi, mareşalul Stalin. Există o simpatie certă şio bunăvoinţă în Marea Britanie - şi nu am îndoieli că şi aici - faţă de toţi ruşii, precum şi ohotărâre de a persevera în stabilirea unor prietenii trainice, cu toate divergenţele şineînţelegerile existente. Noi înţelegem că ruşii au nevoie să-şi asigure frontierele lor apusene

prin eliminarea tuturor posibilităţilor de agresiune din partea Germaniei. Noi ur ăm bun venitRusiei la locul ei cuvenit printre naţiunile conducătoare ale lumii. (...) Mai presus de toate, noiur ăm bun venit contactelor constante, frecvente şi în creştere dintre poporul rus şi propriul



32

nostru popor de pe ambele maluri ale Atlanticului. Totuşi, este de datoria mea să vă prezintanumite consideraţii despre situaţia actuală din Europa.

De la Stettin, în Baltica, la Trieste, în Adriatica, o cortină de fier s-a lăsat pesteContinent. În spatele acestei linii se află toate capitalele vechilor state din Europa centrală şir ăsăriteană. Var şovia, Berlin, Praga, Viena, Budapesta, Belgrad, Bucureşti şi Sofia, toateaceste oraşe faimoase şi populaţiile din jurul lor se află în ceea ce eu trebuie să numesc sfera

sovietică; şi toate se află nu numai sub influenţă sovietică, ci şi sub un control foarte strict dela Moscova şi, în multe cazuri, în creştere. Atena singur ă (...) este liber ă să-şi decidă viitorulîn cadrul unor alegeri aflate sub observaţie britanică, americană şi franceză.

Guvernul polonez, dominat de ruşi, a fost încurajat să comită abuzuri enorme şi greşiteasupra Germaniei, iar acum are loc expulzarea în masă a milioane de germani, la o scar ă dureroasă şi de neimaginat. Partidele comuniste, care erau extrem de modeste în toate acestestate r ăsăritene ale Europei, au fost aduse la putere în ciuda numărului redus al membrilor lor şi încearcă, prin orice mijloace, să obţină un control totalitar. Guvernele poliţieneşti

prevalează în aproape toate cazurile şi, până în prezent, cu excepţia Cehoslovaciei, nu există democraţie reală.

Turcia şi Persia (Iranul) sunt amândouă profund alarmate şi nemulţumite de pretenţiilecare le vizează şi de presiunile exercitate de către guvernul de la Moscova.

Ruşii au f ăcut o încercare, la Berlin, de a realiza un partid cvasi-comunist în zona lor de ocupaţie, prin acordarea de favoruri speciale grupurilor germane de extremă stângă. În lunaiunie a anului trecut, armatele americană şi britanică s-au retras, în conformitate cuînţelegerile anterioare, din zonele pe care le cuceriser ă (....), pentru a permite aliaţilor noştriruşi să ocupe acest vast teritoriu. Dacă acum guvernul sovietic încearcă, printr-o acţiuneseparată, să construiască o Germanie procomunistă în această zonă, aceasta va cauza noidificultăţi serioase în zonele americană şi britanică şi va Germaniei învinse posibilitatea de ase oferi la licitaţie sovietelor sau democraţiilor occidentale. Oricare ar fi concluziile ce pot fi

trase din aceste fapte - şi faptele există -, aceasta cu siguranţă nu este Europa Eliberată pe carenoi am luptat s-o realizăm şi nici nu este una care să conţină elementele esenţiale ale păcii permanente.

Securitatea mondială presupune o nouă unitate în Europa, de la care nici o naţiune nutrebuie definitiv exclusă. (...) De două ori în timpul vieţilor noastre am văzut Statele Unite,împotriva dorinţelor şi tradiţiilor lor, împotriva argumentelor (...), intrând în r ăzboi, la timp,

pentru a asigura victoria cauzei juste, dar numai după ce îngrozitorul măcel şi devastarea se produseser ă. De două ori Statele Unite au trebuit să trimită câteva milioane din tinerii săi peste Atlantic; însă în zilele noastre r ăzboiul poate lovi orica naţiune, oriunde s-ar găsi ea,între Apus şi R ăsărit. Cu certitudine, noi trebuie să lucr ăm pentru a conştientiza necesitateaunei mari pacificări a Europei, în cadrul structurii Naţiunilor Unite şi în conformitate cu Cartasa (...).

Alături de Cortina de Fier care se află peste Europa, există şi alte cauze de nelinişte. ÎnItalia, Partidul Comunist este serios deranjat de obligaţia de a acorda sprijin pretenţiilor mareşalului Tito asupra fostului teritoriu italian de la capătul Adriaticii. Cu toate acestea,viitorul Italiei se află pe muchie de cuţit. De asemenea, noi nu ne putem imagina o Europă regenerată f ăr ă o Franţă puternică. Toată viaţa mea publică am acţionat pentru o Franţă

puternică şi niciodată nu mi-am pierdut credinţa în destinul ei, chiar şi în cele mai grelemomente. Nu îmi voi pierde această credinţă acum.

Oricum, într-un mare număr de ţări, de la frontierele Rusiei şi din întreaga lume,“coloana a cincea” comunistă s-a întărit şi lucrează în unitate totală şi supunere absolută faţă de directivele primite de la centrul comunist. Cu excepţia, Commonwealth-ului britanic şi aStatelor Unite, unde comunismul este în faza sa infantilă, partidele comuniste şi “coloanele acincea” reprezintă o ameninţare serioasă şi un pericol pentru civilizaţia creştină. (...)



33

Pe de altă parte, eu resping ideea că un nou r ăzboi era inevitabil, ba mai mult, că esteiminent. Aceasta se datorează faptului că eu sunt sigur că şansele noastre se află în propriilenoastre mâini şi că noi deţinem puterea de a salva viitorul. (...) Eu nu cred că Rusia sovietică doreşte r ăzboi. Ceea ce ei doresc sunt fructele r ăzboiului şi extinderea puterii şi a influenţeidoctrinei lor. Dar ceea ce trebuie să luăm noi în considerare sunt prevenirea permanentă ar ăzboiului şi realizarea condiţiilor de libertate şi democraţie, cât mai curând posibil, în toate

ţările. Dificultăţile şi pericolele nu vor fi îndepărtate închizând ochii în faţa lor. Ele nu vor fiîndepărtate doar aşteptând să vedem ce se întâmplă sau printr-o politică conciliatoristă. Estenecesar ă o înţelegere, şi cu cât va întârzia ea, cu atât mai dificilă va fi de realizat, iar

pericolele vor deveni mai mari.

Din ceea ce am văzut la prietenii noştri ruşi, foştii aliaţi din timpul r ăzboiului, eu suntconvins că nu există nimic pe care ei să nu-l admire atât de mult ca puterea şi nu există nimicfaţă de care ei să aibă mai puţin respect decât slă biciunea, în special slă biciunea militar ă. Dinacest motiv, vechea doctrină a echilibrului de putere este nesănătoasă. Noi nu ne putem

permite să evoluăm pe marginea pr ă pastiei, lăsându-ne pradă tentaţiilor unei încercări defor ţă. Dacă democraţiile occidentale stau împreună într-o strictă concordanţă cu principiileCartei Naţiunilor Unite, influenţa lor pentru permanentizarea acestor principii va fi imensă, şinimeni nu va putea să le încalce. Dacă în vreun fel aceste ţări vor fi divizate sau vor abdica dela datoria lor şi dacă aceşti ani foarte importanţi vor trece, atunci s-ar putea ca o catastrof ă să ne distrugă pe toţi. (...)

(Ceea ce s-a întâmplat cu Germania înainte de r ăzboi) nu trebuie lăsat să se repete (...).Aceasta se poate realiza acum, în 1946, doar printr-o înţelegere cu Rusia asupra tuturor

problemelor, sub auspiciile Organizaţiei Naţiunilor Unite, şi prin menţinerea unei bunecolabor ări de-a lungul multor ani paşnici, printr-un instrument mondial sprijinit de întreaga

putere a lumii anglo-saxone şi a tuturor legăturilor ei (...).

2. Harry S. Truman, adresă către Congresul S.U.A., 12 martie 1947

Gravitatea situaţiei cu care se confruntă lumea de astăzi necesită apariţia mea în faţaunei sesiuni comune a Congresului. Politica externă şi securitatea naţională ale acestei ţărisunt implicate.

Un aspect al situaţiei actuale, pe care eu vi-l prezint, pentru a-l lua în considerare şi adecide, priveşte Grecia şi Turcia. (...)

Însăşi existenţa statului grec este astăzi ameninţată de activităţile teroriste ale câtorva

mii de oameni înarmaţi, conduşi de către comunişti, care sfidează autoritatea guvernului într-un număr de puncte, în special de-a lungul graniţelor nordice. O comisie numită de Consiliulde Securitate al Naţiunilor Unite investighează în momentul de faţă condiţiile perturbatoaredin nordul Greciei şi pretinsele violări de graniţă de frontiera dintre Grecia, pe de o parte, şiAlbania, Bulgaria şi Iugoslavia, pe de alta. Între timp, guvernul grec este incapabil să stă pânească situaţia. Armata greacă este mică şi modest echipată. Ea are nevoie de ajutoare şide echipament, dacă se doreşte să se restaureze autoritatea guvernului peste tot teritoriulgrecesc. Grecia trebuie ajutată, dacă se doreşte ca ea să devină o democraţie capabilă să seajute singur ă şi să se respecte.

Statele Unite trebuie să furnizeze această asistenţă. Noi am extins deja pentru Greciaanumite tipuri de sprijin economic, dar acestea sunt inadecvate situaţiei. Nu există nici o altă ţar ă căreia să i se poată adresa Grecia democratică. Nici o altă naţiune nu este doritoare şicapabilă să furnizeze sprijinul necesar pentru un guvern grec democratic. Guvernul britanic,care a ajutat şi ajută Grecia, nu mai poate oferi ajutor economic şi financiar suplimentar după



34

31 martie. Marea Britanie se găseşte în situaţia de a reduce sau lichida angajamentele ei înanumite păr ţi ale lumii, inclusiv în Grecia.

Am luat în considerare cum ar putea interveni Naţiunile Unite în această criză. Dar situaţia este atât de urgentă, încât necesită o acţiune imediată, iar Naţiunile Unite şiorganismele sale aferente nu se află în poziţia de a putea oferi acel ajutor care este necesar.

Este important de observat că guvernul grec a cerut ajutorul nostru în utilizareaeficientă a asistenţei financiare şi de altă natur ă pe care noi o putem acorda Greciei, precum şiîn îmbunătăţirea administraţiei sale publice. Exte de maximă importanţă ca noi să supervizămutilizarea oricăror fonduri disponibilizate pentru Grecia, astfel încât orice dolar cheltuit să contribuie la realizarea unei Grecii de sine stătătoare şi să ajute la contruirea unei economii pecare o democraţie sănătoasă să poată înflori.

Nici un guvern nu este perfect. Una din principalele virtuţi ale democraţiei este aceeacă defectele sunt întotdeauna vizibile şi, în cadrul proceselor democratice, pot fi focalizate şicorectate. Guvernul Greciei nu este perfect. Cu toate acestea, el reprezintă 85% dintremembrii Parlamentului grec rezultat din alegerile de anul trecut. Observatorii str ăini, inclusiv692 de americani, au considerat aceste alegeri ca fiind expresia adevărată a opiniilor

poporului grec. Guvernul grec a lucrat într-o atmosfer ă de haos şi extremism. El a f ăcutgreşeli. Acordarea de ajutor acestei ţări nu înseamnă că Statele Unite se identifică cu tot ce af ăcut sau va face guvernul grec. Noi am condamnat în trecut şi condamnăm şi acum măsurileextremiste ale dreptei sau ale stângii. Am recomandat în trecut toleranţă şi la fel procedăm şiacum.

Vecina Greciei, Turcia, merită şi ea atenţia noastr ă. Viitorul Turciei ca statindependent şi sănătos din punct de vedere economic este în mod limpede nu mai puţinimportant pentru popoarele doritoare de pace din lume decât viitorul Greciei. Circumstanţeleîn care se găseşte Turcia astăzi sunt, în bună măsur ă, diferite de acelea din Grecia. Turcia afost ocolită de dezastrele care au copleşit Grecia. Iar în timpul r ăzboiului, Statele Unite şi

Marea Britanie au furnizat Turciei ajutor material. Cu toate acestea, Turcia are nevoie acumde sprijinul nostru. De la r ăzboi încoace, Turcia a căutat să obţină asistenţă financiar ă din partea Marii Britanii şi a Statelor Unite, pe motiv că realizarea modernizării este necesar ă pentru menţinerea integrităţii sale naţionale. Această integritate este esenţială pentru salvareaordinii din Orientul Mijlociu. Guvernul britanic ne-a informat că, datorită propriilor saledificultăţi, nu mai poate extinde ajutorul său financiar către Turcia. Ca şi în cazul Greciei,dacă Turcia urmează să primească asistenţa de care are nevoie, atunci doar Statele Unite potsă o furnizeze. Noi suntem singura ţar ă capabilă să ofere acest ajutor.

Eu sunt perfect conştient de implicaţiile majore pe care le-ar avea extinderea asistenţeiStatelor Unite pentru Grecia şi Turcia, şi voi discuta acum cu dvs. aceste implicaţii. Unul dinobiectivele primordiale ale politicii externe a Statelor Unite este crearea condiţiilor şi care noişi alte naţiuni vom fi capabili să punem în practică un mod de viaţă eliberat de asuprire.Aceasta a fost chestiunea fundamentală a r ăzboiului cu Germania şi Japonia. Victoria noastr ă a fost obţinută împotriva ţărilor care au voit să impună voinţa lor, şi modul lor de viaţă, asupracelorlalte naţiuni.

Pentru a asigura dezvoltarea paşnică a naţiunilor, eliberate de asuprire, Statele Uniteau jucat un rol important în fondarea Naţiunilor Unite. O.N.U. este concepută pentru a asiguraindependenţa şi libertatea durabile pentru toţi membrii săi. Noi nu ne vom atinge obiectivele,dacă nu dorim să ajutăm popoarele eliberate să-şi menţină instituţiile lor libere şi integritatealor naţională împotriva mişcărilor agresive, care caută să impună regimuri totalitare. Aceastanu este decât o recunoaştere deschisă a faptului că regimurile totalitare impuse popoarelor

libere subminează fundamentele păcii internaţionale şi, în consecinţă, securitatea Statelor Unite.



35

Popoarelor dintr-un număr de ţări ale lumii le-au fost impuse recent, împotriva voinţeilor, regimuri totalitare. Guvernul Statelor Unite a protestat în repetate rânduri împotriva

presiunilor şi intimidărilor f ăcute, prin violarea înţelegerilor de la Ialta, asupra Poloniei,României şi Bulgariei. Trebuie să declar, de asemenea, că într-un număr de alte ţări au avutloc evoluţii similare.

În momentul actula al istoriei universale, aproape fiecare naţiune trebuie să aleagă

între modurile de viaţă alternative. Alegerea, mult prea des, nu este una liber ă. Un mod deviaţă este bazat pe voinţa majorităţii şi se distinge prin instituţii libere, guvernarereprezentativă, alegeri libere, garanţii pentru libertatea individuală, libertatea cuvântului şi areligiei şi eliberarea de opresiunea politică. Al doilea mod de viaţă are la bază voinţa uneiminorităţi impusă cu for ţa asupra majorităţii. Fundamentele sale sunt teroarea şi opresiunea,

presa şi radioul controlate, alegeri aranjate şi suprimarea libertăţii personale.

Eu cred că politica Statelor Unite trebuie să fie aceea de sprijinire a popoarelor liberecare rezistă încercărilor de subjugare de către minorităţi înarmate sau prin presiuni externe.Cred că noi trebuie să sprijinim popoarele libere să-şi realizeze destinele lor. Cred că ajutorulnostru trebuie să constea, în principal, în asistenţă financiar ă şi economică, care este esenţială

pentru stabilitatea economică şi pentru procesele politice normale.Lumea nu este statică şi status quo-ul nu este intangibil. Însă nu putem permite

modificarea status quo-ului, violându-se Carta Naţiunilor Unite, prin metode precum coerciţiasau prin subterfufii ca infiltrarea politică. Prin ajutorarea naţiunilor libere şi independente să-şi menţină libertatea, Statele Unite vor pune în practică principiile Cartei Naţiunilor Unite.

Este necesar ă doar o privire pe o hartă, pentru a înţelege că supravieţuirea şiintegritatea naţiunii greceşti sunt de o importanţă gravă dintr-o perspectivă mult mai largă.Dacă Grecia va cădea sub controlul unei minorităţi înarmate, efectul asupra vecinei sale,Turcia, va fi imediat şi serios. Confuzia şi dezordinea se pot r ăspândi, foarte bine, în întregOrietul Mijlociu. În plus, dispariţia Greciei ca stat independent va avea un efect profund

asupra acelor ţări de Europa ale căror popoare luptă cu mari eforturi să-şi menţină libertăţile şiindependenţa lor. (...) Ar fi o tragedie indiscutabilă dacă aceste ţări, care au luptat atâta timpîmpotriva unor greutăţi copleşitoare, ar pierde victoria pentru care au sacrificat atâtea lucruri.Pr ă buşirea instituţiilor libere şi pierderea independenţei vor fi dezastruoase, nu numai pentruele, ci şi pentru întreaga lume. Descurajarea şi spectrul eşecului vor covâr şi imediat mulţimeade popoare vecine care luptă să-şi menţină libertatea şi independenţa. Dacă vom eşua să ajutăm Grecia şi Turcia în acest moment hotărâtor, efectele asupra Occidentului, ca şi celeasupra Orientului, vor fi serioase şi pe termen lung. Trebuie să acţionăm imediat şi hotărât!

De aceea, rog Congresul să ofere autoritatea de a ajuta Grecia şi Turcia cu suma de400 milioane $ în perioada de până la 30 iunie 1948. Cerând aceste fonduri, am luat înconsiderare suma maximă de asistenţă care va fi furnizată Greciei, în afar ă de cele 350milioane $ pe care eu le-am cerut recent Congresului pentru prevenirea foametei şi asuferinţei în ţările devastate de r ăzboi. În completarea acestor fonduri, rog Congresul să autorizeze detaşarea de personal civil şi militar în Grecia şi Turcia, la cererea acestor ţări,

pentru a îndeplini sarcini legate de reconstrucţie şi cu scopul de a supreviza utilizareaasistenţei materiale şi financiare. Recomand, de asemenea, autorizarea furnizării de instrucţieşi pregătire personalului grec şi turc selectat. (...) Dacă alte fonduri sau altă autorizare vor finecesare pentru ţelurile indicate în acest mesaj, nu voi ezita să prezint situaţia în faţaCongresului. În legătur ă cu acest subiect, ramurile executivă şi legislativă ale guvernăriitrebuie să lucreze împreună. Ne angajăm într-o cursă serioasă. N-aş recomanda aşa ceva, dacă ar exista vreo alternativă consistentă.

Statele Unite au contribuit cu cu 341 miliarde $ la câştigarea celui de-al doilea r ăzboimondial. Aceasta este o investiţie în libertatea şi pacea lumii. Asistenţa pe care eu o recomand pentru Grecia şi Turcia reprezintă un pic mai mult decât o zecime din 1% din această



36

investiţie. Este o chestiune de bun simţ ca noi să ne protejăm această investiţie şi să fim sigurică ea nu a fost în zadar.

Seminţele regimurilor totalitare sunt hr ănite de către mizerie şi nevoi. Ele ser ăspândesc şi cresc în pământul r ău al săr ăciei şi al confruntării. Ele ating maturitatea atuncisperanţa unui popor moare. Noi trebuie să ţinem în viaţă această speranţă! Popoarele liberedin lume aşteaptă de la noi sprijin în menţinerea libertăţilor lor. Dacă suntem ezitanţi în

conducerea noastr ă, putem pune în pericol pacea mondială şi, cu siguranţă, bunăstarea propriei noasre naţiuni. Mari responsabilităţi a plasat asupra noastr ă evoluţia rapidă aevenimentelor. Sunt încrezător că vom face faţă în mod onest acestor responsabilităţi.

3. George C. Marshall, discurs la Harvard University, 5 iunie 1947

Nu este nevoie să vă spun, Domnilor, că situaţia mondială este foate gravă. Acestlucru este evident pentru toţi oamenii inteligenţi. Cred că o dificultate este aceea că

problematica este una de o asemenea complexitate, încât chiar masa de fapte prezentată publicului de către presa scrisă şi cea audio complică suplimentar accesul omului obişnuit laînţelegerea clar ă a situaţiei. În plus, oamenii din ţara noastr ă se găsesc la mare distanţă dezonele cu probleme de pe glob şi este greu pentru ei să înţeleagă necazurile şi reacţiilecorespunzătoare ale unor oameni care sufer ă de mult timp, precum şi efectul acestor reacţiiasupra guvernelor lor, din perspectiva eforturilor noastre de a promova pacea în lume.

Luându-se în considerare necesităţile pentru reabilitarea Europei, pierderile de vieţiomeneşti, distrugerea vizibilă a oraşelor, fabricilor, minelor şi căilor de comunicaţie au fostestimate corect, dar a devenit evident în ultimele luni faptul că distrugerea de la suprafaţă este

probabil mai puţin serioasă decât dizlocarea întregului mecanism al economiei europene. În

ultimii zece ani condiţiile au fost în mare măsur ă anormale. Pregătirea febrilă pentru r ăzboi şisusţinerea şi mai febrilă a efortului de r ăzboi au încorsetat economiile naţionale pe toate planurile. (...) Sub dominaţia arbitrar ă şi destructivă a naziştilor, în fond orice întreprindere afost inclusă în maşina de r ăzboi germană. Legăturile comerciale str ăvechi, instituţiile private,

băncile, companiile de asigur ări şi cele de navigaţie au dispărut prin decapitalizare, au fostabsorbite prin naţionalizare sau au fost, pur şi simplu, distruse. În multe ţări, încrederea înmoneda locală a suferit un şoc sever. Pr ă buşirea structurii de afaceri a Europei în timpulr ăzboiului a fost completă. Refacerea a fost blocată de faptul că, doi ani de la încheiereaostilităţilor, nu s-a putut ajunge la o înţelegere în privinţa păcii cu Germania şi Austria. Dar chiar dacă s-ar fi găsit o soluţie mai promptă pentru aceste probleme dificile, reabilitareastructurii economice a Europei va presupune, în mod evident, un timp mai îndeplungat şi un

efort mai mare decât s-a prevăzut.Există un aspect al acestei probleme care este şi interesant, şi grav. Fermierul a produl

întotdeauna alimente pentru a le schimba cu alte lucruri necesare vieţii, produse de locuitoriioraşelor. Această diviziune a muncii reprezintă baza civilizaţiei moderne. În acest moment eaeste ameninţată cu pr ă buşirea. Industriile urbane nu produc bunurile potrivite pentru a fischimbate cu alimentele furnizate de fermier. Există o penurie acută de materii prime şicombustibili. Mecanismul economic lipseşte sau dă rateuri. Fermierii sau ţăranii nu pot găsi lavânzare produsele pe care doresc să la achiziţioneze; astfel că vânzarea pe bani a produselor fermei sale, bani ce nu-i sunt buni la nimic, îi pare fermierului o afacere neprofitabilă. Înconsecinţă, el a renunţat să mai cultive cereale pe multe dintre terenuri, folosite acum ca

păşuni. }ăranii produc alimente pentru a le stoca pentru ei şi familiile lor, oricâtă nevoie ar avea de haine sau de alte lucruri obişnuite ale civilizaţiei. În acest timp, cei de la oraşe seconfruntă cu mari lipsuri de alimente şi combustibili. Astfel, guvernele sunt for ţate să



37

folosească bani şi credite din str ăinătate pentru a procura aceste produse pe piaţa externă.Acest proces epuizează rapid fondurile care sunt strict necesare reconstrucţiei. În acest mod,această situaţie extrem de gravă evoluează cu repeziciune, ceea ce dăunează întregii lumi.Sistemul modern de diviziune a muncii pe care se bazează schimbul de produse se află în pragde colaps.

Esenţa problemei este aceea că necesităţile Europei, în următorii trei sau patru ani, în

privinţa alimentelor din afar ă şi a altor produse vitale - în principal din America - sunt cu multmai mari decât capacitatea ei actuală de a plăti, astfel încât va trebui să beneficieze de ajutor suplimentar sau va trebui facă faţă unei deterior ări economice, sociale şi politice extrem degrave. Remediul constă în spargerea cercului vicios şi în restaurarea încrederii popoarelor europene în viitorul economic al ţărilor lor şi al Europei ca întreg. Producătorul de bunuri şifermierul din această regiune a lumii trebuie să fie capabili şi dornici să-şi schimbe produsele

pe bani, astfel încât valoarea acestora din urmă să capete consistenţă.

În afar ă de efectul demoralizator asupra întregii lumi şi de posibilităţile perturbatoarece ar putea rezulta din disperarea popoarelor respective, consecinţele asupra economieiStatelor Unite trebuie să fie evidente. Este logic că Statele Unite trebuie să facă tot ce le stă în

putinţă pentru a ajuta la restaurarea unei sănătăţi economice normale în lume, f ăr ă de care nuva exista stabilitate politică şi nici pace. Politica noastr ă nu este direcţionată împotriva vreuneiţări sau doctrine, ci împotriva foamei, săr ăciei, disper ării şi haosului. Scopul ei trebuie să fierenaşterea în lume a unei economii funcţionale, astfel încât să permită apariţia condiţiilor sociale şi politice în care instituţiile libere pot exista. Asistenţa noastr ă, în opinia mea, nutrebuie concepută pe o bază fragmentar ă, în funcţie de crizele care apar. Orice asistenţă pecare guvernul nostru o poate oferi în viitor trebuie să fie o cur ă, nu un paliativ. Orice guverncare va dori asistenţă în scopul reconstrucţiei va găsi, sunt sigur, o cooperare totală din parteaguvernului Statelor Unite. Orice guvern care acţionează cu scopul de a bloca refacerea altor ţări nu se poate aştepta la ajutor din partea noastr ă. Mai mult decât atât, guvernele, partidele

politice sau grupurile care încearcă să perpetueze mizeria umană, pentru a profita de ea din

punct de vedere politic sau în alt fel, vor trebui să facă faţă opoziţiei Statelor Unite.Este deja evident faptul că, înainte ca guvernul Statelor Unite să poată să-şi sporească

eforturile de a îmbunătăţi situaţia şi să ajute lumea europeană în startul său spre refacere,trebuie să se realizeze o înţelegere între ţările Europei în privinţa necesităţilor situaţiei date şiîn privinţa acţiunilor pe care le vor face propriile guverne pentru a înlesni ceea ce va faceguvernul american. Nu va fi nici potrivit şi nici eficient ca noi să concepem unilateral un

program care să contribuie la plasarea Europei pe propriile picioare din punct de vedereeconomic. Aceasta este treaba europenilor. Eu cred că iniţiativa trebuie să vină din Europa.Rolul nostru trebuie să constea într-un sprijin prietenesc în schiţarea unui program european şiîn ajutorul ulterior, în limita posibilităţilor, pentru a pune în prcatică un asemenea program.

Programul trebuie să fie unul comun, încheiat de un număr de naţiuni europene, dacă nu chiar toate.

O componentă esenţială a oricărei acţiuni încununate de succes din partea Statelor Unite o reprezintă înţelegerea de către poporul american a caracterului problemei şi aremediilor ce urmează să fie aplicate. Pasiunea politică şi prejudecăţile nu trebuie lăsate să acţioneze. Cu înţelepciune şi cu bunăvoinţă din partea poporului nostru, vom putea face faţă acestea responsabilităţi enorme pe care istoria a plast-o în mod clar înaintea ţării noastre, iar dificultăţile pe care eu le-am schiţat pot şi vor fi depăşite.

II Europa occidentală postbelică: evoluţii politice şi integrare

A. Principalele evenimente



38

În 1945 o mare parte a Europei se afla în ruine; Bătrânul Continent nu mai dominalumea şi părea incapabil să reziste expansiunii comuniste. În această situaţie, mulţi oameni auconştientizat faptul că Europa putea fi reconstruită şi apărată numai printr-un efort comun în

plan militar, economic şi politic. Drumul către o Europă occidentală unificată a fost marcat deînfiinţarea N.A.T.O. şi cea a Consiliului Europei (ambele în 1949), iar etapa cea mai

importantă a procesului de integrare europeană a debutat o dată cu apariţia ComunităţiiEconomice Europene (C.E.E.) în 1957. Entuziasmul britanic faţă de o astfel de cooperare s-adezvoltat mai reţinut decât în alte ţări, în special datorită temerii ce viza periclitareasuveranităţii naţionale. Marea Britanie a refuzat oferta de a se alătura C.E.E. în 1957; când şi-a schimbat părerea în 1961, Franţa a blocat admisia britanică; abia în 1972 Marea Britanie adevenit, în cele din urmă, membr ă a organismului integrativ european.

Statele Europei occidentale s-au ref ăcut surprinzător de repede de pe urma efectelor r ăzboiului, mulţumită unei combinaţii între ajutorul american prin intermediul PlanuluiMarshall, o creştere în cererea mondială de produse europene, unele progrese tehnologice şi o

planificare atentă din partea guvernelor din diversele ţări vest europene. În anii ‘60 inflaţia a

început să devină o problemă, iar la mijlocul anilor ‘70 creşterea preţurilor la produsele petroliere a accentuat inflaţia, sporind, în acelaşi timp, şi şomajul. Ulterior, în anii ‘80-’90situaţia s-a stabilizat, creşterea economică fiind una lentă, dar sigur ă, în pofida crizeimondiale.

B. Creşterea unităţii în Europa occidentală

(a) În toate ţările Europei apusene erau oameni din toate păr ţile spectrului politic care

credeau în necesitatea unei cooper ări strânse între ţările din regiune, iar unii gândeau chiar întermenii unei Europe federale unite, potrivit modelului Statelor Unite ale Americii.Raţionamentul era simplu: doar printr-un efort de cooperare şi prin punerea în comun aresurselor ar fi putut Europa să se refacă de pe urma ravagiilor r ăzboiului. }ările vesteuropene erau prea mici pentru a fi viabile separat din punct de vedere economic sau strategicîntr-o lume dominată de cele două superputeri, S.U.A. şi U.R.S.S.. De asemenea, o abordarede tip comunitar ar fi îndepărtat sau chiar eliminat posibilitatea unor conflicte între ţărileapusene, conflicte de genul celor din veacul al XIX-lea sau din prima jumătate a secolului alXX-lea. În plus, ameninţarea rusească părea mai uşor de blocat printr-un efort comun. Unuldintre promotorii ideii potrivit căreia Europa urma să mai joace roluri semnificative pe planmondial numai dacă se unifica a fost Winston Churchill. Într-un discurs din martie 1943, el a

vorbit despre necesitatea unui Consiliu al Europei, iar la Zurich, în 1946, a argumentat faptulcă, doar ca State Unite ale Europei, ţările europene vor mai putea însemna ceva pe planinternaţional.

(b) Deşi federaliştii au fost extrem de dezamăgiţi de eşecul realizării unei integr ăriimediate şi complete, singura soluţie practică ce a putut fi găsită a fost aceea afuncţionalismului, o abordare graduală, cu paşi mici, în acele domenii unde integrarea se

putea manifesta.

(b.1) Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană (O.C.E.E.) a fost prima iniţiativă pe calea spre unitate; a fost fondată în 1947 ca un r ăspuns la oferta americană de asistenţă, cunoscută sub numele de Planul Marshall; organizaţia era alcătuită la început dincele 16 ţări ce acceptaser ă ajutorul financiar american. Prima sa funcţie, îndeplinită cu succesîn următorii patru ani, a fost reprezentată de gestionarea şi împăr ţirea sumelor de bani sosite



39

din S.U.A.. Ulterior, organizaţia s-a ocupat, din nou cu eficienţă, de încurajarea comer ţuluiîntre statele membre prin reducerea restricţiilor. A fost ajutată şi de organismul de pe lângă O.N.U. - Acordul General pentru Tarife şi Comer ţ (A.G.T.C. sau G.A.T.T.) -, a cărui sarcină

primordială viza reducerea taxelor vamale, şi de către Uniunea Europeană de Plăţi (U.E.P.),ce îşi propunea să încurajeze comer ţul printr-o îmbunătăţire a sistemului de plăţi între statelemembre, astfel încât fiecare ţar ă să-şi poată utiliza moneda proprie. O.C.E.E. a avut realizări

atât de notabile, încât comer ţul dintre statele membre s-a dublat într-o perioadă de şase ani.Atunci când S.U.A. şi Canada s-au alăturat organizaţiei în 1961, ea şi-a schimbat denumireaîn Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (O.C.E.D.), iar apoi au intrat înstructura respectivă Japonia, Australia şi alte ţări.

(b.2) Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.) a fost fondată în1949, cu scop de apărare în comun în cazul în care unul dintre membri ar fi fost atacat.R ăzboiul din Coreea a determinat S.U.A. să solicite şi să obţină plasarea for ţelor N.A.T.O subun comandament centralizat; a fost înfiinţat lângă Paris un cartier general european al for ţelor armate ale organizaţiei. Până la sfâr şitul lui 1955, N.A.T.O. a părut a se dezvolta

impresionant: for ţele disponibile pentru apărarea Europei apusene au sporit de patru ori. Însă apoi au început să apar ă probleme: francezi nu erau încântaţi de rolul dominant jucat deamericani; în 1966 preşedintele de Gaulle a retras trupele franceze de sub autoritateacomandamentului unic, astfel încât militarii francezi şi politica nuclear ă a Franţei să nu maifie sub controlul unui nefrancez. Iar din punctul de vedere al armamentului convenţional, înanii ‘70-’80, N.A.T.O. era net inferioar ă Organizaţiei Tratatului de la Var şovia. Oricum, după victoria occidentală în r ăzboiul rece, organizaţia nord-atlantică a intrat într-o anumită criză deidentitate, coordonatele dezvoltării sale viitoare fiind destul de greu detectabile în acestmoment.

(b.3) Consiliul Europei, apărut în 1949, a reprezentat o tentativă, în mare parteeşuată, în direcţia unităţii politice. Iniţial, organizaţia a cuprins zece state. Sediul a fost (şi ar ămas) la Strasbourg. Datorită influenţei britanice, instituţia parlamentar ă nu dispune de puterireale. Adunarea, compusă din deputaţi aleşi, votează, cu majoritate de două treimi, rezoluţiicare sunt transmise Cimitetului de Miniştri. Acesta ia decizii în unanimitate. CurteaEuropeană a Drepturilor Omului este rezultatul “Convenţiei europene pentru protecţiadrepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale” (4 noiembrie 1950). Acest mecanism juridicimportant garantează un nivel minim de respectare a drepturilor fundamentale ale omului decătre administraţiile şi tribunalele democraţiilor europene şi permite examinarea recursurilor individuale ale cetăţenilor împotriva propriilor jurisdicţii naţionale. În ciuda numeroaselor convenţii interguvernamentale privind sănătatea, mediul, cooperarea regională, transporturile

etc., activitatea Consiliului Europei a fost discretă în privinţa integr ării europene începând cuanii ‘60. Descompunerea blocului comunist după 1989 a permis acestei instituţii să joacecartea paneuropeană şi să devină prima structur ă de integrare a noilor democraţii. ConsiliulEuropei contribuie la “securitatea democratică” a continentului şi număra, în 1995, 34 demembri.

C. “Părinţii fondatori” ai integrării europene

Aşa-numiţii “părinţi fondatori” ai integr ării europene au jucat un rol major în startul procesului de unificare europeană: Jean Monnet (1888-1979), Robert Schuman (1986-1963),Konrad Adenauer (1876-1967) şi Alcide De Gasperi (1881-1954). Monnet a fost“inspiratorul” şi “vizionarul”, iar ceilalţi au fost reprezentanţii voinţei politice cu privire laintegrare. Toţi aveau nişte caracteristici comune ce s-au dovedit vitale la finele anilor ‘40 şiînceputul anilor ‘50. Toţi erau creştini-democraţi, conferind deci o anumită coerenţă politică



41

F. De ce Marea Britanie a refuzat participarea în cadrul C.E.E.?

A fost probabil o ironie a istoriei faptul că, deşi Winston Churchill (prim-ministru până în 1955) fusese unul dintre cei mai activi susţinători ai conceptului de Europă unită, nicilaburiştii, nici conservatorii britanici n-au dorit în anii ‘50 să-şi alăture ţara procesului de

integrare europeană. Principala lor obiecţie era aceea că, alăturându-se C.E.E., MareaBritaniei nu se va mai afla în postura de a-şi controla economia, care va fi la dicreţia uneiautorităţi supranaţionale - Comisia europeană cu sediul la Bruxelles. În acelaşi timp, existateama că relaţiile privilegiate din cadrul Commonwealth-ului britanic vor fi desfiinţate prinintrarea în C.E.E.; piaţa Commonwealth-ului, de circa 800 de milioane de locuitori, părea mai

promiţătoare decât aceea a comunităţii europene, de doar 165 de milioane de locuitori. Deasemenea, britanicii nu doreau să-şi rişte relaţiile lor privilegiate cu Statele Unite printr-oimplicare prea profundă în intergrarea economică europeană, proces pe care mulţi europeni îlvedeau ulterior transformat în integrare politică.

Marea Britanie şi alte ţări din afara C.E.E. erau îngrijorate în privinţa faptului că sesimţeau excluse de la comer ţul cu cele şase ţări comunitare, datorită impunerii unor tarife

externe ridicate. În consecinţă, din iniţiativă britanică s-a constituit în 1959 o Zonă Europeană a Comer ţului Liber (Z.E.C.L./E.F.T.A.), la care s-au raliat Marea Britanie, Danemarca,

Norvegia, Suedia, Elveţia, Austria şi Portugalia, ţări care s-au angajat să elimine treptat taxelevamale din relaţiile comerciale reciproce, însă f ăr ă a se menţiona vreo politică economică comună. Însă în 1961 britanicii şi-au schimbat punctul de vedere, iar guvernul Macmillan aanunţat că Marea Britaniei dorea să se alăture C.E.E..

G. De ce s-a schimbat atitudinea britanică faţă de C.E.E.?

În primul rând, până în 1961 devenise foarte clar faptul că C.E.E. se bucura de unsucces remarcabil şi f ăr ă participare britanică. Din 1953, producţia industrială franceză sporise cu 75%, iar cea germană cu aproape 90%, în condiţiile în care producţia britanică crescuse cu doar 30%. Z.E.C.L./E.F.T.A. fusese un succes în materie de creştere a comer ţuluidintre membrii săi, însă rezultatele nu erau comparabile ca anvergur ă cu cele ale C.E.E.. Înrealitate, economia britanică părea a fi intrat într-o perioadă de stagnare, în comparaţie cuaceea a “celor şase”. Commonwealth-ul britanic, în pofida mărimii sale, nu se putea compara,în materie de putere de cumpărare, cu C.E.E., iar Macmillan a subliniat faptul că nu exista unconflict de interese între participarea britanică la C.E.E. şi comer ţul din cadrulCommonwealth-ului: existau anumite indicii care sugerau că C.E.E. era dispusă să adopte unregim special faţă de ţările din Commonwealth, atribuindu-le un statut de membru asociat, şifaţă de ţările din Z.E.C.L./E.F.T.A., care puteau să devină membre ale Comunităţii

Economice Europene. Alt argument în favoarea intr ării Marii Britanii în procesul de integrareeconomică europeană era acela că, în calitate de membr ă a C.E.E., ea va fi supusă uneicompetiţii serioase ce urma să stimuleze economia britanică către un efort mai susţinut şi oeficienţă mai mare. Macmillan chiar a subliniat faptul că Marea Britanie nu-şi putea permitesă r ămână pe dinafar ă fie şi în condiţiile în care C.E.E. evolua spre o uniune politică.

Negocierile s-au deschis în octombrie 1961 şi, în ciuda apariţiei anumitor dificultăţi, aapărut ca un şoc veste că, în ianuarie 1963, preşedintele francez Charles de Gaulle a întreruptconvorbirile şi a anuţat că Marea Britanie nu era pregătită pentru admiterea în C.E.E..

H. De ce s-au opus francezii admisiei britanicilor în C.E.E.?



42

În acel moment, de Gaulle a pretins că Marea Britanie se confrunta cu prea multe probleme economice şi, de aceea, ar fi slă bit Comunitatea Economică Europeană. Deşicoloniile franceze erau membri-asociaţi, el s-a opus acordării oricăror concesii pentru ţăriledin Commonwealth, motivând prin faptul că s-ar epuiza resursele Europei. În Marea Britanies-a sugerat faptul că de Gaulle dorea să domine în continuare Europa, iar britanicii ar fidevenit nişte rivali de temut, iar legăturile lor strânse cu Statele Unite urmau să determine o

neplăcută influenţă americană: s-ar fi realizat o “grupare atlantică colosală dependentă deAmerica şi aflată sub controlul ei”. De Gaulle mai era probabil deranjat de faptul că britaniciitocmai conveniser ă, f ăr ă a-i consulta pe francezi, să primească rachete americane de tipPolaris. Preşedintele francez era hotărât să demonstreze că Franţa era o mare putere şi nu aveanevoie de asistenţa americană. În sfâr şit, mai era şi problema agriculturii franceze: C.E.E. îşi

proteja fermierii prin impunerea de taxe vamale ridicate, astfel încât preţurile produselor agricole erau mai mari decât în Marea Britanie, a cărei agricultur ă era foarte eficientă şi

primea subsidii serioase pentru a menţine preţuri scăzute. Dacă fenomenul ar fi continuat şidupă intrarea Marii Britanii în C.E.E., fermierii francezi, cu fermele lor mici şi ineficiente, ar fi fost în dificultate datorită competiţiei cu cei britanici şi chiar cu cei din Commonwealth.

În cele din urmă, deşi Franţa şi-a reiterat veto-ul şi în 1967, admiterea britanică înC.E.E. s-a produs la 1 ianuarie 1973 cu ajutorul a doi factori: după demisia lui de Gaulle în1969, succesorul său, Georges Pompidou, era mai binevoitor faţă de Marea Britanie, iar noul

prim-ministru conservator britanic, Edward Heath, un european angajat, a negociat cuhotărâre obstinată alăturarea britanică la procesul de integrare europeană. Irlanda şiDanemarca au intrat şi ele în C.E.E., iar în referendumul desf ăşurat în 1975 în Marea Britanie,67% din cei care au votat şi-au exprimat aprobarea faţă de participarea britanică. “Cei şase”deveniser ă “cei nouă”; ar fi putut fi “cei zece”, dar cetăţenii Norvegiei au respins prinreferendum alăturarea ţării lor la C.E.E..

I. Extinderea către Sud (1981-1986)

Dacă prima extindere, cea din 1973, a deplasat centrul de greutate al “Europei” spre Nord, cea de-a doua extindere, din anii ‘80, reinstaurează un anumit echilibru geografic,consolidează caracterul democratic al C.E.E., dar şi produce confruntarea procesului integr ăriieuropene cu problemele dezvoltării economiilor mai puţin avansate.

(a) Grecia, asociată la C.E.E. din 1 noiembrie 1962, avusese relaţii externe foarte reciîn perioada “regimului coloneilor” (1967-1974) şi şi-a depus candidatura pentru aderare învara lui 1975. Tratatul de aderare a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1981. În pofida

numeroaselor tranferuri financiare de care Grecia a beneficiat cu titlul de fonduri structurale,această ţar ă r ămâne tributar ă deficienţelor economice ce fac din ea “codaşa” C.E.E.: ratainflaţiei de aproape 20%, sectorul privat f ărâmiţat, sectorul public hipertrofiat şi puţin

productiv, contractarea de datorii şi subdezvoltarea fac din Grecia un stat care are dificultăţi îna se ridica la nivelul partenerilor săi din Comunitate. În plus, sensibilitatea balcanică şimediteraniană a Greciei, diferendul cu Turcia asupra problemei cipriote şi apropierea deregiunea cu potenţial exploziv a fostei Iugoslavii influenţează profund diplomaţia Atenei,indiferent dacă Grecia este guvernată de socialiştii din PASOK sau de conservatorii din Nea

Demokratia.

(b) Spania, marcată de r ăzboiul civil din perioada 1936-1939 şi izolată de Europa în

timpul regimului generalului Franco, a reintrat în rândul democraţiilor în 1975. Aderarea sa laC.E.E., la 1 ianuarie 1986, la capătul unor lungi negocieri influenţate de atitudinea rezervată aFranţei, care se temea de concurenţa produselor agricole spaniole, a reprezentat un semn al



44

militare germane şi, în acelaşi timp, de a integra contribuţia militar ă a Germaniei, atât din punct de vedere operaţional, cât şi politic, într-o organizaţie internaţională. În mai 1952, aufost semnat în acest sens un tratat, la Paris şi Bonn, act ce punea bazele constituirii uneiarmate “europene”. Însă, în august 1954, Adunarea Naţională franceză a luat în sfâr şit îndiscuţie problema tratatului, refuzând cu 319 voturi contra 264 să dezbată ratificareatratatului, marcând un eşec semnificativ în procesul de integrare europeană. La sfâr şitul lui

1954, prevederile Tratatului de la Bruxelles din 1948 au fost modificate pentru a permiteincluderea foştilor inamici, Germania şi Italia. Tratatul de securitate mutuală a fost redenumitUniunea Europei Occidentale (U.E.O.); acest nou organism a preluat funcţiile nemilitare aleorganizaţiei Tratatului de la Bruxelles, cele de natur ă militar ă revenind N.A.T.O.. În anulurmător, 1955, Germania a devenit membr ă a Organizaţiei Nord-Atlantice.

(b) În anii ‘60 preşedintele francez Charles de Gaulle a cauzat tensiuni în cadrulC.E.E. iniţial prin blocarea admiterii Marii Britanii, iar ulterior prin ostilitatea sa faţă deComisia europeană, care, în opinia sa, devenea prea puternică. În 1965, a ameninţat curetragerea Franţei din C.E.E. dacă nu erau reduse puterile Comisiei. De asemenea, Franţa s-aopus principiului majorităţii calificate în cadrul Consiliului, determinând aşa-numita “criză ascaunului gol”, reglementată abia în ianuarie 1966. De Gaulle era promotorul unei Europe astatelor-naţiune, preferând o confederaţie în locul preconizatei federaţii. În plus, preşedintelefrancez dorea o “Europă europeană”, şi nu o “Europă atalantică” dominată de americani. Aobţinut în cele din urmă un temporar câştig de cauză, dar a blocat în acest fel evoluţiaintegr ării europene pentru aproape un deceniu.

(c) O criză major ă a izbucnit în 1980, când Marea Britanie a protestat în privinţacontribuţiei ei la bugetul C.E.E. din acel an: circa 1,2 miliarde lire sterline. Părea o sumă foarte mare prin comparaţie cu aceea stabilită pentru Germania (circa 0,7 miliarde lire) şi maiales cu aceea datorată de Franţa (0, 013 miliarde de lire). Diferenţa era atât de marcantă întrucât era calculată în parte şi ca o impunere asupra veniturile obţinute de fiecare ţar ă dinimporturile realizate din afara C.E.E.. Deoarece Marea Britanie importa mult mai mult din

lumea exterior ă decât ceilalţi membri ai Comunităţii, contribuţia ei era atât de ridicată. Dinfericire, după o negociere dur ă la care a participat premierul britanic, Margaret Thatcher, crizas-a aplanat prin intermediul unui compromis, contribuţia britanică fiind redusă la 1,34miliarde lire pe o perioadă de trei ani.



45

III Viata politică în principalele ţări ale Europei occidentale

A. Marea Britanie

(a) Partidul Laburist la putere, 1945-1951. Laburiştii au câştigat o majoritate covâr şitoareîn alegerile generale din iulie 1945, obţinând 393 de locuri in Parlament, comparativ cu cele

213 ale conservatorilor, 12 ale liberalilor si 22 ale altora. Era pentru prima oara când laburiştiiobţineau o majoritate absolută. Victoria lor a fost surprinzătoare având în vedere succesul luiWinston Churchill ca lider de r ăzboi, însă, de şi Churchill însuşi se bucura de popularitate,conservatorii nu se aflau în aceeaşi postur ă - prea mulţi oameni îşi aminteau de şomajul dinanii ‘30, de conciliatorism şi de dezastrele de la începutul r ăzboiului. Laburiştii promiseser ă reformă socială şi mai multe locuinţe. Noul guvern a trebuit să facă faţă enormelor problemeeconomice datorate r ăzboiului mondial, dar primul-ministru, Clement Attlee, de şi blând înaparenţă (Churchill l-a descris odată drept “un lup în blană de oaie”), era inteligent şi hotărât.Dispunând de o majoritate parlamentar ă confortabilă, laburiştii s-au dovedit capabili să

promoveze un amplu program de transformări drastice, practic aproape o revoluţie socială.

(a.1) S-a produs o extindere semnificativă a protecţiei sociale (“statul bunăstării” -welfare state) pornindu-se de la aşa-numitul Raport Beveridge (1942). William HenryBeveridge era un liberal care considera că venise timpul pentru o revoluţie socială. Marile

probleme ce trebuiau rezolvate erau, potrivit raportului, săr ăcia, bolile, ignoranţa, mizeria şiinactivitatea. Guvernul trebuia să le combată prin scheme de asigur ări sociale, alocaţii pentrucopii, un sistem naţional de sănătate publică şi o politică menită să combată şomajul.Guvernul de coaliţie din timpul r ăzboiului deja pornise procesul de reformă prin adoptareaunei Legi a Educaţiei în 1944, care introducea gratuitatea ciclului gimnazial pentru toţi eleviişi stabilea ca din 1947 învăţământul să fie obligatoriu până la vârsta de 15 ani; de asemenea,se instituiser ă alocaţii pentru copii (începând cu cel de-al doilea). Prima acţiune major ă a

laburiştilor a fost adoptarea Legii Naţionale a Asigur ărilor (1946). Aceasta extindea schemeleanterioare, astfel încât întreaga populaţie adultă era asigurată în caz de şomaj sau boală, urmasă primească pensie, se instituiau pensii pentru văduve şi orfani, ca şi ajutoare în caz dematernitate sau deces. În acelaşi timp, a fost adoptată Legea Serviciului Naţional de Sănătate(1946). Cele mai multe dintre spitale au fost aduse sub controlul statului, iar fiecare cetăţeanera îndreptăţit să primească tratament gratuit, medical, dentar şi oftalmologic, inclusiv protezeşi ochelari. Prin Legea Accidentelor de Muncă (1946) s-au înfiinţat tribunale care decideaucuantumul despăgubirilor în cazul accidentelor suferite în timpul lucrului. De asemenea,guvernarea laburistă a încurajat construcţia de locuinţe, nu mai puţin de 800 000 ridicate până în 1951, unele dintre ele în oraşe complet noi. S-a instituit şi o anumită protecţie a chiriaşilor,

prin controlarea de către stat a chiriilor.

(a.2) Laburiştii au naţionalizat Banca Angliei, industria carbonifer ă, aviaţia civilă,căile ferate, canalele, transporturile rutiere, gazul, electricitatea, producţia de fier şi oţel.Justificarea pentru această operaţiune a fost aceea că instaurarea controlului statului vaconduce la o planificare mai eficientă şi la condiţii mai bune pentru muncitori. Naţionalizareaa fost întotdeauna o chestiune controversată, destui englezi contestând necesitatea măsurilor de acest gen. În orice caz, industria exploatării cărbunelui şi căile ferate erau ineficiente şifoloseau echipamente învechite; aveau nevoie de o retehnologizare rapidă, ceea ce se spera că se va obţine prin naţionalizare. Biroul Naţional al Cărbunelui a reuşit, după dificultăţile din1947, să determine creşterea producţiei, dar rezultatele din alte domenii ale naţionalizărilor aufost mai degrabă dezamăgitoare, în special pentru că guvernul nu a investit suficient.



46

(a.3) Laburiştii au acordat un ajutor şi agriculturii. A fost deosebit de importantfaptul că, într-un moment când exista o criză alimentar ă pe plan mondial, fermierii britaniciau putut produce cantităţile maxime de care erau capabili. Guvernul i-a încurajat prin garanţii

pentru preţuri, prin subsidii de modernizare, iar Serviciul Naţional de Consultanţă Agricolă le-a oferit consiliere de specialitate. Rezultatele au fost pozitive: o creştere cu 20% a producţieiîntre 1947 şi 1952 şi unul dintre cele mai mecanizate şi mai eficiente sisteme de ferme din

întreaga lume.

(a.4) Alte legi au readus în legalitate grevele de susţinere şi sponsorizarea partidelor politice; s-a redus la un an intervalul de timp în care Camera Lorzilor putea bloca o lege; s-aabolit votul colectiv.

(a.5) Refacerea economică şi eradicarea şomajului nu s-au putut realiza decât după depăşirea obstacolului din iarna extrem de rece din 1946/1947, când lipsa de cărbune adeterminat şomajul tehnic pentru circa un milion de muncitori. De asemenea, a trebuit

rezolvată criza financiar ă din 1949 care a determinat devalorizarea lirei sterline. Oricum, lasfâr şitul lui 1950 s-a produs un boom industrial: exporturile erau cu 77% peste nivelul din1938, cel mai spectaculos succes fiind înregistrat în industria auto, dar şi în privinţatractoarelor, motocicletelor, utilajelor industriale, construcţiei de nave şi în industria chimică.Succesul a fost obţinut printr-o combinaţie de factori: o cerere mare de bunuri pe plan intern

pentru acoperirea urmărilor r ăzboiului; Planul Marshall; dobânzile mici pentru stimulareaconstrucţiei de locuinţe şi dezvoltării industriale; un control guvernamental strict asupraeconomiei. Ministrul de finanţe, Sir Stafford Cripps, a devenit faimos prin măsurile sale de“austeritate”; el a pus restricţii la importuri, a convins sindicatele să accepte îngheţareasalariilor (1948-1950), a continuat sistemul raţionalizărilor din timpul r ăzboiului şi i-aîncurajat pe oamenii de afaceri să exporte cât mai mult posibil. Devalorizarea lirei de la 4,03

la 2,80 dolari a f ăcut exporturile britanice mai ieftine.

(a.5) în umbra transformărilor sociale dramatice şi a reîntoarcerii la folosirea aproapecompletă a for ţei de muncă, guvernul laburist s-a confruntat cu problemele conexate aleinflaţiei şi balanţei de plăţi. începând din perioada 1945-1947, par ţial datorită dobânzilor mari la creditele obţinute din Statele Unite şi a pierderii în timpul r ăzboiului a multora dintresursele britanice de venituri din exteriorul ţării, balanţa de plăţi a devenit nefavorabilă.Singura cale de a o redresa era creşterea exporturilor, care în 1945 erau la jumătate din totalulcelor din 1938. Însă această concentrare în materie de exporturi presupunea o reducere a

producţiei de bunuri de consum pentru piaţa internă şi, în consecinţă, creşterea preţurilor şi

cereri de mărire a salariilor. Aşa cum am văzut, până în 1950, guvernul a părut a fi capabil să controleze ambele probleme, mulţumită îngheţării salariilor şi a boom-ului exporturilor după devalorizare. Însă procesul s-a dovedit a fi de scurtă durată: în 1951 balanţa de plăţi era dinnou defavorabilă, în principal datorită r ăzboiului din Coreea, care a destabilizat comer ţulmondial. Deoarece S.U.A. au investit masiv în armamente, preţurile la materii prime aucrescut pe piaţa mondială, astfel încât bunurile importate de britanici s-au scumpit. Când şi

britanicii s-au decis să lanseze un program de reînarmare, problemele financiare ale Londreis-au accentuat. Noul ministru de finanţe, Hugh Gaitskell, a introdus taxe pentru ochelari şitratamente dentare, dar alţi miniştri s-au opus, unii chiar demisionând. Astfel, câştigurile atâtde greu obţinute între 1945 şi 1950 au fost umbrite în ochii electoratului, permiţându-seconservatorilor să revină la putere în 1951.

(b) Conservatorii la putere, 1951-1964.



47

(b.1) Conservatorii au obţinut doar o mică majoritate (15 mandate) în alegerilegenerale din 1951. Diferenţa a sporit la peste 60 de mandate în alegerile din 1955 şi la peste100 de mandate în alegerile din 1959. Winston Churchill a fost din nou prim-ministru, până aproape de alegerile din 1955, când s-a retras. A fost înlocuit cu Anthony Eden, care ademisionat pe motive de sănătate în 1957, la scurtă vreme după eşecul britanic în problemaSuezului. Următorul premier conservator a fost Harold Macmillan, între 1957 şi 1963, fiind

urmat, pentru un an, de Alec Douglas-Home.în anii ‘50, nu s-a produs nici o schimbare dramatică în politica internă; a apărut termenul de“Butskellism”, provenit din contopirea numelor lui R. A. Butler (ministru de finanţeconservator) şi Hugh Gaitskell (fostul ministru de finanţe laburist), ceea ce sugera că nuexistau prea mari diferenţe între cele două partide. Bineînţeles că acest lucru nu era, strictosensu, adevărat, însă, pe de altă parte, conservatorii au acceptat unele dintre politicilelaburiştilor, precum naţionalizările (doar industria grea şi transporturile rutiere au fostreprivatizate), “the welfare state” şi încercarea de a se utiliza for ţa de muncă în întregime.

(b.2) în timpul guvernării conservatoare s-a produs o creştere marcantă a

nivelului de trai. Între 1951 şi 1963, salariile au sporit cu 72%, în timp ce preţurile au crescutcu doar 45%, astfel încât oamenii şi-au permis achiziţionarea mai multor bunuri de largconsum ca niciodată: numărul de maşini a crescut de la 3 la 7,5 milioane, iar cel altelevizoarelor de la 340 000 la circa 13 milioane. Rata construcţiei de locuinţe a sporit de lacirca 200 000/an în timpul laburiştilor, la aproximativ 320 000/an. În 1961, să ptămâna delucru a fost redusă de la 48 la 42 de ore.

S-au produs extinderi semnificative ale aşa-numitului “stat al bunăstării” (TheWelfare State); s-au acordat ajutoare pentru agricultur ă, sub forma creditelor pentruretehnologizare, astfel încât producţia agricolă a continuat să crească. S-a extins sistemuleducaţional cu circa 6000 de şcoli noi şi 11 noi universităţi.

(b.3) Aidoma laburiştilor înaintea lor, conservatorii nu au reuşit să identifice o soluţie permanentă pentru tripla problemă a creşterii economice, inflaţiei şi balanţei de plăţi.Diver şi miniştri de finanţe au încercat metode diferite, uneori reversându-se complet politica

predecesorilor, o abordare care a ajuns să fie numită “stop-go”. Cât timp a fost ministru R. A.Butler, economia a fost stabilă: exporturile au explodat, iar balanţa de plăţi a fost atât defavorabilă încât s-a putut reduce impozitul pe venit. În orice caz, până în 1955, creşterilesalariale au determinat sporirea cererii de bunuri pe plan intern (şi, de aceea, inflaţia), ceea ces-a rezolvat prin creşterea importurilor; în acelaşi timp, exporturile au fost afectate în modnefavorabil de o serie de greve, balanţa de plăţi devenind deficitar ă. Ulterior, s-a produs o

redresare în 1956, însă a fost însoţită de pericolul stagnării economice. În perioada 1957-1958, s-a produs o nouă expansiune economică, prin diverse măsuri de încurajare, dar balanţade plăţi a devenit din nou nefavorabilă. La începutul anilor ‘60, prin măsuri de austeritate s-aredresat deficitul bugetar, însă economia britanică a fost afectată, mai ales în condiţiilecompetiţiei cu ţările europene care aleseser ă integrarea.

Conservatorii au înţeles că era nevoie de o nouă abordare: iniţial, în 1961, au încercatsă intre în Comunitatea Economică Europeană, tentativă eşuată datorită opoziţiei Franţei;ulterior, ultimul ministru de finanţe conservator, Reginald Maudling, a promovat măsuri învederea creşterii economice (reduceri de taxi şi avantaje pentru investitori).

(b.4) Anumite industrii au cunoscut un declin: în special industria textilelor (datorită competiţiei cu Portugalia, Japonia şi India) şi construcţiile navale (în competiţie cuJaponia); deşi alte industrii erau în expansiune (aeronautică, auto şi cea chimică), costurile de



48

producţie erau mari, ceea ce f ăcea ca bunurile britanice să fie scumpe. În faţa unor competitoriexterni puternici, exporturile nu au crescut atât cât s-a dorit. În consecinţă, a existat o luptă constantă pentru reducerea costurilor. Şomajul a început să devină o problemă la începutulanilor ‘60, mai ales în nordul Angliei şi în Scoţia; la începutul lui 1963, existau circa 900 000de şomeri.

(b.5) Nereuşita în privinţa admiterii în C.E.E., deficitul record din 1964 al balanţeide plăţi, ca şi scandalurile în care au fost implicaţi unii membri ai guvernului au condus laobţinerea victoriei, în alegerile din octombrie 1964, de către laburiştii conduşi de HaroldWilson, cu o mică majoritate.

(c) Partidul Laburist şi Harold Wilson au guvernat în perioada 1964-1970 şi autrebuit să facă faţă la o serie de probleme:

(c.1) Cel mai presant era deficitul balanţei de plăţi moştenit de la conservatori.James Callaghan, ministrul de finanţe, a împrumutat masiv de la Fondul Monetar

Internaţional, pentru a reîmprospăta rezervele de aur ce fuseser ă utilizate pentru acoperireadeficitului. De asemenea, a încercat să reducă cheltuielile prin menţinerea nivelului salariilor şi creşterea taxelor la importuri. În 1967 lira a fost din nou devalorizată, de la 2,80 la 2,40dolari, f ăcând exporturile britanice mai ieftine. Următorul ministru, Roy Jenkins, a reduscheltuielile guvernamentale cu circa 750 de milioane de lire şi a înăsprit politica salarială.Aceste măsuri drastice au început să dea rezultate, iar până în 1969 balanţa de plăţi a devenitexcedentar ă, ceea ce a durat până în 1972. În orice caz, în 1970 respectiva politică a salariilor a luat sfâr şit, acestea au început să crească, ca şi preţurile.

(c.2) Şomajul, care scăzuse sub 400 000 în 1964, a sporit treptat până la circa 600 000

în 1970, datorită reducerilor din minerit, construcţiile navale, căi ferate şi industria textilă, precum şi datorită introducerii automatizării în alte sectoare. Economia a avut de suferit şi din pricina unui mare număr de greve, dintre care multe păreau iresponsabile. Când Wilson aîncercat să introducă o lege de reformare a sindicatelor şi de interzicere a grevelor ilegale, s-aopus chiar Partidul Laburist, iar chestiunea a trebuit suspendată.

(c.3) S-au produs violenţe serioase în Irlanda de Nord, care fusese relativ calmă după reglementările din 1922. Însă IRA (Armata Republicană Irlandeză) declarase că nu se valinişti până când Nordul nu se va uni cu Irlanda, ceea ce Parlamentul nord-irlandez, dominatde protestanţi, nu putea accepta în nici un caz. Catolicii nord-irlandezi (circa o treime din

populaţie) nu beneficiau de egalitate în drepturi cu protestanţii; erau discriminaţi în materie deslujbe, locuinţe şi vot. În 1968, catolicii au pornit o campanie pentru obţinerea egalităţiidepline, dar în octombrie, extremiştii protestanţi şi Poliţia au acţionat în for ţă împotrivamar şurilor organizate de cei ce militau pentru drepturi civile, provocând represaliilecatolicilor. Până la mijlocul lui 1969 violenţele atinseser ă propor ţii alarmante, iar provincia

părea în toiul unui r ăzboi civil. În august Wilson a trimis trupe la Belfast şi Londonderry, pentru a descuraja cele două acţiuni şi, în special, pentru a proteja zonele catolicilor deatacurile protestanţilor. Situaţia s-a calmat, însă nu pentru mult timp.

(c.4) În pofida preocupărilor sale pentru chestiunile economice, guvernul a găsit timp

şi pentru anumite reforme structurale: votul pentru cei de peste 18 ani, abolirea pedepsei cumoartea, crearea Avocatului Poporului (the Ombudsman), reducerea chiriilor şi Legea



49

Relaţiilor Rasiale, cu referire la discriminările în materie de slujbe, locuinţe şi alte domenii.Foarte controversată a fost renaţionalizarea de către laburişti a industriei grele.

(d) Edward Heath şi conservatorii (1970-1974). Conservatorii au câştigat alegerile din 1970cu o majoritate confortabilă, după o campanie electorală în care Heath a speculat nereuşitele

lui Wilson. Heath considera că era posibil de a se evita capcana abordării de tip “stop-go” prin reducerea intervenţiei statale la minimum şi admiterea Marii Britanii în ComunitateaEconomică Europeană, ceea ce urma să stimuleze industria britanică.

(d.1) Noul ministru de finanţe, Anthony Barber, a început hotărât, prin anularea unor taxe şi reducerea restricţiilor în materie de achiziţii şi credit. Intrarea britanică în C.E.E. a fostasigurată în 1972, aceasta fiind cea mai mare realizare a guvernului Heath. Însă speranţele

pentru un val masiv de investiţii în industria britanică nu s-au materializat, iar inflaţia adevenit din nou serioasă, obligându-l pe Heath să schimbe radical politica: un plan în treietape de limitare a creşterilor salariale şi reintroducerea controlului de stat în diverse domenii.

Dar nu s-a produs vreo îmbunătăţire rapidă a situaţiei: deficitul balanţei de plăţi a fost în 1973de peste 900 de milioane de lire sterline, şomajul a depăşit 850 000 de persoane, iar inflaţiacreştea în continuare, aceasta din urmă în special datorită sporirii cu 70% a preţurilor la petrolde către producătorii arabi.

(d.2) Anumite măsuri de protecţie socială (Venitul Suplimentar pe Familie şireducerile de preţuri la chirii şi combustibili) au ajutat familiile sărace, dar au fost criticate demulţi conservatori ca fiind mult prea socialiste. Legea Relaţiilor Industriale din 1971 areformat legislaţia sindicală, într-o încercare de a reduce numărul grevelor şi de a-i descuraja

pe extremişti. S-a înfiinţat un Tribunal Naţional al Relaţiilor Industriale şi s-au introdusconsultări în cazul grevelor, ca şi o “perioadă de calmare”. Deşi multă lume a considerataceste măsuri ca fiind moderate şi de bun-simţ, sindicatele s-au opus cu vehemenţă, printr-unval de greve, cea mai serioasă fiind greva minerilor din 1974, care a condus la o să ptămână delucru de trei zile, pentru a se economisi combustibili.

(d.3) Agitaţiile au continuat în Irlanda, unde armata britanică s-a găsit într-o situaţieimposibilă, încercând să-i oprească pe catolici şi protestanţi să se măcelărească reciproc, înacelaşi timp în care trebuia să suporte atacuri din partea I.R.A., ca şi a unei organizaţiiintitulate Armata Republicană Irlandeză Provizorie (P.I.R.A.). Guvernul a decis să suspendeParlamentul nord-irlandez şi a adus provincia sub controlul direct al Londrei. La începutul lui1974, s-a instituit un nou guvern de coaliţie, în care aveau un cuvânt de spus şi catolicii, dar

protestanţii extremişti au organizat greve masive care au paralizat ţara. Nu s-a putut găsi osoluţie de ieşire din criză.

(d.4) Heath a decis să organizeze alegeri în februarie 1974, sperând să obţină susţinere popular ă pentru poziţia sa împotriva cererilor salariale ale minerilor. Însă, cu o mică majoritate, scrutinul a fost câştigat de laburişti.

(e) Partidul Laburist a condus ţara în perioada 1974-1979. Noul guvern, condus totde Harold Wilson, nu s-a dovedit capabil să remedieze slă biciunile economiei britanice, iar

după ce Wilson a acceptat în întregime pretenţiile minerilor, s-a produs o escaladare acreşterilor salariale. Până în 1976, inflaţia ajunsese la 20% pe an, iar şomajul de 1,3 milioanede persoane. De asemenea, costurile ridicate ale importurilor petroliere au contribuit la



51

Republică a început treptat să-şi piardă susţinătorii, momentul de apogeu al nemulţumirilor fiind anul 1958.

(a) De ce şi-a pierdut Republica a IV-a popularitatea?

(a.1) A existat o inflaţie constantă, ceea ce a alimentat solicitările pentru creşteri salariale şi acondus la numeroase greve, mai ales în 1947. În fapt, economia s-a redresat relativ repede de

pe urma r ăzboiului, datorită Planului Marshall şi unei activităţi guvernamentale de planificareeficientă (oper ă în mare măsur ă a lui Jean Monnet). Până în 1954, producţia industrială acrescut cu 50% peste nivelul din 1938, iar industria grea a fost complet modernizată. Intrareaîn Comunitatea Economică Europeană a facilitat dezvoltarea economică. Însă agricultura astagnat în continuare, iar inflaţia a crescut permanent; existau nemulţumiri în rândurileţăranilor şi micilor întreprinzători, care aveau senzaţia că nu împărtăşesc progresul general.

(a.2) Guvernele erau tot lipsite de autoritate, deoarece noua Constituţie menţinea

reprezentarea propor ţională şi nu oferea preşedintelui o putere mai mare. Existau cinci partide principale: comuniştii, socialiştii, radicalii, Mişcarea Republicană Populară (MRP) – unnou partid de orientare democrat-creştină -, şi Adunarea Poporului Francez (APF), partidullui de Gaulle. Comuniştii şi APF îşi manifestau ostilitatea faţă de republică; în consecinţă,guvernele reprezentau unele coaliţii alcătuite din miniştri apar ţinând celorlalte trei partide. Se

produceau modificări în permanenţă: în cei 12 ani ai Republicii a IV-a au fost nu mai puţin de25 de guverne, dintre care cele mai multe au fost prea slabe pentru a conduce efectiv. Nu eraun sistem politic care să inspire încredere, iar ineficienţa sa s-a manifestat în repetate rânduri.

(a.3) După o luptă de opt ani pentru a menţine dominaţia în Indochina, Franţa a

trebuit în cele din urmă să-şi accepte înfrângerea, însă numai după dezastrul militar de la DienBien Phu (1954). La scurt timp după aceea, agitaţiile naţionale au obligat Parisul să acordeindependenţa Tunisiei şi Marocului. De asemenea, intervenţia franceză în ceea ce s-a numitcriza Suezului din 1956 s-a dovedit un fiasco.

(a.4) Problemele din Algeria au atins punctul culminant în 1958, iar criza l-a adusdin nou pe de Gaulle la putere. Chestiunea era similar ă cu cele din Tunisia şi Maroc:naţionaliştii algerieni doreau obţinerea independenţei şi începuser ă să se revolte împotrivadominaţiei franceze încă din 1945. În 1954, Frontul Naţional de Eliberare (FNE), condus deBen Bella, era pregătit pentru a declanşa o revoltă armată pe scar ă largă. Mulţi francezi erau

de acord cu independenţa Algeriei, însă situaţia a fost complicată de faptul că existau peste unmilion de colonişti francezi stabiliţi în Algeria, oameni care se opuneau cu toate for ţelesepar ării de Franţa. În plus, cei 400 000 de soldaţi francezi care se luptau cu rebelii erauhotărâţi să nu repete dezastrul de la Dien Bien Phu. Când, în 1958, s-a bănuit că Parisul eradispus să acorde independenţa Algeriei, trupele franceze şi civilii au ocupat clădirileguvernamentale din Alger, într-o revoltă deschisă împotriva politicienilor de la Paris, şi aucerut ca de Gaulle să fie chemat la conducerea Franţei. Ei erau convinşi că generalul, un mare

patriot, nu va accepta niciodată independenţa Algeriei. R ăzboiul civil părea iminent; guvernulnu a găsit nici o soluţie de rezolvare a crizei şi, drept urmare, a demisionat. Preşedintele Cotya f ăcut apel la de Gaulle, care a acceptat să devină premier, cu condiţia să poată concepe onouă constituţie. Acesta a fost practic sfâr şitul Republicii a IV-a.



52

De Gaulle a promovat în scurt timp o nouă constituţie, aprobată printr-un referendumde aproape 80% din electorat, şi a fost ales preşedintele Republicii a V-a Franceze (îndecembrie 1958), o poziţie pe care a deţinut-o până la demisia sa din aprilie 1969.

(b) Care au fost realizările lui de Gaulle?

(b.1) Noua Constituţie a reprezentat o îmbunătăţire marcantă faţă de precedenta,deoarece permitea o guvernare puternică şi decisivă, pentru prima oar ă după 1871.Preşedintelui i se permitea să deţină iniţiativă legislativă; tot preşedintele îi numea pe premier şi pe unii miniştri. Adunarea şi Senatul trebuiau să adopte legile, dar preşedintele, ales prinscrutin naţional pe o perioadă de şapte ani, putea să dizolve Adunarea. Şeful statului controla

politica externă şi pe cea de apărare, putea organiza referendumuri pe chestiuni importante,reducându-se astfel puterea Parlamentului. Reprezentarea propor ţională era înlocuită cu ceauninominală. Sistemul defavoriza partidele de stânga, a permis gaulliştilor să domineAdunarea şi a oferit Franţei acea perioadă de stabilitate politică de care avea atâta nevoie.

(b.2) De Gaulle a rezolvat criza algeriană, deşi nu în modul în care coloniştii şimilitarii francezi din Algeria aşteptau s-o facă. Luptele dintre armată şi FNE au continuat,ambele tabere comiţând atrocităţi. De Gaulle a înţeles că victoria era iluzorie din punct devedere militar şi a deschis negocieri cu FNE, oferind independenţa ţării. Unii generali francezis-au opus şi au cucerit puterea în Algeria, dar de Gaulle, apărând la televiziune în uniforma sade general, i-a condamnat, iar rebeliunea a eşuat. Opinia publică din Franţa era sătulă der ăzboi, fapt dovedit atunci când s-a convenit, în martie 1962, ca Algeria să obţină independenţa, decizia aprobată prin referendum de 90% din populaţie. Rezolvarea crizeialgeriene a fost o mare realizare a lui de Gaulle, singurii nemulţumiţi fiind coloniştii europenidin Algeria, care s-au simţit tr ădaţi de general.

(b.3) Economia a continuat să se dezvolte semnificativ între 1958 şi 1963, apărândnoi ramuri industriale şi f ăcându-se eforturi pentru modernizarea agriculturii. Aceste rezultateau fost determinate de mai mulţi factori: planificarea economică de la sfâr şitul anilor ’40 şidin anii ’50; eforturile guvernării lui de Gaulle; participarea Franţei în cadrul C.E.E.

De Gaulle şi-a atins culmea popularităţii în 1962, la finalul r ăzboiului din Algeria.După 1965, prestigiul său a început să pălească, iar în acel an, deşi l-a învins în alegeri pesocialistul Francois Mitterand, rezultatul a fost relativ strâns: 54% faţă de 46% din totalulvoturilor. Această tendinţă s-a menţinut până în 1969, când, nereuşind să câştige un

referendum, de Gaulle a demisionat.

(c) De ce a pierdut de Gaulle puterea?

(c.1) Politica sa externă a stârnit critici. Din dorinţa de a face ca Franţa să fie din nou omare putere, generalul a urmat o politică antiamericană, antiNATO şi antibritanică, vetoulfrancez blocând de două ori admisia Marii Britanii în C.E.E. Mulţi francezi erau nemulţumiţide costurile unei politici externe şi de apărare franceze izolate. Dificultăţile Franţei fuseser ă ilustrate de problemele din Indochina şi Algeria. În plus, atitudinea lui de Gaulle în cadrulC.E.E. a blocat circa un deceniu dezvoltarea organizaţiei.



(c.2) Prin 1968 au început să apară probleme şi în economie; au apărut deficite în industriacarbonifer ă, industria grea şi cea a transporturilor. Numărul şomerilor a ajuns la jumătate demilion, iar inflaţia creştea mai repede decât în celelalte ţări din C.E.E. Problemele sociale

presante fuseser ă ignorate de către de Gaulle; existau dificultăţi în materie de locuinţe, sistemsanitar şi educaţional.

(c.3) În februarie 1968 s-a declanşat un val de greve şi demonstraţii studenţeşti. Nemulţumirile vizau problemele legate de cazare, irelevanţa cursurilor şi naturanedemocratică şi autoritar ă a regimului. În mai, 10 milioane de muncitori s-au alăturatstudenţilor, pericolul unei revoluţii plutind în aer. Însă de Gaulle s-a dovedit capabil să gestioneze criza, prin promisiuni de creşteri salariale şi reduceri ale orelor de muncă, ca şi

prin agitarea pericolului comunist.

(c.4) Problemele economice (mai ales inflaţia) nu au fost totuşi rezolvate, dar de Gaulle aîncercat să-şi restaureze popularitatea printr-un efort de atribuire de noi puteri Senatului. În

aprilie 1969, el a organizat un referendum, indicând faptul că îl va considera ca un vot deîncredere. Circa 11 milioane de voturi i-au fost favorabile, dar 12,5 au votat împotrivă. Dreptconsecinţă, generalul a demisionat. A murit în 1970.

(d) După retragerea lui de Gaulle, Republica a V-a Franceză a continuat să furnizeze oguvernare stabilă sub mandatele următorilor doi preşedinţi. Georges Pompidou, deşi ungaullist, era mai moderat şi mai realist decât generalul: a aprobat intrarea britanică în C.E.E., aacordat mai multă atenţie reformei sociale şi a îmbunătăţit relaţiile cu Statele Unite. După moartea lui Pompidou în 1974, a fost ales preşedinte Valery Giscard d’Estaing, care era maidegrabă liberal decât gaullist. El a înţeles importanţa menţinerii susţinerii muncitorilor, a

promovat coborârea vârstei de vot la 18 ani şi a sprijinit creşterea participării angajaţilor laîmpăr ţirea beneficiilor. Criza economică ce a afectat Franţa, ca şi întreaga Europă, laînceputul anilor ’80 a lovit electoral şi în dreapta franceză. La alegerile din mai 1981, F.Mitterand, liderul socialist, a fost primul preşedinte de stânga ales în Franţa după 1956. Elavea să conducă ţara vreme de două mandate, până la mijlocul anilor ’90.

I_Istoria_ideii_de_europa

Documents

Transcript of I_Istoria_ideii_de_europa