II.. 11.. CCoonnssiiddeerraaţţiiii ggeenneerraallee Farmacologia se defineşte ca ştiinţa care se ocupă cu studiul medicamentelor cuprinzând cunoştinţe privind originea, compoziţia, proprietăţile fizice şi chimice ale medicamentelor, soarta acestora în organism, acţiunile utile şi nocive, precum şi utilizările terapeutice ale acestora. Denumirea derivă de la cuvintele greceşti: pharmakon (medicament, substanţă activă), logos (ştiinţă). Principalele ramuri ale farmacologiei sunt: farmacocinetica, farmacodinamia, farmacotoxicologia (cu caracter fundamental), precum şi farmacografia, farmacoterapia, farmacoepidemiologia (cu caracter aplicativ). Farmacocinetica studiază evoluţia medicamentelor în organism, de la administrare până la eliminare; evaluează modificările cantitative şi calitative, pe care le suferă în timp substanţa medicamentoasă, în funcţie de doză şi de calea de administrare în procesele de absorbţie, distribuţie, metabolizare, eliminare. Farmacodinamia studiază acţiunile şi mecanismele de acţiune ale agenţilor chimici asupra biosistemelor la toate nivelele (molecular, celular, organ, organism, colectivităţi de organisme) urmărind definirea relaţiilor de cauzalizate şi legităţile în cadrul fenomenelor studiate. Farmacotoxicologia se ocupă cu studiul efectelor adverse şi al intoxicaţiilor acute şi cronice. Farmacografia stabileşte regulile de prescriere a medicamentelor, modul în care trebuie formulate prescripţiile medicale, dozele în care trebuie administrate medicamentele, modul de administrare a diferitelor forme farmaceutice (imcompatibilităţi medicamentoase). Farmacoterapia are ca obiect utilizarea medicamentelor în scopul prevenirii, vindecării sau ameliorării bolilor, precum şi în scopul stabilirii diagnosticului. Farmacoepidemiologia studiază contraindicaţiile, precauţiile, precum şi bolile de etiologie medicamentoasă. În funcţie de caracterul general sau particular al noţiunilor, farmacologia poate fi împărţită în farmacologia generală şi farmacologia specială. Farmacologia generală studiază legile după care se desfăşoară acţiunile substanţelor farmacologic active şi elaborează bazele teoretice ale farmacologiei. Farmacologia specială studiază individual substanţa activă, încadrând-o totodată într-o grupă terapeutică în funcţie de carcateristicile ei chimice, terapeutice, respectiv anatomice. În funcţie de caracterul aplicativ şi domeniul de cercetare putem defini alte două ramuri ale farmacologiei: farmacologia experimentală şi farmacologia clinică. Farmacologia experimentală efectuează studii pe sisteme biologice vii (animale de laborator, organe izolate etc.) privind substanţele medicamentoase noi, cu potenţial terapeutic sau aprofundează studiile în legătură cu medicamentele intrate deja în terapeutică. Pentru a verifica efectele medicamentelor pe animalele de laborator, adesea se creează modele patologice (modele experimentale ale unor boli umane). Farmacologia clinică verifică pe subiecţi umani datele stabilite experimental în cazul medicamentelor noi, a unor medicamente intrate deja în terapeutică pentru care se preconizează şi alte indicaţii

terapeutice, noi aspecte farmacocinetice, alte forme de Farmacologie [Y ear] 16

condiţionare sau diferite posibilităţi de asociere. Această ramură mai nouă a farmacologiei a contribuit la creşterea eficienţei farmacoterapiei, la precizarea riscurilor inerente ale tratamentului medicamentos, la reconsiderarea utilităţii terapeutice a unor medicamente mai vechi, stabilind valoarea terapeutică reală şi potenţialul nociv al diferitelor medicamente. II.. 22.. NNOOŢŢIIUUNNII FFUUNNDDAAMMEENNTTAALLEE DDEESSPPRREE MMEEDDIICCAAMMEENNTT ŞŞII EEFFEECCTTUULL FFAARRMMAACCOOLLOOGGIICC Prin medicament se înţege orice produs sau substanţă biologic activă, care poate fi utilizată pentru prevenirea, îndepărtarea sau atenuarea unor simptome patologice, precum şi în diagnosticarea unor boli. Organizaţia Mondială a Sănătăţii (O.M.S) a dat pentru medicament mai multe definiţii, una dintre acestea fiind următoarea: Medicamentele sunt substanţe sau amestecuri de substanţe biologic active, care potrivit datelor ştiinţelor medicale, atunci când sunt folosite conform regulilor permit: recunoaşterea, prevenirea, îndepărtarea sau atenuarea unor simptome patologice; identificarea sau influenţarea structurilor unor organe, a unor funcţii organice sau a comportamentului, în măsura în care toate acestea servesc unui scop medical în medicina umană sau veterinară.

Noţiunea de medicament este foarte largă şi greu de delimitat faţă de alte categorii de substanţe cu semnicaţie biologică. De exemplu, unele componente ale alimentelor - aminoacizi, glucide, săruri minerale etc. - în anumite împrejurări pot fi folosite ca medicamente. De asemenea, o serie de agenţi fiziologici intrinseci ai organismului - hormoni, enzime, mediatori chimici - pot fi utilizaţi ca medicamente. Prin toxic sau otravă se înţelege orice substanţă concepută sau aleasă în scopul de a cauza tulburări funcţionale, leziuni organice sau moartea organismului cu care vine în contact. De reţinut că orice medicament, administrat în cantiate mai mare decât cea permisă sau în condiţii necorespunzătoare poate deveni un toxic. Clasicarea medicamentelor se face după diferite criterii. Clasificarea ATC (care utilizează criteriile anatomic, terapeutic, chimic) stă la baza farmacologiei, fiind utilizată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi adoptată de România în 1992. Medicamentele se clasifică în acest sistem, utilizând criteriile amintite, în ordinea importanţei: în funcţie de sistemul anatomic pe care acţionează medicamentul; în funcţie de efectul terapeutic; în funcţie de structura chimică.

Pentru a individualiza compuşii utilizaţi terapeutic, aceştia primesc şi un număr de cod. De exemplu, codul ATC al ondansetronului este A04AA01. Semnificaţia acestui cod este: A - tract digestiv şi metabolism (criteriul anatomic); 04 - antiemetice (criteriul terapeutic); AA- antagonişti ai serotoninei; 01 - individualizarea substanţei în cadrul grupei chimice (care mai cuprinde şi alte substanţe).

O altă clasificare a medicamentelor se pate face utilizând alte criterii: după sursa de obţinere se diferenţiază : medicamente naturale (vegetale, animale); medicamente semisintetice (prin modificări aduse în structura chimică a substanţei naturale); medicamente de sinteză (preparate prin sinteză în laborator); după componenţă: medicamente simple (conţinând o singură substanţă activă);

Farmacologie 17

medicamente compuse (conţinând 2 sau mai multe substanţe active). după gradul de toxicitate putem deosebi: medicamente toxice - foarte active şi cele care provoacă toxicomanii; se păstrează la Venena şi se supun unor reglementări speciale; medicamente eroice - sunt substanţe active, se păstrează la separanda şi se eliberează numai pe baza unei prescripţii medicale; medicamente anodine - sunt medicamente obişnuite, care au activitate moderată şi toxicitate redusă. după calea de administrare, medicamentele pot fi împărţite în: medicamente de uz intern; medicamente de uz extern; medicamente de uz parenteral. după formulare : medicamente magistrale - preparate în farmacie, conform prescripţiei medicale; medicamente oficinale - preparate conform normelor Farmacopeeei Române; medicamente tipizate - preparate de fabricile de medicamente, prin procedee industriale.

Medicamentele tipizate se pot caracteriza prin 3 denumiri: denumirea comună internaţională (D.C.I) - adoptată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, oficializată de Farmacopee. denumirea comercială - este numele depus de firma producătoare, protejat de legislaţia internaţională privind drepturile de autor; denumirea chimică - corespunzătoare formelei chimice, conform normelor IUPAC.

Exemplu: preparatul Bronhodilatin (denumire comercială) conţine clorhidrat de izoprenalină (D.C.I.) care este clorhidrat de (R,S)-1-(3,4-dihidroxi-fenil)-2-(izopropilamino)etanol (denumire chimică). Efectul farmacologic reprezintă totalitatea modificărilor produse în starea morfofuncţională a organismului ca răspuns la un farmacon (este rezultatul observat ca răspuns al organismului). Acţiunea este procesul prin care se ajunge la obţinerea efectului. Pentru producerea efectului farmacologic sunt necesare două condiţii fundamentale: pharmakonul să aibă proprietăţi fizico-chimice adecvate pentru a putea interacţiona cu o structură biologică; asigurarea unei concentraţii adecvate la nivelul structurilor respective.

În ceea ce priveşte proprietăţile fizico-chimice ale farmaconului un rol hotărâtor îl are structura chimică care influenţează decisiv definirea caracterelor farmacocinetice, farmacodinamice şi farmacotoxicologice. Proprietăţile fizico-chimice sunt influenţate de felul şi poziţiile relative ale atomilor în moleculă, de natura legăturilor între atomi, de conformaţia spaţială (stereochimia) moleculei, de forma şi mărimea acesteia. În general, o moleculă cuprinde nucleul şi grupările funcţionale. Din punct de vedere farmacologic, importanţă deosebită au trei proprietăţi fizico-chimice ale moleculelor medicamentelor: solubilitatea (în lipide şi în apă), constanta de ionizare (pKa), masa moleculară. Solubilitatea în lipide este favorizată de prezenţa în moleculă a componentelor lipofile (nepolare). Solubilitatea în apă este favorizată de prezenţa grupărilor hidrofile (polare). Majoritatea medicamentelor sunt electroliţi organici, fiind, în proporţii diferite, în acelaşi timp, lipo- şi hidrosolubile. Fiecare medicament este caracterizat printr-un coeficient de repartiţie lipide/apă, definit ca raportul concentraţiei în 2 faze nemiscibile, un lichid nepolar (solvent organic) şi o soluţie tampon apoasă, la pH 7,4. Coeficientul de repartiţie exprimă afinitatea relativă a unei molecule pentru lipide şi apă, fiind

dependent de numărul şi felul grupărilor lipo- şi hidrofile din moleculă. Farmacologie [Y ear] 18

Constanta de ionizare (disociere) este caracteristică fiecărei molecule medicamentoase în parte, influenţând în mod hotărâtor solubilitatea în lichidele biologice. Moleculele ionizate sunt mai hidrosolubile, cele neionizate sunt liposolubile. Masa moleculară caracterizează fiecare compus chimic, conferindu-i totodată şi particularităţi farmacocinetice, care sunt importante în caracterizarea medicamentului. Asigurarea unei concentraţii adecvate la locul de acţiune al medicamentului presupune administrarea acestuia într-o anumită cantitate, care reprezintă doza utilă pentru obţinerea efectului farmacologic. Există relaţii cantitative între doză şi efectul produs, cea mai generală dintre ele fiind: f- factor de corecţie; RrEprrInvDPfEP- proprietăţile fizico-chimice; D - doza administrată; rInv - rata de invazie (absorbţie, distribuţie); rEpr - rata de epurare (biotransformare, eliminare); R - reactivitatea individuală; II.. 33.. SSOOAARRTTAA MMEEDDIICCAAMMEENNTTUULLUUII DDEE LLAA AADDMMIINNIISSTTRRAARREE PPÂÂNNĂĂ LLAA AAPPAARRIIŢŢIIAA EEFFEECCTTUULLUUII FFAARRMMAACCOOLLOOGGIICC Fenomenele ce urmează după administrarea medicamentului decurg în 3 faze, care se desfăşoară în parte simultan: I. Faza biofarmaceutică intervine la locul de administrare a medicamentului şi decurge în două etape: eliberarea substanţei active din preparatul medicamentos, respectiv dizolvarea acesteia în lichidele biologice, făcând-o disponibilă pentru absorbţia în organism. II. Faza farmacocinetică se desfăşoară la nivelul întregului organism, cuprinzând procesele de absorbţie, distribuţie, biotransformare şi eliminare a medicamentului. III. Faza farmacodinamică are loc în biofază (locul de acţiune a medicamentului), constând în fixarea şi interacţiunea substanţei active cu structura receptoare, urmată de producerea acţiunii farmacodinamice.