1 5 . Anul I I .

IE L I T E R A R Ă - B E L E T R I S T I C

A P A R E

I N S 1 B I I U , D E T R E I O R I P E L U N A .

PROPRIETAR-EDITOR ŞI REDACTOR

S I L V E S T R U M O L D O V A N .

SUMARUL: Prin ferestra. Ilusii nimicite Tot una . „Vorbă slabă" Şi adi . . .

mărginenului Tipuri caracteristice Rămurele :

Bătaia orbilor sau „Ceea ce dai săracului capeţi însutit

Feliurite

Pctrea dela Cluş. Marg. Moldovan. Elena din Ardei. Brebenel. Enea P. Bota. A. Amlacher. Teopbrast.

Gr. Sima al lui Ion. *

* *

Nr 15 Anul II.

A p a r e

î n 1 0 , 2 0 ş i 3 0 a fiecărei l u n i .

! A b o n a m e n t u l : Pe an 6 fi., pe jumfitate de an 3 fl., pe pătrar de an l - 70 fl.

Pentru România şi străinătate pe an 16 franci.

Proprietar-editor şi redactor Silvestru Moldovan.

PRIN FERESTRA. . Prin ferestra prăvuită

Vinu-mi zorile în casă, Dintre lunci resare diua, Şi eu încă-s tot la masă.

Scriu o carte mândrii mele Amintirile se-mi sting. Şi cum ele-mi portă gândid Me cutremur, scriu şi plâng.

Ah! o nopte se fii singur Cu dureri şi gând pribeag, Când prin prispa 'nduioşerii Iţi resună versu-i drag,

Şi tu sdi, că şi ea plânge In acelaş dor pustiu ... E destul!... O, morte vino, — Căci nu mai pot nici se scriu!!

Petrea deia Cluş.

I L U S I I NIMICITE. Schiţă. (Sfîrşit.)

Tinca durmea cu cea mai mare mulţămire sufle- ; tescă, căci astădi Gligorescu îi strînse mâna aşa de tare , încât ar fi ţipat, dacă o amurţelă plăcută şi mo-leşitore nu i-ar fi cuprins tot corpul, ca prin un fir elec­tric. Acesta strîngere de mână a fost semn destul de védit despre sent imentele lui Gligorescu.

Şi ah, în peptul ei sé aprinse o scânteie slabă de iubire.

0 melodie dulce şi lină o tredi din somn. îşi freca ochii.

•— Visezi ore, — îşi dise confusa — e adevérat — sub feréstra mea mus i că? —-Ah şi ce acorduri , înălţă-tóre de inimi! Va fi el, — Gligorescu, — sé pote ?

Sé ridica iute din pat şi ca o copilă t ineră fugi la ferestra.

Lăutari i erau în şir înaintea ferestrii şi Gligorescu înaintea lor cu beţul r idicat comanda.

In peptul Tincăi s'au ivit călduri şi inima îi bă­t ea ca un clopot năduşi t . Amórtela şi fiori ii t r eceau din cap pană în picióre.

Margareta Moldovan.

Nu se mai putea stăpâni sub aceste impresii, s6 puse erăş în pat, îşi vîri capul în perini şi începu a plânge din totă inima.

Se simţea par ' că t ranspusă în acele timpuri fe­ricite când spera în astfel de acorduri o lume întregă, când uitându-se pe furiş prin perdea la acela ce sta afară sub ferestra, se simţea in raiul fericirei. Ii s 'au reamintit acele vremuri, când era încunjurată de tineri veseli, şăgalnici şi plini de viaţă.

Oh, acele timpuri fericite pline de ilusiuni au t re­cut şi acum cu capul în perini îşi p lângea t inereţa tre­cută, îndestuliri şi ilusii perdute.

Din t inereţe nu mai sunase echoul plăcut al iu-birei în inima ei. Acum simţea erăş o căldură la inimă, dar acesta căldură era apunătOre, nu mai era sub acel farmec fericit de odinioră. Era un eflucs, pe care îl u rma îndată indiferentismul rece.

Gligorescu făcea planuri de traiu bun pentru vii­tor, Tinca ofta după farmecul tinereţii.

Dela serenadă încoce Ţinea şe făcuse mai tăcută mai gânditore. 0 durere ii cuprinse inima, căci deşi se renada o atinse plăcut, tot nu mai avea farmecul de odiniorâ, ba reamintindu-i t inereţa o înduioşa chiar. Sin­gura mângâiere îi era „Boni", care să întindea sforăind în pola ei şi ii l ingea manile cu supunere . Nu ar fi schimbat pe „Boni" cu o avuţie întregă.

Din ce vedea Gligorescu, că Tinca ţine atât la „Boni", ba era acum şi mai visătore ca alte daţi, îl apuca o ură şi mai mare faţă de „dobitocele de mâ ţe" cari au impert inenţa de a să pune întru a tâ t în graţia s tăpânelor .

Cercase Gligorescu aşa pe depar te se vadă de este aplicată Tinca la căsătorie cu el, şi nu afla împotrivelă. Din par tea ei ii să puse condiţii erăş pe departe , ca să nu joce cărţi, să nu umble la casină, se nu fumeze, să nu bea mult, cu un cuvânt să fie cumpăta t în tote . De aceşti bărbaţi ii vorbea Tinca lui Gligorescu şi a fost de ajuns să o dicâ în pilde numai, ca se fie înţelesă pe deplin.

Se vedi m i r a r e ! Gligorescu să schimbase acum de tot. îşi făcuse, numai el scia cum, vre-o două para le , le puse la busunar cu mulţâmire şi la casină nu se mai ară ta de loc. De fumat fuma pe ascuns să nu îl va<Jă nici omenii, de beut nu bea de cât apă. La Tinca mai gusta ce-i drept câte puţin vin, însă abia îl ducea la gură şi cu durere mare sufletescă punea paharul erăş jos, dicend, că nu are obiceiu se bea spirituose.

înce t cu încetul să t ransformase Gligorescu aşa, de nu îl mai cunosceai p e Gligorescu cel vechiu în per­sana de adi.

Cu una numai nu să putea împăca nici măcar în gând, cu mâţele , şi în special cu „Boni". Ar fi sugrumat „di-hania aceea spurcată" după cum o numea el. Cu tote să pu tea obicinui, dar, măca r să simuleze simpatie faţă de „Boni" nu putea, şi să uita la ea cu priviri vrăş­maşe şi pline de ură. Avea presimt, că acesta „Boni" gingăşiţă şi desmerdată , o să-i facă ^ile amare .

R Ă M U R E L E .

B ă t a i a o r b i l o r

sau „Ceea ce dai săracului capeţi însutit".

— Snovă. — Intr 'o Duminecă un soldat a fost la biserică. Toc­

mai pe dkra aceea a cădut evangelia, in care să $.lce, că „ceea ce dai săracului, capeţi însutit". Soldatul n 'a înţeles-o pentru lumea ceealaltă, după cum stă în evan-gelie, ci pentru viaţa de acum.

Eşind afară din biserică, scote un ban de a ramă şi-1 dă unui orb, având credinţa, că peste puţin, Dum-nedeu are să-1 eumpănescă să capete o sută, în loc de unul, cât a fost dat.

După ce face câte-va sute de paşi, vrea să-şi cum­pere ceva, caută în buzunar , unde scia că are încă un ban , un ban de aur. Când colea în buzunar nu e de cât vânt. După ce-şi t rage sema, că ce a făcut, r ămâne statorit , că galbenul s'a lipit de banul de a ramă şi el Fa dat orbului. Să duce şi n ' a re pace pană dă de lo­cuinţa acestuia. Intră înnăutru, orbul e acasă.

Fă ră multă vorbă spune orbului întâmplarea, îl rogă ea galbenul să-1 dea înapoi, că s 'a lipit peste voie

Trecură c a m doue luni. Gligorescu petrecu o nopte întregă In insomnie.

Să decise a păşi serios faţă de Tinca şi îşi făcea acum planul cum şi în ce mod.

îşi schiţase în gând o vorbire plină de foc şi pă -t rundătore . Cu acesta avea să se presinte şă-i ceră m â n a Tincăi.

Era o di caldă de Maiu. Arborii înfloriţi r ă spândeau miros îmbălsămat, gândăceii amorţiţ i de iarnă să tîrau la sore, pasările ciripeau în crânguri , totă na tura era ve­selă şi întinerită.

In acesta di frum6să voia Gligorescu să îşi cau te şi el fericirea.

îşi îmbrăca frack-ul, mânuşi le de gală, jobenul , îşi puse cravată albă, îşi mai drese musteţile şi la d rum băiete. Ocoli odată câte-va strade să se mai reculegă puţin, apoi luându-şi inima în dinţi sui treptele la Tinca.

In uşe îl întimpinâ servitorea şi îi spuse, că dşora Tinca este bolnavă de migrenă şi că nu îl pote pr imi.

— En du-te spune-i, că sunt eu aci şi c ă . . . că am o . . . o afacere cam delica . . . cam g i n g a . . . cam urgentâ-ă .

— Dar domnule, medicul i-a o p r i t . . . — Ce, ce i-a oprit, pe mine nu m 'a oprit să nu-i

vorbesc, en du-te numai şi îi spune ce ţ i-am dis. — Că ai o afacere ginga . . . — Urgentă, u rgen tă ! — Eca decepţ ie ! — îşi dise apoi Gligorescu. —

Mi-a alungat tote ideile din cap strigoia a c e s t a ! Nici o silabă n u îmi vine în minte din tot ce e ra se spun Tincăi. — Al.naibii sunt de sfătose servitorele din lumea de acum. Audi încoce, să îmi derangeze mersul ideilor mele în pragul u ş i i . . . pe pragul fericirei. — Dar e t â -vine hoţa îndărăpt să văd ce va fi, cum a m să o câr­pesc la vreme, las ' numai pe m i n e !

— Poftim în salon, domniş<5ra încă vine îndată , să îşi facă numai toaletă de primit.

— Vedi fată, că nu tot ce dice medicul e sfânt?

de banul cel de aramă. Şi, dacă întreg nu, cel puţin o par te se-i dea, căci n 'a re un ban pe lângă sufle­tul seu.

Orbul să jo ră pe cer şi pe pământ , că el nu scie nimic, n 'a vădut nimic.

Soldatul n 'a re încotro, tace şi înghite gol. Cuvin­tele evangelii îi sunau acum cu totul altcum în urechi .

De odată îi t rece ceva prin minte, îşi ia $iua. b u n ă de plecare, deschide uşa, să face că ese dar nu ese, t rântesce uşa şi el r ămâne înnăutru.

Orbul stă niţel pe cugete, aş teptă ca soldatul se se depăr teze cât de bine. Când a credut acum, că acela s'a depărta t în de ajuns şi cine scie pe unde umblă — începe a vorbi el singur cătră s i n e :

— H m ! Cum să n u ! Să-i dau eu galbenul înapoi, j când mie tocmai îmi lipsea. L'oiu pune eu lângă cei I nouedeci şi nouă de gâlbinaşi, pe cari îi am în 61a de

sub pat, ca să fie tocmai o sută în capăt. Ce va mai u r m a vom vedea !

Şi tot vorbind din gură, să duce la pat , caută în-tr 'o g rămadă de tot felul de nimicuri, ce s tau vraf sub el, scote o olă şi din olă o mulţime de galbeni, pe cari începe să-i numere , er îndărăt în o lă : unul, doi, t r e i . . . nâuădeci şi nouă !

— Acum hai şi tu gălbenaşule de adi, hai şi t u la frăţinii t ă i ! — p icând aceste , scote gălbenaşul căpă­ta t dela soldat, îl pune lângă ceilalţi, şi n u m ă r ă : o sută în capă t ! Apoi pune er 61a la loc, o îngropa bine în

— Apoi de domnule, n'am sciut. Gligorescu întră în salon, îşi puse perplex jobenul

pe un scaun, de pe care acesta se rostogoli făcând sgomot, să plecă apoi cu greu şi îl puse erăş pe scaun. In mo­mentul, când se plecă, îi pocni un nasture de pe vestă şi sări cât colo.

Sudori reci îl cuprinseră. — Rele semne, tote îmi sunt împotrivă astădi.

Ecâ posnă, ce se fac acum ? De eşit nu putea fi vorbă, căci âudi deja paşii

Tincăi apropiindu-se. Cu mâna stângă ţinându-se la locul de unde sărise nasturele, făcu Tincă-i un compliment supus.

Tinca veni aducând In braţe pe „Boni". — Bună diua, domnule Gligorescu. — Sărut manile, domnişoră. — Mi-a spus servitorea, că aveţi ceva urgent de vor­

bit cu mine şi m'am grăbit se vin, deşi sunt cam bol­navă şi medicul m'a oprit strict dela ori ce sgomot şi chiar şi dela visite.

— Ah, mă simt captivat domnişoră mea, că eu sunt acel fericit, pentru care aţi făcut acesta jertfă pre-ţiosă . . . A-acum permiteţi-mi prea vene . . . stimată dom­nişoră Tinca se vin c u . . . cu o îndrăzn . . . cutezată ru-gare se-e adecă am onorea şi supunerea de a V ă . . . ah, deu sunt aşa de . . . cum se" dic . . . impresionat aş putea dice, încât n u . . . nu me pot iute esprima, adecă nu îmi pot spune senti-timentele mele profunde ş i . . . Dar scurt şi bine. Am venit domnişoră Tinca să Vă cer m â n u . . . mâna. (repede) M'aş simţi fericit dacă V'aş putea numi nevăstuţa mea.

— înainte de tote — dise Tinca cu voce sărbăto-resca — îţi mulţămesc pentru atenţiunea şi alipirea ce ai arătat-o totdeuna faţă de mine . . . înse uite domnule, tot omul are ceva iubit în viaţa lui, eu încă am pe „Boni". Nu mă pote despărţi de ea de cât glia, îţi pare curios aşa-i, dar îţi spun adevărul. Am observat în timpul din urmă, că dta urăsei pe „Boni", te uiţi cu

mormanul de sdrenţe, asciţe şi alte nimicuri şi să de-părteză.

Soldatul să apropie de pat şi ca mai umflă 61a, de acolo, unde o pusese orbul, cu galbeni cu tot, — dicendu-şi în sine, că tot adevărat rămâne cuvântul din evangelie, dai unul capeţi o sută.

Orbul abia s'a depărtat şi erăş să întorce la bani. Vrea se se mai încredinţeze odată, dacă în adevăr i-a numărat bine, dacă i-a aşedat cum se cade. Ii făcea plăcere, să-i numere şi de <jece ori după olaltă.

Când colea nici tu olă, nici tu galbeni, par' că altă aia i-a dus. Caută, caută, răstornă tot, — nimic nu află.

Soldatul sta mulcom, mai că nici nu răsufla. Vrea el să vadă, că ce o se facă orbul în urmă şi în capăt, când s'a convinge cu adevărat, că bani ca în palmă.

Intr'aceste să aude trop! trop! — cine-va s'apro-pie de uşe. Vrea se plece, deschide uşa şi să află faţă în faţă cu un alt orb. Ca se nu dea peste el orbesce, să trage înapoi. Orbii aveau amândoi o locuinţă.

— Tu eşti, Costane ? — întrăbă orbul din casă. — Eu frate! Bine că te-a adus Dumnedeu, că uite ce-am fost

să păţesc. N'a fost nimeni în casă şi mi-au perit găl-benaşii. Şi începe să-i spună cu lacrimile în ochi t6tă istoria.

Soldatul tot sta şi asculta. — Ei bine! — răspunde orbul din nou sosit. De

când tot bat eu toca la urechia surdului şi tu nu vreai

ochi răi la ea, ea încă nu te vede bine, căci se înfiora când te zăresce şi eu nu o pot suporta acesta, mă măh-nesce grozav, peste măsură. Etâ deci motivai pentru care nu pot se primesc ofertul dtale, nu te pot lua.

— Dar domnişoră Tincă acesta nu e causă . . . — Ba e causă domnule, câci de ani de dile o am

pe „Boni", eu am crescut-o de mică, şi nu mă pot des­părţi de ea, o simt prea, prea la inimă, nu aş avea nici un folos de viaţă fără ea.

— Bine d a r . . . — Nu domnule, am observat numai acum de cu­

rând, că o urăsei, ba ai calcat-o odată în ambit p e pi­cior, încât două săptămâni a tot durut-o.

Dacă s'a uitat pană acum Gligorescu urît la „Boni", apoi acum o ficsâ cu priviri sălbatice şi furiose.

„Boni" îşi umflă părul pe spinare şi eşi afară sfo-răind.

— Ei bine domnişoră Tinca — dise Gligorescu cu ton cât se pote de blând — acesta Vă este cuventul din urmă?

— Da. De cât se iau pe un bărbat, care să îmi tiraniseze pe „Boni", mai bine rămân tot fată, căci „Boni" mi-a fost credinciosă, şi îmi este scumpă.

Pe Gligorescu îl luau fiori reci la acest răspuns. — Apoi bine, eu încă o voiu trata-o bine ş i . . . — Nu domnule, „Boni" nu te place, o sciu sigur,

etă şi acum a fugit de privirile dtale . . - . 'Ca- prietin al casei mele te poftesc să vii ori când şi te văd bucuros, însă de soţ nu te pot lua la nici un cas.

— Dacă stă aşa treba, îmi pare rău de antece­denţe. Am părăsit amicii, cărţile, veselie, totul, numai să îţi pot câştiga graţia dtale, şi acum pentru o nimica, pentru un dobitoc de mâţă . . .

— Ecă vedi, îi (Jici dobitoc. încât pentru amici, cărţi, veselie, cred că şi dtale ţi-au fest de folos şi tot­odată şi o lecţiune bună.

Dicând aceste, Tinca făcu un compliment rece,, semn, că şi-a isprăvit ce a avut de dis.

I să mă înţelegi ! Ţi-am dis de atâtea ori : Măi, nu lăsa banii acasă, că 'ntr'o di te vei afla cu sanëtate bună dela Abrud. Vedi eu n'am făcut ca tine. Eu i-am cusut

I ici, în înduplecătura dela căciulă, în şir tot unul lângă altul, de stau ca soldaţii, o sută de galbeni în capăt, — ia vedi numai!

Dicând acestea hai să dea căciula la celalalt. Soldatul întinde mâna, ia căciula şi o pune lângă

olă. — Şi bagi de semă, cum stau galbenaşii mei cu­

suţi în căciulă ? — întrebă orbul nou sosit. — De unde, că dór căciula nu e la mine.

I — Ba e la tine, că dór acum ţi-am dat-o, eu cu mâna mea.

— Ba, că nu ! — Ba, că da! Că nu, că da, — că da, că nu ! . . . pană s'apucă

de cap şi dau, şi dau nemiluit, — bătaia orbilor ! . . . . Soldatul în toiul acesta s'a cam mai dus pe aci

încolo, fără a dice nici barem sănătate bună uşe ! — Când s'a vădut Ia atâta sumă de bani, sta să sară

din piele afară, de voios ce era, căci pentru el s'a ade­verit cuventul scripturei cu vârf şi îndesat.

Gr. S ima al lui Ion.

Gligorescu îşi luă jobenul, făcu şi el un compli­men t sec şi eşi înfuriat.

In coridor întâlni pe „Boni" şi ca răsplată o călca p e picior, aşa încât biata „Boni" miorlăind şi şchiopă­

tând alergă spre odaie, de unde Tinca eşea înspăi­mântată .

Gligorescu fără a mai privi înderept scobori t r ep ­tele bombănind cuvinte ne 'nţelese.

T O T Pentru durerea mea nebună,

De n'ai o vorbă de iubire, Se-mi pot zidi pe ea iubite A vieţii mele fericire,

Rostesce-atunci o vorbă aspră Şi du-te-apoi în a ta cale, Se-mi pot zidi pe ea în pace A vieţii mele sfântă jale,

U N A . Căci una-mi este dragă suflet

De isvoresce dela tine A vieţii mele fericire, Ori plâns şi vecinice suspine.

Rostesce dragă dar osânda De n'ai o vorbă de iubire; A plânge viaţa după tine Tot îmi va fi o fericire.

mieria, dirt âLrclecCl.

„VORBĂ Din „Tara-Oltului^.

Comuna Veneţia inferioră este un centru respec­tat al părţii de răsărit a „Terii Oltului": Scolă capitală renumită, scaldă minerală neesploatată, cuptore unde se arde petră de var după sistemul practicat la zidirea turnului babilonic. In întreg Ardeiul de resărit, pană peste Hârtibaciu, bâşbâie Veneţienii şi omenii din co­muna învecinată, Păreu, cari asurdesc satele strigând ca se-şi recomande mar fa :

Hai la var Că-1 puiu 'n car Şi-1 duc în Păreu Şi ve pare reu.

Dar şi Veneţia inferioră îşi are „vorba slabă" şi mirare că nu din causa varului. Ci că au Veneţienii obiceiu aşi face şurile fără por tă şi fără fund, încât în dragă voie poţi trece din curte, prin aria şurii în gră­dină. Intr 'o iarnă grea lupii flămândi săreau gardurile şi făceau visite pe la ferestrile şi prin aria şurilor încât Veneţienii s'au luat de gând. Şi totă noptea stau pe picior de resbel, ca dându-se semnalul, că s'a ivit un astfel de muşteriu se-1 şlergă de pe faţa pământului .

In astfel de nopţi agitate, murise un om şi cum e obiceiul, vecinii au mers se-1 priveghieze. Pe la dece ore din nopte mai mulţi au eşit din casa de priveghiu ca se dea cina la vite, se se întoreă apoi eră.

Unul din omeni merge în şură, bagă vitelor mai mari fânul pe ferestra ce dă în aria surei. Apoi ia un braţ bun pentru viţeii şi mânzii, cari au esclea pe la coda celor mari, şi venind pe la uşe o deschide se în­tre în grajd se-i împace pe toţi. După ce închide uşa mai dă odată ocol prin şură, ca omul harnic se vadă dacă sunt tote în ordine. Când colo ce se v e d i ? ! Sub un pom singuratic, din grădină, se zărea la lumina slabă a lunei, ce se s t recura cu greu prin norii albi şi subţiri, se zărea, — cine ? — nimeni altul decât — lupul.

Omul vedendu-1, pune m â n a pe un furcoiu şi încet tiptil o ia cât ră porta uliţii, unde-1 aşteptau vecinii ca se mergă la priveghiu. Le spune ce-i şi cum. Apoi fac planul de a tac . Merg iute, dar destul de liniştit în casă la unul, iau puşca din cuiu şi es prin a treia grădină la câmp. Sar în grădină tocmai pe unde ar fi trebuit

9

S L A B Ă " Brebenel .

sé sară lupul şi toţi şase vânătorii îl zăresc în ar ia surei mirosind pe la ferestrile vitelor. Puf! Lupul cade mort, ér luna sé ascunde în nor ca sé nu vadă cr ima. Intunerec cum era. omenii ridică lupul din arie îl a runcă în „plevnicer" ca mâne când s'a face diuă se-1 b e -lescă . . .

| — Dar pană atunci putem bea aldămaşul pelei, • dacă nu va fi culcat jidovul, ba îi spunem şi de pele, i pote o cumpără.

— Aşa-i mé, haideţi la jidovul. Şi au mers cu toţii a conto pelei, pe care o vor

¡ vinde dacă nu lui Iţig ori şi cui, au beut pană mai di-minâţa, ér cârciumarul a scris la catastiv 2 fi. 13 cr. socotelă.

Dimineţa satul întreg s'a adunat sé vadă dihania şi sé asiste la prohodul ei. In u rmă „vânătorii" t rag cu-

| ţitele pe amnar , ér alţii s 'ar în plevnicer sé arunce pe lupul afară, sé-i ia pelea.

Când colo . . . batjocură ca asta nu s'a mai po­menit. Lupul cu — copite. Mânz, întreg leit. Ş'apoi da-că-i mânz trebuia sé fie al cui-va. Şi era chiar al omu­lui care a adunat vecinii. Tab lou!

Cum a d e c ă ? Aşa. Când omul a intrat cu braţul de fân pe uşa grajdului, mânzul , voind sé „ia aer" a eşit pe lângă el şi t recând prin şură s'a dus la ciselat în g r ă d i n ă . . . Ér omul pe lângă mânz a trebuit se plă-tescă şi „omenia" de 2 fl. 13 cr. lui Iţig, ér „ruşinea" o t rage satul întreg, că au puşcat mânz in loc de lup.

* * *

Cam un cas analog cu al Veneţienilor s'a întâm-1 plat şi la Feldióra, unde omenii sé duc la moră, cu sa-| cui subsuoră şi vin cu mâna golă. Apoi sé pun şi fac ; mămăliga 'n clopot cu făină din scorbură şi o mancă

cu lapte din ogaşia carului. Dar nu din acesta causă le-a eşit „vorbă slabă", ci din causă că mergând vre-un om strein prin acel sat, dacă îşi pune rocul de care s'a desbrăcat din causa căldurei, pe băţ şi cu băţul p e spinare, apoi tot satul ii sare în cap.

Anume sé vorbea de nisce porcari ai satului că în tote dilele un lup spărie cârdul când trece prin cu-

ta re loc. Lup pe hotarul Feldiôrei nu s'a pomenit din bătrâni , deci juraţi i satului pun la cale o gonă (hâsăit cum cjic pe acolo) şi în adevăr puşcă lupul, îl belesc şi acasă cu pelea. Dar ca se fie mai cu forfoiu, pun pelea într 'un băţ, o împodobesc cu ramuri şi flori şi aşa o aduc în triumf spre bucuria satului, ér celui ce a j puşcat lupul îi dau, în înţelesul legei de pe atunci, pre­miu de 5 fl.

Nu trece nici doue <ţile şi un săliştean ce-şi avea s tâna pe hotarul comunei învecinate, face ară tare la judecător ie , căr feldiorenii i-au puşcat cânele cel mai bun delà stână, şi cere despăgubire 200 fl.

Judecătoria , decide, ér feldiorenii plătesc pelea de câne cu numai 80 fl., ér de atunci se te pâzescă Dum-nedeu a băga un roc cu mâneca pe un băţ şi a-1 duce aşa în spinare când te vede un feldiorean, că face sânge şi în — bureţi .

* * „Corbii" e o comună forte vestită după cum spun

gurile rele. „E mare de s'o duci în t r a i s t ă ; stabiliment industrial de lămpaşâ în fie-care c a s ă ; ér pe terenul agriculturei e renumită pentru „gogosele" (cartofi) estra-ordinari , mari tot ca „buricul degetului".

Pentru tôte acestea corbenii nu-şi ies din sărite, :

dar dacă vei dice cuiva cioră, apoi se face foc. Spune, adecă tradiţ iunea poporală, că în timpurile

de demult în locul acelui sat era stabilită o colonie de ţigani „meşteri v răşmaş" de fer. Cu deosebire în ar ta potcovitului erau neîntrecuţi . Së d'ce, şi nu fără min­ciună, că Mihaiu Vitézul când cu lupta delà Şelimber, în t recerea sa delà Făgăraş spre Sibiiu, doué dile a po- •' posit la colonia Faraonilor de şi-a potcovit caii. Er pen­tru acest lucru, a lăsat acolo atâţ ia bani, încât meş­terii în doi ani au tot beut şi au mâncat . Ba pôte că şi adi ar mai fi chefuit, dacă nu li s 'ar fi întêmplat ce s'a 'ntêmplat .

Intr 'o sară fiind aduna tă întregă ţ igănimea la nun ta feciorului „Vaivodii", când îşi pe t receau mai bine au

dat potca peste ei. Nisce români din Vistea de jos au prins două cióre şi legându-le cu aţă una de alta, le-a dat drumul pe ferestră în casa cu nunta. Una sburând în o direcţiune, alta trăgând zadarnic în altă par te , au început a sé cârăi groznic peste capetele ţiganilor din casă, şi in lupta lor au stftns luminarea de séu legată' în un ulcior de grindă. Din acesta au urmat chiote, vaiete, palmi, pumni, smulgeri de per, bătăi , cât Domne feresce! Ér colonia s'a risipit ca dela turnul Babilonu-lui şi în vatra lor s'au aşedat corbenii de adi.

Contrarii lui Hundsdorfer, aşa dar amicii „conti­nuităţii" susţin însă, că „nu s'au dus toţi" şi ca dovadă aduc „corpus delicti" nisce foi de făurie, care sé păs -treză şi adi ca reliquie sântă din ném în ném, în po­dul casei celui mai betrân om din Corbi, care pe patul de morte înstaleză pe cel competent de — cum s'ar dice in limba statului — „fuvo-or". Sé înţelege că corbenii negă esistinţa acestor foi, ér vecinii ţin morţiş că-i ade­vărat. Cui se cred¡? Nimărui! Dar sé te feresci a dice vre-unui corbean „cioră", că apoi prasnicu-i gata. La lege nu te duce, dar îşi face el legea. Nu te duce, căci a păţit-o odată .

Anume un om din Ucea inferiora a fost pârît pen­tru acesta la judecător ia cercuală din Făgăraş , d 'cénd corbénul că l'a vătămat la cinste, şi s'a petrecut u rmă-tórea scenă :

Jude ţu l : Cu ce te-a vătămat omul ăsta m e i ? Corbénul : Mi-a d¡s cioră, domnule . Jude ţu l : Asta nu-i vătămare m e i ! Corbeanul : Da cum sé nu fie domnule . Jude ţu l : Nu, mei, nu ! Corbénul : (nedumerit). Aşa dar eu încă pot d ¡ c e

cui voiu vrea cioră, că nu-i vă tămare de onóre ? Jude ţu l : Poţ i ' mei, că nii-i! Corbénul : (încruntat, eătră judeţul) Noa saţietate

bună cioră! Er judeţul silit a fost se înghită găluşca.

S I A D I Şi udfi sărut frumosul chip

Al teu, şi ochii mari, Şi-aşa frumosâ 'n găndu-mi tu

JResari;

Căci şi adi tot cum în trecut, Muncit de-acelaş dor,

Mai port în piept al dragostei Isvor.

Şi astădi chipul Mu iubit _ ha sinul meu îl strîng,

Er când privesc la el, aş vrea Se plâng;

Aş vrea si plâng, şi lacrimi n'am, Căci chinul greu e mut.

Şi vecinie eu pe tine te-am Perdut!

Enea P. Bota.

C A S A M Á R G 1 X 1 : : X I L I M . Naraţiune din Carpati. (Urmare.

„Ai drept, fiule", întări moş Stanciu, „de tine ni­meni nu se p6te atinge. Chiar nici împăratul nu-ţi pote cere, de cât ce i se cuvine!"

Şi pe lângă as ta rămaseră . Tata şi fiul erau drepţi şi sinceri de fire, dar totdeodată resoluţi şi neînduple-caveri .

Era tomna târdie, când judele cel plin de ură în­treprinse paşii spre a-şi esecuta răsbunarea plănuită.

A. Amlacher .

însoţit de câţi-va juraţi comunali şi de un pandur veni într 'o di cu un car cu boi, la casa mărginenului şi faţa lui s trălucea de o bucurie răutăciosă.

Bătrânul Stanciu, fiul seu şi soţia acestuia tocmai îşi luau liniştiţi modestul lor dejun în casă, când să deschise uşa scârţâind şi cei sosiţi intrară fără a sa­luta sau a dice vre-o vorbă.

Moşul îi privi întrebător.

„Ce căutaţi în aces ta c a s ă ? " îi în t rebă el aspru, „dor nu-i a vostră de intraţi , iac 'aşa, fără să în t rebaţ i !"

„Nu te aprinde, bă t rânule" , răspunse judele ironic, „noi am venit numai ca să ducem sculele şi vitele ză-logite pent ru birul restant . In lege nu stă scris, că ce­lui lăsător cu plata birului t rebuie se i se dea c ins tea!"

„Dar cererea nu-i dreptă, căci nu-i dovedită", vorbi moş Stanciu. „Nici când n ' am fost citaţi din pricina asta la di regător ie ; cum de vii tu acum, fără a ne fi ascultat pe noi, se o scoţi deodată cu s i l a?"

„De asta nu-s dator să-ţi dau semă, be t rânu le ! Da­toria este dreptă, t recută fiind în cola de dare . Dacă însă ai voie şi sci ceti, la mine poţi se o vedi!"

„Atunci sufletul îţi este încărcat a tât cu o înşelă­torie cât şi cu falsificare!" Striga mânios tinărul Stan­ciu, ridicându-se de pe locul seu. „Eu to tdeuna mi-am împlinit datoria la vreme şi nici când n 'am rămas în res tanţă cu nici o p a r a ; numai de când eşti tu jude , m 'am pomenit deodată cu o res tanţă vechie de da r e ! "

„Mai încet cu bănuielile tale, Ioane, că pote să le plătesci s cump!" răspunse judele la apar inţâ liniştit. „Incoci omenilor", striga după asta judele tovarăşilor sei, „puneţi numai m â n a pe scule şi le duceţi afară".

„înapoi cu voi, omeni" , strigă moş Stanciu, pe când jitarii satului voiau se le ia în mâni, „o faptă atât de ruşinosă ar fi ceva ne mai pomenit în munţ i ! îna in te de tote cer să mi se dovedescă limpede, că sunt da­t o r ; aducendu-mi-se dovada asta, mă supun de bună voie la to te" .

„Tu trebuie să dovedesci betrânule , că ţi-ai plătit datoria. îndată ce ne vei a ră ta o chitanţă despre asta, nu mai avem ce căuta aici. Aşa grâiesce legea".

„Asta-i ne mai audit" , bombâni 'bă t rânul , „aşa apoi ori ce ticălos ar putea să $ic& că-i sunt dator şi că sunt obligat de a-i plăti, dacă nu aş fi în s tare de a dovedi contrarul !" Cu paşi siguri bătrânul porni spre pandurul , care proptea uşa din afară, d 'cendu- i : „Tu mânci pânea împăratului. Ţie nu-ţi este iertat să spri-ginesci nelegiuirile, fiind pus anume se le urmăresci . Spune-mi, are judele d r e p t ? "

Pandurul răspunse mişcând din u m e r i : „Judele încaseză datoria pe basa instrucţiunii legale, fiind că tu nu poţi dovedi achi tarea aceleia. Aci este în drep­tul lui. De te simţi înpovărat , scii tu bine, că în caşul aces ta ai şi mai târdiu dreptul de p lânsdre" .

Bătrânul se întorse încet şi se aşedâ pe marginea vetrii. El nu putea cuprinde cu mintea lui cele audite. Cu privirea pironită se uita cum se mistue flacăra jăra­tecului şi buzele lui borboroseau : „Acum dar drepta tea şi legea numai sunt una ? . . . . Se pote ore, şi aşa să fie?

Omenii judelui puseră acuma mâna pe sculele să-răcăciose din casă şi în câte-va minute fură duse afară şi aşedate în car. Căsenii priveau încremeniţ i şi fără o vorbă, cum streinii îşi isprăveau treba. Juraţi i satu­lui eşiră, 6r judele rămase înapoi pentru a se convinge, ca nu cumva să fi scăpat din privirea ageră a zbirilor vr 'un obiect mai de valore. Scrutând căuta împrejur, da r nu putii afla nimica. Dar ore colo, aprope de fe-râs t râ ce a t â r n a ? Era aprope să t recă cu vederea în lumina slabă din odae. Era o cruce de lemn cu o iconă sfântă în cadra de lemn văpsit cu flori, şi împresurată cu o vârtelniţa de ceră sfinţită. Acesta obicinuiau a o lua în mână munteuii , pentru ca la cas de se ivea mor tea în casă, să o pună în mâna înlemnită a murindului, pentru ca sufletul în întunerecul morţii se vadă lumi­n a t ă calea, ce conduce la cer. Judele prinse fără pre­

get crucea. Acuma însă tinărul Stanciu nu să mai putu s t ăpân i :

„Lasă crucea acolo, de-ţi este dragă v ia ţa !" strigă el. „Este o vechie moştenire a căsii nostre , pe carea mâna ta prihănită n 'o va necinsti nici oda tă !"

Agrăitul însă, pe care îl iritase mai t a re protestul , puse fără vorbă mâna pe piedestalul crucii.

Er acela, care cu mâhnire crescândă privea cum se golesce casa, fu cuprins de furie. Ne mai putendu-se stăpâni prinse securea, ce era proptită după va t ră şi fără ca femeia, — c a r e cu groză .privea fiecare mişcare a bărbatului ei, — să-1 fi putut reţ inea, avântă ferul asu­pra capului inimicului seu de morte . Cu un ţipet pu­ternic se a runcă nevasta în braţele bărbatului ei. Ea nu fii însă în stare se aba tă cu totul groznica lovitură, dar totuş dădu altă direcţie instrumentului nefast. Şue-rând se rostogoli sâcurea peste capul judelui, s fărâmând tor ta crucifixului şi înfigându-se afund in grinda de lemn. Crucea pică cu un sgomot misterios la pământ , cera însă, care în cursul anilor devenise sfărmiciosâ se desfăcu şi rămase aninată de mâna întinsă a judelui .

Acesta era galbin ca mor tea şi amuţ i se ; groznica spaimă ce-i pătrunsese prin tot corpul, îl amuţise cu totul. Moşul acum se trezi din bombănitul ne 'nţăles.

„Solia morţii te-a atins, jude , şi ţi-a pus în m â n ă lumina mortului", dise el cu voce sărbătorâscă. „Să nu-ţi , afli perirea prin vina unui bărbat cinstit, de as ta n 'a i fi vrednic în nemernicia ta. Altcum vrea să-ţi ves-tescă ursita sor tea! Găndesce la fărădelegile, ce ai să­vârşit asupra acestei case, şi fă-o ăr bună , până mai poţi. Dumnedeu vrea să te cheme înaintea t ronului !"

Judele privea ţintă la bă t rân cu ochii stinşi şi un cutremur rece îi t recu prin vine. Dar asta nu dură de cât o secundă şi criminalul îşi recăpă ta obrăsnicia.

„Asta ţi-ar fi putut aduce câţi-va ani de temniţă , Ioane" , gâfâi el cu turbare , „de n 'ai fi fost a tât de şiret să faci încercarea de omor fără mărturii . Da lasă numai fertate, că ţi-oiu pur ta eu grija cu alt p r i l e j ! . . . Tu însă bătrânule , ţine-ţi prorocirea pe sama ta, sau cău­taţi vre-un nebun spre a-1 înfrica!"

„Intre mine şi t ine se fie Dumnedeu judecă tor !" strigă tinărul Stanciu. „Pei din ochii mei, t icălosule!"

Figura robustă a mărginenului se cutremura, dar totuş rămase liniştit. Nevasta spăriatâ îşi încinsese bra­ţele în jurul bărbatului , ca şi cum ar fi voit să împe-dece o nouă erupţie a furiei.

„Pentru numele Domnului, ce ai făcut, I o a n e ? " oftă ea. „Acuma de bună semă ne va nimici pe to ţ i ! Er vina nefericirii eu o port, numai eu singură".

„Tu, nevastă c redinc iosă?" răspunse el. „Nu tu, nu, ci singur nelegiuitul de el. Mi-ar fi plăcut, să fi ucis pe dihania a ia ! Omul acela este mai r ău de cât un şerpe veninos sau o fiară, şi de aceea nici că este vrednic de o sdrte mai b u n ă ! "

Int r 'aceea judele palid şi t r emurând fugi afară. „Mergeţi", porunci el juraţilor, „plecaţi de căutaţ i

pe cei doi feciori, cari pasc vacile dincolo de gropă. Cel mai vârstnic, care a t recut de pat ruspredece ani , trebuie se-1 ducem în puşcărie, fiindcă a dus vitele ză-logite la păşune, cu iotă opreliştea mea" .

Deşi nu va fi voit ca aceste cuvinte se se audă pană în casă, totuşi urechile agere de m a m ă le audiră prin ferestra deschisă. Frica îi strînse inima la ola l tă ; scia ea bine, că omul acesta răsbunător , va lăsa drum liber furiei sale şi asupra copiilor. Timpul, când copii obicinuiau de a se reîntorce, se apropiase, ea t rebuia deci să împedece cu ori ce pre ţ sosirea lor.

T I P U R I C A R A C T E R I S T I C E . Lăudărosul . De Teophrast .

L ă u d a r e a d e s i n e e s l ă b i c i u n e a d e a - ş i e s c r i e c a l i t ă ţ i , p e c a r e c i n e v a n u l e a r e .

Lăudărosul e un om, care se posteză la intrarea portului, se lasă în vorbă cu străinul, căruia i poves-tesce cu de-amenuntul despre mărfurile lui ce plutesc în acest moment pe m a r e ; tot odată el întreţese în vor­birea lui şi despre afacerile de împrumut, cât sunt ele de estinse, cât au pierdut şi au câştigat el la acelea şi în t r 'aceea renomând astfel trimite pe servitorul său la bancherul , la care dispune şi el de o sumă bagatelă. Dacă are noroc să afle un soţ de călătorie, apoi scie să-i spună, că au făcut compania sub comanda regelui Alexandru, că s'au avut forte bine cu el şi despre mul­tele parale învescute cu nest imate, pe care le au adus acasă, cu acea ocasiune el afirmă în ton categoric, că artiştii asiatici sunt cu mult mai superiori celor euro­peni şi el le spune tote aceste fără să fi eşit vre-odată din împregiurimea cetăţii sale natale . El mai spune apoi, că a primit scrisori dela Regele Antipater, în care îi învită acum pentru a. treia oră să mergă la Macedonia. I s'a peţmis adecă de acolo esportul de lemne liber de vamă, dar el a refusat, pentru ca să nu se espună acasă la şicane de tot so iu l : cineva trebuie să se cu­gete, dice el, în astfel de lucruri mai depar te ca un macedonen .

Când cu scumpetea din u rmă de bucate , asigură, el, că a chieltuit aprope şepte mii de taleri, numai c a se ajute pe concetăţenii sei lipsiţi, fiindcă firea lui e de aşa, că nu pote refusa n imic ; când să află la el stră­ini ii pune se calculeze cât face : şase sute persone , pentru fie-care douădeci şi cinci taleri, numind la fie­care posiUe un nume convenabil şi scote ca sumă to ­tală la cincisprezece mii de taleri . Atâta asigură el, că a sacrificat el singur pent ru ajutore, abstragend dela îna rmarea de galere făcută pe chieltuiala sa şi dela alte servicii oferite statului, fără să primescă vre-o r e ­compensă .

Ducendu-să la târgul de cai, el dă rota pe la vân-dătorii de cai de rasă nobilă şi-şi dă aerul, ca şi când ar fi şi el cumpărător . Să duce în magazinele de îm­brăcăminte, îşi alege costume pană la suma de trei mii taleri şi apoi certă pe servitorul său, că a uitat să ia bani de acasă . El însuşi locuiesce^cu chirie, o spune însă ori cui, care nu o scie, că e casa eredită dela ta ­tăl seu, că are inse de cuget să o vândă cât mai cu­rând, fiindcă e prea mică pentru de a putea încăpea în ea mulţimea de streini, care-1 visitezâ peste an .

Camil S . . .

fiHiiîî: U n a şi alta.

Distracţie de vară. Americanii au inventat un mod eminent ca să nu se urască în căldurile caniculei. De-6re-ce poker-ul şi visot-ul sunt jocuri p rea obositore, ca să facă plăcere şi distracţie în căldurile cele mari , americani i au inventat jocul fly-loo. Jocul acesta este u rmă to ru l : Societatea să aşadă comod într 'un loc mai recoros în jurul unei mese, în mijlocul căreia pun o tavă. Tot membrul societăţii pune pe aces ta tavă un dolar, apoi fie-care îşi pune înaintea sa o bucăţică de zahăr . Aşteptă apoi liniştiţi sorbind din recoritore şi slobodind nori de fum din lulea, pană ce o muscă să aşadă pe vre-o bucăţ ică de zahăr . Acela câştigă, pe a cărui zahăr s'a pus întâiu m u s c a ; acela pune apoi fru­muşel dolarii de pe tavă în busunar, •— şi jocul să în­cepe din nou. Dacă două musce să aşadă de odată pe d6uă bucăţi de zahăr , atunci aceia împart câş t igul ; er dacă pe una şi aceeaş bucăţ ică să aşadă două musce , socie ta tea trebuie să duplice dolarii.

Acesta este cea mai nouă distracţie — ameri­cană.

* * *

Gascogniade. Eroul romanelor Tartar in de Ta-rascon a lui Daudet a făcut pe un editor de a scos foia întitulată „Le Journal des Gascogns". Gascognii sunt adecă cam în contrar ietate cu adevărul şi verosimilitatea.

In numărul de probă să află între altele următo-rea istorie hazlie şi unică în felul ei, care ne documen-teză pe deplin, cât ţin gascognii la adevăr.

Să întâlnesc doi gascogni : — Inchipuiesce-ţi amice — dice unul — ce dis­

t rasă îmi este fata de casă. Eri o trimit cu o scrisore

la postă şi scii ce .face gâscuţa ? Scrisórea o pune p e pardosalà, ér ea pe sine sé aruncă în lădiţa de poştă !

— Acésta e nimica tòta, — răspunse celalalt — eri mă duc la păpucarul meu, ca să-mi pună o talpă nouă la papuci. L'am aflat chiar la prânij . In grabă mare înghiţesce talpa, ér carnea fiertă de vită o bate cu cuie la papucii mei !

— E cam greu de credut, — dise zimbind cel din-tâiu — dar să întâmplă multe lucruri curióse în lume. In anul trecut vecinul meu om eu pr indere bună şi cu rînduialâ la casă, merge la câmp. Din întâmplare scapă un chibrit şi ce să vecji, în anul acesta când s'a dus să îşi mai vadă de pământuri , din chibrit crescuse o pădure întregă de bradi.

— Nu-mi plac vorbele esagerate pană la estrem — dise celalalt — dar o vorbă ca o sută, în secolul nostru să întâmplă multe minuni. Nu de mult un prietin al meu s'a rămâşit cu un altul, că să va urca cu un balon pană la lună şi i-a bate un cuiu în costă. A şi fâcut-o.

— Sciu — răspunse cam ìntr 'o doră cestalalt — eu am fost acela, cu care s'a rămăşi t şi ca să-i zădă r ­nicesc rămăşagul , m 'am urcat cu un alt balon după el, am scos cuiul şi a m astupat gaura, ce a făcut-o el în lună.

* * *

M â n c a ţ i m e r e . Foia medicală „Medicine Contem-poraineu, din Paris a t rage a tenţ iunea publicului într 'unul din Nrii mai noi asupra merelor, ca cele mai sânătose póme. Merele conţin fosfor mai mult ca ori ce altă póma. Fòia respectivă recomandă, ca înainte de culcare fie cine să mânânce un mér. Cu acesta aduce în r în-duială organele de mistuit şi îşi asigură somn liniştit.

Afară de alămâie şi portocală, mërul desinficiază mai bine gâtul şi gura omului, afară de aceste s temperă setea, şi cu deosebire la omeni beutori sunt forte sanitare.

*

C u m se fie r o i b u l a r a b . După tradiţia poetică a arabilor, calul arab trebuie se fie astfel : delà femeie se aibă peptul lat, perul (coma) lung, delà cerb capul şi piciôrele, delà vulpe urechile şi coda, delà gazelă ochii, nările şi desteri tatea de a sări, delà leu curagiul, delà şerpe vederea ageră, delà catâr tenaci tatea, delà iepure iuţimea, delà lup grumadii şi a udul. Dacă le are tôte aceste, roibul e perfect.

* * D i n t r ' u n m e m o r i u . Dacă femeile sunt drăculeţi,

bărbaţii nu le ating ghiarele, ér dacă sunt ângeri, n 'au lucru mai urgent de făcut, de cât se le retezescă aripile.

* * *

T i m p u r i grele . La un dentist din provincie: — Dta domnule mi-ai t ras o măsea sâne tosă! — Me rog de iertare, inse trăim în timpuri a tât

de grele, încât numai din măsele stricate mi putem trăi . *

* * L u p t ă c o n t r a be ţ ie i . Poliţia daneză a inventat un

mod curios pentru stîrpirea beţiei. Toţi omenii beţi, pe cari poliţia îi află pe drumuri , îi pun în birje, îi duc la poliţie şi îi ţin acolo pană se t rezesc deplin ; atunci îi duc acasă sub pază poliţienescă, după ce întâiu i 'au dăscălit cum së cade. După aceste — şi în acesta stă originalitatea poliţiei daneze — pe crâşmarul , care a dat ultimul pahar de vin, bere sau rachiu, omului, pe care së vedeau deja semnele beţiei îl pedepsesc së plătescă spesele transferării acasă a aceluia. Ér delà acei crâş-mari , cari sunt pedepsiţi de dôuë ori, le detrage cu to­tul dreptul de a vinde spirtuôse.

De ale case i . Compo t m i c s t cu r u m . Se ia o sticlă cam de

4—5 litri. La fund se pune în grosime de doue degete fragi de câmp — de ore ce aceste se coc mai iute — peste ele se pune zahăr pisat erăş cam aprope de doue degete, după aceea se tornă rum atâta , cât se trecă peste fragi. După ce se coc cireşele, se pun cireşe, tot în mesura aceea, cu zahăr şi cu rum ca şi fragile, apoi vişini, etc. etc. Tote soiurile de pome succesiv cum se coc se pun în aceeaş sticla, în pături una peste alta. Când s'a umplut sticla se conservă legată cu o pânză desă şi nu trebuie fiert în abur.

Acest compot se servesce cu friptură şi este cel mai delicat la ori ce soiu de carne.

* * *

Vişini cu oţe t l â n g ă f r ip tu ră . Vişini]e frumose se curăţă de cotoraşe se pune un strat gros din aceste vişini curăţite într 'o sticlă pent ru compot şi peste ele se pune un strat de zahăr pisat, doue" bucăţele de coje de alămâie şi puţină scorţişoră apoi erăş vişini şi erăş zahăr pisat cu coje de alămâie şi scorţişoră, pană se umple de tot sticla. Ca se încapă mai multe trebuie scutura tă sticla de câte-va ori se se aşede bine. După ce sticla e plină, se tornă în ea doue linguri pline de oţSt bun de vin, apoi se legă strîns sticla. Cam 8 dile

trebuie ţ inute la sore, în acest timp slobod a tâ ta z a m ă de se umple sticla. Nu e lipsă se se fierbă în abur. Trebuie ţinute apoi aceste sticle la loc recoros.

Anecdote . S t ă p â n şi p a c e . Sasul e numit s tăpân

De orişi-care român Fie el serac lipit Tot s tăpân e agrăit. Un român se întelnesce Cu un sas şi-1 agră iesce : „Cum o mai duci arji, s t ă p â n e ? " „ 0 duc bine, mei române" . „Poţi s'o duci eşti tot s tăpân" , Ii dise acel român. „Taci, că 'n lumea ceealaltă Sunteţi stăpâni Dvostră". „Ba noi remânem tot s lugi ; Că ne pun se cioplim furci Pentru a ve spândura, — Noi tot slugi vom remânea" .

Bucuresci, Maiu, 1895. I. Gândea.

Rect i f icare . In schiţa „Ilusii nimicite" s'a strecu­rat o erore la prerupere . Alineatul din u rmă „Toţi cu­noscuţii se mirau de schimbarea aces ta grozavă a lui Gligorescu" etc. se se cetescă înainte de alineatul „în­t r 'o sară avusese câştig bun la cărţi" etc. Adecă ime­diat după frasa „Nu era încă t rău!"

Deslegarea gâciturei de sac din Nr. 13 al foiei nostre este următorea:

Ah mi-e dor, mi-e dor de tine îngeraş cu dulci lumine; Ah mi-e dor şi plâng cu jale Tot privind în a ta cale. Di şi nopte cu durere Duios sufletu-mi te cere Şi cu dulci, cu blânde şopte Te chiem vecinie di şi nopte.

Corect au deslegat-o următorele domne, domnişore şi domni: Ana Manoviciu n. Todea (Câmpeni), Victoria Aron (Galaţi), Vir-ginia Bozac (Sâmbotelec), Nicolau Onciul (Uzdin), Eugenia Pop şi Măriora Comanici (Veneţia inferiorâ), Eufemia Catona (Sibiiu), Emil Cigarean (Turda), Măria Maior, Măria şi Leontina Popescu (Topliţa română), Victoria E. Koşca, Petru P. Roşea (Alba-Iulia), Sofia Co-thişel (Certeje), Carolina' Fincu (Deda), Nicolae Onciul (Toracul-Ma're), Lucreţia Magda (Feneş), Rafaela Vlaic (Blaş), Ştefan Făr-

i caş (Sibiiu), Aurelia Filip (Badon), Iosefina Marciac (Alba-Iulia), I V." D. Uiş şi I. Borlea (Arad). Cornelia Lăcătuş (Zam), Mitica Dan-! căş (Selişte), Beniamin L. Trif (Blaş).

Premiul la sortare l'a câştigat dna Ana Manoviciu n. Todea din Câmpeni.

C o r e s p o n d e n ţ a . Mai multor abonenti. Al II-lea an al „Rândunieei" s'a în­

ceput în 1 lanuariu st. v. a c . V 6 r u g ă m d e c i i m e d i a t p r e ţ u l a b o n a m e n t u l u i r e s t a n t . Salutări.

Mai multora. Gâciturile de sac din Xr. 12 al foiei nostre deşi au fost sosite la timp în Sibiiu după-cum s'a vedut de pe sigilul postai, nouă ni s'au înmanuat numai în 4 Iunie. Unele purtau datul postai încă din 21 Maiu, altele din 22. 24, 25 şi 28 Maiu.

j Regretăm,' că primindu-le după apariţia foiei, numele acelor des-| legetori nu a apărut. Punctuositatea (!) poştei este vina.