III 7 Drept Civil Contracte Speciale

UCV/FDSS – Material didactic pentru învăţământ cu frecvenţă protejat prin Legea nr.8/1996

Universitatea din Craiova

Facultatea de Drept şi Ştiinte Sociale

DREPT CIVIL. CONTRACTE SPECIALE

Note de curs

Craiova, An universitar 2013-2014


2

CAPITOLUL I CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE

Secţiunea de învăţare: 1. Noţiunea, caracterele juridice şi condiţiile de validitate ale contractului de vânzarecumpărare 2. Efectele contractului de vânzare-cumpărare

Timp alocat: 8 h

Secţiunea 1 Noţiunea, caracterele juridice şi condiţiile

de validitate ale contractului de vânzare-cumpărare

1. Noţiunea. Definiţiile care au fost date contractului de vânzare-cumpărare în doctrina romănească au pornit de la definiţia dată de Codul civil român: „Vinderea este o convenţie prin care două părţi se obligă între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru şi aceasta a plăti celei dintâi preţul lui”.

Codul civil utilizează astfel ca sinonim pentru contract noţiunea de „convenţie”; cele două noţiuni par a se confunda atât în opinia doctrinei cât şi în cea a practicii: contractul sau convenţia reprezintă un acord de voinţe producător de efecte juridice. Există însă situaţii când noţiunea de convenţie are un conţinut mai larg decât aceea de contract, între cele două creându-se un raport gen-specie: convenţia (în sens de înţelegere) dintre coindivizari de a rămâne în indiviziune, convenţia dintre moştenitori în sensul renunţării unora dintre ei la succesiune etc.

Cum s-a şi subliniat în doctrină, definiţia dată acestui contract de Codul civil este incompletă deoarece contractul de vânzare-cumpărare are ca obiect nu numai transmiterea dreptului de proprietate, dar şi transmiterea unui alt drept patrimonial. Astfel, pot forma obiectul unei vânzări:

- drepturile reale principale precum dreptul de servitute (se transmite numai odată cu fondul dominant, fiind un drept perpetuu şi indivizibil) şi dreptul de superficie. Dreptul de uzufruct este un drept incesibil, neputând fi înstrăinat nici prin acte inter vivos nici mortis causa; însă, titularul unui drept de uzufruct poate înstrăina prin vânzare beneficiul sau emolumentul uzufructului. Spre deosebire de uzufruct, dreptul de uz şi dreptul de abitaţie sunt drepturi strict personale, astfel că nu pot fi transmise prin intermediul unui contract de vânzare-cumpărare.

- drepturi de creanţă. Nu pot forma obiect al vânzării acele drepturi intuitu personae, prevăzute astfel de lege sau născute prin act unilateral sau contract, precum dreptul la întreţinere, dreptul la pensie etc.

- drepturi din domeniul proprietăţii intelectuale, precum latura patrimonială a dreptului de autor (cesiunea dreptului de exploatare a operei, cesiunea dreptului asupra brevetului de invenţie etc).

- dreptul asupra unei universalităţi juridice de drepturi şi obligaţii dobândit pe cale succesorală (vânzarea unei moşteniri).

- drepturi litigioase. Nu pot forma obiect al acestui contract drepturile personale nepatrimoniale, acestea fiind inalienabile. Noţiune. În acest context, putem defini contractul de vânzare-cumpărare ca fiind contractul prin care o

parte numită vânzător se obligă să transmită dreptul de proprietate sau un alt drept patrimonial transmisibil asupra unui lucru celeilalte părţi numită cumpărător, acesta din urmă având obligaţia să plătească o sumă de bani numită preţ.

2. Caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare Din definiţia acestui contract se desprind următoarele caractere juridice: 2.1. contract sinalagmatic. Vânzarea este un contract sinalagmatic (bilateral) deoarece dă naştere la

obligaţii reciproce şi interdependente între părţile contractante: vânzătorul are obligaţia de a preda lucrul vândut şi de a-l garanta pe cumpărător, pe când cumpărătorul are obligaţia de a plăti preţul şi de a lua în primire bunul vândut.


3

Întrucât este un contract sinalagmatic, vânzarea va fi supusă efectelor specifice acestor contracte: excepţia de neexecutare a contractului, rezoluţiunea contractului (în cazul neexecutării obligaţiilor de către una din părţi), riscul contractului (cu anumite particularităţi).

2.2. contract cu titlu oneros întrucât fiecare parte urmăreşte realizarea unui interes patrimonial ca echivalent al prestaţiei sale: vânzătorul să primească preţul, iar cumpărătorul să primească bunul.

2.3. contract comutativ. În contractul de vânzare-cumpărare, părţile cunosc existenţa şi întinderea obligaţiilor lor chiar din momentul încheierii contractului, fără ca aceste obligaţii să fie în vreun fel afectate de elementul alea (hazard. În mod excepţional, contractul de vânzare-cumpărare poate avea şi un caracter aleatoriu; în acest caz, existenţa sau întinderea obligaţiilor părţilor sau numai ale unei părţi nu sunt cunoscute de acestea la încheierea contractului, ci depind de un eveniment viitor incert, de hazard, părţile (sau numai una dintre ele) asumându-şi riscul de câştig sau pierdere.

2.4. contract consensual. Art. 1295 C. civ. dispune că vânzarea se încheie între părţi „îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat”. În dreptul nostru, contractul de vânzare-cumpărare se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei alte formalităţi şi nici predarea bunului sau plata preţului.

Excepţii de la principiul consensualismului. În materia vânzării, principiul consensualismului comportă şi următoarele excepţii: terenurile cu sau fără construcţii, indiferent de locul situării lor, intravilan sau extravilan, sau de întinderea suprafeţei sau destinaţie, pot fi înstrăinate, respectiv dobândite prin acte juridice între vii, numai prin formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute, potrivit art. 2 al. 1 Titlul X (Circulaţia juridică a terenurilor) al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniul proprietăţii şi justiţiei.

Tot forma autentică a contractului va însoţi în mod obligatoriu încheierea acestuia şi în cazul în care prin vânzare se constituie un drept real asupra unui teren cu sau fără construcţie, indiferent de destinaţia sau întinderea acestuia (art. 2 al. 2 din titllul X al Legii 247/2005).

Aşadar, contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect un teren cu sau fără construcţie este un contract solemn, forma autentică fiind o condiţie ad validitatem (pentru încheierea valabilă a contractului). Nerespectarea formei autentice la încheierea contractului se sancţionează cu nulitatea absolută a acestui contract; aceeaşi sancţiune şi în cazul nerespectării formei autentice în cazul constituirii unui drept real asupra terenului prin vânzare-cumpărare.

Pornind de la aceste dispoziţii legale, în doctrină s-a manifestat opinia că înstrăinarea prin act autentic ad validitatem urmează a fi aplicată nu numai dreptului de proprietate ci şi celorlalte drepturi reale; întrucât dispoziţiile legale mai sus enunţate prevăd expres forma autentică numai pentru înstrăinarea dreptului de proprietate asupra terenurilor şi pentru constituirea unui drept real asupra unui teren, apreciem că înstrăinarea unui drept real asupra unui teren prin vânzare nu este supusă formei autentice, putându-se realiza valabil printr-un act sub semnătură privată. De asemenea, dacă prin contractul de vânzare-cumpărare ceea ce se transmite este numai dreptul de proprietate al unei construcţii, iar în privinţa terenului transmiterea vizează un drept real şi nu dreptul de proprietate, apreciem că acesta se poate încheia valabil prin act sub semnătură privată, nefiind un contract solemn.

Potrivit legislaţiei în vigoare până în anul 1992, contractul de vânzare-cumpărare a unui autovehicul folosit trebuia încheiat în formă autentică pentru a se putea radia autovehiculul de pe numele vânzătorului şi înscrie în circulaţie pe numele cumpărătorului; condiţia formei autentice nu era o condiţie de validitate a contractului, ci numai o condiţie administrativă solicitată de organele de poliţie şi cele financiare în vederea efectuării formalităţilor necesare înmatriculării autoturismului pe numele cumpărătorului. Prin HG nr. 610/1992 privind cartea de identitate a vehiculului şi Instrucţiunile de aplicare nr. 290/2802/1189/1993 ale ministerului de interne, finanţelor şi transporturilor, radierea autovehiculului de pe numele vânzătorului şi înmatricularea acestuia în circulaţie pe numele cumpărătorului de către organele de poliţie şi cele financiare se realizează pe baza unui contract tip de vânzare-cumpărare sub semnătură privată încheiat la organele de poliţie. Această cerinţă nu este prevăzută pentru însăşi valabilitatea contractului, care îşi păstrează caracterul consensual (fiind încheiat valabil prin simplul acord de voinţă al părţilor), numai că lipsa ei atrage imposibilitatea organelor de poliţie şi a celor financiare de a efectua formalităţile necesare înscrierii autovehiculului în circulaţie pe numele cumpărătorului.

Dacă părţile au încheiat vânzarea prin act sub semnătură privată şi ulterior una dintre ele refuză să se prezinte la organele de poliţie în vederea încheierii actului în forma contractului tip, cealaltă parte are


4

posibilitatea introducerii unei acţiuni în constatarea transmiterii proprietăţii de la vânzător la cumpărător. Instanţa de judecată pronunţă o hotărâre care va înlocui contractul tip ce trebuia încheiat la organele de poliţie şi în baza acestei hotărâri, organele de poliţie şi cele financiare vor efectua radierea de pe numele vânzătorului şi înmatricularea pe numele cumpărătorului.

2.5. contract translativ de proprietate din momentul realizării acordului de voinţă al părţilor. Art. 1295 C. civ. al. 1 dispune că „vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului...”. Transmiterea dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător operează în momentul realizării acordului de voinţă, fără a fi necesară predarea lucrului sau plata preţului.

Drept consecinţă a transmiterii dreptului de proprietate, va opera şi transmiterea riscului pieirii fortuite a lucrului vândut la cumpărător. Art. 971 C. civ. instituie regula res perit domino (riscul aparţine proprietarului): „în contractele ce au de obiect translaţia proprietăţii, sau unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimţământului părţilor, şi lucrul rămâne în rizico-pericolul dobânditorului, chiar când nu i s-a făcut tradiţiunea lucrului”.

Cumpărătorul, în calitate de proprietar, va suporta riscul pieirii fortuite a bunului, din momentul realizării consimţământului părţilor, chiar dacă lucrul nu i-a fost predat. Astfel, cumpărătorul va fi obligat să achite vânzătorului preţul vânzării, deşi acesta nu va mai putea să-i predea bunul.

Bineînţeles, pentru a deveni aplicabilă regula res perit domino, vânzătorul trebuie să dovedească că pieirea lucrului s-a datorat unei cauze străine neimputabile lui, caz fortuit sau forţă majoră. Dacă pieirea bunului s-a datorat culpei vânzătorului, principiul res perit domino nu mai este aplicabil, cumpărătorul fiind scutit de obligaţia de plată a preţului (art. 1082, 1083 C. civ.).

De asemenea, riscul pieirii fortuite a bunului va fi suportat de vânzător, şi nu de cumpărător (acesta fiind eliberat de obligaţia de plată a preţului) dacă, anterior pieirii, vânzătorul fusese pus în întârziere cu privire la obligaţia de predare pe care nu o executase la termen. Punerea în întârziere a vânzătorului se realizează prin notificare (prin intermediul executorilor judecătoreşti) sau prin cererea de chemare în judecată a vânzătorului. Vânzătorul este de drept pus în întârziere, prin simpla împlinire a termenului de executare a obligaţiei, fără îndeplinirea vreunei formalităţi, în cazurile prevăzute expres de lege sau dacă există clauză contractuală expresă în acest sens.

Chiar şi în cazul în care vânzătorul era pus în întârziere la data pieirii fortuite a bunului, el se va putea exonera de obligaţia de predare (având dreptul să primească preţul) dacă dovedeşte că bunul ar fi pierit şi dacă s-ar fi aflat la cumpărător (art. 1156 al.2 C. civ.).

În temeiul libertăţii contractuale, părţile pot stipula ca transferul dreptului de proprietate să opereze la data încheierii contractului, iar transferul riscului să opereze la o dată ulterioară (de ex. vânzătorul suportă riscul până la predarea lucrului); de asemenea, părţile pot conveni ca riscul pieirii fortuite a bunului să fie suportat de cumpărător de la încheierea contractului, chiar dacă proprietatea se transmite la o dată ulterioară. Ambele clauze, derogând de la dispoziţiile legale, trebuie să fie prevăzute expres în contract.

Condiţii pentru a opera transferul imediat al proprietăţii şi al riscului. Transferul dreptului de proprietate şi al riscului din momentul realizării acordului de voinţă operează dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

a) contractul de vânzare-cumpărare să fie valabil încheiat, iar vânzătorul să fie proprietarul lucrului vândut în momentul contractării. În cazul vânzării de imobile, transferul proprietăţii şi al riscurilor operează la data încheierii contractului în formă autentică. Vom prezenta separat cazul contractului în care vânzătorul nu este proprietarul lucrului vândut (vânzarea lucrului altuia).

b) vânzarea să aibă ca obiect bunuri individual determinate (certe). Numai aceste bunuri sunt individualizate în momentul încheierii contractului.

c) lucrul vândut trebuie să existe. Bunurile viitoare pot forma obiectul vânzării, dar transferul proprietăţii va opera la o dată ulterioară încheierii contractului.

d) părţile să nu fi amânat transferul proprietăţii şi implicit al riscului la o dată ulterioară încheierii contractului. Clauza prin care s-ar conveni transmiterea proprietăţii ulterior este valabilă cu condiţia să fie stipulată expres în contract.

Astfel, părţile pot conveni ca transmiterea proprietăţii să fie afectată de un termen suspensiv sau de o condiţie suspensivă, caz în care proprietatea se va transmite cumpărătorului nu la data perfectării contractului,


5

ci la data împlinirii termenului (de ex.: părţile pot conveni ca proprietatea să fie strămutată la data plăţii preţului de către cumpărător) sau, după caz, la data realizării condiţiei (de ex.: părţile convin că proprietatea se va transfera la cumpărător dacă acesta plăteşte preţul în 20 zile de la încheierea contractului).

Dacă lucrul piere până la împlinirea termenului (pendente termine) sau a condiţiei suspensive (pendente conditione), riscul va fi suportat de vânzător, în calitate de proprietar sub condiţie rezolutorie (art. 1018 C. civ.).

Dacă contractul este afectat de o condiţie rezolutorie, dreptul de proprietate (odată cu acesta şi riscul pieirii fortuite) se va transmite la data încheierii contractului, ca un drept pur şi simplu; neîndeplinirea condiţiei rezolutorii conduce la consolidarea retroactivă a dreptului transmis, pe când îndeplinirea condiţiei conduce la pierderea cu efect retroactiv a dreptului cumpărătorului. Dacă bunul piere pendente conditione (până la îndeplinirea condiţiei sau până se cunoaşte cu certitudine că nu se va îndeplini condiţia), riscul va fi suportat de cumpărător, ca proprietar sub condiţie; dacă bunul piere după îndeplinirea condiţiei, riscul va fi suportat de vânzător ca proprietar al bunului.

În cazul lucrurilor care se cumpără dintr-o unitate cu autoservire, se presupune că transferul proprietăţii (şi al riscului) este amânat până la momentul plăţii preţului; în caz contrar, dacă proprietatea s-ar transfera la cumpărător în momentul realizării acordului de voinţă (momentul în care a ales şi a preluat bunul), cel care părăseşte unitatea cu bunuri pentru care nu a achitat preţul (având intenţia de a şi le însuşi) ar fi un simplu debitor al obligaţiei de plată a preţului, teorie care nu poate fi primită.

2.6. Transferul dreptului de proprietate şi al riscului la o altă dată decât cea a încheierii contractului

Bunurile de gen. Când vânzarea are ca obiect lucruri de gen, transferul proprietăţii nu poate opera prin simplul consimţământ al părţilor deoarece nu se cunosc bunurile care vor fi predate cumpărătorului. Nici riscul pieirii lucrurilor nu este suportat de cumpărător întrucât genera non pereunt, iar în caz de pieire, vânzătorul este ţinut să predea bunuri de aceeaşi calitate şi cantitate. Numai în momentul individualizării acestor bunuri, cumpărătorul devine proprietarul lor şi în această calitate suportă şi riscul pieirii fortuite. Individualizarea se face prin cîntărire, numărare sau măsurare, operaţiuni care se realizează de regulă în momentul predării lucrurilor.

Lucrurile viitoare. Cum am precizat anterior, contractul de vânzare-cumpărare poate avea ca obiect şi lucruri viitoare, care nu există la data încheierii contractului (de ex.: un imobil care se va construi, o recoltă viitoare etc.).

Transferul dreptului de proprietate şi al riscului va opera la momente diferite după cum este vorba de lucruri certe sau lucruri de gen; în cazul unui lucru cert, proprietatea va fi transferată la cumpărător în momentul în care bunul este executat, în stare de a fi predat cumpărătorului; dacă vânzarea are ca obiect bunuri de gen, cumpărătorul devine proprietar după realizarea acestora, la momentul individualizării lor. Aceeaşi este soluţia şi în cazul vânzării unor lucruri ce urmează a fi fabricate, confecţionate etc.

Vânzarea unei recolte viitoare. În acest caz, proprietatea şi riscurile se vor transfera la cumpărător în două momente diferite:

- la data realizării recoltei, dacă contractul priveşte o recoltă determinată şi un preţ global determinat (de ex.: vânzătorul vinde toată recolta sa de grâu de anul viitor pentru preţul de 500 mil. lei)

- la data individualizării, dacă contractul priveşte un preţ stabilit pe unitate de măsură (de ex.: se vinde grâul din recolta viitoare a vânzătorului cu preţul de 5000 lei/kg).

Vânzarea alternativă. Art. 1296 al. 2 C. civ. permite acest tip de vânzare, dispunând că vinderea „poate avea ca obiect două sau mai multe lucruri alternative”. Ca şi vânzarea pură şi simplă sau cea sub condiţie, vânzarea alternativă este guvernată de regulile generale ale convenţiilor (art. 1296 al. 3 C. civ.).

Vânzarea alternativă are ca obiect două sau mai multe lucruri dintre care numai unul sau anumite lucruri vor fi vândute (şi cumpărate) efectiv, individualizarea lucrurilor care se vând făcându-se prin alegere de către una din părţi. Potrivit art. 1027 C. civ., „alegerea o are debitorul”, în cazul nostru, vânzătorul; alegerea bunurilor care se vor vinde efectiv poate fi făcută şi de cumpărător dacă există clauză expresă contractuală în acest sens. Vânzătorul nu se poate libera de obligaţie, forţându-l pe cumpărător să primească o fracţiune dintr-un lucru şi o fracţiune dintr-un alt lucru.

În cazul vânzării alternative, dacă lucrurile prevăzute alternativ sunt lucruri individual determinate, transferul proprietăţii şi al riscului are loc în momentul alegerii, în acest moment contractul căpătând un obiect


6

determinat; dacă lucrurile prevăzute alternativ sunt lucruri de gen, pentru transferul proprietăţii şi al riscului este necesară nu numai alegerea lucrurilor, dar şi individualizarea acestora prin cântărire, numărare sau măsurare.

Riscul contractului. Întrucât riscul contractului se transmite odată cu proprietatea (în lipsă de stipulaţie contrară), el va fi suportat de vânzător până în momentul alegerii.

Dacă unul din lucrurile prevăzute alternativ piere, vânzătorul va transmite cumpărătorului celălalt lucru prevăzut alternativ, fără a avea vreo relevanţă dacă lucrul a pierit fortuit sau din culpa vânzătorului; dacă alegerea a fost lăsată cumpărătorului şi unul dintre lucruri piere din culpa vânzătorului, cumpărătorul poate alege între a cere preţul lucrului pierit sau a cere lucrul care a rămas.

Dacă ambele lucruri prevăzute alternativ pier fortuit, obligaţia vânzătorului este stinsă, acesta nemaifiind obligat la predarea bunului şi la plata daunelor-interese.

Vânzarea ce conţine o obligaţie facultativă a vânzătorului este contractul în care vânzătorul transmite cumpărătorului proprietatea asupra unui lucru determinat, cu facultatea pentru el de a se libera, transmiţând proprietatea asupra unui alt lucru determinat.Contractul are, de fapt, ca obiect un singur lucru şi o pluralitate de alte lucruri ca posibilităţi pentru vânzător de a-şi îndeplini obligaţiile; cumpărătorul nu poate cere decât lucrul ce constituie obiectul contractului. Transferul proprietăţii şi al riscurilor operează, conform regulilor generale, la data încheierii contractului, cu excepţiile menţionate anterior. Astfel, dacă lucrul ce constituie obiectul contractului piere fortuit după transmiterea proprietăţii, riscul va fi suportat de cumpărător, obligaţia de predare a vânzătorului fiind stinsă deoarece acesta era obligat numai cu privire la acest lucru.

Condiţiile de validitate

ale contractului de vânzare-cumpărare

3. Consideraţii generale. Ca orice contract, contractul de vânzare-cumpărare este supus condiţiilor generale de validitate prevăzute de art. 948-969 C. civ.: consimţământul, capacitatea, obiectul şi cauza, iar în contractele solemne, şi forma.

Fiecare condiţie de validitate prezintă anumite particularităţi determinate de natura contractului de vânzare-cumpărare.

Aceste particularităţi formează obiectul analizei noastre. 4. Consimţământul Pentru o încheiere valabilă a contractului, consimţămîntul părţilor trebuie să existe şi să fie liber

exprimat. Un consimţământ valabil este unul neafectat de vicii: eroare, dol, violenţă şi în anumite cazuri leziunea. Viciile de consimţământ în materia vânzării nu prezintă elemente specifice astfel că ele au fost studiate la teoria actului juridic şi la teoria generală a obligaţiilor.

Nu întotdeauna contractul de vânzare-cumpărare se realizează dintr-o dată, ci el poate fi precedat de anumite înţelegeri ale părţilor, înţelegeri apte de a produce efecte juridice.

Aceste înţelegeri, în funcţie de efectele produse de consimţământul liber exprimat al uneia sau al ambelor părţi, sunt: promisiunea unilaterală de vânzare (sau de cumpărare), promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, pactul de preferinţă, dreptul de preempţiune.

4.1. Promisiunea unilaterală de vânzare (cumpărare), creaţie a doctrinei şi a jurisprudenţei, este contractul prin care o parte numită promitent se obligă faţă de cealaltă parte numită beneficiar să-i vândă un anumit bun atunci când acesta din urmă va dori să-l cumpere.

Promisiunea unilaterală de vânzare este un contract şi nu o ofertă de a contracta deoarece reprezintă un acord de voinţe între promitent şi beneficiar; acest contract conţine nu numai promisiunea proprietarului de a vinde acel bun, dar şi acceptarea acestei promisiuni de către beneficiar.

Beneficiarul nu se obligă să cumpere, ci are posibilitatea de a alege între a cumpăra sau nu acel bun; de regulă, promisiunea este afectată de un termen în care cumpărătorul îşi poate manifesta consimţământul de a cumpăra bunul. (De ex. proprietarul uui autoturism se obligă să-l vândă, la un anumit preţ, dacă beneficiarul va dori să-l cumpere în 30 de zile).

Dacă şi cumpărătorul s-ar obliga să cumpere bunul respectiv în viitor, am avea de-a face cu o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare care naşte obligaţia părţilor de a încheia în viitor contractul de vânzare-cumpărare.


7

Promisiunea unilaterală de vânzare (sau de cumpărare) nu se confundă cu oferta de a contracta. Deosebirile sunt evidente: oferta de a contracta reprezintă manifestarea unei singure voinţe în vederea încheierii unui contract, pe când promisiunea unilaterală de vânzare constituie un veritabil contract, conţinând un acord de voinţe; ofertantul poate revoca oferta sa câtă vreme aceasta nu a fost acceptată de destinatar, pe când promitentul nu îşi poate revoca promisiunea câtă vreme beneficiarul nu şi-a manifestat opţiunea în termenul fixat în contract. Spre deosebire de oferta de a contracta care devine caducă în cazul în care ofertantul devine incapabil sau decedează până la acceptare, în cazul promisiunii unilaterale de vânzare, incapacitatea sau decesul promitentului nu afectează contractul valabil încheiat, iar la decesul promitentului, obligaţia acestuia de a vinde, fiind patrimonială, se va transmite moştenitorilor săi.

Promisiunea unilaterală de vânzare nu se confundă nici cu vânzarea afectată de un termen sau condiţie. Deşi ambele sunt contracte, în timp ce prima reprezintă un contract unilateral care dă naştere la obligaţii numai în sarcina promitentului, cea de-a doua este un contract bilateral ce naşte obligaţii reciproce şi interdependente în sarcina părţilor; prima dă naştere unei obligaţii de a face, pe când a doua dă naştere unei obligaţii de a da.

Promisiunea unilaterală de vânzare dă naştere unei obligaţii de a face numai în sarcina promitentului: de a vinde bunul beneficiarului dacă acesta se decide să-l cumpere.

Promisiunea produce efecte diferite după cum ea a fost sau nu afectată de un termen în interiorul căruia beneficiarul să-şi manifeste opţiunea.

Dacă promisiunea unilaterală de vânzare a fost afectată de un termen, iar beneficiarul îşi manifestă intenţia de a cumpăra în interiorul acestui termen, problema care se pune este ce fel de contract a intervenit între părţi în acel moment. O primă părere este că vânzarea a devenit perfectă în momentul în care beneficiarul a optat în sensul cumpărării bunului, astfel că dacă promitentul refuză predarea bunului, beneficiarul se va adresa instanţei judecătoreşti care numai va constata existenţa vânzării; dacă vânzarea este supusă formei solemne pentru valabilitatea sa, opţiunea beneficiarului în sensul cumpărării a dat naştere unui antecontract de vânzare-cumpărare, atât promitentul cât şi beneficiarul obligându-se să încheie vânzarea în viitor în forma autentică cerută de lege.

Apreciem că prin opţiunea beneficiarului în sensul cumpărării bunului, între părţi a intervenit un antecontract de vânzare-cumpărare şi nu o vânzare, deoarece promitentul are o obligaţie de a face (de a vinde în viitor) şi nu de a da (de a transmite proprietatea - ca în cazul vânzării).

Astfel, dacă vânzătorul nu îşi respectă obligaţia asumată şi înstrăinează bunul unei alte persoane anterior manifestării opţiunii de către beneficiar, acesta din urmă, titular al unui drept de creanţă, are dreptul la daune-interese în măsura prejudiciului care i-a fost cauzat. Aceeaşi va fi soluţia şi în cazul în care, ulterior manifestării dorinţei de a cumpăra a beneficiarului, promitentul a înstrăinat bunul unei alte persoane. Titular al unui drept de creanţă, beneficiarul nu a dobândit proprietatea bunului în momentul în care a decis să cumpere (promitentul asumându-şi numai obligaţia de a vinde în viitor, nu de a transmite proprietatea), astfel că dreptul său nu este opozabil terţului dobânditor.

În măsura în care beneficiarul dovedeşte existenţa fraudei şi complicitatea la fraudă a terţului dobânditor, el poate solicita constatarea nulităţii absolute a contractului astfel încheiat, bunul reintrând în patrimoniul promitentului în cazul admiterii acestei acţiuni.

Dacă însă promitentul refuză încheierea vânzării după ce beneficiarul a optat pentru cumpărare şi bunul se află încă în patrimoniul promitentului, beneficiarul poate solicita instanţei de judecată obligarea promitentului la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul art. 1073 şi 1077 C. civ. sau hotărârea judecătorească să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare. Alţi autori consideră că în această situaţie, promitentul are numai dreptul de a cere daune interese pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat prin nerespectarea obligaţiei de a face a promitentului.

Dacă beneficiarul nu îşi exprimă opţiunea în interiorul termenului convenit sau decide să nu cumpere, obligaţia promitentului se stinge, acesta putând înstrăina bunul oricărei alte persoane.

În doctrină şi jurisprudenţă se oferă soluţii diferite cu privire la momentul stingerii obligaţiei promitentului în cazul în care promisiunea nu conţine un termen înlăuntrul căruia beneficiarul să-şi manifeste opţiunea.


8

Într-o primă opinie, se apreciază că obligaţia promitentului născută din promisiunea de vânzare se stinge „la expirarea termenului general de prescripţie, care începe să curgă de la data încheierii promisiunii de vânzare (art. 3 şi art. 7 al. 2 din Decretul nr. 167/1958)”.

Într-o altă opinie, se consideră că promitentul se poate elibera valabil de obligaţia sa fie prin punerea în întârziere a beneficiarului urmată de o acţiune în justiţie (în caz de refuz al acestuia de a se pronunţa) prin care se solicită instanţei de judecată stabilirea unui termen după împrejurări, fie prin retragerea promisiunii de către promitent după un interval de timp socotit de acesta suficient pentru ca beneficiarul să se pronunţe.

De regulă, promisiunea unilaterală de vânzare este un contract unilateral, întrucât naşte obligaţii numai în sarcina promitentului; părţile pot însă stipula în contract şi obligaţia beneficiarului de a plăti un preţ pentru dreptul său de opţiune (mai ales în cazul în care va opta pentru a nu cumpăra), caz în care promisiunea capătă caracter sinalagmatic.

Dovada promisiunii unilaterale de vânzare se face în toate cazurile conform regulilor generale aplicabile creanţelor în materie de probă prevăzute de art. 1191 şi urm. C. civ. Nu numai vânzătorul îşi poate asuma promisiunea de vânzare, ci şi cumpărătorul; promisiunea unilaterală de cumpărare are acelaşi regim juridic cu promisiunea unilaterală de vânzare.

4.2. Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare este contractul în care ambele părţi se obligă să încheie în viitor contractul de vânzare-cumpărare pentru un obiect determinat şi un preţ stabilit.

Numită şi antecontract de vânzare-cumpărare, această convenţie a fost şi este unanim recunoscută de doctrină şi practică, deşi o lungă perioadă de timp ea nu şi-a găsit o reglementare legală.

Antecontractul de vânzare-cumpărare dă naştere unor obligaţii de a face în sarcina părţilor, şi anume de a încheia în viitor contractul de vânzare-cumpărare, spre deosebire de contractul de vânzare-cumpărare care dă naştere unei obligaţii de a da, de a transmite dreptul real. Această convenţie nu se confundă nici cu promisiunea unilaterală de vânzare întrucât la aceasta din urmă beneficiarul nu se obligă să încheie contractul în viitor, ci numai să opteze dacă doreşte sau nu să cumpere.

Dacă una din părţi refuză perfectarea contractului în viitor, ce mijloace juridice de constrângere are cealaltă parte?

O primă posibilitate este ca partea care nu este în culpă să solicite, în temeiul art. 1020-1021 C. civ., rezoluţiunea convenţiei sinalagmatice şi daune-interese în măsura prejudiciului suferit, urmând ca părţile să fie repuse în situaţia anterioară contractării prin restituirea prestaţiilor efectuate, antecontractul fiind o convenţie sinalagmatică, supusă regulilor contractelor sinalagmatice.

O altă posibilitate este o acţiune în justiţie urmărind executarea silită a obligaţiei de a face prin care instanţa de judecată obligă partea în culpă la încheierea contractului (de ex. prezentarea la notariat în vederea încheierii contractului), sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii pentru fiecare zi de întârziere în încheierea contractului.

Partea care nu este în culpă are totodată posibilitatea de a cere instanţei de judecată să perfecteze ea însăşi contractul de vânzare-cumpărare, pe calea unei acţiuni în realizare pentru pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare.

O asemenea acţiune îşi găseşte temei juridic în dispoziţiile art. 1073 şi 1077 C. civ. care permit executarea în natură a obligaţiei de a face şi repararea în natură a prejudiciului cauzat.

Fiind o acţiune în realizare prin care se urmăreşte executarea silită a unei obligaţii de a face, acţiunea în pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare este o acţiune prescriptibilă în termenul general de prescripţie de trei ani. Aceste termen începe să curgă de la data împlinirii termenului în care trebuia încheiat contractul (în acest moment se naşte dreptul la acţiune).

Drept urmare, hotărârea care va ţine loc contractului de vânzare-cumpărare are un efect constitutiv de drepturi, astfel că transferul dreptului de la vânzător la cumpărător va opera la data rămânerii definitive a acestei hotărâri judecătoreşti. Dacă părţile au prevăzut în antecontract o „clauză de dezicere” (de răzgândire) în favoarea uneia sau a ambelor părţi, acordul de voinţă al părţilor poate fi revocat unilateral şi instanţa nu mai poate pronunţa o hotărâre care să ţină loc de contract.

În prezent, antecontractul de vânzare-cumpărare cât şi posibilitatea instanţei de judecată de a pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare şi-au găsit reglementare legală expresă în art.5 al. 2 titlul X (Circulaţia juridică a terenurilor) din Legea nr. 247/2005.


9

4.3. Pactul de preferinţă este convenţia prin care una din părţi (proprietarul unui bun) numită promitent se obligă faţă de cealaltă parte numită beneficiar, ca în cazul în care se va hotărî să vândă bunul său, să îi acorde preferinţă la preţ egal. Pactul de preferinţă este un contract, el fiind rezultatul acordului de voinţe dintre promitent şi beneficiar; se deosebeşte de promisiunea unilaterală şi bilaterală de vânzare prin natura obligaţiei asumate de promitent: dacă în primele două convenţii, promitentul îşi asumă obligaţia de a încheia în viitor un contract de vânzare-cumpărare, în cazul pactului de preferinţă, promitentul nu se obligă să vândă, ci numai să acorde preferinţă beneficiarului dacă se va hotărî să vândă.

Deşi afectată de o condiţie potestativă din partea celui care se obligă, această convenţie este unanim recunoscută ca valabilă, întrucât îndeplinirea condiţiei depinde nu numai de voinţa promitentului (nefiind deci o condiţie pur potestativă) ci şi de împrejurări exterioare (care nu depind de voinţa sa) care l-ar putea determina să vândă.

Dacă promitentul nu îşi îndeplineşte obligaţia şi vinde bunul unei alte persoane, beneficiarul are numai dreptul la daune-interese pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat prin nerespectarea obligaţiei; el nu poate solicita anularea vânzării încheiate de promitent întrucât nu a fost parte în acest contract. Beneficiarul nu a dobândit niciun drept asupra bunului prin încheierea pactului de preferinţă, el a devenit numai titularul unui drept de creanţă; în consecinţă, beneficiarul nu are la dispoziţie nicio acţiune pentru a intra în stăpânirea bunului. Dacă promitentul încheie contractul de vânzare cu un terţ în dauna beneficiarului cu complicitatea terţului dobânditor, beneficiarul poate solicita desfiinţarea vânzării datorită fraudei.

Întrucât dreptul de creanţă al beneficiarului născut din pactul de preferinţă sau din promisiunea de vânzare (unilaterală sau bilaterală) este un drept patrimonial, acesta se poate transmite atât prin acte juridice inter vivos cât şi prin acte mortis causa, pe când obligaţia promitentului poate fi transmisă numai pe cale succesorală, în dreptul nostru neexistând cesiunea de obligaţii.

4.4. Dreptul de preempţiune este un drept prioritar la cumpărarea unui bun recunoscut de lege anumitor categorii de persoane; spre deosebire de celelalte convenţii precedente vânzării care au la bază voinţa proprietarului-promitent, născându-se ca rezultat al acestei voinţe, dreptul de preempţiune se naşte din lege, proprietarul neputând interveni în niciun fel în naşterea sau modificarea acestuia, fiind doar obligat să-l respecte. Cum s-a precizat în doctrină, dreptul de preempţiune este un drept patrimonial şi un drept opozabil erga omnes, astfel că nerespectarea lui la încheierea contractului de vânzare-cumpărare va conduce la desfiinţarea actului, indiferent de buna sau reaua credinţă a cumpărătorului şi indiferent dacă cumpărătorul era beneficirul unei alte promisiuni precum pactul de preferinţă sau al unui retract litigios.

Întâlnim acest drept reglementat de mai multe acte normative: 1. Art. 18 din OUG 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chirirei pentru spaţiile cu destinaţia

de locuinţă acordă chiriaşilor un drept prioritar la cumpărarea locuinţei pe care o ocupă dacă proprietarul locuinţei nu doreşte reînnoirea contractului de închiriere întrucât intenţionează să vândă; în acest caz, notificarea prealabilă a refuzului proprietarului de a reînnoi contractul reprezintă o ofertă de vânzare şi trebuie să cuprindă preţul vânzării, sub sancţiunea nulităţii absolute.

Dacă locuinţa a fost vândută unui terţ la un preţ mai avantajos decât cel din oferta adresată chiriaşului sau a fost vândută anterior expirării termenului din contractul de locaţiune (care este şi termenul de expirare a ofertei), acesta din urmă se poate subroga în drepturile cumpărătorului, plătind acestuia preţul vânzării în termen de 60 de zile de la notificarea contractului de vânzare-cumpărare pe care proprietarul este obligat să o facă către chiriaş.

2. Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil stabileşte un drept de preempţiune în favoarea statului român pentru cazul vânzării bunurilor culturale mobile, proprietatea persoanelor fizice şi juridice de drept private, clasate în tezaur.

3. Legea nr. 26/1996 – Codul silvic reglementează un drept de preempţiune al statului la toate vânzările de bunăvoie sau silite, la preţ şi în condiţii egale, pentru enclavele din fondul forestier proprietate publică şi terenurile limitrofe acestuia, precum şi pentru terenurile acoperite cu vegetaţie forestieră. În acest sens, proprietarul terenului are obligaţia de a înştiinţa în scris unitatea silvică teritorială în raza căreia este situat terenul despre intenţia sa de înstrăinare, urmând ca unitatea să-şi manifeste opţiunea în termen de 30 de zile. Dacă unitatea nu răspunde în acest termen sau îşi manifestă opţiunea în sensul refuzului dobândirii terenului, proprietarul este liber să înstrăineze oricărei alte personae. Nerespectarea dreptului de preempţiune al statului este sancţionată cu nulitatea absolută a vânzării.


10

4. Legea nr. 10 /2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, reglementează un drept de preempţiune în favoarea unităţilor şi instituţiilor de învăţământ din sistemul de stat (grădiniţe, şcoli, licee, colegii, şcoli profesionale, şcoli postliceale, instituţii de învăţămând superior), a unităţilor sanitare şi de asistenţă medico-sociale din sistemul public (cămine-spital pentru bătrâni, spitale, centre de plasament, case de copii), a instituţiilor publice (ca de ex.administraţii financiare, trezorerii, ministere, parchete, judecătorii, tribunale, sedii de poliţie, primării, consilii locale etc), a partidelor politice legal înregistrate (pentru sediile lor) pentru imobilele pe care le-au ocupat şi care se restituie în natură foştilor proprietari.

Principiul instituit de Legea 10/2001 modificată este acela al restituirii în natură, astfel că imobilele preluate abuziv în perioada 1945-1989 şi ocupate de aceste unităţi şi instituţii se restituie, de regulă, foştilor proprietari, aceeaşi lege în art. 17 recunoscând în favoarea unităţii deţinătoare un drept de preempţiune la cumpărare, dacă proprietarul doreşte să vândă.

În acest sens, proprietarul căruia i s-a restituit în natură imobilul şi care doreşte înstrăinarea prin vânzare a acestuia, este obligat să notifice despre intenţia sa unitatea care a deţinut imobilul, notificarea urmând a se face prin intermediul executorului judecătoresc. Titularul dreptului de preempţiune este obligat, sub sancţiunea decăderii din acest drept, ca în termen de 90 de zile de la primirea notificării, să-şi manifeste opţiunea.

Potrivit art. 17 al. 4 din această lege, contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu nerespectarea dreptului de preempţiune este lovit de nulitate absolută.

Legea 10/2001 reglementează de asemenea un drept de preempţiune în favoarea chiriaşilor sau a deţinătorilor actuali ai imobilelor care nu se restituie persoanelor îndreptăţite. Potrivit art. 42 al. 2 şi 3 din lege, imobilele cu altă destinaţie decât cea de locuinţă care nu s-au restituit persoanelor îndreptăţite pot fi înstrăinate, deţinătorii cu titlu valabil la data intrării în vigoare a prezentei legi având drept de preempţiune; aceeaşi este soluţia şi pentru imobilele cu destinaţia de locuinţă, restituite persoanelor îndreptăţite şi asupra cărora chiriaşii au un drept prioritar la dobândire.

5. Un drept prioritar la dobândirea unui bun imobil este reglementat şi în Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică; potrivit art. 37 din această lege, „în cazul în care lucrările pentru care s-a făcut exproprierea nu s-au realizat, iar expropriatorul doreşte înstrăinarea imobilului, expropriatul-fost proprietar- are un drept prioritar la dobândire, la un preţ ce nu poate fi mai mare decât despăgubirea actualizată. În acest scop, expropriatorul se va adresa în scris fostului proprietar, iar dacă acesta nu optează pentru cumpărare sau nu răspunde expropriatorului în termen de 60 de zile de la primirea notificării, acesta din urmă poate dispune de imobil”.

Spre deosebire de un veritabil drept de preempţiune, dreptul prioritar la dobândire reglementat de acest act normativ prevede pentru expropriator nu numai obligaţia de a respecta acest drept impus în favoarea fostului proprietar al imobilului, dar impune şi preţul vânzării, preţ care nu poate fi stabilit liber de expropriator, ci reprezintă valoarea actualizată a despăgubirii plătite fostului proprietar la expropriere.

Dispoziţiile legii nr. 33/1994 nu îşi găsesc aplicare decât la cazurile de expropriere ce au avut loc după intrarea sa în vigoare.

5. Capacitatea părţilor contractante O altă condiţie de fond pentru încheierea valabilă a unui contract este, potrivit art. 948 C. civ.,

capacitatea de a contracta. 5.1. Regula în materia vânzării. Art. 1306 C. civ., dispune că “pot cumpăra şi vinde toţi cărora nu le

este oprit prin lege”. Regula în această materie este aşadar capacitatea, incapacitatea de a contracta fiind o excepţie.

Contractul de vânzare-cumpărare fiind un contract translativ de proprietate, angajând astfel patrimoniile celor două părţi, este un act de dispoziţie juridică. Astfel, pentru încheierea valabilă a unui contract de vânzare-cumpărare, ambele părţi contractante trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu; minorii fără capacitate de exerciţiu şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească vor încheia acest contract prin reprezentantul legal, cu autorizaţia autorităţii tutelare; minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă (cu vârsta 14-18 ani) vor încheia acest contract personal, dar cu încuviinţarea reprezentantului legal şi cu acordul autorităţii tutelare.


11

Atunci însă când contractul de vânzare-cumpărare, raportat la patrimoniul părţii, este doar un act de administrare sau de conservare (aşa numitele vânzări mărunte: vânzarea unor bunuri supuse deteriorării sau pieirii, cumpărarea unor materiale pentru repararea unor bunuri etc), este suficient ca părţile să aibă numai capacitatea de a încheia acte de administrare şi conservare.

5.2. Incapacităţi speciale. Incapacităţile de a contracta, respectiv de a vinde şi/sau cumpăra, sunt expres şi limitativ prevăzute de lege. Reprezentând excepţii de la regula capacităţii, normele care reglementează incapacităţile de a contracta sunt de strictă interpretare şi nu pot fi aplicate prin analogie la alte cazuri similare.

Aceste incapacităţi sunt: 1. Vânzarea între soţi este interzisă (art. 1307 C. civ.). Această interdicţie (incapacitate de a vinde şi

de a cumpăra) are la bază mai multe considerente: - prin vânzări fictive (simulate), soţii pot frauda interesele creditorilor lor; prin asemenea vânzări, soţul

debitor ar deveni insolvabil faţă de creditorii săi; - vânzările între soţi reprezintă de cele mai multe ori donaţii prin care aceştia conferă un caracter

irevocabil transferului de proprietate intervenit între ei ştiut fiind că donaţiile între soţi sunt revocabile; - vânzarea între soţi este interzisă şi pentru a apăra interesele moştenitorilor rezervatari ai soţului

vânzător sau care au dreptul la raportul donaţiilor. Prin asemenea vânzări, soţii ar ascunde donaţii care ar excede cotităţii disponibile sau pe care le-ar excepta de la obligaţia de raport al donaţiilor (care revine soţului donator când vine în concurs cu descendenţii defunctului donator).

Într-o primă opinie, sancţiunea încălcării acestor dispoziţii legale ar fi nulitatea absolută a actului care oferă o mai bună protecţie faţă de nulitatea relativă. În opinia majorităţii, sancţiunea încălcării acestei interdicţii este nulitatea relativă a contractului astfel încheiat. În doctrină a apărut şi o a treia opinie conform căreia sancţiunea ce ar trebui aplicată unei asemena vânzări este acţiunea în simulaţie, o asemena interdicţie având la bază prezumţia de simulaţie.

Nulitatea relativă urmează regimul nulităţii din dreptul comun: poate fi invocată de oricare dintre soţi, de moştenitori sau de creditori, poate fi acoperită prin confirmare după desfacerea căsătoriei de soţul ale cărui interese au fost vătămate prin încheierea vânzării (soţul vânzător) sau de moştenitorii acestuia după decesul său.

Acţiunea în anulare este prescriptibilă în termenul general de prescripţie de 3 ani; acest termen are momente diferite de la care începe să curgă, termen dat de momentul naşterii dreptului la acţiune: pentru soţi termenul curge de la data desfacerii căsătoriei, pentru moştenitori termenul curge de la data încetării căsătoriei, iar pentru creditori termenul curge de la încheierea contractului.

Această interdicţie nu vizează vânzarea între concubini sau între viitorii sau foştii soţi; vânzarea între concubini este valabilă cu excepţia cazului când are o cauză imorală (contractul s-a încheiat pentru a determina începutul unei relaţii de concubinaj sau pentru a menţine relaţia de concubinaj).

Această interdicţie priveşte numai vânzările voluntare, rezultate din acordul de voinţă al ambilor soţi nu şi vânzările silite, realizate prin licitaţie publică în faza executării silite, aceste vânzări desfăşurându-se sub controlul justiţiei, astfel că unul dintre soţi poate fi adjutecatarul la licitaţie al bunului celuilalt soţ.

2. Tutorii nu pot cumpăra bunurile persoanelor aflate sub tutela lor atâta timp cât socotelile definitive al tutelei nu au fost încheiate (art. 1308 pct. 1 C. civ.). Sancţiunea încălcării acestei interdicţii de a cumpăra este, potrivit opiniei majoritare, nulitatea relativă a contractului (interesul ocrotit fiind unul privat şi nu unul general, de ordine publică), deşi textul art. 1308 C. civ.prevede sancţiunea nulităţii absolute.

3. Mandatarii nu pot cumpăra bunurile cu a căror vânzare au fost împuterniciţi (art. 1308 pct. 2 C. civ.); interdicţia vizează atât mandatarii legali cât şi pe cei convenţionali. Raţiunea acestei interdicţii cât şi a celor prevăzute la pct. 3 şi 4 ale art. 1308 C. Civ. este de a evita un conflict de interese între cel al vânzătorului şi cel al cumpărătorului, mandatarul cumpărător fiind interesat să cumpere la un preţ cât mai avantajos, ce ar putea dezavantaja pe vânzător; această interdicţie de a cumpăra nu se aplică în cazul în care preţul vânzării este dinainte stabilit de vânzător sau când întrunirea celor două calităţi de către mandatar (de vânzător şi cumpărător) este cunoscută şi aprobată de vânzător.

Şi în cazul încălcării acestei incapacităţi, sancţiunea este nulitatea relativă, interesul ocrotit fiind unul privat.


12

4. Administratorii bunurilor statului, ale comunelor, oraşelor, municipiilor sau judeţelor nu pot cumpăra bunurile aflate în administrarea lor (art. 1308 pct. 3 C. civ.). De asemenea, apreciem că şi această interdicţie nu va mai exista dacă preţul vânzării este unul fix, dinainte stabilit, astfel că aceste persoane nu s-ar mai confrunta cu un conflict de interese.

5. Funcţionarii publici şi cei din comisiile de licitaţie nu pot cumpăra bunurile statului sau ale unităţilor administrativ-teritoriale care se vând prin mijlocirea lor (art. 1308 pct. 4 C. civ.). Şi în acest caz, sancţiunea care intervine în cazul încălcării acestei interdicţii este nulitatea relativă a contractului astfel încheiat.

6. Judecătorii, procurorii şi avocaţii nu pot deveni cesionari de drepturi litigioase care sunt de competenţa curţii de apel în circumscripţia căreia îşi desfăşoară activitatea; pentru judecătorii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi pentru procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, interdicţia vizează întreg teritoriul ţării.

Înţelegem prin “drepturi litigioase” atât drepturile care formează obiectul unui proces început şi neterminat cât şi cele asupra cărora se poate naşte o “contestaţie serioasă şi viitoare”.

Această interdicţie protejează un interes general, de ordine publică şi anume apărarea prestigiului şi independenţei justiţiei, astfel că încălcarea ei se sancţionează cu nulitatea absolută a vânzării.

7. Potrivit art. 43 din Legea executorilor judecătoreşti nr. 188/2000, “este interzis executorilor judecătoreşti să dobândească direct sau prin persoane interpuse, pentru ei sau pentru alţii, bunurile ce au făcut obiectul activităţii de executare silită”.

8. În ceea ce priveşte dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor de către cetăţenii străini, apatrizi şi persoane juridice străine, se impun câteva precizări. Potrivit Constituţiei României, cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi terenuri în România numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală (art. 44 al. 2 Constituţia României). Potrivit art. 3 din Titlul X al Legii nr. 247/2005, cetăţenii străini, apatrizii şi persoanele juridice străine pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în România în condiţiile prevăzute de legea specială. Legea specială este legea nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetăţenii străini şi apatrizi precum şi de către persoane juridice străine, care la art. 3 dispune că cetăţeanul unui stat membru al Uniunii Europene (sau al Spaţiului Economic European), apatridul cu domiciliul într-un stat membru sau în România, precum şi persoana juridică constituită în conformitate cu legislaţia unui stat membru pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în aceleaşi condiţii cu cele prevăzute de lege pentru cetăţenii români şi pentru persoanele juridice române; dacă dreptul de proprietate priveşte terenurile agricole, pădurile şi terenurile forestiere, dobândirea se poate realiza după împliniarea a 7 ani de la data aderăriiRomâniei la Uniunea Europeană (art. 5 al. 1 din Legea nr. 312/2005; dacă aceste persoane nu sunt rezidente în România, ele pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor pentru reşedinţe secundare, respectiv sedii secundare, după 5 ani de la data aderării României la Uniunea Europeană (art. 4 din Legea nr. 312/2005).

În schimb, dacă aceste persoane aparţin altor state decât cele membre ale Uniunii Europene, dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor se poate face numai în condiţiile reglementate prin tratate internaţionale, pe bază de reciprocitate; aceste persoane nu pot însă dobândi proprietatea terenurilor în condiţii mai favorabile decât cele aplicabile cetăţeanului unui stat membru al Uniunii şi persoanei juridice constituite în conformitate cu legislaţia unui stat membru.

Aceste dispoziţii legale sunt aplicabile numai în cazul dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor prin acte juridice între vii cât şi prin moştenire testamentară; cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi proprietatea terenurilor în ţara noastră prin moştenire legală, indiferent că aparţin sau nu Uniunii Europene şi indiferent că aparţin sau nu unor state cu care România a încheiat tratate pe bază de reciprocitate. Este ceea ce prevede teza finală a art. 44 al. 2 din Constituţia României cât şi art. 1 din Legea nr. 312/2005.

Concluzionăm că interdicţia dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor în România prin acte juridice între vii şi prin moştenire testamentară subzistă pentru cetăţenii, apatrizii şi persoanele juridice ce aparţin unor state terţe (care nu sunt membre ale Uniunii Europene) cu care România nu a încheiat un tratat pe bază de reciprocitate cu privire la dobândirea terenurilor.


13

6. Obiectul contractului de vânzare-cumpărare Potrivit art. 962 C.civ., “obiectul convenţiilor este acela la care părţile sau numai una din părţi se obligă“.

În cazul vânzării, obiectul este format din două prestaţii: cea a vânzătorului constând în obligaţia de a transmite lucrul şi cea a cumpărătorului constând în obligaţia de a plăti preţul, iar obiectul material se va raporta şi el la două aspecte: lucrul vândut şi preţul.

I. Lucrul vândut. Cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească lucrul pentru ca vânzarea să fie valabil încheiată

Lucrul vândut trebuie să îndeplinească mai multe cerinţe: să existe sau să poată exista în viitor, să fie în circuitul civil, să fie determinat sau determinabil, să fie posibil şi licit şi să se afle în proprietatea vânzătorului.

a. Lucrul să existe sau să poată exista în viitor. Pot forma obiect al contractului atât lucrurile existente la data încheierii sale cât şi cele viitoare, care nu există încă la data încheierii contractului.

Cu privire la lucrurile existente la data contractării, art. 1311 C. civ. prevede că dacă bunul cu privire la care s-a contractat şi care era prezumat în fiinţă, în realitate era pierit în totalitate, contractul astfel încheiat este nul absolut, ca fiind lipsit de obiect. Dacă bunul era pierit numai în parte la data contractării, cumpărătorul poate alege între rezoluţiunea contractului sau menţinerea acestuia cu reducerea corespunzătoare a preţului. În aceste cazuri, întrucât nu s-a transmis proprietatea asupra bunului, pieirea situându-se anterior contractării, riscul este suportat de vânzător ca proprietar ; dacă cumpărătorul a cumpărat asumându-şi riscul pieirii totale sau parţiale a lucrului anterior contractării, contractul are un caracter aleatoriu şi riscul va fi suportat de cumpărător.

Conform art. 965 al. 1 C. Civ., vânzarea poate avea ca obiect şi lucruri viitoare (de ex. o construcţie care se va realiza, o recoltă viitoare etc). Dintre bunurile viitoare numai o moştenire nedeschisă nu poate forma obiect al vânzării, orice pact (şi deci şi un contract de vânzare-cumpărare) asupra unei moşteniri nedeschise fiind prohibit de lege şi sancţionat cu nulitatea absolută (art. 965 al. 2 C. civ.). Momentul realizării bunului va fi şi momentul transferului de proprietate de la vânzător la cumpărător şi odată cu acesta şi al transferului riscului pieirii fortuite, dacă obiectul material este un lucru cert; dacă bunul vândut este de gen, proprietatea va aparţine cumpărătorului în momentul individualizării lucrului.

Nerealizarea lucrului viitor nu afectează valabilitatea contractului ci numai dă naştere obligaţiei vânzătorului la plata daunelor-interese, acesta pierzând oricum preţul vânzării. Dacă nerealizarea bunului s-a datorat unei cauze străine exoneratoare de răspundere (pe care vânzătorul este obligat să o dovedească), vânzătorul va fi scutit de plata daunelor-interese, însă va fi obligat să restituie preţul deoarece suportă riscul contractului în calitate de debitor al obligaţiei imposibil de executat. Dacă părţile au dat contractului un caracter aleatoriu şi cumpărătorul şi-a asumat riscul neexecutării lucrului, acesta din urmă va fi obligat la plata preţului, dacă nerealizarea lucrului nu s-a datorat culpei vânzătorului.

b. Lucrul să se afle în circuitul civil. Potrivit art. 1310 C. civ., pot face obiect al vânzării toate bunurile ce se află în circuitul civil, afară numai dacă vreo lege a interzis aceasta. Cum s-a precizat în doctrină, legiuitorul a instituit principiul liberei circulaţii a bunurilor, dar a prevăzut totodată posibilitatea limitării acestui principiu prin lege. O limită absolută a acestui principiu o constituie lucrurile care prin natura lor nu pot fi obiect al actelor juridice, res communis (aerul, apa mării, lumina soarelui, etc.) precum şi acele bunuri care sunt declarate de lege ca fiind de uz sau de interes public precum bunurile proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale care sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile; pot forma însă obiectul unor contracte de administrare, concesionare sau închiriere în condiţiile legii (art. 11 al. 1 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia . Cât priveşte bunurile care fac parte din domeniul privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale, acestea pot forma obiect al vânzării ca şi bunurile proprietate particulară, fiind supuse regimului de drept comun, dacă legea nu dispune altfel (art. 5 al. 2 din Legea nr. 213/1998).

Cât priveşte limitele relative la principiul liberei circulaţii a bunurilor, acestea privesc bunurile care pot fi înstrăinate respectiv dobândite numai de anumite persoane sau în anumite condiţii.

Astfel, Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar republicată prevede în art. 32 că terenurile pentru care s-a constituit dreptul de proprietate în favoarea cooperatorilor care nu au adus pământ în cooperativă şi a altor persoane precizate în lege, nu pot fi înstrăinate prin acte între vii pe o perioadă de 10 ani socotiţi de la începutul anului următor celui în care s-a făcut înscrierea proprietăţii, sub sancţiunea nulităţii absolute a actului


14

de înstrăinare. Asemenea terenuri nu pot fi înstrăinate decât prin acte mortis causa, moştenitorul având de asemenea interdicţia înstrăinării pe toată această perioadă. Textul legal are în vedere « înstrăinarea » prin acte între vii, astfel că inalienabilitatea acestor bunuri priveşte nu numai vânzarea ci şi oricare alt contract translativ de proprietate.

O altă limită relativă la libera circulaţie a bunurilor este dată de interdicţia temporară de înstrăinare pe o perioadă de 10 ani de la data cumpărării a apartamentelor ce au putut fi cumpărate de chiriaşii lor în condiţiile art. 9 şi 14 din Legea nr. 112/1995 privind reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe trecute în proprietatea statului ; potrivit acestor dispoziţii legale, chiriaşii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului de 6 luni de la data intrării în vigoare a acestei legi în care cei îndreptăţiţi pot formula cereri de restituire în natură a apartamentului, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a preţului. Conform art. 9 al. final din legea mai sus amintită, apartamentele dobândite în aceste condiţii, nu pot fi înstrăinate 10 ani de la data cumpărării. Potrivit art. 48 al. 1 din legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv, astfel cum aceasta a fost modificată prin legea nr. 247/2005, chiriaşii cărora li s-au vândut apartamentele în care locuiau cu respectarea dispoziţiilor Legii 112/1995, au dreptul să le înstrăineze sub orice formă înainte de împlinirea termenului de 10 ani numai persoanei îndreptăţite la restituirea în natură, fost proprietar al acelei locuinţe; preţul vânzării nu poate fi mai mare decât valoarea actualizată a preţului plătit de chiriaş la cumpărarea locuinţei în baza Legii 112/1995, cu excepţia situaţiilor când părţile convin altfel (art. 48 al. 2 din Legea 10/2001). Dacă persoana îndreptăţită (fostul proprietar) a solicitat în justiţie constatarea nulităţii absolute a actului de dobândire (vânzare-cumpărare) a locuinţei de către chiriaş în temeiul Legii 112/1995, este interzisă înstrăinarea în orice mod a acestei locuinţe până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunii formulate, sub sancţiunea nulităţii absolute a actului de înstrăinare.

De asemenea anumite bunuri care formează monopol de stat pot fi înstrăinate respectiv dobândite numai între persoane fizice sau juridice autorizate pe baza unei licenţe, în condiţiile prevăzute de legi speciale (cazul armelor, stupefiantelor, tutunului etc); în aceeaşi situaţie se află şi o serie de bunuri existente în circuitul civil care pot fi vândute, respectiv cumpărate numai în condiţii prevăzute de legi speciale (muniţie, materiale explozive, produse toxice etc).

Bunurile care fac parte din patrimoniul cultural naţional se găsesc în circuitul civil şi pot forma valabil obiectul unei vânzări în condiţiile legii speciale, numai că scoaterea din ţară a acestor bunuri temporar sau definitiv se face în baza unui certificat de export emis de direcţiile judeţene pentru cultură şi patrimoniul cultural naţional, certificat care în cazul bunurilor clasate în tezaur trebuie avizat de Comisia Naţională a Muzeelor şi Colecţiilor şi aprobat de ministrul Culturii şi Cultelor (art. 37 din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil).

Cât priveşte metalele preţioase şi pietrele preţioase, acestea pot fi cumpărate şi vândute fără restricţii de către persoane fizice şi juridice, cu condiţia ca aceste acte de comerţ să nu reprezinte o activitate permanentă sau profesională, potrivit art. 5 al. 1 din OUG nr. 190/2000 republicată privind regimul metalelor preţioase, aliajelor acestora şi pietrelor preţioase în România. Operaţiunile cu metale preţioase, cu aliajele acestora şi cu pietre preţioase se pot efectua ca activităţi permanente sau profesionale de către persoane fizice şi juridice autorizate în condiţiile legii, autorizaţia eliberându-se pe perioadă nedeterminată de către Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor (art. 8 din OUG nr. 190/2000)

De menţionat că un bun nu poate fi declarat inalienabil (scos din circuitul civil) prin voinţa omului. În doctrină se admite că, în mod excepţional, inalienabilitatea poate lua naştere din voinţa părţilor atunci când urmăreşte apărarea unui interes serios şi legitim precum garantarea executării unei obligaţii (de ex. părţile convin interdicţia înstrăinării bunului ipotecat pe toată perioada ipotecii) sau un alt interes (de ex. interdicţia instrăinării bunului dobândit de minor până la dobândirea capacităţii depline de exerciţiu de către acesta). Interesul determină şi caracterul temporar al inalienabilităţii convenţionale, nefiind permisă o inalienabilitate perpetuuă a bunului. O clauză contractuală prin care un bun este scos din circuitul civil care nu justifică un interes serios şi legitim sau care, deşi justifică acest interes, este perpetuuă, este lovită de nulitate absolută.

Dacă există o asemenea clauză valabilă, iar dobânditorul înstrăinează bunul cu încălcarea ei, stipulantul clauzei şi succesorii săi în drepturi pot solicita rezoluţiunea contractului iniţial de înstrăinare cu daune-interese sau repararea prejudiciului cauzat prin nerespectarea clauzei; potrivit unei alte opinii,


15

sancţiunea nerespectării clauzei de inalienabilitate este nulitatea relativă a actului prin care a avut loc loc încălcarea clauzei, nulitate care poate fi invocată de cel în interesul căruia clauza a fost stipulată, cu condiţia ca actul ce conţine clauza de inalienabilitate să fie opozabil terţilor.

c. Lucrul vândut să fie determinat sau determinabil, posibil şi licit. Aceste cerinţe nu prezintă trăsături particulare în materia vânzării, ci se identifică cu cerinţele generale în materie contractuală. Pe de o parte, art. 948 C. civ. stabileşte printre condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii şi un obiect determinat, iar pe de altă parte art. 964 al. 1 C. civ. prevede că “obligaţia trebuie să aibă de obiect un lucru determinat, cel puţin în specia sa”. Dacă vânzarea are ca obiect un lucru individual determinat, determinarea acestuia se face prin precizare tuturor elementelor sale particulare şi distinctive (de exemplu un teren se determină prin suprafaţă, situare, vecinătăţi etc), iar dacă vânzarea are ca obiect bunuri de gen, determinarea se realizează prin precizarea speciei din care face parte bunul, calităţii, cantităţii (de exemplu se vinde recolta de grâu de pe terenul X al vânzătorului)etc.

Este posibil ca lucrul ce se vinde să nu fie tocmai determinat, ci numai determinabil, aceasta presupunând că părţile au stabilit elementele cu ajutorul cărora bunul urmează să fie determinat (de exemplu puiul pe care îl va naşte iapa – cal de curse pur sânge X, în ianuarie 2009, proprietatea lui Y, câştigătoarea concursului din anul 2008). Dacă lucrul nu este determinat sau determinabil, contractul este nul absolut pentru lipsă de obiect.

Lucrul vândut trebuie să fie posibil întrucât nimeni nu poate fi obligat la imposibil; imposibilitatea trebuie să existe la data încheierii contractului şi să fie absolută. Lucrul vândut trebuie să fie licit, adică să nu contravină normelor legale care privesc ordinea publică şi bunele moravuri (art. 5 C. civ.).

c. Lucrul vândut să fie proprietatea vânzătorului. Condiţia se impune întrucât contractul de vânzare-cumpărare este un contract translativ de proprietate, astfel că pentru a opera transferul de proprietate este necesar ca vânzătorul să fie proprietarul bunului vândut deoarece nu poate transmite ceea ce nu are sau mai multe drepturi decât are el însuşi: nemo dat quod non habet şi nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet.

Această condiţie nu este prevăzută expres în dreptul nostru, spre deosebire de dreptul francez care interzice în mod expres vânzarea lucrului altuia, sub sancţiunea nulităţii absolute (art. 1599 C. Civ. francez). În sistemul nostru de drept, vânzarea bunului altuia este o creaţie a doctrinei şi jurisprudenţei. Tot doctrina este cea care a statuat că această cerinţă se cere îndeplinită numai pentru bunurile individual determinate (în cazul cărora regula este tranferul proprietăţii la data încheierii contractului) nu şi pentru bunurile de gen care dau posibilitatea vânzătorului de a le procura până la transmiterea proprietăţii care are loc ulterior contractării, la data individualizării bunurilor.

Aceeaşi soluţie a fost consacrată şi în cazul în care vânzătorul, deşi neproprietar al bunului la data încheierii contractului, dobândeşte ulterior proprietatea bunului pe care l-a vândut.

În cazul în care vânzătorul vinde un bun ce aparţine altei persoane, caz cunoscut în doctrină drept vânzarea lucrului altuia, distingem după cum părţile au avut sau nu cunoştinţă că bunul nu aparţine vânzătorului.

1. Dacă părţile sau cel puţin cumpărătorul a fost de bună-credinţă, necunoscând că vânzătorul nu este proprietar al lucrului vândut, în doctrină s-au conturat mai multe opinii cu privire la sancţiunea aplicabilă unui asemenea contract. Unii autori apreciază că vânzarea în acest caz este lovită de nulitate absolută pentru lipsa cauzei obligaţiei cumpărătorului; nu numai lipsa cauzei obligaţiei cumpărătorului ci în primul rând lipsa obiectului obligaţiei vânzătorului atrage nulitatea absolută a unui asemenea contract. Această soluţie nu pare a fi însă cea potrivită întrucât nu permite cumpărătorului ca în cazul în care vânzătorul dobândeşte ulterior proprietatea bunului, să confirme contractul încheiat, nemaiavând interes să solicite constatarea nulităţii; de asemenea, având în vedere regimul juridic al nulităţii absolute, acesta presupune că orice persoană interesată şi nu numai cumpărătorul, poate solicita desfiinţarea contractului; pe de altă parte, interesul protejat într-un asemenea caz ar trebui să fie de ordine publică ori este evident că interesul ce trebuie ocrotit prin sancţiunea impusă este unul privat, numai al cumpărătorului. Mai mult, cum s-a precizat în literatura juridică recentă, sancţiunea aplicabilă lipsei obiectului sau lipsei cauzei pare a fi nulitatea relativă.

Majoritatea doctrinei şi a practicii judiciare îmbrăţişează soluţia nulităţii relative a contractului astfel încheiat, nulitate dată de eroarea în care s-a aflat cumpărătorul fie cu privire la substanţa lucrului pe care l-a considerat la data contractării ca fiind proprietatea vânzătorului error in substantiam, fie cu privire la lipsa unei


16

calităţi esenţiale a vânzătorului, aceea de a fi proprietar al bunului vândut error in personam; sancţiunea pare a fi cea potrivită având în vedere cauza ce determină aplicarea ei: cumpărătorul fiind de bună-credinţă, este evident că el s-a aflat în eroare cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului calitate care, în opinia noastră este determinantă în încheierea contractului din partea cumpărătorului (cumpărătorul nu ar fi încheiat un contract de vânzare-cumpărare dacă ar fi cunoscut că vânzătorul nu este proprietar şi nu îi poate transmite bunul pe care doreşte să-l cumpere şi pentru care a plătit un preţ); cum s-a precizat în doctrină, deşi nulitatea relativă pentru eroare asupra persoanei cocontractante intervine de regulă în actele cu titlu gratuit, dar ea nu este exclusă în actele cu titlu oneros dacă, potrivit art. 954 C. civ., consideraţia persoanei este cauza principală pentru care s-a făcut convenţia. Nu putem împărtăşi opinia exprimată în doctrină potrivit căreia vicierea consimţământului cumpărătorului prin error in substantiam sau error in personam nu poate fi primită întrucât a fi proprietarul unui bun nu este o calitate esenţială, determinantă pentru o persoană; dimpotrivă, apreciem că pentru cel care încheie vânzarea crezând că dobândeşte un bun, calitatea celeilalte persoane cu care contractează de a fi proprietarul bunului şi de a-i putea transmite astfel proprietatea, este o calitate esenţială pentru care a înţeles să contracteze.

O altă soluţie relevată de doctrină este aceea a valabilităţii contractului care însă va fi afectat de o condiţie rezolutorie, cumpărătorul având dreptul de a cere rezoluţiunea pentru neexecutarea obligaţiei vânzătorului de a transfera proprietatea bunului vândut, în temeiul art. 1020, 1021 C. civ. O asemenea soluţie ce presupune un contract valabil încheiat chiar dacă vânzătorul nu este proprietarul bunului vândut, porneşte astfel de la premisa că transferul dreptului de proprietate nu operează în momentul încheierii contractului, prin puterea acestuia, ci este o obligaţie aparţinând vânzătorului ce derivă din încheierea contractului; dacă vânzătorul nu îşi respectă obligaţia de a transmite proprietatea bunului vândut, contractul fiind unul sinalagmatic, dă naştere posibilităţii cumpărătorului de a solicita rezoluţiunea contractului în temeiul art. 1020, 1021 C. Civ. Apreciem că o asemenea soluţie nu poate fi primită în dreptul nostru în condiţiile în care contractul de vânzare-cumpărare este un contract translativ de proprietate, transferul proprietăţii operând în puterea contractului (art. 1295 C. civ. şi art. 971 C. civ.) în momentul realizării consimţământului părţilor şi nemaiconstituind o obligaţie pentru vânzător, ale cărui obligaţii derivă tocmai din acest transfer de proprietate. Chiar şi în cazul în care părţile amână prin voinţa lor transferul proprietăţii la o altă dată ulterioară contractării, “acest transfer se va realiza tot automat (după caz, la momentul împlinirii termenului, a condiţiei, a plăţii preţului etc), producându-se de plin drept, în pofida diversităţii...evenimentelor de natură a declanşa acest efect”.

Îmbrăţişând soluţia nulităţii relative, această sancţiune nu are un regim juridic diferit de cel din dreptul comun. Nulitatea poate fi invocată numai de cumpărător şi succesorii săi în drepturi fie pe cale de acţiune, în interiorul termenului de prescripţie de 3 ani care curge de la data când cel îndreptăţit a cunoscut sau trebuia să cunoască că vânzătorul nu este proprietarul bunului, dar nu mai târziu de 18 luni de la încheierea actului, fie pe cale de excepţie atunci când vânzătorul solicită plata preţului; vânzătorul, chiar dacă a fost de bună-credinţă şi nu a cunoscut că nu are proprietatea bunului vândut, nu poate solicita anularea actului întrucât eroarea este cauză de nulitate numai când cade asupra persoanei cu care s-a contractat (art. 954 al. 2 C. Civ.).

Adevăratul proprietar al bunului, fiind terţ faţă de contractul încheiat, nu poate solicita anularea vânzării; dacă el se află în posesia bunului, va opune cumpărătorului dreptul său de proprietate asupra bunului, neputând fi afectat de înstrăinarea făcută de un neproprietar, pentru el actul încheiat este un res inter alios acta care nici nu-i poate profita, nici dăuna; dacă însă cumpărătorul a intrat în posesia bunului, adevăratul proprietar are la îndemână acţiunea în revendicare pentru a-şi recupera bunul. Cum s-a precizat în doctrină, între vânzător şi cumpărător, contractul poate rămâne în fiinţă, în cazul în care cumpărătorul nu solicită anularea vânzării, fără ca acest contract să afecteze admiterea acţiunii în revendicare a adevăratului proprietar şi fără ca acest contract să-l poată expropria pe adevăratul proprietar sau să-i confere vreun drept cumpărătorului. Însă acţiunea în revendicare a adevăratului proprietar poate fi paralizată prin invocarea art. 1909-1910 C. civ. (posesia de bună-credinţă valorează proprietate în materia bunurilor mobile) sau prin invocarea uzucapiunii, în cazul bunurilor imobile, având în vedere faptul că vânzarea încheiată reprezintă un act translativ ce provine de la un neproprietar şi astfel poate constitui just titlu pentru scurta uzucapiune.

Dacă acţiunea în revendicare a adevăratului proprietar a fost admisă şi cumpărătorul a fost evins, pierzând bunul vândut, vânzătorul este obligat să-l garanteze pe acesta din urmă pentru evicţiune, contractul


17

de vânzare-cumpărare fiind în fiinţă şi producând efecte (cumpărătorul nesolicitând anterior anularea contractului). Dacă ulterior încheierii contractului, vânzătorul a dobândit proprietatea bunului sau vânzarea este ratificată de adevăratul proprietar, cumpărătorul nu mai poate solicita anularea contractului; cumpărătorul nu mai are interes în a solicita anularea vânzării din moment ce scopul pentru care a contractat s-a îndeplinit: dobândirea proprietăţii bunului.

2. Dacă ambele părţi au cunoscut la încheierea contractului că vânzătorul nu este proprietarul bunului vândut, soluţiile adoptate în doctrină sunt diferite. Unii autori apreciază valabil acest contract care naşte pentru vânzător obligaţia de a procura în viitor bunul, obiect al contractului, părţile neurmărind la încheierea contractului imediata transmitere a proprietăţii; în cazul în care vânzătorul nu dobândeşte proprietatea bunului, neexecutarea obligaţiei sale dă naştere la obligaţia de a plăti cumpărătorului daune-interese.

Opinia dominantă exprimată în doctrină este aceea că această vânzare are o cauză ilicită (“ reprezintă o operaţiune speculativă “), fiind nulă absolut, în virtutea adagiului fraus ominia corumpit. Practica judecătorească a îmbrăţişat această soluţie şi a sancţionat cu nulitatea absolută asemenea contracte în care cumpărătorul a fost de rea-credinţă.

3. Înstrăinarea unui bun indiviz de către un singur coindivizar, fără consimţământul celorlalţi. Regimul juridic al indiviziunii, aplicabil şi coproprietăţii, are la bază următoarele reguli: oricare dintre coindivizari/coproprietari are un drept individual, absolut şi exclusiv asupra cotei sale ideale din dreptul asupra universalităţii sau asupra unui anumit bun, drept pe care îl poate înstrăina liber, fără acordul celorlalţi coindivizari, atât prin acte între vii (caz în care dobânditorul se va substitui în drepturile coindivizarului înstrăinător) cât şi prin acte mortis causa, iar a doua regula stabileşte că niciunul dintre coindivizari nu este titular asupra unui anumit bun sau anumitor bunuri indivize, astfel că nu poate înstrăina singur un asemenea bun. Actele juridice cu privire la fiecare bun din indiviziune privit în materialitatea sa se pot face cu respectarea regulii unanimităţii, respectiv cu acordul tuturor coindivizarilor. Aşadar bunurile privite în materialitatea lor, ut singuli, nu pot fi înstrăinate decât cu acordul tuturor coindivizarilor. Dacă bunul este înstrăinat de un coindivizar cu încălcarea regulii unanimităţii, adică fără consimţământul celorlalţi coindivizari, potrivit părerii dominante exprimate în doctrină şi practică, soarta juridică a actului de înstrăinare depinde de rezultatul partajului, neputându-se aplica regulile de la vânzarea lucrului altuia deoarece înstrăinătorul este şi el titularul unei cote-părţi din dreptul de proprietate, ci regulile proprii stării de indiviziune. Bineînţeles, dacă ceilalţi coindivizari ratifică vânzarea, cumpărătorul dobândeşte proprietatea întregului bun, actul încheiat fiind definitiv consolidat. Până la partaj, vânzarea încheiată nici nu profită, nici nu dăunează celorlalţi coindivizari, drepturile acestora nefiind în niciun fel afectate. Astfel, dacă prin împărţeală, bunul vândut cade în lotul coindivizarului înstrăinător, vânzarea se consolidează cu efect retroactiv, având în vedere efectul declarativ al partajului (vânzătorul coindivizar fiind considerat cu efect retroactiv proprietarul exclusiv al bunului înstrăinat) ; dacă la partaj bunul cade în lotul altui coindivizar decât cel care l-a înstrăinat, şi acesta nu ratifică vânzarea, dreptul cumpărătorului se va desfiinţa cu efect retroactiv (ca efect al desfiinţării vânzării) până la data încheierii actului întrucât vânzătorul nu a fost niciodată proprietar al bunului pe care l-a înstrăinat, aplicându-se regulile care guvernează vânzarea lucrului altuia. Potrivit soluţiei majoritare, ceilalţi coindivizari nu pot solicita anularea vânzării, fiind terţi faţă de aceasta, şi nici nu pot introduce o acţiune în revendicare (deoarece şi vânzătorul este tot un coindivizar) ; ei îşi pot apăra drepturile lor cu privire la bunul înstrăinat numai pe calea acţiunii de partaj. Potrivit unei alte păreri exprimate recent în literatura juridică, până la partaj, oricare dintre coindivizarii necontractanţi poate cere constatarea inopozabilităţii actului faţă de ei, opunându-se în acest fel pe cale de excepţie cererii cumpărătorului de predare a bunului, ori dacă bunul a intrat deja în posesia cumpărătorului, acţionând pentru revendicarea bunului de la terţul cumpărător.

II. Preţul 1. Prezentare generală a condiţiilor. Preţul reprezintă obiectul prestaţiei cumpărătorului şi trebuie

să îndeplinească următoarele cerinţe pentru ca vânzarea să fie valabil încheiată: să fie stabilit în bani, să fie determinat sau determinabil, să fie sincer şi serios. Neîndeplinirea acestor condiţii conduce la nulitatea absolută a contractului, pentru lipsa unui element esenţial.

2. Preţul să fie stabilit în bani. Este obligatoriu, pentru existenţa acestui contract, ca în schimbul transmiterii bunului vândut, cumpărătorul să aibă obligaţia de a plăti o sumă de bani şi nu de a îndeplini o altă


18

prestaţie. Dacă contraprestaţia cumpărătorului nu are ca obiect o sumă de bani, nu suntem în prezenţa unui contract de vânzare-cumpărare, ci a unui alt contract, eventual schimb, întreţinere antrepriză, sau un alt contract translativ de proprietate nenumit. Preţul, acea sumă de bani cu care vânzătorul înlocuieşte în patrimoniul său bunul înstrăinat, este cel care califică contractul încheiat între părţi drept o vânzare-cumpărare.

3. Preţul să fie determinat sau determinabil. Caracterul determinat sau determinabil al preţului presupune că la data încheierii contractului există un acord de voinţe cu privire la cuantumul sumei de bani ce va fi plătită cu titlu de preţ, fie cu privire la modalitatea de stabilire a acestui cuantum în viitor; stabilirea preţului trebuind să fie atributul exclusiv al acordului de voinţe dintre părţi; în cazul preţului determinat, părţile au stabilit la contractare cuantumul sumei de bani pe care cumpărătorul trebuie să o plătească cu titlu de preţ; nu este obligatoriu ca, odată cu stabilirea preţului, părţile să stabilească şi modalitatea de plată şi termenul de plată, aceastea putând fi stabilite şi ulterior, în caz contrar, urmând a se face aplicarea dispoziţiilor art. 1101 C. civ. şi art.1362 C. civ; în cazul preţului determinabil, părţile nu au stabilit la încheierea contractului cuantumul sumei de bani ce se va plăti, ci au stabilit numai elementele obiective cu ajutorul cărora preţul va fi fixat în viitor; stabilirea ulterioară a preţului nu poate depinde de voinţa uneia dintre părţi sau de acordul lor ulterior.

Art. 1304 C. civ., după modelul Codului francez (art. 1592) permite ca determinarea preţului să fie lăsată şi la latitudinea unui terţ cu rol de arbitru, acesta fiind ales prin acordul ambelor părţi; această persoană nu este un arbitru propriu-zis, nu este nici expert ci, cum s-a subliniat în doctrină, este un mandatar comun al părţilor care nu poate fi revocat decât prin consimţământul lor mutual; acest terţ trebuie să fie independent de părţi, sub sancţiunea nulităţii/anulării desemnării, el fiind ţinut, ca orice mandatar, de o obligaţie de mijloace şi nu de rezultat, iar preţul stabilit de el este unul obligatoriu pentru părţi. Dacă acest mandatar nu poate sau nu doreşte să determine preţul, contractul este nul absolut pentru lipsa unui element esenţial, respectiv lipsa preţului; dacă părţile au căzut de acord asupra preţului, ele au încheiat un nou contract de vânzare; instanţa de judecată nu poate stabili ea preţul, nici nu poate modifica preţul stabilit de către părţi, de asemenea, în lipsa unei clauze contrare, judecătorul nu poate desemna un nou mandatar, în cazul în care mandatarul ales de părţi nu a putut sau nu a dorit să stabilească preţul. Dacă în determinarea preţului, mandatarul ales a comis o “eroare grosieră” sau preţul determinat este rezultatul dolului sau al violenţei exercitate asupra mandatarului, decizia terţului privind stabilirea preţului poate fi anulată.

Există anumite bunuri pentru a căror vânzare legiuitorul, din diferite raţiuni sociale sau economice, intervine şi stabileşte preţul vânzării; este cazul aşa numitelor preţuri legale obligatorii, cum au fost definite în literatură, stabilite de exemplu pentru vânzarea locuinţelor construite cu fonduri ale statului, a energiei electrice, a carburantului etc. Acest preţ stabilit de legiuitor este obligatoriu pentru părţi, care nu pot stabili un altul prin acordul lor de voinţă; dacă în contract s-a stabilit alt preţ decât cel legal, acesta va fi înlocuit obligatoriu cu preţul legal. Dacă preţul legal suferă modificări pe parcursul executării contractului (în sensul măririi sau micşorării), aceste modificări vor fi puse în aplicare de la data intrării în vigoare a actului normativ ce conţine modificarea sau de la o altă dată precizată în acest act.

4. Preţul să fie sincer şi serios. Preţul sincer presupune un preţ real, stabilit cu intenţia reală de a fi cerut şi plătit, şi nu un preţ fictiv (simulat) care să nu fie niciodată plătit. Dacă preţul este fictiv (simularea fiind totală), vânzarea este nulă absolut pentru lipsa preţului ca obiect al obligaţiei cumpărătorului, dar acest contract poate fi valabil ca o donaţie deghizată dacă există intenţia liberală a înstrăinătorului şi dacă îndeplineşte celelalte condiţii de validitate ale donaţiei.

De asemenea, art. 1303 C. civ. cere ca preţul să fie serios, adică să constituie cauza pentru care vânzătorul transmite dreptul său de proprietate; un preţ neserios este un preţ derizoriu, exagerat de mic în raport cu valoarea bunului, chiar inexistent, care nu poate înlocui în patrimoniul vânzătorului bunul înstrăinat. Un preţ neserios, derizoriu presupune un contract de vânzare-cumpărare fără cauză din partea vânzătorului deoarece nu primirea preţului este ceea ce l-a determinat pe acesta să înstrăineze bunul său; contractul afectat de un preţ neserios, lipsit de cauză din partea vânzătoruluii, este de asemenea lovit de nulitate absolută ca vânzare, însă poate fi valabil ca un contract de donaţie dacă “vânzătorul” a avut animus donandi, împrejurare în care sunt aplicabile regulile specifice liberalităţilor (printre care şi reducerea şi raportul donaţiilor). Seriozitatea preţului are aspectul unei situaţii de fapt şi constituie o problemă de apreciere a instanţei de judecată. Este posibil ca preţul să fie inferior valorii lucrului vândut, fără a fi însă un preţ derizoriu şi aceasta întrucât formarea voinţei de a vinde şi a cumpăra este influenţată de numeroşi factori obiectivi dar şi subiectivi, factori care îl pot determina pe vânzător să vândă bunul său la un preţ inferior sau pe cumpărător


19

să cumpere la un preţ superior valorii bunului, astfel că pentru fiecare parte contractantă, contraprestaţia celeilalte părţi reprezintă cauza pentru care a înţeles să contracteze. Seriozitatea preţului depinde, în primul rând, de existenţa unui raport, a unei proporţii între cuantumul preţului fixat şi valoarea reală a bunului vândut; acest raport, chiar dacă nu reclamă neapărat o echivalenţă a elementelor cuantum-lucru, exclude întotdeauna o disproporţie prea mare, care ar fi, în acelaşi timp, nesusceptibilă de o justificare normală. De asemenea, preţul derizoriu nu se confundă cu preţul lezionar care poate conduce la anularea vânzării afectate de viciul leziunii; leziunea este un viciu de consimţământ întâlnit în ipoteza în care există o disproporţie vădită între preţ şi valoarea bunului şi numai dacă persoana lezată este un minor cu vârsta cuprinsă între 14-18 ani care încheie singur contractul, fără încuviinţarea cerută de lege pentru încheierea unui asemenea act şi numai dacă minorul, devenit major, nu ratifică actul încheiat în aceste condiţii; desigur, contractul încheiat în aceste condiţii, cu încălcarea dispoziţiilor legale privind capacitatea, este oricum sancţionat cu nulitatea relativă.

Cum am precizat anterior, sancţiunea unui preţ nesincer sau neserios este nulitatea absolută a contractului ca vânzare-cumpărare. În doctrina franceză s-au exprimat opinii recente care găsesc discutabilă această sancţiune, apreciindu-se mai potrivită sancţiunea nulităţii relative şi aceasta întrucât: 1. exigenţa unui preţ serios are drept raţiune de a fi protecţia unei părţi, vânzătorul sau cumpărătorul; or, nesocotirea unei reguli de protecţie ar trebui să aibă drept consecinţă o nulitate relativă. 2. Sancţiunea nulităţii absolute implică faptul că ordinea publică ar fi încălcată; or simulaţia sau absenţa preţului aduc atingere doar unor interese particulare nu şi ordinii publice. 3. sancţiunea nulităţii absolute pentru neseriozitatea sau fictivitatea preţului este în contradicţie cu sancţiunea nulităţii relative care afectează vânzarea lucrului altuia, chiar dacă de fiecare dată lipseşte un element esenţial al contractului.

Test de evaluare: 1. Contractul de vânzare-cumpărare este un contract: a) sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ, translativ de proprietate şi, de regulă, consensual; b) sinalagmatic, aleatoriu, translativ de proprietate şi, de regulă, consensual; c) bilateral, solemn, cu titlu oneros, comutativ şi translativ de proprietate.

2. Contractul se încheie: a) în momentul predării bunului şi plăţii preţului; b) în momentul realizării acordului de voinţă cu privire la bun şi la preţ, indiferent de predarea

bunului sau plata preţului, pentru bunurile individual determinate; c) în momentul încheierii actului în forma solemnă cerută de lege pentru valabilitatea sa. 3. Vânzarea între soţi; a) este permisă de lege; b) este lovită de nulitate absolută; c) este anulabilă.

4.Pot solicita anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între soţi: a) numai soţul cumpărător şi moştenitorii acestuia; b) numai unul dintre soţi; c) numai soţii şi creditorii acestora; d) oricare dintre soţi, moştenitorii soţului vânzător şi creditorii acestuia, pe calea acţiunii oblice.

6. Nu pot fi cumpărători, nici direct, nici prin personae interpuse: a) tutorii nu pot cumpăra bunurile persoanelor aflate sub tutela lor; b) mandatarii, numai cei convenţionali, nu pot cumpăra bunurile cu a căror vânzare sunt însărcinaţi; c) judecătorii, procurorii şi avocaţii nu pot cumpăra drepturile litigioase apărute pe teritoriul ţării. 7. Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare: a) transferă dreptul de proprietate către cumpărătorul-promitent la data realizării acordului de voinţă; b) dă dreptul părţii care şi-a îndeplinit propriile sale obligaţii să solicite instanţei de judecată obligarea

părţii care este în culpă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare sub sancţiunea plăţii unor daune cominatorii;


20

c) dă dreptul părţii care şi-a îndeplinit propriile sale obligaţii să solicite instanţei de judecată pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare.

Secţiunea 2

Efectele contractului de vânzare-cumpărare

Interpretarea clauzelor contractuale. Art. 983 C. Civ. stabileşte regula generală de interpretare a clauzelor contractuale: “când este îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celui ce se obligă”. În ceea ce priveşte interpretarea, vânzarea derogă de la regula generală şi aceasta pornind de la ideea că, de regulă, vânzătorul este cel care stabileşte cadrul contractual; astfel, dacă există îndoieli cu privire la înţelesul clauzelor contractuale, acestea se interpretează în contra vânzătorului şi deci în favoarea cumpărătorului, indiferent că se referă la obligaţiile vânzătorului sau ale cumpărătorului (art. 1312 C. Civ.). Art. 1312 C. civ. face referire la interpretarea clauzelor contractuale într-un contract de vânzare-cumpărare, ceea ce presupune că mai întâi a avut loc calificarea contractului pentru a determina astfel regimul juridic ce îi este aplicabil.

Fiind un contract sinalagmatic, contractul de vânzare-cumpărare dă naştere la obligaţii reciproce şi interdependente ale părţilor ca efecte juridice.

Obligaţiile vânzătorului.

1. Scurte consideraţii. Art. 1313 C. civ. stabileşte două obligaţii principale în sarcina vânzătorului:

obligaţia de predare a bunului vândut şi obligaţia de garanţie faţă de cumpărător pentru evicţiune şi pentru vicii ascunse. Cât priveşte transmiterea dreptului de proprietate, sunt autori care consideră ca aceasta formează obiectul unei obligaţii distincte, majore, ce revine vânzătorului. Legiuitorul nu a prevăzut transferul proprietăţii ca o obligaţie distinctă a vânzătorului întrucât proprietatea se strămută la cumpărător, în cazul vânzării unui bun cert, prin puterea contractului de vânzare-cumpărare, instantaneu în momentul realizării acordului de voinţă al părţilor, independent de predarea bunului sau plata preţului (art.1295 al. 1 C. civ.); dacă părţile au amânat transferul proprietăţii la o dată ulterioară încheierii contractului, atunci vânzătorul are obligaţia de a îndeplini toate actele sau faptele necesare transferului de proprietate pentru a-şi îndeplini obligaţia prevăzută şi a transmite astfel dreptul la data stabilită în contract. Dreptul roman obliga vânzătorul nu la a transfera proprietatea, ci la a-i procura cumpărătorului o posesie liberă (o vacua possessio) şi inexpugnabilă; exista astfel o disociere între contract şi transferul proprietăţii care se îndeplinea printr-un act distinct ce se adăuga la vânzare. Dreptul contemporan continuă să impună regula transferului proprietăţii prin simplul efect al contractului, dar principiul comportă numeroase excepţii, restabilind disocierea romană între forţa obligatorie a contractului şi transferul proprietăţii. Foarte des, vânzarea, în special cea imobiliară, nu mai realizează prin ea însăşi transferul proprietăţii: necesităţile practice, formalităţile publicităţii imobiliare explică dezvoltarea "ante-contractelor" de vânzare, obligatorii, dar care nu transferă proprietatea.

De asemenea, părţile pot prevedea prin acordul lor şi alte obligaţii în sarcina vânzătorului la fel cum pot modifica şi aceste două obligaţii principale, modificarea acestor obligaţii în sensul agravării sau micşorării răspunderii vânzătorului debitor urmând a se face cu respectarea unor limite legale.

2. Obligaţia de predare a lucrului vândut. Art. 1314 C. Civ. arată că „predarea este strămutarea lucrului vândut în puterea şi posesiunea cumpărătorului”. Cum s-a precizat deja în doctrină, noţiunea de „predare a lucrului vândut” nu presupune nici transmiterea proprietăţii bunului deoarece aceasta s-a realizat prin încheierea contractului, nici măcar transmiterea posesiei bunului întrucât cumpărătorul, în calitate de proprietar are şi posesia, ci presupune numai transmiterea detenţiei lucrului de la vânzător la cumpărător; din momentul contractării şi transmiterii proprietăţii, vânzătorul este un simplu detentor al bunului; aşadar, această obligaţie se traduce prin obligaţia vânzătorului de a pune lucrul vândut la dispoziţia cumpărătorului.

Art. 1315 C. civ. şi urm. precizează modul de executare a acestei obligaţii, respectiv actele sau faptele ce trebuie săvârşite de vânzător pentru îndeplinirea obligaţiei sale: predarea bunurilor mobile se face prin tradiţiune, prin remiterea cheilor clădirii în care acestea se află etc; predarea imobilelor se realizează prin remiterea cheilor sau a titlului de proprietate, pe când predarea lucrurilor necorporale se face prin remiterea titlurilor sau folosirea lor de către cumpărător cu consimţământul vânzătorului atunci când bunurile se aflau deja în posesia sa (art. 1315, 1316 şi 1318 C. civ.). Executarea obligaţiei de predare presupune uneori numai


21

lăsarea bunului la dispoziţia cumpărătorului în cazul în care la încheierea contractului, bunul se afla deja în detenţia cumpărătorului sub un alt titlu precum locaţiune, comodat, depozit etc.

Cu privire la termenul de executare a obligaţiei de predare, acesta este prevăzut de regulă de părţi în contract, iar în lipsă de stipulaţie, termenul predării este imediat ce s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare.

Locul predării bunului, potrivit art. 1319 C. Civ., este locul unde se afla bunul în momentul contractării, în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor, dar numai dacă se vinde un bun individualizat, ce poate fi localizat din momentul contractării, plata fiind astfel portabilă. În cazul celorlalte bunuri, respectiv bunurile de gen şi cele viitoare, predarea se face la domiciliul debitorului (vânzătorului) potrivit regulilor generale stipulate de art. 1104 C. civ.( plata fiind cherabilă). Desigur, dacă părţile au stabilit de comun acord un loc al predării, predarea se va face în acel loc, conform acordului lor de voinţă.

Cheltuielile de predare (cântărire, numărare, măsurare etc) sunt în sarcina vânzătorului, iar cheltuielile de ridicare (transport, încărcare etc) sunt în sarcina cumpărătorului, dacă părţile nu au stipulat altfel în contract (art. 1317 C. civ.).

Obiectul predării (art. 1324, 1326 C. civ.). Vânzătorul este obligat să predea cumpărătorului bunul vândut în măsura determinată în contract; dacă contractul are ca obiect un lucru cert şi prezent, predarea sa se face în starea în care se afla în momentul vânzării; dacă vânzarea are ca obiect un lucru viitor sau un lucru de gen, predarea se va face în calitatea, cantitatea sau alte criterii prevăzute în contract, potrivit dreptului comun în materia obiectului plăţii.

Art. 1326-1334 C. civ. prevăd dispoziţii speciale aplicabile în lipsă de stipulaţii contrare, pentru vânzarea de imobile (mai ales terenuri) atunci când întinderea arătată în act nu corespunde întinderii reale (rezultată prin măsurătoare). Astfel :

- dacă imobilul s-a vândut cu un preţ stabilit pe unitate de măsură (de ex. 1000 mp cu preţul de 1 mil. lei/mp), vânzătorul este dator să predea întinderea arătată în contract; dacă, la măsurători, se constată că întinderea reală este mai mică decât cea specificată în contract, cumpărătorul poate cere completarea ei (dacă vânzătorul mai are teren în continuare) sau o reducere din preţ proporţională cu întinderea găsită lipsă; rezoluţiunea poate fi cerută numai dacă întinderea reală nu poate servi destinaţiei avute în vedere de cumpărător la încheierea contractului (art. 1328 şi 1331 C. civ.); dacă, dimpotrivă, cu ocazia măsurătorilor, se constată că întinderea reală este mai mare decât cea specificată în contract, cumpărătorul poate fi obligat să plătească şi preţul acestui excedent, iar dacă excedentul depăşeşte a 20-a parte din întinderea arătată în contract, cumpărătorul poate solicita şi rezoluţiunea vânzării.

- dacă imobilul s-a vândut pe un preţ determinat global (de ex. 1000 mp cu preţul de 10 miliarde lei) diferenţa dintre întinderea arătată în contract şi întinderea reală nu prezintă relevanţă decât dacă preţul acestei diferenţe reprezintă cel puţin a 20-a parte din preţul vânzării.

În toate cazurile în care cumpărătorul este obligat să complinească preţul, el are facultatea de a alege şi rezoluţiunea vânzării (art.1331 C. civ.).

- dacă s-au vândut mai multe imobile cu arătarea întinderii prin acelaşi contract şi preţ, eventualele diferenţe de întindere se compensează (de ex. un imobil este mai mare decât cum era precizat în contract, pe când un alt imobil este mai mic).

În toate aceste cazuri când poate solicita rezoluţiunea, cumpărătorul are dreptul la restituirea cheltuielilor vânzării şi chiar la daune-interese, vânzătorul fiind în culpă (art. 1332 C. civ.) ; dacă cumpărătorul păstrează imobilul, este obligat să plătească şi dobândă la suplimentul de preţ pe care trebuie să-l plătească pentru excedentul descoperit (art. 1331 C. civ.). Acţiunea pentru micşorarea sau majorarea preţului sau pentru rezoluţiunea contractului este prescriptibilă în termen de 1 an de la data încheierii contractului.

Odată cu bunul vândut, vânzătorul este obligat să predea cumpărătorului şi fructele pe care le-a perceput după transferul proprietăţii; el are totodată dreptul la restituirea cheltuielilor făcute pentru producerea fructelor (dacă a făcut asemenea cheltuieli). Vânzătorul este obligat de asemenea să predea şi accesoriile bunului vândut precum şi tot ce a fost destinat la uzul său perpetuu (de ex. acţiunea în revendicare sau în garanţie).

Obligaţia accesorie predării. Dacă lucrul vândut nu se predă cumpărătorului în momentul încheierii contractului, vânzătorul este obligat să conserve bunul până la predare, având în vedere că, potrivit art. 1324 C. civ., el trebuie predat în starea în care se afla la data contractării.Vânzătorul răspunde ca un depozitar


22

remunerat pentru pieirea sau deteriorarea bunului dacă nu dovedeşte existenţa unei cauze străine exoneratoare de răspundere : caz fortuit, forţa majoră, culpa cumpărătorului sau culpa unui terţ pentru care el nu este ţinut să răspundă. Potrivit art. 1618 C. civ., cumpărătorul trebuie să suporte cheltuielile de conservare a bunului dacă a devenit proprietar (şi deci deponent) în momentul perfectării contractului.

Sancţiunea nerespectării obligaţiei de predare a bunului. Dacă vânzătorul nu îşi execută total sau parţial obligaţia de a preda lucrul şi cu toate acestea solicită plata preţului, vânzarea fiind un contract sinalagmatic, cumpărătorul poate invoca excepţia de neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti contractus), fiind eliberat de obligaţia de plată a preţului până când vânzătorul nu predă bunul ; dacă nu doreşte invocarea acestei excepţii sau dacă a plătit deja preţul, cumpărătorul poate solicita instanţei de judecată executarea silită în natură a obligaţiei de predare prin punerea lui în posesia bunului (mai întâì cu o punere în întârziere care va avea ca efect transferul riscului pieirii bunului către vânzător) sau poate solicita rezoluţiunea contractului cu daune-interese. Dacă executarea silită în natură nu mai este posibilă şi lucrul vândut este un lucru de gen, cumpărătorul poate proceda la procurarea bunului vândut de la terţi pe cheltuiala vânzătorului.

Acţiunea în rezoluţiunea vânzării sau acţiunea pentru executarea silită a obligaţiei de predare sunt acţiuni personale, născute din contract, prescriptibile în termenul general de prescripţie de 3 ani care curge de la data stabilită pentru indeplinirea obligaţiei de predare, iar dacă nu s-a stabilit o dată, termenul curge de la încheierea contractului. De asemenea, în doctrină s-a precizat că, în cazul în care cumpărătorul a devenit proprietar în momentul perfectării contractului, el are la îndemână şi acţiunea în revendicare pentru obţinerea bunului.

Dacă vânzătorul execută cu întârziere obligaţia de predare, cumpărătorul are dreptul la daune-interese, dar numai după punerea în întârziere a vânzătorului (art. 1321 C. civ.).

2. Obligaţia de garanţie. După ce va fi predat bunul, vânzătorul trebuie să-i garanteze cumpărătorului posesia liniştită şi utilă a bunului. Prevăzută de art. 1336-1352 C. civ., această obligaţie există chiar dacă părţile nu au stipulat-o în contract şi poartă denumirea de garanţie legală. Obligaţia de garanţie a vânzătorului priveşte un dublu aspect : garanţia contra evicţiunii şi garanţia contra viciilor ascunse ale bunului vândut.

a) Garanţia contra evicţiunii este menită să asigure cumpărătorului stăpânirea liniştită a bunului. Potrivit art. 1337 C. civ., “vânzătorul este de drept obligat după natura contractului de vânzare, a răspunde către cumpărător de evicţiunea totală sau parţială a lucrului vândut, sau de sarcinile la care s-ar pretinde supus acel obiect şi care n-ar fi declarate”. Prin evicţiune se înţelege pierderea dreptului de proprietate asupra bunului, total sau parţial, sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor sale de proprietar. Într-o altă definiţie dată în doctrină, evicţiunea constă în pierderea de către cumpărător a posesiunii sau a dreptului de proprietate asupra lucrului în tot sau în parte prin înlăturarea (împiedicarea) lui de la exercitarea atributelor acestui drept, rezultând din valorificarea de către un terţ a unui drept asupra lucrului care ar exclude dreptul cumpărătorului. Vânzătorul şi succesorii săi trebuie să se abţină de la orice act anterior sau posterior vânzării de natură a ameninţa drepturile sau folosinţa cumpărătorului sau a succesorilor săi.

Vânzătorul şi succesorii săi sunt răspunzători de evicţiune nu numai faţă de cumpărător dar şi faţă de succesorii acestuia, succesori universali, cu titlu universal şi cu titlu particular inclusiv succesorul cu titlu particular şi cu titlu gratuit faţă de care, potrivit prevederilor legale, cumpărătorul nu este obligat la rândul său la garanţie însă, odată cu bunul pe care l-a cumpărat de la vânzător, el a dobândit şi toate accesoriile acestui bun (respectiv toate drepturile şi acţiunile legate de acel bun) în virtutea art. 1325 C. civ., accesorii pe care le-a transmis la rândul său împreună cu bunul subdobânditorului cu titlu gratuit (accesorium sequitur principale).

Obligaţia de garanţie contra evicţiunii funcţionează atât împotriva actelor provenind de la vânzător sau moştenitorii acestuia (aceştia fiind obligaţi să se abţină de la orice faptă care l-ar împiedica pe cumpărător să-şi exercite atributele dreptului său) cât şi împotriva actelor provenite de la un terţ ce valorifică un drept asupra lucrului vândut şi se întâlneşte în toate tipurile de vânzare, fie că este voluntară, fie silită. De asemenea, vânzătorul va datora garanţia pentru evicţiune, astfel cum precizează dispoziţiile art. 1337 C. civ., şi pentru orice sarcină ce ar greva lucrul vândut (un contract de ipotecă, o servitute, o locaţiune, un drept de uzufruct etc) şi care nu a fost adusă la cunoştinţa cumpărătorului la încheierea contractului.

În caz de pluralitate de vânzători, obligaţia de garanţie contra evicţiunii este o obligaţie indivizibilă (indivizibilitate naturală) dacă priveşte abstenţiunea vânzătorilor; tot indivizibilă este şi obligaţia de a face,


23

respectiv de a-l apăra pe cumpărător în cazul în care împotriva lui există o acţiune a unui terţ; în cazul în care evicţiunea s-a produs, obligaţia de garanţie, devenită o obligaţie de a da respectiv de a-l depăgubi pe cumpărător, este o obligaţie divizibilă între vînzători sau moştenitorii vânzătorului decedat deoarece are ca obiect o sumă de bani. Astfel, cumpărătorul se va îndrepta cu o acţiune în despăgubire împotriva fiecărui vânzător/comoştenitor proporţional cu partea fiecăruia din bunul vândut sau, în cazul moştenitorilor, proporţional cu partea ereditară din bun.

Garanţia contra evicţiunii rezultând din faptele vânzătorului. Prin fapt personal al vânzătorului se înţelege orice act sau fapt anterior vânzării dar tăinuit faţă de cumpărător, ori ulterior vânzării dar neprevăzut în contract săvârşit de vânzător sau de succesorii săi universali sau cu titlu universali de natură a-l tulbura pe cumpărător în liniştita folosinţă a bunului. Vânzătorul trebuie să se abţină de la orice act care ar provoca o tulburare materială sau juridică dreptului de folosinţă al cumpărătorului; este o obligaţie de a nu face ce incumbă vânzătorului cât şi succesorilor săi universali şi cu titlu universal. Vânzătorul şi succesorii săi mai sus menţionaţi răspund aşadar în egală măsură pentru o tulburare de fapt, rezultată dintr-un act material (de exemplu după contractare şi predarea terenului vândut, îl tulbură pe cumpărător în folosinţa acestuia, tranzitând o parte din el) cât şi pentru o tulburare de drept, rezultat din emiterea unei pretenţii juridice asupra lucrului (de exemplu, după contractare, vânzătorul invocă un drept de servitute nedeclarat şi neprecizat în contract). Doctrina şi practica judiciară consideră o tulburare de fapt provenită de la vânzător săvârşirea de către acesta a unui act juridic precum vânzarea bunului a doua oară, după ce acesta formase deja obiectul unui contract de vânzare-cumpărare, sau închirierea bunului după ce anterior acesta formase obiectul unui contract de vânzare-cumpărare.

Vânzătorul este obligat să se abţină de la orice tulburare de fapt sau de drept, indiferent că este anterioară sau posterioară vânzării şi răspunderea vânzătorului va fi angajată indiferent că acesta a fost de bună sau de rea-credinţă.

Împotriva evicţiunii provenite de la vânzător, cumpărătorul se poate apăra printr-o excepţie personală numită excepţie de garanţie : cine trebuie să garanteze pentru evicţiune nu poate să evingă. Cum s-a precizat în doctrină, vânzătorul nu poate evinge nici dacă ulterior dobândeşte o nouă calitate, pe care nu o avea în momentul perfectării vânzării.Astfel, fiul lui de cujus, acceptant pur şi simplu al moştenirii, cumpărase de la tatăl său un imobil pe care acesta îl vânduse anterior unei alte persoane, aceasta din urmă netranscriindu-şi dreptul dobândit. În procesul intentat de fiu contra acestui cumpărător pentru lipsa transcrierii dreptului, pârâtul-cumpărător s-a apărat invocând excepţia de garanţie pe care fiul o datora în calitate de moştenitor al vânzătorului, având aşadar obligaţia de a nu-l tulbura pe cumpărător.

Având un caracter patrimonial, obligaţia de garanţie a vânzătorului se transmite pe cale succesorală către proprii săi moştenitori universali şi cu titlu universal.

Vânzătorul nu se poate exonera totalmente de obligaţia de garanţie pentru tulburările provenite din fapta sa; întocmai după modelul art. 1628 C. civ. francez, o asemenea clauză din convenţia părţilor prin care acestea înlătură obligaţia de garanţie a vânzătorului pentru fapte personale este lovită de nulitate absolută (art. 1339 C. civ.).

Garanţia contra evicţiunii provenind din fapta unui terţ. Etimologic, evicţiunea înseamnă pierderea dreptului cumpărătorului în urma unei acţiuni în justiţie exercitată de un terţ; în prezent, evicţiunea a primit o accepţiune mai largă, astfel că nu mai este necesară existenţa unei acţiuni în justiţie, ci doar declanşarea unei proceduri de către un terţ contra cumpărătorului, dacă pretenţia acestuia este incontestabilă şi există pentru cumpărător un just fundament de a se teme de o evicţiune. Cât priveşte evicţiunea provenită de la un terţ, vânzătorul răspunde dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unei tulburări de drept, cauza tulburării să fie anterioară vânzării şi cumpărătorul să nu fi cunoscut cauza evicţiunii.

a) Vânzătorul răspunde numai pentru o tulburare de drept provenită din partea unui terţ, nu şi împotriva unei tulburări de fapt pentru care cumpărătorul se poate apăra singur prin intermediul mijloacelor legale ca de exemplu acţiunile posesorii. O tulburare de fapt, posterioară vânzării, nefundamentată în drept, nu poate atrage răspunderea vânzătorului, nefiindu-i imputabilă acestuia.

Tulburarea de drept presupune că terţul emite o pretenţie juridică asupra lucrului, pretenţie ce poate fi un drept real sau de creanţă asupra bunului, cu alte cuvinte o sarcină nedeclarată ce grevează bunul cumpărătorului.Terţul se poate pretinde astfel titularul unui drept real asupra bunului, precum un drept de proprietate, un uzufruct, o servitute sau chiar o ipotecă care implică riscul pierderii bunului pentru cumpărător


24

sau titularul unui drept de creanţă precum dreptul de folosinţă ce decurge dintr-un contract de locaţiune de care cumpărătorul nu a avut cunoştinţă la încheierea contractului sau obligaţia de a plăti contravaloarea îmbunătăţirilor aduse bunului de către locatar şi care este opozabilă cumpărătorului.

Va subzista obligaţia de garanţie a vânzătorului şi în cazul în care lucrul vândut este grevat de o sarcină nedeclarată cumpărătorului, dar faţă de care s-au îndeplinit formele de publicitate imobiliară şi aceasta întrucât publicitatea vizează raporturile cumpărătorului cu terţii şi nu raporturile dintre vânzător şi cumpărător.

b) Există obligaţia de garanţie a vânzătorului numai dacă evicţiunea are o cauză anterioară vânzării; dacă cauza tulburării este posterioară contractării, cumpărătorul trebuie să se apere singur în calitatea sa de proprietar care suportă riscurile.

Tulburarea trebuie să fie imputabilă vânzătorului, neexistând garanţie dacă tulburarea se datorează unui caz fortuit sau chiar culpei cumpărătorului. Astfel, vânzătorul nu răspunde de evicţiune dacă ulterior perfectării contractului, bunul este supus exproprierii. Totodată, s-a apreciat că uzucapiunea începută anterior vânzării şi finalizată ulterior nu reprezintă un caz de evicţiune deoarece cumpărătorul, devenit proprietar, avea posibilitatea de a întrerupe cursul prescripţiei achizitive; totuşi, şi în acest caz, vânzătorul datorează garanţie, dacă împlinirea cursului prescripţiei era iminentă.

c) O altă condiţie necesară pentru angajarea răspunderii vânzătorului este buna credinţă a cumpărătorului, constând în faptul că acesta nu a cunoscut cauza de evicţiune la data încheierii contractului. Dacă cumpărătorul cunoştea în momentul vânzării că o terţă persoană are sau pretinde un drept asupra bunului, atunci contractul are un caracter aleatoriu, riscul este al cumpărătorului şi nu mai subzistă obligaţia de garanţie.

Dovada cunoaşterii cauzei de evicţiune de către cumpărător în momentul contractării trebuie făcută de vânzător. Într-o speţă, instanţa de judecată s-a pronunţat în sensul respingerii acţiunii introduse de cumpărător pentru rezoluţiunea contractului întrucât motivul invocat de acesta şi anume situarea imobilului cumpărat într-o zonă supusă sistematizării, nu poate fi reţinut drept cauză de evicţiune, în condiţiile în care cumpărătorul a cunoscut acest aspect consemnat în chiar cuprinsul contractului.

Aşadar, pentru a fi exonerat de răspundere, vânzătorul trebuie să dovedească cunoaşterea efectivă de către cumpărător a cauzei de evicţiune în momentul perfectării contractului şi nu doar o simplă posibilitate de cunoaştere cum este cea dată de exemplu de înscrierea sarcinii în registrele de publicitate imobiliară.

Conţinutul şi modul de funcţionare a obligaţiei de garanţie pentru evicţiune. Atâta timp cât evicţiunea nu s-a produs, vânzătorul este obligat să se abţină de la orice act sau fapt care l-ar tulbura pe cumpărător; este o obligaţie de abstenţiune, de a nu face.

Atunci când evicţiunea este pe cale să se producă, vânzătorul trebuie să întreprindă tot ce îi stă în putinţă pentru a apăra dreptul cumpărătorului, obligaţia vânzătorului fiind aşadar o obligaţie de a face. Dacă cumpărătorul este acţionat în judecată de către un terţ în legătură cu bunul-obiect al contractului, vânzătorul poate interveni în proces pentru a-l apăra pe cumpărător pe calea procedurală a unei cereri de intervenţie accesorie; dacă vânzătorul nu intervine în proces în mod voluntar, cumpărătorul trebuie să ceară introducerea sa în proces pentru a-l apăra contra pretenţiilor terţului, cerere pe care o face din punct de vedere procedural, pe calea unei cereri de chemare în garanţie. Vânzătorul, astfel introdus în proces, va putea să apere cu toate mijloacele de care dispune dreptul cumpărătorului. Dacă însă cumpărătorul nu îl introduce în proces pe vânzător şi pierde procesul cu terţul, vânzătorul poate fi scutit de obligaţia de garanţie, invocând excepţia procesului rău condus şi arătând că avea mijloace pentru a apăra dreptul în discuţie (art. 1351 C. civ.). Nimic nu îl împiedică însă pe cumpărător să îşi asume acest risc şi să promoveze o acţiune în garanţie împotriva vânzătorului, separat, pe cale principală, după pierderea procesului cu terţul evingător.

În situaţia în care evicţiunea s-a produs şi terţul l-a evins pe cumpărător sau pe succesorul său, vânzătorul trebuie să răspundă pentru paguba suferită de cumpărător, urmând să-l despăgubească pe acesta (obligaţie de a da). Răspunderea vânzătorului, respectiv întinderea obligaţiei de despăgubire, depinde de întinderea evicţiunii suferite de cumpărător.

Efectele garanţiei în caz de evicţiune consumată totală. Dacă evicţiunea a fost totală, cumpărătorul a pierdut în întregime dreptul de proprietate asupra bunului, contractul este rezoluţionat şi cumpărătorul va fi despăgubit, despăgubiri care vor conţine, potrivit art. 1341 C. civ.: a) preţul integral al bunului cumpărat, suma fiind chiar cea plătită de cumpărător fără a fi reevaluată prin aplicarea nominalismului monetar, chiar dacă a trecut o perioadă de timp între plata preţului (de către cumpărător) şi rambursarea sa


25

(de către vânzător) şi chiar dacă până la acest moment, lucrul s-a depreciat sau valoarea sa s-a redus (sau bunul chiar a pierit) din cauze fortuite sau chiar din neglijenţa cumpărătorului; vânzătorul nu va fi obligat la restituirea integrală a preţului, urmând să oprească o parte egală cu foloasele realizate, dacă cumpărătorul a tras foloase de pe urma stricăciunilor produse lucrului (art. 1342 şi 1343 C. civ.). Restituirea integrală a preţului primit de vânzător se va face nu numai către cumpărător dar şi către un subdobânditor subsecvent, chiar dacă acesta a plătit pe bun un preţ inferior sau chiar superior. b) valoarea fructelor pe care cumpărătorul a fost la rândul său obligat să le restituie terţului evingător. Atâta timp cât cumpărătorul a fost de bună-credinţă, necunoscând evicţiunea, el este un posesor de bună-credinţă şi păstrează fructele produse de lucru, conform art. 485 C. civ. Din momentul în care cumpărătorul a cunoscut pretenţiile terţului asupra lucrului, el a devenit un posesor de rea-credinţă, obligat la restituirea către terţ a fructelor produse de lucru. Cum s-a precizat în doctrină, faţă de vânzător, cumpărătorul continuă să fie de bună-credinţă, astfel că el are dreptul la restituirea fructelor pe care a fost obligat a le restitui. c) vânzătorul este obligat şi la restituirea cheltuielilor efectuate de cumpărător atât în procesul cu terţul evingător cât şi în procesul cu vânzătorul (dacă a existat acest proces) şi de asemenea cheltuielile ocazionate de perfectarea contractului de vânzare-cumpărare şi care au fost suportate de cumpărător. d) nu în ultimul rând, vânzătorul va fi obligat să plătească cumpărătorului daune interese dacă acesta din urmă a suferit un prejudiciu ce nu este acoperit prin restituirea preţului. Potrivit art. 1344 C. civ., dacă la data evicţiunii, bunul are o valoare superioară celei din momentul contractării, diferenţa dintre valoarea actuală a bunului şi preţul plătit, indiferent de buna sau reaua-credinţă a vânzătorului sau de cauza sporirii valorii bunului, reprezintă daune interese pe care vânzătorul le datorează cumpărătorului. e) în fine, vânzătorul va trebui să-i restituie cumpărătorului toate cheltuielile necesare conservării bunului şi utile (făcute pentru îmbunătăţirea şi sporirea valorii bunului) pe care cumpărătorul le-a făcut cu bunul precum şi cheltuielile de întreţinere; dacă aceste cheltuieli profită terţului evingător, obligat la restituire va fi în principal terţul şi numai în subsidiar vânzătorul. Întocmai ca şi art. 1635 din C. civ. francez, art. 1346 C. civ. român prevede că dacă vânzătorul a fost de rea-credinţă, înstrăinând un bun ce nu îi aparţine, el va fi obligat inclusiv la restituirea cheltuielilor voluptorii (cele făcute în scop de agrement, lux sau plăcere) efectuate de cumpărător.

Efectele garanţiei în caz de evicţiune parţială. Dacă evicţiunea este parţială, cumpărătorul a pierdut o cotă ideală din dreptul său de proprietate sau o parte din lucru sau dreptul său este grevat de o sarcină nedeclarată. În acest caz, el are dreptul de a alege între rezoluţiunea vânzării sau menţinerea contractului şi despăgubiri pentru pierderea parţială suferită.

a) Rezoluţiunea poate avea loc doar dacă pierderea suferită are o asemenea însemnătate pentru el, încât în aceste condiţii nu ar fi încheiat contractul (art.1347 C. civ.). Dacă are loc rezoluţiunea, cumpărătorul va restitui lucrul, iar vânzătorul va fi obligat la despăgubiri întocmai ca în cazul evicţiunii totale.

b) Dacă cumpărătorul nu poate sau nu doreşte să obţină rezoluţiunea vânzării, el are dreptul de a primi de la vânzător despăgubiri care vor fi echivalente cu valoarea părţii pierdute prin evicţiune calculate la data producerii evicţiunii. Potrivit art. 1348 C. civ., vânzătoul nu poate restitui o parte din preţ proporţională cu partea pierdută de cumpărător, indiferent de creşterea sau scăderea valorii bunului între cele două momente (al contractării şi al evicţiunii), ci va trebui să restituie valoarea părţii pierdute de cumpărător.

În cazul în care lucrul vândut este grevat de servituţi neaparente şi nedeclarate la momentul contractării, cumpărătorul poate de asemenea alege între rezoluţiune (posibilă atunci când aceste servituţi sunt aşa importante încât cumpărătorul nu ar fi cumpărat dacă le-ar fi cunoscut) sau menţinerea vânzării cu daune interese, acestea urmând a fi stabilite potrivit dreptului comun (art. 1349 şi 1350 C. civ.).

Prescripţia acţiunii în garanţie a cumpărătorului. Acţiunea în garanţie a cumpărătorului contra vânzătorului, fiind o acţiune personală patrimonială, se prescrie în termenul general de prescripţie de trei ani, potrivit art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă. Acest termen începe să curgă de la data producerii evicţiunii, până în acest moment obligaţia vânzătorului fiind condiţională, astfel că ea va lua naştere în momentul îndeplinirii condiţiei.

Garanţia convenţională. Dispoziţiile legale care reglementează obligaţia de garanţie a vânzătorului, numită garanţie de drept, nu au un caracter imperativ, ele putând fi modificate prin acordul de voinţă al părţilor. Potrivit art.1338 C. civ., părţile, prin convenţie, pot mări, micşora sau chiar şterge obligaţia de garanţie pentru evicţiune cu anumite limite, caz în care garanţia vânzătorului se va numi garanţie convenţională (de fapt).

Limitele modificării garanţiei de drept privesc micşorarea şi înlăturarea obligaţiei vânzătorului; astfel, în ceea ce priveşte obligaţia de garanţie pentru evicţiunea provenită din faptul personal al vânzătorului,


26

aceasta nu poate fi micşorată sau înlăturată, orice convenţie contrară fiind lovită de nulitate absolută (art. 1339 C. civ.).

Cât priveşte evicţiunea provenită de la un terţ, clauza prin care vânzătorul ar fi exonerat total de obligaţia de garanţie în acest caz, este valabilă, numai că vânzătorul va fi întotdeauna obligat să restituie preţul, deţinerea lui fiind lipsită de cauză; dacă însă cumpărătorul a cunoscut pericolul evicţiunii în momentul contractării sau dacă a cumpărat pe propria răspundere, vânzătorul poate fi eliberat şi de plata preţului, contractul dobândind un caracter aleatoriu în care cumpărătorul şi-a asumat şansa pierderii sau a câştigului (art. 1340 C. civ.).

Părţile sunt libere să agraveze obligaţia vânzătorului contra evicţiunii, în această privinţă neexistând limite; spre exemplu, vânzătorul se poate obliga să garanteze şi dacă evicţiunea are o cauză posterioară vânzării sau obligaţia sa poate viza şi o tulburare de fapt provenită de la un terţ etc. Orice asemenea clauză trebuie să fie precizată expres în contract şi să nu fie îndoielnică.

Garanţia contra viciilor lucrului vândut. Noţiune. Astfel cum rezultă din dispoziţiile legale mai sus amintite, vânzătorul răspunde faţă de

cumpărător nu numai pentru evicţiune dar şi pentru viciile ascunse ale lucrului vândut, el fiind obligat să asigure cumpărătorului o folosinţă nu numai liniştită dar şi utilă a bunului.

Prin viciu se înţelege lipsa unei însuşiri sau calităţi a lucrului care fac ca acesta să fie impropriu întrebuinţării după destinaţie sau valoarea şi utilitatea să i se micşoreze într-atât încât se presupune că dacă cumpărătorul ar fi ştiut, nu ar fi cumpărat lucrul sau ar fi plătit un preţ mai redus (art. 1352 C. civ.).

Aceste vicii se mai numesc şi vicii redhibitorii întrucât acţiunea prin care cumpărătorul poate solicita rezoluţiunea vânzării datorită acestor vicii se numeşte acţiune redhibitorie.

Astfel cum s-a precizat în doctrină, există oarecare asemănări între viciul ascuns care afectează normala întrebuinţare a lucrului şi viciul de consimţământ al erorii asupra substanţei obiectului lucrului (error in substantiam). Cele două instituţii nu se pot confunda întrucât viciul erorii presupune că, cumpărătorul, având consimţământul viciat, nu a cumpărat lucrul pe care l-a dorit, pe când în cazul viciului ascuns, cumpărătorul a cumpărat lucrul voit în substanţa sa, numai că acesta suferă de un defect care îi afectează normala întrebuinţare sau îi micşorează valoarea şi utilitatea. Dacă în primul caz, cumpărătorul are dreptul la o acţiune în anulare deoarece substanţa lucrului pe care l-a cumpărat fiind alta decât cea dorită, el nu şi-a exprimat un consimţământ valabil la contractare, pe când în celălat caz, consimţământul exprimat de cumpărător este unul valabil, numai că lucrul pe care a dorit să îl cumpere şi pe care l-a şi cumpărat prezintă anumite defecte care îi dau posibilitatea unei acţiuni în răspundere contra vânzătorului precum o acţiune în rezoluţiune sau o acţiune în reducerea preţului şi nicidecum o acţiune în anulare. În practică s-a stabilit în mod corect că acţiunea cumpărătorului prin care solicită anularea vânzării datorită unor vicii ale însuşi obiectului vânzării nu poate fi admisă, cumpărătorul având la îndemână fie acţiunea în rezoluţiune, fie acţiunea în reducerea preţului în condiţiile art. 1355 C. civ., eroarea asupra calităţii substanţiale a obiectului vânzării neputând fi reţinută în condiţiile în care cumpărătorul a dorit să cumpere şi a şi cumpărat un computer, fiind chiar asistat de un specialist.

Condiţii. Vânzătorul răspunde pentru viciile lucrului dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

1. viciul să fie ascuns; vânzătorul nu răspunde pentru viciile aparente şi pe care cumpărătorul putea singur să le observe (art. 1353 C. civ.). Viciul este ascuns dacă nu a putut fi constatat de cumpărător cu prilejul examinării lucrului cumpărat, iar vânzătorul nu i-a adus la cunoştinţă viciul bunului. Legiuitorul nu precizează în ce condiţii viciul poate fi ascuns faţă de cumpărător, astfel că a revenit practicii judecătoreşti însoţite de doctrină sarcina de a stabili în ce măsură un defect al lucrului vândut necunoscut de cumpărător poate fi considerat un viciu ascuns ce poate antrena răspunderea vânzătorului. Astfel, sunt vicii ascunse acelea care nu pot fi constatate decât “prin expertiză tehnică”, “printr-o analiză de laborator”, sau vicii care nu puteau fi depistate decât “în condiţiile unei temperaturi scăzute care nu exista la data cumpărării”. Este de asemenea ascuns viciul constând în “potenţiala infiltrare a apei pluviale în pereţii imobilului, instalarea stării ireversibile de igrasie, umiditate în pardoseală, existent la data încheierii contractului şi care nu era vizibil la această dată datorită unei lungi perioade calde şi fără ploi şi renovării apartamentului de către vânzători, iar


27

imputarea adusă cumpărătorului că nu a detectat viciul la cumpărare din neglijenţă este neîntemeiată, acesta neputând fi constatat la o verificare normală chiar atentă întrucât nu era vizibil la acea dată”.

Se consideră viciu ascuns, viciul care nu poate fi observat de tipul abstract al unui cumpărător prudent şi diligent, acela care nu poate fi descoperit în urma unei verificări serioase şi pe cale obişnuită. Dacă necunoaşterea viciului se datorează lipsei de informare, de experienţă sau nepricepere a cumpărătorului, răspunderea vânzătorului nu va fi antrenată deoarece “atunci când este vorba de un lucru pentru a cărui cunoaştere, asupra calităţilor pe care acesta le are ori, eventual, a unor defecţiuni, este necesară o anumită pregătire, cumpărătorul poate să apeleze la o persoană calificată, iar dacă nu a făcut-o şi-a asumat riscul respectiv”.

2. viciul (cauza viciului) să fi existat în momentul încheierii contractului. Vânzătorul nu răspunde pentru viciul care a apărut ulterior contractării (a cărui cauză este ulterioară vânzării), şi aceasta întrucât cumpărătorul a devenit proprietar şi în această calitate va suporta şi riscul deteriorării sau pierderii bunului. Dacă cumpărătorul nu a devenit proprietar, vânzătorul va răspunde pentru viciile apărute până la data transferului dreptului de proprietate. Vânzătorul nu datorează garanţie atunci când viciul a apărut ca urmare a unei utilizări defectuoase a bunului de către cumpărător; de asemenea, aceeaşi va fi soluţia şi dacă lucrul este utilizat contrar destinaţiei sale, exceptând cazul în care cumpărătorul căzuse de acord cu vânzătorul cu privire la această utilizare.

3. viciul să prezinte o anumită gravitate astfel încât din cauza sa lucrul devine impropriu de întrebuinţat după destinaţie sau întrebuinţarea sa este atât de micşorată încât se presupune că, în cunoştinţă de cauză, cumpărătorul nu l-ar fi cumpărat sau ar fi plătit un preţ mai mic. S-a apreciat că defectul ce afectează lucrul nu trebuie să se refere la substanţa sau esenţa sa pentru a fi considerat viciu grav. Trebuie ca viciul să fie redhibitoriu, adică să împiedice utilizarea lucrului, neatrăgând răspunderea vânzătorului dacă este puţin important, afectând doar frumuseţea (în afară de produsele de lux) sau calităţile sale secundare. În atare situaţie, acţiunea dobânditorului poate fi promovată numai dacă se face dovada gravităţii viciilor ascunse ale lucrului transmis precum şi faptul că acestea au existat la data transmiterii.

Potrivit art. 1354 C. civ., vânzătorul datorează garanţie contra viciilor ascunse ale lucrului, indiferent că a fost de bună sau de rea-credinţă, necunoscând sau cunoscând aceste vicii în momentul încheierii contractului; buna sau reaua-credinţă a vânzătorului va influenţa numai întinderea obligaţiei de garanţie ce îi revine.

Cumpărătorului îi revine sarcina de a dovedi îndeplinirea cumulativă a acestor condiţii. Întâlnim obligaţia de garanţie pentru vicii la orice tip de vânzare, indiferent că este o vânzare cu plata

preţului în rate, o vânzare sub condiţie, o vânzare de drepturi litigioase etc şi indiferent că bunul vândut este nou sau deja folosit. Potrivit art. 1360 C. civ., obligaţia de garanţie a vânzătorului contra viciilor lucrului nu există în cazul vânzării publice realizate prin licitaţie publică în faţa instanţei de judecată. De asemenea, art. 1399 C. civ. dispune că vânzătorul unui drept succesoral nu răspunde decât de calitatea sa de moştenitor nu şi de conţinutul universalităţii transmise, decât dacă s-a obligat expres la aceasta prin contract.

Efectele şi întinderea obligaţiei de garanţie contra viciilor ascunse. Încă din dreptul roman, întrunirea cumulativă a condiţiile expuse anterior dădea dreptul

cumpărătorului de a alege între a cere fie rezoluţiunea vânzării prin acţiunea redhibitorie, fie menţinerea vânzării însă cu o reducere corespunzătoare a preţului prin intermediul acţiunii estimatorii. Pe lângă aceste două posibilităţi, în practică şi în doctrină a fost stabilită şi o altă variantă pentru cumpărător, aceea de a cere vânzătorului remedierea viciului (sau să fie autorizat el de instanţă a efectua această remediere pe cheltuiala vânzătoului), în măsura în care această remediere este posibilă şi valoarea remedierii nu depăşeşte valoarea bunului.

De precizat că cel care are un drept de opţiune între aceste acţiuni este cumpărătorul, ca şi în cazul garanţiei contra evicţiunii.

Astfel, un prim mijloc juridic pus la dispoziţia cumpărătorului de art. 1355 C. civ. este acţiunea redhibitorie, acţiune prin care cumpărătorul solicită rezoluţiunea (desfiinţarea) vânzării cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară: cumpărătorul va restitui lucrul, fără a fi obligat să plătească vânzătorului contravaloarea folosinţei până în acel moment, iar vânzătorul va restitui preţul şi cheltuielile efectuate de cumpărător cu ocazia perfectării contractului de vânzare-cumpărare. Dacă vânzătorul a fost de rea-credinţă, cunoscând viciile lucrului şi necomunicându-le cumpărătorului cu ocazia perfectării contractului, el va datora


28

cumpărătorului şi daune-interese în măsura prejudiciului cauzat, prejudiciu ce urmează a fi dovedit de cumpărător. Instanţa de judecată este suverană în a aprecia dacă viciul descoperit afectează într-atât bunul încât se impune rezoluţiunea contractului sau suntem în prezenţa unei exercitări abuzive a dreptului său de către cumpărător.

Un alt mijloc juridic pe care îl are la îndemână cumpărătorul este acţiunea estimatorie prin care cumpărătorul, dorind menţinerea vânzării, solicită doar o reducere a preţului proporţională cu pierderea valorii lucrului ca urmare a viciului descoperit. Pierderea calitativă suferită de lucru ca urmare a descoperirii viciului urmează a fi stabilită printr-o expertiză care va determina de asemenea şi în ce măsură se impune reducerea preţului vânzării. Deşi Codul civil prevede obligaţia vânzătorului de rea-credinţă de a plăti cumpărătorului daune-interese numai în ipoteza rezoluţiunii vânzării, doctrina admite această obligaţie a vânzătorului şi în cazul acţiunii estimatorii.

Vânzătorul datorează garanţie nu numai faţă de cumpărător dar şi faţă de subdobânditorul subsecvent, cel care a dobândit de la cumpărător; acesta din urmă se poate îndrepta atât împotriva cumpărătorului (care la rândul său este dator să îl garanteze în calitatea sa de vânzător) cât şi împotriva vânzătorului, dacă viciul (cauza sa) a existat anterior perfectării vânzării. Ca şi acţiunea în garanţie contra evicţiunii, garanţia contra viciilor ascunse se transmite odată cu vânzarea, ca accesoriu al acesteia. Când cumpărătorul este chemat în garanţie de subdobânditor, el se poate la rândul său îndrepta cu acţiune împotriva vânzătorului, cu condiţia ca viciul să fie anterior primei vânzări.

Termenul de prescripţie a celor două acţiuni. Întocmai ca şi Codul civil francez (art. 1648), Codul civil român nu a prevăzut o anumită perioadă de timp în care aceste acţiuni ale cumpărătorului pot fi introduse, ci a lăsat la aprecierea judecătorului determinarea acestei perioade cât şi momentul de începere, mărginindu-se doar să precizeze prin art. 1359 că “acţiunea pentru vicii redhibitorii trebuie să fie intentată de cumpărător în termen scurt”. Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă a stabilit prin art. 5 că “dreptul la acţiunea privitoare la viciile ascunse ale unui lucru transmis....se prescrie prin împlinirea unui termen de 6 luni, în cazul în care viciile nu au fost ascunse cu viclenie”. Acest act normativ a fixat aşadar un termen de prescripţie special în care pot fi exercitate acţiunile cumpărătorului împotriva unui vânzător de bună-credinţă; din interpretarea acestor dispoziţii legale, rezultă per a contrario că dacă vânzătorul a fost de rea-credinţă, cunoscând viciile, termenul de prescripţie al celor două acţiuni este termenul general de prescripţie de trei ani.

Potrivit art. 11 alin. 1-2 din Decretul nr. 167/1958, aceste termene de prescripţie încep să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea unui an de la predarea lucrului de orice natură, iar în cazul construcţiilor cel mai târziu de la împlinirea a trei ani de la predare.

Dacă cele două termene în care pot fi intentate acţiunile, respectiv termenul de 6 luni (în cazul bunei-credinţe a vânzătorului) şi termenul de trei ani (în cazul relei-credinţe a vânzătorului) sunt termene de prescripţie, stabilite prin norme imperative, fără a putea fi modificate prin voinţa părţilor, supuse întreruperii, suspendării şi repunerii în termen, se admite în mod unanim că termenele de 1 an şi 3 ani în care pot fi descoperite viciile, sunt termene legale de garanţie care pot fi modificate prin acordul părţilor.

Riscul pieirii lucrului afectat de viciu. Dacă lucrul a pierit din cauza viciilor, contractul rezoluţionându-se, cumpărătorul are dreptul la restituirea preţului vânzării şi la despăgubiri constând în restituirea cheltuielilor vânzării şi în daune interese, dacă vânzătorul a fost de rea-credinţă.

Dacă, dimpotrivă pieirea lucrului se datorează unor cauze fortuite şi nu unor defecţiuni, riscul pieirii fortuite va fi suportat de cumpărător în calitate de proprietar, vânzătorul neavând nicio culpă în această pieire.

Modificări convenţionale ale garanţiei pentru vicii. Dispoziţiile legale care reglementează răspunderea vânzătorului pentru viciile lucrului au un caracter dispozitiv astfel că pot fi modificate prin clauze contractuale ce conţin voinţa părţilor. Modificarea garanţiei legale poate fi în sensul agravării, micşorării sau chiar înlăturării răspunderii vânzătorului pentru viciile lucrului.

În temeiul art. 1354 C. civ., este valabilă clauza de înlăturare a obligaţiei de garanţie contra viciilor numai dacă vânzătorul a fost de bună-credinţă, necunoscând viciile ce afectează lucrul vândut; în cazul relei-credinţe a vânzătorului, clauza de exonerare de răspundere este nulă. Deşi acest text legal face referire numai la ipoteza înlăturării totale a garanţiei, el se aplică şi în cazul limitării răspunderii vânzătorului, astfel că vânzătorul de rea-credinţă va răspunde conform dispoziţiilor legale în materia garanţiei şi nu conform clauzelor contractuale.


29

În ceea ce priveşte agravarea răspunderii vânzătorului, nu există limite; agravarea răspunderii vânzătorului poate fi în sensul măririi termenelor de garanţie, răspunderii vânzătorului şi pentru vicii apărute ulterior vânzării sau pentru vicii aparente etc. Fie că sunt clauze de agravare sau de înlăturare/ micşorare a răspunderii vânzătorului, ele trebuie să fie clar şi precis exprimate, fiind de strictă interpretare întrucât în caz de îndoială, se vor aplica regulile garanţiei de drept comun (conţinută de dispoziţiile legale).

Obligaţiile cumpărătorului

1. Enumerare. Cumpărătorului îi revin două obligaţii majore: obligaţia de a plăti preţul vânzării şi

obligaţia de a lua în primire lucrul vândut. De asemenea, cumpărătorul este cel care plăteşte cheltuielile vânzării, în lipsa unei stipulaţii contrare. Prin contractul încheiat, părţile pot să prevadă şi alte obligaţii în sarcina lor.

2. Obligaţia de plată a preţului este cea mai importantă obligaţie a cumpărătorului. Plata se va face

în ziua şi la locul determinate prin contract, iar în lipsă de stipulaţie, plata se va face la locul şi la timpul în care se va preda şi bunul, plata fiind aşadar portabilă (facându-se la domiciliul creditorului – vânzător).

Părţile pot conveni ca plata să se facă printr-o prestaţie unică sau în rate, în acest ultim caz, termenul de prescripţie curge separat pentru fiecare rată scadentă.

Potrivit art.1363C. civ., cumpărătorul este obligat să plătească dobândă până la achitarea integrală a preţului în următoarele situaţii:

- dacă părţile au prevăzut o clauză contractuală expresă în acest sens; - din momentul punerii în întârziere a cumpărătorului printr-o somaţie; - dacă bunul este frugifer. Potrivit art. 1365 C. civ., dacă cumpărătorul nu plăteşte preţul, vânzătorul poate cere rezoluţiunea

vânzării sau executarea silită în natură a obligaţiei în termenul de prescripţie de 3 ani. Fiind un contract sinalagmatic, vânzătorul poate refuza predarea bunului, opunând excepţia

neexecutării contractului; dacă s-a stipulat un termen pentru plata preţului, vânzătorul nu poate refuza predarea anterior împlinirii acelui termen.

În privinţa imobilelor, rezoluţiunea nu operează de drept, ci trebuie pronunţată de instanţa de judecată care are posibilitatea acordării unui singur termen de graţie cumpărătorului, exceptând cazul în care părţile au prevăzut un pact comisoriu expres, caz în care instanţa numai va constata rezoluţiunea contractului. De asemenea, dacă vânzătorul este în pericol de a pierde şi bunul şi preţul, instanţa nu va mai acorda un termen de graţie şi va pronunţa rezoluţiunea vânzării.

Această acţiune este o acţiune reală astfel că ea produce efecte faţă de deţinătorul actual al bunului; este imprescriptibilă extinctiv, iar competenţa aparţine judecătoriei de la locul situării imobilului. Acţiunea în rezoluţiune a vânzătorului pentru neplata preţului rămâne fără efect în faţa autorităţii publice, a celui care a dobândit bunul prin licitaţie publică şi faţă de subdobânditorul care şi-a înscris primul dreptul în cartea funciară. Dacă vânzătorul şi-a conservat privilegiul său prin înscriere în cartea funciară anterior actului înscris de terţul dobânditor, acţiunea sa în rezoluţiune va avea câştig de cauză ; dacă vânzarea priveşte bunuri mobile, pentru a avea câştig de cauză, vânzătorul trebuie să introducă acţiunea în termen de 8 zile de la încheierea contractului.

2. Obligaţia de a lua în primire bunul este corelativă celei de predare şi se îndeplineşte la locul şi la termenul la care vânzătorul este ţinut să predea.

În cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, vânzătorul poate cere instanţei fie obligarea la executarea în natură sub sancţiunea plăţii unor daune cominatorii, fie rezoluţiunea vânzării, fie autorizarea instanţei pentru a depune bunul într-un alt loc (dacă vânzătorul are nevoie de locul respectiv pentru depozitare).

În cazul anumitor bunuri (supuse deteriorării rapide sau a celor supuse unor fluctuaţii de valoare), dacă termenul ridicării a fost stabilit şi în favoarea vânzătorului, odată cu împlinirea acestui termen, vânzarea se va desfiinţa de drept, fără punere în întârziere şi fără intervenţia instanţei judecătoreşti.

3. Obligaţia de a plăti cheltuielile vânzării aparţine cumpărătorului, în lipsa unei stipulaţii contrare (taxa de timbru, onorarii notar, taxă publicitate etc.). Dacă vânzătorul a plătit aceste cheltuieli, el are dreptul la restituire din partea cumpărătorului.


30

Vânzarea unei moşteniri

Noţiune. Vânzarea unei moşteniri este contractul prin care vânzătorul - titularul unui drept succesoral

transmite acest drept unei alte persoane – cumpărătorul contra unei sume de bani numită preţ. Un asemenea contract se poate încheia numai după data deschiderii succesiunii (după data morţii

celui care lasă moştenirea) întrucât un pact asupra unei moştenirii nedeschise este prohibit de lege, fiind nul absolut.

Acest contract are ca obiect dreptul de moştenire pe care l-a dobândit vânzătorul prin acceptarea moştenirii şi care poate fi fie dreptul asupra întregii moşteniri (întreaga universalitate juridică de drepturi şi obligaţii care au aparţinut celui care lasă moştenirea şi care s-au transmis pe cale succesorală) dacă vânzătorul este unicul moştenitor, fie dreptul asupra unei cote-părţi din această universalitate juridică, dacă sunt mai mulţi moştenitori.

Dacă vânzarea are ca obiect un bun determinat din moştenire (de ex. se vinde un teren, un autoturism etc), se vor aplica regulile generale ale vânzării, fiind un contract de vânzare-cumpărare obişnuit şi nu o vânzare a unei moşteniri.

Acest contract este supus principiului consensualismului în ceea ce priveşte încheierea sa valabilă; forma consensuală nu va fi însă suficientă, dacă printre drepturile cuprinse în moştenire se află dreptul de proprietate asupra unui imobil (teren cu sau fără construcţie sau construcţie), în acest caz contractul trebuind a fi încheiat în formă autentică, formă cerută ad validitatem.

Deşi efectele contractului se produc între părţi la data încheierii contractului, faţă de terţi este necesară îndeplinirea formelor de publicitate reală imobiliară (dacă în moştenirea transmisă se află şi un drept real imobiliar), dreptul cumpărătorului născându-se din contract şi nu din succesiune.

Efecte. Obligaţiile vânzătorului. Fiind un contract ce are ca obiect o universalitate juridică de drepturi şi obligaţii, vânzătorul este obligat să predea cumpărătorului tot activul acestei universalităţi, respectiv toate drepturile cuprinse în partea de moştenire ce i se cuvine vânzătorului (sau chiar în toată moştenirea, dacă vânzătorul este unic moştenitor).

De asemenea, potrivit art. 1400 C. civ., vânzătorul este obligat să predea fructele percepute (având dreptul la restituirea cheltuielilor făcute pentru producerea lor), creanţele încasate şi sumele obţinute prin vânzarea bunurilor succesorale, dacă nu s-a prevăzut altfel prin acordul părţilor.

Renasc prin efectul acestei vânzări datoriile pe care vânzătorul le avea faţă de moştenire şi care fuseseră stinse prin efectul confuziunii patrimoniului vânzătorului cu patrimoniul succesoral.

Şi în cazul acestui contract, vânzătorul datorează obligaţia de garanţie numai că această obligaţie are un conţinut specific, raportat la obiectul contractului. Potrivit art. 1399 C. civ., vânzătorul răspunde numai de calitatea sa de moştenitor; el nu răspunde de conţinutul universalităţii juridice transmise. Prin acordul părţilor, se poate stabili ca vânzătorul să răspundă şi de drepturile cuprinse în universalitatea care se transmite, dacă contractul specifică amănunţit „fiecare obiect” cuprins în universalitate (ceea ce constituie o agravare a răspunderii vânzătorului); părţile pot însă stabili prin acordul lor şi exonerarea de răspundere a vânzătorului pentru această obligaţie, însă ea va funcţiona cu limitele prevăzute pentru garanţia convenţională în general, prevăzute de art. 1339 – 1340 C. civ., drepturile cumpărătorului evins fiind de asemenea cele ce decurg din dispoziţiile legale generale în materie de evicţiune. Garanţia de drept reglementată de 1399 C. civ., astfel modificată prin acordul părţilor se numeşte garanţie convenţională.

Obligaţiile cumpărătorului. Cumpărătorul, prin acest contract, dobândeşte nu numai latura activă a dreptului succesoral (a universalităţii), ci şi latura pasivă a acestui drept. Astfel, el este obligat să restituie vânzătorului sumele de bani plătite de acesta pentru datoriile şi sarcinile moştenirii, în lipsa unei clauze contractuale contrare; renasc prin efectul vânzării drepturile de creanţă pe care vânzătorul le avea faţă de moştenire şi care fuseseră stinse prin efectul confuziunii.

În raporturile cu creditorii succesorali, obligat la plata datoriilor şi sarcinilor moştenirii va rămâne tot vânzătorul chiar dacă prin încheierea contractului cumpărătorul este cel obligat să suporte pasivul moştenirii (sau o cotă-parte din acesta) pe care l-a dobândit alături de activ, şi aceasta întrucât dreptul nostru nu cunoaşte cesiunea de datorie şi debitorul nu îşi poate substitui o altă persoană fără consimţământul creditorului.


31

Astfel, creditorii vor putea urmări pentru recuperarea creanţelor pe care le au împotriva moştenirii pe vânzător care şi-a păstrat calitatea de moştenitor, chiar dacă a înstrăinat dreptul asupra cotei sale părţi din moştenire; în acest caz, vânzătorul se poate întoarce împotriva cumpărătorului cu o acţiune în regres, dat fiind că în raporturile dintre vânzător şi cumpărător, cumpărătorul este cel obligat la plata laturii pasive a universalităţii pe care a dobândit-o.Cumpărătorul va putea fi urmărit şi de creditorii succesorali pentru plata datoriilor moştenirii pe calea acţiunii oblice (subrogatorii).

Vânzarea de drepturi litigioase şi retractul litigios

Vânzarea de drepturi litigioase. Noţiune. Vânzarea de drepturi litigioase are ca obiect un drept litigios (dreptul ce face obiectul unui proces sau contestaţie începute şi neterminate asupra fondului dreptului). Acest drept poate fi un drept real sau de creanţă, un drept succesoral sau un drept patrimonial derivând din dreptul de proprietate intelectuală.

Caracter aleatoriu. Întrucât obiect al contractului îl constituie un drept ce face obiectul unui proces în care există şanse de pierdere şi câştig, acest contract are un caracter aleatoriu în care vânzătorul nu garantează pentru existenţa dreptului cedat.

Potrivit art. 4 din titlul X al Legii 247/2005, nu pot fi înstrăinate drepturile de proprietate având ca obiect terenuri şi care fac obiectul unui litigiu privind reconstituirea dreptului de proprietate privată şi legalitatea titlurilor de proprietate, conform legilor funciare; în toate celelalte cazuri, existenţa unui litigiu cu privire la un teren cu sau fără construcţii nu împiedică înstrăinarea acestuia şi nici constituirea altor drepturi reale sau de creanţă, după caz.

Retractul litigios. Noţiune. În cazul în care una din părţile litigante a vândut dreptul litigios, cealaltă parte litigantă (adversarul vânzătorului din proces care poate fi reclamant sau pârât şi care devine adversarul cumpărătorului -cesionar) are posibilitatea, potrivit art. 1402 C. civ., să elimine din proces pe cumpărătorul – cesionar, plătindu-i o sumă de bani care să includă preţul cu care acesta din urmă a cumpărat dreptul litigios, cheltuielile efectuate şi dobânzile aferente. Această operaţiune se numeşte retract litigios, iar cel care îl exercită se numeşte retractant.

Finalitate. Retractul litigios are ca finalitate prevenirea efectuării unor operaţii speculative asupra drepturilor litigioase.

Condiţii. Pentru a se putea exercita retractul litigios, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: 1. să existe un proces început şi neterminat asupra fondului dreptului. Procesul trebuie să fie în curs

de judecată în ambele momente, respectiv atunci când are loc cesiunea (vânzarea) dreptului litigios cât şi atunci când se exercită retractul litigios. Retractul nu se poate exercita dacă procesul nu a început încă (deoarece dreptul transmis nu este litigios) sau dacă procesul s-a terminat prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Procesul trebuie să privească fondul dreptului care s-a cesionat; cum s-a precizat în doctrină, dacă se referă de exemplu la modul de compensare a două creanţe, a căror existenţă nu este contestată, iar una din ele este cedată, retractul nu se poate exercita.

2. să existe o vânzare a dreptului litigios deoarece art. 1402 C. civ. nu permite o cesiune realizată prin intermediul unui alt act translativ (donaţie, întreţinere, schimb etc), ci numai una realizată în schimbul „unui preţ”.

3. voinţa de a exercita retractul litigios trebuie însoţită de plata efectivă a preţului cesiunii, a dobânzilor aferente preţului din ziua când acesta a fost plătit şi a cheltuielilor făcute de cesionar (cumpărător).

4. retractul litigios trebuie exercitat în faţa instanţei judecătoreşti sau pe cale extrajudiciară printr-o notificare.

În anumite cazuri prevăzute expres de lege (art. 1404 C. civ.), retractul litigios nu se poate exercita: 1. când cesiunea dreptului litigios se face către un creditor pentru plata creanţei sale (întrucât în acest

caz cesiunea urmăreşte stingerea datoriei pe care cedentul o are faţă de cesionar). 2. când cesiunea se face către un coproprietar sau un comoştenitor al dreptului litigios (în acest caz,

cesiunea urmăreşte să pună capăt stării de indiviziune sau coproprietate). 3. când cesiunea s-a făcut către posesorul fondului asupra căruia exista dreptul litigios. Acest caz are

în vedere situaţia în care există un proces intentat de creditor pentru recuperarea creanţei sale, creanţă


32

garantată cu o ipotecă (privilegiu) ce grevează imobilul dobândit de un terţ de la debitor, astfel că terţul dobânditor al imobilului cumpără dreptul de creanţă al creditorului –reclamant, fără ca debitorul-pârât să poată exercita retractul litigios. Prin această cesiune a creanţei, dobânditorul imobilului (cesionarul) urmăreşte să pună imobilul la adăpost de o eventuală urmărire pe care o poate exercita creditorul pentru recuperarea creanţei sale.

4. când cesiunea dreptului litigios se face către un titular al dreptului de preempţiune. Potrivit doctrinei în materie, efectele retractului litigios nu pot fi desfiinţate ca urmare a unei

retrocesiuni voluntare a dreptului litigios de la cesionar la cedent şi nici ca urmare a anulării cesiunii printr-o hotărâre judecătorească pronunţată într-un proces de conivenţă între cesionar şi cedent, intentat după exercitarea retractului.

Efectele retractului litigios. Dacă sunt îndeplinite condiţiile de exercitare a retractului, acesta are ca efect desfiinţarea cu efect retroactiv faţă de retractant a vânzării dreptului litigios.

Astfel, dacă cesionarul-cumpărător a constituit drepturi reale în folosul altora asupra dreptului litgios sau l-a grevat de sarcini, acestea se desfiinţează ca o consecinţă a desfiinţării retroactive a vânzării . Retractantul nu poate fi obligat la plata vreunei despăgubiri întrucât faţă de el această vânzare nici nu a existat.

Totodată, prin exercitarea retractului (prin care dobândeşte dreptul litigios de la cumpărătorul-cesionar, subrogându-se în drepturile acestuia), procesul se stinge deoarece în persoana retractantului se cumulează două calităţi incompatibile acelea de reclamant şi pârât.

Între vânzătorul şi cumpărătorul dreptului litigios, exercitarea retractului nu produce niciun efect, cesiunea rămânând valabilă; astfel, dacă cesionarul nu a plătit preţul vânzării, el rămâne în continuare obligat la plata acestuia faţă de cedent, fără ca retractantul să fie în vreun fel obligat la plata acestui preţ, din moment ce el a plătit cesionarului preţul vânzării.

Test de evaluare: 1. Vânzătorul răspunde pentru evicţiunea provenită din faptul său personal: a) numai dacă este o tulburare de drept; b) atât pentru o tulburare anterioară cât şi pentru o tulburare posterioară vânzării; c) numai faţă de cumpărător nu şi faţă de succesorii acestuia. 2. Obligaţia vânzătorului de garanţie contra evicţiunii provenite de la un terţ: a) există numai dacă tulburarea nu a fost cunoscută de cumpărător la încheierea

contractului; b) există atât pentru o tulburare anterioară cât şi pentru o tulburare posterioară vânzării; c) există atât pentru o tulburare de drept cât şi pentru o tulburare de fapt. 3. Vânzătorul răspunde pentru vicii: a) numai dacă a cunoscut aceste vicii şi nu le-a adus la cunoştinţa cumpărătorului; b) pe care cumpărătorul le putea observa pritr-o atitudine prudentă şi diligentă, dar datorită

lipsei de experienţă nu le-a observat; c) numai dacă aceste vicii fac absolut improprie întrebuinţarea lucrului după destinaţia sa. 4. Vânzătorul de bună-credinţă: a) nu datorează daune-interese în materia răspunderii pentru evicţiune; b) datorează daune-interese în materia răspunderii pentru vicii ascunse; c) răspunde numai dacă viciul a fost descoperit în termen de 6 luni de la încheierea

contractului. 5. Garanţia convenţională: a) permite părţilor să-l exonereze complet de răspundere pe vânzător în cazul evicţiunii; b) nu permite înlăturarea sau micşorarea răspunderii vânzătorului pentru evicţiunea

provenită din faptul său personal; c) dă dreptul cumpărătorului să solicite restituirea preţului, chiar dacă vânzătorul a fost

exonerat complet de răspundere pentru evicţiune, exceptând cazul când cumpărătorul a cumpărat asumându-şi riscul.

6. Dacă cumpărătorul nu îşi îndeplineşte obligaţia de plată a preţului, vânzătorul:


33

a) poate cere instanţei de judecată rezoluţiunea contractului, instanţa putând, în toate cazurile, acorda un termen de graţie cumpărătorului pentru plata preţului;

b) poate solicita executarea silită în natură a obligaţiei cumpărătorului; c) poate invoca excepţia de neexecutare a contractului, dacă nu a predat bunul şi în contract

nu este stipulat un termen pentru plata preţului care să nu se fi împlinit. 7. În materia vânzării, cheltuielile vânzării sunt în sarcina: a) vânzătorului; b) cumpărătorului, în lipsa unei clauze contrare; c) vânzătorului, dacă s-a prevăzut expres în contract.


34

CAPITOLUL II

CCOONNTTRRAACCTTUULL DDEE DDOONNAAŢŢIIEE

Secţiunea de învăţare: 1. Noţiunea, reglementarea, caracterele juridice şi condiţiile de valabilitate a contractului de donatie 2. Efectele contractului de donaţie. Revocarea donaţiei.

Timp alocat: 8 h

Secţiunea 1 Noţiunea, reglementarea, caracterele juridice

şi condiţiile de valabilitate a contractului de donaţie

Reglementare. Codul civil reglementează contractul de donaţie în Cartea a III-a, Titlul II, intitulat «Despre donaţiuni între vii şi despre testamente», în art. 800-840. Astfel, art. 800 prevede că nimeni nu poate dispune de bunurile sale, cu titlu gratuit, "decât cu formele prescrise de lege pentru donaţiuni între vii sau prin testament". Legiuitorul de la 1864 a reglementat donaţia şi testamentul în acelaşi titlu, motiv pentru care primii comentatori ai Codului civil le-au tratat tot împreună, ca liberalităţi, donaţia fiind considerată, în primul rând, după modelul Codului francez, o liberalitate şi apoi un contract.

În prezent, doctrina şi practica judiciară sunt unanime în a considera că studiul donaţiei trebuie să-şi găsească locul printre contracte, ea fiind în primul rând un acord de voinţe producător de efecte juridice.

Noţiunea de «contract de donaţie»

Definiţia legală. Art. 801 C. civ. defineşte donaţia astfel: "Donaţiunea este un act de liberalitate prin care

donatorele dă irevocabil un lucru donatarului care-l primeşte". Definiţia dată de art. 801 C. civ. nu este numai inexactă, ci şi incompletă. Art. 813 C. civ., referindu-se la

forma contractului de donaţie, prevede că "toate donaţiunile se fac prin act autentic", donaţia trebuind deci să îmbrace, pentru însăşi valabilitatea ei, forma autentică.

Pe de altă parte, din definiţia dată de textul legal ar rezulta că donaţia poate avea ca obiect numai transmiterea proprietăţii unui bun; de fapt, din interpretarea de ansamblu a dispoziţiilor Codului civil, donaţia poate avea ca obiect şi transmiterea unui alt drept patrimonial, real sau de creanţă, şi nu numai a dreptului de proprietate.

Definiţie. Ţinând cont de aceste precizări, definiţiile date acestui contract în literatura juridică diferă mai mult ca formă decât ca şi conţinut. Putem defini donaţia ca fiind contractul solemn prin care o parte, numită donator, transmite în mod actual şi irevocabil, cu intenţie liberală, un drept de proprietate sau un alt drept patrimonial transmisibil al său celeilalte părţi, numite donatar, fără a urmări să primească în schimb un contraechivalent.

Caracterele juridice ale donaţiei

1. Contract unilateral. Din definiţia acestui contract, cât şi din interpretarea dispoziţiilor legale care îl

reglementează rezultă caracterele juridice prezentate în continuare, primul menţionat fiind caracterul unilateral. De regulă, acest contract creează obligaţii numai în sarcina donatorului. Dacă însă donatorul impune anumite sarcini donatarului, în schimbul transmiterii dreptului, atunci ambele

părţi au obligaţii reciproce, una faţă de cealaltă şi, în conformitate cu art. 943 C. civ., contractul este sinalagmatic sau bilateral.

Donatarul nu are, în principiu, nici o obligaţie faţă de donator, cu excepţia unei obligaţii morale de recunoştinţă. Deşi această obligaţie de recunoştinţă este o obligaţie pur morală, atunci când încălcarea ei îmbracă formele ingratitudinii prevăzute de art. 831 C. civ., donaţia devine revocabilă în condiţiile determinate de acest text legal.


35

2. Contract solemn. Donaţia este un contract solemn, fiind supusă ad validitatem formei autentice. Prin excepţie de la principiul consensualismului consacrat în sistemul nostru de drept, principiu ce guvernează încheierea actelor juridice civile, contractul este valabil încheiat şi produce efecte numai din momentul exprimării consimţământului celor două părţi în forma autentică cerută de lege. Lipsa formei autentice este sancţionată cu nulitatea absolută, care nu va putea fi confirmată nici de donator.

3. Contract cu titlu gratuit. Este un contract cu titlu gratuit, întrucât donaţia are drept efect transmiterea unui drept dintr-un patrimoniu în altul, fără un contraechivalent în schimb, doar pentru a procura un avantaj celeilalte părţi. Donatorul transmite dreptul de proprietate sau un alt drept al său fără a primi în patrimoniul său un contraechivalent. Caracterul gratuit, în principiu, deosebeşte donaţia de contractele cu titlu oneros, în care părţile se obligă în considerarea contraprestaţiei pe care fiecare dintre ele o urmăreşte.

4. Mai mult decât a fi un contract cu titlu gratuit, donaţia este o liberalitate, de altfel singura formă prin care se poate realiza o liberalitate prin acte între vii. În dreptul nostru civil, mai întâlnim şi alte contracte cu titlu gratuit precum contractele de împrumut, depozitul etc, însă niciunul dintre acestea nu este o liberalitate, deoarece nu au la baza formării lor intenţia liberală animus donandi care îl caracterizează pe donator şi care reprezintă chiar cauza în contractul de donaţie.

Specific aşadar donaţiei este această intenţie animus donandi a donatorului în a face o liberalitate, respectiv în a-şi micşora propriul patrimoniu pentru a mări patrimoniul gratificatului; dacă în celelalte contracte cu titlu gratuit, una din părţi procură un avantaj celeilalte părţi fără a urmări un contraechivalent, acest avantaj sau beneficiu nu le micşorează patrimoniul, astfel cum se întâmplă în cazul donaţiei; este ceea ce deosebeşte, de fapt, donaţia de celelalte contracte cu titlu gratuit.

Caracterul gratuit nu elimină posibilitatea ca aceasta să conţină anumite sarcini impuse donatarului; în acest caz, contractul nu îşi va pierde caracterul de liberalitate, ci, în parte, poate fi considerat cu titlu oneros.

Dacă însă sarcina impusă donatarului este echivalentă sau chiar mai mare decât valoarea dreptului transmis, atunci contractul încetează de a mai fi o donaţie, gratuitatea dispărând cu totul. Este cazul contractelor întâlnite în practică sub denumirea de «donaţie cu sarcină de întreţinere», în care în schimbul bunului sau dreptului donat, donatarul se obligă să presteze întreţinere donatorului pe toată durata vieţii acestuia. În acest caz, perioada prestării întreţinerii este influenţată de elementul alea, putându-se ajunge ca valoarea sarcinii să depăşească valoarea bunului transmis, astfel încât contractul capătă un caracter oneros, nemaiputând fi calificat drept donaţie.

Astfel, de esenţa donaţiei este intenţia donatorului de a face o liberalitate (animus donandi), de a-şi micşora patrimoniul său cu un drept în beneficiul donatarului.

5. Contract translativ de proprietate. Transferul dreptului de proprietate operează în momentul încheierii contractului, respectiv în momentul exprimării consimţământului în forma autentică cerută de art. 813 C. civ. În cazul darului manual, excepţie de la regula formei autentice a donaţiei, transferul de proprietate operează tot la data încheierii contractului, care va fi însă data la care are loc tradiţiunea bunului de la donator la donatar.

Similar contractului de vânzare-cumpărare, regula este că la donaţie, transferul dreptului de proprietate are loc în momentul încheierii valabile a contractului, indiferent de predarea bunului. Drept consecinţă, donatarul este cel care suportă riscul pieirii fortuite a bunului, în calitatea sa de proprietar, conform regulii res perit domino, dacă donatorul nu a avut nicio vină în neexecutarea obligaţiei de predare şi dacă nu a fost pus în întârziere cu privire la obligaţia de predare.

Este posibil ca părţile, prin acordul lor de voinţă, să amâne transferul proprietăţii sau al unui alt drept la o dată ulterioară încheierii contractului, caz în care se va amâna şi transferul riscului pieirii fortuite, în lipsa unei convenţii contrare a părţilor..

Dacă părţile nu sunt prezente simultan la încheierea contractului, ci acesta se încheie între absenţi, mai întâi prin emiterea ofertei de donaţie şi apoi prin acceptarea acesteia, contractul este valabil încheiat şi operează transferul de proprietate în momentul în care acceptarea ofertei de către donatar, exprimată în formă autentică, ca şi oferta, este comunicată donatorului. Dacă anterior comunicării actului de acceptare a ofertei de donaţie, intervine decesul donatorului, oferta de donaţie devine caducă şi contractul nu mai poate lua fiinţă.

În concluzie, transmiterea dreptului ce face obiectul donaţiei operează, ca şi în materia vânzării, potrivit principiului general consacrat de art. 971 C. civ., relativ la contractele translative de drepturi reale. Această transmitere poate fi pură şi simplă, cu termen sau condiţională, exceptând condiţiile care nu sunt compatibile cu principiul irevocabilităţii donaţiei. Donaţia este perfectată, operând transferul dreptului ce face obiectul ei,


36

de la donator la donatar, imediat ce a fost acceptată, în condiţiile determinate de lege; se confirmă astfel principiile generale consacrate de art. 971 şi art. 1295 C. civ. şi care au încetat de a mai face din tradiţiune o condiţie necesară a transmiterii proprietăţii.

Condiţiile de validitate ale contractului de donaţie

Ca orice contract, donaţia trebuie să îndeplinească condiţiile generale de validitate prevăzute de art. 948-

968 C. civ., pentru a fi valabil încheiată (capacitatea de a contracta, un consimţământ valabil al părţii ce se obligă, un obiect determinat şi o cauză licită), cât şi o condiţie de formă specifică, prevăzută de art. 813 C. civ., condiţia formei autentice a donaţiei.

În materia donaţiei, dispoziţiile Codului civil nu sunt derogatorii de la regulile generale cu privire la capacitate, reguli potrivit cărora este capabilă de a contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege. Capacitatea este regula, iar incapacitatea este excepţia. Cu privire la donaţii, Codul civil de la 1864 a stabilit în art. 815-818, pe cale de excepţie, o serie de incapacităţi speciale atât de a dispune, cât şi de a primi prin donaţie. Dispoziţiile Codului civil privind incapacitatea ca excepţie sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse la alte cazuri. Incapacitatea poate fi absolută, când o persoană nu poate nici dona, nici primi donaţii de la nicio altă persoană sau relativă, când o persoană nu poate dona în favoarea anumitor persoane sau nu poate primi donaţii de la anumite persoane.

Incapacităţi de a dispune prin donaţie

Incapacitate. Minorii şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească nu pot dispune prin donaţie

nici personal, chiar dacă au încuviinţarea ocrotitorului legal, nici prin reprezentantul legal (părinte sau tutore). Este o incapacitate activă, ce rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 129 alin. (1)-(3) şi art. 133 alin. (3)

C. fam., corelate cu dispoziţiile art. 105 alin. (3) şi art. 147 C. fam. Minorul nu va putea dispune prin donaţie nici dacă există încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare [art. 133 alin. (3) C. fam.].

Cât priveşte darurile obişnuite făcute de minor sau de ocrotitorul legal în numele său, sunt considerate valabile, fără a fi necesară încuviinţarea sau autorizaţia prealabilă, dacă corespund posibilităţilor celui ocrotit.

Prin căsătorie, femeia minoră dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu şi, în consecinţă, şi capacitatea de a dispune prin donaţii.

Minorul devenit major nu poate dispune în favoarea tutorelui său. Potrivit art. 809 alin. (2) C. civ., minorul, chiar devenit major, nu poate dispune în favoarea tutorelui său, "dacă socotelile definitive ale tutelei n-au fost prealabil date şi primite", iar acest lucru se realizează prin descărcarea tutorelui de gestiunea sa de către autoritatea tutelară după "predarea bunurilor, verificarea socotelilor şi aprobarea lor".

De la această incapacitate, art. 809 alin. (3) C. civ. prevede o excepţie, şi anume cazul în care tutorele este un ascendent al minorului.

Incapacităţi de a primi prin donaţie

Persoanele fizice neconcepute. Art. 808 C. civ. dispune că "este capabil de a primi prin donaţiune

oricine este conceput în momentul donaţiunii". Per a contrario, rezultă că persoanele fizice neconcepute nu pot fi gratificate prin donaţie.

Aplicaţie a cunoscutei maxime romane infans conceptus pro nato habetur quoties de commodis ejus agitur, copilul conceput este considerat că există ori de câte ori aceasta este în interesul lui (art. 654 şi art. 808 C. civ.), cu condiţia ca el să se nască viu, chiar neviabil şi chiar dacă el a murit imediat după naştere; copilul născut mort este considerat că nu există. Persoanele fizice neconcepute pot fi gratificate totuşi, dar numai indirect, prin intermediul unor donatari capabili (în cazul donaţiei cu sarcini) sau printr-un contract de asigurare.

Incapacitatea entităţilor care n-au dobândit personalitate juridică Organizaţiile care n-au dobândit personalitate juridică nu pot fi gratificate prin donaţie, deoarece nu au o

existenţă legală, nefiind recunoscute de lege în momentul donaţiei, aflându-se într-o situaţie similară cu cea a persoanelor fizice neconcepute.


37

Potrivit art. 33 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954, persoanele juridice care n-au dobândit încă personalitate juridică, dar sunt în curs de formare, pot primi donaţii de la data actului de înfiinţare, dar numai pentru că aceste donaţii "sunt cerute pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil". În acest caz, donaţia are drept scop alcătuirea patrimoniului necesar organizaţiei pentru a dobândi personalitate juridică, iar după dobândirea personalităţii juridice, donaţiile făcute persoanelor juridice sunt valabile numai cu condiţia respectării principiului specialităţii capacităţii de folosinţă, prevăzut de art. 34 din Decretul nr. 31/1954, astfel că obiectul donaţiei trebuie să corespundă scopului persoanei juridice, precizat în actul său de constituire.

Incapacitatea cetăţenilor străini şi a apatrizilor Dacă anterior anului 2003, Constituţia României prevedea interdicţia, sancţionată de altfel cu nulitatea

absolută, pentru cetăţenii străini şi apatrizi de a dobândi terenuri în ţara noastră, în prezent, Constituţia, republicată, permite acestora să dobândească dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană, cât şi pe bază de reciprocitate, rezultată din tratatele internaţionale la care România este parte (reciprocitate reglementată prin lege organică), precum şi prin moştenire legală.

Potrivit art. 3 din Titlul X al Legii nr. 247/2005, cetăţenii străini, apatrizii şi persoanele juridice străine pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în România în condiţiile prevăzute de legea specială. Cum precizam în materia vânzării, legea specială este legea nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetăţenii străini şi apatrizi precum şi de către persoane juridice străine, care la art. 3 dispune că cetăţeanul unui stat membru al Uniunii Europene (sau al Spaţiului Economic European), apatridul cu domiciliul într-un stat membru sau în România, precum şi persoana juridică constituită în conformitate cu legislaţia unui stat membru pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în aceleaşi condiţii cu cele prevăzute de lege pentru cetăţenii români şi pentru persoanele juridice române; dacă dreptul de proprietate priveşte terenurile agricole, pădurile şi terenurile forestiere, dobândirea se poate realiza după împliniarea a 7 ani de la data aderării României la Uniunea Europeană (art. 5 al. 1 din Legea nr. 312/2005; dacă aceste persoane nu sunt rezidente în România, ele pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor pentru reşedinţe secundare, respectiv sedii secundare, după 5 ani de la data aderării României la Uniunea Europeană (art. 4 din Legea nr. 312/2005). Dacă aceste persoane aparţin altor state decât cele membre ale Uniunii Europene, dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor se poate face numai în condiţiile reglementate prin tratate internaţionale, pe bază de reciprocitate; aceste persoane nu pot însă dobândi proprietatea terenurilor în condiţii mai favorabile decât cele aplicabile cetăţeanului unui stat membru al Uniunii şi persoanei juridice constituite în conformitate cu legislaţia unui stat membru.

Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi proprietatea terenurilor în ţara noastră prin moştenire legală, indiferent că aparţin sau nu Uniunii Europene şi indiferent că aparţin sau nu unor state cu care România a încheiat tratate pe bază de reciprocitate. Este ceea ce prevede teza finală a art. 44 al. 2 din Constituţia României cât şi art. 1 din Legea nr. 312/2005.

Interdicţia dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor în România prin acte juridice între vii şi prin moştenire testamentară subzistă aşadar pentru cetăţenii, apatrizii şi persoanele juridice ce aparţin unor state terţe (care nu sunt membre ale Uniunii Europene) cu care România nu a încheiat un tratat pe bază de reciprocitate cu privire la dobândirea terenurilor. În prezent, singura cale pentru aceştia de a dobândi terenuri în proprietate este moştenirea legală, nu şi cea testamentară.

Incapacitatea medicilor şi a farmaciştilor

Medicii şi farmaciştii care "au tratat pe o persoană în boala din care moare, nu pot profita de dispoziţiile între vii sau testamentare, ce dânsa a făcut-o în favoare-le în cursul acestei boli" [art. 810 alin. (1) C. civ.]. Potrivit art. 810 alin. (3) C. civ., aceste dispoziţii se aplică şi preoţilor.

Prezumţia de captaţie şi sugestie. Incapacitatea prevăzută de art. 810 C. civ. are la bază o prezumţie absolută de captaţie şi sugestie a bolnavului şi, implicit, prezumţia de viciere a consimţământului acestuia prin dol, pentru a-l determina să facă liberalităţi excesive. Aceste persoane nu pot dovedi că liberalităţile făcute în favoarea lor, realizate în condiţiile mai sus menţionate, sunt opera unei voinţe libere şi că ele ar avea mai mult în vedere calitatea de rudă sau de amic al donatorului decât calitatea de medic, farmacist sau preot.

Această incapacitate priveşte şi persoanele care practică ilegal medicina. În ceea ce îi priveşte pe farmacişti, legea are în vedere pe aceia care au tratat un bolnav de boala de care

acesta a murit, şi nu acele persoane care se mărginesc a elibera medicamentele prescrise de medic. De


38

asemenea, incapacitatea prevăzută de art. 810 C. civ. priveşte şi pe preoţii care au asistat în permanenţă, spiritual, pe dispunător, în cursul ultimei boli, din cauza căreia a şi decedat.

Calitatea de medic, farmacist sau preot nu constituie prin ea însăşi o cauză de incapacitate, ci asistenţa cu caracter repetat sau permanent, acordată bolnavului în această calitate, atrage incapacitatea.

Condiţii. Pentru a opera incapacitatea prevăzută de art. 810 C. civ., se cer îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

a) liberalitatea trebuie făcută în cursul bolii de care dispunătorul a murit. Liberalitatea va fi valabilă dacă a fost făcută uneia din persoanele precizate de art. 810 C. civ., în perioada când donatorul era sănătos sau chiar în cursul unei boli de care acesta s-a vindecat.

b) decesul donatorului să fi fost cauzat de boala pentru care a fost tratat sau asistat, în caz contrar donaţia fiind valabilă;

c) donatarul trebuie să fi tratat sau asistat pe donator în ultima boală a acestuia; d) tratamentul sau asistenţa bolnavului donator să fi avut un caracter repetat sau continuu. Excepţii. Enumerare. Art. 810 alin. (2) C. civ. prevede, pe cale de excepţie, cazurile în care bolnavul

poate dispune valabil în favoarea acestor persoane: Donaţiile cu caracter remuneratoriu. Aceste donaţii reprezintă recompensarea serviciilor prestate de

medicul, farmacistul sau preotul care l-a asistat sau tratat pe bolnav. Aceste dispoziţii remuneratorii trebuie să fie proporţionale cu serviciile prestate, cât şi cu starea materială a dispunătorului. În acest caz, donatarul este cel care trebuie să dovedească că liberalitatea ce i-a fost făcută are caracter remuneratoriu. Medicul, farmacistul sau preotul căruia i se face o liberalitate remuneratorie cu titlu particular nu poate, în principiu, s-o primească şi, în acelaşi timp, să solicite şi onorariul ce i s-ar cuveni, întrucât caracterul remuneratoriu al dispoziţiei presupune răsplătirea serviciilor prestate şi plata datoriei care rezultă din aceste servicii. Dacă valoarea donaţiei remuneratorii depăşeşte cu mult valoarea serviciilor prestate, ea va fi supusă condiţiilor de formă şi de fond ale donaţiei, putând fi supusă reducţiunii până la concurenţa valorii serviciilor respective, ţinându-se cont şi de starea materială a donatorului, fără a putea fi însă anulată.

Donaţiile făcute medicilor, farmaciştilor şi preoţilor, rude în linie colaterală până la gradul IV inclusiv. Sunt valabile dispoziţiile universale făcute medicilor, farmaciştilor sau preoţilor, dacă aceştia sunt rude în linie colaterală până la gradul IV inclusiv, iar donatorul nu are moştenitori în linie dreaptă, exceptând cazul în care donatarul este el un astfel de moştenitor [art. 810 alin. (2) pct. 2 C. civ.].

Potrivit doctrinei recente, textul vizează liberalităţile mortis causa, deoarece numai acestea pot avea ca obiect transmiterea unei universalităţi juridice, nu şi donaţiile, care vizează numai o transmisiune cu titlu particular.

O altă opinie consideră că această excepţie are în vedere şi donaţia, care presupune o transmitere actuală a dreptului, şi nu una post mortem.

S-a consacrat tot mai mult de către doctrină valabilitatea donaţiei făcută medicului, farmacistului sau preotului de către soţul său bolnav.

Situaţia specială a minorilor şi persoanelor puse sub interdicţie judecătorească

Minorii şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească au capacitatea de a primi donaţii, dar nu au capacitate deplină de exerciţiu pentru a le accepta. Donaţia făcută unui incapabil sau unui minor cu capacitate restrânsă de exerciţiu se acceptă de către reprezentantul legal sau personal, cu încuviinţarea prevăzută de lege. În acest sens, art. 815 alin. (1) C. civ. prevede că "donaţiunile făcute unor minori sau unui interzis, se acceptă de tutore sau de părinte".

Cu toate acestea, potrivit art. 815 alin. (2) C. civ., donaţia făcută minorului sau interzisului va putea fi acceptată valabil şi de către ascendenţii lui de orice grad, chiar dacă nu sunt tutorii lui şi părinţii s-ar afla în viaţă şi ar refuza să accepte.

Minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă va putea accepta personal donaţia, însă cu încuviinţarea reprezentantului legal sau a unui ascendent.

Dacă donaţia este cu sarcini sau sub condiţie, căpătând în parte caracter oneros, acceptarea ei depăşeşte sfera actelor de administrare şi, potrivit art. 129 alin. (2), art. 124 alin. (2) şi art. 147 C. fam., acceptarea se va putea face numai cu autorizarea prealabilă a autorităţii tutelare.

Incapacitatea surdo-mutului neasistat de curator de a accepta o donaţie


39

Surdo-mutul care nu ştie să scrie nu poate accepta o donaţie decât cu asistarea unui curator special, numit de autoritatea tutelară (art. 816 C. civ.). Numirea curatorului se va face în conformitate cu dispoziţiile art. 152 lit. a) C. fam. şi, alături de alţi autori, apreciem că rolul curatorului, în acest caz, este numai acela de interpretare, fără ca instituirea lui să aducă atingere "capacităţii celui pe care curatorul îl reprezintă" [art. 153 C. fam. corelat cu art. 61 alin. (2) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale].

Dispoziţiile art. 816 C. civ. au în vedere surdo-mutul capabil, care nu ştie să scrie, şi nu o persoană minoră sau pusă sub interdicţie, întrucât în acest caz devin aplicabile dispoziţiile art. 815 C. civ.

Per a contrario, rezultă că o persoană surdo-mută (surdă sau mută) care ştie să scrie, având deplină capacitate de exerciţiu, poate accepta personal donaţia, ca orice persoană majoră şi capabilă.

Incapacitatea persoanelor juridice de a primi donaţii cu nerespectarea scopului stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut

Persoanele juridice pot primi donaţii dacă, potrivit art. 34 din Decretul nr. 31/1954, dreptul ce face obiectul donaţiei corespunde scopului stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut, în respectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă. În caz contrar, dacă donaţia nu corespunde scopului persoanei juridice, se naşte incapacitatea acesteia de a mai primi donaţia.

Particularităţile acceptării donaţiilor de către stat

Statul acceptă donaţiile prin autorităţi diferite, după cum donaţia este făcută unor instituţii bugetare, unor organe ale statului, unităţilor administrativ-teritoriale, regiilor autonome sau societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat.

Astfel, donaţiile făcute ministerelor, altor organe sau instituţii care se află sub directa subordonare a Guvernului, se acceptă de către ministru sau conducătorul organului sau instituţiei centrale de stat.

Donaţiile făcute unităţilor administrativ-teritoriale se acceptă de consiliul judeţean sau, după caz, de cel al municipiului Bucureşti.

Donaţiile făcute regiilor autonome sau societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat se acceptă de către conducătorii acestora; dacă aceste donaţii sunt de interes local, este necesară autorizaţia prealabilă a consiliului judeţean sau al municipiului Bucureşti, iar dacă sunt de interes naţional, este necesară autorizaţia prealabilă a organului tutelar.

Potrivit art. 7 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, dacă bunul donat urmează să intre în domeniul public al statului sau unităţii administrativ-teritoriale, acceptarea donaţiei se face de către Guvern, de consiliul judeţean sau de consiliul local, după caz.

Articolul 4 din Decretul nr. 478/1954 dispune că donaţiile având ca obiect bunuri grevate cu sarcini sau pentru care nu s-au achitat integral impozitele şi taxele aferente se acceptă numai cu avizul Ministerului Finanţelor.

Momentul la care este cerută capacitatea

Disjungere. Pentru a determina momentul la care este cerută capacitatea părţilor, distingem două situaţii: a) încheierea donaţiei printr-un singur act; b) încheierea donaţiei prin două acte separate. Dacă donaţia se încheie printr-un singur act. Dacă ambele părţi sunt prezente simultan la încheierea

contractului, capacitatea se apreciază în raport de acest moment. Astfel, atât donatorul, cât şi donatarul trebuie să fie capabili, unul de a dispune prin donaţii şi celălalt de a primi donaţii, în momentul perfectării convenţiei, respectiv în momentul exprimării consimţămintelor lor în forma autentică prevăzută de lege.

Dacă donaţia se încheie prin acte separate (între absenţi), capacitatea donatorului se apreciază la un moment diferit de cea a donatarului.

Donaţia între absenţi presupune mai întâi o ofertă de donaţie (făcută de donator) şi apoi acceptarea acesteia de către donatar, contractul producând efecte din momentul în care acceptarea ofertei a fost comunicată donatorului [art. 814 alin. (2) C. civ.].

Donatorul trebuie să fie capabil în momentul emiterii (facerii) ofertei de donaţie, când îşi manifestă voinţa de a dona, în momentul acceptării ofertei, întrucât în acest moment se realizează consimţământul părţilor, cât şi în momentul notificării acceptării ofertei, căci donaţia produce efecte numai din acest moment.


40

Alături de alţi autori, considerăm că donatarul nu trebuie să fie capabil în momentul emiterii ofertei, deoarece oferta de donaţie este un act unilateral de voinţă, în care se manifestă numai voinţa donatorului, nu şi cea a donatarului. Donatarul trebuie să fie capabil numai în momentul acceptării ofertei.

Sancţiunea incapacităţilor speciale

Dispoziţiile imperative sau prohibitive ale legii trebuie să fie garantate printr-o sancţiune, întrucât altfel ar deveni iluzorii. De aceea, după ce prin articolele precedente, legiuitorul stabileşte incapacităţile de a face şi de a primi donaţii, în art. 812 C. civ. dispune că "dispoziţiile în favoarea unui incapabil sunt nule, (...)".

Deşi din interpretarea acestui text de lege ar rezulta că sancţiunea care loveşte contractul este nulitatea absolută, în realitate sancţiunea va fi atât nulitatea absolută, cât şi nulitatea relativă, având în vedere natura interesului ocrotit prin incapacitatea respectivă.

Nulitatea absolută. Astfel, donaţia este lovită de nulitate absolută, dacă s-a încheiat cu încălcarea: a) dispoziţiilor art. 44 alin. (2) din Constituţie, republicată, respectiv donaţia făcută unui cetăţean străin sau

apatrid care nu îndeplineşte condiţiile legale pentru a putea dobândi dreptul de proprietate asupra unui teren de pe teritoriul ţării,

b) dispoziţiilor art. 808 C. civ. şi ale art. 33 din Decretul nr. 31/1954, care privesc, pe de o parte, donaţiile făcute persoanelor fizice neconcepute, iar pe de altă parte, cele făcute organizaţiilor care nu au dobândit personalitate juridică;

c) dispoziţiilor art. 810 C. civ., cu privire la donaţiile făcute medicilor, farmaciştilor şi preoţilor care au tratat sau asistat pe donator în boala de care acesta a murit. Astfel cum s-a precizat în literatura juridică, interdicţia din art. 810 C. civ. este "concepută ca o dispoziţie prohibitivă, ca o regulă generală de apărare a prestigiului profesiei de medic sau de preot";

d) dispoziţiilor art. 811 şi 817 C. civ., corelate cu dispoziţiile din legile speciale care prevăd îndeplinirea anumitor condiţii cu privire la acceptarea donaţiilor făcute persoanelor juridice; şi

e) dispoziţiilor art. 129, art. 133, art. 105 şi art. 147 C. fam., care prevăd incapacitatea minorului sau a interzisului de a face donaţii atât personal, cât şi prin reprezentantul legal, chiar cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare.

Nulitatea relativă. Donaţia este lovită de nulitate relativă, dacă s-a încheiat cu nerespectarea: a) dispoziţiilor art. 809 alin. (2) C. civ., cu privire la incapacitatea minorului, devenit major, de a face donaţii

în favoarea tutorelui, de vreme ce "socotelile definitive ale tutelei nu au fost date şi primite"; şi b) dispoziţiilor art. 815 şi art. 816 C. civ., cu privire la donaţiile făcute minorilor sau persoanelor puse sub

interdicţie, cât şi surdo-muţilor. Nulitatea relativă poate fi invocată atât de cel ocrotit, cât şi de succesorii săi în drepturi. Potrivit art. 812 alin. (1) C. civ., donaţiile făcute cu nerespectarea incapacităţilor speciale sunt sancţionate

cu nulitatea relativă sau absolută, după caz, şi când sunt "fie deghizate sub forma unui contract oneros, fie făcute în numele unor persoane interpuse". Nulitatea actului, în acest caz, este o consecinţă a prohibiţiei legii, iar prohibiţia are drept scop să prevină violarea legii. Pentru a uşura sarcina probei pentru cel interesat a dovedi simulaţia, legiuitorul prezumă anumite persoane ca fiind persoane interpuse: părinţii, descendenţii şi soţul persoanei incapabile. Fundamentul acestei prezumţii legale este legătura de afecţiune dintre persoanele prezumate interpuse şi cel incapabil, pe care donatorul urmăreşte să-l gratifice. Dispoziţiile art. 812 C. civ. sunt de strictă interpretare şi sfera persoanelor prezumate interpuse nu poate fi extinsă prin asimilare şi la alte persoane cu care incapabilul este legat printr-o legătură de rudenie sau afecţiune (fraţi, surori, bunici, prieteni, viitorul soţ etc).

Consimţământul

Donaţia, fiind un contract, are la bază consimţământul liber exprimat al ambelor părţi. Forma autentică. Derogare de la principiul consensualismului actelor juridice. Prin derogare de la principiul

consensualismului, ce guvernează încheierea actelor juridice civile, pentru ca donaţia să fie valabil încheiată, consimţământul părţilor trebuie să fie exprimat în formă autentică (art. 813 C. civ.).

Viciile de consimţământ Eroarea. Eroarea conduce la anularea donaţiei dacă este substanţială, constituind însăşi cauza


41

liberalităţii. Poate purta asupra identităţii persoanei donatarului, asupra unei calităţi a persoanei gratificate, asupra bunului ce constituie obiectul donaţiei, asupra cauzei determinante a donaţiei. Eroarea poate fi de drept sau de fapt.

Dolul. Dolul, în această materie, se prezintă sub forma captaţiei sau a sugestiei şi reprezintă o cauză de anulare a donaţiei, dacă se dovedeşte că, fără mijloacele viclene întrebuinţate, donatorul nu ar fi făcut liberalitatea.

Captaţia constă în demonstraţii de afecţiune, de prietenie, adevărate sau false, prin diferite mijloace: măguliri, insinuări, îndemnuri sau orice alte asemenea mijloace, în scopul de a atrage bunăvoinţa dispunătorului şi de a obţine de la el liberalităţi pe care altfel nu le-ar fi obţinut. Captaţia îşi găseşte o mai mare aplicabilitate în materia testamentelor.

Sugestia constă în mijloacele viclene folosite de o persoană pentru a determina o altă persoană, prin puterea de convingere pe care o exercită asupra acesteia, să-i facă o liberalitate pe care altfel nu ar fi făcut-o.

De precizat că sugestia şi captaţia conduc la anularea donaţiei numai dacă s-au manifestat sub forma unor manopere dolosive, viclene, care împiedică consimţământul donatorului să fie liber.

Astfel, captaţia şi sugestia se manifestă în practică prin: sechestrarea donatorului, îndepărtarea de rude şi denigrarea acestora, controlarea corespondenţei, depărtarea vechilor prieteni şi a unor oameni de încredere etc.

Violenţa. Violenţa constituie, de asemenea, viciu de consimţământ în materia donaţiei, fie că este fizică, fie că este morală, dacă a avut drept efect constrângerea dispunătorului de a face liberalitatea, contrar voinţei sale.

Contractul de donaţie încheiat prin vicierea consimţământului uneia din părţile contractante este sancţionat cu nulitatea relativă, ce poate fi invocată de partea ocrotită, al cărei consimţământ a fost viciat sau de cei care reprezintă drepturile sale; această sancţiune este susceptibilă de acoperire prin confirmare, iar acţiunea în anularea unei donaţii este supusă termenului general de prescripţie a acţiunii în anulare (art. 9 din Decretul nr. 167/1958).

Obiectul contractului de donaţie

Obiectul contractului de donaţie trebuie să respecte condiţiile generale prevăzute de lege pentru obiectul

actului juridic civil, donaţia putând avea ca obiect şi bunuri viitoare, cu excepţia unei succesiuni nedeschise. Cât priveşte darul manual, acesta nu poate avea ca obiect bunuri viitoare, deoarece darul manual nu se

poate realiza decât prin tradiţiunea bunului. Constituie obiect al contractului bunurile mobile şi imobile. Fiind un contract translativ de proprietate, donatorul trebuie să fie proprietarul bunului ce face obiectul

donaţiei. Astfel cum s-a precizat în literatura juridică, donaţia nu poate avea ca obiect un bun al altuia, în caz contrar, fiind nulă absolut, întrucât ar fi incompatibilă cu principiul irevocabilităţii.

Cauza contractului de donaţie

Donaţia trebuie să aibă o cauză licită, iar potrivit art. 966 şi art. 968 C. civ., aplicabile şi în materia donaţiei, convenţia este nulă dacă cauza lipseşte, este falsă, prohibită de legi sau contrară ordinii publice şi bunelor moravuri.

În materia donaţiei, cauza o constituie chiar lipsa echivalentului, care este de esenţa liberalităţii şi constă în însăşi intenţia de a gratifica, în animus donandi a donatorului, astfel că ea "nu poate prin sine însăşi şi neatârnat de alte elemente determinante ale voinţei, să fie ilicită". Cauza nu poate fi ilicită decât dacă, din împrejurările în care s-a încheiat contractul, rezultă neîndoielnic că prestaţia nu derivă dintr-o intenţie de a gratifica, ci dintr-un raport de echivalenţă a unei contraprestaţii cu caracter ilicit.

Potrivit unor opinii exprimate în doctrină, animus donandi se completează cu "motivul determinant" pentru a constitui cauza donaţiei, motiv care este de fapt scopul urmărit de donator, "element subiectiv, variabil şi concret în fiecare contract de donaţie".


42

Forma donaţiei Principiul consensualismului este regula care guvernează încheierea actelor juridice civile; contractul, de

regulă, ia naştere şi produce efecte juridice prin simplul acord de voinţă al părţilor, neexprimat într-o formă anume (art. 942 C. civ.).

Prin excepţie însă, unele contracte sunt solemne, fiind supuse, în vederea perfectării lor, formelor anume determinate de lege, fără de care nu pot lua fiinţă. Pentru aceste contracte, forma scrisă nu mai este cerută ca un simplu mijloc de probă, ca în contractele consensuale, ci reprezintă un element constitutiv al contractului.

Donaţia este un astfel de contract: "Toate donaţiunile se fac prin act autentic" (art. 813 C. civ.). Astfel, atât voinţa celui care îşi micşorează patrimoniul, cât şi voinţa celui care primeşte nu se pot exprima valabil decât în formă autentică, "nu numai pentru a asigura o dovadă şi o forţă executorie acordului dintre părţi, ci pentru ca acest acord să aibă fiinţă legală".

Încheierea contractului de donaţie

Între prezenţi. Dacă contractul se încheie printr-un singur act, ambele părţi fiind prezente simultan la

încheierea contractului, contractul este valabil încheiat şi produce efecte din momentul exprimării consimţământului ambelor părţi, în formă autentică.

Consimţământul părţilor trebuie luat de notar în chiar momentul autentificării actului de donaţie, nefiind suficient consimţământul luat anterior autentificării actului, şi aceasta întrucât valabilitatea autentificării unui act este condiţionată de existenţa chiar la data autentificării a consimţământului părţilor, deoarece până la autentificare, donatorul poate reveni oricând asupra donaţiei.

Contractul poate fi încheiat atât personal, cât şi prin mandatar. Reprezentând un act de dispoziţie, pentru a cărui valabilitate este necesară forma autentică, mandatul trebuie să fie special şi dat tot în formă autentică, cele două acte formând un tot unitar, indivizibil.

Nerespectarea formei autentice a contractului de donaţie este sancţionată cu nulitatea absolută, indiferent de persoana donatorului sau a donatarului. Întrucât cerinţa formei autentice este reglementată prin dispoziţii imperative, sub sancţiunea nulităţii absolute, dovada existenţei unei donaţii nu poate fi făcută cu martori, chiar dacă există un început de dovadă scrisă.

Nulitatea absolută a donaţiei este imprescriptibilă, poate fi invocată de orice persoană interesată şi chiar din oficiu de instanţa judecătorească şi nu poate fi acoperită prin confirmare. Potrivit art. 1168 C. civ., "donatorul nu poate repara, prin nici un act confirmativ, viciile unei donaţiuni între vii; nulă în privinţa formei, ea trebuie să se refacă cu formele legiuite". Aşadar, viciul de formă nu poate fi acoperit prin executarea voluntară sau prin confirmare. De asemenea, nulitatea absolută nu poate fi acoperită nici prin procesul-verbal încheiat cu ocazia transcrierii actului sub semnătură privată ce reprezintă donaţia unui imobil.

Succesori. Sancţiune. Nulitatea relativă. În privinţa succesorilor donatorului, nulitatea capătă un caracter relativ, în lumina dispoziţiilor art. 1167 alin. (3) C. civ.: "Confirmarea, ratificarea sau executarea voluntară a unei donaţiuni, făcută de către erezi sau reprezentanţii donatorului, după moartea sa, ţine loc de renunţare, atât în privinţa viciilor de formă, cât şi în privinţa oricărei alte excepţii". Potrivit acestui text de lege, succesorii donatorului pot confirma în mod valabil donaţia autorului lor, nulă din cauza viciilor de formă, iar confirmarea poate rezulta din executarea voluntară realizată de moştenitori, în deplină cunoştinţă de cauză a viciului contractului.

Sunt autori care susţin că donaţia nulă absolut din cauza nerespectării formei autentice, a cărei nulitate nu a fost invocată în timpul vieţii autorului, dă naştere unei obligaţii naturale în persoana moştenitorilor care, fiind executată de bunăvoie, se transformă într-o obligaţie civilă, fără a mai da dreptul repetiţiunii.Această opinie a fost combătută, susţinându-se că transformarea obligaţiei naturale într-o obligaţie civilă este contrară regulii confirmatio nihil dat novi, confirmarea nefiind suficientă, fiind necesară o novaţie.

Contractul de donaţie nul pentru nerespectarea condiţiei formei autentice nu poate servi ca just titlu pentru uzucapiunea de 10 până la 20 de ani.

Pentru ca donaţia nulă pentru vicii de formă să producă efecte juridice, ea trebuie refăcută în întregime, cu respectarea formei autentice (art. 1168 C. civ.).

Încheierea contractului de donaţie între absenţi. Dacă contractul de donaţie se încheie prin două acte separate, succesive, atât oferta de donaţie, cât şi acceptarea acesteia trebuie să îmbrace forma autentică,


43

potrivit art. 814 alin. (2) C. civ., sub sancţiunea nulităţii absolute. Donaţia nu obligă pe donator şi nu produce efecte juridice decât din momentul în care acceptarea

donatarului a fost comunicată donatorului. Acceptarea donaţiei trebuie făcută înaintea morţii donatorului sau pierderii capacităţii acestuia, în caz contrar oferta de donaţie devine caducă şi contractul nu se mai poate încheia. Aceeaşi va fi soluţia şi în cazul în care acceptarea donaţiei nu îi este notificată donatorului în timpul vieţii sale sau atâta timp cât acesta este deplin capabil; astfel, până în momentul în care îi este notificată acceptarea ofertei sale, donatorul poate oricând revoca oferta sa de donaţie.

Contractul de donaţie realizat prin acte separate este încheiat valabil în momentul acceptării donaţiei, acesta fiind momentul realizării consimţămintelor ambelor părţi în vederea încheierii actului, numai efectele acestui acord de voinţe fiind amânate până la comunicare, astfel că notificarea acceptării donaţiei se poate face şi de moştenitorii sau creditorii donatarului, dacă acesta a decedat după acceptare, dar înainte de comunicarea acceptării.

Condiţia întocmirii unui act estimativ în cazul donaţiei de bunuri mobile

Dacă donaţia are ca obiect bunuri mobile, art. 827 C. civ. dispune că donaţia este valabilă "numai pentru

obiectele trecute într-un act estimativ subsemnat de donator şi donatar". Aşadar, pe lângă condiţia încheierii donaţiei în formă autentică, donaţia de mobile este supusă unei alte formalităţi speciale.

Cuprinsul actului estimativ. Actul sau statul estimativ (art. 772 C. civ.) trebuie să cuprindă descrierea individuală a bunurilor, cât şi o evaluare a acestora şi poate fi cuprins în însuşi contractul de donaţie, dar şi într-un act separat; când se realizează prin act separat, actul estimativ este valabil şi dacă se face prin act sub semnătură privată, cu condiţia de a fi semnat atât de donator, cât şi de donatar, sau de mandatarii acestora, dacă contractul s-a încheiat prin mandatari. Condiţia întocmirii actului estimativ nu se aplică în cazul darului manual, care se încheie valabil prin tradiţiunea bunului; de asemenea, această condiţie nu se aplică nici celorlalte excepţii de la regula formei autentice a donaţiei (donaţiile indirecte şi donaţiile deghizate), întrucât acestea sunt supuse, în privinţa formei, regulilor ce guvernează actele prin care acestea se realizează.

Scopul acestei formalităţi este de a consolida principiul irevocabilităţii donaţiilor, împiedicând pe donator de a reţine o parte din bunurile donate şi de a revoca astfel, în parte, donaţia. Pe de altă parte, condiţia mai are şi scopul de a garanta exerciţiul unor drepturi eventuale, la care poate da naştere donaţia, ca de exemplu, reîntoarcerea bunurilor donate în patrimoniul donatorului în anumite condiţii etc.

Sancţiunea nerespectării întocmirii actului estimativ este nulitatea absolută a contractului de donaţie, conform unei opinii a doctrinei. Apreciem că sancţiunea nulităţii absolute a actului nu se impune deoarece actul estimativ este solicitat de legiuitor ad probationem, de unde şi posibilitatea întocmirii sale ulterioare printr-o expertiză, astfel că lipsa lui nu afectează valabilitatea donaţiei, ci ridică dificultăţi în materie probatorie.

Interdicţia ca donaţia să cuprindă clauze incompatibile cu principiul irevocabilităţii

Principiul irevocabilităţii. Un caracter principal al donaţiei este irevocabilitatea. Alături de principiul

irevocabilităţii ce caracterizează contractele în general, impus de art. 969 C. civ., legea consacră pentru donaţii un principiu special al irevocabilităţii, prin art. 801 şi art. 822-824 C. civ.

Irevocabilitatea nu înseamnă că transmisiunea dreptului ce face obiectul donaţiei nu poate fi supusă unui termen sau unei condiţii, ci numai că dreptul, fie chiar cu termen sau condiţional, trebuie transmis în aşa fel încât donatorul să nu-şi rezerve nici direct, nici indirect, posibilitatea "de a nimici sau înlătura prin propria voinţă efectele transmisiunii, ceea ce ar pune pe donatar într-o condiţie de dependenţă pe care legea o socoteşte incompatibilă cu ideea libertăţii". Irevocabilitatea donaţiilor are un caracter special, particular, mai accentuat decât forţa obligatorie a contractelor, în sensul că irevocabilitatea priveşte nu numai efectele donaţiei, "ci însăşi esenţa contractului, fiind o condiţie de validitate pentru formarea lui (irevocabilitate de gradul II)".

Inserarea în contract a unor clauze incompatibile cu principiul irevocabilităţii donaţiei se sancţionează cu nulitatea absolută a donaţiei. Donaţia este revocabilă numai în cazurile prevăzute expres de lege.

Clauze incompatibile cu principiul irevocabilităţii. Aceste clauze sunt prevăzute în art. 822-824 C. civ.: condiţiile potestative, condiţia de a plăti un pasiv nedeterminat, clauza ca donatorul să dispună în continuare


44

de bunul donat. 1. Condiţiile potestative. Potrivit art. 822 C. civ., "este nulă orice donaţiune făcută cu condiţii a căror

îndeplinire atârnă numai de voinţa donatorului". Spre deosebire de contractele cu titlu oneros (art. 1006 şi art. 1010 C. civ.), care sunt lovite de nulitate

atunci când sunt afectate de o condiţie potestativă pură, fiind valabile când sunt afectate de o condiţie potestativă simplă, în materia donaţiilor, majoritatea autorilor, a căror opinie o împărtăşim, apreciază că liberalitatea este nulă nu numai când este afectată de o condiţie potestativă pură, dar şi atunci când este afectată de o condiţie potestativă simplă, întrucât donatorul îşi rezervă indirect facultatea de a zădărnici transmisiunea dreptului în favoarea donatarului, de vreme ce realizarea sau nerealizarea condiţiei depinde şi de voinţa lui.

Această derogare de la dreptul comun este o consecinţă a principiului irevocabilităţii donaţiilor, a cunoscutei reguli din dreptul francez: donner et retenir ne vaut.

Sancţiunea nerespectării acestei interdicţii este nulitatea absolută a donaţiei. Întrucât textul de lege face referire numai la condiţia potestativă, fie suspensivă, fie rezolutorie, rezultă că

donaţia poate fi valabil afectată de o condiţie cazuală (a cărei realizare depinde numai de hazard), suspensivă sau rezolutorie. Într-adevăr, condiţia cazuală depinde de hazard, de întâmplare, astfel că revocarea donaţiei este determinată de realizarea sau nerealizarea condiţiei, şi nu de voinţa donatorului. Cât priveşte donaţia afectată de o condiţie mixtă, aceasta este valabilă, întrucât realizarea condiţiei nu depinde numai de voinţa uneia dintre părţi, ci şi de voinţa unei alte persoane.

2. Plata datoriilor sau sarcinilor nedeterminate. Art. 823 C. civ. dispune că este nulă donaţia "dacă s-a făcut sub condiţia de a se satisface datorii sau sarcini care nu existau la epoca donaţiunii sau care nu erau arătate în actul de donaţiune".

Donatorul poate impune donatarului plata unor datorii sau îndeplinirea unor sarcini existente în momentul încheierii contractului, chiar dacă nu sunt prevăzute în contract. În acest caz, donaţia capătă un caracter oneros, iar donatarul nu se poate sustrage de la executarea acestora.

Această interdicţie are la bază intenţia legiuitorului de a exclude posibilitatea donatorului de a revoca indirect donaţia prin "golirea acesteia de conţinut" prin obligarea donatarului la plata unor datorii viitoare, nedeterminate la data contractării.

Textul legal are în vedere două situaţii distincte: a) donaţia care cuprinde obligaţia donatarului de a plăti datoriile sau sarcinile existente în momentul

contractării. Această donaţie este valabilă, întrucât există o limitare a acestor datorii, pe care donatorul nu le poate mări după încheierea contractului. Prin datorii prezente puse în sarcina donatarului se înţeleg numai acelea care au o dată certă anterioară donaţiei.

b) donaţia care cuprinde obligaţia donatarului de a plăti datorii sau sarcini viitoare. În acest caz, distingem două ipoteze:

– dacă obligaţia donatarului constă în plata unui pasiv viitor nedeterminat al donatorului, donaţia este nulă absolut, potrivit art. 823 C. civ. şi pentru raţiunile expuse anterior, chiar dacă la moartea lui, donatorul nu ar lăsa datorii;

– dacă obligaţia donatarului constă în plata unui pasiv viitor determinat, donaţia este valabilă, deoarece donatorul, prin voinţa lui, nu mai poate mări acest pasiv, care încetează de a mai fi nesigur, astfel că obligaţia donatarului nu este contrară principiului irevocabilităţii.

3. Donaţia făcută sub rezerva de a dispune de bunul donat. Potrivit art. 824 C. civ., "când donatorul şi-a rezervat dreptul de a dispune de un obiect cuprins în donaţiune, sau de o sumă determinată din bunurile dăruite, dacă moare, fără să fi dispus de dânsele, un asemenea obiect sau asemenea sumă rămâne erezilor donatorului".

De câte ori donatorul şi-a rezervat prin donaţie dreptul de a dispune de un anumit bun sau de o sumă de bani, donaţia este nulă cu privire la acel obiect sau la acea sumă, chiar dacă donatorul nu a uzat de dreptul său.

Când donatorul şi-a rezervat dreptul de a dispune de toate bunurile ce formează obiectul donaţiei, donaţia este nulă în întregime.

Bunurile asupra cărora donatorul şi-a rezervat dreptul de a dispune de ele, practic, nu fac parte din donaţie, iar dacă donatorul nu a dispus de ele în timpul vieţii, bunurile se transmit moştenitorilor la moartea sa.


45

Aceste bunuri nu se cuvin donatarului niciodată, iar dacă donatorul doreşte gratificarea donatarului cu aceste bunuri, este necesară încheierea unui alt contract de donaţie.

Clauze compatibile cu principiul irevocabilităţii donaţiilor

Codul civil precizează două asemenea clauze, şi anume clauza prin care uzufructul se dă unei persoane

şi nuda proprietate unei alte persoane şi clauza privind reîntoarcerea convenţională a bunului donat în patrimoniul donatorului în anumite condiţii.

Uzufructul poate fi dat unei persoane, iar nuda proprietate alteia. Potrivit art. 805 C. civ., este permisă "dispoziţia între vii sau testamentară, prin care uzufructul se dă la o persoană şi proprietatea nudă la alta". Această dispoziţie nu contravine principiului irevocabilităţii donaţiei. Donatorul poate să-şi rezerve el uzufructul sau îl poate dona unei alte persoane; în ambele cazuri, uzufructul va fi supus regulilor ce îl guvernează, prevăzute de art. 517 şi urm. C. civ.

Reîntoarcerea convenţională a bunului donat. O altă clauză compatibilă cu principiul irevocabilităţii este convenţia prin care părţile stipulează că bunul donat se va reîntoarce la donator, dacă acesta va supravieţui fie numai donatarului, fie atât donatarului, cât şi descendenţilor săi. Astfel, art. 825 alin. (1) C. civ. dispune că "donatorul poate stipula întoarcerea bunurilor dăruite, atât în cazul când donatarul ar muri înaintea lui, cât şi în cazul când donatarul şi descendenţii săi ar muri înaintea sa". În acest caz, donaţia nu este revocată prin voinţa donatorului, ci prin convenţia părţilor, libere de a supune donaţia unei condiţii suspensive sau rezolutorii. Prin natura sa, această clauză este o condiţie rezolutorie cazuală, a cărei realizare nu depinde de voinţa donatorului, ci de hazard, fiind perfect valabilă şi posibilă.

Fiind o condiţie rezolutorie, ea trebuie stipulată expres, neputând fi prezumată sau dedusă din anumite împrejurări; legea nu cere o formă solemnă, dar este necesar ca stipularea clauzei de reîntoarcere să fie clară şi precisă (ea nu reprezintă o cauză legală de revocare a donaţiei), astfel încât voinţa donatorului să fie neîndoielnic exprimată.

Reîntoarcerea convenţională a fost numită în doctrină şi «dreptul de reîntoarcere» sau «dreptul de reversiune». Dreptul de reîntoarcere ia naştere fie prin predecesul donatarului, fie prin predecesul donatarului şi al descendenţilor săi. Potrivit art. 19 din Decretul nr. 31/1954, persoana dispărută este prezumată în viaţă, astfel că dispariţia donatarului sau a donatarului şi a descendenţilor săi nu conduce la reversiunea bunului donat.

Întoarcerea bunurilor donate la donator fiind efectul condiţiei rezolutorii exprese prevăzute în contract, se produce de drept. În cazul în care moştenitorii donatarului refuză restituirea bunului donat, donatorul are deschisă calea acţiunii în revendicare chiar şi împotriva terţului dobânditor al bunului.

Încetare. Dreptul de reversiune poate înceta, în timpul vieţii donatorului, prin renunţarea expresă sau tacită, anterior îndeplinirii condiţiei rezolutorii, deoarece acest drept aparţine donatorului şi acesta îl poate transmite atât cu titlu oneros, cât şi cu titlu gratuit, inclusiv donatarului.

Cazuri. Art. 825 C. civ. prevede două cazuri în care poate avea loc reîntoarcerea convenţională, şi anume: a) în cazul predecesului donatarului faţă de donator. Donaţia este revocată la îndeplinirea condiţiei, fără a

avea relevanţă că donatarul are sau nu descendenţi. b) în cazul predecesului donatarului şi al descendenţilor săi faţă de donator. Prin descendenţi se înţeleg

atât copiii donatarului, cât şi descendenţii de grad mai îndepărtat (nepoţi, strănepoţi etc), iar revocarea donaţiei are loc atunci când a murit ultimul descendent al donatarului. Dacă donatarul nu are descendenţi, dreptul de reversiune se naşte la decesul acestuia, survenit în timpul vieţii donatorului.

Dacă în contractul de donaţie s-a stipulat clauza de reîntoarcere a bunului donat, fără a se preciza în ce condiţii, se presupune că reîntoarcerea are loc la predecesul donatarului faţă de donator.

Potrivit art. 825 alin. (2) C. civ., clauza de reîntoarcere nu poate fi stipulată decât în favoarea donatorului; dacă stipulaţia se face în favoarea unei alte persoane, suntem în prezenţa unei substituţii fideicomisare, care este nulă absolut (art. 803 C. civ.).

Efectele dreptului de reîntoarcere convenţională. Cum am menţionat anterior, această clauză reprezintă, de fapt, o condiţie rezolutorie, care va produce efecte diferite, după cum ne aflăm în perioada anterioară îndeplinirii condiţiei (pendente conditione) sau după îndeplinirea condiţiei (eveniente conditione).


46

Astfel, anterior îndeplinirii condiţiei rezolutorii, pendente conditione, donatarul este proprietar şi poate transmite dreptul său sub condiţie atât prin acte inter vivos, cât şi prin acte mortis causa. Dobânditorul va avea însă un drept supus condiţiei rezolutorii, întrucât donatarul nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuşi (conform principiului nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet). Atunci când condiţia rezolutorie nu se realizează, dreptul donatarului se consolidează retroactiv, fiind considerat un drept pur şi simplu de la încheierea donaţiei.

Dacă evenimentul condiţie s-a împlinit (donatarul sau atât donatarul, cât şi descendenţii acestuia au decedat înaintea donatorului), eveniente conditione, conform art. 1015 şi art. 1019 C. civ., donaţia va fi revocată cu efect retroactiv, bunurile donate reîntorcându-se în patrimoniul donatorului, libere de orice sarcini, drepturile constituite de donatar în favoarea unor terţi desfiinţându-se cu efect retroactiv (ex tunc), conform regulii resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis. Dacă donaţia are ca obiect bunuri mobile corporale şi acestea au fost înstrăinate de donatar pendente conditione, dobânditorul de bună-credinţă a dobândit proprietatea în temeiul art. 1909 alin. (1) C. civ., astfel că donatarul va restitui valoarea bunurilor donate.

Excepţii de la regula formei autentice a donaţiei

Fără a fi prevăzute în mod expres de lege, doctrina şi practica judiciară admit existenţa a trei asemenea excepţii de la condiţia formei autentice a donaţiei, donaţiile neregulate, cum au mai fost numite în doctrină: darul manual, donaţia indirectă şi donaţia deghizată. Rigorismul legii cu privire la forma solemnă în care trebuie să se manifeste voinţa părţilor contractante nu corespunde întocmai cu nevoile vieţii sociale, deoarece priveşte satisfacerea unor sentimente de afecţiune, recunoştinţă sau generozitate.

§1. Darul manual

Noţiune şi reglementare. Darul manual constă în tradiţiunea materială a unui bun mobil corporal de la o

persoană la alta, făcută cu intenţia de a gratifica şi de a accepta donaţia. Darul manual reprezintă o liberalitate între vii, având ca obiect numai bunuri mobile corporale şi realizată

valabil prin tradiţiunea bunului. Această derogare de la regula formei autentice a donaţiei îşi găseşte justificare legală în art. 644 C civ., care enumeră şi tradiţiunea printre modurile de dobândire a proprietăţii. Condiţiile de validitate ale darului manual. Fiind o donaţie, darul manual trebuie să îndeplinească condiţiile de validitate ale donaţiei, exceptând condiţia formei autentice, la care se adaugă două condiţii specifice pentru validitatea sa: tradiţiunea şi bunurile ce pot forma obiectul darului manual.

Tradiţiunea. Tradiţiunea bunurilor dăruite, respectiv remiterea materială a bunurilor de la donator donatarului, este de esenţa darului manual, de unde rezultă că darul manual este un contract real. Tradiţiunea este cea care dă valoare şi efecte concursului de voinţe; ea creează darul manual şi transmite donatarului proprietatea lucrului dăruit. Dacă se realizează acordul de voinţe al părţilor (verbal sau prin înscris sub semnătură privată), dar nu are loc tradiţiunea bunului, nu suntem în prezenţa unui dar manual, ci contractul este nul pentru lipsa formei autentice a donaţiei.

Condiţia tradiţiunii bunurilor este îndeplinită, fiind, deci, în prezenţa unui dar manual, şi atunci când donatarul se află deja în posesia bunurilor, însă în baza unui alt titlu (împrumut, depozit etc.), iar donatorul îşi manifestă voinţa de a-l gratifica pe donatar cu aceste bunuri şi donatarul acceptă. Astfel, intenţia de a gratifica (animus donandi) şi de a accepta donaţia se pot manifesta atât înainte, cât şi după tradiţiunea bunului.

Tradiţiunea bunului trebuie să aibă loc înainte de moartea donatorului, întrucât dacă are loc după moartea acestuia, nu mai suntem în prezenţa unui dar manual, chiar dacă a existat un acord de voinţe al părţilor.

Constituie astfel dar manual retragerea unei sume de bani de pe un carnet de economii C.E.C. şi transferarea ei pe carnetul C.E.C. al altei persoane. Tot practica judiciară a statuat că suntem în prezenţa unui dar manual şi atunci când donatorul, fără a preda efectiv o sumă de bani donatarului, înmânează această sumă de bani unui terţ, în vederea achiziţionării unui imobil pentru donatarul-cumpărător.

S-a apreciat că tradiţiunea bunului se poate realiza şi prin mandatar, fie al donatorului (care trebuie să predea bunul donatarului în timpul vieţii donatorului), fie al donatarului.


47

Bunurile care pot fi obiectul darului manual. Bunurile ce pot forma obiectul darului manual sunt numai bunurile ce pot face obiectul tradiţiunii: bunurile

mobile corporale. Bunurile imobile şi mobile incorporale nu sunt susceptibile de tradiţiune, de predare materială şi, deci, nici

nu pot face obiectul darului manual. Cât priveşte creanţele constatate prin titluri la purtător şi bilete de bancă, doctrina a considerat că pot face

obiectul darului manual, întrucât creanţa este încorporată în titlu şi aparţine purtătorului. Darul manual poate avea ca obiect titlurile la purtător şi atunci când donatorul şi-a rezervat uzufructul sau nuda proprietate (dăruind numai venitul lor).

Nu pot forma obiect al darului manual bunurile viitoare, întrucât darul manual se realizează valabil numai prin tradiţiunea bunului.

Spre deosebire de titlurile la purtător, titlurile nominative nu pot forma obiectul darului manual, deoarece acestea nu pot fi valorificate decât de persoana al cărei nume este indicat pe titlu ca titular, chiar dacă aceste titluri au fost predate animus donandi unei alte persoane.

Bunurile mobile corporale, inclusiv titlurile la purtător, bilete de bancă etc., formează obiect al darului manual, indiferent de valoarea acestora; deşi iniţial au existat discuţiipe această temă, doctrina şi practica au admis unanim că, de vreme ce legea nu face nici o distincţie, darul manual este valabil, indiferent de valoarea bunurilor ce fac obiectul său.

Condiţiile de fond pentru validitatea darului manual. Darul manual, fiind o varietate a donaţiei, trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii de fond ca şi donaţia. Astfel, se menţin aceleaşi incapacităţi speciale, sunt interzise clauzele incompatibile cu principiul irevocabilităţii darului manual şi este permisă clauza de reîntoarcere convenţională a bunului donat în caz de predeces al donatarului sau atât al donatarului, cât şi al descendenţilor săi, faţă de donator. Darurile manuale pot avea loc şi între soţi, dar, la fel ca şi donaţia, ele sunt revocabile, potrivit art. 937 alin. (1) C. civ.

La fel ca şi donaţia, darul manual poate fi supus unei condiţii sau unei sarcini, va fi revocabil în condiţiile art. 829 C. civ. şi va fi supus raportului sau reducţiunii, potrivit dreptului comun.

Donaţiile indirecte Noţiune. O altă excepţie de la condiţia formei autentice a donaţiei este donaţia indirectă. Donaţia indirectă

este liberalitatea între vii care se realizează pe calea unui alt act juridic decât donaţia. Ca şi în cazul donaţiei deghizate, ceea ce transformă acest act juridic într-o donaţie este intenţia liberală (animus donandi), dar spre deosebire de donaţia deghizată, în cazul donaţiei indirecte, actul juridic încheiat este un act real, perfect valabil, care exprimă voinţa reală a părţilor, şi nu un act simulat.

Prin intermediul acestui act are loc o îmbogăţire a patrimoniului dobânditorului, realizată prin puterea intenţiei liberale a transmiţătorului, dar "independent de vreun dare, adică de vreo transmitere a unui drept real" din patrimoniul transmiţătorului în cel al dobânditorului, ci în puterea unui act juridic al transmiţătorului, încheiat cu intenţia de a procura celuilalt un folos gratuit.

Condiţii Fiind în prezenţa unui alt act juridic decât donaţia, acesta nu trebuie să îndeplinească condiţiile de formă

pentru validitatea donaţiei, respectiv condiţia formei autentice, exceptând cazul când forma autentică este o condiţie pentru însăşi valabilitatea actului respectiv. Pentru a fi valabil, acest act juridic trebuie să îndeplinească condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege pentru validitatea sa şi, întrucât reprezintă o liberalitate, trebuie să îndeplinească şi condiţiile de fond ale donaţiei. Sunt edificatoare în acest sens dispoziţiile art. 1642 alin. (2) C. civ., referitoare la renta viageră în favoarea unei terţe persoane, potrivit cărora "deşi întruneşte însuşirile unei liberalităţi, totuşi nu este supusă formelor stabilite pentru donaţiune; (...)", însă va trebui să respecte condiţiile de fond ale donaţiei, potrivit art. 1641 C. civ.

Actele juridice prin care se realizează deseori în practică o donaţie indirectă sunt: renunţarea la un drept, remiterea de datorie şi stipulaţia în folosul altei persoane, toate aceste acte trebuind să aibă la bază intenţia liberală a dispunătorului, în caz contrar neputând fi calificate ca donaţii.


48

Donaţiile simulate

Noţiune. Simulaţia presupune existenţa simultană a două contracte între aceleaşi părţi: un contract public şi aparent, care exprimă o aparenţă juridică necorespunzătoare realităţii, şi un contract secret, care conţine voinţa reală a părţilor, încheiat anterior sau concomitent cu contractul aparent.

În materia donaţiilor, prin simulaţie se urmăreşte ascunderea unei donaţii (actul secret) printr-un contract aparent cu titlu oneros (donaţia deghizată) sau ascunderea adevăratului donatar prin încheierea unui contract public, aparent între alte persoane (donaţia prin interpunere de persoane).

Donaţiile deghizate

Noţiune. Donaţiile deghizate sunt donaţiile ascunse, mascate printr-un contract aparent, public, cu titlu oneros. De cele mai multe ori, donaţia este deghizată printr-un contract de vânzare-cumpărare. Deghizarea este totală, întrucât se ascunde însăşi natura juridică a contractului încheiat (părţile au încheiat în realitate un contract de donaţie, dar l-au deghizat printr-un contract aparent, de vânzare-cumpărare). În acest caz, contractul public, aparent prezintă o situaţie juridică bazată pe contractul de vânzare-cumpărare, ca şi cum între părţi ar fi intervenit o adevărată vânzare. Actul secret, donaţia, este cel care stabileşte adevăratele raporturi juridice dintre părţile contractante.

Condiţiile de validitate ale donaţiilor deghizate. Majoritatea doctrinei şi jurisprudenţei consideră că simulaţia, în sistemul nostru, nu este sancţionată cu nulitatea. Prin ea însăşi, simulaţia nu este o cauză de nulitate, întrucât, în ultimă instanţă, ea este o aplicaţie a principiului voinţei reale, interne, precumpănitoare în raport cu voinţa externă, socială. Simulaţia se deosebeşte atât de viciile de consimţământ, cât şi de înşelăciunea comisă în dauna terţilor, întrucât părţile au consimţit liber la realizarea unui act secret şi a unei aparenţe juridice date de un alt act, public, iar pe de altă parte, părţile pot recurge la simulaţie din cu totul alte motive decât fraudarea terţilor sau eludarea unor dispoziţii imperative ale legii.

O liberalitate ascunsă sub forma şi aparenţa unui contract cu titlu oneros este însă lovită de nulitate ori de câte ori simulaţia ar avea drept scop eludarea unor dispoziţii legale imperative.

Astfel, donaţia deghizată va fi valabilă şi va produce efecte juridice atât între părţi, cât şi între moştenitorii acestora, cu condiţia de a fi valabil încheiată, cel puţin în privinţa celorlalte condiţii, dacă nu şi în privinţa formei. Validitatea unor asemenea liberalităţi realizate fără respectarea dispoziţiilor art. 813 C. civ. cu privire la forma autentică a donaţiei şi care îmbracă numai forma prevăzută pentru actul aparent, cu titlu oneros a constituit obiect de controversă în doctrină şi în jurisprudenţă.

Este unanim admis că o donaţie deghizată sub forma unui contract cu titlu oneros va fi lovită de nulitate ori de câte ori va avea o cauză ilicită sau imorală (art. 966 C. civ.) sau când scopul simulaţiei este de a realiza o liberalitate prohibită de lege.

Contractul care deghizează donaţia va trebui să îndeplinească atât condiţiile generale de validitate ale oricărui contract, prevăzute de art. 948-968 C. civ., cât şi condiţiile de fond pentru validitatea donaţiei (capacitate, clauze incompatibile cu principiul irevocabilităţii, o cauză licită, revocarea în cazurile expres prevăzute, reducţiune, raport etc).

Donaţiile prin interpunere de persoane Noţiune. Întâlnim donaţia simulată prin interpunere de persoane atunci când contractul de donaţie

aparent se încheie între anumite persoane, iar prin contractul de donaţie secret se precizează adevăratul beneficiar al donaţiei, respectiv adevăratul donatar. De regulă, se recurge la interpunere de persoane atunci când se urmăreşte gratificarea unei persoane incapabile (incapacitate absolută sau relativă) de a primi donaţii.

Condiţii de validitate. Întrucât prin această formă de simulaţie, părţile nu urmăresc să ascundă natura juridică a contractului intervenit, ci numai persoana donatarului, ele încheie, în mod aparent, tot un contract de donaţie, astfel că acesta trebuie să îndeplinească toate condiţiile de fond şi de formă prevăzute de legiuitor pentru validitatea donaţiei. Pentru a fi valabilă, donaţia prin interpunere de persoane trebuie să îndeplinească toate condiţiile de fond ale donaţiei, condiţii care sunt analizate în raport de adevărata persoană a donatarului.

Test de evaluare 1. Contractul de donaţie este un contract:


49

a) consensual, cu titlu gratuit, o liberalitate şi translativ de proprietate; b) solemn, cu titlu gratuit, o liberalitate şi translativ de proprietate; c) transferă dreptul de proprietate de la donator la donatar în momentul încheierii contractului; d) de regulă, nu dă naştere unei obligaţii de garanţie din partea donatorului.

2. Donaţia între soţi: a)este valabilă; b) este anulabilă;

c) este nulă absolut. 3.Donaţia făcută de donatar medicului care l-a îngrijit în boala care i-a şi provocat decesul:

a)este lovită de nulitate absolută, în toate cazurile; b)este lovită de nulitate relativă; c)este valabilă, dacă medicul este rudă în linie colaterală până la gradul IV inclusiv cu donatorul, iar donatorul nu a avut rude în linie dreaptă.

4.Minorul devenit major: a)poate dona inclusiv în favoarea tutorelui său, nedescărcat de gestiune;

b)nu poate dona în favoarea tutorelui său, dacă socotelile tutelei nu au fost definitiv încheiate; c)nu poate dona nici personal, nici prin reprezentantul legal.

5.În cazul donaţiei între absenţi, capacitatea se apreciază: a)pentru donator, în momentul emiterii ofertei de donaţie;

b)pentru donatar, în momentul acceptării ofertei de donaţiei; c)pentru donator, în momentul emiterii ofertei şi acceptării acesteia; d)pentru donatar, în momentul emiterii ofertei şi acceptării acesteia. 6.Reprezintă o excepţie de la forma autentică a contractului de donaţie: a)donaţia de bunuri viitoare; b)donaţiile între soţi; c)darul manual, donaţiile indirecte şi donaţiile simulate; d)donaţiile făcute viitorilor soţi în vederea căsătoriei. 7.Sunt permise în contractul de donaţie clauze ce conţin : a)condiţii potestative din partea donatorului; b)dreptul donatorului de a dispune de bunul donat; c)obligaţia donatarului de a plăti o datorie viitoare nedeterminată a donatorului; d)dreptul de reîntoarcere convenţională a bunului donat în patrimoniul donatorului, în caz de predeces al donatarului faţă de donator.

8.Clauza prin care donatorul l-ar obliga pe donatar să păstreze bunul donat în patrimoniul său pe tot timpul vieţii, iar la decesul său să-l transmită unei persoane desemnate tot de donator:

a)este valabilă; b)este sancţionată cu nulitatea relativă;

c)este sancţionată cu nulitatea absolută. 9.Sunt permise în contractul de donaţie clauze ce conţin : a)condiţii potestative din partea donatorului; b)dreptul donatorului de a dispune de bunul donat; c)obligaţia donatarului de a plăti o datorie viitoare nedeterminată a donatorului; dreptul de reîntoarcere convenţională a bunului donat în patrimoniul donatorului, în caz de predeces al donatarului faţă de donator.

Secţiunea 2 Efectele contractului de donaţie. Revocarea donaţiei

I. Efectele donaţiei între părţile contractante

Obligaţiile donatorului. Contractul de donaţie, valabil încheiat, dă naştere la o serie de obligaţii, de

cele mai multe ori, în sarcina donatorului. În anumite cazuri, donaţia naşte obligaţii şi pentru donatar.


50

De asemenea, donaţia produce efecte juridice şi faţă de terţi. Obligaţia de predare. Odată contractul de donaţie perfectat, donatorul are obligaţia de a preda bunul

donat în termenul şi în condiţiile stipulate în contract. Până la predarea bunului, donatorul are obligaţia de a conserva bunul; donatorul răspunde pentru pieirea sau deteriorarea bunului din culpa sa. Dacă donatorul nu-şi execută obligaţia de predare, donatarul poate solicita executarea silită a acestei obligaţii. Obligaţia de predare a donatorului nu se justifică în cazul darului manual, a cărei încheiere valabilă este condiţionată de predarea bunului.

Obligaţia de garanţie. În materia donaţiilor, art. 828 alin. (1) C. civ. dispune că: "Donatorul nu este responsabil de evicţiune către donatar pentru lucrurile dăruite".

Donatorul nu este, în principiu, obligat a garanta pe donatar pentru evicţiunea totală sau parţială a lucrului dăruit şi nici pentru viciile ascunse ale bunului, întrucât pe de o parte, el n-a înţeles a da mai mult decât are, iar pe de altă parte, donatarul, care a primit un folos gratuit, nu se poate întoarce împotriva donatorului pentru a-i cere mai mult decât acesta a avut şi a intenţionat să-i transmită.

Donatarul evins poate să exercite o acţiune în garanţie, pe care însuşi donatorul ar fi putut s-o exercite împotriva autorilor săi, dacă el ar fi fost cel evins.

Prin excepţie, donatorului îi revine obligaţia de garanţie în următoarele cazuri: a) dacă prin contractul de donaţie, donatorul s-a angajat în mod expres să garanteze pe donatar

pentru evicţiune sau pentru vicii [art. 828 alin. (2) C. civ.], întrucât dispoziţiile art. 828 alin. (1) C. civ. nu au caracter imperativ. Ce efect va produce clauza de garanţie promisă? Donatorul va trebui să despăgubească complet pe donatar pentru prejudiciul cauzat de evicţiune, devenind aplicabile, prin analogie, dispoziţiile referitoare la garanţie din materia vânzării (art. 1337 şi urm. din C. civ.).

b) art. 828 alin. (3) C. civ. prevede că donatorul este responsabil de evicţiunea provenită din faptul său personal. Astfel, de exemplu, donatorul vinde imobilul după ce anterior îl donase sau donează imobilul după ce anterior îl vânduse etc. În acest caz, de câte ori evicţiunea provine dintr-un fapt personal al donatorului, se vor aplica, prin analogie, dispoziţiile legale privitoare la obligaţia de garanţie a vânzătorului în contractul de vânzare-cumpărare. Donatorul va răspunde faţă de donatar şi atunci când va ipoteca bunul – obiect al donaţiei, înaintea efectuării formelor de publicitate, în acest caz, el fiind întotdeauna de rea-credinţă; donatorul va restitui de asemenea donatarului de bună-credinţă toate cheltuielile, inclusiv cele voluptuarii făcute cu bunul donat, dacă, cu rea-credinţă, a înstrăinat bunul altei persoane.

c) donatorul va răspunde pentru dol şi neglijenţa sa gravă (asimilată dolului) ori de câte ori va provoca un prejudiciu donatarului. De asemenea, donatorul va răspunde de viciile ascunse ale bunului donat, dacă a fost de rea-credinţă, având cunoştinţă de aceste vicii la data încheierii donaţiei şi necomunicându-le donatarului.

d) în cazul în care donaţia impune anumite sarcini donatarului, dobândind, în parte, un caracter oneros, art. 828 alin. final decide că donatorul răspunde pentru evicţiune, însă numai în limita sarcinilor impuse donatarului. În limita sarcinii, contractul de donaţie este un contract sinalagmatic şi cu titlu oneros, astfel că apare justă soluţia legiuitorului prin care impune obligaţia de garanţie donatorului, asimilat vânzătorului, motiv pentru care donatorul va răspunde nu numai pentru evicţiune, ci şi pentru viciile ascunse ale lucrului donat.

Obligaţiile donatarului Donaţia pur gratuită. În cazul donaţiei pur gratuite, donatarul nu are nici o obligaţie, ci numai o

îndatorire de recunoştinţă faţă de donator, sancţionată prin art. 831 C. civ., care prevede posibilitatea revocării donaţiei pentru ingratitudinea donatarului.

Donaţia cu sarcini (sub modo). Sarcina este o prestaţie (o obligaţie de a da, a face sau a nu face) impusă donatarului prin contractul de donaţie, fie în favoarea donatorului, fie în favoarea unui terţ, fie în favoarea donatarului însuşi.

Dacă sarcina impusă donatarului este în folosul unui terţ, contractul conţine o stipulaţie pentru altul, respectiv o donaţie indirectă, grefată pe o donaţie directă, cu condiţia ca stipulaţia să fie făcută donandi causa. Dacă sarcina în folosul unui terţ absoarbe întreaga valoare a liberalităţii, ea reprezintă o liberalitate indirectă în favoarea terţului. Atât în cazul în care prestaţia impusă donatarului este în folosul dispunătorului, cât şi în


51

cazul în care prestaţia este în folosul unui terţ, sarcina constituie o condiţie rezolutorie potestativă din partea gratificatului şi, în funcţie de valoarea acestei sarcini, contractul rămâne sau nu o liberalitate.

O dată cu acceptarea donaţiei, donatarul este obligat să execute sarcina, în caz contrar, donaţia fiind revocabilă în condiţiile art. 829, art. 830 şi art. 832 C. civ. Donatarul nu se poate elibera de executarea sarcinii, renunţând la beneficiul liberalităţii, fără consimţământul donatorului. Dat fiind caracterul sinalagmatic al contractului de donaţie cu sarcină, în cazul neexecutării sarcinii, donatorul poate alege între executarea silită şi rezoluţiunea (revocarea) contractului.

Revocarea donaţiilor

Reglementare juridică. Consacrând în art. 801 C. civ. principiul irevocabilităţii donaţiilor, legiuitorul

stabileşte, în art. 829 C. civ., cazurile expres şi limitativ prevăzute, în care o donaţie poate fi totuşi revocată: neîndeplinirea sarcinilor impuse donatarului, ingratitudinea acestuia faţă de donator şi survenienţa de copii.

Cauzele legale de revocare a donaţiilor

1. Revocarea donaţiilor pentru neîndeplinirea sarcinilor

Articolul 829 C. civ. a consacrat trei cazuri în care donaţia poate fi revocată: revocarea pentru neîndeplinirea sarcinilor, revocarea pentru ingratitudine şi revocarea pentru survenienţa de copii.

În limita sarcinii impuse donatarului, donaţia devine un contract sinalagmatic. Ca în orice contract sinalagmatic, în cazul neexecutării culpabile a obligaţiilor contractuale de către una din părţi, cealaltă parte poate solicita fie executarea silită a obligaţiilor, fie rezoluţiunea contractului (art. 1020, art. 1021 C. civ.). Astfel, ca în orice contract sinalagmatic, în cazul neîndeplinirii totale sau parţiale a sarcinii, donaţia va fi supusă regulilor consacrate de art. 1021 C. civ. şi donatorul va putea alege între a solicita fie executarea silită a sarcinii, fie rezoluţiunea (revocarea) contractului, cu daune-interese.

Mai mult, art. 832 C. civ. dispune că revocarea donaţiei pentru neîndeplinirea sarcinii "nu se face de drept niciodată", ci ea trebuie pronunţată de instanţa judecătorească. Dispoziţia generală conţinută de art. 1021 C. civ. se aplică şi acestui caz de revocare a donaţiei, astfel că instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea acţiunii în revocare va putea acorda, la cerere, după circumstanţe, un termen de graţie donatarului, pentru îndeplinirea sarcinii. Părţile pot stipula în contract un pact comisoriu expres, în temeiul căruia neîndeplinirea sarcinilor de către donatar conduce de drept la revocarea donaţiei, fără somaţie sau cerere de chemare în judecată, caz în care instanţa de judecată nu va putea acorda un termen, ci se va mărgini numai a constata că donaţia este de drept revocată prin neexecutarea sarcinii. Pe de altă parte, părţile sunt libere să stipuleze în contract renunţarea donatorului la dreptul de a cere revocarea donaţiei pentru neexecutarea sarcinii.

Potrivit art. 1021 C. civ., în măsura în care executarea sarcinii este încă posibilă, donatorul poate solicita instanţei de judecată executarea contractului, şi nu revocarea. Executarea sarcinii va putea fi solicitată şi de terţul în favoarea căruia sarcina a fost impusă; nefiind parte în contractul de donaţie, terţul nu va putea cere revocarea donaţiei pentru neexecutarea sarcinii în favoarea lui, acest drept aparţinând numai donatorului, moştenitorilor săi şi creditorilor. Donatarul nu se poate elibera de executarea sarcinii, renunţând la beneficiul liberalităţii, întrucât donaţia este un contract şi nu poate fi revocată decât prin consimţământul ambelor părţi. Obligaţia donatarului de a-şi executa sarcinile impuse prin contract subzistă şi în cazul pieririi fortuite a bunului ce a făcut obiectul liberalităţii, întrucât riscul pieirii bunului îi aparţine (res perit domino) în calitatea sa de proprietar, de la data perfectării convenţiei.

Urmând acelaşi regim juridic ca şi rezoluţiunea convenţiilor sinalagmatice, revocarea donaţiei pentru neîndeplinirea sarcinii va opera numai în cazul unei neexecutări culpabile din partea donatarului. Dacă neexecutarea sarcinii este imputabilă donatorului sau nu este imputabilă nici uneia din părţi, revocarea donaţiei este inadmisibilă.

Cine poate cere revocarea donaţiei sau executarea sarcinii? Revocarea donaţiei pentru neîndeplinirea sarcinii sau, după caz, executarea sarcinii, poate fi cerută, în primul rând, de donator, indiferent că sarcina a fost stipulată în folosul său, al unui terţ sau chiar al donatarului. Dacă sarcina este stipulată în folosul unui terţ, cum am precizat anterior, acesta nu poate solicita revocarea donaţiei, ci numai executarea sarcinii.


52

Revocarea donaţiei sau executarea sarcinii poate fi solicitată şi de moştenitorii donatorului şi, în temeiul art. 974 C. civ., fiind o acţiune patrimonială, revocarea poate fi cerută şi de creditorii donatorului, pe calea acţiunii oblice.

Creditorii moştenitorilor pot introduce şi ei acţiunea în revocarea donaţiei, dacă debitorul lor nu a renunţat la acţiune.

Efectele revocării. Articolul 830 C. civ. prevede efectele admiterii acţiunii în revocarea donaţiei pentru neîndeplinirea sarcinii: "Când donaţiunea este revocată pentru neîndeplinirea condiţiilor, bunurile reintră în mâna donatorului, libere de orice sarcină şi ipotecă". Prin urmare, revocarea donaţiei produce efectul său imediat, şi contra donatarului, şi contra terţilor dobânditori, desfiinţând definitiv şi retroactiv donaţia, în raport cu orice persoană.

Între părţi. Cum am precizat anterior, revocarea donaţiei pentru neîndeplinirea sarcinii este similară rezoluţiunii şi produce aceleaşi efecte. Rezoluţiunea (revocarea) donaţiei are drept efect desfiinţarea cu efect retroactiv a donaţiei şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului. Bunurile donate se reîntorc în patrimoniul donatorului.

Cât priveşte restituirea fructelor de către donatar, împărtăşim opinia potrivit căreia donatarul este obligat la restituirea fructelor de la data cererii de chemare în judecată, întrucât donatorul, pe lângă voinţa de a-şi vedea sarcina îndeplinită, şi-a exprimat şi intenţia liberală de a-l gratifica pe donatar, de a-i mări patrimoniul, or această intenţie liberală nu şi-ar mai găsi justificare dacă donatarul ar fi obligat la restituirea tuturor fructelor percepute de la data încheierii contractului. Dacă donatarul a executat parţial sarcina ce i-a fost impusă prin contract, în cazul revocării donaţiei, el are dreptul la restituirea prestaţiilor de la donator, părţile fiind repuse în situaţia anterioară încheierii donaţiei (art. 1019 C. civ.). De asemenea, donatorul este obligat să restituie donatarului toate cheltuielile necesare pe care acesta din urmă le-a făcut cu bunul donat.

În raport cu terţii. După cum dispune art. 830 C. civ., bunul donat reintră în patrimoniul donatorului liber de orice sarcină şi ipotecă. Revocarea donaţiei are drept efect desfiinţarea tuturor înstrăinărilor cu titlu gratuit sau oneros ale bunurilor donate, făcute de donatar, cât şi desfiinţarea tuturor drepturilor reale pe care donatarul le-ar fi constituit în favoarea unor terţi, ca urmare a aplicării principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis. Împotriva terţului dobânditor al bunului, donatorul, după admiterea acţiunii în revocarea donaţiei, are deschisă calea acţiunii în revendicare.

Donatorul va fi obligat să restituie terţului dobânditor toate cheltuielile pe care acesta le-a făcut pentru conservarea şi îmbunătăţirea bunului. Terţul dobânditor nu va fi obligat să restituie fructele, decât cele încasate sau percepute de la data cererii de chemare în judecată.

Regulile cu privire la revocarea donaţiei pentru neîndeplinirea sarcinilor sunt aplicabile tuturor formelor de donaţie, inclusiv darului manual afectat de sarcini.

2. Revocarea donaţiei pentru ingratitudine

Noţiune.Donaţiile au devenit revocabile pentru ingratitudine încă din dreptul roman; instituţia ingratitudinii, privită ca opusul recunoştinţei donatarului faţă de donator, a fost extinsă de Justinian (în anul 530 d.Hr.) la toate donaţiile. Codul civil de la 1864 dispune, prin art. 829 C. civ., că donaţia este revocabilă pentru ingratitudine faţă de donator.

Majoritatea doctrinei a văzut în ingratitudine opusul recunoştinţei. Cauze de revocare. Articolul 831 C. civ. arată că donaţiile sunt revocabile pentru ingratitudine în

următoarele cazuri prevăzute limitativ: a) dacă donatarul a atentat la viaţa donatorului; b) dacă donatarul este culpabil faţă de donator de delicte, cruzimi sau injurii grave; c) refuzul de alimente.

A. Atentatul la viaţa donatorului, săvârşit de donatar. Acest caz de revocare, cel mai grav dintre toate, presupune intenţia donatarului de a-l ucide pe donator; este astfel irelevant dacă fapta donatarului a avut sau nu drept urmare moartea donatorului, după cum este lipsit de importanţă dacă, pentru fapta sa, donatarul a fost sau nu condamnat penal.

Donaţia va fi revocabilă pentru ingratitudine, chiar dacă donatarul nu ar fi pedepsit penal pentru fapta sa, din diferite motive: moartea donatarului, prescripţia răspunderii penale etc.


53

Întrucât legea civilă sancţionează, prin acest caz de revocare, intenţia criminală asupra donatorului, donaţia nu va fi revocată pentru ingratitudine în cazul uciderii din culpă a donatorului, în cazul în care donatarul pune în pericol viaţa donatorului din neglijenţă sau imprudenţă, precum şi în cazul în care fapta de omor a fost săvârşită de donatarul lipsit de discernământ.

B. Revocarea donaţiei pentru delicte, cruzimi sau injurii grave. Prin «delicte» se înţeleg faptele infracţionale prevăzute de Codul penal şi celelalte legi speciale; prin

«cruzimi» se înţeleg actele de lovire, de vătămare fizică a donatorului. «Injuriile» presupun faptele de insultă, de ofensă, jignirile aduse persoanei donatorului, onoarei, demnităţii sau reputaţiei acestuia (nu şi memoriei donatorului) etc. Pentru ca injuriile să ducă la revocarea donaţiei, trebuie să fie grave, gravitate lăsată la aprecierea suverană a instanţei de judecată.

C. Refuzul de alimente Donaţia este revocabilă pentru ingratitudine şi în cazul în care donatorul, fiind în nevoie, donatarul

refuză "fără cuvânt" să-i dea alimente. Acest caz de revocare are în vedere împrejurarea că donatorul se află în stare de nevoie, fără ca alte

rude sau persoane să fie legal obligate la întreţinerea lui, iar donatarul, având posibilitatea, refuză nejustificat să-i acorde ajutorul alimentar impus de obligaţia de recunoştinţă. Donaţia nu va fi, aşadar, revocată pentru ingratitudine, în cazul în care donatorul are rude sau există alte persoane obligate legal să-i acorde întreţinere. În toate cazurile, valoarea alimentelor nu poate depăşi valoarea bunului donat, iar în cazul în care bunul donat piere fortuit, donatarul poate refuza să acorde ajutorul alimentar. Astfel cum a precizat practica judiciară, obligaţia donatarului de a-i acorda cele necesare donatorului aflat în nevoie, încetează atunci când acesta a dobândit mijloacele pentru a se întreţine singur sau, în caz contrar, la moartea acestuia. Revocarea pentru acest caz de ingratitudine nu poate opera dacă donatorul este cel care refuză ajutorul alimentar oferit de donatar.

Acţiunea în revocare pentru ingratitudine. Caracter judiciar. Potrivit art. 832 C. civ., revocarea pentru ingratitudine "nu se face de drept

niciodată". Revocarea pentru ingratitudine este deci judiciară, ea va trebui cerută instanţei de judecată, prin intermediul acţiunii în revocare pentru ingratitudine, instanţă care va aprecia de la caz la caz gravitatea faptelor imputate.

Persoanele care pot cere revocarea. (reclamantul într-o asemenea acţiune). Articolul 833 alin. (2) C. civ. instituie caracterul strict personal al acţiunii în revocare pentru ingratitudine, dispunând că numai donatorul poate cere revocarea donaţiei, fiind singurul care a suferit de pe urma ingratitudinii donatarului şi care poate decide iertarea sau nu a acestuia.

Pe cale de excepţie, moştenitorii donatorului pot exercita această acţiune în două cazuri [art. 833 alin. (2) C. civ.]:

a) când acţiunea a fost introdusă de donator, iar acesta a decedat înainte de terminarea procesului, acţiunea va fi continuată de moştenitorii săi;

b) când donatorul a decedat anterior expirării termenului pentru introducerea acţiunii în revocare. Această excepţie îşi găseşte justificarea în prezumţia că dacă donatorul ar fi fost în viaţă până la expirarea termenului, ar fi introdus el însuşi acţiunea.

Aceste excepţii fiind de strictă interpretare, acţiunea în revocare pentru ingratitudine nu va putea fi introdusă de creditorii donatorului şi nici măcar continuată de către aceştia.

Întrucât revocarea nu se produce de drept, donatorul sau, după caz, moştenitorii acestuia îl pot ierta pe donatarul vinovat. Iertarea se prezumă dacă titularul acţiunii, având cunoştinţă de ingratitudinea donatarului, nu introduce acţiunea înăuntrul termenului prevăzut de art. 833 alin. (1) C. civ., pentru a cere revocarea.

Persoanele împotriva cărora se îndreaptă acţiunea în revocare. Articolul 833 alin. (2) C. civ. instituie şi caracterul de pedeapsă al revocării pentru ingratitudine, arătând că "acţiunea de revocare nu se poate intenta în contra erezilor donatarului (...)".

În consecinţă, acţiunea în revocare poate fi introdusă numai împotriva donatarului vinovat. Acţiunea nu va putea fi introdusă împotriva moştenitorilor donatarului culpabil, aceştia nefiind vinovaţi de fapta de ingratitudine a autorului lor, iar pe de altă parte, având caracterul unei pedepse, acţiunea în revocare nu poate sancţiona decât persoana vinovată de ingratitudine. Acţiunea în revocare pentru ingratitudine nu va putea fi


54

îndreptată împotriva moştenitorilor donatarului ingrat nici atunci când aceştia ar fi comis fapta ce constituie ingratitudine, întrucât ei nu au calitatea de donatari.Odată decedat donatarul vinovat, acţiunea nu va putea fi continuată împotriva moştenitorilor săi, din mai multe considerente: pe de o parte, legea, prin art. 833 C. civ., nu autorizează această soluţie (spre deosebire de cazul moştenitorilor donatorului), iar pe de altă parte, revocarea, având caracterul unei pedepse, nu se poate îndrepta împotriva moştenitorilor nevinovaţi de ingratitudinea autorului lor.

Dacă dreptul ce a făcut obiectul contractului a fost transmis mai multor donatari, dar vinovaţi de ingratitudine sunt numai unii donatari, revocarea pentru ingratitudine se va îndrepta numai împotriva celor vinovaţi, donaţia rămânând valabilă pentru donatarii nevinovaţi.

Termenul acţiunii în revocarea donaţiei pentru ingratitudine. Potrivit art. 833 alin. (1) C. civ., "cererea de revocare pentru ingratitudine trebuie făcută în termen de un an din ziua faptului, sau din ziua în care donatorul a cunoscut faptul". Cum s-a decis în doctrină, termenul de 1 an nu este un termen de prescripţie, ci un termen de decădere, neputându-i fi aplicabile regulile cu privire la suspendare, întrerupere sau repunerea în termen; după împlinirea termenului de 1 an, se prezumă de drept că donatorul l-a iertat pe donatar, iar dreptul lui de a cere revocarea se stinge, acţiunea introdusă urmând să fie respinsă ca tardivă. Legea stabileşte două momente de la care curge termenul de 1 an: fie de la data producerii faptei de ingratitudine, fie de la data la care donatorul a cunoscut producerea faptei.

Pentru ca termenul de un an să înceapă să curgă, nu este suficient ca donatorul să aibă cunoştinţă de comiterea faptei care atrage ingratitudinea, ci trebuie să ştie că donatarul este autorul acestei fapte. Dacă donatorul a decedat fără a cunoaşte fapta de ingratitudine sau pe autorul ei, moştenitorii acestuia vor putea introduce acţiunea în revocare în termen de un an, care curge de la data la care aceştia cunosc fapta.

Efectele revocării donaţiei pentru ingratitudine între părţile contractante. Articolul 834 alin. (2) C. civ. arată care sunt efectele admiterii acţiunii în revocare. Astfel, revocarea pentru ingratitudine nu are efect retroactiv, ci se realizează ex nunc: dacă bunul donat se află în stăpânirea donatarului, acesta este obligat să-l restituie integral, cu toate accesoriile sale, donatorului; donatorul va restitui donatarului contravaloarea îmbunătăţirilor aduse bunului donat de către donatar. La rândul său, donatarul este obligat să-l despăgubească pe donator pentru degradările sau deteriorările aduse bunului prin faptele sale.

Dacă bunul donat nu se mai află în posesia donatarului, acesta este obligat să restituie donatorului contravaloarea acestuia, şi nu preţul obţinut din înstrăinarea bunului. Donatarul este obligat să despăgubească pe donator atât pentru înstrăinările totale, cât şi pentru cele parţiale ale bunului donat, precum şi pentru eventualele sarcini ce le-ar fi constituit asupra bunului (ipotecă, servitute etc.).Valoarea pe care o va restitui donatarul va fi cea din momentul introducerii cererii de revocare.

Pe lângă bun sau valoarea acestuia, donatarul, faţă de care a fost admisă acţiunea în revocare, va fi obligat şi la restituirea fructelor sau veniturilor produse de bunul donat din ziua cererii de chemare în judecată. Donatarul dobândeşte fructele pe care le-a perceput sau putea să le perceapă până la această dată în virtutea calităţii sale de proprietar.

Dacă bunul donat se află în stăpânirea donatarului, el va fi restituit donatorului în starea în care se găsea la data introducerii cererii. Donatarul nu va răspunde de pieirea fortuită a bunului produsă anterior cererii de revocare

Efectele revocării faţă de terţi. Revocarea donaţiei pentru ingratitudine nu produce nici un efect faţă de terţii ce au contractat cu donatarul: "Revocarea pentru ingratitudine nu poate infirma nici înstrăinările făcute de donatar, nici ipotecile sau alte sarcini reale, cu care el ar fi putut greva obiectul dăruit; (…)". Soluţia legiuitorului se justifică prin aceea că revocarea este o pedeapsă civilă pentru donatarul vinovat de ingratitudine, astfel că ea nu trebuie să se răsfrângă asupra terţilor nevinovaţi.

Prin urmare, înstrăinările oneroase sau cu titlu gratuit sau drepturile reale constituite în favoarea terţilor anterior cererii de revocare şi, în cazul imobilelor, anterior îndeplinirii publicităţii cererii de revocare, rămân valabile.

3.Revocarea donaţiei pentru survenienţă de copil

Preluată din dreptul roman, revocarea donaţiei pentru naşterea ulterioară a unui copil donatorului este prevăzută de art. 836 C. civ.


55

Revocarea priveşte donatorii care, la data încheierii contractului, nu aveau descendenţi şi cărora li se naşte ulterior un copil, chiar postum. În acest caz, revocarea se produce de drept. Per a contrario, pentru donatorul care, la data contractării, avea deja un descendent, donaţia este irevocabilă.

Donaţiile supuse revocării. Articolul 836 C. civ. arată că sunt supuse revocării toate donaţiile, indiferent de valoarea lor şi de titlul sub care au fost făcute, inclusiv donaţiile făcute soţilor în vederea căsătoriei, exceptând donaţia făcută soţului de ascendentul său. Sunt astfel revocabile pentru această cauză: donaţiile în formă autentică, donaţiile deghizate, donaţiile indirecte, darul manual etc.

Condiţiile revocării donaţiei. Pentru a avea loc revocarea donaţiei pentru această cauză, se cer îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

a) donatorul să nu aibă copil sau un alt descendent în viaţă la data încheierii contractului; b) donatorului i se naşte ulterior un copil sau descendent, chiar postum. Donatorul să nu aibă copil sau un alt descendent născut la data încheierii contractului. Împrejurarea

că un copil al donatorului era conceput la data contractării nu împiedică revocarea de drept a donaţiei prin naşterea ulterioară a copilului. Textul legal derogă de la principiul infans conceptus pro nato habetur, întrucât nu este în interesul copilului conceput să fie considerat în viaţă.

Dacă în momentul contractării, donatorul avea un copil declarat dispărut, art. 19 din Decretul nr. 31/1954 prezumă că acesta este în viaţă, prezumţie instituită în interesul copilului. Cu toate acestea, revocarea de drept a donaţiei se va produce dacă, după încheierea contractului, donatorului i se naşte un copil şi aceasta, deoarece "cel declarat dispărut are o existenţă puţin probabilă, ceea ce îl poate determina pe donator să facă donaţia". Pe de altă parte, prezumţia instituită de Decretul nr. 31/1954 urmăreşte protejarea intereselor celui dispărut, or în acest caz nu este în interesul acestuia să fie prezumat în viaţă.

Donatorului i se naşte ulterior un copil sau descendent, chiar postum. Este indiferent dacă copilul sau descendentul este din căsătorie sau din afara căsătoriei.

Naşterea ulterioară contractării a unui descendent donatorului duce la revocarea de drept a donaţiei în momentul naşterii, chiar şi atunci când stabilirea filiaţiei se face mult mai târziu; dacă copilul din afara căsătoriei s-a născut anterior încheierii donaţiei, dar filiaţia faţă de donator s-a stabilit ulterior contractării, donaţia este irevocabilă.

Adopţia. Practica şi doctrina au împărtăşit opinii diferite cu privire la consecinţele adopţiei unui copil de către donator. Potrivit unei alte opinii exprimată atât de majoritatea doctrinei, cât şi de practica judiciară, textul art. 836 C. civ. nu are în vedere copilul adoptat.

Dacă donatorul a adoptat un copil ulterior încheierii donaţiei, donaţia este irevocabilă, întrucât art. 836 C. civ. are în vedere "naşterea" unui copil firesc, nu şi a unui copil adoptat, după cum şi existenţa unui copil adoptat al donatorului la data contractării nu împiedică revocarea donaţiei, textul legal menţionat fiind de strictă interpretare. Revocarea donaţiei prin adopţie contravine principiului irevocabilităţii donaţiilor, adopţia depinzând în mare parte de voinţa donatorului şi, implicit, donaţia ar deveni revocabilă tot prin voinţa acestuia.

Revocarea donaţiei are loc de drept şi în cazul în care copilul sau descendentul donatorului se naşte după moartea acestuia.

Natura juridică a revocării. Potrivit art. 836 C. civ., revocarea donaţiei pentru această cauză operează de drept. În momentul naşterii copilului sau a descendentului, donaţia este revocată, iar donatarul nu mai are nici un titlu asupra bunurilor donate.

Este o revocare absolută, ce se realizează independent de voinţa donatorului şi fără intervenţia instanţei de judecată.

Fiind instituită în interesul copilului, revocarea donaţiei nu poate fi înlăturată nici măcar prin voinţa donatorului, art. 839 C. civ. dispunând că: "Orice clauze sau convenţii, prin care donatorul ar renunţa la revocarea donaţiunii pentru naştere de fiu, este nulă şi fără nici un efect".

Donaţia desfiinţată de drept la naşterea copilului nu poate fi confirmată ulterior nici prin moartea copilului, nici prin moartea donatorului, nici prin executarea sa voluntară. Donatorul redevine proprietarul bunului donat şi singura posibilitate juridică pentru gratificarea donatarului este încheierea unui nou contract de donaţie.

Donatarul pierde dreptul dobândit prin donaţie şi are obligaţia restituirii bunului; în caz de refuz, instanţa de judecată sesizată cu soluţionarea litigiului se va limita numai la a constata revocarea donaţiei în condiţiile art. 836 C. civ.


56

Acţiunea în revocare. Acţiunea donatorului nu va fi o acţiune în revocare (cum în mod greşit precizează art. 840 C. civ.), întrucât revocarea s-a produs de drept prin naşterea copilului, ci o acţiune în restituirea bunului obiect al donaţiei, acţiune care, potrivit art. 840 C. civ., coroborat cu art. 21 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, este prescriptibilă în termen de 30 de ani de la data naşterii copilului.

Revocarea donaţiei operând de drept, chiar şi după moartea donatorului, acţiunea în restituire poate fi promovată şi de moştenitorii, şi de creditorii săi, pe calea acţiunii oblice.

Ce consecinţe produce împlinirea termenului de prescripţie, fără ca cel în drept să fi introdus acţiunea în restituire? Conform unei opinii exprimate în doctrină, după această dată, donatarul continuă să deţină bunul în această calitate, aplicându-se în continuare regulile donaţiei.

Apreciem că, după împlinirea termenului prescripţiei extinctive a acţiunii în restituire, donatarul posesor va dobândi proprietatea bunului prin efectul prescripţiei achizitive de 30 de ani (dacă a posedat neîntrerupt), şi nu ca donatar, donaţia fiind desfiinţată de drept la naşterea copilului, considerându-se că nu a existat niciodată.

Efectele revocării de drept a donaţiei. Legea a stabilit că donaţia încheiată de donatorul care nu are descendenţi este făcută sub condiţia rezolutorie a naşterii unui descendent donatorului. Întrucât condiţia rezolutorie s-a împlinit prin naşterea copilului, donaţia este desfiinţată cu efect retroactiv de la data încheierii sale, părţile fiind repuse în situaţia anterioară contractării.

În consecinţă, bunurile ce formează obiectul donaţiei reintră în patrimoniul donatorului, libere de orice sarcini, ipoteci, servituţi etc. Dacă la data revocării, donatarul se găseşte în posesia bunului donat, el va trebui să-l restituie, iar dacă bunul nu i-a fost încă predat de donator, el nu va mai putea cere predarea.

Având un caracter retroactiv, revocarea donaţiei produce efecte atât împotriva donatarului şi a moştenitorilor săi ce au dobândit bunurile donate la moartea sa, cât şi împotriva terţilor dobânditori ai bunurilor respective, socotiţi că au contractat cu un non dominus. Desfiinţarea drepturilor dobândite de terţi asupra bunurilor donate, prin acte între vii încheiate cu donatarul, nu reprezintă decât aplicarea cunoscutului principiu resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, contractul de donaţie fiind socotit că nu a existat niciodată.

Împotriva terţilor dobânditori ai bunului donat, donatorul are la îndemână acţiunea în revendicare, pentru recuperarea bunului, ca orice proprietar. În cazul donaţiei mobiliare, terţul dobânditor de bună-credinţă va putea opune donatorului prescripţia instantanee, potrivit art. 1909 C. civ.

În cazul donaţiei imobiliare, terţul dobânditor este obligat să restituie imobilul, liber de orice sarcină. Deşi acţiunea în revendicare imobiliară a donatorului sau a moştenitorilor săi este imprescriptibilă, ea poate fi paralizată prin invocarea uzucapiunii, fie cea scurtă de 10 până la 20 de ani (dacă terţul dobânditor îndeplineşte condiţiile art. 1895 şi urm. C. civ.), fie uzucapiunea de 30 de ani.

Actele de administrare efectuate de donatar sau terţul dobânditor rămân valabile. Dacă donaţia este cu sarcini, revocarea priveşte numai folosul pur gratuit obţinut de donatar. O dată cu restituirea bunului, donatarul sau, după caz, terţul dobânditor este obligat şi la restituirea

fructelor produse de bun de la data la care a fost notificat cu privire la naşterea copilului. Prin urmare, donatarul dobândeşte fructele până la data notificării, el fiind considerat posesor de bună-credinţă. Pe de altă parte, atribuirea donatarului a fructelor până la data notificării se justifică şi prin intenţia legiuitorului de a respecta voinţa părţilor şi, în special, pe cea a donatorului, care a urmărit gratificarea donatarului, or obligarea acestuia la restituirea tuturor fructelor produse de bun ar reprezenta pentru el o «pagubă», şi nu o binefacere.

Cât priveşte fructele de orice natură percepute de terţul dobânditor, acesta va avea aceleaşi drepturi ca şi donatarul, păstrând fructele percepute până la data notificării şi fiind obligat să le restituie pe cele percepute după această dată.

Atât donatarul, cât şi terţul dobânditor vor păstra fructele până la data notificării lor, chiar dacă au cunoscut naşterea copilului anterior notificării.

Revocarea donaţiilor dintre soţi

Codul civil de la 1864 admite valabilitatea donaţiilor dintre soţi. Raţiunea acestei soluţii este, pe de o

parte, dreptul fiecărei persoane de a dispune liber de avutul său, iar pe de altă parte, afecţiunea reciprocă ce există între soţi. Dar oare tocmai datorită acestei afecţiuni, care poate determina donaţii exagerate, a captaţiei pe care o poate exercita soţul interesat, legiuitorul nu ar fi trebuit să oprească aceste donaţii? Răspunsul este


57

negativ, întrucât legiuitorul a avut în vedere toate aceste situaţii şi drept consecinţă, deşi soţii au deplina libertate de a-şi face donaţii unul altuia, restricţii importante caracterizează aceste donaţii.

Care sunt donaţiile permise intre soţi? Soţii îşi pot face orice fel de donaţii: donaţie de bunuri prezente, donaţie de bunuri viitoare, daruri manuale, o donaţie cu sarcini, o donaţie supusă unei condiţii potestative din partea donatorului, o donaţie cu sarcina către donatar de a achita un pasiv nedeterminat al soţului donator sau o donaţie prin care donatorul şi-ar rezerva dreptul de a dispune de bunul donat etc.

Potrivit art. 826 C. civ., dispoziţiile art. 821-825 nu se aplică donaţiilor între soţi. Potrivit art. 938 C. civ.: "Soţii nu pot, în timpul maritagiului, să-şi facă, nici prin acte între vii, nici prin

testament, vreo donaţiune mutuală şi reciprocă printr-unul şi acelaşi act". Donaţia mutuală reprezintă o dublă donaţie condiţională, validitatea unei donaţii depinzând de predecesul donatorului. Legiuitorul a instituit această interdicţie, urmărind să asigure revocarea unilaterală a donaţiei, însă interdicţia este inutilă de vreme ce revocarea unei donaţii se poate face prin act unilateral.

Donaţiile între soţi sunt supuse condiţiilor de formă şi celorlalte condiţii de fond ce guvernează încheierea valabilă a contractului de donaţie. Astfel, donaţia va trebui încheiată în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute, va trebui acceptată de soţul donatar, va trebui să respecte regulile cu privire la capacitatea părţilor. Donaţia de bunuri imobile, pentru a deveni opozabilă terţilor, va trebui supusă formelor de publicitate prevăzute de Legea nr. 7/1996, iar donaţia mobiliară se va face cu respectarea dispoziţiilor art. 827 C. civ. (referitoare la întocmirea actului estimativ al mobilelor).

Cât priveşte excepţiile de la forma autentică a donaţiei, donaţiile între soţi pot îmbrăca forma darului manual, nu şi pe cea a donaţiei deghizate sau făcute prin interpunere de persoane, în ambele cazuri donaţia fiind nulă absolut [art. 940 alin. (2) C. civ.]. Potrivit art. 941 C. civ., sunt prezumate persoane interpuse copiii soţului donatar dintr-o altă căsătorie, din afara căsătoriei sau rezultaţi din adopţie, cât şi acele rude ale donatarului la a căror moştenire el ar avea vocaţie succesorală concretă în momentul încheierii contractului, precum: ascendentul soţului donatar, bunicul soţului donatar, dacă acesta nu ar avea copii în viaţă, sora soţului donatar care nu are descendenţi etc.

Bunurile – obiect al donaţiei între soţi. Bunurile ce pot face obiectul donaţiei între soţi sunt bunurile proprii ale soţului donator, nu şi bunurile comune dobândite în timpul căsătoriei, orice convenţie prin care s-ar micşora comunitatea de bunuri fiind nulă absolut [art. 30 alin. (2) C. fam.].

Principiul revocabilităţii donaţiilor între soţi. Cum am precizat anterior, donaţiile între soţi sunt supuse unor anumite restricţii. Cea mai importantă dintre ele este revocabilitatea acestor donaţii. În acest sens, art. 937 alin. (1) C. civ. dispune: "Orice donaţiune făcută între soţi în timpul maritagiului este revocabilă".

Donaţiile între soţi reprezintă, aşadar, o excepţie de la principiul irevocabilităţii donaţiilor. Revocabilitatea acestor donaţii va opera indiferent de donaţie: donaţie autentică, dar manual, donaţie

indirectă, donaţie cu sarcini etc. Sunt exceptate de la revocabilitate darurile obişnuite, făcute cu diferite ocazii, dacă sunt proporţionale cu starea materială şi nivelul de trai al soţilor.

Facultatea de revocare este de esenţa acestor donaţii şi aparţine donatorului, fiind conferită chiar de lege, prin norme imperative, de ordine publică. Donatorul nu poate renunţa la dreptul de revocare nici prin contractul de donaţie, nici printr-o convenţie ulterioară. Această facultate va exista indiferent de stipularea vreunei clauze contrare.

Natura juridică a dreptului de a revoca donaţia. Dreptul de a revoca donaţia este un drept personal al soţului donator şi nu va putea fi exercitat nici de moştenitorii, nici de creditorii săi.

Donatorul poate revoca oricând donaţia: în timpul căsătoriei, după desfacerea căsătoriei, chiar şi după moartea donatarului, caz în care revocarea se îndreaptă împotriva moştenitorilor acestuia. Dreptul donatorului încetând o dată cu moartea, donaţia devine irevocabilă la moartea acestuia.

În timpul vieţii donatorului, revocarea donaţiei pentru neîndeplinirea sarcinii şi pentru ingratitudine nu-şi găseşte aplicare, de vreme ce donatorul poate revoca oricând donaţia, după bunul său plac (ad nutum), fără o cauză legală de revocare. Donaţia între soţi nu va fi însă revocată de drept pentru naşterea ulterioară a unui copil, întrucât, pe de o parte, legiuitorul având în vedere copiii din căsătorie, este indiferent pentru aceştia în patrimoniul cărui părinte se găseşte bunul, iar pe de altă parte, pentru că donatorul îşi poate exercita oricând dreptul său de revocare.

Prin revocarea donaţiei, ca urmare a manifestării voinţei unilaterale a donatorului, donaţia între soţi derogă nu numai de la principiul irevocabilităţii donaţiilor, dar şi de la regulile de drept comun ce consacră


58

principiul forţei obligatorii a contractului, potrivit căruia un contract se încheie prin acordul de voinţă al părţilor (mutuus consensus) şi încetează tot prin acordul comun al părţilor (mutuus dissensus).

După moartea soţului donator, donaţia devine irevocabilă şi, în cazul ingratitudinii sau al neîndeplinirii sarcinilor, moştenitorii donatorului şi creditorii săi (în cazul acţiunii în revocare pentru neîndeplinirea sarcinilor) pot solicita revocarea donaţiei în condiţiile legii.

Forma revocării. Cât priveşte forma revocării, aceasta poate fi atât expresă, cât şi tacită. Revocarea expresă are loc atunci când soţul donator îşi manifestă voinţa sa neîndoielnică printr-un

act oarecare, fie act autentic, fie act sub semnătură privată. Revocarea tacită rezultă din orice fapt sau act al donatorului care exprimă în mod neechivoc voinţa

acestuia de a revoca donaţia. Constituie, spre exemplu, revocare tacită: înstrăinarea ulterioară, cu titlu oneros a bunului – obiect al donaţiei, o altă donaţie sau legat prin care se gratifică ulterior o altă persoană cu acelaşi bun, cererea de restituire a bunului donat etc.

Din momentul încheierii contractului de donaţie, soţul donatar devine proprietar sub condiţie rezolutorie a bunului donat. Refuzul donatorului de a preda bunul echivalează însă cu revocarea tacită a donaţiei.

Astfel cum s-a pronunţat practica judiciară, manifestarea de voinţă în sensul revocării donaţiei nu trebuie să îmbrace în mod obligatoriu forma unei acţiuni în justiţie, revocarea putând fi şi tacită, rezultând din orice act ulterior al donatorului.

Înstrăinarea parţială a bunului donat revocă donaţia numai parţial, pentru partea înstrăinată, la fel cum stabilirea de către donator a unui uzufruct, servituţi etc. asupra bunului donat, ar restrânge donaţia în măsura în care au fost constituite aceste drepturi.

Efectele revocării donaţiilor între soţi

Odată donaţia revocată, împlinindu-se condiţia rezolutorie, revocarea are efect retroactiv şi atrage desfiinţarea tuturor drepturilor dobândite de terţi asupra bunului donat, conform principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis.

Îndeplinindu-se condiţia rezolutorie, se consideră că donaţia nu a avut loc niciodată, astfel că donatarul sau moştenitorii acestuia, dacă bunul se află în posesia lor, cât şi terţul dobânditor al bunului sunt obligaţi la restituirea integrală a bunului donat, precum şi a fructelor culese până la revocare.

Terţii de bună-credinţă vor putea opune soţului donator, în privinţa bunurilor mobile, dispoziţiile art. 1909 şi art. 1910 C. civ. (posesia de bună-credinţă valorează proprietate).

Cea de-a doua restricţie impusă de legiuitor donaţiilor între soţi este prevăzută de art. 939 C. civ.: "Bărbatul sau femeia care, având copii dintr-un alt maritagiu, va trece în al doilea sau subsecvent maritagiu, nu va putea dărui soţului din urmă decât o parte egală cu partea legitimă a copilului ce a luat mai puţin, şi fără ca, nici într-un caz, donaţiunea să treacă peste cuartul bunurilor". Teste de evaluare: 1. În contractul de donaţie: a) donatorul nu datorează, de regulă, garanţiepentru evicţiune sau vicii faţă de donatar; b) donatorul datorează garanţie pentru evicţiune atunci când evicţiunea provine din faptul său personal; c) donatorul nu datorează garanţie chiar dacă s-ar fi obligat expres prin contract, o asemenea clauză fiind nulă absolut. 2. Acţiunea în revocarea donaţiei pentru neexecutarea sarcinii sau în executarea sarcinii poate fi intentată de: a) donator; b) moştenitorii donatorului; c) creditorii chirografari ai donatorului; d) terţul beneficiar al sarcinii. 3. Acţiunea în revocarea donaţiei pentru ingratitudine: a) trebuie introdusă în termen de 2 ani de la data la care donatorul a cunoscut fapta de ingratitudine şi pe autorul ei; b) este strict personală;


59

c) poate fi introdusă numai de donator şi în mod excepţional de moştenitorii donatorului decedat în interiorul termenului în care poate fi introdusă acţiunea. 4. Revocarea donaţiei pentru survenienţă de copil: a) se produce de drept, fără intervenţia instanţei judecătoreşti; b) intervine când donatorul nu avea descendenţi fireşti în momentul încheierii contractului şi ulterior i se naşte un descendent, chiar postum; c) intervine şi când donatorul care nu avea descendenţi fireşti în momentul încheierii contractului, ulterior adoptă un copil. 5. Revocarea donaţiei se face obligatoriu pe cale judiciară: a) în cazul revocării donaţiei pentru neîndeplinirea sarcinii; b) în cazul revocării donaţiei pentru ingratitudine; c) în cazul revocării donaţiei pentru survenienţă de copil; d) în cazul revocării donaţiei dintre soţi. 6. Soţul donator poate revoca donaţia făcută celuilalt soţ: a) oricând în timpul vieţii sale, chiar şi după desfacerea sau încetarea căsătoriei; b) numai în timpul căsătoriei; c) numai expres, pe cale judecătorească; d) atât în mod expres cât şi tacit; e) prin înstrăinarea ulterioară a bunului donat către o terţă persoană.


60

CAPITOLUL III

ALTE CONTRACTE TRANSLATIVE DE PROPRIETATE.

Unitatea de învăţare: 1. Contractul de rentă viageră 2. Contractul de întreţinere 3. Contractul de tranzacţie

Timp alocat: 4 h

Secţiunea 1 Contractul de rentă viageră

1. Noţiune. Renta viageră este contractul prin care o persoană numită credirentier (creditorul rentei)

înstrăinează un bun sau o sumă de bani (drept capital) celeilalte părţi numită debirentier (debitorul rentei) care se obligă în schimb să-i plătească periodic o sumă de bani (renta viageră) până la deces.

Potrivit art. 1639 şi urm. C. civ., renta viageră poate fi constituită şi cu titlu gratuit (când numai debirentierul îşi asumă obligaţii, fără a primi o contraprestaţie din partea credirentierului), iar pe de altă parte, durata plăţii rentei poate depinde şi de durata vieţii unei alte persoane decât înstrăinătorul.

Cuantumul ratei de rentă se stabileşte prin voinţa comună a părţilor şi rămâne acelaşi indiferent de deprecierea valorii monedei naţionale, riscul deprecierii urmând a fi suportat de credirentier. Pornindu-se de la caracterul alimentar al rentei viagere, în doctrină s-a considerat că este admisibilă acţiunea în justiţie având ca obiect revizuirea cuantumului rentei, pentru a se realiza scopul pentru care a fost încheiat contractul, după cum este posibilă şi „indexarea” ei prin acordul de voinţă al părţilor.

În contract poate exista o pluralitate de părţi, respectiv mai mulţi credirentieri sau/şi mai mulţi debirentieri. Având în vedere că obiectul rentei viagere îl constituie o sumă de bani, aceasta este divizibilă între credirentieri (renta viageră, având ca obiect o sumă de bani, este de regulă divizibilă), însă la decesul unuia dintre ei, toată renta urmează a fi plătită integral celuilalt credirentier până la decesul acestuia din urmă, în lipsa unei clauze contractuale contrare.

În caz de pluralitate de debirentieri sau de deces al debirentierului care are mai mulţi moştenitori, obligaţia acestora este indivizibilă, astfel că oricare dintre ei poate fi urmărit pentru plata integrală a rentei.

2. Caractere juridice. a. Poate fi un contract cu titlu oneros; de cele mai multe ori, renta viageră se plăteşte în schimbul

transmiterii unui bun sau a unui capital. În acest caz, contractul de rentă viageră este prin esenţa sa, un contract aleatoriu; întinderea în timp a obligaţiei debirentierului depinde de un eveniment viitor şi incert şi anume de durata vieţii credirentierului, existând şanse de câştig şi de pierderi pentru ambele părţi. Dacă prestaţia în bani urmează a fi plătită periodic pentru o anumită perioadă de timp, nu mai suntem în prezenţa unui contract de rentă viageră. Fiind cu titlu oneros, este şi un contract sinalagmatic, ambele părţi asumându-şi obligaţii. De asemenea, este un contract translativ de proprietate, credirentierul, ca şi vânzătorul, datorând garanţie pentru evicţiune şi pentru viciile ascunse ale bunului transmis. Este un contract consensual, care ia naştere prin simplul acord de voinţă al părţilor, exceptând cazul când obiect al obligaţiei credirentierului-înstrăinător îl formează un imobil - teren, caz în care, sub sancţiunea nulităţii absolute, contractul trebuie să îmbrace forma autentică, ad validitatem.

b. Renta viageră poate fi constituită şi cu titlu gratuit. Cum s-a susţinut în doctrină, caracterul gratuit, de liberalitate al rentei, înlătură caracterul aleatoriu al contractului, nemaiexistând şanse de câştig şi de pierdere pentru părţi.

Ca liberalitate, renta viageră va îmbrăca fie forma unei donaţii, fie forma legatului testamentar, în ambele cazuri fiind supusă regimului juridic al liberalităţilor cu privire la formă, capacitate, revocare, reducţiune, raport etc.

Nefiind strict personală, renta viageră poate fi cedată de credirentier unei alte persoane, dacă prin contractul de rentă viageră nu s-a prevăzut inalienabilitatea; renta constituită cu titlu gratuit poate fi declarată


61

netransmisibilă de către părţi. În cazul cedării rentei către o altă persoană, ea se va plăti acesteia din urmă numai până la decesul credirentierului.

Va exista tot un contract de rentă viageră şi în cazul în care obligaţia de plată a rentei urmează să fie executată către o altă persoană decât înstrăinătorul bunului sau al capitalului; părţile în acest caz vor fi constituitorul (stipulantul) – înstrăinător al bunului şi debirentierul (promitentul), iar terţul beneficiar este credirentier. Renta viageră are un caracter oneros şi aleatoriu, însă faţă de credirentier (terţul beneficiar) este o liberalitate, întrucât constituitorul contractează cu intenţie liberală faţă de acesta, astfel că va fi supusă regimului liberalităţilor, exceptând condiţia de formă a donaţiei (donaţie indirectă pe calea stipulaţiei pentru altul).

3. Condiţii de validitate. Pe lângă condiţiile generale, se cer îndeplinite o serie de condiţii specifice acestui contract.

Astfel, contractul este nul absolut dacă persoana în favoarea căreia s-a constituit renta era decedată la data constituirii, în acest caz lipsind cauza juridică a contractului.

Potrivit art. 1645 C. civ., contractul va fi nul absolut şi dacă renta se constituie în favoarea unei persoane bolnave, care a decedat de boala respectivă în 20 zile de la încheierea contractului. Aceste dispoziţii legale nu se aplică în cazul contractului de rentă cu titlu gratuit.

Dacă decesul a intervenit după trecerea a 20 zile, instanţa de judecată poate constata nulitatea contractului pentru lipsa cauzei, dacă se dovedeşte că debirentierul a cunoscut moartea iminentă a credirentierului la data încheierii contractului de rentă viageră cu titlu oneros.

Dacă contractul s-a încheiat în favoarea mai multor creditori ai rentei şi numai unul dintre ei era decedat la data constituirii sau a decedat după 20 zile datorită bolii existente la contractare, contractul este valabil, renta plătindu-se celorlalţi creditori.

Efectele contractului de rentă viageră

Obligaţiile debirentierului Obligaţia de plată a rentei. Debirentierul este obligat să plătească ratele de plată a rentei în

cuantumul şi la datele stipulate în contract. Obligaţia sa încetează, potrivit contractului, la data decesului credirentierului ori la data decesului

terţului până la moartea căruia s-a stipulat plata rentei către credirentier. Sumele ce trebuie plătite cu titlu de rentă se dobândesc în proporţie cu zilele cât a trăit

credirentierul. Conform art. 1649 C. civ., dacă s-a prevăzut în contract plata anticipată a ratelor de rentă, debirentierul este obligat să plătească fiecare rată la data scadenţei sale, chiar dacă credirentierul ar fi decedat anterior expirării perioadei pentru care s-a plătit renta (de ex. s-a prevăzut plata ratei la fiecare dată de 1 a lunii pentru luna respectivă, rata se va plăti chiar dacă credirentierul decedează la data de 15 a lunii respective).

Debirentierul nu se poate elibera de plata rentei renunţând la bunul sau capitalul primit; nici dacă vinde bunul nu se poate elibera prin asumarea acestei obligaţii de către cumpărător, decât dacă credirentierul consimte ca plata să se facă de noul dobânditor al bunului.

În caz de deces al debirentierului, obligaţia sa de plată a rentei se transmite moştenitorilor, având caracter patrimonial şi nefiind strict personală; dacă s-a stipulat plata rentei pe durata vieţii debirentierului, obligaţia încetează la moartea sa, moştenitorii fiind eventuali debitori pentru ratele de rentă scadente şi neachitate de debirentier în timpul vieţii sale.

Dacă la scadenţă, debirentierul nu îşi execută obligaţia, credirentierul are posibilitatea de a solicita executarea silită asupra patrimoniului debirentierului pentru realizarea unei sume de bani considerate suficiente pentru a se asigura plata regulată a rentei. Instanţa de judecată poate dispune ca suma realizată prin executarea silită să se depună, cu titlu de capital, la o instituţie bancară pe numele debirentierului dar în favoarea credirentierului.

Acţiunea credirentierului prin care solicită plata ratelor scadente şi neachitate este supusă prescripţiei în termenul general de trei ani. Având ca obiect prestaţii succesive, fiecare rată este supusă unui termen de prescripţie separat care va curge de la data când obligaţia de plată a ratei de rentă a devenit


62

exigibilă. Datorită caracterului său viager, dreptul la rentă al credirentierului nu se prescrie, chiar dacă timp de trei ani nu a pretins plata ratelor scadente.

Deşi contract cu titlu oneros şi sinalagmatic de cele mai multe ori, credirentierul nu poate solicita rezoluţiunea contractului (art. 1647 C. civ.).

Rezoluţiunea contractului este posibilă în trei cazuri: dacă debirentierul nu asigură garanţiile stipulate pentru asigurarea plăţii rentei, dacă micşorează aceste garanţii prin fapta sa sau dacă există un pact comisoriu expres în acest sens.

Dacă se admite acţiunea în rezoluţiune, debirentierul va fi obligat la restituirea bunului sau a capitalului primit; practica judiciară a decis că, în ceea ce priveşte ratele de rentă plătite până la rezoluţiune, acestea nu se restituie, având în vedere neexecutarea culpabilă a obligaţiei de către debirentier şi caracterul aleatoriu al acestui contract.

Urmărirea rentei de către creditori. Dacă contractul a fost constituit cu titlu oneros, renta formează obiectul urmăririi oricărui creditor al credirentierului, ea reprezentând echivalentul bunului sau al capitalului înstrăinat.

Dacă renta este cu titlu gratuit, părţile o pot declara neurmăribilă prin contract. Chiar şi în acest caz, renta poate fi urmărită pentru datorii de alimente, chirii sau alte creanţe privilegiate asupra mobilelor, instanţa având competenţa de a fixa limitele urmăririi.

Obligaţiile credirentierului. Dacă contractul este cu titlu oneros şi deci sinalagmatic, creditorul are obligaţia de a preda bunul sau capitalul înstrăinat împreună cu accesoriile sale.

Credirentierul are obligaţiile vânzătorului, datorând şi garanţie pentru evicţiune sau pentru viciile ascunse ale bunului înstrăinat în aceleaşi condiţii ca şi vânzătorul.

La fel ca şi vânzătorul, se bucură de privilegiul recunoscut de lege în favoarea vânzătorului. Dacă contractul este cu titlu gratuit, credirentierul, asemănător donatarului, nu are nici o obligaţie,

decât o obligaţie morală de recunoştinţă. În acest caz, contractul fiind o liberalitate, este supus regulilor liberalităţilor (donaţie sau testament).

Test de evaluare: 1. În caz de moarte a debirentierului, obligaţia de plată a rentei: a) nu se poate transmite asupra moştenitorilor; b) se stinge; c) nu se stinge. 2. Dacă debirentierul nu îşi îndeplineşte în mod culpabil obligaţia de plată a rentei: a) credirentierul poate alege între executarea silită şi rezoluţiunea contractului; b) credirentierul poate solicita numai executarea silită a obligaţiei, niciodată rezoluţiunea; c) credirentierul poate solicita executarea silită şi în cazurile prevăzute limitativ de lege poate solicita

şi rezoluţiunea contractului. 3. Renta viageră se poate constitui: a) numai în favoarea unei singure persoane; b) în favoarea mai multor persoane; c) în favoarea a două persoane dintre care una era decedată la data încheierii contractului. 4. Durata obligaţiei de plată a rentei: a) poate fi determinată sau nedeterminată; b) poate depinde şi de durata vieţii unei alte persoane decât creditorul rentei; c) poate depinde numai de durata vieţii credirentierului.

Secţiunea 2 Contractul de întreţinere

Noţiune. Întreţinerea este contractul prin care o parte numită întreţinut transmite un bun al său sau

plăteşte o sumă de bani celeilalte părţi numită întreţinător care se obligă în schimb să-i asigure întreţinerea (toate cele necesare traiului) în natură pe tot timpul vieţii, iar la deces s-o înmormânteze conform tradiţiei.


63

Noţiunea de întreţinere vizează o interpretare largă şi cuprinde procurarea şi prepararea hranei, asigurarea de îmbrăcăminte, încălţăminte, medicamente, îngrijirea medicală necesară, plata cheltuielilor de întreţinere a imobilului în care locuieşte întreţinutul (electricitate, gaze, apă, curăţenie etc) precum şi orice altceva necesar traiului întreţinutului.

În principiu, toate aceste aspecte care vizeză noţiunea de întreţinere sunt precizate de părţi prin clauze contractuale; contractul de întreţinere nu are o reglementare juridică specifică, el fiind creaţia practicii şi a doctrinei judiciare, încadrându-se în categoria contractelor nenumite şi fiind guvernat de regulile generale aplicabile contractelor.

Caractere juridice. Întreţinerea este un contract consensual, încheiat valabil prin simplul acord de voinţă al părţilor; dacă în schimbul întreţinerii, întreţinutul se obligă să transmită proprietatea sau să constituie un alt drept real asupra unui teren, contractul trebuie încheiat în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute.

Acest contract este de regulă un contract cu titlu oneros, în care fiecare parte urmăreşte realizarea unui interes patrimonial; în acest caz, întreţinerea este un contract sinalagmatic, fiecare parte fiind deopotrivă titulară de drepturi şi obligaţii, caz în care va fi supus regulilor contractelor sinalagmatice. În acest caz, contractul de întreţinere este şi un contract translativ de proprietate (întreţinutul transmite un bun în schimbul întreţinerii sale).

Însă, contractul de întreţinere poate fi şi cu titlu gratuit (mai rar întâlnit în practică), caracterul oneros nefiind de esenţa sa, iar în acest caz devine un contract unilateral (o liberalitate constituită pe calea donaţiei sau a testamentului şi supusă regimului juridic al liberalităţilor) în care numai întreţinătorul îşi asumă obligaţii.

Contractul de întreţinere este un contract aleatoriu, dacă este cu titlu oneros: întinderea obligaţiei de întreţinere depinde de elementul alea, respectiv de durata vieţii întreţinutului cât şi de nevoile efective ale acestuia din urmă.

Întreţinerea este un contract încheiat în considerarea atât a întreţinătorului cât şi a întreţinutului, astfel că are un caracter intuitu personae, motiv pentru care obligaţia de întreţinere este personală şi incesibilă. Aceasta presupune că obligaţia de întreţinere nu se poate executa către o altă persoană decât creditorul, ea încetând la moartea acestuia; în principiu, obligaţia de întreţinere nu poate fi executată de o altă persoană decât debitorul din contract; se adminte că, în cazul decesului debitorului întreţinerii, obligaţia poate fi executată de moştenitorii acestuia, dacă întreţinutul este de acord pentru a evita astfel rezoluţiunea contractului.

Dacă în contract există o pluralitate de părţi, obligaţia de întreţinere este indivizibilă. Astfel, dacă există mai mulţi creditori, obligaţia trebuie executată integral faţă de toţi, întinderea şi valoarea întreţinerii depinzând de nevoile fiecărui creditor. Drept consecinţă, dacă obligaţia nu s-a executat faţă de un creditor, acesta poate solicita rezoluţiunea întregului contract, chiar dacă ceilalţi creditori au primit întreţinere.

Dacă există mai mulţi debitori, indivizibilitatea presupune că oricare dintre ei poate fi obligat la executarea integrală a obligaţiei de întreţinere; pe de altă parte, executarea obligaţiei de către unul dintre debitori, este liberatorie pentru ceilalţi debitori.

În cazul decesului debitorului obligaţiei, contractul poate rămâne valabil dacă întreţinutul este de acord ca întreţinerea să fie prestată de moştenitorii debitorului (şi în acest caz obligaţia moştenitorilor este indivizibilă, fiecare fiind ţinut pentru executarea întregii obligaţii); în caz contrar, contractul se va desfiinţa pentru neexecutarea fortuită a întreţinerii de către debitor.

Dacă creditorul este cel care decedează primul, problema indivizibilităţii pentru moştenitorii săi nu se pune întrucât obligaţia de întreţinere se stinge odată cu decesul întreţinutului, fără a se transmite asupra moştenitorilor săi; dacă creditorul întreţinerii are mai mulţi moştenitori, oricare dintre ei poate solicita rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea culpabilă a întreţinerii în timpul vieţii întreţinutului.

Efectele contractului de întreţinere

Contractul de întreţinere valabil încheiat fiind, de regulă, un contract sinalagmatic, dă naştere la obligaţii în sarcina ambelor părţi.


64

Obligaţiile întreţinutului. Dacă întreţinutul s-a obligat să transmită un bun în schimbul întreţinerii, el va avea aceleaşi obligaţii ca şi vânzătorul: de a transmite proprietatea bunului, de a preda bunul şi de a garanta pentru evicţiune şi pentru viciile ascunse ale bunului.

Obligaţiile întreţinătorului. Întreţinătorul are ca principală obligaţie pe aceea de a presta întreţinere, obligaţie de a face ce se execută în natură în fiecare zi.

Obligaţia trebuie executată în fiecare zi, căci neexecutarea acesteia poate duce la rezoluţiunea contractului, fără ca instanţa să poată acorda debitorului vreun termen de graţie pentru plată.

Debitorul nu se poate elibera de executarea obligaţiei de întreţinere, indiferent de durata vieţii întreţinutului şi chiar dacă s-ar obliga să retransmită bunul întreţinutului.

Locul executării întreţinerii va fi acela stabilit de părţi, iar în lipsa unei stipulaţii contractuale, va fi domiciliul întreţinutului (creditorul obligaţiei), nefiind obligatoriu ca părţile să aibă un domiciliu comun.

Rezoluţiunea contractului de întreţinere

Rezoluţiunea contractului de întreţinere este reglementată de art. 1020 şi 1021 C.civ. aplicabile

convenţiilor în general. Prin esenţa ei, rezoluţiunea presupune o neexecutare culpabilă a obligaţiilor asumate atât din partea

creditorului întreţinerii (întreţinutul) cât şi din partea debitorului acesteia (întreţinătorul). Pornind de la caracterul alimentar al acestei obligaţii, în caz de neexecutare culpabilă a obligaţiei de

către debitor, întrucât termenele stipulate pentru executarea întreţinerii au un caracter esenţial, acesta este de drept pus în întârziere, iar instanţa nu are posibilitatea de a acorda acestuia un termen de graţie pentru executarea obligaţiei.

Rezoluţiunea nu poate fi decât judiciară, adică pronunţată de instanţa judecătorească. Pot solicita rezoluţiunea contractului întreţinutul, întreţinătorul cât şi moştenitorii şi creditorii

întreţinutului dacă întreţinutul nu a renunţat la întreţinere în timpul vieţii şi dacă dreptul la acţiune nu s-a prescris.

Dacă creditorul întreţinerii nu a participat la încheierea contractului (cazul stipulaţiei în folosul altuia), acesta nu poate solicita rezoluţiunea contractului, ci numai executarea silită a obligaţiei de întreţinere ; dacă creditorul întreţinerii este şi moştenitorul stipulantului – proprietar al bunului transmis, el poate cere şi rezoluţionea în calitate de moştenitor.

Efecte. Rezoluţiunea presupune repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului, deci restituirea reciprocă a prestaţiilor (restituirea bunului şi restituirea întreţinerii).

Cât priveşte restituirea întreţinerii, soluţia diferă după cum rezoluţiunea este sau nu imputabilă întreţinătorului. Dacă rezoluţiunea se pronunţă din culpa întreţinătorului, practica judiciară a decis că acesta nu mai are dreptul să primească echivalentul întreţinerii prestate de el până în acel moment, dat fiind caracterul aleatoriu al contractului şi culpa sa în neexecutarea obligaţiei.

Dacă rezoluţiunea se pronunţă din cupa întreţinutului cât şi în cazul rezoluţiunii convenţionale (cerută de întreţinut care este în culpă), decizia de îndrumare nr. 3/1987 a Tribunalului Suprem arată că debitorul întreţinerii are dreptul la restituirea echivalentului acesteia.

În schimb, în toate cazurile, creditorul întreţinerii este obligat să restituie debitorului impozitele pe care acestea le-a plătit cu privire la bun, iar dacă, pe lângă întreţinere, creditorul a primit şi o sumă de bani ca prestaţie accesorie, creditorul este obligat să o restituie.

Faţă de terţi, rezoluţiunea produce efectele din dreptul comun : drepturile constituite în favoarea terţilor cu privire la bunul-obiect al contractului, vor fi desfiinţate odată cu desfiinţarea dreptului întreţinătorului. În favoarea lor, terţii pot invoca uzucapiunea bunurilor imobile, sau posesia de bună-credinţă a bunurilor mobile (art. 1909 C. civ.).

Transformarea în bani a obligaţiei de întreţinere. În temeiul libertăţii contractuale, părţile pot conveni pe parcursul executării contractului, transformarea întreţinerii în obligaţia de a plăti la anumite termene o sumă de bani egală cu valoarea întreţinerii. În acest fel, vechea obligaţie de întreţinere se stinge şi ia naştere o nouă obligaţie (o rentă viageră). Prin această novaţie, contractul de întreţinere nu devine o rentă viageră deoarece nu s-a prestat un bun sau un capital, ci contiună să fie o întreţinere, supusă regulilor generale din materia obligaţiilor.


65

De asemenea instanţa de judecată poate dispune transformarea în bani a obligaţiei de întreţinere cu două condiţii: executarea în natură a întreţinerii să nu fie posibilă datorită conduitei culpabile a unei părţi, iar cel care nu este în culpă să fi solicitat expres executarea contractului prin echivalent şi nu rezoluţiunea contractului. Suma de bani stabilită de instanţă care urmează a fi plătită periodic, poate fi modificată în funcţie de nevoile concrete de întreţinere ale creditorului (nevoi pentru o viaţă decentă : alimente, îmbrăcăminte, medicamente etc).

Test de evaluare : 1. Contractul de întreţinere : a) este un contract comutativ, oneros, consensual şi translativ de proprietate ; b) este un contract aleatoriu, intuitu personae, consensual şi translativ de proprietate ; c) dă naştere unei obligaţii de întreţinere indivizibile, în caz de pluralitate de părţi. 2. Transformarea în bani a obligaţiei de întreţinere : a) nu poate avea loc, dat fiind natura obligaţiei ; b) poate fi convenită de părţi pe parcursul executării contractului ; c) poate fi dispusă de instanţa de judecată dacă executarea în natură nu mai este posibilă şi partea

care nu este în culpă a solicitat expres transformarea obligaţiei de întreţinere şi nu rezoluţiunea contractului. d) nu poate fi dispusă de instanţa de judecată, ci numai de părţi.

Secţiunea 3

Contractul de tranzacţie

Noţiune. Art. 1704 C.civ. defineşte tranzacţia ca fiind contractul prin care părţile termină un proces început sau preîntâmpină un proces ce se poate naşte prin concesii reciproce, prin renunţări reciproce la pretenţii sau prin prestaţii noi săvârşite sau promise în schimbul renunţării celeilalte părţi la dreptul litigios sau îndoielnic.

Tranzacţia poate interveni atât în cursul unui proces început (când litigiul se va stinge printr-o hotărâre de expedient dată de instanţa judecătorescă) cât şi în afara oricărui proces între părţi.

Tranzacţia presupune ca elemente definnitorii următoarele : - existenţa unui drept îndoielnic sau litigios între părţi care face sau ar putea face obiectul unui

proces ; - intenţia părţilor de a stinge acest litigiu pe cale să se nască sau deja născut ; - concesiile reciproce pe care părţile le fac în scopul stingerii litigiului. Caractere juridice. Este un contract sinalagmatic, ambele părţi asumându-şi obligaţii reciproce şi

interdependente. Fiind sinalagmatic, va fi supus rezoluţiunii în cazul neexecutăii culpabile a obligaţiilor de către una din părţi.

Este un contract oneros şi comutativ, fiecare parte urmărind realizarea unui interes patrimonial a cărui întindere este cunoscută de la început.

Este un contract consensual, legea impunând forma scrisă a contractului ad probationem, indiferent de valoarea acestuia. Fiind cerută doar ad probationem, se admite că dovada se poate face cu martori sau prezumţii în condiţiile dreptului comun. În cazul în care prin tranzacţie o parte transmite celeilalte un bun pentru care legea prevede condiţia formei autenitice, atunci şi tranzacţia se va încheia tot în formă autentică (în acest caz tranzacţia are efect constitutiv sau translativ de drepturi cu toate consecinţele care decurg din acest efect : constituie just titlu, partea care transmite datorează garanţie, este necesară îndeplinirea formelor de publicitate imobiliară).

Astfel, tranzacţia poate fi atât declarativă de drepturi (de cele mai multe ori, caz în care nu constituie just titlu, partea nu este succesoare în drepturi a celeilalte, astfel că nu se datorează garanţie, nu este necesară publicitatea dacă prin tranzacţie dreptul s-a consolidat în persoana părţii care era deja înscrisă ca titulară a dreptului în cartea funciară), atunci când părţile doar îşi recunosc reciproc drepturi pe care le-au dobândit anterior cât şi translativă sau constitutivă de drepturi, atunci când părţile transferă de la una la alta anumite drepturi sau constituie drepturi noi, inexistente.

Condiţii de validitate. Pe lângă condiţiile generale de validitate ale oricărui contract se impun anumite precizări: părţile trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu pentru a contracta, deoarece


66

tranzacţia implică şi renunţarea la un drept, care este un act de dispoziţie. Tranzacţia nu poate avea un obiect ilicit şi nici o cauză ilicită sau imorală.

Cauze speciale de nulitate ale tranzacţiei. Potrivit art. 1712 C.civ., tranzacţia se poate anula pentru eroare asupra persoanei contractantului sau a obiectului litigios cât şi pentru violenţă sau dol (în condiţiile dreptului comun). Este anulabilă tranzacţia făcută în temeiul unui titlu nul sau anulabil al cărui viciu nu este cunoscut de părţi; dacă părţile au cunoscut cauza de nulitate, ele nu mai pot cere anularea. Este de asemenea anulabilă tranzacţia întemeiată pe acte ce se dovedesc ulterior false ori tranzacţia făcută într-un proces în care s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă despre care una din părţi nu are cunoştinţă. Dacă tranzacţia are un obiect unic iar din acte descoperite ulterior rezultă că una din părţi nu avea nici un drept asupra acelui obiect, ea este anulabilă.

Efectele contractului de tranzacţie. De regulă, tranzacţia produce efecte declarative, părţile recunoscându-şi reciproc drepturile aflate în litigiu. Din efectul declarativ al acestui contract decurg o serie de consecinţă:

1. tranzacţia nu poate constitui just titlu pentru scurta uzucapiune de 10-20 de ani; 2. produce efecte retroactive, de la data naşterii drepturilor recunoscute prin tranzacţie; 3. părţile nu sunt obligate să garanteze drepturile recunoscute prin tranzacţie, nefiind succesoare în

drepturi una faţă de cealaltă. Excepţie. Este posibil ca părţile prin tranzacţie să se oblige reciproc şi la anumite prestaţii noi (de a

da, de a face sau de a nu face) inexistente anterior şi în acest caz, contractul are un efect translativ sau constitutiv de drepturi. De exemplu, în cadrul unui proces de partaj al unui bun comun, una din părţi renunţă la dreptul său asupra bunului în schimbul transmiterii de către cealaltă parte a unui drept asupra unui alt bun. Numai în acest sens, se poate vorbi de un efect translativ sau constitutiv de drepturi.

Efect extinctiv. Din momentul încheierii ei, tranzacţia produce un efect extinctiv, adică drepturile recunoscute, constituite sau transferate prin intermediul ei nu mai pot face obiectul unei alte judecăţi între aceleaşi părţi şi aceeaşi pretenţie. Dacă se realizează acest lucru, partea interesată poate opune excepţia peremptorie a tranzacţiei, iar instanţa va respinge acţiunea.

Potrivit art. 1711 C.civ., tranzacţiile au între părţi puterea unei sentinţe neapelabile (hotărâre judecătorească definitivă).

Test de evaluare: 1. Forma scrisă a tranzacţiei este prevăzută de lege: a) ad solemnitatem; b) ad probationem; c) drept o condiţie pentru formarea valabilă a contractului. 2. Tranzacţia poate avea efecte: a) constitutive de drepturi; b) declarative de drepturi; c) translative de drepturi. 3. Tranzacţia care produce efecte declarative: a) poate constitui just titlu pentru uzucapiunea de 10-20 de ani; b) produce efecte retroactive, de la data naşterii drepturilor recunoscute prin tranzacţie; c) părţile nu sunt obligate să garanteze drepturile recunoscute prin tranzacţie, nefiind succesoare în

drepturi una faţă de cealaltă.


67

CAPITOLUL IV

UNELE CONTRACTE PRIVIND ADMINISTRAREA ŞI CONSERVAREA BUNURILOR

Secţiunea de învăţare:

1. Contractul de locaţiune 2. Contractele de împrumut 3. Contractul de antrepriză 4. Contractul de depozit

Timp alocat: 1 h

Secţiunea 1 Contractul de locaţiune

Noţiune. Contractul de locaţiune este contractul prin care o parte numită locator se obligă a asigura

celeilalte părţi numite locatar folosinţa unui lucru individual determinat pe o perioadă determinată sau nedeterminată de timp în schimbul obligaţiei locatarului de a plăti un preţ numit chirie.

Reglementare. Acest contract este reglementat de Codul civil în art. 1416-1453 cât şi de alte acte normative: Legea nr. 114/1996 a locuinţei, OUG 40/1999 modificată prin Legea 241/2001, Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale etc.

Potrivit art. 1413 C. civ., locaţiunea este de mai multe feluri, fiecare tip de locaţiune având propriul său regim juridic. Astfel :

- locaţiunea edificiilor şi a mişcătoarelor se numeşte închiriere ; - locaţiunea fondurilor rurale se numeşte arendare ; - locaţiunea lucrărilor şi a muncii se numeşte prestare de servicii şi face obiectul de studiu şi al altor

ramuri de drept precum dreptul transporturilor sau dreptul muncii. Reglementarea locaţiunii de către Codul civil reprezintă dreptul comun în materie şi ea îşi găseşte

aplicare ori de câte ori nu există reglementări speciale. Caractere juridice. Locaţiunea are următoarele caractere juridice: - este un contract consensual, fiind valabil încheiat prin simplul acord de voinţă al părţilor. În practică

nu se recomandă încheierea verbală a acestui contract deoarece, conform art. 1416 al. 1 C.civ., dacă contractul verbal nu a fost pus în executare şi una din părţi îl neagă, proba cu martori (şi prin urmare nici prezumţiile) nu este primită chiar dacă ar exista un început de dovadă scrisă; dacă una din părţi neagă cuantumul preţului şi nu existenţa contractului, acesta va fi dovedit printr-o expertiză ale cărei cheltuieli vor fi suportate de partea care a susţinut pretenţiile neîntemeiate. Potrivit legii 114/1996 astfel cum a fost modificată prin OUG 40/1999, contractul de închiriere a locuinţelor se încheie în formă scrisă, actul urmând a fi înregistrat la organele fiscale.

- este un contract cu titlu oneros şi comutativ, întrucât fiecare parte urmăreşte să obţină un câştig, iar prestaţiile părţilor sunt cunoscute de acestea de la data încheierii contractului;

- este un contract sinalagmatic, presupunând obligaţii reciproce şi interdependente între părţile sale; - este un contract cu executare succesivă în timp, deoarece prin natura lucrurilor, folosinţa bunului

este exercitată în timp, iar chiria este şi ea scadentă în funcţie de această durată. Durata de timp a contractului de închiriere poate fi determinată sau nedeterminată, dar nu poate fi perpetuuă.

Condiţiile de validitate. Închirierea trebuie să respecte condiţiile de validitate ale oricărui contract, cu unele precizări:

Capacitatea părţilor. Închirierea este de regulă un act de administrare (urmărind să pună în valoare un anumit bun), exceptând cazul prevăzut de art.711 pct. 9 C.proc.civ. şi art. 21 lit. C pct. a din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare care prevăd că închirierea unui imobil pe o durată de 3 ani este un act de dispoziţie. Astfel, dacă locaţiunea este un act de administrare, locatorul poate avea şi capacitate de exerciţiu restrânsă, încheind contractul personal cu acordul prealabil al reprezentantului legal, iar dacă este un act de dispoziţie este necesar şi acordul autorităţii tutelare. În ceea ce-l priveşte pe locatar, acesta poate fi


68

întotdeauna o persoană cu capacitate de exerciţiu restrânsă care va încheia personal contractul cu acordul prealabil al reprezentantului legal.

Obiectul locaţiunii nu este lucrul în sine, ci folosinţa pe care locatorul trebuie să o procure zi de zi pe durata contractului. Bunurile care pot forma obiectul derivat al locaţiunii pot fi atât bunuri imobile cât şi mobile corporale sau incorporale.

Lucrul închiriat nu trebuie să se distrugă (exceptând uzura datorată folosinţei) sau să se consume prin folosinţă ; pot forma deci obiect al contractului numai bunurile neconsumptibile şi nefungibile după natura lor sau potrivit voinţei părţilor.

Şi bunurile viitoare pot forma obectul locaţiunii cu excepţia unei succesiuni nedeschise. Majoritatea doctrinei consideră că dreptul de folosinţă al locatarului este un drept de creanţă, astfel

că locatarul nu poate urmări bunul dacă acesta se află în stăpânirea unui terţ şi nici nu are un drept de preferinţă cu privire la bun. În cazul vânzării bunului închiriat de către locator, cumpărătorul este obligat să respecte locaţiunea încheiată anterior dacă s-a făcut prin act autentic sau act sub semnătură privată cu dată certă. În concursul dintre doi locatari ai aceluiaşi bun, prioritate va avea acela care a încheiat primul contractul de închiriere (act autentic sau sub semnătură privată cu dată certă), chiar dacă celălalt s-ar afla în posesia bunului.

Chiria reprezintă contravaloarea folosinţei bunului şi de regulă, dar nu obligatoriu, ea constă într-o sumă de bani. Modalitatea de plată a chiriei este stabilită prin acordul părţilor ; de regulă, se stabileşte pe unităţi de timp : lună, săptămână, an etc. Chiria trebuie să fie determinată sau determinabilă şi, la fel ca la vânzare, cuantumul ei poate fi stabilit de un terţ ales drept mandatar comun al părţilor ; de asemenea, trebuie să fie sinceră şi serioasă, lipsa acestor caracteristici ducând la nulitatea absolută a contractului de locaţiune cu menţiunea că acordul dintre părţi poate fi un comodat.

Efectele contractului de locaţiune. Obligaţiile locatorului. Din definiţie reiese că locatorul are obligaţia de a asigura locatarului folosinţa bunului închiriat, obligaţie care se realizează printr-o serie de alte obligaţii:

a) Obligaţia de predare a bunului (obligaţie de a face). Art. 1421 al.1 C. civ. prevede că locatorul este obligat să predea bunul locatarului astfel încât să poată fi întrebuinţat de acesta conform destinaţiei sale. Predarea se va face la termenul prevăzut în contract.

În cazul neexecutării acestei obligaţii, locatarul poate alege între executarea silită a contractului sau a cere rezilierea cu daune-interese sau, dacă nu a achitat chiria, poate invoca excepţia de neexecutare a contractului. Lucrul trebuie predat în stare bună astfel încât să corespundă folosinţei potrivit destinaţiei stabilite prin contract.

b) Obligaţia de a menţine lucrul în stare bună de funcţionare. Locatorul are obligaţia ca în timpul contractului să facă toate reparaţiile necesare bunei folosinţe a lucrului, afară de micile reparaţii locative care sunt în sarcina locatarului şi aceasta întrucât el trebuie să asigure starea corespunzătoare a lucrului pe toată perioada locaţiunii. Locatorul trebuie să efectueze reparaţiile capitale, majore (repararea zidurilor, a acoperişului, renovare etc), cheltuielile mici, locative fiind în sarcina locatarului. Art. 1439 C. civ. prevede că locaţiunea încetează dacă lucrul a pierit în totalitate sau “s-a făcut netrebnic spre obişnuita întrebuinţare”.

Dacă locatorul nu îşi îndeplineşte această obligaţie, locatarul poate solicita instanţei fie obligarea la executarea acestei obligaţii sub sancţiunea plăţii unor daune cominatorii, fie autorizarea de a efectua el însuşi aceste lucrări în contul locatorului, fie rezilierea contractului cu daune-interese.

c) Obligaţia de garanţie pentru folosinţa liniştită şi utilă a bunului. Din dispoziţiile art. 1422-1428 C. civ. rezultă că această obligaţie priveşte trei aspecte:

1. Garanţia pentru tulburările provenite din fapta proprie. Aceasta constă în obligaţia locatorului de a se abţine de la orice act sau fapt care ar putea tulbura liniştita folosinţă a lucrului de către locatar, indiferent că este o tulburare de fapt sau de drept. Nu constituie o tulburare imputabilă locatorului faptul că acesta efectuează reparaţiile urgente ce cad în sarcina sa şi care nu pot fi amânate, chiar dacă prin aceasta se limitează parţial folosinţa bunului. Reparaţia nu poate dura mai mult de 40 de zile, în caz contrar locatarul putând solicita reducerea chiriei proporţională cu lipsa parţială a folosinţei.

Dacă locatarul pierde în întregime folosinţa bunului, el poate solicita rezilierea contractului. 2. Garanţia pentru tulburările de drept provenite de la terţi. Locatorul nu răspunde pentru tulburarea de

fapt împotriva căreia locatarul se poate apăra singur prin acţiunile posesorii.


69

Dacă locatarul este evins de un terţ şi pierde astfel folosinţa parţială sau totală a bunului, el are dreptul fie la o scădere proporţională a chiriei (în cazul evicţiunii parţiale), fie la rezilierea contractului cu daune-interese (în cazul evicţiunii totale sau când pierderea suferită este atât de însemnată încât bunul nu mai corespunde destinaţiei pentru care a fost închiriat).

Răspunderea locatorului operează numai dacă este introdus în proces de locatar (printr-o cerere de chemare în garanţie sau cerere de arătare a titularului dreptului) pentru a-l apăra şi a-i face opozabilă hotărârea judecătorească. Locatorul va răspunde chiar dacă nu a fost introdus în proces atunci când locatarul dovedeşte că procesul ar fi fost oricum pierdut.

3. Garanţia pentru viciile ascunse ale bunului închiriat. Răspunderea operează chiar dacă bunul nu este absolut impropriu folosinţei. Este necesar ca viciile să prezinte o anumită gravitate, adică să micşoreze folosinţa lucrului astfel că dacă locatarul le-ar fi cunoscut, nu ar fi încheiat contractul.

Nu importă buna sau reaua-credinţă a locatorului, iar viciul poate să aibă atât o cauză anterioară cât şi posterioară încheierii contractului, apărând pe parcursul executării, întrucât locatorul are obligaţia continuă de a asigura buna folosinţă a lucrului pe toată durata contractului. Locatorul răspunde pentru viciile ascunse ale lucrului nu şi pentru cele aparente pe care locatarul le-a cunoscut sau putea să le cunoască în momentul contractării. Dacă bunul se deteriorează parţial în timpul contractului datorită unui caz fortuit, locatarul poate cere fie rezilierea, fie scăderea chiriei, dar fără daune-interese.

În cazul unor vicii ascunse ale lucrului închiriat, locatarul poate solicita fie reducerea chiriei proporţional cu reducerea valorii de întrebuinţare a bunului, fie rezilierea contractului cu daune-interese. Locatorul de bună-credinţă va fi obligat numai la plata daunelor previzibile, pe când cel de rea-credinţă va suporta atât daunele previzibile cât şi pe cele imprevizibile. Acţiunea în garanţie pentru vicii se prescrie în termenul general de prescripţie (3 ani).

Părţile pot modifica prin acordul lor dispoziţiile legale din acestă materie, putând micşora, înlătura sau agrava răspunderea locatorului pentru viciile ascunse.

Obligaţiie locatarului. Locatarul are următoarele obligaţii: a) Obligaţia de a întrebuinţa lucrul ca un bun proprietar conform destinaţiei sale. Destinaţia bunului

este stabilită de părţi prin contract. În lipsa unei clauze exprese, destinaţia se determină după natura bunului, după destinaţia sa anterioară, după profesia chiriaşului, după obiceiul locului etc.

Locatarul nu poate schimba destinaţia bunului fără acordul locatorului, în caz contrar, dacă efectuează transformări importante sau schimbă destinaţia bunului chiar şi numai parţial, locatorul poate solicita fie rezilierea contractului fie obligarea locatarului de a readuce lucrul la starea iniţială.

Din această obligaţie decurge pentru locatar obligaţia de a întreţine bunul, adică de a efectua micile reparaţii locative provenite din uzul normal al lucrului (reparaţia tencuielii din partea de jos a pereţilor, a parchetului, a geamurilor etc.- art. 1447 şi 1449 C.civ.) dacă nu au fost cauzate de vechimea bunului sau de forţă majoră. În cazul în care locatarul nu efectuează aceste mici reparaţii care sunt în sarcina sa, locatorul poate solicita daune-interese dar numai la încetarea contractului deoarece se presupune că incovenientele lipsei de întreţinere sunt suportate de locatar. Dacă locatarul nu a efectuat la timp reparaţiile mici, locative, ceea ce a dus la degradarea bunului, va fi obligat să suporte nu numai aceste reparaţii dar şi pe cele majore, necesare, cât şi rezilierea contractului intervenită la cererea locatorului.

Potrivit art. 1434 al. 1 C. civ., « locatarul este răspunzător de stricăciunile şi pierderile întâmplate în cursul folosinţei sale, întrucât nu probează că au urmat fără culpa sa ». Prezumţia de culpă instituită pentru locatar poate fi răsturnată de acesta pentru a înlătura răspunderea sa dacă dovedeşte că stricăciunile sau piederile s-au datorat unei cauze străine exoneratoare de răspundere. Locatarul răspunde de incendiul bunului dacă acesta nu s-a produs datorită unui caz fortuit sau de forţă majoră, iar răspunderea se extinde la valoarea întregului prejudiciu cauzat. În caz de stricăciuni sau deteriorări sau incendiu, locatorul poate solicita nu numai obligarea locatarului la acoperirea prejudiciului dar şi rezilierea contractului.

b) Obligaţia de a plăti chiria. Art. 1429 pct. 2 C. civ. prevede că locatarul trebuie să plătească chiria la termenele stipulate în contract. În lipsa unei stipulaţii, locul plăţii este la domiciliul locatarului, plata fiind cherabilă.

Locatarul are dreptul de a suspenda plata chiriei dacă este ameninţat de un pericol de evicţiune.


70

În caz de neexecutare cupabilă a obligaţiei de plată a chiriei, locatorul poate cere rezilierea contractului; părţile pot stipula un pact comisoriu expres de ultim grad în temeiul căruia contractul să fie de drept reziliat, în caz de neplată, fără notificare şi fără intervenţia instanţei.

Dacă pe parcursul executării contractului au intervenit modificări (fiind întrunite condiţiile impreviziunii, de ex. cuantumul chiriei nu mai corespunde valorii folosinţei) pe care părţile nu le-au putut prevedea la încheierea contractului, fosta Curte Supremă de Justiţie a apreciat că este posibilă modificarea chiriei în funcţie de inflaţie pe parcursul contractului.

c) Obligaţia de a restitui lucrul închiriat la încetarea locaţiunii. La încetarea contractului, locatarul trebuie să restituie bunul în starea în care l-a primit, stare prezentată într-un inventar întocmit la contractare ; dacă nu s-a întocmit un astfel de inventar, se prezumă (prezumţie relativă) că bunul a fost predat în stare bună şi tot astfel trebuie restituit. Dacă locatarul aduce îmbunătăţiri bunului cu acordul locatorului, el are dreptul la despăgubiri raportate la valoarea acestora ; dacă însă aceste îmbunătăţiri au fost aduse fără acordul locatorului, locatarul poate fi obligat să readucă lucrul în starea iniţială cât şi la plata daunelor-interese pentru prejudiciul cauzat locatorului.

d) Obligaţia de a anunţa pe locator de orice încercare de uzurpare. Art. 1433 C. civ. dispune că locatarul, sub sancţiunea de daune-interese şi cheltuieli de judecată, este obligat să anunţe pe locator în termen util de orice încercare a terţilor de valorificare a unui drept asupra bunului pentru a da posibilitatea locatorului de a se apăra împotriva terţului.

Încetarea contractului de locaţiune. Cauzele de încetare a contractului de locaţiune sunt: 1. Denunţarea unilaterală. Acest caz de încetare intervine când contractul a fost încheiat pe o durată

nedeterminată de timp. Denunţarea trebuie să fie precedată de un preaviz, constând într-un anunţ urmat de un interval de timp în care cealaltă parte poate să-şi procure un contract similar; denunţarea conduce la încetarea contractului, chiar dacă cealaltă parte ar dori continuarea acestuia. În practică, se consideră că introducerea unei acţiuni în evacuare este o manifestare în sensul denunţării unilaterale. Partea căreia i se anunţă « concediul » (i se aduce la cunoştinţă intenţia de denunţare a contractului) nu se poate opune, contractul fiind denunţat cu sau fără acordul acesteia.

2. Expirarea termenului. Locaţiunea încheiată pe o durată determinată încetează de drept la expirarea acestei perioade de timp. În cazul închirierii de locuinţe, chiriaşul are dreptul la reînnoirea succesivă a contractului.

Dacă după expirarea duratei contractului, locatarul rămâne în folosinţa lucrului, continuând să plătească chirie, iar locatorul nu se opune, contractul se consideră reînnoit prin tacita relocaţiune (reconducţiune). Acest nou contract va fi cârmuit de regulile cu privire la locaţiunea pe termen nedeterminat. Noul contract se consideră încheiat în aceleaşi condiţii ca şi vechiul contract, exceptând garanţiile care se sting odată cu vechiul contract.

Dacă anterior expirării termenului contractual, locatorul a notificat concediul, tacita relocaţiune nu mai operează chiar dacă locatarul a continuat să folosească bunul şi după împlinirea termenului.

3. Rezilierea. Fiind un contract sinalagmatic cu executare succesivă în timp, locaţiunea este supusă rezilierii în condiţiile dreptului comun. Dacă rezilierea se datorează culpei locatarului, acesta este obligat să plătească locatorului chiria pe toată perioada necesară unei noi contractări ; această perioadă nu poate fi prelungită prin pasivitatea locatorului căci în acest caz se face vinovat de abuz de drept şi pierde dreptul la aceste despăgubiri.

4. Pieirea lucrului închiriat. Dacă lucrul piere în totalitate, fie din culpa unei părţi, fie din caz fortuit, locaţiunea încetează de drept din lipsă de obiect. Dacă pieirea se datorează culpei uneia din părţi, aceasta va fi obligată la daune-interese ; dacă pieirea se datorează unui caz fortuit sau forţei majore, nici o parte nu va fi obligată la daune. În cazul unei pieiri parţiale a lucrului, locatarul poate alege între menţinerea contractului cu reducerea proporţională a chiriei, fie rezilierea contractului dacă lucrul a devenit impropriu destinaţiei pentru care a fost închiriat.

5. Desfiinţarea titlului locatorului. Dacă în timpul contractului titlul locatorului este desfiinţat (în urma admiterii unei acţiuni în anulare sau constatarea nulităţii absolute a titlului locatorului, rezoluţiune) sau acesta este evins de un terţ, contractul încetează în temeiul principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis . Prin excepţie, contractul de locaţiune încheiat de uzufructuar este valabil pe o perioadă de cel mult 5 ani, în limitele unui act de administrare, chiar dacă uzufructul ar înceta anterior. De asemenea, contractul de


71

locaţiune încheiat de un dobânditor al unui imobil ipotecat este valabil, în cazul în care acesta este evins, dacă contractul de locaţiune s-a încheiat cu bună-credinţă şi are dată certă anterioară notării somaţiei de plată în cartea funciară (art. 498 al. 2 C. proc. civ.) . Contractul de locaţiune nu va înceta nici în cazul în care a fost încheiat de un moştenitor (proprietar) aparent ca locator, locatarul putând invoca teoria proprietarului aparent dacă a fost de bună-credinţă, necunoscând că locatorul nu este adevăratul proprietar.

6. Înstrăinarea bunului închiriat, dacă există clauză în acest sens. Contractul încetează dacă locatorul vinde sau înstrăinează bunul unui terţ, iar în contractul de locaţiune există clauză expresă de încetare a contractului în caz de înstrăinare. În acest caz locatarul are dreptul la despăgubiri din partea locatorului şi un drept de retenţie asupra bunului până la plata acestora, neputând fi evacuat până la achitarea integrală a despăgubirilor care i se cuvin.

Dacă nu există clauză privind încetarea locaţiunii în caz de înstrăinare, contractul nu va înceta şi va fi opozabil terţului dobânditor dacă este încheiat prin act autentic sau act sub semnătură privată cu dată certă.

În cazul locaţiunii unui imobil pe o durată mai mare de 3 ani, Legea nr. 7/1996 prevede obligativitatea îndeplinirii formelor de publicitate pentru a deveni opozabil terţilor ; dacă contractul de locaţiune este autentic sau sub semnătură privată cu dată certă dar, fiind încheiat pe o perioadă mai mare de trei ani, nu a fost înscris în cartea funciară anterior înscrierii contractului de vânzare-cumpărare a bunului închiriat, va fi valabil numai pentru 3 ani de la data înstrăinării bunului.

În cazurile în care cumpărătorul nu este obligat să respecte locaţiunea şi doreşte încetarea contractului, are obligaţia de a anunţa locatarului concediul, cu respectarea termenului de preaviz.

Sublocaţiunea şi cesiunea

contractului de închiriere

Nefiind un contract intuitu personae, art. 1418 al. 1 C. civ. prevede că locatarul are dreptul de a subînchiria sau cesiona (înstrăina) dreptul său către o terţă persoană cu condiţia ca această facultate să nu-i fi fost interzisă prin contractul de locaţiune. Interdicţia de a cesiona sau subînchiria nu este prezumată de lege, astfel că trebuie precizată printr-o clauză contractuală expresă şi neechivocă.

Sublocaţiunea ( subînchirierea ) constă în transmiterea totală sau parţială de către locatar a dreptului său de folosinţă asupra lucrului închiriat, în favoarea unui terţ în temeiul unui contract de locaţiune încheiat cu acesta. În acest nou contract, locatarul va avea calitatea de locator, iar terţul care subînchiriază, pe aceea de locatar.

Cesiunea constă în transmiterea în tot sau în parte de către locatar a dreptului său de folosinţă asupra bunului în favoarea unui terţ în temeiul unui contract translativ de drepturi (vânzare, donaţie, schimb etc).

În cazul sublocaţiunii, raporturile juridice dintre locatar şi locator (din primul contract) nu sunt afectate cu nimic, iar între locatar şi sublocatar se aplică regulile obişnuite ale locaţiunii. În cazul cesiunii, dacă aceasta este opozabilă locatorului (cesiunea i-a fost notificată sau locatorul a acceptat cesiunea prin act autentic), locatarul este înlocuit cu cesionarul care va prelua toate drepturile şi obligaţiile sale, acesta din urmă dobândind calitatea de locatar.

Dacă locatarul subînchiriază sau cesionează contractul, deşi acest lucru i-a fost interzis expres în locaţiune, locatorul este în drept să ceară rezilierea contractului pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către locatar.

Contractul de închiriere a locuinţelor

Noţiune. Închirierea locuinţelor este contractul prin care o parte numită locator (închirietor) asigură folosinţa temporară, totală sau parţială a unei locuinţe către cealaltă parte numită chiriaş care se obligă în schimb să plătească o sumă de bani numită chirie.

Legea locuinţei nr. 114/1996 astfel cum a fost modificată prin OUG 40/1999 (privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe) cât şi prin alte acte normative reglementează regimul juridic al închirierilor de locuinţe în general dar cuprinde dispoziţii şi cu privire la închirierea anumitor locuinţe precum cele de serviciu, de intervenţie, sociale, de necesitate şi de protocol.


72

Dreptul comun în materia închirierilor de locuinţe. Prin locuinţă, potrivit art. 2 din prezenta lege înţelegem: ”constructie alcatuita din una sau mai multe camere de locuit, cu dependintele, dotarile si utilitatile necesare, care satisface cerintele de locuit ale unei persoane sau familii”.

Forma contractului şi conţinutul său. Art. 21 dispune că ”închirierea locuintelor se face pe baza acordului dintre proprietar si chirias, consemnat prin contract scris, care se va inregistra la organele fiscale teritoriale”. Din modul de reglementare legală, se pare că forma scrisă a contractului este necesară pentru dovada acestuia, fiind cerută ad probationem.

Deşi legea face referire numai la proprietar, închirierea se poate realiza şi de o altă persoană decât proprietarul locuinţei, ca de exemplu titularul unui drept de uzufruct.

Contractul de închiriere trebuie să cuprindă următoarele: a) adresa locuintei care face obiectul inchirierii; b) suprafata locativa si dotarile folosite in exclusivitate si in comun; c) suprafata curtilor si a gradinilor folosite in exclusivitate sau in comun; d) valoarea chiriei lunare, regulile de modificare a acesteia si modul de plata; e) suma platita in avans in contul chiriei; f) locul si conditiile in care se realizeaza primirea si restituirea cheilor; g) obligatiile partilor privind folosirea si intretinerea spatiilor care fac obiectul contractului; h) inventarul obiectelor si al dotarilor aferente; i) data intrarii in vigoare si durata; j) conditiile privind folosinta exclusiva si in comun a partilor aflate in coproprietate; k) persoanele care vor locui impreuna cu titularul contractului; I) alte clauze convenite intre parti.

Potrivit aceleiaşi legi 114/1996, sunt lovite de nulitate absolute clauzele curpinse în contract care: a) obliga chiriasul sa recunoasca sau sa plateasca in avans proprietarului orice suma cu titlu de reparatie care cade potrivit legii in sarcina proprietarului; b) prevad responsabilitatea colectiva a chiriasilor in caz de degradare a elementelor de constructii si a instalatiilor, a obiectelor si dotarilor aferente spaţiilor commune; c) impun chiriasilor sa faca asigurari de daune; d) exonereaza proprietarul de obligatiile ce ii revin potrivit prevederilor legale; e) autorizeaza pe proprietar sa obtina venituri din nerespectarea clauzelor contractului de inchiriere. Pe lângă aceste menţiuni, contractul de închiriere trebuie să îndeplinească condiţiile generale de validitate ale oricărui contract.

Efectele contractului. Pe lângă efectele din dreptul comun pe care le produce locaţiunea, legea 114/1996 modificată reglementează şi o serie de efecte specifice cu privire la obligaţiile părţilor, posibilitatea preluării contractului de către alte persoane, subînchiriere, modificările aduse locuinţei, încetarea contractului.

Cu privire la obligaţiile locatorului, art. 28 dispune: a) sa predea chiriasului locuinta in stare normala de folosinta; b) sa ia masuri pentru repararea si mentinerea in stare de siguranta, in exploatare si de functionalitate a cladirii pe toata durata inchirierii locuintei; c) sa intretina in bune conditii elementele structurii de rezistenta a cladirii, elementele de constructie exterioare ale cladirii (acoperis, fatada, imprejmuiri, pavimente), curtile si gradinile, precum si spatiile comune din interiorul cladirii (casa scarii, casa ascensorului, holuri, coridoare, subsoluri, scari exterioare); d) sa intretina in bune conditii instalatiile comune proprii cladirii (ascensor, hidrofor, instalatii de alimentare cu apa, de canalizare, instalatii de incalzire centrala si de preparare a apei calde, instalatii electrice si de gaze, centrale termice, crematorii, instalatii de colectare a deseurilor, instalatii de antena colectiva, telefonice etc.).

În cazul neindeplinirii de catre proprietar a obligatiilor care ii revin cu privire la intretinerea si repararea locuintei inchiriate, lucrarile pot fi executate de catre chiriasi in contul proprietarului, retinand contravaloarea acestora din chirie.

Chiriasul va putea executa aceste lucrari, daca degradarea produsa este de natura sa afecteze folosinta normala a cladirii sau a locuintei si numai atunci cand proprietarul, la sesizarea scrisa a chiriasului, nu a luat masuri de executare a lucrarii, in termen de 30 de zile de la data sesizarii.

Chiriaşului îi revin următoarele obligaţii (art.29 din lege):


73

a) sa efectueze lucrarile de intretinere, reparatii sau inlocuire a elementelor de constructii si instalatii din folosinta exclusiva; b) sa repare sau sa inlocuiasca elementele de constructii si de instalatii deteriorate din folosinta comuna, ca urmare a folosirii lor necorespunzatoare, indiferent daca acestea sunt in interiorul sau in exteriorul cladirii; daca persoanele care au produs degradarea nu sunt identificate, cheltuielile de reparatii vor fi suportate de cei care au acces sau folosesc in comun elementele de constructii, de instalatii, obiectele si dotarile aferente; c) sa asigure curatenia si igienizarea in interiorul locuintei si la partile de folosinta comuna pe toata durata contractului de inchiriere. Obligatiile chiriasului cu privire la intretinerea si repararea spatiului inchiriat se pastreaza si in cazul subinchirierii locuintei .

Preluarea contractului de închiriere. In cazul parasirii definitive a domiciliului, de catre titularul contractului de inchiriere, sau al decesului

acestuia, inchirierea continua, dupa caz (art. 12 din OUG 40/1999): a) in beneficiul sotului sau al sotiei, dacă este menţionat în contract şi daca a locuit efectiv impreuna

cu titularul; b) in beneficiul descendentilor sau al ascendentilor, dacă sunt menţionaţi în contract şi daca au locuit impreuna cu acesta;

c) in beneficiul altor persoane care au avut acelasi domiciliu cu titularul cel putin un an (au locuit efectiv) si care au fost inscrise in contractul de inchiriere. In cazul mai multor cereri, contractul de inchiriere se transfera prin hotarare judecatoreasca.

In lipsa persoanelor care pot solicita locuinta, potrivit celor de mai sus, contractul de inchiriere inceteaza in termen de 30 de zile de la data parasirii domiciliului de catre titularul contractului sau de la data inregistrarii decesului.

Chiria. Cuantumul chiriei, modalitatea de plată sau eventuale modificări ale cuantumului pe parcursul contractului se stabilesc de comun acord între părţi.

Dacă chiria este stabilită fictiv sau este derizorie (neserioasă), contractul nu mai este de închiriere, ci eventual un comodat.

În vederea garantării executării obligaţiilor locative ale chiriaşului, legea dă posibilitatea părţilor de a conveni pentru constituirea unui depozit de garanţie având ca obiect o sumă de bani egală cu cel mult totalul chiriei pe 3 luni, sumă care se depune în contul proprietarului.

Dreptul chiriaşului la reînnoirea contractului de închiriere. Potrivit art. 14 al. 1 şi 4 din OUG nr. 40/1999, “la expirarea termenului contractual, chiriaşul are dreptul la reînnoirea contractului, pentru aceeaşi perioadă, dacă părţile nu modifică prin acord expres durata închirierii”.

Chiriaşul are dreptul la mai multe reînnoiri successive şi practic se poate bucura de o închiriere viageră.

În ceea ce priveşte locuinţele proprietate privată redobândite de foştii proprietari sau moştenitorii lor, pentru care a operat o prelungire legală a contractelor de închiriere pe o durată de 5 ani în temeiul OUG 40/1999 şi al legii 10/2001, acestea nu mai pot fi reînnoite prin voinţa chiriaşilor.

Dreptul proprietarului de a refuza reînnoirea contractului. Potrivit OUG 40/1999, proprietarul are acest drept în următoarele cazuri:

1. locuinţa îi este necesară proprietarului “pentru a satisface nevoile sale de locuit, ale soţului, părinţilor ori copiilor oricăruia dintre aceştia, numai dacă sunt cetăţeni români cu domiciliul în România”.

Persoana ale cărei nevoi au fost dovedite este obligată să ocupe locuinţa în termen de 60 de zile de la data părăsirii ei de către chiriaşi şi pentru cel puţin un an de zile; în caz contrar, chiriaşul putând solicita instanţei reînnoirea contractului.

2. proprietarul doreşte înstrăinarea locuinţei prin vânzare, caz în care va trebui să-l notifice pe chiriaş cu cel puţin un an înainte de expirarea termenului contractual.

Potrivit OUG nr. 40/1999, chiriaşul are un drept de preempţiune la cumpărarea locuinţei care constă într-un drept prioritar la cumpărare la un preţ egal. Chiriaşul are acest drept indiferent că proprietarul doreşte să vândă în timpul contractului sau la expirarea termenului contractual. Dreptul de preempţiune al chiriaşului există numai dacă înstrăinarea se face prin vânzare nu şi atunci când se face prin alte acte translative de proprietate (donaţie, întreţinere, schimb, rentă viageră etc).


74

Pentru respectarea dreptului de preempţiune, proprietarul, prin notificarea adresată chiriaşului prin executorul judecătoresc, trebuie să precizeze intenţia sa de vânzare şi de asemenea şi preţul vânzării, sub sancţiunea nulităţii absolute a notificării.

Dacă chiriaşul acceptă oferta de vânzare a proprietarului, contractul de vânzare se încheie în condiţiile dreptului comun. Dacă chiriaşul notifică proprietarului intenţia sa de cumpărare cu condiţia obţinerii unui împrumut pentru plata preţului, contractul de închiriere se prelungeşte cu 6 luni, urmând ca la împlinirea acestui termen, dacă nu s-a încheiat vânzarea, chiriaşul să piardă dreptul său de preempţiune.

Dacă chiriaşul nu acceptă oferta de vânzare, proprietarul poate vinde locuinţa oricărei alte persoane, noul proprietar fiind obligat să respecte contractul de închiriere încheiat în scris şi înregistrat la organul fiscal teritorial, dar numai până la împlinirea termenului contractual şi aceasta întrucât vânzătorul-fostul locator notificase chiriaşului refuzul de a reînnoi contractul din cauza vânzării.

Dacă locuinţa a fost vândută în condiţii sau la un preţ mai avantajos decât cele prevăzute în oferta făcută chiriaşului (ofertă pe care chiriaşul nu a acceptat-o), legea dă posibilitatea chiriaşului de a se subroga în drepturile cumpărătorului, plătind acestuia preţul vânzării în termen de 60 de zile de la data la care i-a fost notificat contractul de vânzare-cumpărare. Astfel, vânzarea iniţială se desfiinţează cu efect retroactiv faţă de chiriaş care devine proprietar al locuinţei, iar eventualele drepturi pe care cumpărătorul le constituise în favoarea unor terţi rămân fără efect faţă de chiriaş.

Chiriaşul devine succesor cu titlu particular al proprietarului-vânzător, acesta din urmă fiind ţinut să garanteze pentru evicţiune şi vicii ascunse.

Între proprietar şi cumpărător, contractul de vânzare rămâne valabil, cumpărătorul fiind obligat să plătească integral preţul vânzării, pe care de altfel l-a primit de la chiriaş.

3. neplata chiriei pe cel puţin trei luni consecutiv dă dreptul locatorului de a refuza reînnoirea contractului. 4. chiriaşul a subînchiriat locuinţa fără consimţământul locatorului, a schimbat destinaţia sau structura interioară a locuinţei fără consimţământul scris al locatorului, a pricinuit stricăciuni locuinţei, clădirii în care aceasta este situată, instalaţiilor sau bunurilor aferente ori a înstrăinat fără drept părţi din acestea sau are un comportament ce face imposibilă convieţuirea sau împiedică folosirea normală a locuinţei”. În cazurile prevăzute la pct. 3 şi 4, proprietarul este obligat să-l înştiinţeze prin notificare pe chiriaş cu cel puţin 60 de zile înainte de expirarea termenului contractual. Dacă contractul nu s-a reînnoit, chiriaşul este obligat să părăsească locuinţa în 30 de zile de la expirarea contractului.

Subînchirierea. Chiriaşul poate subînchiria numai cu acordul prealabil scris al locatorului şi în condiţiile stabilite de acesta din urmă. Subînchirierea trebuie încheiată în formă scrisă şi înregistrată la organul fiscal teritorial.

Dacă chiriaşul subînchiriază fără acordul locatorului, pierde dreptul la reînnoirea contractului, iar locatorul poate solicita instanţei judecătoreşti executarea obligaţiilor contractuale de către chiriaş sau rezilierea contractului. Subânchirierea produce aceleaşi efecte ca şi sublocaţiunea din dreptul comun, cu menţiunea că subchiriaşul nu beneficiază de reînnoirea de drept a contractului. Ca şi în dreptul comun, subînchirierea produce efecte numai între chiriaş şi subchiriaş, nu şi faţă de locator care este terţ faţă de acest contract. Dacă încetează sau se desfiinţează titlul locatarului, va înceta şi sublocaţiunea, chiar dacă nu s-a împlinit termenul subînchirierii.

Cesiunea contractului de închiriere. Întrucât Legea nr. 114/1996 nu prevede dispoziţii speciale cu privire la cesiunea contractului de închiriere, devin aplicabile dispoziţiile de drept comun din materia locaţiunii şi cesiunii contractului de locaţiune. Potrivit Codului civil, cesiunea este permisă în aceleaşi condiţii ca şi sublocaţiunea, astfel că şi cesiunea contractului de închiriere va fi permisă în aceleaşi condiţii ca şi subînchirierea, adică cu acordul prealabil scris al proprietarului – locator şi în condiţiile precizate de acesta din urmă.

Încetarea contractului de închiriere Contractul de închiriere încetează în următoarele cazuri: 1. expirarea termenului contractual. Expirarea termenului contractual reprezintă un caz de încetare

a contractului de închiriere dacă proprietarul se găseşte în unul din cazurile care îl îndreptăţesc să refuze


75

reînnoirea contractului sau dacă nu există un caz de prorogare legală a termenului contractual. Astfel, potrivit art. 1 din OUG 40/1999, durata contractelor de închiriere pentru suprafeţele locative deţinute de stat sau de unităţile administrative ale acestuia, la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe, cu destinaţia de locuinţe, se prelungeşte de drept pentru o perioadă de 5 ani de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe. Aceasta este o prelungire (prorogare) legală a contractelor de închirierere opozabilă şi foştilor proprietari care şi-au redobândit imobilul închiriat în proprietate.

2. denunţarea unilaterală a contractului de către chiriaş. Chiriaşul are dreptul să rezilieze contractul chiar înainte de expirarea termenului contractual, cu condiţia să notifice acest fapt proprietarului cu cel puţin 60 zile înainte.

3. rezilierea contractului pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de către chiriaş. Rezilierea poate interveni pentru următoarele:

- chiriaşul nu a achitat chiria cel puţin trei luni consecutiv; - chiriaşul nu a achitat cheltuielile de întreţinere (parte din cheltuielile comune în clădirile cu mai

multe locuinţe) trei luni, cheltuieli care au fost stabilite în sarcina sa prin contract, caz în care rezilierea este cerută de asociaţia de locatari (proprietari);

- nerespectarea altor obligaţii contractuale; - chiriaşul a pricinuit stricăciuni locuinţei, clădirii în care aceasta este situată, instalaţiilor sau

bunurilor aferente ori a înstrăinat fără drept părţi din acestea; - chiriaşul are un comportament ce face imposibilă convieţuirea sau împiedică folosirea normală a

locuinţei. Competenţa în soluţionarea oricăror litigii locative aparţine instanţelor judecătoreşti de la locul

situării imobilului, iar dispoziţiile aplicabile sunt cele de drept comun. Locuinţe cu destinaţie specială. Legea 114/1996 conţine reglementări şi cu privire la anumite

categorii de locuinţe. Astfel, Locuinţa socială este locuinţa care se atribuie cu chirie subvenţionată unor familii sau persoane care

au o situaţie economică ce nu le permite închirierea unei locuinţe în condiţiile actuale de piaţă. Locuinţa de serviciu este locuinţa destinată funcţionarilor publici, angajaţilor unor instituţii sau agenţi

economici, de care aceştia beneficiază în temeiul contractului de muncă. Locuinţa de intervenţie este locuinţa destinată cazării angajaţilor unor unităţi economice sau

bugetare, cazare necesară datorită specificului activităţii desfăşurate care impune prezenţa permanentă sau în caz de urgenţă în unitate.

Locuinţa de necesitate este destinată a găzdui temporar familii sau persoane ale căror locuinţe au fost distruse în urma unor calamităţi naturale, accidente ori ale căror locuinţe sunt supuse demolării în vederea efectuării lucrării de utilitate publică sau lucrări de renovare.

Test de evaluare: 1. Obiect al contractului de locaţiune poate fi:

a) un bun consumptibil; b) o persoană; c) un bun nefungibil şi neconsumptibil; d) un bun dintr-o moştenire nedeschisă.

2. Contractul de locaţiune: a) este cu titlu oneros şi comutativ; b) poate fi şi cu titlu gratuit şi unilateral; c) este cu executare succesivă în timp. 3. Chiria în contractul de locaţiune: a) va consta în mod obligatoriu într-o sumă de bani; b) poate fi prestarea unor servicii de către locatar; c) poate consta şi într-un procent din veniturile obţinute din activitatea desfăşurată de locatar. 4. În contractul de închiriere de locuinţe: a) proprietarul poate refuza reînnoirea contractului necondiţionat; b) proprietarul poate refuza reînnoirea contractului dacă locuinţa îi este necesară pentru a satisface

nevoile sale de locuit;


76

c) proprietarul poate refuza reînnoirea contractului dacă chiriaşul nu plăteşte chiria 2 luni consecutiv. 5. Încetarea contractului de închiriere a locuinţei poate interveni: a) pentru neplata chiriei timp de 3 luni consecutiv; b) prin denunţarea unilaterală a contractului de către chiriaş; c) prin acordul de voinţă al părţilor. 6. În cazul decesului titularului contractului de închiriere a locuinţei, inchirierea continua, dupa caz: a) în beneficiul soţului sau soţiei şi în lipsa acestora, în beneficiul ascendenţilor sau descendenţilor

care au locuit împreună cu titularul; b) în beneficiul acelor persoane care au locuit împreună cu titularul contractului; c) în favoarea persoanei sau persoanelor desemnate de instanţa de judecată, în cazul mai multor

cereri de continuare a contractului.

Secţiunea 2 Contractele de împrumut

4. Împrumutul de folosinţă (comodatul)

Noţiune. Comodatul sau împrumutul de folosinţă este contractul prin care o persoană numită comodant remite spre folosinţa temporară şi gratuită unei alte persoane numite comodatar, un bun determinat cu obligaţia pentru comodatar de a-l restitui în natură la un anumit termen.

Caractere juridice. Este un contract real care ia naştere valabil numai prin tradiţiunea materială a bunului, pe lângă acordul de voinţă al părţilor; dacă s-a realizat numai acordul de voinţă al părţilor, fără a avea loc tradiţiunea bunului, suntem în prezenţa unui antecontract de comodat care naşte în sarcina părţilor obligaţia de a încheia contractul în viitor (obligaţie de a face). Contractul se poate încheia valabil şi fără tradiţiunea bunului atunci când bunul se află deja în detenţia comodatarului cu un alt titlu (locaţiune, depozit). De asemenea, este esenţialmente gratuit, în caz contrar fiind o locaţiune şi nu un comodat. Este posibil ca părţile să stabilească în sarcina comodatarului obligaţia de a suporta contravaloarea uzurii bunului datorită folosinţei, fără însă să se piardă caracterul gratuit al acestui contract.

Deşi este un contract cu titlu gratuit, nu reprezintă o liberalitate precum donaţia, deoarece comodantul nu îşi micşorează propriul său patrimoniu în beneficiul comodatarului.

Este un contract unilateral, dând naştere în principiu la obligaţii numai în sarcina comodatarului. Contractul poate avea ca obiect numai bunuri nefungibile şi neconsumptibile mobile şi imobile, iar

dacă poartă asupra unui bun fungibil se numeşte mutuum (împrumut de consumaţie). Comodatul poate avea ca obiect şi bunuri care, prin natura lor, sunt fungibile şi consumptibile dar care, prin voinţa părţilor, devin neconsumptibile (de ex. produse cosmetice folosite pentru o prezentare).

Condiţii de validitate. Contractul trebuie să respecte condiţiile generale de validitate ale oricărui contract.

Întrucât este un act de administrare, părţile trebuie să aibă doar capacitatea de a încheia asemenea acte. Comodantul poate fi şi o altă persoană decât proprietarul bunului (uzufructuarul, locatarul etc), nefiind un contract translativ de proprietate.

Dovada contractului se face potrivit regulilor generale în materie de probă, însă cu unele precizări. Fiind un contract unilateral, este suficient ca acest contract să fie încheiat într-un singur exemplar ; înscrisul constatator al contractului nu trebuie să poarte menţiunea « bun şi aprobat », întrucât are ca obiect bunuri individual determinate.

Efectele comodatului. Obligaţiile comodatarului. În temeiul art. 1564-1571 C.civ., comodatarul are următoarele obligaţii:

a) De a conserva lucrul împrumutat. Comodatarul trebuie să îngrijească de conservarea bunului ca un bun proprietar; el răspunde pentru pieirea sau deteriorarea din culpa sa a bunului.

Dacă bunul se deteriorează cu ocazia folosirii, dar nu din culpa comodatarului, acesta nu este ţinut să răspundă; dacă bunul a fost preţuit la contractare, comodatarul răspunde chiar şi pentru pieirea fortuită a bunului.

Dacă bunul a pierit sau s-a deteriorat fortuit, comodatarul nu este ţinut să răspundă, riscul pieirii fortuite fiind suportat de proprietar. Comodatarul va răspunde pentru pieirea fortuită atunci când:


77

- ar fi putut salva bunul, înlocuindu-l cu un bun al său, sau când ambele bunuri fiind în pericol, a salvat bunul său şi l-a lăsat să piară pe cel împrumutat.

- prelungeşte folosinţa bunului după scadenţă şi nu dovedeşte că bunul ar fi pierit oricum şi la comodant;

- foloseşte bunul contrar destinaţiei stabilită prin contract sau prin natura bunului; - bunul a fost preţuit în momentul contractării. Comodatarul va răspunde pentru deteriorarea bunului dacă aceasta a fost cauzată de o persoană

căreia acesta i-a încredinţat bunul cu orice titlu. Dacă bunul a pierit sau restituirea în natură nu este posibilă din culpa comodatarului, acesta va fi

obligat la restituire prin echivalent, avându-se în vedere valoarea bunului din momentul restituirii şi gradul de uzură a acestuia.

b) De a folosi bunul conform destinaţiei sale. Destinaţia este stabilită de natura bunului sau de convenţia părţilor, iar dacă comodatarul foloseşte bunul în alt mod, el va răspunde de daune-interese şi de pieirea chiar fortuită a bunului.

Comodatarul nu poate împrumuta bunul unei alte persoane sau transmite în orice alt mod folosinţa bunului, decât dacă această prerogativă a fost prevăzută în contractul de comodat. Are posibilitatea numai de a da lucrul în depozit, întrucât depozitul are ca obiect păstrarea bunului, fără posibilitatea depozitarului de a se folosi de el.

c) De a suporta cheltuielile de folosinţă ale lucrului. Obligaţia are în vedere cheltuielile necesare pentru uzul curent al bunului împrumutat.

d) De a restitui în natură bunul împrumutat la scadenţă. Comodatarul este obligat să restituie la împlinirea termenului contractual, chiar bunul care a făcut obiectul contractului ; nu poate restitui un alt bun sau echivalentul bănesc al acestuia decât dacă există o clauză în acest sens. Dacă bunul a suferit o deteriorare, comodatarul este obligat să repare bunul şi să-l restituie în natură comodantului ; numai dacă restituirea în natură nu mai este posibilă sau dacă există o înţelegere a părţilor, restituirea se va face prin echivalent. Comodatarul este obligat ca, odată cu bunul, să restituie şi fructele produse de acesta ; va avea însă dreptul la restituirea cheltuielilor făcute pentru producerea fructelor. Comodatarul se bucură de un drept de retenţie asupra bunului, putând refuza restituirea acestuia, până la plata integrală a cheltuielilor făcute pentru producerea fructelor. Comodatarul nu poate reţine bunul pentru o compensare cu creanţa pe care el o are împotriva comodantului; are de asemenea un drept de retenţie aspura bunului până la restituirea cheltuielilor extraordinare, necesare şi urgente pe care le-a făcut cu bunul.

În situaţia în care comodatarul refuză restituirea bunului, comodantul are la dispoziţie două acţiuni: - o acţiune reală în revendicare care este imprescriptibilă, dar care presupune dovada dificilă a

dreptului de proprietate; - o acţiune personală ex contractu în restituire, prescriptibilă în termenul general de trei ani şi care

presupune numai dovada încheierii contractului. Cât priveşte momentul în care se naşte dreptul comodantului de a cere restituirea bunului, distingem

următoarele situaţii : - dacă contractul prevede un termen al restituirii, comodantul nu poate cere restituirea bunului înainte

de împlinirea termenului. Odată cu împlinirea termenului, se naşte şi dreptul la acţiune al comodantului, drept prescriptibil în termenul de trei ani.

- dacă în contract nu s-a prevăzut un asemenea termen, comodantul nu poate cere restituirea « înainte de a se fi îndestulat trebuinţa comodatarului » stabilită prin contract ; dacă bunul este destinat unei folosinţe permanente şi dacă termenul restituirii nu poate fi stabilit prin acordul comun al părţilor, instanţa de judecată va stabili termenul restituirii. În cazul în care comodantul cade într-o « mare şi neprevăzută trebuinţă », comodatarul este obligat la restituire chiar anterior împlinirii termenului contractual sau îndestulării trebuinţei sale. Dacă în contract s-a prevăzut încetarea acestuia odată cu îndestularea trebuinţei comodatarului, de la această dată va curge şi termenul de prescripţie a acţiunii în restituire. În cazul bunului de o folosinţă permanentă în care părţile nu au prevăzut un termen al restituirii, termenul de prescripţie pentru acţiunea în restituire va curge de la data încheierii contractului.


78

Dacă instanţa de judecată este cea care a stabilit termenul restituirii, odată cu împlinirea acestuia se naşte dreptul comodantului de a cere executarea silită a hotărârii judecătoreşti, drept prescriptibil în trei ani de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.

Dacă bunul a fost împrumutat la mai mulţi comodatari, aceştia răspund solidar pentru executarea obligaţiilor născute din contract. Solidaritatea legală pasivă între comodatari poate fi înlăturată prin convenţia părţilor.

Obligaţiile comodantului. Fiind un contract unilateral, dând naştere la obligaţii numai pentru comodatar, în principiu comodantului nu îi revine nici o obligaţie.

Se pot naşte în sarcina lui o serie de obligaţii extracontractuale: a) Obligaţia de restituire a cheltuielilor de conservare făcute de comodatar cu lucrul împrumutat pe

parcursul contractului. Această obligaţie este prevăzută de art. 1574 şi are în vedere cheltuielile extraordinare, necesare şi utile făcute de comodatar pentru conservarea bunului. Numai îndeplinirea cumulativă a celor trei condiţii, va da dreptul comodatarului la restituire. Dreptul la restituire se întemeiază pe gestiunea intereselor altuia sau pe îmbogăţirea fără justă cauză. Comodatarul va avea dreptul de asemenea şi la restituirea cheltuielilor făcute pentru perceperea fructelor pe care le-a restituit comodantului.

b) Obligaţia de reparare a daunelor cauzate comodatarului de viciile lucrului împrumutat. Dacă comodantul a cunoscut viciile ascunse ale bunului şi nu l-a prevenit pe comodatar, el este obligat la repararea prejudiciului cauzat comodatarului de aceste vicii.

c) Obligaţia de reparare a daunelor cauzate comodatarului prin fapte delictuale de către comodant. Practica şi doctrina au reţinut răspunderea pe temei delictual a comodantului în cazul în care a înstrăinat bunul către un terţ şi comodatarul a fost astfel deposedat de bun înainte de împlinirea termenului contractual.

Transmiterea pe cale succesorală a drepturilor şi obligaţiilor derivând din contract. Art. 1563 arată că, în principiu, drepturile şi obligaţiile ce derivă din acest contract nu se sting prin decesul uneia din părţi, ci se transmit pe cale succesorală erezilor celui decedat, excepţie făcând cazul când contractul a fost încheiat în persoana comodatarului intuitu personae şi atunci erezii acestuia nu mai pot folosi bunul, fiind obligaţi la restituire.

Încetarea contractului. Contractul încetează prin epuizarea efectelor pentru care a fost încheiat (restituirea lucrului). Dacă comodatarul nu-şi execută obligaţiile contractuale, comodantul poate solicita rezilierea contractului care se poate produce şi fără intervenţia instanţei dacă părţile au prevăzut un pact comisoriu expres în acest sens.

2. Contractul de împrumut de consumaţie (mutuum)

Noţiune. Cunoscut şi sub denumirea de mutuum, împrumutul de consumaţie este contractul prin care

o persoană numită împrumutător, transmite unei alte persoane- împrumutat, proprietatea asupra unor bunuri de gen în vederea consumării lor cu obligaţia împrumutatului de a restitui la scadenţă o cantitate egală de bunuri de acelaşi gen şi calitate.(art. 1576).

Caractere juridice. Ca şi comodatul, este un contract real care nu se poate realiza valabil fără tradiţiunea bunului. Contractul poate fi atât gratuit dar şi cu titlu oneros, împrumutătorul putând să obţină şi un contraechivalent (dobândă) în schimbul împrumutului. Este un contract unilateral, dând naştere numai la obligaţii numai în sarcina împrumutatului. În sarcina împrumutătorului se pot naşte o serie de obligaţii extracontractuale. Poate avea ca obiect numai bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor.

Condiţii de validitate. Contractul trebuie să îndeplinească condiţiile generale de validitate ale oricărui contract cu unele precizări. Fiind un contract translativ de proprietate, pentru valabilitatea lui se impune ca părţile să aibă capacitatea de a dispune, adică capacitatea deplină de exerciţiu.

Efectele contractului. Obligaţiile împrumutatului. a) Obligaţia de restituire. Potrivit art. 1584 C. civ., împrumutatul este obligat să restituie bunuri în

aceeaşi calitate şi cantitate ca cele împrumutate, la termenul stipulat. Obligaţia de restituire este esenţială, ea existând chiar dacă părţile nu au prevăzut-o în mod expres.

Dacă nu s-a stipulat un termen de restituire sau s-a prevăzut că se va face când împrumutatul va putea sau va avea mijloace sau va voi, instanţa de judecată, la solicitarea împrumutătorului, va fixa un termen de restituire după împrejurări. Obligaţia de restituire este sancţionată cu o acţiune personală a împrumutătorului şi a


79

succesorilor săi în drepturi, acţiune prescriptibilă potrivit dreptului comun (în termenul general de prescripţie de trei ani care curge de la data când urma să aibă loc restituirea bunului sau de la data încheierii contractului dacă părţile nu au stabilit un termen al restituirii).

Locul restituirii este cel stabilit de părţi, în caz contrar fiind locul încheierii contractului. Deşi bunurile de gen nu pier, dacă împrumutatul nu-şi poate executa obligaţia de restituire în natură,

restituirea se va face prin echivalent bănesc calculat după timpul şi locul unde urma să se facă restituirea, sau unde s-a contractat. Nerestituirea împrumutului la scadenţă atrage plata de daune-interese (dobânzi) de la data cererii de chemare în judecată.

b) Obligaţia de plată a dobânzii în cazul împrumutului cu dobândă. Dobânda este o contraprestaţie pe care împrumutatul o datorează împrumutătorului pe lângă cea de restituire a bunului, care de cele mai multe ori constă într-o sumă de bani. Dobânda trebuie să fie stipulată expres în contract, neputând fi prezumată; se va calcula numai asupra capitalului, adică a sumei împrumutate. Termenele de plată a dobânzii sunt cele stabilite de părţi, în caz contrar plata se face lunar.

Obligaţiile împrumutătorului. Fiind unilateral, acest contract creează obligaţii doar în sarcina împrumutatului. Art. 1580 C.civ. prevede însă că împrumutătorul răspunde pentru viciile bunului pe care cunoscându-le, nu le-a comunicat împrumutatului.

Încetarea contractului. Contractul încetează prin restituirea împrumutului şi a dobânzilor aferente. De asemenea, contractul mai poate înceta prin reziliere, remitere de datorie, confuziune, compensaţie sau dare în plată.

Test de evaluare: 1. Remiterea spre folosinţa temporară unei alte persoane a unui lucru, cu obligaţia pentru aceasta de

a-l restitui în natură, fără să fie obligată să plătească în schimb un echivalent, constituie: a) contract de locaţiune; b) contract de comodat; c)contract de împrumut de consumaţie. 2. Contractul de comodat: a) este consensual; b) este real şi unilateral; c) are ca obiect bunuri neconsumptibile şi nefungibile; d) transferă dreptul de proprietate asupra bunului în momentul încheierii contractului. 3. În cazul împrumutului de consumaţie: a) obiect îl formează bunuri neconsumptibile şi nefungibile; b) operează transferul dreptului de proprietate asupra bunului de la împrumutător la împrumutat; c) este de esenţa acestui contract caracterul său gratuit. 4. În cazul împrumutului de consumaţie: a) împrumutătorul poate oricând să ceară restituirea lucrului împrumutat; b) părţile pot conveni ca restituirea să aibă loc când împrumutatul va putea sau va avea mijloace

sau va voi; c) împrumutătorul poate cere restituirea anterior împlinirii termenului contractului numai dacă ar

cădea într-o mare şi neprevăzută trebuinţă.

Secţiunea 3 Contractul de antrepriză

Noţiune. Contractul de antrepriză este contractul prin care o parte numită antreprenor (întreprinzător, executant de lucrări, prestator de servicii etc) se obligă pe riscul său să execute o anumită lucrare pentru cealaltă parte numită client, în schimbul unui preţ.

Reglementare legală. Contractul de antrepriză este reglementat de Codul civil împreună cu locaţiunea în titlul consacrat acesteia din urmă, deşi există numeroase deosebiri faţă de locaţiune.


80

Astfel, printre felurile locaţiunii, Codul face referire şi la antrepriză şi o defineşte ca fiind contractul constând în „luarea săvârşirii unei lucrări drept un preţ determinat, când materialul se dă de acela pentru care se execută o lucrare”.

Deosebiri faţă de alte contracte. Deşi este reglementată de legiuitor ca un tip de locaţiune, antrepriza se dosebeşte fundamental de locaţiune. Dacă în cazul locaţiunii, se asigură folosinţa unui bun, în cazul antreprizei, antreprenorul se obligă să execute o lucrare şi nicidecum să asigure folosinţa.

Dacă antreprenorul se obligă să execute lucrarea cu propriile sale materiale, atunci contractul poate fi asemănat cu o vânzare a unui lucru viitor; calificarea contractului urmează să se facă potrivit intenţiei părţilor: dacă contractul s-a încheiat în considerarea modului de executare a lucrării, a muncii prestate de cel care o execută, atunci contractul va fi o antrepriză; dacă din intenţia părţilor rezultă că s-a contractat în considerarea materialelor ce urmează a fi folosite şi mai puţin în considerarea calităţii muncii executantului, atunci contractul este o vânzare a unui lucru viitor.

Antrepriza se deosebeşte şi de mandat, deoarece mandatarul are obligaţia de a încheia actele juridice ce fac obiectul mandatului pe numele şi seama mandantului, pe când antreprenorul se obligă să execute o lucrare pentru client, neavând dreptul de a-l reprezenta pe acesta.

Contractul de antrepriză se deosebeşte şi de contractul de depozit chiar dacă depozitarul ia anumite măsuri pentru conservarea bunului depozitat; intenţia comună a părţilor va fi cea care va califica contractul: dacă părţile au urmărit conservarea bunului ceea ce a şi determinat obligaţia de a efectua anumite lucrări, contractul va fi de depozit; dacă părţile au urmărit efectuarea unei anumite lucrări, contractul va fi de antrepriză.

Nu în ultimul rând, antrepriza se deosebeşte şi de contractul de muncă în care salariul se determină prin raportare la cantitatea şi calitatea muncii depuse, pe când în cazul antreprizei preţul se plăteşte numai pentru lucrarea finalizată pe care antreprenorul s-a obligat să o execute.

Caracterele juridice ale contractului de antrepriză. 1.Contract sinalagmatic. Antrepriza este un astfel de contract întrucât presupune obligaţii reciproce

şi interdependente pentru părţile sale: antreprenorul să execute lucrarea, iar clientul să plătească preţul. 2. Contract cu titlu oneros, deoarece fiecare parte urmăreşte realizarea unui avantaj patrimonial:

antreprenorul să primească preţul, iar clientul să primească lucrarea. 3. Contract comutativ. Fiecare parte cunoaşte existenţa şi întinderea obligaţiilor contractuale, a

căror îndeplinire sau întindere nu depinde de hazard. 4. Contract consensual, care se încheie valabil prin simplul acord de voinţă al părţilor, fără

îndeplinirea vreunei formalităţi. În ceeea ce priveşte dovada contractului, sunt aplicabile dispoziţiile de drept comun prevăzute de art. 1191 şi urm. C. civ.

5. Contract intuitu personae. De regulă, antrepriza se încheie în considerarea persoanei antreprenorului, a calităţilor acestuia privind organizarea şi conducerea executării lucrării; numai dacă există clauză contractuală expresă în acest sens sau rezultă din împrejurări (intervenţia chirurgicală efectuată de un medic, o sculptură a unui sculptor, o pictură etc)., antreprenorul va fi obligat să execute personal lucrarea.

6. dacă, potrivit contractului, antreprenorul s-a obligat să execute lucrarea cu materialele sale, acesta păstrează proprietatea lor şi a lucrării până la finalizarea ei; dacă, dimpotrivă, lucrarea se va executa cu materialele clientului, acesta va fi proprietar al materialelor şi al lucrării de pe parcursul executării ei.

Condiţiile de validitate ale contractului. În materia antreprizei se aplică regulile de drept comun privind validitatea contractelor cu privire la consimţământ, obiect, cauză. Cât priveşte capacitatea, clientul poate avea capacitate de a încheia acte de administrare sau trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu, după cum lucrarea reprezintă pentru patrimoniul său un act de administrare sau un act de dispoziţie. În ceea ce-l priveşte pe antreprenor, acesta trebuie să aibă întotdeauna capacitate deplină de exerciţiu.

Riscul lucrului. Cu privire la acest contract, riscul lucrului (lucrării) este guvernat de regula contractelor translative de proprietate şi anume riscul aparţine proprietarului (res perit domino).

Astfel, potrivit art. 1479 C. civ., dacă materialele aparţin antreprenorului, acesta în calitate de proprietar al acestora, va suporta riscul pieirii fortuite a acestora, dacă pieirea are loc anterior predării.

Dacă materialele aparţin clientului, în calitate de proprietar, acesta va suporta riscul pieirii fortuite a acestora; întrucât materialele se află în detenţia antreprenorului în vederea executării lucrării (care are


81

obligaţia de a le păstra în bune condiţii), acesta din urmă va trebui să dovedească că nu are nici o culpă în pieirea produsă.

Riscul contractului. Întrucât este aplicabilă regula de drept comun potrivit căreia riscul contractului este suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat, întotdeauna riscul contractului va fi suportat de către antreprenor care s-a obligat pe riscul său. În consecinţă, dacă lucrarea devine imposibil de executat dintr-un caz fortuit sau forţă majoră, antreprenorul nu are dreptul la plata preţului. Dacă lucrarea a pierit după punerea în întârziere a clientului cu privire la îndeplinirea obligaţiei sale de a recepţiona şi a lua în primire lucrarea executată, riscul va fi suportat de client, antreprenorul având dreptul la plata preţului; aceeaşi va fi soluţia şi în cazul în care lucrarea piere datorită unui viciu al materialelor procurate de client.

În cazul în care lucrarea pierită fortuită total sau parţial, poate fi refăcută de antreprenor, acesta va fi obligat să o refacă, fără a avea dreptul de a pretinde să i se plătească încă o dată preţul lucrării (această obligaţie derivă din suportarea riscului contractului). Şi în acest caz, va avea dreptul să i se plătească preţul ori de câte ori va reface lucrarea, dacă a intervenit punerea în întârziere a clientului sau pieirea s-a datorat viciilor materialelor clientului.

Recepţia lucrării. Odată lucrarea terminată, clientul are obligaţia de a recepţiona (verifica) şi de a lua în primire lucrarea . Conform art. 1482 C. civ., dacă contractul are ca obiect un lucru care se măsoară sau este compus din mai multe părţi, recepţia se poate face şi pe părţi, iar dacă clientul a plătit părţile executate, se prezumă că acestea au fost recepţionate.

Odată cu recepţionarea şi luarea în primire a lucrării executate, clientul este obligat să plătească şi preţul convenit, în lipsa unei clauze contractuale contrare. Dacă părţile au prevăzut plata preţului pe parcursul executării lucrării, plata se face la termenele stipulate în contract de regulă corelative cu îndeplinirea anumitor obligaţii de către antreprenor; dacă antreprenorul nu-şi execută obligaţiile asumate, clientul poate invoca excepţia neexecutării contractului, suspendând astfel plata preţului pânâ la îndeplinirea obligaţiilor contractuale de către antreprenor.

Dacă lucrarea este finalizată, dar antreprenorul nu îşi indeplineşte obligaţia de predare, clientul poate solicita instanţei de judecată constatarea executării ei şi predarea silită a lucrării, în toate cazurile la finalizarea lucrării el fiind proprietar.

Dacă clientul nu îşi îndeplineşte obligaţia sa de a recepţiona şi de a lua în primire lucrarea executată, răspunderea lui operează potrivit dreptului comun: daune-interese pentru cheltuielile antreprenorului făcute cu conservarea, depozitarea etc sau pentru orice prejudiciu cauzat antreprenorului şi dovedit de acesta. La cererea antreprenorului, instanţa judecătorească poate constata lucrarea executată cu toate efectele produse de executare: obligaţia de plată a preţului, suportarea riscului contractului, a lucrului etc.

Răspunderea antreprenorului pentru neexecutarea lucrării. Dacă antreprenorul nu execută în mod culpabil lucrarea la care s-a obligat, răspunderea acestuia se angajează potrivit dreptului comun. Astfel, clientul poate solicita instanţei de judecată daune-interese, penalităţi de întârziere (clauză penală, dar numai dacă există clauză contractuală în acest sens), obligarea antreprenorului la executarea lucrării sub sancţiunea plăţii unor daune-cominatorii sau executarea lucrării de către alte persoane pe cheltuiala antreprenorului.

Răspunderea antreprenorului pentru viciile lucrării. Răspunderea antreprenorului operează diferit după cum viciile lucrării sunt aparente sau ascunse.

În cazul viciilor aparente, care puteau şi trebuiau a fi observate de client cu ocazia recepţiei lucrării, antreprenorul nu răspunde dacă aceste vicii au fost descoperite ulterior de client, exceptând cazul în care recepţia lucrării s-a făcut prin fraudă sau când părţile au stipulat în contract un termen în care antreprenorul datorează garanţia lucrării. În acest ultim caz, antreprenorul răspunde şi pentru viciile aparente descoperite în interiorul termenului de garanţie a lucrării.

În cazul viciilor ascunse, antreprenorul răspunde atât pentru viciile materialelor sale cât şi pentru viciile lucrării, după recepţionarea lucrării, chiar dacă lucrarea nu a fost executată personal de el care a avut numai obligaţia de organizare şi conducere a executării lucrării.

Dreptul clientului la acţiunea ce derivă din viciile ascunse ale lucrării se prescrie în termen de 6 luni de la data descoperirii viciilor, dacă acestea nu au fost ascunse cu rea-credinţă, iar dacă au fost ascunse cu rea-credinţă, termenul de prescripţie este cel general de trei ani (art. 5 Decretul nr. 167/1958). Aceste termene


82

încep să curgă de la data descoperirii viciilor, dar nu mai târziu de un an de la predarea lucrării. Întrucât termenul de un an este un termen de garanţie, acesta poate fi modificat prin acordul de voinţă al părţilor.

Încetarea contractului. Ca orice contract, antrepriza va înceta potrivit cauzelor generale de încetare a oricărui contract: prin acordul de voinţă al părţilor, prin executarea şi predarea lucrării, prin neexecutarea culpabilă a obligaţiilor contractuale de către una din părţi etc. În caz de neexecutare culpabilă, partea care nu este în culpă poate solicita desfiinţarea contractului cu daune-interese.

Dacă lucrarea este imposibil de executat din cauze fortuite, contractul încetează, riscul contractului fiind suportat de antreprenor; dacă imposibilitatea de executare este numai temporară, obligaţia antreprenorului se suspendă până la încetarea cauzei care a determinat imposibilitatea de executare.

Art. 1485 C. civ. dispune că acest contract încetează şi prin moartea antreprenorului, meseriaşului, arhitectului, deoarece contractul este încheiat intuitu personae în considerarea persoanei acestuia. Clientul are obligaţia de a plăti moştenitorilor antreprenorului valoarea lucrării executate până la deces, a materialelor procurate în vederea executării lucrării, dacă partea din lucrare executată sau aceste materiale îi sunt utile, valoare calculată proporţional cu preţul lucrării stabilit în contract; dacă această valoare nu se poate determina cu ajutorul clauzelor contractuale, ea va fi stabilită prin expertiză.

Antrepriza de construcţii

Noţiune. Antrepriza de construcţii este contractul prin care antreprenorul se obligă să execute pentru client construirea (inclusiv consolidare, modificare, extindere, reconstituire etc) unei clădiri sau edificiu precum şi orice alt imobil (construcţii de orice fel, căi de comunicaţie, lucrări de instalaţii, orice lucrare de construcţie) fie cu materiale proprii, fie cu materialele clientului. De precizat că orice lucrare de construcţie se poate efectua numai cu autorizaţia prealabilă eliberată de serviciul specializat din cadrul consiliului local sau judeţean al oraşului, municipiului, comunei după caz; de asemenea, aceste lucrări pot fi efectuate numai de persoane fizice sau juridice autorizate. Acest contract va fi întotdeauna încheiat în formă scrisă, cerută ad probationem. Subantrepriza de construcţii. Antreprenorul are dreptul să încredinţeze executarea lucrării sau a unei părţi din lucrare unor subantreprenori, numai dacă nu există clauză contractuală contrară în contractul de antrepriză de construcţii. Între client şi subantreprenor nu există raporturi juridice directe; antreprenorul este cel care răspunde în faţa clientului pentru toate lucrările efectuate de subantreprenori precum şi de orice altă persoană pe care a folosit-o la executare. Întrucât între antreprenor şi subantreprenor nu există raporturi juridice derivate dintr-un contract de muncă, subantreprenorul nu este un prepus al antreprenorului, astfel că acesta din urmă nu răspunde de pagubele cauzate (prin fapta ilicită) de către subantreprenor unor terţi sau chiar clientului. De asemenea, nici clientul nu răspunde faţă de terţi pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii comisă de către antreprenor (sau subantreprenor), între aceştia neexistând raporturi de prepuşenie. Dacă contractul s-a încheiat de client cu mai mulţi antreprenori în vederea realizării unei lucrări complexe, fiecare dintre aceştia va păstra calitatea sa de antreprenor, răspunzând direct în faţa clientului pentru partea sa de lucrare, chiar dacă numai unul dintre ei este coordonator al lucrării şi îi reprezintă pe ceilalţi în raporturile cu clientul. Fiecare antreprenor are dreptul la partea sa din preţ proprorţională cu partea lui de lucrare (obligaţia cu pluralitate de părţi fiind conjunctă, dacă nu s-a prevăzut expres în contract solidaritatea sau indivizibilitatea obligaţiei sau dacă nu rezultă din natura lucrării care se execută). În ceea ce îi priveşte pe lucrătorii (zidari, lemnari etc) utilizaţi la realizarea unei construcţii (edificiu) sau a unei alte lucrări, Codul civil prevede o măsură de protecţie a acestora, dispunând că au dreptul să ceară direct clientului plata creanţelor lor (dacă acestea nu au fost plătite de antreprenor) dar numai cu condiţia ca, la acea dată, clientul să fie dator către antreprenor, deşi între lucrători şi client nu există un raport juridic direct. Lucrătorii cât şi antreprenorii se bucură de asemenea de privilegiul imobiliar în vederea garantării creanţelor neplătite de client. Răspunderea antreprenorului pentru calitatea construcţiei. Această răspundere este reglementată de Codul civil ale căror dispoziţii au fost completate şi, în oarecare măsură, abrogate prin dispoziţiile Legii 10/1995 privind calitatea în construcţii. Potrivit Codului civil, antreprenorul de clădiri şi alte lucrări însemnate răspunde pentru dărâmarea în tot sau în parte a construcţiei sau dacă aceasta „ameninţă învederat dărâmare” (cu această cauză se


83

asimilează şi viciul care face imposibilă folosirea potrivit destinaţiei) din cauza unui viciu de construcţie sau al terenului, viciu ivit în termen de 10 ani de la recepţia lucrării. Aceste dispoziţii s-au completat cu dispoziţiile Decrectului nr. 167/1958 care stabileau că răspunderea antreprenorului pentru viciile ascunse ale lucrării (altele decât cele care determină dărâmarea) poate fi angajată în termenul de 3 ani de la predare. Toate aceste dispoziţii au fost înlocuite prin art. 29 din Legea 10/1995 care prevede răspunderea antreprenorului pentru viciile ascunse ale construcţiei ivite în termen de 10 ani de la recepţia lucrării, iar pentru viciile structurii de rezistenţă (datorate nerespecării normelor de proiectare şi execuţie în vigoare la data realizării ), răspunderea operează pe toată perioada de existenţă a construcţiei. Domeniu de aplicare. Răspunderea antreprenorului poate fi angajată faţă de client şi faţă de succesorii săi în drepturi inclusiv succesorii cu titlu particular. Faţă de terţi, antreprenorul nu răspunde decât pe tărâm delictual. Terţii (locatar, comodatar etc) se pot îndrepta însă împotriva clientului sau a succesorilor săi atât pe cale contractuală cât şi pe cale delictuală; clientul, obligat să răspundă în faţa terţului, va avea o acţiune în regres contra antreprenorului obligat să garanteze pentru viciile construcţiei. Răspunderea antreprenorului nu poate fi înlăturată prin convenţia părţilor; în schimb, părţile prin contract pot agrava răspunderea antreprenorului pentru vicii. Dreptul la acţiunea în garanţie contra viciilor ascunse se prescrie în termen de 6 luni, dacă viciile nu au fost ascunse cu viclenie, sau în trei ani, dacă antreprenorul a fost de rea-credinţă. Aceste termene încep să curgă de la data descoperirii viciilor, dată care se încadrează în interiorul celor 10 ani pentru viciile ascunse în general, sau care poate fi oricând pentru viciile derivând din structura de rezistenţă a construcţiei. Răspunderea arhitectului. Alături de antreprenor, legea prevede şi angajarea răspunderii arhitectului pentru viciile lucrării. Împărţirea răspunderii se va face potrivit clauzelor contractuale; de regulă, fiecare va răspunde pentru viciile ivite în partea de lucrare executată. Dacă proiectantul a realizat numai planurile construcţiei, el va răspunde pentru viciile apărute datorită acestor planuri, iar dacă a participat şi la executare, el va răspunde alături de antreprenor pentru viciile construcţiei. În vederea angajării răspunderii, clientul trebuie să dovedească numai existenţa viciului, culpa contractuală fiind prezumată. Pentru a fi exonerat de răspundere, antreprenorul şi/sau arhitectul trebuie să dovedească existenţa unei cauze străine exoneratoare de răspundere. Preţul contractului. Dacă preţul contractului a fost stabilit în mod global (preţ forfetar), antreprenorul este obligat să execute şi să predea lucrarea pentru preţul stabilit; nu are dreptul să solicite o mărire a preţului, chiar dacă preţul materialele sau al muncii s-au mărit, chiar dacă s-au efectuat modificări la planul iniţial, dacă aceste modificări împreună cu modificarea preţului nu au fost aprobate în scris de către client. Dacă preţul s-a stabilit nu global, ci pe anumite articole, modificarea preţului materialelor şi/sau al muncii poate determina o modificare a preţului contractului; modificarea preţului poate fi determinată şi de eventualele modificări ale planului iniţial al construcţiei (de ex. prin adăugarea unor lucrări suplimentare). În acest caz, preţul total al lucrării va fi determinat la finalizarea lucrării. Test de evaluare: 1. Contractul de antrepriză este un contract: a) consensual, sinalagmatic, cu titlu gratuit, intuitu personae; b) consensual, sinalagmatic, cu titlu oneros, intuitu personae; c) solemn, unilateral, cu titlu gratuit, intuitu personae. 2. În contractul de antrepriză, răspunderea antreprenorului operează: a) atât pentru viciile ascunse cât şi pentru cele aparente; b) pentru viciile ascunse ale lucrării descoperite după recepţia lucrării; c) dacă viciile apar în termen de 6 luni de la recepţia lucrării. 3. În materia antreprizei de construcţii, antreprenorul garantează pentru calitatea construcţiei: a) pentru viciile ascunse ivite în termen de 10 ani de la recepţia lucrării sau ivite oricând pe durata de existenţă a construcţiei, dacă viciile privesc structura de rezistenţă; b) numai faţă de client nu şi faţă de succesorii acestuia; c) numai dacă acţiunea în garanţie este introdusă în termen de 6 luni de la descoperirea viciului. 4. Dacă în contractul de antrepriză de construcţii, sunt mai mulţi antreprenori:


84

a) obligaţia acestora este conjunctă, fiecare răspunzând pentru partea sa din lucrare pentru care primeşte şi remuneraţia convenită; b) obligaţia lor este solidară, toţi răspunzând deopotrivă pentru întreaga lucrare pentru care primesc un preţ global; c) fiecare antreprenor răspunde direct în faţa clientului chiar dacă numai unul dintre ei este coordonator al lucrării şi îi reprezintă pe ceilalţi în raporturile cu clientul.

Secţiunea 4 Contractul de depozit

Noţiune. Depozitul este contractul prin care o persoană numită deponent, remite spre păstrare un

lucru unei alte persoane numită depozitar, cu obligaţia pentru aceasta de a-l conserva şi restitui în natură la cererea deponentului (art. 1591 C.civ.).

Caractere juridice. Este un contract real, nefiind valabil decât dacă s-a făcut tradiţiunea bunului; prin excepţie, el este valabil fără tradiţiune dacă bunul se afla deja în posesia depozitarului sub orice alt titlu. Simplul acord de voinţă valorează antecontract de depozit. Este un contract gratuit prin natura lui şi în acest caz unilateral, dând naştere la obligaţii numai în sarcina depozitarului, dar poate fi şi cu titlu oneros oneros şi în acest caz sinalagmatic, creând obligaţii contractuale în sarcina ambelor părţi şi fiind supus regulilor contractelor sinalagmatice. Legea numai prezumă acest contract cu titlu gratuit, astfel că, dacă depozitarul este remunerat, este necesară existenţa unei clauze exprese în contract în acest sens. Dacă însă depozitarul desfăşoară această activitate de păstrare cu titlu profesional, se prezumă caracterul oneros al contractului.

Cum s-a precizat în doctrină, depozitul este un contract creator de raporturi de obligaţii. În temeiul acestui contract, depozitarul devine doar un simplu detentor al bunului, neavând nici folosinţa, nici posesia acestuia. În consecinţă, riscul pieirii fortuite a bunului depozitat va fi suportat de proprietarul bunului, de regulă, deponentul, în aplicarea regulii res perit domino. Riscul contractului va fi suportat de depozitar, în calitate de debitor al obligaţiei imposibil de executat, astfel că nu are dreptul să pretindă remuneraţie, dacă bunul a pierit fortuit.

Felurile contractului. Art. 1592 C. civ. distinge două feluri de asemenea contracte: depozitul propriu-zis şi sechestrul. Depozitul propriu-zis este de trei feluri: depozitul voluntar (obişnuit), depozitul necesar şi depozitul neregulat. Depozitul voluntar constituie dreptul comun în materia contractului de depozit ; depozitul necesar şi neregulat conţin o serie de reguli specifice care caracterizează regimul lor juridic, în rest fiindu-le aplicabil regimul depozitului voluntar.

Depozitul voluntar (obişnuit). Condiţii de validitate. Prezintă câteva trăsături specifice consimţământul, capacitatea şi obiectul contractului. Deponentul poate fi atât proprietarul bunului cât şi un neproprietar, un uzufructuar, un locatar, un comodatar etc. Deponentul trebuie să aibă capacitatea de a încheia acte de administrare, iar depozitarul trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu, necesară a încheia acte de dispoziţie. Potrivit dispoziţiilor legale, în cazul în care depozitul este făcut de o persoană capabilă către un depozitar incapabil, deponentul poate cere restituirea bunului atâta timp cât se află în detenţia depozitarului. Obiect al contractului pot fi doar bunurile mobile corporale.

Dovada contractului. Potrivit art. 1597 C. civ., depozitul voluntar se face numai prin înscris, condiţie cerută însă ad probationem. Începutul de dovadă scrisă poate fi completat cu martori sau prezumţii.

Efectele depozitului voluntar. Obligaţiile depozitarului. Depozitarul are următoarele obligaţii: a) De a păstra lucrul primit în depozit. Art. 1599 prevede că depozitarul trebuie să se îngrijească de

bunul primit în depozit întocmai ca de bunul său propriu. Nerespectarea acestei obligaţii atrage răspunderea depozitarului pentru prejudiciul suferit de bun din culpa sa. Ca regulă, culpa se apreciază in concreto, în funcţie de diligenţa depusă în apărarea propriilor bunuri, iar excepţional in abstracto, după tipul abstract al omului prudent şi diligent, în următoarele cazuri:

- când el s-a oferit să primească bunul în depozit; - când depozitul este cu titlu oneros; - când depozitul s-a făcut numai în folosul depozitarului; - când se stipulează expres în contract răspunderea pentru orice culpă.


85

Chiar dacă depozitul este cu titlu gratuit, depozitarul nu are dreptul de a se folosi de bun fără permisiunea deponentului; depozitarul este obligat la restituirea fructelor produse de bun în măsura în care au fos culese de el.

b) De a restitui bunul depozitat. Depozitarul este obligat să restituie chiar bunul ce i s-a remis în depozit. Dacă depozitarul decedează, iar bunul este înstrăinat de moştenitorii lui cu bună-credinţă, erezii sunt obligaţi la restituirea preţului primit sau la cedarea acţiunii pentru plata preţului.

Neexecutarea acestei obligaţii de restituiredă dreptul deponentului fie la acţiunea în restituire, dacă bunul se află lă în posesia depozitarului, fie la acţiunea în despăgubire, dacă bunul a pierit din vina depozitarului.

Dacă depozitarul a făcut cheltuieli necesare şi utile cu bunul sau dacă a suferit un prejudiciu datorită bunului, el are un drept de retenţie asupra acestuia până la plata integrală a debitului ce i se datorează.

Art. 1616 prevede că depozitarul este obligat să restituie bunul la simpla cerere a deponentului, chiar dacă în contract a fost stipulat un termen care nu s-a împlinit; în acest ultim caz, depozitarul are dreptul la daune-interese pentru nerespectarea termenului contractual dacă contractul a fost şi în interesul lui.

Obligaţiile deponentului. Acestea diferă după cum depozitul este gratuit sau oneros. Dacă depozitul este gratuit, deponentul are doar obligaţia de a-şi ridica bunul la termenul stipulat.

Dacă deponentul nu ridică bunul, depozitarul se va elibera de obligaţiile sale prin procedura ofertei reale urmate de consemnaţiune, lucru valabil şi pentru depozitul oneros.

Deponentul poate avea şi alte obligaţii, dar extracontractuale: de a despăgubi pe depozitar pentru cheltuielile utile şi necesare făcute cu bunul cât şi pentru prejudiciul suferit de acesta datorită bunului său.

Dacă depozitul este oneros, pe lângă aceste obligaţii, deponentul are obligaţia de plată a remuneraţiei cuvenite depozitarului.

Depozitul necesar. Noţiune. Caracteristici. Depozitul necesar presupune existenţa unor împrejurări excepţionale care constrâng pe deponent să facă depozitul, fără posibilitatea de a alege după voinţa sa pe depozitar. Asemenea evenimente care determină caracterul necesar al depozitului sunt: focul, ruina, naufragiul sau alte evenimente de forţă majoră. Datorită condiţiilor în care se încheie, dovada contractului poate fi făcută cu martori şi orice alt mijloc de probă. Depozitul necesar este supus în întregime regulilor depozitului voluntar. Art. 1623 C. civ.asimilează în mod expres depozitul hotelier depozitului necesar şi se referă la bunurile aduse de călători în hoteluri, hanuri, vile,, moteluri etc. Se asimilează depozitului hotelier şi deci celui necesar depozitele făcute de cei internaţi în spital, cele făcute de public la garderoba teatrelor, operelor, unităţilor prestatoare de servicii etc.

Întrucât depozitul hotelier este remunerat, răspunderea depozitarului se apreciază in abstracto pentru orice culpă. Pentru furturile cauzate de străini, depozitarul nu răspunde dacă dovedeşte că acestea s-au comis “cu mână înarmată sau în alt fel cu forţă majoră“.

Depozitul neregulat. Este depozitul care are ca obiect bunuri consumptibile şi fungibile şi care, cu acordul deponentului, îngăduie depozitarului să consume prin folosinţă bunurile depozitate, urmând să restituie la scadenţă o cantitate similară de bunuri de acelaşi gen şi calitate.

În cazul depozitului neregulat, depozitarul devine proprietarul bunului depozitat, fiind obligat să restituie la cerere bunuri în aceeaşi cantitate, calitate şi gen cu cele depuse.

Cu o mare aplicabilitate practică este depozitul neregulat având ca obiect o sumă de bani. Sechestrul. Noţiune. Sechestrul constă în depozitarea unui lucru asupra căruia două părţi potrivnice

pretind a avea fiecare un drept prioritar, la o terţă persoană până la soluţionarea litigiului dintre părţi. (art. 1626-1634 C. civ.)

Feluri. Sechestrul este de două feluri: convenţional şi judiciar. Sechestrul convenţional se realizează prin consimţământul ambelor părţi litigante care, pe timpul

procesului, încredinţează bunul unei terţe persoane pentru a-l păstra şi remite părţii câştigătoare după terminarea procesului. Acest sechestru urmează acelaşi regim juridic ca şi depozitul voluntar.

Sechestrul judiciar este dispus de instanţa de judecată în timpul procesului în cazul în care există un proces asupra proprietăţii sau posesiei unui bun imobil sau mobil, ori aspra administrării sau folosinţei unui bun comun. Instituirea acestui sechestru trebuie să fie justificată de partea care îl solicită (ex.: pericolul înstrăinării bunului, al deteriorării lui sau lipsa folosinţei unui bun comun). Este un depozit oneros, astfel că culpa depozitarului se apreciază in abstracto; în rest, urmează acelaşi regim juridic ca şi depozitul voluntar.


86

Test de evaluare: 1. Poate constitui obiect al contractului de depozit: a) un bun mobil corporal; b) orice lucru individual determinat; c) un drept de creanţă. 2. Constituie obligaţii ale depozitarului: a) obligaţia de păstrare a lucrului; b) obligaţia de conservare a lucrului; c) obligaţia de restituire a lucrului. 3. Culpa depozitarului se va aprecia in abstracto, pentru pierderea sau deteriorarea bunului:

a) când el s-a oferit să primească bunul în depozit; b) când se stipulează expres în contract răspunderea pentru orice culpă ;

c) când depozitul s-a făcut numai în folosul depozitarului; d) când depozitul este cu titlu oneros.


87

CAPITOLUL V

ALTE TIPURI DE CONTRACTE: SOCIETATEA CIVILĂ ŞI MANDATUL

Secţiunea de învăţare:

1. Contractul de societate civilă 2. Contractul de mandat

Timp alocat: 4 h Secţiunea 1

Contractul de societate civilă Noţiune. Contractul de societate civilă este contractul prin care două sau mai multe persoane se

obligă să pună în comun aportul lor material şi/sau de muncă pentru a constitui un fond şi a desfăşura împreună o activitate în vederea atingerii unui scop patrimonial comun (beneficii sau foloase), foloasele sau pierderile fiind împărţite între ei.

Condiţii de validitate. Pentru a lua naştere acest contract, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:

- existenţa intenţiei comune a părţilor pentru constituirea societăţii (affectatio societatis). Consimţământul părţilor trebuie să fie neviciat. Fiind un contract intuitu personae (art. 954 C. civ.), el este anulabil pentru viciul erorii asupra persoanei contractante.

Părţile trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu; minorul sau interzisul judecătoreşte nu poate încheia acest contract, chiar dacă s-ar face prin reprezentant legal şi cu autorizaţia autorităţii tutelare, deoarece contractul de societate civilă încetează prin punerea sub interdicţie a unui asociat, potrivit dispoziţiilor legale în materie. În acest ultim caz, nulitatea relativă a contractului pentru incapacitate, nu poate fi invocată de ceilalţi asociaţi capabili.

Controversată este problema dacă soţii pot sau nu să încheie un asemenea contract. O parte din doctrină a răspuns negativ în această privinţă, datorită comunităţii de bunuri a soţilor instituită prin norme imperative, pe când practica a admis valabilitatea unui asemenea contract.

- participarea egală sau inegală a tuturor părţilor la constituirea fondului comun prin aducerea unui aport social (material şi /sau în muncă).

- împărţirea foloaselor şi a pierderilor între toate părţile contractante, sub sancţiunea nulităţii contractului.

- scopul patrimoniului comun trebuie să fie licit; un scop ilicit atrage nulitatea absolută a contractului. În caz de anulare sau de constatare a nulităţii, contractul se desfiinţează cu efect retroactiv, astfel

că fiecare asociat are dreptul la restituirea aportului său. Dacă până la desfiinţarea contractului, societatea a funcţionat, din punct de vedere juridic, ea a existat ca o comunitate de fapt care, faţă de terţii contractanţi de bună-credinţă, va produce efectele unei societăţi valabile; în raporturile dintre asociaţi, pierderile sau câştigurile înregistrate vor fi suportate proporţional cu aportul social al fiecăruia, în lipsa unei clauze contrare şi a unor sancţiuni în temeiul răspunderii civile delictuale sau al răspunderii penale. Caractere juridice.

1. contract civil. Societatea civilă este un contract civil, astfel că nu are calitatea de comerciant. Astfel, nu poate încheia acte subiective de comerţ şi nici nu poate efectua acte obiective de comerţ; pentru realizarea lor, este necesară constituirea unei societăţi comerciale. Fiind o societate civilă, nu i se aplică normele cu privire la reorganizare şi lichidare judiciară; mai mult, societatea civilă nu are personalitate juridică. Societatea civilă poate dobândi personalitate juridică cu îndeplinirea formalităţilor legale.

2. caracterul lucrativ (patrimonial) este de esenţa acestui contract. Societatea urmăreşte realizarea unor beneficii, care pot consta nu numai în câştiguri băneşti, dar şi în alte foloase în natură.

3. caracter sinalagmatic. Fiecare asociat se obligă faţă de ceilalţi să aducă aportul său social şi să desfăşoare activitatea la care s-a obligat prin contract. Spre deosebire de alte contracte sinalagmatice, obligaţiile părţilor nu sunt divergente, ci ele converg către îndeplinirea unui scop comun, fiind în principiu aceleaşi obligaţii pentru toate părţile, motiv pentru care acestea se şi numesc asociaţi.


88

4. contract cu titlu oneros, deoarece fiecare asociat urmăreşte realizarea unui avantaj patrimonial. 5. contract comutativ, în care existenţa şi întinderea obligaţiilor fiecărui asociat se cunosc chiar de la

încheierea contractului. 6. contract consensual, spre deosebire de societatea comercială care poate fi numai autentic.

Dovada contractului se va face potrivit dreptului comun în materie de probe (cu excepţia imposibilităţii procurării dovezii scrise care nu se aplică în acest caz), în raporturile dintre părţi; contractul poate fi opus terţilor numai dacă are dată certă; terţii pot dovedi însă acest contract prin orice mijloc de probă.

7. contract cu executare succesivă în timp întrucât obligaţiile părţilor există pe toată durata contractului.

8. contract intuitu personae, fiind o societate de persoane şi nu de bunuri. Datorită acestui caracter, nici un asociat nu poate ceda drepturile sale unei alte persoane, nu-şi poate substitui o altă persoană sau să asocieze o altă persoană fără acordul tuturor asociaţilor. De asemenea, contractul încetează prin moartea unui asociat, neputând continua cu moştenitorii acestuia.

Domeniu de aplicare. Un asemnea contract se poate încheia: între persoane fizice sau juridice pentru construirea mai multor case, locuri de odihnă etc; între meseriaşi în vederea exercitării în comun a meseriei lor; mai mulţi avocaţi sau cabinete de avocatură se pot asocia în vederea desfăşurării în comun a profesiei de avocat; între proprietarii de terenuri agricole în vederea exploatării în comun a terenurilor etc.

Aportul social. Fiecare asociat are obligaţia de a-şi aduce contribuţia sa la constituirea fondului comun al societăţii. Această contribuţie poate consta într-o sumă de bani, alte bunuri (mobile şi imobile) sau servicii (aport în muncă). Dacă s-a obligat să contribuie cu o sumă de bani, asociatul este obligat să plătească dobânzi din ziua în care suma trebuia plătită, de drept şi fără punere în întârziere. Dacă contribuţia constă într-un bun individual determinat neconsumptibil sau nefungibil, aportul poate consta atât în proprietatea bunului sau numai în folosinţa bunului, în acest ultim caz, fiind necesară o clauză expresă în acest sens. Dacă aportul este în muncă, poate avea ca obiect numai faptele personale ale celui care se obligă şi nu promisiunea faptei altei persoane. Sumele de bani sau bunurile aduse devin proprietatea comună indiviză (pe cote părţi) a asociaţilor. Asociatul care a adus un bun ca aport datorează garanţie întocmai ca vânzătorul. Riscul pieirii fortuite a bunurilor aduse aport în societate vor fi suportate de societate ca proprietară; dacă s-a adus ca aport numai folosinţa bunului, riscul va fi suportat de asociatul-proprietar al bunului; dacă bunul s-a deteriorat parţial sau a fost evaluat în momentul contractării, riscul va fi suportat de societate.

Aporturile asociaţilor, drepturile şi obligaţiile dobândite ulterior constituirii societăţii, formează patrimoniul propriu al societăţii, asimilat de lege cu indiviziunea succesorală. Astfel, asociaţii au un drept de proprietate în indiviziune (pe cote-părţi) asupra patrimoniului şi asupra fiecărui bun ce compune universalitatea.

Durata în timp este de esenţa societăţii civile. Dacă nu s-a prevăzut o perioadă de timp ca durată a societăţii prin convenţia părţilor, se presupune că ea durează pe toată viaţa asociaţilor.

Fiecare asociat răspunde faţă de societate pentru daunele cauzate acesteia, chiar dacă prin alte activităţi ale sale i-ar fi adus foloase. Dacă un asociat a folosit în interes personal sumele de bani ale societăţii, el datorează dobânzi din ziua folosirii, fără necesitatea punerii în întârziere. Are însă şi acţiune împotriva societăţii pentru restituirea sumelor cheltuite în interesul societăţii, dacă a acţionat ca un mandatar de bună-credinţă.

Modul de organizare şi administrare a societăţii sunt determinate prin acordul unanim al asociaţilor. Administrarea societăţii poate fi efectuată de una sau mai multe persoane.

În raporturile cu terţii, dacă societatea nu a dobândit personalitate juridică, ea nu reprezintă un subiect de drept. În acest caz, pentru obligaţiile contractate, va răspunde asociatul contractant. Dacă asociatul a avut împuternicire şi din partea celorlalţi asociaţi sau dacă din acest act societatea a avut un beneficiu, terţul creditor va putea urmări atât fondul societăţii cât şi bunurile din patrimoniul personal al asociatului. Asociaţii nu răspund solidar, ci proporţional cu numărul lor, datoria împărţindu-se între aceştia, în lipsa unei clauze contrare.

În schimb, împărţirea foloaselor sau a pierderilor înregistrate de societate se face proporţional cu valoarea aportului social al fiecărui asociat. Aceste dispoziţii nu sunt imperative, iar părţile prin acordul lor, pot stabili un mod de repartizare care să nu fie proporţional cu valoarea aportului adus în societate. Legea declară nul contractul în care părţile ar stabili ca foloasele sau pierderile să fie suportate numai de unul sau unii dintre


89

asociaţi. Este permisă clauza prin care asociatul care şi-a adus aportul numai în muncă să fie scutit de a contribui cu propriul patrimoniu la pierderile societăţii, ci numai cu foloasele pe care le-a câştigat prin serviciile sale.

Încetarea societăţii civile are loc în următoarele cazuri: 1. împlinirea termenului pentru care a fost contractată, dacă s-a prevăzut o durată de timp

determinată . Prin acordul unanim al asociaţilor, anterior împlinirii termenului, valabilitatea contractului poate fi prelungită.

2. denunţarea contractului. Oricare dintre asociaţi se poate retrage din societate după o prealabilă notificare, dacă aceasta a fost contractată pe o durată nelimitată.

3. desfacerea contractului (cu durată determinată) anterior împlinirii termenului, poate interveni la cererea unui asociat şi se pronunţă de instanţa judecătorească în cazuri întemeiate.

4. pierderea fondului social sau realizarea scopului societăţii sau certitudinea că scopul a devenit imposibil de realizat.

5. decesul sau declararea judecătorească a morţii unui asociat, dacă nu s-a prevăzut că societatea va continua cu moştenitorii celui decedat sau numai cu asociaţii rămaşi în viaţă; în acest ultim caz, societatea poate continua dacă au rămas în viaţă cel puţin doi asociaţi.

6. punerea sub interdicţie sau insolvabilitatea unui asociat. Şi în acest caz, societatea poate continua în aceleaşi condiţii ca în cazul decesului, dacă există clauză în acest sens.

7. bunul ce trebuia adus ca aport a pierit integral, indiferent că se aducea ca aport proprietatea sau numai folosinţa; în cazul pieirii parţiale, va hotărî instanţa.

Odată cu încetarea societăţii, patrimoniul social se lichidează prin încasarea creanţelor şi plata datoriilor, iar activul net sau pasivul se divide între asociaţi proporţional cu drepturile lor, aplicându-se regulile de la împărţeala moştenirii. Dacă un asociat a adus ca aport folosinţa bunului, acesta îi va fi restituit la încetarea contractului.

Test de evaluare : 1. În cazul unui contract de societate civilă : a) părţile contractante trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu ; b) este suficient ca părţile să aibă capacitatea de a încheia acte de administrare ; c) asociaţii pot aduce ca aport bunuri, sume de bani sau munca lor. 2. Într-un contract de societate : a) este valabilă clauza pri care numai unul sau anumiţi asociaţi ar dobândi totalitatea veniturilor

dobândite de societate ; b) este valabilă clauza prin care numai unul sau anumiţi asociaţi suportă pierderile societăţii ; c) obligatoriu, cota-parte ce revine fiecărui asociat din câştigurile şi pierderile societăţii trebuie să fie

proporţională cu aportul său în societate. 3. Societatea civilă încetează : a) în cazul decesului unui asociat, indiferent că sunt dois au mai mulţi asociaţi ; b) în cazul denunţării unilaterale a contractului de către oricare asociat în cazul unei societăţi cu o

durată nelimitată ; c) în cazul neînţelegerilor grave dintre asociaţi ; d) în cazul pieirii integrale a bunului ce trebuia adus ca aport în societate. 4. Contractul de societate civilă este un contract : a) oneros şi aleatoriu ; b) gratuit şi comutativ ; c) sinalagmatic şi consensual ; d) intuitu personae.

Secţiunea 2 Contractul de mandat

Noţiune. Mandatul este contractul în temeiul căruia o persoană numită mandant, împuterniceşte pe o

altă persoană numită mandatar, să încheie în numele ei şi pentru ea anumite acte juridice.


90

Caractere juridice. Mandatul poate fi atât gratuit şi în acest caz unilateral, cât şi cu titlu oneros şi în acest caz sinalagmatic.Mandatul este un contract intuitu personae, deoarece împuternicirea se bazează pe încredere a pe care mandantul o are în mandatar. Este în principal un contract consensual care se încheie valabil prin simplul acord de voinţă al părţilor. Art. 1533 C. civ. admite chiar mandatul tacit care rezultă din împrejurări de fapt neîndoielnice cu privire la voinţa de a contracta.

Forma contractului. Fiind un contract consensual, contractul de mandat se încheie prin simplul acord de voinţă fără a fi necesară îndeplinirea unei anumite formalităţi. Cum am precizat anterior, legea recunoaşte şi mandatul tacit precum şi cel dat în formă verbală.

Înscrisul ce constată acest contract se numeşte împuternicire sau procură şi el conţine numai voinţa mandant ului ca mandatarul să îndeplinească în numele şi pe seama lui anumite acte juridice precizate în acest înscris. Dacă actul la care urmează să participe mandatarul în numele mandantului trebuie încheiat în formă autentică pentru validitatea lui (donaţie, ipotecă, vânzare teren etc) atunci şi mandatul trebuie să fie tot autentic, cele două acte formând un tot indivizibil. Mandatul va trebui să îmbrace forma autentică chiar dacă actul în vederea căruia s-a încheiat acest contract nu este un act solemn ad validitatem, ci forma autentică este rezultatul acordului părţilor. Când mandatul este un act consensual, consimţământul părţilor poate fi exprimat expres, dar şi tacit când rezultă din împrejurări de fapt care exprimă intenţia neîndoielnică a părţilor (cazul mandatului tacit). Oferta de mandat special este expresă în toate cazurile, iar acceptarea ofertei poate fi expresă sau tacită (constând în executarea mandatului de către mandatar).

Literatura juridică cunoaşte şi mandatul aparent ; în cazul acestui tip de mandat, deşi nu există o voinţă a mandantului de a fi reprezentat, terţii contractează cu mandatarul cu credinţa scuzabilă şi legitimă că acesta îl reprezintă pe mandant. În cazul mandatului aparent, fie nu a existat niciodată un contract de mandat, fie a existat un mandat, dar acesta a încetat, fie mandatarul depăşeşte limitele împuternicirii primite de la mandant. Atâta timp cât există buna-credinţă a terţilor contractanţi, mandatul aparent produce efecte ca un mandat normal cu precizarea că, deşi terţul contractant are o acţiune directă împotriva mandantului, acesta din urmă nu se poate îndrepta direct împotriva terţului decât dacă a ratificat actul încheiat prin mandat aparent, caz în care mandatul aparent devine cu efect retroactiv un mandat obişnuit (cu reprezentare). Dacă mandantul nu ratifică actul, mandatarul va răspunde faţă de mandant dacă i-a provocat acestuia un prejudiciu, în temeiul răspunderii civile delictuale, sau al gestiunii de afaceri (dacă mandatarul a fost în culpă).

Dovada mandatului. Dovada mandatului se face diferit după cum mandatul este expres sau tacit. În cazul mandatului expres, dovada se face potrivit dreptului comun atât între părţi cât şi în raporturile cu terţii contractanţi. Cât priveşte formula bun şi aprobat în cazul actului sub semnătură privată, aceasta nu este necesară, mandatul neavând ca obiect bunuri consumptibile şi nici sume de bani ; nici întocmirea actului în dublu exemplar nu este necesară întrucât împuternicirea sau procura cuprinde numai oferta de mandat, nu o convenţie sinalagmatică. Dovada acceptării mandatului se face chiar prin faptul executării acestuia de către mandatar. În cazul mandatului tacit, care rezultă din împrejurări de fapt care exprimă intenţia neîndoielnică a părţilor de a contracta, dovada se poate face prin orice mijloc de probă atât între părţi cât şi faţă de terţii contractanţi. Dacă nu s-a putut dovedi existenţa mandatului, raporturile dintre părţi vor fi soluţionate pe temeiurile gestiunii de afaceri sau îmbogăţirii fără just temei.

Condiţii de validitate. Se impun câteva precizări în legătură cu capacitatea părţilor, pe lângă condiţiile generale de validitate pe care trebuie să le îndeplinească un contract de mandat. Mandantul trebuie să aibă capacitatea de a încheia el însuşi actele pe care mandatarul le încheie în numele său. Astfel dacă mandatarul urmează să încheie în numele mandantului un act de administrare sau conservare, mandantul trebuie să aibă numai capacitatea necesară încheierii acestor acte ; dacă actul ce urmează a fi încheiat de mandatar în numele mandantului este un act de dispoziţie, mandantul trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu. Cum s-a precizat în doctrină, anularea actului pentru nerespectarea regulilor în materia capacităţii poate fi invocată şi de mandatar, nu numai de către cel în favoarea căreia a fost instituită nulitatea ca măsură de protecţie. Mandatarul trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu în toate cazurile.

Obiectul şi întinderea mandatului. Mandatul, ca orice contract, trebuie să aibă un obiect determinat, posibil şi licit. Obiectul acestui contract îl formează încheierea de acte juridice de către mandatar pentru mandant (acceptarea sau renunţarea la moştenirea la care este chemat mandantul ; încheierea unui anumit contract etc), pe când actele materiale pot avea numai un caracter accesoriu (predarea bunului vândut ; plata


91

preţului ; recepţia unei lucrări etc). Actele juridice strict personale nu pot forma obiectul unui contract de mandat (de ex. întocmirea testamentului).

În ceea ce priveşte întinderea contractului, art. 1535 C. civ. arată că mandatul poate fi general sau special. Mandatul special este acela dat pentru una sau mai multe operaţiuni juridice anume determinate ( de exemplu pentru a vinde un bun sau pentru a reprezenta o persoană în toate procesele ce i se vor intenta), iar mandatul general este acela prin care mandatarul este împuternicit să se ocupe de toate afacerile mandantului. Dacă obiect al mandatului îl formează încheierea actelor de dispoziţie, acesta trebuie să fie un mandat special. Mandatarul nu poate încheia acte juridice de dispoziţie (de. ex. o vânzare-cumpărare, o tranzacţie, un contract de ipotecă, o donaţie etc) pe seama mandantului dacă dispune numai de o procură generală din partea acestuia. Mandatul general nu conferă mandatarului puteri nelimitate, ci acesta se referă numai la acte de administrare şi conservare. Indiferent de întinderea mandatului (general sau special), mandatarul nu poate depăşi, în îndeplinirea mandatului, limitele puterilor ce i-au fost conferite de mandant.

Actul cu sine însuşi şi dubla reprezentare. În practică se întâlnesc situaţii când o persoană acţionează în calitate de mandatar al altei persoane şi ajunge să încheie actul pentru care a fost mandatat chiar cu sine însuşi, în nume propriu (de ex. încheie o vânzare în calitate de mandatar al vânzătorului, pe de o parte, şi în calitate de cumpărător în nume propriu, pe de altă parte). Această situaţie a fost denumită de doctrină drept act cu sine însuşi. Aceste contract este valabil atâta timp cât nu există pericolul neglijării intereselor mandantului. Este de asemenea posibil ca un act juridic să fie încheiat de una şi aceeaşi persoană în calitate de mandatară a două persoane (vânzător şi cumpărător de exemplu), situaţie denumită dubla reprezentare. Mandatul în interes comun se întâlneşte în cazul în care alături de interesele mandantului, mandatarul urmăreşte şi interese proprii (de ex. vânzarea unui bun stăpânit în coproprietate de mandant şi de mandatar).

Efectele contractului de mandat

Contractul de mandat produce efecte atât între părţile contractante cât şi faţă de terţii contractanţi. Efectele contractului între mandant şi mandatar. Obligaţiile mandatarului. Mandatarul are

următoarele obligaţii: 1. Obligaţia de a îndeplini mandatul. Această obligaţie este prevăzută sub sancţiunea daunelor-

interese. Potrivit art. 1540 al. 1 C.civ., mandatarul răspunde nu numai pentru dol ci şi pentru culpa comisă în executarea mandatului.

Obligaţia mandatarului de a îndeplini mandatul este o obligaţie de diligenţă şi nu de rezultat, astfel că mandatarul trebuie să efectueze tot ce îi stă în putinţă pentru a executa mandatul, dar dacă nu încheie actul juridic proiectat, răspunderea lui nu va fi angajată. Culpa mandatarului în executarea mandatului se apreciază diferit după cum mandatul este gratuit sau cu titlu oneros. Dacă mandatul este cu titlu oneros, culpa lui va fi apreciată după criteriul diligenţei unui bun proprietar in abstracto, iar dacă mandatul este gratuit, criteriul răspunderii este mai puţin riguros, apreciindu-se in concreto, în funcţie de diligenţa depusă în rezolvarea propriilor sale treburi. Odată culpa stabilită, întinderea răspunderii sale va depinde de întinderea prejudiciului cauzat mandantului prin neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei sale. Dacă terţul contractant din contractul încheiat de mandatar pentru mandant, nu îşi îndeplineşte obligaţiile pe care şi le-a asumat prin acest contract, răspunderea mandatarului nu va fi angajată decât dacă se poate reţine culpa lui în alegerea terţului sau dacă există în mandat o clauză de garanţie din partea sa. Mandatarul nu răspunde de pieirea fortuită a unui bun încredinţat de mandant.

Dacă mai mulţi mandatari au fost împuterniciţi printr-un mandat unic, aceştia nu sunt ţinuţi în mod solidar la executarea contractului, decât dacă s-a prevăzut în mod expres acest lucru.

2. Obligaţia de a da socoteală. Mandatarul trebuie să dea socoteală mandantului de actele îndeplinite de el în puterea mandatului. De asemenea, mandatarul este obligat să remită mandantului tot ceea ce a primit în calitate de reprezentant (bunuri, documente, sume de bani chiar dacă acestea nu s-ar cuveni mandantului). Sumele de bani încasate de mandatar pentru mandant în temeiul mandatului sunt producătoare de dobânzi de la data la care sunt solicitate de mandant, iar dacă au fost utilizate de mandatar în interes propriu, chiar de la data utilizării lor, fără necesitatea unei puneri în întârziere. Dreptul mandantului la restituirea sumelor de bani sau altor bunuri care i se cuvin şi care au fost primite de mandatar în puterea mandatului, se prescrie în termenul general care curge de la data încetării contractului de mandat.


92

3. Obligaţia de a răspunde pentru faptele persoanei substituite în executarea mandatului. Fiind un contract intuitu personae, mandatarul trebuie să îndeplinească personal obligaţiile asumate. Mandantul poate îngădui mandatarului, în mod expres, să-şi substituie o altă persoană în executarea mandatului. Mandatarul va răspunde pentru faptele persoanei care l-a substituit, atunci când facultatea de substituire nu i-a fost conferită de mandant şi chiar când mandantul a permis substituirea, iar mandatarul a ales o persoană vădit incapabilă sau insolvabilă. Dacă i s-a permis substituirea şi s-a precizat şi persoana care îl va substitui pe mandatar, mandatarul va răspunde dacă şi-a substituit o altă persoană decât cea convenită cu mandantul. În toate cazurile, legea permite mandantului să acţioneze direct şi împotriva substituitului. Substituitul nu are o acţiune directă împotriva mandantului, ci numai o acţiune oblică ; în doctrină se admite că, în cazul în care substituirea a fost permisă prin clauză expresă, cu sau fără indicarea persoanei substituitului, acesta din urmă are o acţiune directă împotriva mandantului.

Obligaţiile mandantului. Mandantul are două obligaţii majore: 1. Obligaţia de a dezdăuna pe mandatar de cheltuielile făcute. Art. 1574 C.civ. are în vedere

cheltuielile făcute (sumele avansate de mandatar pentru executarea mandatului, cheltuieli necesare şi utile) de mandatar în legătură cu executarea mandatului. Mandantul nu se poate elibera de această obligaţie dacă mandatarului nu i se poate imputa nici o culpă în executarea mandatului şi chiar dacă operaţiunile realizate de mandatar nu au atins rezultatul urmărit (deşi a depus diligenţa necesară, actul juridic proiectat nu s-a putut realiza). Aceste sume de bani plătite de mandatar pentru executarea mandatului sunt purtătoare de dobânzi din ziua avansării lor de către mandatar, fără a fi necesară punerea în întârziere. De asemenea, art. 1549C. civ. prevede că mandantul este obligat să dezdăuneze pe mandatar pentru pierderile suferite cu ocazia executării mandatului, dacă acesta nu are nici o culpă în producerea lor. Legiuitorul are în vedere daunele suferite de mandatar în conexiune cu executarea mandatului

2. Obligaţia de plată a remuneraţiei. În cazul mandatului oneros, mandantul este obligat să plătească mandatarului onorariul promis. Această obligaţie este dependentă de îndeplinirea obligaţiilor asumate de mandatar, dar va exista şi atunci când mandatarul nu a reuşit să realizeze rezultatul scontat fără a i se putea imputa vreo culpă acestuia, obligaţia mandatarului fiind o obligaţie de mijloace şi nu de rezultat.

Mandantul va putea refuza plata remuneraţiei numai dacă dovedeşte culpa mandatarului în îndeplinirea mandatului ; dacă operaţia juridică ce a făcut obiectul mandatului a fost realizată de mandatar după încetarea mandatului, dar a fost ratificată de mandant care se foloseşte de ea, mandantul va fi obligat să plătească remuneraţia cuvenită mandatarului. Mandatarul are un drept de retenţie asupra bunurilor primite de la mandant pentru executarea mandatului până la achitarea integrală a sumelor cu titlu de despăgubiri sau onorariu pe care mandantul i le datorează. Dacă mai mulţi mandanţi au împuternicit un mandatar pentru o operaţie juridică comună, legea prevede solidaritatea acestora pentru toate efectele mandatului.

Efectele contractului faţă de terţi. Raporturile dintre mandant şi terţi. Actele juridice încheiate de

mandatar în numele şi pe seama mandantului produc efecte direct în persoana mandantului. Deşi terţul contractează în fapt cu mandatarul, el contractează în drept cu mandantul : mandantul

devine titular al dreptului real sau de creanţă din contractul încheiat, personal obligat în calitate de debitor al terţului contractant, patrimoniul său fiind cel care va suferi în mod direct consecinţele actului juridic încheiat de mandatar cu terţul.

În persoana mandatarului, actul juridic respectiv nu produce nici un efect juridic, dacă mandatarul a respectat limitele împuternicirii primite. În acest caz, mandantul nu va fi obligat să suporte efectele actului juridic încheiat de mandatar în numele său numai dacă dovedeşte o înţelegere frauduloasă între mandatar şi terţul contractant. Potrivit art. 1546 al. 1 C.civ., mandantul suportă direct efectele acestor acte numai în măsura în care mandatarul a acţionat în limitele puterilor conferite. Mandantul nu răspunde pentru actele încheiate de mandatar în afara puterilor ce i-au fost conferite, exceptând cazul în care ratifică expres sau tacit aceste acte. Dacă mandantul nu ratifică aceste acte şi terţul nu poate invoca în favoarea sa teoria mandatului aparent, mandantul poate fi obligat prin aceste acte numai pe temeiul gestiunii de afaceri (dacă sunt îndeplinite condiţiile gestiunii) sau al îmbogăţirii făra just temei. Actele încheiate în aceste condiţii, de către mandatar cu depăşirea limitelor mandatului creează efecte juridice pentru mandatar care va răspunde faţă de terţ pentru îndeplinirea actului juridic încheiat în aceste condiţii.


93

Raporturile dintre mandatar şi terţi. Deoarece mandatarul nu lucrează pentru sine, ci în numele şi pe seama mandantului, între acesta şi terţii contractanţi nu se nasc raporturi juridice directe. Dacă mandatarul a depăşit limitele mandatului, iar terţul a avut cunoştinţă de aceasta, el nu este ţinut să răspundă faţă de terţ, presupunându-se că acesta a contractat asumându-şi riscurile. Dacă, dimpotrivă, terţul a fost de bună-credinţă şi nu a cunoscut limitele mandatului, mandatarul este ţinut să răspundă direct faţă de acesta cu privire la valabilitatea actelor încheiate. Dacă mandatarul cât şi terţul contractant au fost de bună-credinţă, necunoscând încetarea mandatului, actele juridice încheiate în aceste împrejurări sunt valabile şi obligă pe mandant (mandatul aparent).

Încetarea contractului

Pe lângă cazurile generale de încetare a obligaţiilor contractuale (executarea, împlinirea termenului

etc), contractul de mandat încetează şi în următoarele cazuri prevăzute de art. 1552 C.civ. : 1. Revocarea mandatului. Mandantul poate revoca mandatul oricând deoarece acesta este singurul în

măsură să aprecieze dacă interesele sale sunt apărate corespunzător sau nu. Dacă sunt mai mulţi mandanţi, atunci revocarea se va face cu consimţământul tuturor. Revocarea poate interveni oricând indiferent că mandatul este cu titlu gratuit sau cu titlu oneros ; dacă mandatul este cu titlu oneros, mandatarul poate solicita despăgubiri, dacă revocarea este neprevăzută sau abuzivă. De asemenea, dacă mandatul este în interes comun, revocarea va da naştere la despăgubiri pentru mandatar, dacă nu se dovedeşte culpa mandatarului în îndeplinirea mandatului şi dacă clauza de revocare unilaterală nu a fost prevăzută expres în contract. Revocarea se poate face atât expres cât şi tacit, fără a fi necesară îndeplinirea unei anumite forme. Art. 1555 arată că numirea unui nou mandatar pentru aceeaşi afacere echivalează cu revocarea tacită a celui dintâi, noul mandat producându-şi efectele de la data notificării revocării primului mandat. Astfel, revocarea tacită poate rezulta din orice împrejurări care denotă intenţia neîndoielnică a mandantului în revocarea mandatului. Revocarea care a fost comunicată doar mandatarului nu este opozabilă terţilor, astfel că actele încheiate de aceştia cu bună-credinţă sunt valabile şi produc efecte faţă de mandant, acesta având însă un drept de regres împotriva mandatarului. Faţă de terţi, revocarea produce efecte de la data comunicării ei.

2. Renunţarea mandatarului. Indiferent că este gratuit sau cu titlu oneros, mandatarul poate renunţa la mandat printr-o notificare adresată mandantului în acest sens. Dacă renunţarea a produs o pagubă mandantului, mandatarul este obligat să o repare, exceptând cazul când continuarea mandatului i-ar fi produs lui însuşi o daună. Ca şi revocarea unilaterală, renunţarea mandatarului este prevăzută prin norme imperative şi nu poate fi înlăturată printr-o clauză contractuală contrară.

3. Moartea, interdicţia, insolvabilitatea sau falimentul uneia din părţi. Art. 1552 pct. 3 C.civ. prevede că mandatul încetează în oricare din aceste cazuri.

În cazul decesului mandatarului, succesorii acestuia sunt obligaţi să înştiinţeze pe mandant de acest lucru şi să îngrijească de interesele lui până ce mandantul va numi un nou mandatar sau va fi în măsură să preia el aceste atribuţii. În cazul decesului mandantului, mandatarul este obligat să finalizeze afacerile începute, dacă din întârzierea soluţionării lor ar putea rezulta un pericol sau o pagubă pentru moştenitorii mandantului.

Interdicţia, insovabilitatea sau falimentul sunt împrejurări care conduc la incapacităţi ale părţilor ori, părţile, de cele mai multe ori, trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu. Potrivit art. 71 C. proc.civ., mandatul judiciar nu încetează prin moartea sau incapacitatea mandantului, rămânând valabil până la retragerea lui de către moştenitori sau de reprezentantul legal.

Efectele încetării mandatului. Din momentul încetării contractului, mandatarul nu mai poate reprezenta valabil pe mandant şi este obligat să restituie înscrisul prin care a fost împuternicit cât şi toate actele şi bunurile primite în temeiul mandatului. Actele juridice încheiate de mandatar în perioada dintre încetarea mandatului şi data când a luat cunoştinţă de încetare, sunt valabile dacă terţul contractant a fost la rândul lui de bună-credinţă, necunoscând nici el cauza de încetare a mandatului. Chiar dacă mandatarul a fost de rea-credinţă, cunoscând cauza de încetare a contractului şi continuând să contracteze cu terţii, dacă aceştia din urmă au fost de bună-credinţă, în temeiul mandatului aparent, actele juridice sunt valabile, obligându-l direct pe mandant sau pe moştenitorii acestuia, care au însă o acţiune în regres împotriva mandatarului.


94

Mandatul fără reprezentare (convenţia de prête-nom)

Noţiune. Caracteristici. În practică se întâlnesc situaţii când o anumită persoană lucrează pentru o

altă persoană în temeiul unei împuterniciri, însă în raporturile cu terţii el contractează ca şi cum ar lucra în numele său şi nu în numele altei persoane. Este de fapt un mandat fără reprezentare numit şi contract de interpunere între persoane (convenţia de prête-nom).

Un asemenea mandat poate avea drept scop fie ascunderea identităţii mandantului în operaţiunea pe care mandatarul o încheie pentru el, fie ocolirea unei prohibiţii care nu îi îngăduie personal un asemenea act. Nu poate fi însă întrebuinţat în scop ilicit, pentru încălcarea unor dispoziţii legale imperative.

În doctrină au existat discuţii cu privire la natura juridică a mandatului fără reprezentare ; opinia majoritară este că un asemenea contract reprezintă un caz de simulaţie prin interpunere de persoane, fiindu-i aplicabile regulile din materia simulaţiei. Astfel, dacă terţul contractant a avut cunoştinţă de exitenţa unui mandat (în temeiul căruia mandatarul deşi contractează în nume propriu, el este de fapt un reprezentant al mandantului) atunci şi el este parte la simulaţie, dovada simulaţiei de către mandant, mandatar şi terţ urmând să se facă potrivit dreptului comun ; în acest caz, între terţ şi mandant se nasc raporturi juridice directe, specifice mandatului cu reprezentare. Dacă însă terţul contractant a crezut că mandatarul contractează pentru el, nu ca reprezentant al unei alte persoane, el nu este parte la simulaţie, pe care o poate dovedi prin orice mijloc de probă şi se poate întemeia valabil pe actul public, aparent.

Efectele contractului. Între mandant şi mandatar contractul creează efectele unui mandat cu reprezentare. Dacă mandatarul nu-şi execută obligaţiile, mandantul are un drept la acţiunea în declararea simulaţiei, pentru a înlătura aparenţa dată de actul public. Dacă actul încheiat de mandatar este intuitu personae, mandantul are dreptul de a cere instanţei de judecată obligarea mandatarului la transmiterea dreptului din actul încheiat printr-un nou act sau să solicite despăgubiri.

În cazul acestui contract, între mandatar şi terţii contractanţi se nasc raporturi juridice directe specifice actului încheiat, iar între mandant şi terţi nu se naşte nici un fel de raport juridic.

Test de evaluare: 1. Mandatarul răspunde pentru neîndeplinirea mandatului: a) pentru culpa levis in concreto, în toate cazurile; b) pentru culpa levis in abstracto în cazul mandatului oneros; c) pentru culpa levis in concreto, în cazul mandatului gratuit; d) numai pentru dol nu şi pentru culpă. 2. Mandatarul: a) poate renunţa la mandat, numai dacă acesta este cu titlu gratuit; b) poate renunţa la mandat, chiar dacă acesta este cu titlu oneros, în acest caz răspunzând pentru

daunele provocate mandantului, chiar dacă dovedeşte că executarea în continuare a mandatuloui i-ar fi produs lui însuşi o pagubă;

c) are obligaţia de a restitui mandantului tot ceea ce a primit în executarea mandatului, chiar dacă anumite bunuri sau sume de bani nu s-ar cuveni mandantului.

3. În temeiul unui contract de mandat: a) se nasc raporturi juridice directe între mandatar şi terţii co-contractanţi; b) se nasc raporturi juridice directe între mandant şi terţii co-contractanţi; c) mandantul răspunde faţă de terţ pentru actele excesive încheiate de mandatar în numele său; d) mandatarul va fi obligat să garanteze terţului valabilitatea actului încheiat cu depăşirea limitelor

împuternicirii date de către mandant, chiar dacă terţul a contractat cunoscând aceste limite. 4. Dacă în procură s-a prevăzut că mandatarul se poate ocupa de toate afacerile mandantului, atunci

mandatarul, în numele îmandantului, poate încheia: a) orice fel de acte juridic în numele mandantului; b) numai acte juridice de administrare şi de conservare; c) numai acte juridice de dispoziţie. 5. Mandatarul este răspunzător pentru faptele persoanei substituite: a) când şi-a substituit o persoană fără să fi avut acest drept;


95

b) când a fost autorizat să-şi substituie o persoană şi el şi-a substituit o altă persoană; c) când a fost autorizat să facă substituirea, însă a ales o persoană vădit incapabilă sau insolvabilă.

Bibliografie: 1. Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Universul Juridic, Buc.2006; 2. C. Toader, Drept civil. Contracte speciale, Buc., Ed. All Beck, 2002; 3. C. Macovei, Contracte civile, Ed. Hamangiu, Buc.2006; 4. ÎCCJ. Jurisprudenţa secţiei civile şi de proprietate intelectuală pe anul 2006, Ed. Hamangiu, Buc.

2007

III 7 Drept Civil Contracte Speciale

Documents

Transcript of III 7 Drept Civil Contracte Speciale