UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVAFacultatea de Litere

Catedra Literatură Română şi Teorie Literară

Ludmila USATÂI, Adriana CAZACU-ŢIGAIE

LITERATURA ROMÂNĂ VECHE

Manual-crestomaţieVolumul III

Aprobat

de Consiliul profesoral al Facultăţii de Litere

Chişinău, 2013

CZU

Literatura română veche: Manual-crestomaţie. Vol. III. – Chişinău: CEP USM, 2013. – 345 p.

Recomandat de Catedra Literatură Română şi Teorie Literară şi de Comisia de asigurare a calităţii, USM.Recenzent – Ana GHILAŞ, doctor, conferenţiar universitar

ISBN

© L. Usatâi, A. Cazacu-Ţigaie, 2013© USM, 2013

3

Regretatului profesor de literatură română medievală,

Gheorghe DODIŢĂ (12.04.1931 – 09.08.2012)

4

CUPRINS

Notă asupra ediţiei .............................................................................. 6

LITERATURA RELIGIOASĂ DIN PRIMA JUMĂTATEA SECOLULUI AL XVIII-LEA

Mitropolitul Antim Ivireanul ............................................................ 10Cazanie la adormirea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu 16Cuvânt de învăţătură asupra omului mort .......................... 22Evaluare ................................................................................. 25Repere critice ......................................................................... 26

LITERATURA ISTORIOGRAFICĂ DIN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XVIII-LEA ÎN MUNTENIA

Stolnicul Constantin Cantacuzino ..................................................... 28Istoria Ţării Rumâneşti ......................................................... 34

Radu Greceanu .................................................................................. 43Începătura istoriei vieţii luminatului şi preacreştinului domnului Ţării Româneşti, Io Costandin Brâncoveanu Basarab-voievod ..................................................................... 46

Cronici anonime ................................................................................ 56Cronica anonimă despre Brâncoveanu ............................... 57

Radu Popescu .................................................................................... 72Cronica lui Nicolae Mavrocordat ......................................... 75Evaluare .................................................................................. 81Repere critice ......................................................................... 81

LITERATURA ISTORIOGRAFICĂ DIN PRIMA JUMĂTATEA SECOLULUI AL XVIII-LEA ÎN MOLDOVA

Nicolae Costin .................................................................................. 88Letopiseţul Ţării Moldovei (1709-1711) ................................ 92Evaluare ................................................................................ 113Repere critice ........................................................................ 113

5

Dimitrie Cantemir ........................................................................... 117Descrierea Moldovei ............................................................ 150Istoria ieroglifică .................................................................. 167Viaţa lui Constantin Cantemir ............................................ 196Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor ..................... 215Evaluare ................................................................................ 228Repere critice ....................................................................... 229

Ion Neculce ..................................................................................... 236O samă de cuvinte ................................................................ 251Letopiseţul Ţării Moldovei .................................................. 270Evaluare ................................................................................ 289Repere critice ..............................................................................

LITERATURA ISTORIOGRAFICĂ DIN A DOUAJUMĂTATE A SECOLULUI AL XVIII-LEA

Letopiseţul anonim al Moldovei (Pseudo – Enache Kogălniceanu) ....................................... 291

LITERATURA DE CEREMONIALCondica logofătului Gheorgachi ......................................... 303Evaluare ................................................................................ 310Repere critice ........................................................................ 310

CĂRŢILE POPULARE ÎN SEC. AL XVIII-LEASindipa .................................................................................. 314Archirie şi Anadan ............................................................... 330Vrednica de însemnare întâmplare a patru corăbieri ruseşti ................................................................................... 343Evaluare ................................................................................ 352Repere critice ..............................................................................Teste propuse spre rezolvare ................................................. 353Bibliografie recomandată ...................................................... 357

6

Notă asupra ediţieiPrezenta ediţie urmăreşte scopul de a pune la dispoziţia studen-

ţilor filologi, a profesorilor de liceu, a tinerilor studioşi şi a tuturor celor interesaţi de literatura română medievală un capitol foarte im-portant al culturii noastre literare.

Necesitatea volumului de faţă se impune şi prin faptul că o pe-rioadă reprezentativă a literaturii române de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi prima jumătate a celui de-al XVIII-lea, cu autori şi opere de rezonanţă, cu un spectru larg de specii, cu încercări, unele timide, altele îndrăzneţe, de sincronizare cu mişcările literare europene, a rămas neacoperită de cele două volume editate în 2000 şi în 2002 de profesorul universitar Gheorghe Dodiţă, care în august 2012 a păşit pe calea vieţii veşnice.

Secolele XVII şi XVIII sunt intervalul în care literatura română se desprinde de vechile scheme şi tipare religioase şi îşi caută, în literaturile europene sau altundeva, modele noi pentru producţiile beletristice şi istoriografice.

Istoriografia reprezintă o parte marcantă a culturii medievale ro-mâneşti prin care principatele şi-au exprimat propria lor identitate.

Peisajul istoriografic din perioada vizată în Moldova şi în Ţara Românească apare schimbat în comparaţie cu cel din secolele pre-cedente. Istoriile ţărilor se scriu deja în limba română, iar unitatea naţională, susţinută de latinitatea limbii şi romanitatea poporului, stimulează o adevărată „explozie” a conştiinţei naţionale. Astfel, is-toriografia se impune ca un domeniu magistral de activitate intelec-tuală.

Debutând în secolul al XVII-lea cu opera lui Grigore Ureche, continuând cu cea a lui Miron Costin, istoriografia din Moldova şi Muntenia culminează, în secolul al XVIII-lea, cu letopiseţele şi cro-nicile lui Ion Neculce, Nicolae Costin, Constantin Cantacuzino Stol-nicul, Radu Popescu, Radu Greceanu ş.a.

Ion Neculce a scris cele mai frumoase pagini de proză artistică în literatura noastră medievală. Letopiseţul lui prezintă o deosebită valoare literară, graţie lirismului de care este străbătut şi formei pline de imagini şi culoare. Puternice trăsături caracteristice fac din ea o

7

operă originală, în care geniul neamului nostru şi-a găsit o strălucită expresie prin neîntrecutul dar de povestitor al cronicarului, prin arta lui de a ne înfăţişa simplu şi sugestiv caracterele, prin intensitatea coloritului.

Opera lui Nicolae Costin nu s-a bucurat de atenţia pe care au avut-o lucrările tatălui său. Deşi ne-a lăsat două cronici şi Ceasor-nicul domnilor, deşi era poliglot şi avea calităţi de diplomat, el a rămas un persecutat al secolului. Abia în secolul al XX-lea (1990) în Republica Moldova creaţia lui N. Costin a avut parte de o ediţie în două volume. Noi încercăm să readucem în atenţia cititorilor frag-mente din Cronica domniei lui Nicolae Mavrocordat, operă origi-nală, scrisă de un martor ocular al evenimentelor.

Istoriografia munteană nu este atât de bogată în cronici ca şi istoriografia din Moldova, iar cronicile slavo-române lipsesc. Cele mai vechi letopiseţe ce reflectă viaţa cultural-religioasă din Munte-nia datează din secolul al XVII-lea. Unul dintre acestea, Letopiseţul Cantacuzinesc, relatează evenimentele de la întemeierea Ţării Ro-mâneşti (1290) până la urcarea în scaun a lui Constantin Brâncovea-nu în 1688 (fragmente din acest letopiseţ le regăsim în: Gheorghe Dodiţă. Literatura română veche, vol.II. – Chişinău: Centrul edito-rial al USM, 2002).

Stolnicul Constantin Cantacuzino este cea mai impunătoare fi-gură culturală din a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi începu-tul celui de-al XVIII-lea în Muntenia şi caracterizează epoca lui C. Brâncoveanu atât prin opera lui, cât şi prin influenţa pe care a exerci-tat-o asupra contemporanilor săi, graţie însuşirii de mare cărturar, cu studii în universităţile din Apus. Cărturarul face legătura cu cultura apuseană prin Italia, aşa cum în Moldova Miron Costin şi contem-poranii lui o făceau prin Polonia. Lucrarea de rezistenţă a Stolnicului este Istoria Ţării Rumâneşti, una dintre cele mai însemnate opere istorico-literare ale timpului.

Operele cronicarilor Radu Greceanu şi Radu Popescu, oameni cărturari, buni cunoscători de limbi clasice, traducători, nu au avut o mare răspândire în ţara noastră (ne referim la teritoriile dintre Nistru şi Prut) în deceniile de după obţinerea independenţei, cu atât mai

8

puţin în perioada sovietică. În prezentul volum ne propunem să um-plem golurile create şi să prezentăm într-o simbioză armonioasă lu-crările mai puţin cercetate din ambele principate.

Literatura religioasă din secolul al XVIII-lea, în special orato-ria, este reprezentată de opera mitropolitului Ţării Româneşti Antim Ivireanul, traducător, tipograf şi autor de cărţi religioase. Didahiile lui sunt adevărate monumente literare.

În această perioadă o activitate prodigioasă a avut unul dintre cei mai mari erudiţi ai epocii – Dimitrie Cantemir, care ocupă în istoria literaturii române un loc aparte. Ca istoric, Cantemir nu i-a continuat pe cronicarii moldoveni, ci a realizat trecerea de la cronică la istoriografia propriu-zisă. În baza unui bogat material informativ, în Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, susţine, cu multă demnitate şi mândrie naţională, originea noastră latină.

Prin Istoria Imperiului Otoman s-a impus ca un savant de talie europeană, ca un autor cu o competenţă aparte de analiză şi sinteză a evenimentelor trecute şi contemporane lui, pentru a putea prezenta creşterea şi a anticipa descreşterea marelui imperiu.

Descrierea Moldovei este prima operă ştiinţifică prin care o ţară necunoscută, cum era Moldova secolului al XVIII-lea, este prezen-tată Europei. Deosebit de interesante sunt şi în secolul XXI datele despre geografia, politica, limba, şcolile, obiceiurile de înscăunare şi mazilire a domnitorilor, tradiţiile de la nunţi, înmormântări.

Istoria ieroglifică, cu un fond interesant, cu sinuoase exerciţii retorice, cu o satiră necruţătoare, îl plasează pe Principe printre cre-atorii romanului în literatura română.

Dimitrie Cantemir, dotat cu alese calităţi intelectuale, ale cărui numeroase scrieri au rămas mult timp ascunse prin arhive, ne deter-mină interesul atât prin sentimentul de adâncă iubire de patrie, pe care a slujit-o ca domn, cât şi prin constatarea înaltei culturi ce se desprinde din întreaga sa operă.

Pe lângă textele de literatură laică şi religioasă, aparţinând autori-lor din ambele principate, am introdus fragmente din cele mai cunos-cute şi cu o largă răspândire cărţi populare: Sindipa, Archirie şi Ana-dan, Vrednica de însemnare întâmplare a patru corăbieri ruseşti.

9

Fiecare text sau fragment este precedat de comentarii, de scurte informaţii biografice, de consideraţiuni privind redactarea lucrări-lor, pentru a facilita receptarea acestora (din cauza volumului mare al operelor, în rare cazuri ne-am permis să le includem integral) şi a oferi lectorului o imagine de ansamblu asupra creaţiei unui sau altui autor din perioada vizată. În selecţia fragmentelor ne-am axat pe cele reprezentative şi definitorii pentru comprehensiunea operei. Textul întrerupt l-am marcat prin [...].

În lucrarea de faţă am respectat limbajul (fonetismele, formele şi termenii arhaici, regionali sau populari) propus de ediţiile ştiin-ţifice sau crestomaţiile de literatură română medievală din care am selectat fragmentele şi textele.

Arhaismele, cuvintele mai puţin cunoscute şi utilizate sau cu-vintele care şi-au schimbat sensul se vor regăsi în glosarele ampla-sate la finele fiecărei lucrări. De un real folos ne-au fost glosarele alcătuite de Stela Toma pentru Hronicul vechimei a romano-mol-do-vlahilor al lui D. Cantemir (Bucureşti: Minerva, 1999-2000); de Tatiana Celac pentru Letopiseţul Ţării Moldovei (Chişinău: Univer-sul, 2006); cel reprodus în Scrierile lui Nicolae Costin, vol. I (Chişi-nău: Hyperion, 1990) etc.

Această ediţie reuneşte, pentru prima dată în paginile unui vo-lum cu aspecte referitoare la literatura română medievală, itemi pro-puşi spre rezolvare, oganizaţi după niveluri (cunoaştere, aplicare, integrare), dar şi teste-model ce vor servi pentru evaluările curente şi finale.

Reperele critice le-am selectat din lucrările celor mai reprezen-tativi exegeţi care au cercetat literatura română pe plan sincronic, dar şi diacronic. În special ne-am orientat spre investigaţiile ce au în vizor literatura română medievală, dar prezintă viziuni moderne şi conţin o terminologie sincronizată cu ştiinţa literară contemporană.

Aparatul bibliografic al ediţiei are două secţiuni. În prima sunt incluse operele din care au fost selectate fragmentele şi textele, iar în cea de a doua se regăsesc izvoarele critice asupra literaturii române medievale, în special cu referinţă la secolul al XVIII-lea.

Autorii

10

LITERATURA RELIGIOASĂ DIN PRIMA JUMĂTATEA SECOLULUI AL XVIII-LEA

Antim Ivireanul (1660? - 1716)

Antim Ivireanul (cu numele de mi-rean Andrei) era originar din regiunea Iviria a Georgiei. La o vârstă tânără a căzut rob turcilor şi a trăit la Constanti-nopol unde învaţă limbile turcă, greacă şi arabă şi, mai ales, meşteşugul tipo-grafiei. Era un foarte bun desenator, gravor în lemn şi iscusit caligraf. Este foarte posibil să fi lucrat ca tipograf la Patriarhia din Constantin-opol, fiindcă, atunci când Constantin Brâncoveanu reorganizează la Bucureşti tipografia domnească, Antim vine (recomandat, pro-babil, de cei de la Patriarhie) în capitala Munteniei la solicitarea domnitorului, în 1690. Aici Ivireanul se recomandă nu doar ca un bun tipograf, ci şi ca un abil traducător de cărţi; după puţin timp se călugăreşte şi, părăsindu-şi numele de mirean, şi-l ia pe cel de Antim. Încă din 1691, ca smerit ieromonah, îl aflăm tipărind cărţi la Bucureşti în greacă, apoi, ajuns egumen al mănăstirii Snagov, întemeiază şi aici o nouă tipografie domnească. Deşi era georgian de origine, învaţă şi limba română şi tipăreşte în 1693 o Evan-ghelie greco-română, iar în 1694 o Psaltire românească. Nivelul cunoaşterii limbii române era destul de înalt, deoarece Antim Ivi-reanul se hazardează să scrie un epilog în versuri:

Precum cei străini doresc moşia să-şi vază Când sunt într-alte ţări, de nu pot să şază, Şi ca cei ce-s pre mare bătuţi de furtună Şi roagă pre Dumnezeu de linişte bună, Aşa şi tipograful, de-a cărţii sfârşire, Laudă neîncetată dă şi mulţumire.

11

Avansează rapid pe scările ierarhiei bisericeşti, de la ieromo-nah la episcop, iar în 1708, după trecerea în nefiinţă a mitropoli-tului Ţării Româneşti Teodosie şi prin testamentul lăsat de acesta, Antim Ivireanul este urcat în scaunul mitropolitan, cu consimţă-mântul patriarhiei din Constantinopol. Anume în această perioadă îşi redactează şi vestitele predici care au fost adunate sub titlul generic de Didahii.

Alocuţiunea rostită cu ocazia ridicării la demnitatea de mi-tropolit, un model de compasiune şi de identificare cu oamenii simpli din popor, cu suferinţele şi necazurile prin care treceau aceştia, are drept obiectiv principal eliberarea ţării de sub jugul otoman: … nu este minune, iubiţii mei ascultători şi cinstiţi şi de bun neam boieri, de m-au rânduit şi pre mine Dumnezeu şi m-au pus, om mic fiind şi smerit, păstor mic la mică turmă, la dumnea-voastră, pre care eu nu vă am, nici vă ţiu turmă mică, ci mare şi înaltă: mare pentru buna închinăciune şi dreaptă credinţă, care o păziţi curată şi nespurcată, fiind încunjuraţi şi îndrăgiţi între hotarele celor streini de feliu, şi împresuraţi de atâtea nevoi şi scârbe ce vin totdeauna neîncetat de la cei ce stăpânesc pământul acesta; înaltă, pentru buna biserică şi cătră arhiereu: de vreme ce aceste două întemeiază şi întăresc biserica, şi măcar că eu am fost mai mic şi mai netrebnic decât toţi, precum au fost şi David mai mic între fraţi şi în casa tătâne-său, dar Dumnezeu n-au căutat la micşorarea şi netrebnicia mea, nu s-au uitat la sărăcia şi streinătatea mea, n-au socotit prostia şi neştiinţa mea; ci au căutat la bogăţia şi noianul bunătăţii sale; şi au acoperit de către oameni toate spurcăciunile şi fărădelegile mele, care sunt mai multe decât perii capului meu şi decât nisipul mării şi m-au învăţat, nevrednic fiind, la această stăpână şi mare vrednicie a arhieriei, şi m-au trimis la dumneavoastră să vă fiu păstoriu, pă-rinte sufletesc, rugătoriu cătră Dumnezeu pentru buna sănătate şi spăsenia dumneavoastră şi a cinstitelor dumneavoastră case; purtătoriu de grije la cele ce ar fi spre folosul mântuinţii, şi să vă

12

fiu de mângâiere la scârbele robiei cei vaviloneşti a lumii aceştia, ca Ieremia norodului lui Dumnezeu şi ca Iosif, al unsprezecelea fecior al patriarhului Iacov, egiptenilor; şi dimpreună cu dum-neavoastră să pătimesc la toate câte va aduce ceasul şi vremea; pentru care lucru am datoria să vă priveghez cu osârdie şi făr de lene, ziua şi noaptea, şi în tot ceasul, pentru folosul şi spăsenia tuturor de obşte…

Mitropolitul Antim Ivireanul nu a fost doar unul dintre cei mai mari ierarhi ai bisericii române, ci şi un consilier de taină al lui Constantin Brâncoveanu. Antim sfătuia ca domnul să se de-clare aliat al creştinilor. În conflictul dintre ruşi şi turci din 1711 mitropolitul a insistat ca muntenii să lupte de partea ruşilor. Mai mult decât atât, el şi-a asumat responsabilitatea pentru contactul boierilor munteni cu ţarul Petru cel Mare.

Având o mare frică de turci, în urma unor pâri ce s-au făcut împotriva mitropolitului, Brâncoveanu se văzu obligat a-i cere demisia. Atunci Antim şi-a ţinut în faţa domnitorului un minunat discurs de apărare, plin de demnitate (la 13 ianuarie 1712); după cincisprezece zile îi vorbeşte din nou şi Brâncoveanu îl ascultă şi-l lasă să păstorească în continuare. În final el apelează la raţiu-nea domnitorului cu rugămintea de a calcula foarte bine deciziile: Iar măria ta fă ca un domn creştin şi milostiv şi nu mă lăsa să ies obidit şi cu lacrămile pe obraz, că va fi păcat, şi precum nu te pri-peşti la cele politiceşti a face răsplătite pentru cinstea domniei, aşa nu te pripi nici la cele bisericeşti, pentru cinstea lui Dumne-zeu, că răul a face este lezne, iar a să desface este cu nevoie.

După asasinarea lui C. Brâncoveanu şi a familiei sale, Antim Ivireanul şi-a păstrat scaunul mitropolitan şi doar încercările re-petate de a influenţa evenimentele politice care se desfăşurau în ţară l-au dus la pierzanie. Sub Nicolae Mavrocordat, Antim e bă-nuit că ar întreţine legături ascunse cu nemţii, despre care se auzi-se că au intrat în ţară. Domnitorul fuge spre Giurgiu, apoi, aflând că nu e pericol, se întoarce în capitală. Zădarnic încearcă Antim

13

să se disculpe. Mavrocordat îl aruncă în închisoare, acuzându-l de conspiraţie, şi obţine de la Patriarhie caterisirea şi exilul acestuia pe Muntele Sinai, unde trebuia să-şi ispăşească vina. Pe drum, însoţitorii turci îl omoară şi îi aruncă trupul neînsufleţit în apele Tungei, în apropiere de Adrianopol.

Activităţile lui Antim Ivireanul au fost multiple şi variate: de la traducător la tipograf, de la autor de cărţi religioase la mentor spiritual. În acest sens, ocupaţiile lui nu se limitează doar în ţară. Antim Ivireanul intenţiona să facă din Ţara Românească un focar de cultură, de unde să se răspândească prin tipar cărţile religioase necesare creştinilor din tot Orientul. De aceea, el îşi formează ucenicii lui, ajunşi meşteri vestiţi în arta tipografică, cum a fost Gheorghe Radovici sau Mihail Iştvanovici (Ştefanovici). Acesta din urmă lucrează la tipografia de pe lângă episcopia din Alba-Iu-lia, iar ulterior, la cererea regelui Wakhtang al VI-lea, a fost trimis de către Constantin Brâncoveanu în Georgia pentru a întemeia la Tbilisi prima tipografie. Cu această ocazie, domnitorul Munteniei a trimis în dar părţii georgiene litere turnate, posibil, de Antim.

Opera de căpetenie a mitropolitului este culegerea de pre-dici, sau Didahiile, devenită un adevărat monument de oratorie religioasă nu doar prin fondul lor, care dovedeşte o desăvârşită cunoaştere a literaturii teologice, ci şi prin limba aleasă, prin stilul clar şi viguros, sentenţios şi colorat. Antim Ivireanul este primul care înlocuieşte, în arealul românesc, predica seacă şi lipsită de nerv, ce se citea în biserică în unele duminici şi la unele sărbători bisericeşti mai importante, cu predica vie. De menţionat că până în zilele noastre au ajuns 28 de predici ţinute de mitropolit cu anumite ocazii în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu şi a lui Ştefan Cantacuzino.

Autorul îşi personalizează predicile printr-o modalitate in-edită pentru acel secol, anume: apropierea ideilor teologice de aspectele vieţii cotidiene a societăţii româneşti contemporane mi-tropolitului sau, altfel spus, critica de ordin religios se suprapunea

14

criticii sociale. Antim orientează critica asupra tuturor categorii-lor, indiferent de clasă. Îl deranjează lipsa de sinceritate şi onesti-tate a unor membri ai societăţii, în special îl supără spovedania la doi preoţi, unul de la ţară şi altul de la oraş, un fenomen, probabil, practicat des de boierii timpului: Alţii iară au câte doi duhovnici, unul la ţară şi altul la oraş: la cel de la ţară, ca la un om prost, spune păcatele ce le socoteşte el că sunt mai mari, iar la cel de la oraş spune păcatele cele ce socoteşte el că sunt mai mici, neguţă-torind şi meşteşugind taina ispovedaniei… Şi la acea mincinoasă ispovedanie ce facem, cercăm să aflăm duhovnic, om prost, pen-tru ca să se teamă de noi şi să-i fie ruşine de feţele noastre şi ce vom zice noi, aşa să fie, socotind în gândurile noastre că, precum înşălăm pre dânsul, vom înşăla şi pre Dumnezeu… Şi când mer-gem să ne ispovedim, nu spunem duhovnicului că mâncăm carnea şi munca fratelui nostru, creştinului, şi-i bem sângele şi sudoarea feţei lui, cu lăcomiile şi cu nesaţiul ce avem; ci spunem cum c-am mâncat la masa domnească miercurea şi vinerea peşte şi în post raci şi untdelemn şi am băut vin… Nu spunem strâmbătăţile ce facem totdeauna, clevetirile, voile veghiate, făţăriile, mozaviriile, vânzările şi pârile ce facem că credem minciunile slugilor noas-tre mai vârtos decât adevărul celui ce să năpăstuieşte, carele de s-ar şi jura, nu-l credem, nici îi facem dreptate, ci-l pedepsim cu atâta cruzime de inimă, cât, de am putea, l-am stinge de pre faţa pământului…

Inegalităţile sociale sunt de asemenea un motiv de apostro-fare a celor bogaţi şi de compasiune pentru cei nevoiaşi, aces-tea fiind reliefate şi de perechile antitetice utilizate: Nu să cuvine cinstea şi lauda numai oamenilor celor mari şi bogaţi, căci sunt vrednici acestui dar şi cei mici şi smeriţi. Că măcar că cei mari strălucesc cu hainele cele de mult preţ şi cei mici n-au cu ce să-şi acopere trupul, cei mari se odihnesc pre aşternuturi moi şi fru-moase, şi cei mici se culcă pre pământul gol şi pre paie; aceia însoţiţi cu mulţime de slugi, iar aceştia lipsiţi – pustii şi de ajutor

15

şi de prieteni; aceia între răsfăţări şi între bogăţii şi aceştia între întristăciuni; însă cu toate aceste măriri despărţite, nu să cuvine celor mici mai puţină cinste şi dragoste decât aceea ce să cuvine celor mai bogaţi; nici iaste cu dreptate acelor mari să li se închi-ne lumea şi pre cei mici să-i batjocorească…

Nu putem să nu evidenţiem actualitatea predicilor lui An-tim Ivireanul, deoarece observaţiile pe care le-a făcut mitropolitul acum câteva secole nu şi-au pierdut din „prospeţimea” de altăda-tă, ba dimpotrivă, carenţele comportamentale ale poporului nos-tru, altfel spus, năravurile, s-au înmulţit şi adâncit: Dar tu, căci urăşti pre fratele tău atâta cât nici în ochi nu vrei să-l vezi, ci-i porţi pizma şi-l zavistuieşti pre la unii şi pre la alţii, ca să-i faci pagubă şi să-l supui şi să-l sărăceşti, tu adevărat nu eşti creştin, nici om pre pământ, că eşti singur satana, carele au pârât pre Dumnezeu la Adam.

În totalitatea lor, Didahiile lui Antim Ivireanul critică lipsa de credinţă, atitudinea impertinentă faţă de biserică, nerespectarea posturilor şi multe alte păcate ce pot fi unite sub un titlu comun: abaterea de la morala creştină.

16

CAZANIE LA ADORMIREA PREASFINTEINĂSCĂTOARE DE DUMNEZEU

Pohta şi dragostea ce văz la această cinstită şi sfântă adunare mă îndeamnă şi neştiind a vorbi, măcar că vorba mea nu iaste vréd-nică niciodată ca să îndulcească cu vreun mijloc auzirile ascultăto-rilor, iar încăş domnul Hristos, care au săturat cu 5 pâini 5000 de suflete şi au îndreptat sărăciia şi neputinţa ucenicilor lui cu bogăţiia darului său, acelaşi şi înaintea dragostei voastre, prin mijlocul vor-belor méle céle neritoricite va întinde masă duhovnicească.

De multe ori au stătut în socoteala mea, că doară aş putea afla ceva nou să zic întru cinstea şi lauda preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi pururi Fecioarei Mariei, dară n-am putut afla nimica. Nu doară că nu sunt cuvinte multe şi de multe feliuri de vorbe a se grăi întru lauda măriei ei, ci pentru că fiind mintea mea tulburată de norul neştiinţii şi mai vârtos întunecată de socoteala dumnezeeş-tilor şi prealuminatelor ei daruri, îmi înfruntez şi-mi ticăloşesc ne-vredniciia şi neştiinţa învăţăturii méle. Că de vréme ce cei învăţaţi şi pedepsiţi întru bunătăţi stau de să miră de mărirea ei, dară eu, cel neînvăţat şi departe de toate bunătăţile, ce voiu face?

Drept aceia dară, îmi caut şi făr’de voia mea a conteni de a mai iscodi să aflu înălţimea fecioarei ei, întru caré cu anevoe să sue gândurile omeneşti şi adâncimea darurilor ei, carele nu să pot vedea lesne nici cu ochii îngereşti, ci numai cu acel tituluş ce i s-au dat mai nainte de toţi vécii de la părintele cel fără de început şi vécinicul Dumnezeu, prin mijlocul îngerului Gavriil. Acela şi eu cu cucerie şi cu multă frică îl voi zice, întru lauda şi cinstea ei: ,,Bucură-te céia ce eşti plină de dar, Domnul e cu tine”. Că mai mare şi mai lăudat şi mai cinstit tituluş decât acesta nu s-au dat din véci, nimănui, nici să va da până în véci, fără numai ei; că au aflat har înaintea lui Dumnezeu, care n-au aflat atâta niciodată, după cum i-au zis îngerul. Iară de să va şi afla şi vreun (periergos), adecă prepuritoriu să zică cum că acéste cuvinte, de nu cu acest

17

mijloc, iar într-alt chip s-au zis şi la alţii, precum să vede în multe locuri ale Sfintei Scripturi; că întâi la al patrulea cap al Facerii zice pentru Avel: ,,Că căută Dumnezeu asupra lui şi asupra da-rurilor lui”; pentru Enoh: ,,Şi fu, zice, bine plăcut lui Dumnezeu şi nu să afla pentru că l-au mutat pre dânsul”; pentru Noe: ,,Că a aflat har înaintea Domnului Dumnezeu şi-l păzi de potop”; pentru Avraam: ,,Că crezu, zice, pre Dumnezeu şi i să socoti lui întru dreptate şi-l făcu părinte a multe neamuri”; pentru Iosif: ,,Că era Domnul cu dânsul şi vărsă asupră-i milă şi-i déde lui har”; pentru Moisi, că i-au zis: ,,Şi cuvântul acesta carele ai zis tu ţi-l voiu face pentru ca ai aflat har înaintea mea şi te ştiu decât pre toţi”; pentru David că i-au zis: ,,Aflat-am om după pofta inimii méle, pre fiul lui Iesei, carele va împlini toate cérerile méle”.

Şi pentru ca să nu mai lungesc cu vorba, tuturor prorocilor şi tuturor sfinţilor şi celor mai nainte de lége şi celor după lége li s-au zis cuvinte de bucurie, prin mijlocul îngerilor şi li s-au dat de la Dumnezeu dar şi milă, însă acoperit.

Iară sfintei Fecioarei s-au dat cuvântul bucuriei ceii adevă-rate, care iaste mai presus decât toată mintea, în slavă şi în cinste mai veselitoare, covârşind pre toţi cu darul şi cu mila ,,Bucură-te céia ce eşti plină de dar, Domnul e cu tine”. Şi nu numai pentru bucuriia aceasta ce i s-au dat să fericéşte de toate neamurile, ce şi pentru numele ei cel de preacinstit ce i s-au dăruit, de să numéşte Mariam. Că precum iaste Fiiului ei mai presus decât toate nume-le, după cum zice fericitul Pavel: ,,Şi i-au dăruit lui nume care iaste preste tot numele”, aşa şi numele ei iaste preste tot numele, după al lui Isus.

Şi precum întru numele lui Isus să plecă tot genunchiul celor cereşti şi celor pământeşti şi celor de supt bezne, aşa iaste şi ia, mai cinstită în cer decât heruvimii şi mai slăvită fără de asămânare decât serafimii şi pre pământ mai închinată şi mai fericită ca o îm-părăteasă a lumii, de toţi credincioşii pământului şi supt bezne mai straşnică şi mai înfricoşată asupra dracilor decât toţi sfinţii; întru

18

care nume Mariam, după a mea proastă socoteală, înţelégem cum mă cuprinde în sine trei lucruri: una pentru că fiind numele acesta de trei (silaves), adecă de trei înjugări, să înţelége cum că au năs-cut o faţă a Sfintei Troiţe, pre Fiiul şi Cuvântul lui Dumnezeu; a dooa că are fieştecare înjugare câte 2 slove şi să înţelége doao firi ale lui Hristos, adecă cea dumnezeiască şi cea omenească; a treia că sunt 6 slove de toate într-acest nume, cu carele înţelégem céle 6 taini mari şi preste fire, adecă blagovéştenia, naşterea, botezul, moartea pre cruce, înviiarea şi înălţarea la ceriu. Cu blagovéştenia s-au descoperit taina cea mai nainte de toţi vécii ascunsă; cu naş-terea s-au împăcat ceriul cu pământul, adecă Dumnezeu cu omul; cu botezul ne-am îmbrăcat cu haina nestricăciunii; cu moartea ni s-au dat viaţa; cu înviiarea ni s-au dat bucuriia şi cu înălţarea la ceriu, şădéria de-a dreapta lui Dumnezeu, Tatăl.

Aşijderea şi cu cuvintele céle de bucurie ce i-au zis îngerul: ,,Bucură-te de ceia ce eşti plină de dar, Domnul e cu tine”, iar în-ţelégem numele Preasfintei Troiţe. Că în cuvântul ce zice: bucură-te, să înţelége Fiiul, că el iaste toată bucuriia lumii, în cuvântul ce zice: plină de dar, să înţelége Duhul Sfânt, prin care să dau toate darurile şi în cuvântul cel ce zice: Domnul e cu tine, să înţelége Tatăl, că el iaste Domnul a toate, văzutelor şi nevăzutelor.

Dumnezeu însă, carele numai cu un cuvânt au făcut şi au zi-dit toate lucrurile céle văzute şi cele nevăzute, poate cu adevărat, cu cea desăvârşit a lui preaputernicie, să facă stéle mai luminoase decât acéstea ce strălucesc pre ceriu şi lună mai iscusită decât aceasta ce ne povăţuiaşte noaptea şi soare mai strălucitoriu şi mai luminat decât acesta, carele stinge cu lumina lui toate célialal-te lumini şi ceriuri mai mari şi mai largi în rotocolime şi păsări mai cu dulce glasuri şi flori mai cu multe mirosuri şi copaci mai nalţi şi mai roditori şi vânturi mai sănătoase şi văzduhuri mai de folos şi hiară mai multe la număr şi mai de multe féliuri şi mai multe lumi decât aceasta ce lăcuim poate să zidească în mărime şi în meşterşug mai minunate; iară o zidire caré să covârşască în

19

vrednicie pre Maica lui Dumnezeu nu va putea să facă niciodată, măcar că iaste preaputérnic. Pentru că precum nu iaste cu putin-ţă nu zic să socotească, ce nici cu mintea să gândească neştine o fiinţă mai cuvioasă şi mai naltă decât dumnezeirea, aşa nici o zidire mai covârşitoare decât acéia ce au născut pre un Dumne-zeu carele s-au făcut om. Că pre dânsa o au ales Dumnezeu, mai înainte decât toată zidirea, pentru ca să-i fie lăcaş vecinic, după cum grăieşte David: ,,Aceasta iaste odihna mea în vécii vécilor şi într-însa voiu lăcui, pentru că o am ales”.

Aleasă iaste, cu adevărat, ca soarele, pentru că iaste încu-nunată cu toate razele darurilor dumnezeieşti şi strălucéşte mai vârtos între célélalte lumini ale ceriului.

Aleasă iaste şi frumoasă ca luna, pentru că cu lumina sfin-ţeniei stinge célélalte stéle şi pentru marea şi minunata strălucire de toate şireagurile stélelor celor de taină să cinstéşte, ca o împă-răteasă.

Aleasă iaste ca răvărsatul zorilor, pentru că ia au gonit noap-tea şi toată întunerecimea păcatului şi au adus în lume zioa cea purtătoare de viaţă.

Aleasă iaste, că iaste izvor carele cu curgerile cereştilor bu-nătăţi adapă sfânta bisérică şi tot sufletul creştinesc.

Aleasă iaste, că iaste chiparos carele cu nălţimea covârşaşte ceriurile şi pentru mirosul cel din fire s-au arătat departe de toată stricăciunea.

Aleasă iaste, că iaste crin, că măcar de au şi născut între mă-răcinii nenorocirii ceii de obşte, iar nu ş-au pierdut niciodată po-doaba albiciunii.

Aleasă iaste că iaste nor carele n-au ispitit nici o greime a păcatului.

Aleasă iaste, pentru că iaste fecioară mai nainte de naştere, fecioară în naştere, fecioară şi după naştere şi iaste o adâncime nepricepută a bunătăţilor şi o icoană însufleţită a frumoseţilor ce-lor cereşti. Iaste o grădină încuiată dintru caré au eşit floarea cea

20

nevestejită şi fântână pecetluită, dintru caré au curs izvorul vieţii, Hristos.

Pre aceasta au văzut-o Moisi în muntele Sinaei, ca un rug aprins şi nu ardea.

Pre aceasta au văzut-o Aaron, ca un toiag înflorit şi plin de roadă.

Pre aceasta au văzut-o Iacov, ca o scară întărită, din pământ până în ceriu şi îngerii lui Dumnezeu să suiia şi să pogorâia pre dânsa.

Pre aceasta au văzutu-o Iezechiil ca o uşă încuiată, prin caré nimeni n-au trecut.

Pre aceasta o au văzutu-o Ghedeon, ca o lână, Avvacum ca o dumbravă umbroasă, Daniil ca un munte şi Solomon ca un pat.

Aceasta astăzi să mută de pre pământ la ceriu; lasă întristă-ciunea şi să duce la bucurie, lasă céle de jos şi priiméşte céle de sus; lasă céle stricăcioase şi câştigă céle nemuritoare şi vecinice. Astăzi îşi dă preasfânt sufletul ei în mâinile Fiiului ei şi cu cântări îngereşti şi apostoleşti să petréce cinstit trupul ei în satul Gheth-simani, spre îngropare.

Astăzi ceriul întinde sânurile sale şi priiméşte pre céia ce au născut pre acela ce nu-l încape toată zidire.

Astăzi să minunează toate puterile cereşti, zicând una cătră alta: cine iaste aceasta ce să sue din pustiiu, adecă de pre pământ la ceriu? Cine iaste aceasta caré să ivéşte ca zorile, frumoasă ca luna şi aleasă, ca soarile? Cine iaste aceasta ce să sue de pre pământ în ceriu, albită, înflorită, întru caré hulă nu iaste? Rădi-caţi porţile voastre, zic cétele céle îngereşti, una cătră alta şi cu cântări de laudă priimiţi pre împărăteasa ceriului şi a pământului, caré vine să lăcuiască den a dreapta împăratului Dumnezeu, cu îmbrăcăminte cu aur îmbrăcată, împistrită, după cum zice David, căci aceasta iaste céia ce au împăcat ceriul cu pământul şi pe Dumnezeu cu omul. Aceasta iaste bucuriia celor drepţi şi nădéj-dia celor păcătoşi.

21

Pre aceasta, dară şi noi, cu toţii trebue cu dragoste, cu cu-cerie, cu inimă curată şi cu cântări de laudă să o cântăm şi să o lăudăm, ca pre o Maică a lui Dumnezeu şi cu bucurie sufletească să prăznuim adormirea ei. Ce, o Maică Fecioară, acest norod ce stă înaintea măririi-tale, văzând înălţimea curăţeniei tale şi cu-noscând-şi ei nevredniciia şi smereniia lor, nu îndrăznesc, fără de mijlocitoriu ca să-ţi aducă căzuta închinăciune şi mulţemită, pen-tru multele faceri de bine şi să se roage ca să te milostiveşti asu-pra lor. Pentru acéia eu, nevrédnicul şi mult păcătosul robul tău, fiindu-le tată sufletesc, rânduit de Fiiul tău, prin mijlocul mieu să roagă cu toţii, cu căldură, dintru adâncul inimii zicând: stăpână de Dumnezeu Născătoare, împărăteasa ceriului şi a pământului, cinstea şi slava creştinilor, céia ce eşti mai naltă decât ceriurile şi mai curată decât soarele, Fecioară prealăudată, nădéjdia celor păcătoşi şi liniştea celor bătuţi de valurile păcatelor, caută asupra norodului tău, vezi moştenirea ta, nu ne lăsa pre noi, păcătoşii, ci ne păziaşte şi ne mântuiaşte de vicleşugurile diiavolului, că ne-au împresurat scârbele, nevoile, răotăţile şi necazurile. Dă-ne mână de ajutoriu, Fecioară, că perim. Nu te îndura de noi, că pre tine te avem ajutătoare şi la tine nădăjduim, ca cu rugăciunile tale céle prea putérnice şi nebiruite, să îmblânzeşti, pe Fiiul tău asupra noastră, ca să-şi întoarcă mila sa cea bogată spre noi; şi încăş roagă cu căldură, ca să dea putére dintru înălţimea lăcaşului său şi prealuminatului nostru domn, pre carele proniia sa l-au ales preste acest norod, ca să poată chivernisi cu înţelepciune întrea-gă turma ce i s-au încredinţat, în mulţi ani luminat, cu fericită sănătate şi să o apere de lupii cei văzuţi şi nevăzuţi. Să păzească şi toată cinstita această boerime de toate primejdiile şi de toate vicleşugurile vicleanului şi să le dea dragoste, uniciune, spor şi ajutoriu întru toate; şi să ne învrednicească pre toţi de obşte ca să petrécem toată viiaţa noastră cinstită, curată şi fără de prihană, ca cu o gură şi cu o inimă pre dânsul de pururi să-l mărim şi ţie să zicem: ,,Bucură-te céia ce eşti plină de dar, Domnul e cu tine”.

22

CUVÂNT DE ÎNVĂŢĂTURĂ ASUPRA OMULUI MORT

,,Nu plângeţi, că n-au murit, ci doarme”. Aşa au zis Fiiul lui Dumnezeu, când au văzut moartă în pat pre fata lui Iair, mai-ma-rele sinagogului. Şi aşa zic şi eu cătră înţelepţiia voastră, blagos-loviţilor ascultători şi cătră dumneata (cutarele) şi cătră célialalte iubite rudenii, carii cu tânguiri şi cu lacrămi vă întristaţi împreu-nă, pentru această de bun neam şi cinstită cucoană care s-au odih-nit în Domnul.

,,Nu plângeţi, că n-au murit, ci doarme”. Fericitul ei sfârşit iaste adormire, iar nu moarte. Drept acéia nu cére de la voi lacră-mi, nu pohtéşte suspinuri, nu priiméşte întristăciune, nici plânge-re. Vrédnic de plâns sunt limbile, că n-au credinţă, jidovii, că n-au botez, ereticii, că sunt despărţiţi din braţele biséricii; pentru căci aceştea adevărat mor, aceştia iau vécinica moarte, precum zice fericitul Pavel, la al şaselea cap, cătră romani: ,,Că cel ce au murit păcatului, au murit odată”.

Iar o cocoană creştinească, aceasta, ce s-au născut în baia sfântului botez, ce au supt laptele credinţii, ce s-au hrănit în casa învăţăturii dumnezeescului dar, ce s-au întemeiat cu putérea cin-stitelor taini, ce era îngrădită cu bunătăţi, cu faceri de bine, cu lucruri plăcute lui Dumnezeu, una ca aceasta, adevărat, n-au mu-rit, ci doarme. Aşa ni-o adeverează nemincinoasa gura lui Hristos la Sfânta Evenghelie: ,,Acela ce créde întru mine, nu va muri în véci”. Şi de vréme ce credinciosul nu moare, iaste lucru adevărat că sfârşitul lui nu iaste moarte, ci adormire. O mărturiséşte marele Vasilie la cuvântul ce face asupra morţii: ,,Moartea drepţilor iaste (zice) adormire”. Şi iarăş, la motivele Rusaliilor: ,,Că nu iaste, Doamne, moarte robilor tăi, când ieşim noi din trup şi venim la tine, Dumnezeul nostru, ce schimbare dentru céle mai cu grijă la céle mai fericite şi la céle mai vésele şi la odihnă şi la bucurie”.

Şi adevărat, cât iaste de dulce această adormire şi cu cât

23

iaste mai dorită decât adormirea cea firească, de toate zilele. La adormirea cea firească rămâne omul făr’de simţire: nu véde, nu aude, nu cunoaşte, să uită pre sine, uită pe fiii lui, pre rudenii, pre priiateni, rămâne lipsit de toate răsfăţările vieţii şi de lumina aceştii lumi.

Iar la adormirea ceastă de pă urmă o, cât să bucură, cât să răsfaţă şi cât înviiază, în loc de a-ş piiarde lumina. Îşi deschide mai vârtos uşa ceriului, a luminii cei adevărate. O zice Isaia la al noaolea cap: ,,Celor ce lăcuesc în locul şi umbra morţii, lumină îi va lumina pre ei”. În loc de a să lipsi de răsfăţări şi de bogăţii, câş-tigă frumoseţile, carele pot singure să sature toate pohtele lui. O adeverează David, la Psalomul 16: ,,Sătura-mă-voiu când mi să va arăta mărirea ta”. În loc de a rămânea de cunoştinţa rudeniilor şi a priiatenilor, între strălucirile luminii cei neapropiiate, véde, în toate zilele, şi pre părinţi şi pre fii şi verice alt au avut dorit în lume. O mărturiséşte marele Pavel cătră corinthéni, în 13 capete: ,,Acum cunosc din parte, iar atuncea voiu cunoaşte, precum şi cunoscut sunt”.

Şi de vréme ce aici, după adormirea cea firească, să întoarce iar omul la osteneli, la scârbe, la supărări, la patemi, acolo, după ador-mirea cea de pe urmă, caré o numim noi a morţii, tréce din scârbă la bucurie, din stricăciune în nestricăciune, din oraşul lacrămilor la locul veseliei, din turburarea vieţii la adăpostirea cea lină a mântu-irii, din patimile Eghipetului în pământul cel fericit al făgăduinţei, din robiia lumii la mântuirea ceriului, din petrecaniia omenească, în ceata fericiţilor îngeri, ce altă norocire iaste mai mare, decât aceas-ta? Ce altă adormire mai dorită, decât adormirea morţii?

Drept acéia zice şi Duhul Sfânt la Eclisiastul, în 7 capete: ,,Mai bună e zioa morţii, decât zioa naşterii, că naşterea iaste în-ceputul durerilor, iar moartea iaste începutul vieţii cei fericite”.

Drept acéia zic iară: ,,Nu plângeţi, că n-au murit, ci doarme”, şi cu mine împreună vă zice şi cel cu rostul de aur, Ioan: ,,Să cuvi-ne la moarte să ne bucurăm, iară să nu plângem”. Şi pricina iaste,

24

zice sfântul: ,,De va fi tânăr, s-au mântuit curând din mijlocul rélelor, iar de va fi bătrân, acéia ce i să părea mai dorită a fi, cu saţiu luându-l, s-au dus”.

Şi noi, de nu vărsăm lacrămi niciodată, când ruda sau priiate-nul doarme, ci mai vârtos liniştim, tăcem şi ne nevoim ca să nu-i dăm vreo supărare, măcar să ştim cum că adormirea iaste moarte trecătoare ,,sfârşitul a unii zile”, precum zice dumnezeescul Zla-toust, dară pentru ce să le vărsăm pentru cei morţi? Pentru ce să ne întristăm de sfârşitul vieţii fraţilor noştri, ce să odihnesc în Domnul, ce să veselesc în slava cerească, ce lăcuesc în lăcaşurile celor vii? Adevărat, moartea, ca o nemilostivă ce iaste, au secerat făr’de vréme pre această floare aleasă şi au răpit prea timpuriu podoaba, frumuséţia neamului femeesc.

Iar pentru aceasta nici lacrămele sunt cu cale, nici întristarea cu dreptate. Că precum iaste mai norocit corăbiiariul acela, pre carele vântul cel tare îl aduce cu grabă la linişte, decât acela ce cu mare linişte, făr’de vânt, călătoréşte, aşa mai fericit iaste şi acela ce, fără vréme, de moarte grabnică să mută la liniştea dumneze-eştii fericiri. Zice înţeleptul Solomon: ,,Sfârşindu-se preste puţin, au plinit ani mulţi, că plăcut era Domnului sufletul lui”. Au stătut cu bună mulţemită la Dumnezeu şi sufletul aceştii cinstite cocoa-ne, pentru multa ei credinţă, pentru bunătăţile ei céle creştineşti, pentru curăţeniia cea făr’de asemânare, pentru cuceriia cea mare, la céle dumnezeeşti.

Drept acéia s-au sfârşit preste puţin, pentru ca să câştige ro-durilor lucrurilor ei, celor plăcute de Dumnezeu sau, să zic mai bine, s-au sfârşit preste puţin, pentru ca să câştige zilele ei şi să-şi facă viaţa ei vécinică.

O pasăre, ce să numéşte finix, de ce să săvârşeşte făr’de vré-me de acéia mai mult îşi adaoge zilele vieţii lui, pentru căci moar-tea îi înoiaşte viaţa şi-i dăruieşte ani mai mulţi. Deci această co-coană, de ar fi murit pentru ca să se săvârşească, ar fi fost vrednic de plâns sfârşitul ei, pentru căci s-ar fi perdut un chip minunat ca

25

aceasta al darurilor şi al bunătăţilor. Dară de vréme ce s-au săvâr-şit pentru ca să trăiască în véci, pentru ca să se bucure, împreună cu îngerii, pentru ca să se nască de a doa oară, în ceriu, ca finixul, ce trebuesc lacrămele? Se cuvine (zice fericitul Pavel) acest trup stricăcios să se îmbrace cu nestricăciune şi acest muritoriu să se îmbrace cu nemurirea. Încetează, drept acéia, jalea, săvârşească-se întristăciunea, că n-au murit, ci doarme.

Şi precum zicea apostolii cătră Hristos pentru Lazar, aşa zic şi eu pentru dânsa: ,,De-au adormit, mântui-să-va”. Va aşăza, fără de nici un presupus, marele Dumnezeu sufletul ei cel creştinesc în sânul lui Avraam şi al lui Isac şi al lui Iacov, în lăcaşurile celor vii, în corturile celor drepţi, unde strălucéşte lumina cea de pururi a dumnezeeştii lui mărire.

Şi de vréme ce între célialalte faceri de bine sunt folositoare cererile sfintei bisérici şi rugăciunile celor credincioşi, pentru ca să câştige fieştecare creştin fericirea cea neschimbată, pentru aceasta vă pohtesc pre toţi, preasfinţilor arhierei, cuvioşilor ieromonaşi, cucérnicilor preoţi, cinstiţilor boiari şi pre tot norodul ce vă aflaţi de faţă, să ziceţi cu un glas şi cu o inimă, toţi deodată, Dumnezeu să o iarte şi să o fericească, pentru ca să se învrednicească şi ia şi noi toţi (când va fi voia lui Dumnezeu) să ne veselim împreună întru împărăţiia ceriului, unde iaste viaţa făr’de moarte şi mărirea nedescoperită şi bucurie stătătoare şi vécinică. Amin.

Fragmente citate după: Literatura română medievală. Antologie alcătuită de un colectiv condus de Dan Horia Mazi-lu. – Bucureşti: Editura Academiei Române, 2003.

Evaluare:

Argumentaţi necesitatea elaborării predicilor în limba 1. română.

Identificaţi2. elemente de morală în opera lui Antim Ivireanul.Relevaţi expresivitatea artistică în 3. Didahiile lui Antim

Ivireanul.

26

Realizaţi o paralelă între 4. Didahiile lui Antim Ivireanul şi Cazania lui Varlaam prin prisma predicii originale şi a predicii traduse.

Relevaţi5. importanţa activităţii mitropolitului Antim Ivi-reanul pentru cultura română.

Repere critice

„Antim Ivireanul, fără îndoială, a avut un talent oratoric remarcabil. El rupe cu rutina predicii vechi, care se zbate în frazeologia bisericească veche, în discuţii teologice sterpe, în învăţături banale. Predica lui este vie; în ea transpiră nevoile vieţii de atunci, obiceiurile stricate ale societăţii contemporane. Câteodată, demascările neajunsurilor oamenilor de atunci capă-tă caracterul unei satire biciuitoare. În opera lui, plină de ima-gini vii, de comparaţii surprinzătoare, se simte şi omul literelor: Omul se turbură „ca valurile mării când le suflă vântul”; „Cerul de osteneală au fost închis spre somn toţ ochii lui”; „Luna este stăpâna mării” etc.”.

Ştefan Ciobanu. Istoria literaturii române vechi. – Chişi-nău: Hyperion, 1992, p. 616.

„Opera de căpetenie a mitropolitului Antim Ivireanul rămâne Predicile sau Didahiile, după denumirea grecească, pe care le-a ţinut în unele duminici şi sărbători bisericeşti mai importante, fie la Bucureşti, fie la Târgovişte. Valoarea lor istorico-literară şi ar-tistică este cu totul deosebită. Antim Ivireanul este primul mare orator bisericesc în limba română care înlocuieşte cazania seacă şi stereotipă, ce se citea în biserică, cu predica vie. Din punct de vedere literar şi artistic, predicile depăşesc tot ceea ce s-a scris şi s-a tipărit în româneşte până la acea dată, prin expresivitate, vigoare şi lirism”.

27

Istoria literaturii române. Folclorul. Literatura română în perioada feudală. Vol. I. – Bucureşti: Editura Academiei Ro-mâne, 1964, p. 539.

„Ceea ce a realizat Dosoftei în poezie a făcut Antim Ivirea-nul (1650?- 1716) în oratoria Predicilor sale, cu care iese uneori din biserică şi cântă, ca un poet laic, cerul, soarele şi frumuseţi-le pământului, cum o făcuse Echanton, în antichitate, în Imnul soarelui, sau Francesco d′Assisi în al său Cantico del frate sole. El cântă luna şi pe Fecioara Maria, în graţia ei de madonă re-nascentistă. Nu vorbeşte pentru protipendadă, ca Bossuet, ci, ca Massillon, cuvântează în sprijinul celor mulţi, din limbajul cărora stoarce sevele stilului său, întocmai cum făcuse Dosoftei”.

Ion Constantin Chiţimia. Coordonate ale literaturii româ-ne vechi // Ipostaze ale literaturii române vechi şi premoderne (secolele XVI - XVII). – Chişinău: Elan Poligraf, 2007, p. 22.

„Mitropolitul Antim este, după cât ştim până acum, primul care, rupând cu tradiţia, se urcă în amvonul mitropoliei, în zilele marilor sărbători, ca să grăiască poporului său drept de la suflet la suflet. Până la el, în biserica noastră, locul predicii îl ţinea cazania; dar cazaniile, alcătuite cu multe veacuri în urmă, cuprindeau ex-plicarea textelor evanghelice în linii general-omeneşti, ca pentru toate vremurile şi pentru toate societăţile, pe când societatea ro-mânească de la începutul secolului al XVIII-lea avea nevoie de o învăţătură vie, adaptată la nevoile ei duhovniceşti, la suferinţele ei, la durerile ei. Mitropolitul Antim a înţeles acest mare adevăr şi, de pe înălţimea amvonului, el a ştiut să găsească cuvinte mişcătoare de mângâiere, care răsunau adânc în suflete, alinând necazurile unui neam întreg, ca de pildă acele discrete aluzii la lăcomia nesăţioasă a turcilor, care nu mai conteneau cu biruri şi angarale”.

Nicolae Cartojan. Istoria literaturii române vechi. – Bucu-reşti: Editura Fundaţiei Culturale Române, 1996, p. 366-367.

28

LITERATURA ISTORIOGRAFICĂ DIN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XVIII-LEA ÎN

MUNTENIA

Constantin Cantacuzino Stolnicul (1650? - 1716)

O personalitate de talia lui Dimitrie Cantemir, unul dintre umaniştii de seamă ai culturii române, erudit şi poliglot, a fost în Muntenia Constantin Cantacuzino, su-pranumit Stolnicul, fratele domnitorului Şerban Cantacuzino şi unchiul domnitoru-lui Constantin Brâncoveanu. Este cel de-al treilea fiu (din cei şase feciori şi şase fiice) al postelnicului Constantin Cantacuzino. Tatăl le-a oferit copiilor săi o educaţie aleasă, el însuşi fiind un cărturar şi posesorul unei biblioteci im-presionante în care se regăseau autori ai literaturii antice, bizan-tine şi era sistematizată în trei compartimente: cărţi cu caracter ştiinţific, istoric şi filosofico-teologic, ceea ce demonstra un înalt nivel de cultură. La Constantinopol şi Padova viitorul stolnic are parte de cei mai buni dascăli ai timpurilor: Albanius Albanesius, Valeriano Bonvicino, Arsenio Kaludi ş.a., aici absorbind efectiv „sporii” umanismului european, iar după reîntoarcerea în ţară „plantându-i” în fertilul sol românesc. Mai târziu este acuzat de un complot de domnitorul Grigore Ghica, vechiul duşman al Can-tacuzinilor, apoi arestat şi aruncat în închisoarea de la Cocorăşti.

Urcă rapid pe scara ierarhică până la dregătoria de stolnic, ceea ce i-a acordat şi supranumele. Despre activitatea lui Constan-tin Cantacuzino sub domnia fratelui său, Şerban Cantacuzino, nu se cunosc multe detalii, dar se ştie că sub Constantin Brâncoveanu a fost sfetnicul intim al acestuia şi şef al cancelariei domneşti.

29

Susţine activ dezvoltarea tipografiei şi a învăţământului. În-treţine corespondenţă diplomatică şi culturală cu celebre persona-lităţi ale timpului: Hrisant Notara, regele Ian Sobieski, împăraţii Iosif I şi Petru cel Mare, Nicolae Milescu Spătarul şi mulţi alţii. Are un rol decisiv în întemeierea Academiei Domneşti de la Sfân-tul Sava din Bucureşti, organizată după modelul universităţilor apusene, unde se studia filosofia, retorica, ştiinţele fizice şi limbi-le elină, latină, italiană.

Persoana lui Constantin Cantacuzino Stolnicul apare şi în Letopiseţul Ţării Moldovei al lui Ion Neculce, în 1693, când o însoţeşte pe soţia domnitorului Constantin Brâncoveanu, Stanca, la nunta fiicei acestora, Maria, cu domnitorul Moldovei Constan-tin Duca: Şi trimisă Brâncovanul pe fiică-sa Maria cu unchi-său stolnicul Constantin Cantacozono şi maică-sa, doamna Stanca, şi cu mulţi alţi boieri şi giupânesă, rudenii din Ţara Muntenească, de vinir-în târgu în Ieşi. […] Şi boierimea a doo ţări nuntiră 3 săptămâni cu mare pofăli şi podoabe şi cu feluri de feluri de mu-zice şi de pelivănii, de mirare în târgu în Ieşi.

Divergenţe serioase între unchi şi nepot au avut loc în preaj-ma războiului ruso-turc din 1711. Constantin Brâncoveanu ple-da pentru neutralitate, iar stolnicul era de părere că Muntenia ar trebui să treacă de partea ruşilor. Poate că acest conflict a fost motivul mazilirii lui Brâncoveanu în 1714, deoarece Constantin Stolnicul avea mulţi prieteni influenţi la Poarta Otomană.

După Brâncoveanu, în scaunul domnesc al Munteniei urcă feciorul Stolnicului, Ştefan Cantacuzino. Acesta din urmă con-tinuă politica de eliberare naţională de sub jugul otoman. Dar în 1716 este mazilit şi Ştefan, luând drumul Constantinopolului îm-preună cu tatăl său. Soarta celor doi Cantacuzini a fost asemănă-toare Brâncovenilor. În ziua de 7 iunie 1716 au fost spânzuraţi, iar capetele lor au fost trimise vizirului la Adrianopol.

Stolnicul Constantin Cantacuzino a lăsat urmaşilor o lucrare cu referinţă la originea românilor, Istoria Ţării Rumâneşti, întru

30

care să cuprinde numele ei cel dintâi şi cine au fost lăcuitorii ei atunci şi apoi cine o au mai descălecat şi o au stăpânit până şi în vremile de acum s-au tras şi stă, fiind una dintre scriiturile ce au fost redactate pentru a combate ideea greşită lansată de unul dintre compilatorii Letopiseţului Ţării Moldovei al lui Grigore Ureche cum că noi provenim de la „tâlharii de la Râm” şi se în-scrie în acelaşi şir cu De neamul moldovenilor a lui Miron Costin şi cu Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor a lui Dimitrie Cantemir.

Predoslovia lucrării este mult mai amplă decât alte introdu-ceri de acest tip şi mult mai bine argumentată. Lipsa surselor atât interne, cât şi externe despre istoria ţării l-a făcut pe Stolnic să pună mâna pe condei: Ce greu, zic, foarte-mi iaste, de vreme ce nu aflu eu pănă acum, măcar cât am ostenit, cât am cercat, cât am întrebat şi de ştiuţi şi de bătrâni domiriţi şi înţelepţi şi în tot chipul m-am trudit şi pentr-alte părţi şi cu cheltuială am nevoit, că doar aş fi aflat vreun istoric, carele şi de ţara aceasta, de în-cepătura ei, şi de lăcuitorii ei şi domnitorii ei, carii sunt şi cum s-au purtat şi de obiceaiurile lor şi de legile ei, şi de altele multe ce într-însa să vor fi aflat, carele să scrie pe amăruntul toate şi cu deadinsul, precum de alte ţări fac şi scriu pe larg toate. Ci dar eu până astăzi, nici acel scriitoriu, nici acel spuitor n-am aflat.

Mai mult decât atât, Constantin Cantacuzino propune varian-ta proprie a absenţei surselor. Aşezarea geografică, suprafaţa mică a ţării, dar şi separarea de Ardeal şi de Moldova sunt primele mo-tive ale sărăciei informaţiei: Că mică şi can laturi ţara multora au părut că iaste, încă mai vârtos acum de când osebită de Ardeal şi de Moldova iaste.

Stolnicul laudă decizia cronicarilor din afara graniţelor ţării de a consemna toate evenimentele importante şi de a le lăsa ur-maşilor şi regretă că nu se repetă aceeaşi situaţie şi în Ţara Ro-mânească: Puţini au fost pământenii aceştii ţări, cum să vede, ca aceia, ca să şază ei să scrie ale patriei lor şi să istorisească

31

întâmplările moşiei lor, precum fac alţii de ale lor, şi nu de mulţi şi multe, însă tot fac, iar la noi mai nici unul...

Consecinţele lipsei de surse dintr-un anumit fragment tem-poral, în special când au fost puse bazele poporului nostru, are un ecou peste secole şi influenţează negativ asupra societăţii: Nu numai de râsul altora suntem, ci şi orbi, muţi, surzi suntem de lucrurile şi faptele celor mai de demult ce într-acest pământ s-au întâmplat şi s-au făcut, cari de nevoie încă le era şi ne iaste a le şti, pentru ca să putem şi traiul vieţii noastre a tocmi. Or, aserţi-unea cum că fără trecut nu există viitor este susţinută şi de Con-stantin Cantacuzino anume prin ideile promovate.

Stolnicul propune o serie de eventuale surse, cu anumite re-zerve, care ar putea sta la baza elaborării lucrărilor istorice, în acelaşi timp reliefând avantajele şi pericolele acestora. Folclorul este cap de serie în acest sens: Însă nu zic că den om în om n-au rămas şi aici nişte spuneri şi nişte poveşti mai vârtos bătrânii ce povestesc de cele ce au fost. Ci şi acelea foarte slab lucru iaste şi primejdie de a le crede, pentru că de multe ori s-au luat seama, că de un lucru numai, doi într-un chip nu povestesc, ci unul una, altul alta băsnuiaşte. Unde nici de la acelea nici o adevărată şti-inţă n-avem nici din cântecele cari vestesc de vitejii, au de alte fapte ale domnitorilor şi ale altor vrednici oameni, ce au lucrat, cari dupe la lăutari şi dupe la alţi cântători auzim, putem şti ce-vaşi ales. Că şi acelea nu numai ce au laudă mai multă, au hulesc decât cele ce au fost, ci şi foarte împrăştiiat şi prea pe scurt po-menesc lucru şi făr′de nici o orânduială sau tocmeală. În viziu-nea autorului, subiectivitatea interpretărilor este prima carenţă a surselor folclorice, dar şi plasarea evenimentelor la extreme (prea multă laudă sau hulă) nu oferă prea multă credibilitate.

Un alt izvor ce ar putea umple golul de informaţie sunt „hri-soavele domneşti”, dar referinţele conţinute aici, sunt, de regulă, foarte succinte: Mai trudit-am încă ca doar din hrisoavele domni-lor ce sunt pre la boierime şi pre la mănăstiri date şi la sate, câte

32

am putut vedea, să poci scoate cevaşi, ca să ştim măcar dintr-acelea, deacă dintr-altele nu să poate afla; căci că într-însele să vede a zice cevaşi, dând pricinile pentru ce sunt date acele hri-soave, adecăte au sunt pentru că au dăruit domnii destoinicilor şi bunilor slugi ocine, sau altcevaşi pentru vredniciia şi mari slujbe ce vor fi făcut domniei şi ţărâi...

Concluzia la care ajunge Constantin Cantacuzino este că cer-cetarea cu mare atenţie a cronicilor străine (greceşti, leşeşti, ungu-reşti etc.) şi selectarea ştirilor ce se referă la Ţara Românească pot constitui piatra de temelie pe care va fi edificată viitoarea cronică naţională: Ci doar aşa lucrul fiind, ce a face eu n-am, fără cât iată, dupe la istoricii streini, pe la greci, pe la leşi, pe la unguri şi pe la alţii voi umbla a cere şi a mă îndatori, ca ce vor fi şi ei pomenind şi istorisind de această ţară, să zic şi eu aici şi cât îmi va fi putinţa, foarte voi nevoi, ca ce va fi mai adevărul, dupe zisele lor să arăt. Deşi Stolnicul este conştient de atitudinea subiectivă, ba chiar de rea-voinţa istoricilor străini faţă de Ţara Românească: Măcar că unii dintr-acei ce scriu de dânsa, ca nişte streini ce sunt şi şî voitori de rău unii, nu adevărul scriu, ci-i micşorează lucru-rile, şi pe lăcuitorii ei rău îi defaimă, şi multe hule le găsesc.

Istoria Ţării Rumâneşti este împărţită în şapte capitole şi cuprinde cele mai importante informaţii cu privire la: numele Da-ciei, războaiele daco-romane, romanizarea, numele de vlah, în-cheind cu năvălirea hunilor lui Attila. Există opinii cum că autorul ar fi dus istoria ţării până la întemeierea principatelor, dar nu s-a păsrat decât până la Attila.

Impresionează lista surselor utilizată la elaborarea lucrării. Sunt citaţi autori ca Aristotel, Dion Cassius, Flavio Biondo, Ioan Carion, Antonio Bonfini, Nicolaus Olahus şi mulţi alţii. Sursele interne nu sunt reflectate în operă, deşi se ştie cu certitudine că l-a cunoscut pe Grigore Ureche şi, posibil, pe Miron Costin.

Constantin Cantacuzino este primul cronicar ce îşi înteme-iază ideile cu privire la originea românilor şi la continuitatea ele-

33

mentului roman în Dacia pe nişte argumente solide: Iară noi, într-alt chip de ai noştri şi de toţi câţi sunt rumâni, ţinem şi credem, adeverindu-ne den mai aleşii şi mai adeveriţii bătrâni istorici şi de alţii mai încoace, că valahii, cum le zic ei, iară noi, rumânii, suntem adevăraţii romani şi aleşi romani în credinţă şi în bărbă-ţie, den carii Ulpie Traian i-au aşezat aici în urma lui Decheval, dupre ce de tot l-au supus şi l-au pierdut; şi apoi şi alalt tot şi-reagul împăraţilor aşa i-au ţinut şi i-au lăsat aşezaţi aici şi dintr-acelora rămăşiţă să trag până astăzi rumânii aceştia.

Unitatea românilor de pretutindeni nu este pusă sub un semn de interogare, deoarece istoricul este ferm convins că toţi românii se trag din acelaşi „izvor”: Însă rumânii înţeleg nu nu-mai ceştia de aici, ce şi den Ardeal, carii încă şi mai neaoşi sunt şi moldovenii şi toţi câţi şi într-altă parte să află şi cu această limbă, măcară fie şi cevaşi osebită în nişte cuvinte den ames-tecarea altor limbi, cum s-au zis mai sus, iară tot unii sunt. Ce dară pe aceştia, cum zic, tot romani îi ţinem, că toţi aceştia dintr-o fântână au izvorât şi cură.

Legendele despre provenienţa românilor de la tâlharii de la Râm şi cea privind întemeierea Moldovei de păstorii veniţi din Maramureş nu-i insuflă încredere Stolnicului, considerându-le basne.

Asupra numelui de vlah Cantacuzino prezintă câteva opinii: cum că ar proveni de la numele comandantului Flacus sau după numele fiicei lui Diocliţian, căsătorită cu un rege al dacilor, sau dintr-un cuvânt de origine greacă ce în traducere ar semnifica a arunca cu săgeata.

De la Constantin Cantacuzino a mai rămas şi o hartă a Ţării Româneşti, pe care o tipărise încă la Padova, astăzi pierdută.

Stolnicul Constantin Cantacuzino este unul dintre cei mai reprezentativi umanişti români ai sfârşitului de secol XVII şi în-ceput de secol XVIII.

34

ISTORIIA ŢĂRII RUMÂNEŞTI

întru care să cuprinde numele ei cel dintâi şi cine au fost lăcuitorii ei atunci şi apoi

cine o au mai descălecat şi o au stăpânit până şi în vremile de acum s-au tras şi stă

PREDOSLOVIE

Cu greu şi cu strimt iaste neştine a da cap şi începătură fieştecăruia lucru, mai vârtos celuia când nici cum, nici de nici o parte ajutor iaste, nici ştiinţă de la alţii, sau pomenire măcară să află ca o povaţă, făcându-se şi ca o luminare arătându-se, ca să se poată ajuta cel ce nu ştie de la cel ce ştie şi céle din întunérec să iasă la lumină.

Că nici unul în lume nu iaste carele den sine numai să ştie şi nici unul nu au aflat nimic, pănă când n-au fost de altul învăţat. Nici nimeni nu să poate domiri de nici un lucru, de nu mai nainte au au văzut, au au auzit, sau au cetit şi de nu ca acélea, asémene ca acélea, măcar cât de puţin, şi de nu acelaşi adevăr şi de lucru ce poftéşte neştine, au zis, sau au scrisu, măcar cât de puţin şi de altele, ca numai să se poată altul deştepta spre gândirea acelora şi a altor lucruri încă destul iaste. Şi carii ca acelea au făcut şi au pomenit, cât de cât măcar, nemoarte muţămite au auzit şi în bună pomenire au rămas. [...]

Ci dar cu greu şi cu număr iaste a da, zic, neştine începătură celor ce mai despre toate părţile întunérec iaste, precum şi mie acum să întâmplă a veni, vrând, cum am pomenit mai sus, a istori ale ţării, ce-i zicem noi astăzi: rumâneşti. Cu greu, zic, foarte-mi iaste, de vréme ce nu aflu eu pănă acum, măcar cât am ostenit, cât am cercat, cât am întrebat şi de ştiuţi şi de bătrâni domiriţi şi înţe-lepţi şi în tot chipul m-am trudit şi pentr-alte părţi şi cu cheltuială am nevoit, ca doar aş fi aflat vreun istoric, carele şi de ţara aceas-

35

ta, de începătura ei, şi de lăcuitorii ei şi domnitorii ei, carii cât şi cum s-au purtat şi de obiceiurile lor şi de legile ei, şi de altele multe ce într-însa să vor fi aflat, carele să scrie pe amăruntul toate şi cu deadinsul, precum de alte ţări fac şi scriu pe larg toate. Ci dar eu încă până astăzi, nici acel scriitoriu, nici acel spuitor n-am aflat. Şi aceasta, căci n-au istorit nimeni de dânsa cu deadinsul, cum zişi, pare-mi-se că dintr-acéste pricini vine.

Întâi, că mică şi can laturi ţară multora au părut că iaste, încă mai vârtos acum de când osebită de Ardeal şi de Ţara Moldovei iaste. (Cum mai nainte vom arăta, când şi până când zic istoricii şi gheografii că au fost împreună şi de când s-au osebit).

A dooa, că puţini au fost pământenii aceştii ţări, cum să vede, ca aceia, ca să şază ei să scrie ale patriei lor şi să istorească în-tâmplările moşiei lor, precum fac alţii de ale lor, şi de nu mulţi şi multe, însă tot fac, iar la noi mai nici unul. Săvai că poate zice neştine că să află şi aici létopiseţe, ci răspunsul îi iaste gata, că acela ce l-au făcut, den neştiinţă să véde să-l fie scris, sau den ne-grijuire, doar căci atâta iaste de netocmit, de încurcat şi de scurt, cât mai multă turburare şi mirare dă celui ce cetéşte, decât a şti cevaşi adevăr dintr-însul.

Această dară scădére mare şi jale doar într-acest norod al neştiinţei şi al nevrérei să-l învéţe fiind, iaste pricină, de astăzi, nu numai de râsul altora şi de ocară suntem, ci şi orbi, muţi, surzi suntem de lucrurile şi faptele celor mai de demult ce într-acest pământ s-au întâmplat şi s-au făcut, cari de nevoie încă le era şi ne iaste a le şti, pentru ca să putem şi traiul vieţii noastre a tocmi. Cum Nafclir în prologul Hronografului lui, ce face, zice: că fru-mos lucru iaste den greşalele altora să tocmim viaţa noastră şi nu ce alţii au făcut, să cercăm, ci ce bine făcut va fi, noi a urma să ne punem înainte. Şi trebuie să ştim ca pre cei buni şi vrednici, carii vor fi fost bune faptele lor, să le pomenim bine, şi pre ei să-i lău-dăm. Iar pre cei răi şi făcători de rău, să-i blestemăm şi să-i ocă-râm aceea parte alegându-şi în lume, cât au trăit, ca să-i rămâie.

36

Acéstea dară şi ca acéstea lăsându-le, că cine a le scrie n-au fost, nici alţii au purtat grijă, de n-au ştiut ei, sau n-au putut, ca să fie pus pe cei ce ar fi ştiut, măcar şi streini de ar fi fost (căci ca aceia, nici de aici, niciodată n-au lipsit), să scrie şi să istorească pe amăruntul şi ale aceştii ţări, ci au lăsat toate de s-au surpat în prăpastiia uitării şi întru întunérecul de véci au rămas.

Însă nu zic că den om în om n-au rămas şi aici nişte spuneri şi nişte poveşti, mai vârtos bătrânii ce povestesc de cele ce au fost. Ci şi acélea foarte slab lucru iaste şi primejdie de a le créde, pentru că de multe ori s-au luat seama, că de un lucru numai, doi într-un chip nu povestesc, ci unul una, altul alta băsnuiaşte. Unde nici de la acélea nici o adevărată ştiinţă n-avem, nici din cântecele cari vestesc de vitejii, au de alte fapte ale domnilor şi a altor vrédnici oameni, ce au lucrat, cari dupe la lăutari şi dupe la alţi cântători auzim, putem şti cevaşi ales. Că şi acélea nu numai ce au laudă mai multă, au hulesc decât céle ce au fost, ci şi foarte împrăştiiat şi prea pe scurt pomenesc lucru şi făr’de nici o orân-duială sau tocmeală.

Mai trudit-am încă ca doar din hrisoavele domnilor ce sunt pre la boierime şi pre la mănăstiri date şi la sate, câte am putut vedea, să poci scoate cevaşi, ca să ştim măcar dintr-acélea, dea-ca dintr-altele nu să poate afla; căci că într-însele să véde a zice cevaşi, dând pricinile pentru ce sunt date acéle hrisoave, adecăte au sunt pentru că au dăruit domnii destoinicilor şi bunilor slugi ocine, sau altcevaşi pentru vredniciia şi mari slujbe ce vor fi făcut domniei şi ţărâi (cum fac împăraţii şi domnii cei mari şi ieftini), dăruindu-le, acolo povéstea îi spune. Aşa şi în céle ce dau la mă-năstiri hrisoave, când fac mănăstirea, dirept ce o fac şi cine o face, colo spuind ca o istorie, vestéşte lucrurile. Ci puţin folos şi acélea mi-au dat, pentru că risipit şi foarte pe scurt zic şi fără cap povestesc şi numai de un lucru vorbescu, adecăte au de cela cui să dă, au de cel ce dă; aşa de mânăstiri de scrie încă ceia ce acei mănăstiri i să închină şi i să afieroséşte, zice, iar alt nimica nu mai

37

lăţéşte, nici de alte lucruri să mai întinde, unde dară puţin lucru şi puţin ajutor şi ştiinţă avem şi de la acéştea.

Şi încă mai iaste şi aceasta, că cine iaste acela care să poată şe-dea toate ale tuturor hrisoavelor să vază ce scriu şi cum scriu, ca să poată dintr-însele aduna să istorească lucrurile ce au fost ale ţării?

Şi cine iaste să poată face acéia ca să culeagă dintr-acélea măcară cap şi coadă lucrurilor, cărora pentr-atâta noian de ani s-au înfăşurat şi s-au desfăşurat, sau vreun adevăr să ne dove-dească, de nu doară s-ar fi ispitit cinevaşi; sau ar vrea să ispi-tească acéia a o face, ca să afle o prea puţină pricină (şi şi acéia încă nesărată), ca să zică că de acolo au aflat a zice cevaşi de lucrurile ţării? Iar şi acéia ce ar zice şi câte ar zice, n-ar fi alt, socotesc, făr’cât o gândire şi o aflare de o mare grămadă de minciuni, precum vedem în cea Alexandrie ce-i zic, cine o va fi făcut, nu ştiu, şi într-alte cărţului ce să văd pe la unii şi pe la alţii aici în ţară, şi mai multe în Moldova; în cari nu să cuprind altele, fără minciuni şi basne, dupre cari umblă norodul acesta rătăcindu-se şi cred céle ce niciodată de crezut nu-s, că nici au fost acélea vreodată, nici pot fi. Că măcară acea Alexandrie băl-măjaşte şi asémene ca acéia alte cărţului, ci acélea aflări ome-neşti numai ce sunt sau basne de céle ce făcea şi scorniia poeticii ethnici în vrémea elinilor pentru orbul norod (adecă idololatri) şi n-avea cunoştinţa unuia şi adevăratului Dumnezeu, ce făcea şi zămisluia ca acélea, sau ei altele cu acélea şi supt acélea basne pilduia, cum şi alţi mulţi dascali zic şi în Mithologhia unui Na-talis Comitis, om învăţat destule de acélea povesteşte, tâlcuiaşte şi zice: Acum dară din céle ce mai sus zicem, iată aiave să véde, că nici o povăţuitură, nici un ajutoriu, nici nici o luminare avem de la pământenii noştri, ca să putem şti, sau să ne şi domirim măcară de ale aceştii ţări lucruri şi fapte ce într-însa den bătrânii ani s-au întâmplat şi s-au lucrat. Căci nici unul nu s-au aflat, nici ştim să fie fost, carele cu deadinsul şi pre amăruntul dinceput să fie scris ale ei.

38

Iar de va şi fost cinevaşi scris şi va fi lăsat, ca şi noi ceşti de pre urmă, de acélea ce au fost să ştim, iată nicicum nu să află, nici auz pe cinevaşi să zică că au fost şi apoi s-au pierdut măcară, fără cât cel létopiseţ ce zicem, carele, destul de scurt, întunecat şi fără orânduială iaste, cum s-au zis mai sus şi vom vedea mai pe urmă, şi dintr-însul.

Ci dar aşa lucrul fiind, ce a face eu n-am, fără cât iată, dupe la istoricii streini, pe la greci, pe la léşi, pe la unguri şi pe la alţii voi umbla a cére şi a mă îndatori, ca ce vor fi şi ei pomenind şi isto-rind de această ţară, să zic şi eu aici şi cât îmi va fi putinţa, foarte voi nevoi, ca ce va fi mai adevărul, dupe zisele lor să arăt.

Săvai că câţi am găsit şi la mâna mea până astăzi au venit, văz că pe scurt şi ei de dânsa pomenesc şi încă can trecători ating şi istoresc numai, iar nu denceput şi pe deplin scriu ale ei, ci nu-mai cât le trebuie a o pomeni zic, apropiindu-se câte undevaşi de ale lor lucruri ce pe larg istoresc şi povestesc. Pentru care încă şi cât fac, mulţemită trebuie să le dăm, că încă nu de tot din tablele lumii uitaţi suntem, ci oarecine de céle ce oarecând au fost şi în-tr-această ţară, nu tace, ci spune şi scrie. Măcar că unii dintr-acei ce scriu de dânsa, ca nişte streini ce sunt şi şî voitori de rău unii, nu adevărul scriu, ci-i micşorează lucrurile, şi pe lăcuitorii ei rău îi defaimă, şi multe hule le găsesc. Şi pot avea şi direptate, zic, a face aşa, daca aceia alt mai bine nici ştiu, nici pot face. Şi pentru că în stepena ce astăzi să află (măcar că de oareşicând aşa să tra-ge), în carea ticăloasă şi jalnică iaste, cine cum îi iaste voia poate şi zice, şi scrie. Căci că nu iaste nimeni, nici cu condeiul, nici cu palma, a-i sta împotrivă, şi a-i răspunde.

Lăsăm, dară, fieştecăruia, a zice cum va vrea şi a râde cum va pofti, de vréme ce nici le iaste sfiială, nici ruşine de ruşinile lor, nici nu gândesc, că toate lumeştile supuse sunt mutărilor şi toate căte sunt umblă cu soroc şi cum, că de obşte iaste orbul noroc şi viitoarele lucruri nevăzute sunt. Ci dar a acelora acum trecându-le, la ale noastre mă întorc a zice.

39

STĂPÂNITORII ŞI LĂCUITORII ACEŞTII DACHII.CINE AU FOST ÎNTÂI

Stăpâniia dară şi lăcuia acest pământ acéle neamuri ce le zi-cea dachi şi gheti, oameni însă varvari şi groşi, idololatri, iară ostaşi mari şi tari la bătaia războaielor, nepoftitori a să supune altora, nici a să birui de alţii îngăduia. Avea craii şi oblăduitorii lor şi nimănui supuşi nu era şi mulţi încă de dânşii să îngroziia şi vecinii lor foarte de dânşii, să spăriia, căci de puţine ori biruiţi de unde mergea a să bate, să întorcea.

Acestora dară mergând numele şi vestea cum sunt, şi de tă-riia lor, împăraţii romani poftitori de lăţimea împărăţiei lor fiind, precum toate împărăţiile puternice sunt lacome de a supune pre alţii şi a-şi lăţi şi mări hotarele împărăţiei lor şi mai vârtos roma-na monarhie atuncea pe acele vremi înflorind, de multe ori în tot chipul au trimis să supuie şi pe acei dachi precum şi pe alte ţări toate câte era împrejurul lor.

Supusese pre unii cu arma, pre alţii cu groaza numai puterii lor, că atâta slujiia şi într-acélea vremi norocul izbândei lor, cât nici o ţară, nici un pământ au putut sta împotriva. [...]

TRAIAN ULPIE. PUINDU-SE ÎMPĂRAT ROMANILOR,AU SUPUS DACHIA DESĂVÂRŞIT

Aceasta dar mulţime de ani trăgându-se şi aşa lucrurile lor învârstându-se întru dânşii, până în vremile ce au stătut împărat romanilor Ulpie Traian, carele să trăgea de neam spaniol, înce-pând împărăţiia, de vârstă fiind de ani 42, la anul de la naşte-rea Fecioarei, cum zice Carion în Cronica lui, 128. Om înţelept de amintrelea, fiind învăţat mare, cu sfat în toate şi foarte dirept (cât şi aceasta au făcut, zic istoriile, cum că puindu-să împărat şi chemând pre cel dintâi al Pretoriului, i-au dat sabiia, zicându-i: „pentru mine slujaşte-o până dirépte le fac; iar de nu dirépte le voi face, împotriva mea tu o întoarce”) şi cu inimă mare, mai vârtos

40

într-ale oştilor lucruri era. Aceasta dară altcevaşi mai pe deasupra decât cei ce făcuse mai nainte vreme şi de această ţară gândind şi socotind într-alt chip şi ale sale gătiri de războaie îşi tocmiia; şi nu prea mulţi ani den împărăţiia lui trecând, deci cu mari greime de oşti şi cu nespuse puteri s-au sculat a oşti într-aceste părţi. Cât dar va fi fost putérea lui atunci şi cu câtă mulţime de oameni va fi umblat, cât au umblat şi au supus părţi ale lumii, putemu-ne însă cu mare mirare şi domiri câte cevaşi, că iată vrând pre lângă acéle oştiri ale lui şi lucruri mari ce apucase şi făcea ca să-i rămâie şi în fapte slavă, şi pomenire, doară şi minune la oameni în veci rămâ-indu-i. Pe unde mergea, drumuri mari de piatră şi şanţuri groaz-nice trăgea, pe unde şi umbla, precum şi pănă astăzi să văd şi aici la noi în ţară, cărora încă troianuri le zicem, rămâind de atuncea din om în om acel nume, carele să trage şi pănă astăzi, măcar că foarte puţini sunt carii să ştie dirept ce le zic troianuri. I a r ă acesta iaste adevărul, că din oştirea acelui mare împărat, Traian Ulpie, sunt rădicate şi nu numai aici, ci şi pentr-alte ţări. Aşa au făcut cum s-au zis, pentru ca să rămâie neamului omenesc pome-nire de mari şi de putérnice faptele lui. Iară de va fi şi altu cinevaşi făcut ca acélea din romanii voievozi sau împăraţi mai nainte vré-me, cum şi poate fi făcut (că toţi puternicii stăpânitori ca acelea nevoiesc a lăsa pe urmă de mari faptele lor pomenire), acéia nu o ştiu, pentru că de la acest împărat încoace asémene acelora ne-maifăcându-se, nici a mai pomeni vedem, unde rămâne de vor fi făcut şi alţii; iar pe numele acestuia au rămas de a să numi şi a să pomeni într-acest chip.

Aşa deci Traian acesta începând războiul întâi cu dachii, 16 ai scrie Carion că s-au tras, într-acéle vremi crăind pe aici Deche-val, carele era foarte om viteaz şi meşter la ale războaielor (pre-cum şi Dion îl scrie în Istoria vieţii lui Traian, ce face), şi bogat, şi mulţime de oameni avea. Precum pre lesne iaste a socoti şi a créde neştine că aşa va fi fost; de vréme ce afară dentr-altă vréme trecută mai denainte, câte şi câte războaie gréle şi bătăi sângeroa-

41

se făcuse între dânşii, care Decheval şi în vremile ce împărăţiia Domiţian la Roma, la anul de la înviiarea domnului 99, cu mari puteri s-au sculat împotriva lor şi nu puţine réle şi stricăciuni au simţit ţinuturile romanilor de dânsul. Apoi deci, 16 ani neprestan, cu o împărăţie mare şi puternică ca aceia a romanilor, cum să po-menéşte, câtă putere şi câtă avuţie au trebuit să aibă de au putut sta atâta împotrivă şi a răbda?

Însă, acea de apoi, văzând Traian că în lung să trage acest războiu şi gândind că multe să pot întâmpla dintr-acea zăbavă (mutătoriu foarte tuturor acestora fiind norocul), el însuşi cu toată romana putére s-au sculat de au venit, şi, viind până la marginea Dunării, den jos de Cladova, s-au apucat a face podul de piatră stătătoriu peste Dunăre, căruia şi până astăzi şi dincoace de Du-năre şi dencolo i să văd marginile şi începuturile cum au fost şi dirept ce loc au fost. Mai véde-să, zic, şi când scade apa la mij-loc, şi alte colţuri ca nişte picioare de zid; lângă care pod iaste şi Cetatea Severinul, dincoace mai sus oareceşi, care era făcută de Sever-împărat, mult încoace mai pe urmă decât Traian, împără-ţind acela, cum zice Carion, la anul de la Hristos 213, însă acuma spartă şi mult véche să véde.

Acest pod mare minune şi mare lucru au fost şi aiave semn iaste de nespusa-i putére ce au avut acea împărăţie. De care pod mulţi istoresc şi mulţi între alte minuni ce să vedea ale lumii îl număra, şi de meşteşugul lui cum l-au făcut, şi de altele câte de multe au trebuit până a-l face; iar de cheltuială cu cât s-au făcut, iaste [de] necrezut de a să şi spune. [...]

Acéstea ce zisem până aici, pentru alţii doară să par că am ieşit din vorba noastră, însă nu gândesc că fără cale sunt puse, de vréme ce acéstea şi mai multe decât acéstea, măcară de am putea şti luminând mintea noastră cu céle ce în lume mari fapte, de mari oameni scrise au rămas, şi acéstea voia lui Dumnezeu îngăduindu-le, că iară pren oameni minunile sale să săvârşească şi să rămâie cunoscute rodului omenesc. Toate învăţătura şi ştiinţa

42

descoperindu-le şi în lumină puindu-le şi lăsându-le, ca să putem încă cunoaşte şi să ştim lucrurile bunilor şi a răilor, a vrédnicilor şi a nevrédnicilor, ale legiuiţilor împăraţi şi ale tiranilor; ca pre cei buni şi vrédnici să lăudăm şi bine să cuvântăm, şi pre cei răi şi cruzi să ocărâm şi rău să-i pomenim. Aşijderea ca rélele să gonim şi să fugim, şi bunele să îmbrăţişăm şi să urmăm. [...]

VLAHII DE UNDE SĂ ZIC VLAHI, SAU ALT NUME IAR MAI TOT AŞA, CĂRUIA SCRIITORIU CUM I-AU

PLĂCUT PUINDU-LE NUMELE ŞI MAI ALES DE UNDE SĂ TRAG EI

Iară noi într-alt chip de ai noştri şi de toţi câţi sunt rumâni, ţinem şi crédem, adeverindu-le den mai aleşii şi mai adeveriţii bă-trâni istorici şi de alţii mai încoace, că valahii, cum le zic ei, iară noi, rumânii, suntem adevăraţi romani şi aleşi romani în credinţă şi în bărbăţie, den carii Ulpie Traian i-au aşezat aici în urma lui Decheval, dupre ce de tot l-au supus şi l-au pierdut; şi apoi şi alalt tot şireagul împăraţilor aşa i-au ţinut şi i-au lăsat aşezaţi aici şi dintr-acelor rămăşiţă să trag pănă astăzi rumânii aceştea.

Însă rumânii înţeleg nu numai ceştea de aici, ce şi den Arde-al, carii încă şi mai neaoşi sunt, şi moldovenii, şi toţi câţi şi într-altă parte să află şi au această limbă, măcară fie şi cevaşi mai osebită în nişte cuvinte den amestecarea altor limbi, cum s-au zis mai sus, iară tot unii sunt. Ce dară pe aceştea, cum zic, tot romani îi ţinem, că toţi aceştea dintr-o fântână au izvorât şi cură.

Fragmente citate după: Stolnicul Constantin CANTA-CUZINO. Istoria Ţării Rumâneşti. – Chişinău: Litera, 1997.

43

Radu Greceanu (1655? – 1725?)

Deşi avea o provenienţă destul de modestă (părinţii erau propri-etari de pământ în satul Greci, ţinutul Vlaşca, unde s-a şi născut viito-rul cronicar şi de unde se trage şi numele de familie), Radu Greceanu a reuşit să ajungă în rândurile aristocraţilor din Ţara Românească prin înalta cultură ce a acumulat-o prin şcoli, prin limbile pe care le cunoştea (elina şi neogreaca erau unele dintre ele) şi, nu în ultimul rând, prin căsătoria cu Catrina, fiica marelui boier Ivaşco Băleanu.

Scriitor, traducător, Radu Greceanu avea o bogată activita-te literară atunci când a fost ales de către domnitorul Constantin Brâncoveanu să fie cronicarul oficial al curţii. Fraţii Greceanu, Şerban şi Radu, au participat la redactarea primei ediţii în româ-nă a Bibliei, care ulterior a fost tipărită la Bucureşti în 1688, în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino. Radu Greceanu traduce omilii din Ioan Crhrisostom şi Pravoslavnica mărturisire a lui Petru Movilă, care fusese aprobată de Sinodul de la Iaşi în 1642, apoi confirmată de patru patriarhi ai creştinătăţii. De asemenea, Radu Greceanu este traducătorul primei povestiri în versuri în li-teratura română, şi anume: Povestire de jale şi pre scurt asupra nedreptei morţi a preacinstitului Costandin Cantacuzino, mare-lui postelnic al Ţării Rumâneşti, dedicată Stancăi Cantacuzino, fiica postelnicului şi mama lui Constantin Brâncoveanu.

Dar una dintre cele mai cunoscute şi mai discutate lucrări a lui Radu Greceanu este Începătura istoriei vieţii luminatului şi preacreştinului domnului Ţării Româneşti, Io Costandin Brân-coveanu Basarab-voievod. De prin 1693, atunci când

C. Brâncoveanu era sigur de scaunul domnesc, Radu Grecea-nu începe a scrie (primii ani de domnie fiind povestiţi, bineînţe-les, din memorie). Numeroasele anticipări, aluzii la evenimentele deja consumate certifică anume acest fapt. Acest fragment consti-tuie prima parte a cronicii.

La împlinirea a zece ani de domnie a lui C. Brâncoveanu, autorul elaborează o Predoslovie (sau, mai curând, o dedicaţie

44

domnitorului) pe care o plasează în faţa capitolelor scrise. În stil elogios se aminteşte de nobleţea viţei Basarabilor, după tată, şi a celei de împăraţi bizantini, a Cantacuzinilor, după mamă. Nu este trecută cu vederea activitatea culturală a lui C. Brâncoveanu.

După un grav conflict dintre domnitor şi cele mai apropiate rude după mamă, Cantacuzinii, Radu Greceanu este constrâns de că-tre comandatar să revizuiască intervalul 1699-1707, intitulat ulterior Istoria de taină, pentru a introduce diverse amănunte denigratoare la adresa duşmanilor săi şi pentru a dezvălui unele secrete. Respec-tiva istorie (în două variante) formează partea a doua a cronicii.

Partea a treia relatează evenimentele odată cu desfăşurarea lor şi se încheie cu o lună înaintea mazilirii lui Constantin Brân-coveanu.

În viziunea cercetătorilor literari, dintre toate scrierile elabo-rate la comandă, opera lui Radu Greceanu se potriveşte cel mai mult ideii de cronică oficială, deoarece însumează toate elemen-tele ce definesc acest tip de lucrări: „dizolvarea” totală a persona-lităţii autorului şi conturarea unei imagini excesiv pozitive a celui care a comandat cronica, tratarea tuturor acţiunilor domnitorului cu admiraţie şi lipsa atitudinii obiective. Unghiul din care sunt tratate întâmplările importante este unul foarte îngust.

Ca şi biograf angajat şi respectând titlul viitoarei cronici, Greceanu creionează, pas cu pas, efigia unui domnitor cu anumite viziuni politice, cu simpatii şi antipatii, cu ambiţii de suveran eu-ropean. În acest sens, istoriograful pune accentul în special pe fap-tele demne ale lui Brâncoveanu şi le ocoleşte elegant pe cele con-troversate, ce ar provoca discuţii supărătoare la adresa acestuia.

Un moment important de care se arată interesat autorul şi care contribuie la reliefarea ipostazei de bun creştin a voievodului este ajutorul pe care l-a acordat acesta ortodoxiei: construcţia lăcaşuri-lor de cult, tipărirea cărţilor religioase şi inaugurarea de şcoli.

Loialitatea şi patriotismul lui Constantin Brâncoveanu sunt confirmate de relativa pace instaurată în timpul domniei acestuia.

45

Domnitorul era o fire paşnică şi evita implicarea Ţării Româneşti în diverse războaie inutile sau impuse. Este de la sine înţeles că Radu Greceanu sancţionează vehement imperiul care subjuga ţara, condamnă lăcomia şi perfidia turcilor. Timpul când trebuia achitat haraciul sau îndeplinit ordinul de zaherea, emis de Poartă, era considerat unul instabil, iar revolta autorului împotriva turcilor ajunge cote maxime: O, neam varvar, nemilostiv şi spurcată lege şi lăcomie păgânească. Cum într-o nimica rugăciunile şi jălbile supuşilor lor le socotesc şi în grabă cele luate şi mâncate ca când nici le-ar fi văzut, nici le-ar fi auzit le uită, nici la păsul lor ajută, ci numai nesăţioasa lăcomie a-şi îndestula caută. Brâncoveanu spera într-o eliberare de sub jugul otoman, dar fără contribuţia ţării sale. Turcii însă, duplicitari fiind ei înşişi, au înţeles dublul joc al domnitorului muntean şi l-au dat pierzaniei împreună cu cei patru feciori ai săi.

Alături de elogierea domnitorului, denigrarea duşmanilor ocupă un loc important în economia textului. Printre inamicii lui C. Brâncoveanu se numără generalul Heissler, Cantemireştii, Du-mitraşco Corbeanu, Toma Cantacuzino ş.a. Tuturor acestor per-sonaje Greceanu le găseşte defecte defăimătoare şi îi etichetează ca pe propriii duşmani. La adresa lui Constantin Bălăceanu, spre exemplu, sunt aduse o mulţime de acuzaţii: ...cel ce sapă groapa altuia, el într-însa cade. Că pre acest Constandin Bălăceanu nu-l lăsa, ticălosul, trufia ca să-şi aducă aminte şi de frica lui Dumne-zeu, ci credea în avere, şi în cal, şi în arme, şi în vitejii, şi de fan-dasii nebuneşti, şi nu ştia că nu este Dumnezeu înaintea celor ce nu se tem de dânşii, ci aşa cu acestea şi-au pus şi sufletul şi viaţa.

Ceremoniile de la curte (fie că este culesul viilor, o plimbare, o petrecere, o nuntă sau o vizită) sunt evenimentele descrise cu o atenţie deosebită a unui „ochi” de narator – participant. Acestu-ia nu-i scapă titlurile, rangurile şi rubedeniile participanţilor, ba dimpotrivă, le descrie minuţios.

46

Începătura istoriei vieţii luminatului şi preacreştinului domnului Ţării Româneşti, Io Costandin Brâncoveanu

Basarab-voievod

PREDOSLOVIE

Prea luminate, prea milostive şi prea înnălţate doamne şi de Dumnezeu temător şi al meu stăpân, Io Costandin Basarab voevod, domn şi oblăduitor a toată Ţara Rumânească, cu prea plecată smerenie şi evlavie sărut poala vesmântului mării tale şi rog apoi pe Dumnezeu cel atotputernic, milostiv şi bun, să co-boare de sus mila şi ajutorul său asupra măriei tale, ca să ai supt picioare pre toţi vrăjmaşii mării tale.

Prea luminate doamne, faptele bune sunt daruri mari şi de folos omului, care pre limba grecească se cheamă α̉ρετή, pre-cum cu dreptate oarecare filosof spune că faptele vrednice de slavă, adecă α̉ρετή, sunt omului de mare folos, pre acestea le-au scris şi le-au lăudat în multe chipuri şi alţi oameni înţelepţi şi fericiţi. Un om ca acéla împodobit cu bune fapte, vrednic iaste a fi fericit, căci nimic nu iaste mai de cinste decât avuţia pre care răutatea nu poate a o birui, căci α̉ρετή biruéşte tot vicleşugul. Aceasta este spre îndemnare omului să să ferească de rău, căci dacă omul se fereşte de rău, el face binele, pre cum spune David în psalmul 33/14.

Aceste fapte bune sporit-au multora viaţa pământească şi i-au învrednicit de viaţa viitoare. Cu acestea dobânditu-ş-au mulţi împăraţi şi domni ani mulţi şi nume vecinic în lume, pre carii îi pomenim acum şi vor rămâne în veac şi a cărora răsplată iaste o laudă aleasă, după cuvântul unui filosof. Iară Grigorie Teologul laudă faptele bune zicând: eu voi să preamăresc pre Dumnezeu, pentru că acestea sunt de Dumnezeu date. Mulţi ne-voitu-s-au foarte spre a lor dobândire, iară nu toţi au izbândit, de vréme ce acestea sunt fapte ce trebuesc a fi înplinite fără nici

47

o silă şi din toată inima. Precum spune şi Ioan Gură de Aur: faptele bune nu se împlinesc cu sila, ci cu întreg cugetul. Drept aceia Dioghenis filosoful aprins-au fălinariu în miezul zilei şi aşa îmblând pren târgu, întrebatu-l-au unii pentru ce face aceas-ta, iară el le-au răspuns zicând că cearcă oamenii; aşa au tâlcuit fapta lui.

Omul fără bunele fapte nu iaste vrednic a se numi pre sine om. Iară Platon zice: tot aurul şi argintul de supt pământ nu poate a se asemui bunelor fapte. Ce faptă iaste dară mai mare şi mai plăcută lui Dumnezeu decât milostivirea mării tale, prea puternice doamne, vrednică fiind a să încoruna de toată lauda mai sus pomenită, încă şi de mai multă.

Destul iaste a ne aduce aminte de proorocul David, despre a căruia bunătate singur Dumnezeu mărturiseşte şi zice: Aflat-am eu întru David, fiiul Isaiei, un om dupre inima mea. Ce altă măr-turie poate fi dară mai mare şi mai trebuincioasă decât aceasta? şi care faptă iaste mai plăcută lui Dumnezeu decât bunătatea? pre care singur Hristos au avut-o în chip desăvârşit, pre cum însuşi ne mărturiseşte şi ne spune: învăţaţi-vă de la mine, că eu blând sunt şi smerit cu inima. Mat. 11. Iar şi pre măriia ta în-vrednicitu-te-au Dumnezeu cu buna faptă a blândeţii.

Prea luminate şi prea înnălţate doamne, Dumnezeu te-au ales şi te-au încoronat cu stăpânirea acestei ţări şi de atunci ne-contenit, multe feliuri de bunătăţi cu destoinicie ai împărtăşit, cum şi pre mine la căldura milei mării tale m-ai încălzit. Nu pot a-mi arăta într-alt chip mulţămita pentru facerile de bine, fără cât cu această istorie, în care am însemnat viaţa şi întâmplările pline de primejdii ale mării tale, care în vederea noastră s-au întâmplat şi vrednicia neamului măriei tale, care despre tată din Basarabi să trage, iară de cătră mumă din neam împărătesc, din prea fericitul Ioan Cantacuzino, ale căruia fapte şi politie de alţi vechi istorici scrise au fost, nu numai striini, ci mai vârtos, de crezare sunt cele ce s-au scris de cei din Ţara Grecească.

48

Iară eu am cugetat a scrie numai de faptele cele vrednice de laudă ale măriei tale, ce în acest pământ ai înplinit şi de turbu-rările care în Ţara Rumânească în vremea stăpânirii mării tale s-au ivit, pentru că dumnezeiasca pronie alesu-te-au din mila sa stăpânitor şi otcârmuitor în aceste vremi de primejdii în Ţara Rumânească, şi te-au împodobit cu multe daruri şi vrednicii, spre mântuirea ţării acesteia, nu numai cu prea înnălţată şi adân-că înţelepciune, ci mai vârtos cu multă blândeţe şi îndelungată îngăduinţă, împreună cu mare dragoste.

Dau chezăşie (mă adeverez) că stăpânirea mării tale desă-vârşit să plineşte cu învăţătura lui Democrit, carele în răspunsu-rile sale spune: domnii şi stăpânitorii trebuie să vegheze în toată vremea şi să se arate straşnici către vrăjmaşii ţării şi cu blândeţe şi dragoste către cei supuşi.

Măria ta împodobit eşti cu toate aceste daruri ce sunt izvo-râte din bunătatea şi înţelepciunea mării tale, care potoléşte ori-ce mânie a mării tale, precum apa stinge focul, nealunecându-te cu firea să izbucneşti.

Şi cu această idiomă stăpâneşti Ţara Rumânească fără nici o teamă. Măria ta nu răspândeşti groază norodului precum alţi domni, ci cu dragostea te îngrijeşti a-ţi câştiga inimile supuşi-lor tăi.

Zice mai departe pomenitul Democrit: acela care temut ias-te de toţi, el însuşi de toţi să să teamă trebuiaşte. Aceste cuvinte chiar Aristotel le priimeşte: când fieştecine groază altora stâr-neşte, de alalţi să să teamă singur trebuiaşte.

Cu aceste daruri câştigatu-ţi-ai măria ta înţelepciunea ca să poţi plini cuvintele ritorului Demostene, carele zice că domnii // nu pentru putére, ci pentru bunele fapte să fie lăudaţi, cândai scăpându-să şi den norocire a acestoraşi laude să să învredni-cească, precum şi la istoriile înpăraţilor pravoslavnici că care s-au nevoit a-şi înpodobi viiaţa cu bunele fapte şi numele au câştigat mare, nu că doar înpărăţiile lor au fost mai mari decât

49

celoralalţi înpăraţi, ci faptele lor au fost mari, pentru aceia şi mari s-au numit, cum marele Costandin şi marele Iustiniian şi alţii aséminea lor.

Cărora dar şi măriia ta a urma silindu-te, şi în tot chipul spre bune fapte nevoindu-te, mai vârtos cu milosténii, case dumne-zeeşti multe den temelii ai rădicat, fără de cele // ce cu mile ai întărit, altele cu ziduri ai înnoit şi ai întemeiat, cât poci zice că mai nici o mănăstire domnească n-au rămas neîntărită de mila mării tale. Şi nu numai aicea în ţară, ci şi pentr-alte ţări striine, prin limbi păgâne, biserici creştineşti ai făcut pravoslavnicilor creştini ce pentr-acele părţi lăcuescu. Şi mai ales în tot chipul pentru sfânta bisérică te-ai nevoit, că şi cărţi multe bisériceşti în zilele mării tale şi cu chieltuiala mării tale s-au tipărit den porunca mării tale, tălmăcite dupre limba elinească pre limba rumânească şi pre limba grecească, foarte frumoase, care n-au fost mai înnainte. Şi şcoale de în//văţături elineşti şi sloveneşti măriia ta ai făcut. Şi pururea spre bunătăţi necontenit pornit eşti a face, spre folosul de obşte, spre care Dumnezeu să te întăreas-că cu darul cel de sus al sfinţii sale, şi să te învrednicească pe măriia ta a face mai multe decât ai făcut. Eu dar, cât am putut ajunge cu istoriia mării tale orânduescu, închinându-mă ca cu o mică, plecată şi nevrednică slujbă, cu care zic, istorie, ajungând până la al zecilea an den domniia mării tale pre puternicul şi milostivul Dumnezeu rog ca să trăiască pre măriia ta în multe zeci de ani de acum înnainte în luminatul scaunul domniei mării tale, sporindu-te întru bune fapte şi învrednicindu-te a face şi // altele multe şi mai mari decât acestea. Şi pre mine, robul mării tale încă să mă păzească sfinţiia sa cu viiaţă supt umbra mării tale, şi să mă învrednicească ca şi de acum înnainte să poci scrie strălucita politie şi cele bune şi dumnezeeşti fapte ale mării tale, până într-adânci bătrâneţele mării tale, rugându şi iar rugându necurmat pre cel mare şi tare atotputernec şi milostiv Dumnezeu ca să păzească pre măriia ta întru nălţatul şi luminatul scaunul

50

domniei, care te-au dăruit, cu lină pace în ani îndelungaţi, cu norocire şi ferice înpreună cu prea luminată doamna mării tale şi cu toţi luminaţii coconi ai mării tale, Învrednicindu-te acelaşi // Dumnezeu, pre cum în viiaţa aceasta ai bineplăcut sfinţii sale şi în viitoare să te bucuri întru a sa înpărăţie cea gătită aleşilor şi plăcuţilor săi în veci nesfârşiţi, amin.

A mării tale mică şi prea plecată slugă, Radul logofăt Greceanul

51

CAP. 1

Începătura istorii vieţii luminatului şi prea creştinului domnului Ţărăi Rumâneşti Io Costandin Brâncoveanu Basarab voevod de când Dumnezeu cu domniia l-au

încorunat pentru vremile şi întâmplările ce în pământul acesta, în zilele mării sale s-au întâmplat

Multe şi vrédnice istorii fiind lucrurile şi întâmplările ce s-au întâmplat în zilele luminatului şi prea creştinului domnului Ţărăi Rumâneşti Io Costandin Brâncoveanu Basarab voevod, şi de vré-me ce ale altor domni vieţi şi istorii mai denainte întru neuitate de alţii au rămas la létopiseţul ţărăi, aşa şi noi a pomeni de viaţa acestui prea creştin domn, Io Costandin voevod Basarab, ne-am ispitit numai de câte a ţinea minte am putut, care în zilele noastre şi prin vedérea noastră s-au întâmplat, după multe vrăjbi şi tur-burări, care de la o vréme încoace // între Înpărăţiia Turcului şi a Neamţului s-au întâmplat, de când răposatul Şărban vodă la Beci au oştit cu Cara Mustafa-paşa, veziriul, înpreună înpărăţind sultan Mehmet, leat 7191 (1683), câte războae şi turburări între acéste 2 înpărăţii s-au întâmplat, care la viaţa acestuiaşi Şărban vodă pa-re-mi-se că scrie vor fi, iar noi de aicea încépem viaţa acestuiaşi, care mai sus am zis, cu şi în ce chip s-au rădicat şi domniia au luat, apucând strămoşescul scaun, de vréme ce strănepot bătrânu-lui Matei vodă Băsărab să trage.

CAP. 2

Pentru domnia lui Şărban vodă, unchiul mării sale, câţi ani au domnit şi de moartea lui

Domnit-au dar unchiul mării sale Şărban vodă Ţara Rumâ-nească ani 9 şi luni 10; iar când au fost la leatul 7197, dăspre sfârşitul vieţii lui, pentru în céle în cumplite viitoare răutăţi şi

52

primejdii, care pe ticălosul pământul acesta să vie era, cum în cea de apoi au venit, mai vârtos din ficlénile lucrări şi îndemnări ale unora numai răi pământéni, carii în scurtă vréme după acéia din depărtarea lui Dumnezeu, vrédnică // plată şi osândă ş-au luat.

Într-acéia dar vréme, răposatul Şărban vodă tot céle spre ocrotirea şi folosul ticăloasei ţări socotind, ca nu cândai ţărăi vreo primejdie dăspre némţi să vie, gătit-au soli ca să trimiţă la în-păratul Néamţului, anume pe frate-său Iordache Cantacuzino vel spătar şi pre gineri-său Costandin Bălăceanul vel agă şi pre nepo-tă-său Şărban Cantacuzino, biv vel căpitan şi pre Şărban comisul Vlădescul, pre carii la 2 zile ale lui octomvrie i-au trimis. Iar după a acestora soli trimitere, căzut-au Şărban vodă în boală şi solii mergând până în Ardeal, multe zăticniri şi piiadeci acolo li s-au prinsu, cât neputându-se numai prentr-înşii trebile a să desluşi şi dezvoalbe, trimis-au în urmă Şărban vodă pre nepotă-său acesta ce s-au zis mai sus, carele atuncea să numiia Costandin Brânco-veanu vel logofăt şi cu multa sa vrednicie desluşind trebile ce era dăspre Veterani ghenărariul, carele era cu oştile nemţeşti în Ardeal, s-au dat solilor cale de s-au dus la Beciu şi Costandin Brâncoveanu iarăşi fără zăbavă s-au învârtejit înnapoi, la domnul său, Şărban vodă. După a căruia învârtejire, pre Şărban vodă încă boala // îl îngreuiase, tot mai spre rău den zi în zi mergând, până ce şi obşteasca datorie ş-au dat la leat 7197 octomvrie 29, lăsând ţărăi şi politiei multă jale de vrédnica stăpânire cu care în zilele mării sale au domnit.

Iar cel ce toate stăpânéşte şi de toate grijaşte, Dumnezeu, n-au streinat stăpânirea de vrednicirea care au avut, ci cu a sa dumnezeiască pronie, iar la asémene stăpân o au încredinţat. Care nu numai cu vredniciia înpodobit iaste, ci şi cu buna faptă a blân-déţelor pre deplin încorunat iaste, pentru care mă şi adeverez, că faptele mării sale nemincinos mă vor scoate.

53

CAP. LV

Pentru solul Englezului ce au venit de au trecut păn ţară din poruncă înpărătească

Şăzând măriia sa în scaun, venitu-i-au poruncă înpărătească ca să gătească conace, că iaste să vie să treacă pren ţară solul Anglii, care de câţiva ani era la Poarta turcească, // rezident, pren carele şi pacea Turcului cu Neamţul s-au făcut, om mare, cinstit şi înţelept fiind, bine toate ale Porţii turceşti au chivernisit. Deci vrând să meargă la ţara lui, aşa au poftit ca pre aici pren ţară să treacă, mai mult pentru odihna lui şi ca să vază şi ţara.

Aşa deci înpăraţiia au poruncit ca toate céle dă trebuinţă să gătească măriia sa Costandin vodă şi viind pren ţară, bine să-l gri-jască şi să-l cinstească, fiind om mare şi arătându-se bun priiaten şi de mare folos Porţii Turceşti.

După ce deci la marginea Dunării au sosit, la vadul ot Turtu-caia, unde-i zic, trimis-au măriia sa Costandin vodă 2 boiari mari înnainte, cu carâte domneşti, cu corturi şi cu toată alantă gătire cu câţiva slujitori, ca să poată fi // dă céle ce ar fi treabă să slujască. Boiarii însă aceştea era: Toma Cantacuzino vel slujer şi Pătraşco Brézoianul vel spătariu; care foarte cu cinste priimindu-i, aşa cu mare cinste l-au adus şi până la scaunul Bucureştilor.

Însă după ce au venit pân la conacul dă la Popeştii Hrizii vis-tiariul, făcând ştire mării sale lui vodă trimişii boiari că acolo au mas, măriia sa a doa zi dânsu dă dimineaţă, au gătit pre amândoi cei mai mari fiii mării sale, pă Costandin şi pă Ştefan, înpreună cu 3 boiari mari Mihaiu Cantacuzino vel spătar, i Şărban Cantacuzi-no vel paharnec, i Radul Izvoranul vel stolnec cu toată călărimea // şi cu carâta mării sale. Şi işându-i înnainte la Văcăreşti în deal, s-au împreunat cu dânsul; pre carele aducându-l cu mult şi fru-mos şi mare alaiu până la casele mării sale, unde gazda îi gătise, acolo pogorându-se den carâtă, l-au suit coconii până sus în case, şi făcând ţărămoniile ce s-au cuvenit, au venit coconii la curte, înpreună cu trimişii boiari, i proci. Aceasta era vineri la aprilie

54

24. Iar după acéia în diseară, ca mai multă cinste să-i arate, şi ca să înplinească porunca ce era înpărătească, măriia sa Costandin vodă aşa au socotit dă au mersu de s-au înpreunat cu solul fără de alaiu. (Însă după ce întâi el, adecăte solul mai nainte au trimis 4 boiari de ai lui, carei // era mai dă cinste, încă unul dentr-aceia îi era frate, dă s-au închinat mării sale, arătând dăspre partea solului că mare mulţumită face mării sale dă cinstea şi buna voinţă, ce cătră dânsul măriia sa au arătat, i proci). Carele la scara cea mai de jos işind înnaintea mării sale, cu multă cinste şi plecăciune l-au priimit şi după ce multă ţirimonie şi oraţie s-au făcut, aşa deci dând partea cea dreaptă mării sale lui vodă, amândoi denpreună s-au suit în case şi au şăzut amândoi numai, ca la 2 ceasuri. După acéia iarăşi până la portiţă pogorându-se, măriia sa vodă au încă-lecat de s-au dus la curte, iar el s-au suit iar sus în case.

A doua zi deci sâmbătă, // poruncind măriia sa vodă de s-au împodobit toţi, trimis-au pre ginerile mării sale Radul beizade, feciorul lui Iliiaş vodă, cu carâta cea mai frumoasă înpreună şi cu alte trei carâte pentru boiarii lui să fie şi cu mulţime dă pedestri-me la sol, de s-au adus la curte. Carele după ce au sosit la scară, iată acolo era iarăşi amândoi coconii mării sale de l-au priimit şi până sus în fuişor, aducându-l pre scara cea mare. Acolo era şi măriia sa vodă cu alţi boiari denpreună. Şi aşa cu mare cinste priimindu-l, partea cea dreaptă i-au dat.

Întrând deci în divan, era foarte în bună tocmeală orându-iţi, toată căpitănimea, ceauşii, i stegarii slujito//reşti. După acéia, mai înlăuntru întrând în spătărie, era toată boerimea ţărăi, pusă în orânduiala lor. Şi aşa deci şi în spătăriia cu stélele unde zic, întrând, îndată au dat 4 tunuri, care mai nainte era gătite. Dupre acéia în scaunul domnescu pre dânsul puindu-l, şi măriia sa pre pat şăzând, după multă vorbă ce au avut singuri numai, şi la masă l-au pus. Căruia mare cinste făcându-i, dă o parte dăspre dreapta, toţi boiarii lui puind, iar despre partea stângă, din cătro măriia sa vodă şădea, boerimea ţărăi; dă câteva ori cu tunurile au dat şi cu puşcele, închinând pentru sănătăţi, i proci.

55

Dat-au şi cu puşcile numai, iar pentru sănătăţi închinând // şi de veselie mare s-au şi înbătat atâta el, cât şi boiarii lui, (măcar că dă nimeni n-au fost siliţi). După ce deci dă la masă s-au sculat, l-au înbrăcat măriia sa vodă cu un conteş al mării sale, cu spinare de samur şi puindu-l în carâtă, iarăşi cu ginerile mării sale, la gaz-dă ca să să odihnească l-au trimis.

Trecând dar zioa acéia într-acestaşi chip, cu atâta cinste şi iscusit ospăţu, a doa zi, duminecă, măriia sa vodă de dimineaţă iarăşi la dânsul pen grădină au mersu cu aceiaşi oameni numai, ce şi întâi mersése; carele sol iarăşi pogorându-se jos la capătul scării, iar după céle multe zise şi complementuri, s-au urcat sus şi câtva // şăzând, măriia sa vodă au mersu la curte.

Luni deci după prânzu, poftind solul ca să vie la măriia sa, însă numai cu halaiul oamenilor lui, aşa au venit cu carâtele lui, cu oamenii şi cu toată parataxis a lui ce avea. Deci măriia sa în fo-işorul cel mare dăspre grădină cu cinste priimindu-l, mult şăzând, ş-au luat zioa bună şi s-au dus la gazdă.

După acéia marţi, dânsu dă dimineaţă, cu acelaşi alaiu dân-tâiu, cu aceiaşi boiari şi cu carâta cea frumoasă, cu ginerele mării sale, aşa cu alaiu frumos dân târgu scoţându-l până dă marginea târgului, luându-şi zioa bună boiarii de la dânsul, s-au înturnat înnapoi, mergând cu dânsul un steag dă slujitori // şi cu acel dintâi orânduiţi numiţi boiari, cu toate célei dă trebuinţă-i grijit, până la Rucăr l-au dus şi de acolo până la ţinutul nemţescu. Deci carâtele, slujitorii, boiarii, luându-şi zioa bună, s-au înturnat şi el s-au dus la Braşov. Însă den Dunăre până la Rucăr 10 conace făcând, cum mai sus am zis, foarte cu mare cinste l-au adus şi l-au purtat, mai mult nevoind măriia sa să înplinească ce au fost porunca înpărăţi-ii. Numele lui era milort Paghet, om ca de 60 dă ani şi mai bine.

Cu acest sol înpreună de la veziriul au venit un agă, pre ca-rele măriia sa vodă bine dăruindu-l şi răspunsul la cărţile céle de poruncă dă la Poartă ce adusese luând, s-au dus la Odriiu, unde şi înpărăţiia era.

56

Cronici anonime

Cronica anonimă despre Brâncoveanu sau Anonimul brâncovenesc este o cronică elaborată la începutul secolului al XVIII-lea în Muntenia şi povesteşte toată domnia lui Constantin Brâncoveanu, de la urcarea în scaun şi până la sfârşitul tragic al acestuia, cu o continuare până în 1717. Lucrarea poartă acest titlu pentru a nu fi confundată cu altele ce reflectă aceeaşi perioadă.

Autorul a rămas anonim, deoarece, în viziunea exegeţilor, cronica poartă amprenta unei polemici personale, tonul acesteia este mult prea subiectiv şi atitudinea faţă de personaje este ten-denţioasă.

Cantacuzinii, rude de sânge, dar, în acelaşi timp, duşmani de moarte ai lui Brâncoveanu, sunt trataţi cu ostilitate, sunt acuzaţi de necredinţă faţă de domnitor şi de dorinţa de a obţine puterea absolută şi ereditară a scaunului domnesc al Munteniei.

În schimb, domnitorul Constantin Brâncoveanu este prezen-tat în culori vii, înzestrat cu cele mai alese calităţi, iar portre-tul abundă în calificative: Iar acest domn în toate au avut noroc: bogat, frumos la chip, vorba lui frumoasă, cu minte mare, rude multe, fii, fete din destul, gineri, nurori, aşijderea, cinste mare şi în boieria lui şi în domnia lui ci au domnit, nici o lipsă va fi avut... Acestea şi ca acestea văzând înaintea ochilor lui, numai să veselea.

Deşi problema politică majoră pentru acele timpuri era domi-naţia otomană şi încercarea de eliberare, Constantin Brâncoveanu nu se ridică împotriva turcilor, ci pledează în favoarea tacticii aş-teptării. Acelaşi punct de vedere îl adoptă şi autorul Anonimului brâncovenesc. El susţine că o răscoală împotriva turcilor ar fi o greşeală politică.

Spre deosebire de portretele realizate de cronicarii moldo-veni, în Anonimul brâncovenesc acestea nu au profunzime mo-rală, deşi sunt plastice şi au un colorit specific: portul cel nemţesc

57

(sau, să zic, nebunesc) ce-l purta Preda de Prooroci, că avea chi-că nemţească numai legată sus supt işlic şi cizmele cele nemţeşti cu pinteni lungi de le purta... Cizmele încă i le-au văzut înalte şi cu pinteni.

Limbajul cronicii este accesibil şi poate fi acceptat ca un lim-baj al curţii domneşti din secolul al XVIII-lea, presărat cu turcis-me care erau indispensabile timpului, dar şi cu neologisme lati-neşti şi greceşti, ceea ce denotă că autorul este un om cult, citit şi înzestrat cu un talent real.

Cronica anonimă despre Brâncoveanu

DOMniA Lui COSTAnDin-VOiVOD,leat 7197, oct. 30 dni

Multe şi vrednice de auzit istorii sunt de faptele ce s-au în-tâmplat în zilele domniei lui Costandin-vodă Brâncoveanu, care mă voi nevoi a le scrie cât voi putea.

De vreme ce au murit Şărban-vodă, precum s-au zis mai sus, boierii cei mari şi al doilea, carii să întâmplase în Bucureşti, s-au strâns toţi în spătăriia cea mică, noaă, care-i zic cu stealile, fiind şi patriiarhul Dionisie şeheroglanul, care-i zicea şi muselimul din petnarii înpărăteşti, fiind Cantacozinilor rudă; era şi vlădica The-odosie, mitropolitul ţării, şi au sfătuit pe cine vor pune domn în urma lui Şărban-vodă, întru care vorbe că nu este bine să facă ză-bavă a nu pune domn şi nu este bine să meargă la Poarta turcească să ceară domn pentru două pricini. Una că prin delungarea vremii, fiind oşti streine nemţeşti, care fiind nevoitori de a coprinde ţări, locuri, întru lauda înpăratului lor nemţesc, pot să vie şi să-şi ridice domn despre partea lor, să cuprinză ţara, şi în urmă încă fiind tur-cul puternic va vrea să nu lase ţara şi cu multe pagube şi vărsări de sânge să va îndrepta. A doaă pricină socotia că mergând la Poartă să-şi ceară domn pe îndelungarea vreamii, pot să să mai sfătuiască

58

unii şi alţii într-alt chip ca să nu primească cele ce vrea cei mai mari, întru care neuniciune pagube ar fi făcut şi vrăjmaşi având, cei mari, gândiia ei că pot să dea bani turcilor şi să pue domn stre-in, măcar şi din feciorii de domn ce era la Ţarigrad şi atuncea ar fi fost pagubă şi rea primejdie Şaităneştilor ce stăpânesc ţara şi aşa cu acestea şi ca cu de acestea gânduri fiind, nevoia cu tot mijlocul ca să rădice domn de pământ şi curând pentru [că] să să aşaze gândurile tuturor şi a vrăjmaşi, şi a altora. Şi făcură socoteală că Costandin logofătul Brâncoveanu este neam de al lui Matei-vodă şi are şi alte bunătăţi, blândeţele şi altele; să-l rădice pre dânsul domn, că şi om este în vârstă, de va putea chivernisi domniia cum să cade, în vréeme ce este ţara ocolită de oşti şi de primejdii, măcar că doamna lui Şărban-vodă ruga pe unii, alţii, şi încă au chiemat toţi buluc-başii siimenilor şi le-au dat bani să stea, de nu să poate într-alt chip şi cu arme, să pue pe fii-său Iordachie domn.

Dar norocul nu i-au slujit, aşa cum vrea ea, ci toţi cu un cu-vânt au zis că Iordachie este mic şi nu va putea chivernisi ţara în-tr-atâtea răzmiriţe ce să află, oştiri nemţii cu turcii, ci om de vârstă să punem, care s-o poată păzi şi a îndrepta pă noi şi pă săraci.

Şi aleseră pe Costandin logofătul Brâncoveanu să le fie domn şi să rădicară cu toţii din curtea domnească şi merseră la Mitro-polie, unde este obiceaiul a să pune domnii şi îndată ce au sosit acolo au strâns oştile şi au trimis un boiariu de au chiemat pe Costandin logofătul Brâncoveanu de la curte, că rămăsese acolo. Şi porunciră să aducă comişăi al doilea cal domnesc.

Şi îndată ce sosi acolo ziseră cu toţii: „Logofete, noi cu toţii pohtim să ne fii domn”.

El zise: „Dar ce aş vrea eu cu domniia, de vreme ce ca un domn sunt la casa mea; nu-mi trebueşte să fiu”. Iar ei ziseră: „Ne rugăm, nu lăsa ţara să între alţi oameni sau răi, sau nebuni, să o strice, ci fii!”

Şi-l luară de mâini şi-l împingea de spate. Şi acolea fiind şi un capegiu împărătesc pentru trebi împărăteşti, îl dusease şi pă

59

el la Mitropolie şi duseră caftan la capegi-başa al împăratului, de l-au îmbrăcat cu caftan, şi întrară în biserică, de i-au citit mo-liftele de domnie, şi au mers de i-au sărutat toţi mâna, zicându-i mnoga leata.

Deaci eşind afară, calul domnesc era gata; ci au încălecat şi înainte mergând oastea şi pă urmă boierii, toţi pogorâră spre cur-tea domnească, trăgând clopotile la Mitropolie. La curte au gătit 3 tunuri să le dea când va şădea în scaun şi surlari, trâmbiţaşii domneşti şi turceşti, le-au dat poruncă să să gătească să zică când va şădea în scaun domnul; carele, după ce au întrat în curtea dom-nească cu gloatele, au descălicat dinnaintea bisearicii domneşti şi au întrat în biserică cu boierii, şi sărutând icoanile, au şăzut în scaun şi iar au zis mnogo leata.

Deci făcând mâlcomire, era acolea şi părintele patriiarhul Di-onisie şi vlădica. Începu să zică domnul: „Boieri dumneavoastră, bine ştiţi toţi că eu am fost la casa mea ca un domn, trăit-am cum am vrut, nimic lipsindu-mi şi domniia aceasta eu nu o pohtesc ca să-mi înmulţesc grijile şi nevoile, ci dumneavoastră m-aţi pohtit şi fără voia mea m-aţi pus domn în vremi ca acestea turburate, încungiuraţi de oşti de vrăjmaşi; ci dar acum iar întreb: este-vă cu voia tuturor?” Aciiaşi toţi răspunseră: „Toţi vom, toţi pohtim”.

Zise iar: „Deaca pohtiţi toţi, mi-e voia şi mie să-mi daţi un jurământ înaintea lui Hristos precum veţi fi cu dreptate şi de ar veni vreo primejdie domnii mele, despre vreo parte, să staţi cu mine toţi”. Şi ziseră toţi să fie aşa şi merseră boierii cei mari întâi la icoană şi începu logofătul al doilea a zice jurământ pe o foae hârtie, scris precum îl socotise mai nainte şi după ce au sfârşit zisa, precum fusese scris, ziseră amin toţi şi începură a săruta boiarii icoana.

După aceea eşiră din biserică şi s-au suit în divanul cel mare şi şăzu domnul în scaun şi făcură armaşii semn la tunuri, la zică-tori, şi toţi odată începură a zice, a slobozi tunurile; însă 2 tunuri s-au slobozit, iar unul nu s-au putut slobozi; de care zicea mulţi că va fi acesta un semn rău, însă pă urmă s-au văzut că sunt băbeşti

60

cuvinte. Şi în zicăturile acelea mergea de sărută mâna domnului de la mare până la cel mai mic.

Deaca au isprăvit aceasta, s-au rădicat domnul de au mers în spătăriia cea mică cu stealile şi au chiemat grămăticul grecesc, logofătul rumânesc, azagiu turcesc şi au început a învăţa cărţi a scrie, unile la capichihaele, altele la paşa seraschiiariul, altele la viziriul, şi au strâns peceţile de la igumeni, de la boieri mari, mici, şi au pecetluit azmazarurile care au scris turceşte la paşa seraschi-iariul şi la viziriul întru care scriia că domnul Şărban-vodă mu-rind şi fiind vrăjmaşii împăratului, adecă nemţii, în spinarea ţării noastre, temându-ne să nu afle că au murit domnul şi nefiind altul în loc, să aducă ei alt domn să pue în ţară, carele cu multe pagube ale ţării s-ar fi scos, am socotit de am pus domn dintre noi, care este şi nepot lui Matei-vodă şi pe cum acela cu dreptate au fost împărăţiei şi mai cu dreptate va fi acesta şi poruncile împărăteşti toate le va plini, şi-l luăm noi asupra noastră cum va fi aşa cum zicem. Numai ne rugăm ca să fie şi cu voia măriilor-voastre, că streini nu pohtim, că am avut mai nainte streini, ci multă pagubă au făcut ţării. Şi altele ca acestea au scris, şi au gătit boeri de au trimis pă unii drept la Odrii, pă alţii la seraschiiariul de la Baba, ca să facă şi seraschiirariul carte la viziriul, adeverind că ţara au ve-nit la el şi l-au pohtit şi pentru ca să nu facă vreo turburare despre nemţi, fiind aproape, l-au făcut domn şi i-au trimis caftan. [...]

Şi fiind un boieriu din Ţara Rumânească pribeag nu din dom-niia lui Costandin-vodă Brâncoveanu, ci încă din domniia lui Şăr-ban-vodă, care au fost domn mai naintea lui Costandin-vodă, anu-me Staico paharnicul, în Ţara Ungurească, şi având lângă dânsul pă Preda căpitanul de la Proroci, pre Preda căpitanul de la Milcov, şi pe un Iacşă căpitan Sârbul, şi pe un Radu Haţag, fost-au trimis Costandin-vodă Cantemir cărţi la aceştia în anul trecut de i-au adus în ţara lui, în Moldova, ca cu dânşii să lucreze înpotriva lui Costandin-vodă Brâncoveanu, ca să-l scoaţă din domnie, de vre-me ce şi Costandin-vodă Brâncoveanu mai nainte trimisese pă o

61

seamă de boieri moldoveni cu pâră înpotriva lui Costandin Cante-mir, cum s-au zis mai sus, ci vrea să facă şi el una pentru alta.

Ci dar i-au ţinut acolo la Iaşi, în târgul cel de scaun al Mol-dovei, până când au socotit că va fi vremea. Deacii i-au trimis la Odriiu, la Poarta împărătească, fiind capichehaia Moldovei Laţ-carachie spătarul, ca să le poarte de grijă, să-i împreune cu cei mai mari ai turcilor, să-şi dea jalba. Atuncea dar când vrea să-i pur-cează cătră Odriiu, iar nişte boieri ce mai era pribegi cu ei, anume Barbul căpitanul Bădeanul şi Constandin-comisul Vărzariul, din ce pricină nu să ştie, şi ei îndată au purces de au venit în ţară la Costandin-vodă Brâncoveanu degrab foarte şi i-au dat veste cum merg Staico paharnicul cu ceialalţi, care s-au zis mai sus, cu voia lui Cantemir să-l pârască la Poartă.

Iar Costandin-vodă, deacă au auzit, îndată au trimes pe Vergo portarul şi pre Barbul Brătăşanul la Odriiu, să apuce înainte la cei mari, făcând pâră acelor boieri că ei au fost cu nemţii când au venit de au stricat ţara şi multă pagubă făcu ţării cu Bălăcea-nu, ginerile lui Şărban-vodă. Nu s-au săturat şi să să odihnească cu nemţii, ci au venit să facă rău şi pâră domnului, care cu atâta dreptate să află spre turci, precum s-au văzut şi în vremea nemţi-lor, că nu s-au lipit cu ei, ci cu turcii şi cu tătarii s-au dat şi s-au împreunat de au scos vrăjmaşii împărăţii din ţară. Ca acestea şi altele au zis cărţile cele trimise despre partea ţării către cei mari, mai vârtos cătră Mustafa-paşa caimacanul, care era prieten lui Vergo portariul încă de când era seraschieariu la Baba, şi Vergo era capichehaia lui Şărban-vodă la Baba, care caimacan prin voia lui Vergo portariul şi a dăruirilor au purtat aceste trebi cătră vizi-riul din vremile acestea, din care, având bună nădejde Costandin-vodă Cantemir şi Laţcarachie spătariu, capichihaiaoa, i-au dus la viziriul pentru să le facă treaba, fiind la mijloc acesta şi solul franţozesc, carele mergând şi zicând de Costandin-vodă domnul Ţării Rumâneşti, cum este hain de către împăratul şi munceşte să găsească vreme să rădice sabie asupra împăraţii şi cum mulţi

62

domni stăpânesc ţara, carii sunt din neamul lui, carii jăfuiesc fără dreptate cum vor şi cum s-au umplut de multă sumă de bani, cu carei pot face cândva pagubă înpărăţii, şi altele ca acestea cuvinte împotrivă, ce au putut găsi, au zis, dar nu li s-au ţinut în seamă ni-mic, de vreame ce Mustafa-paşa caimacanul era de mult ajutoriu lui Costandin-vodă Brâncoveanu cătră viziriul şi le stricase şi le strica toate vorbele lor, şi încă şi alt lucru le-au stricat lor; portul cel nemţesc (sau să zic nebunesc) ce-l purta Preda de Prooroci, că avea chică nemţească numai legată sus supt işlic şi cizmele cele nemţeşti cu pinteni lungi ce le purta; căruia i-au luat işlicu înain-tea viziriului şi a altor mari întru mai adevărată mărturie, precum au fost cu nemţii, când cu Bălăceanu ai stricat Ţara Rumânească şi acum iar de la nemţi vine. Cizmele încă i le-au văzut înalte şi cu pinteni. Acestea văzându-le, de faţă poruncit-au viziriul de i-au pus la opreală ca să trimiţă om credincios în Ţara Rumânească să întrebe boierii şi slujitorii ţării şi de vor mărturisi pre domnul de rău, de hain, precum îl mărturisesc acei boieri pribegi, să iasă la dreptate cuvintele lor, iar de vor mărturisi pre domnul bun şi drept înpărăţii, iată ei să rămâie mincinoşi şi în patimă.

Deci îndată viziriul au trimis un agă la Bucureşti, iară Staicu cu ai lui rămaseră în opreală. Şi viind aga al viziriului la domn ş-au dat porunca ce au avut-o. Domnul îndată au poruncit de s-au strâns toţi boierii cei mari şi mici, şi slujitorii, şi i-au trimes la turc să mărturisească cele ce vor şti, au de bine, au de rău. Şi mergând la turc, toţi cu un cuvânt, cu un glas, au strigat că „Domnul ne este bun şi drept împărăţii, şi altul nu ne trebuie”, şi pă cuvintele acestea au făcut şi cărţi turceşti iazagiii, de mărturiseală, cu peceţi şi cu nume multe, şi le-au dat turcului cu alte daruri şi le-au trimis la Odriiu; care cărţi ducându-le la viziriul şi văzând mărturiseala ţării, că nu să potriveşte cu a celor pribegi, rămaseră pribegii min-cinoşi, şi Laţcarache ruşinat, şi Costandin-vodă Cantemir în mare jale şi ocară, că ceea ce au început n-au putut să săvârşască, ci încă şi punere de suflet socotiia că ş-au făcut, de vreme ce viziriul

63

au poruncit capichihaielilor rumâneşti şi boierilor ce era acolo şi cu un popă Necula de la Sinop, du peste Marea Neagră, credin-cios domnului muntenesc, de luară pe Staico şi cu ai lui băgaţi în fieară şi în cătuşi şi-i puseră într-un car mocănesc şi într-acel ceas îi porniră, de-i aduseră în ţară, pe carei i-au descărcat din car la casa iazagiului în Bucureşti şi au poruncit tuturor slujitorilor şi toţi oamenii târgului să să strângă să-i vază cum îi aduc. Şi mult norod de oameni să strânsese cât toate uliţele erau împănate dincătro veniia. Şi trimise pe gâdea cu un ciomag mare în mână de veniia înnaintea lor în chip de postelnic mare, că aşa să auziia, precum Staico vrea să fie domn în Ţara Rumânească.

Drept aceea şi Costandin-vodă îi făcea cinste ca aceea de-i trimisease pe gâdea în loc de postelnic mare, cu toiag de beldie, şi pe armaşul cel mare înainte însemnând şi sfârşitul lui în ce chip va să fie. Mai veniia înainte şi boierii care era trimişi la Ţarigrad pentru dânşii şi de o parte şi de alta toată slujitorimea din casa lui efendi, până în divanul cel mare, rânduri-rânduri, în spătăria cea mare boierii al doilea, în spătăriia cea mică domnul cu boierii cei mari toţi, uşile toate deşchise. Pe dânşii îi ducea călăraşii de Ţarigrad de supţioară, şi împiedecaţi în fieară şi mâinile în cătuşi. Aşa legaţi de mâini şi de picioare şi cu acest feliu de pompă i-au dus la Costandin-vodă şi i-au îngenunchiiat.

Începu Costandin-vodă să zică: „N-aş fi gândit, Staico, să văz una ca aceasta, zău, n-aş fi gândit în vieaţa mea. Cela ce într-atâta vreme, printr-atâtea locuri şi cu atâtea fealiuri de umblete astăzi să te văz aşa dinaintea mea într-acestaşi chip, zău, n-aş fi gân-dit”. Staico răspunse: „Greşit sunt mării-tale, doamne. Dumnezeu m-au dat în mâna mării-tale; mila mării-tale încă este mai mare decât greşala mea”. Zise domnul Predii din Prooroci şi celorlalţi ca de acestea. Să mai zică ei ceva, nimică n-au mai zis, fără decât: „Greşiţi suntem, doamne, greşiţi şi ce va fi milă a mării-tale”.

Zise domnul: „Armaş, ia pă dumnealor de-i du în puşcărie, unde s-au gătit, că noi avem altă treabă, să bem, astăzi”. Şi-i rădi-

64

cară de-i duseră în puşcărie şi domnul au rămas cu boierii toţi de au şăzut la masă toată zioa până noaptea, cu fealiuri de muzice, cu tunuri, precum este obiceaiul domnilor, pentru că să întâmplase într-acea zi şi nuntă. Însă pă acei boieri, Staico cu alţii, băgându-i în temniţă de desupt, unde lăcuiesc tâlharii, multă vreme au trecut până a le face divanurile. Un divan l-au făcut domnul în spătăriia cea mare; alt divan l-au făcut în divanul cel mare. Al treilea divan l-au făcut singuri boierii fără domnul cu ceealaltă ţară în visterie jos. Mustrările ce l-au mustrat pe Staicul şi pe cealalţi domnul şi judecată înfricoşată ce le-au făcut acestor mai sus zişi sunt cuvin-te de minune şi cu anevoe a să scrie una câte una.

Dupe ce dar i-au arătat faptele toate îi zicea şi pentru chemări-le de câte ori l-au chiemat să vie în ţară, dându-i iertăciune şi n-au vrut şi de câte ori i-au dat pâine de la Sâmbăta, satu domnului, ca-rele avea în ţinutul Făgăraşului şi arătare cum Dumnezeu i-au dat lucruri împotrivă, adecă domnul i-au dat pâine şi cu iertăciune, iară el arunca cu piiatră şi cu vrăjmăşie, pentru care l-au osândit Dum-nezeu de l-au adus supt picioarele lui ca pre un vrăjmaş, iară el nu avea ce să mai zică, fără cât blestema pe Costandin-vodă Cantemir şi pe Cupăreşti, zicând că ei l-au îndemnat, şi să ruga domnului să-l ierte, că fiind om bătrân nu va trăi mult şi pentru 2-3 ani de ce să-i verse sângele, să între în păcat. Dar ascultare nu i să da.

Pre Prooroceanul aşişderea pedepsiia, pe Milcoveanul, pe Haţaghi, feliuri pe fieştecarele după vina lui. Însă de la al treilea divan, ce făcură boierii în vistierie fiind şi vlădică Theodosie, s-au cunoscut sfărşitul lor, că adusese vladica pravila şi au deşchis la un loc şi la un cap unde zicea: „Boieriul care va umbla împotriva domnului şi a ţării, să-l spânzure şi să-i facă spânzurătorile mai nalte cu un cot decât ale altor oameni proşti”, şi i-au dat lui Staico de au citit capul acela unde ş-au văzut osânda. Deacii şi de acolea îi rădicară de-i duseră în puşcărie şi, preste multă vreme, şăzând în puşcărie, au ieşit răspuns de la Domnul, pe Staico paharnicul şi pe Preda căpitanul Prooroceanul să-i ducă la Znagov, la mă-

65

năstire, iar pe Milcoveanul, pe Iacşa şi pe Haţaghi i-au înfierat şi i-au dat pen târg şi i-au dus la ocnă. Acolo în ocnă un an au şăzut şi i-au iertat, iar pe cei de la Znagov, au trimis pe un Văcărescu, slugă din boierii domnului, de i-au bătut pă talpe, întrebându-i cu cine au avut înţelegere, socotind că vor fi mai fost amestecaţi şi alţi boiari din ţară. Ci au mărturisit, ei vor şti şi cei ce vor fi auzit. Însă n-au trecut vreme multă după bătaie, ci au trimis iar pe acel Ianachie Văcărescul, căpitan de lefecii, şi pă Prooroceanul l-au trimis la Ruşii-de-Vede de l-au spânzurat în zioa târgului. Aşij-derea şi pe Staico l-au adus într-o noapte în Târgul-de-Afară al Bucureştilor şi l-au spânzurat în mijlocul târgului, la o zi de târg. Acest sfârşit au luat aceşti boieri. [...]

Iară Toma spătariu Şăitănescu, au dintr-a lui nebună mân-drie, ce pururea avea păreri de domnie sau de sfatul unchilor lui, au lăsat cinstea ce o avea de la domnul său şi binele ce avea fiind spătar mare şi văr premare domnului şi încă nu numai atât, ci mai credincios şi iubit nu avea domnul pe altul ca pe dânsul. Iară el s-au dus la moscali fără voia şi ştirea lui Costandin-vodă, de care mare întristare au avut domnul, nu atât pentru lipsa unui boieriu al ţării sau pentru căci au fugit ca un ficlean, cât se temea de turci că auzind de un boieriu spătariu, şi rudă a lui, şi credincios al lui, că s-au dus la vrăjmaşii lor, toţi vor să zică şi vor să crează că cu învăţătura lui s-au dus, iar nu într-alt chip şi crezând îi va veni şi lui şi ţării vreo hata; care au şi fost mai pre urmă, că aceasta au fost aceea întăia pricină a nevoii lui Costandin-vodă, că au rămas întru mare necredinţă despre turci. Toma dar, după ce s-au împre-unat cu ţariul, au cerut oaste, să-i dea, să vie la Brăilă să o bată şi luând-o cu acel gând să coprinză marginea Dunării. Şi i-au dat pe Ren ghenerariul cu vreo 8 mii de moscali şi viind la Brăila o au luat cu război moscalii în 2-3 zile.

Ţariul încă cu oastea lui pogorându-se pe Prut în jos cu Du-mitraşco-vodă Cantemir, care să hainise de către turci, acolo mai jos de Huşi, în nişte locuri rele, le-au ieşit înainte turcii, tătarii,

66

sfeţii câţi era şi i-au ocolit de toate părţile şi le-au dat război foarte tare; ei încă au slobozit focul ca nişte viteji în 2-3 zile până ce au sfârşit pita de nu avea ce mânca.

Deacii au strigat la pacea şi s-au rugat turcilor să le dea de mâncare, care turcii priimind şi ei pacea, dându-le moscalii Aza-cul, cetatea carea este în gura apei Donului de întră în marea ce să chiiamă Meotis, şi alte cetăţi şi le-au dat turcii făină, pesmed, de le-au prins foamea. Şi aşa cu această ruşine s-au întors ţariul cu ai lui la ţară-şi.

Turcii încă au rămas în pace, numai pentru căci să hainise domnul Moldovei au slobozit pe tătari de au prădat şi au robit câtăva ţară a Moldovei.

Toma spătariu Şăitănescu încă au isprăvit cu moscalii, că în-dată ce au venit veste la Brăilă, unde era, că au făcut pace mosca-lii cu turcii, au rămas îngheţat şi ca un mort multă vreme. Deacii Ren ghenerariul s-au dus după stăpână-său ţariul, iat Toma au luat pen ţară şi pe Praova au trecut în Ardeal. De acolo pen Ţara Le-şască s-au dus şi el la ţariul.

Costandin-vodă încă cu întristăciune mare s-au tras de la Ur-laţi la Târgovişte, venindu-i multe împutăciuni de la turci pentru spargerea Brăilei, cum că ar fi fost mers Toma cu ştirea lui de au adus moscalii de le-au făcut atâta pagubă, care să munciia în tot chipul să le potolească. Iar Cantacozineştii, adecă Şăităneştii, care din feliul lor era neodihniţi şi nemulţămitori tuturor domni-lor, precum s-au văzut mai pre urmă scris, că tuturor domnilor ce-lor mai denainte s-au arătat cu ficleşug şi cu răotate, şi domnului Costandin-vodă încă au început să-l ficlenească, de la carele mult bine au avut, ţiind pe unchii lui, Costandin stolnicul, Mihai spăta-riul în loc de părinţi şi pe verii lui Ştefan spătarul, Radu comisul ca pe nişte fraţi şi credincioşi.

Într-această vreme au socotit că vor putea să-l surpe văzând că turcii s-au mâniiat pe dânsul numindu-l hain şi alte ca acestea şi găsind organ pe Mihaiu-vodă, care era domn mazăl la Ţari-

67

grad, ca prentr-însul să lucreze acele hicleşuguri ale lor. Şi fiind Dumitraşcul hatmanul, fratile lui Mihaiu-vodă pribeag în Ardeal, la Braşov, fiind ginere lui Mihai spătariul Cantacozino, la dânsul au trimis de au făcut toate peceţile boierilor Ţării Rumâneşti şi le-au trimis aici la socru-său, Mihai spătariul, de au făcut arzuri despre ţară, pârând pre domnul că este hain şi bogat, şi alte vorbe viclene de ale lor, şi acelea trimiţându-le Dumitraşco hatmanul la frate-său Mihai-vodă, le-au dat turcilor, carii bucurându-se de aceasta că-l vor putea prinde pe Costandin-vodă, că le era mai nainte frică că nu vor putea pune mâna pă el, i-au făgăduit dom-niia lui Mihai-vodă. Deci aşa umblând cărţile de la unii la alţii şi ticălosul Costandin-vodă nimic nu ştiia de acestea, ci încă să gătiia de nuntă să însoare pe fii-său Răducanul, să-i dea pe fata lui Antiohie-vodă, ce au fost domn la Moldova. Şi au trimis pe gineri-său, aga Manolache, cu fii-sa Bălaşa, la Ţarigrad, să aducă cocoana. Iar turcii, cu sfaturile Şăităneştilor, atuncea au găsit vre-me, când era domnul în Bucureşti şi fără nici o grijă şi au trimis cu taină mare pe imbrihorul cel mare al împăratului şi pe Mustafa aga capigi-başa ca să-l prinză şi să-l ducă cu toată casa lui şi cu toţi ginerii lui la Ţarigrad.

Ci dar au venit întâi Mustafa aga la Bucureşti şi imbrihorul au rămas la Giurgiul de au strâns oaste în taină ca de nu să va da Costandin-vodă, ci va sta împotrivă, să vie imbrihorul cu oaste asupra lui.

Însă viind Mustafa aga în casele domneşti şi spuindu-i că l-au mazălit împăratul, n-au mai avut ce să mai zică şi să facă, că n-au avut ştire mai nainte măcar cu 3-4 ceasuri, că ar fi fugit, măcar că ar fi fost rău de ţară, iar el s-ar fi mântuit.

Aceasta au fost în miercurea cea mare a Paştilor, iar în zioa de joi mari au venit şi imbrihorul cu vro 300 de turci înaintea a căru-ia i-au ieşit boierii de l-au adus cu cinste până la gazdă şi au avut poruncă peste 3 ceasuri să să afle toţi la imbrihorul. Şăităneştii cei mari şi cei mici, miercuri noapte spre joi, umblase pe la Mustafa aga

68

pentru ca să facă domn pe Ştefan spătariul, feciorul lui Costandin stolnicul, şi plecase şi pe cei mai mari ai ţării. Mustafa aga aşăzase şi pe imbrihorul cu mulţi bani şi au priimit şi el. Şi îndată ce s-au strâns toţi cu părintele vlădica, episcopul de la Râmnic, Mihai spătariul, banul Ştirbei, Şărban Bujoreanul vistierul, Ştefan spătariul şi alţii mergând înaintea imbrihorului au zis unile-altele şi au întrebat care este spătariu, iară spătariu Mihai au arătat pe Ştefan spătariu.

Deci l-au luat turcii şi au cerut caftan să-l îmbrace şi nefiind acii caftanul, s-au dezbrăcat Mustafa aga de conteş şi l-au îmbră-cat pe Ştefan spătariu şi au scos un ferman în care nu era numele domnului, ci atuncea l-au scris iazagiu, Bocteş-efendi, numele lui Ştefan-vodă şi, până a se citi fermanul, au venit şi caftanul de la visterie, şi cal domnesc şi, cu pompa ce să cade domnului s-au dus la curtea domnească, iar pre Costandin-vodă cu toată casa lui şi cu ginerii lui, a doaă zi, în vinerea Paştilor, i-au luat Mustafa aga cu tare urgie împărătească şi l-au dus la Ţarigrad şi l-au băgat în Edicula, unde au fost un loc mai de urgie, şi toată avuţiia ce au avut acolo lângă dânsul o au luat turcii. Şi până întru atâta avea necre-dinţă ca cum ar fi mai ascuns avere până şi pe doamna şi pe nurori le-au căutat şi au luat ce au găsit care obicei la turc n-au fost mai nainte, să să cerce muierile pân’tr-atât precum au fost atuncea. Aici în ţară Ştefan-vodă cerca averea lui Costandin-vodă să o găsească cu mare pohtă şi o au şi găsit; ci una au dat-o la imbrihorul în seama împărăţiei, alta au mâncat-o el cu imbrihoru şi i-au stins casa din faţa pământului, nu ca unii rude şi făcător de bine, ci ca unui vrăj-maş foarte mare ce ar fi fost, că scotea oameni de ai ţării fără voia lor de striga înaintea agilor ce venise şi veniia de la Poartă de pâra pe Costandin-vodă de rău, şi de ficlean, şi de mâncătoriu şi altele.

Cu acest fel de mulţămită s-au arătat Şăităneştii cătră Cos-tandin-vodă pentru binele şi cinstea ce le făcuse. Fostu-i-au stins casa, şi pe dânsul, şi pe feciorii lui precum să va scrie înainte.

Şi aicea au luat sfârşit domniia lui Costandin-vodă Brânco-veanul, domnind ani 25, luni 6.

69

DOMniiA Lui şTEFAn-VODă CAnTACuZinO,Mesiţ martie, leat 7222

Mă mir de unde să încep a scrie şi unde să sfârşesc, pen-tru domniia lui Ştefan-vodă, de vreme ce era om nestatornic în cuvinte şi în fapte, şi în jafuri fără cale şi fără dreptate, atât cât n-au rămas episcop, egumen, călugăr, neguţătoriu, boieriu, mari şi mici, care să nu fie jăfuiţi şi prădaţi şi mai ales pe oamenii lui Costandin-vodă i-au stins, măcar că de omorât nu i-au omorât pă nimeni, pentru că nici vremea nu i-au dat îndemână, fiind domniia lui şi scurtă, şi fără temei de la Poartă. Iar le lua tot glumind şi râzând. Acea idiomă avea şi cu acea politie să politiia. Spre zisele lui nu putea să razime cineva că cu ceasuri îşi schimba vorbele şi faptele, iar de a lua şi a jăfui gândesc că nu va fi fost altul aseame-nea cu el în Ţara Rumânească, dar nici într-alte ţări. Sfaturi de la nimini nu lua, ci numai el însuşi să sfătuia la celea ce vrea să facă întru trebile ţării, iar întru trebile Porţii turceşti şi ale altor părţi cu tată-său Costandin stolnicul să sfătuia. Că nu era odihniţi să slujască numai unui stăpân, adecă împăratului turcesc, de la care avea mila şi cinstea, ci umbla de amesteca lucrurile cu nemţii şi cu moscalii şi cu alte neamuri cu gând ca acela ca să poată turbura pe acele părţi, să să rădice cu război asupra turcilor pe carii biru-indu-i să rămâie supt stăpânirea creştinilor, adecă sau al nemţilor, sau al moscalilor, ca să fie ei în veac stăpânitori ţării noastre şi pământului nostru, pentru că-şi luase cărţi de contii, grofii, de la amândoi monarhii creştini.

Însă s-au înşălat cu gândul lor, precum mai pre urmă să va vedea, la ce i-au adus acele umblete ale lor.

Acum dar să venim iar la începătură. După ce au luat domnia joi în săptămâna cea mare a Paştilor, numaidecât, trecând Paştile, au gătit 2 boieri: pe Costandin banul Ştirbei şi pe Radul Dudescul, cumnată-său, pre care şi logofăt mare l-au făcut atuncea şi i-au trimis la Ţarigrad cu bani ca să dea şi pocloanile domniei şi să

70

pârască pe Costandin-vodă întru atât cât să nu scape cu vieaţă nici Costandin-vodă, nici feciorii lui, temându-se, când vor scăpa vre-unii dintr-înşii cu vieaţă şi vreodată sortul şi norocul îi va aduce la starea cea dintâi a lor şi cunoscându-se aieve faptele Şăităneştilor cele ficlene, ce l-au viclenit pe Costandin-vodă şi l-au şi surpat din domnie şi din toată averea lui, vor petrece rău şi pentru aceea să nevoia în tot chipul cu multe feliuri de pâri şi de aici din ţară, şi aceşti 2 boieri acolo în Ţarigrad cu arzuri în toată vremea, ce da la împăratul şi la viziriul, s-au nevoit ca să-l dezrădăcineze pe Cos-tandin-vodă din faţa pământului, pe cum au şi făcut; că dupe mul-te cazne ce l-au căznit pe Costandin-vodă şi pe feciorii lui, după ce au mers şi imbrihorul de aici la Ţarigrad, fiind plin de vorbele lui Ştefan-vodă, şi ale tătâni-său, şi ale unchi-său Mihai spătaru, şi încă dăruit cu mulţime de bani, au îndemnatu pe împăratul de i-au scos în zioa de Sântă Măriea mare, unde şădea împăratul la un foişor lângă mare, carele îl numesc turcii Iali-Kioşkiu, pe Cos-tandin-vodă, şi pe 4 feciori ai lui: Costandin, Ştefan, Radul, Matei şi pe Văcărescul de le-au tăiat capetele.

Dupe aceea i-au rădicat în prăjini de i-au scos înaintea por-ţii împărăteşti pentru privirea să-i vază lumea. Şi toată zioa aco-le au zăcut, iar după ce au înserat i-au rădicat şi i-au dus de i-au aruncat în mare.

Zic unii carii sunt vrednici de crezut că vrând imbrihorul să purcează la Ţarigrad să fie mers Costandin stolnicul şi Mihai spă-tariul la dânsul, şi afară din daruri ce i-au dat galbeni şi altele, i-au zis să facă bine să stea cu nevoinţă către împăratul, ca să omoare pe Costandin-vodă şi pe feciorii lui, că au fost vicleni împăratu-lui. Şi acest lucru făcându-l va fi norocul fii-său, lui Ştefan-vodă. Pe carele el l-au făcut domn şi cirac. Şi cu aceste vorbe rele ale acestor răi şi hicleani bătrâni şi cu mulţimea mojicilor ce-i scotea fără voia lor înaintea imbrihorului şi al unui hasechiu ce venise cu caftan de la Poartă, carii pâra pe Costandin-vodă de jăcaş, de viclean şi de altele, acestea au făcut de au perit Costandin-vodă, şi

71

feciorii lui, şi casa lui. Şi lângă acestea mai mult banul Costandin Ştirbei şi Radul logofătul Dudescul s-au nevoit cu pâră în toată vremea, cu arzuri şi cu gura cătră cei mari, de l-au stins pe acel domn din faţa pământului.

A cărora fapte auzindu-le pământenii noştri toţi, încă şi strei-nii să mira cum şi în ce chip acei ce au văzut bine, cinste, milă de la Costandin-vodă şi multă bogăţie cât era îndestulaţi de toate, aceea au fost vrăjmaşii cei mai mari.

Fragmente citate după: Cronicari munteni. Ediţie îngri-jită de Mihail Gregorian. Studiu introductiv de Eugen Stă-nescu. Vol.II. – Bucureşti: Editura pentru Literatură, 1961.

72

Radu Popescu (1650? – 1731?)

Fiul grecului Hrizea din Popeşti şi a româncei Maria, fiica marelui ban Gheorghe Băleanu, Radu Popescu avea o înaltă cul-tură pentru acele timpuri, cunoştea greaca, latina, turca. A ocupat multe funcţii pe lângă curtea domnească a Ţării Româneşti.

După omorul tatălui său de către Şerban Cantacuzino, se re-fugiază împreună cu mama lui la Constantinopol, apoi în Moldo-va. Se reîntoarce în ţară la începutul domniei lui Constantin Brân-coveanu. Deşi urcă pe scara ierarhică până la demnităţile de mare ban şi mare vornic, Radu Popescu nu a jucat un rol important în viaţa politică a Munteniei.

Spre sfârşitul domniei lui Brâncoveanu, el îşi trădează stă-pânul, amestecându-se într-un complot împotriva acestuia, dar voievodul îl iartă.

În timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat, la o vârstă de aproximativ 60 de ani, Radu Popescu ocupă postul de vel vornic şi îi este încredinţată misiunea de a conduce oştirile tătăreşti într-o luptă a turcilor în asediul Timişoarei. Anume acest domni-tor, când vine a doua oară la domnie, îi dă însărcinarea de a scrie cronica ţării şi în special evenimentele consumate sub domnia lui. La o vârstă înaintată, Radu Popescu se retrage din viaţa po-litică şi se călugăreşte cu numele de Rafail la mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti.

Opera istorică a lui Radu Popescu s-a păstrat în mai multe manuscrise şi poartă titlul Istoria Ţării Româneşti, de când au descălecat pravoslavnicii creştini, întru care coprinde toate is-toriile a tuturor Domnilor, d’inceputul ţării de la întâiul domn Radul Negrul Voevod, până acuma la domnia de a doua a lui Nicolaie Alexandru Voevod; acuma de iznoava scrisă din po-runca Măriei Sale, de Radu Logofătul de Divan, sin Mihaiu ie-romonahul Lupescul. La anii de la zidirea lumii 7238, iar de la naşterea Domnului nostru Is. Hs. 1729 luna lui octombrie 31.

73

Un alt manuscris al cronicii, într-o redacţie deosebită, cu-prinde numai Letopiseţul cu domniile lui Nicolae Mavrocordat în Moldova şi în Muntenia.

Partea de început şi până la domnia lui Constantin Brânco-veanu este o compilaţie de pe cronicile anterioare şi ale contem-poranilor, în special a lui Radu Greceanu, iar in continuare au-torul ne avertizează că de aicea sunt cele ce au scris chir Rafail monahul, care pre nume mirenesc l-au chemat Radu Popescu biv vel vornic. Pentru domnia lui Nicolae Mavrocordat, al cărui cro-nicar oficial era, a utilizat sursele moldoveneşti pentru domnia acestuia în Moldova, iar de la 1700 înainte a redactat naraţiunea după dorinţa domnitorului.

Radu Popescu era un bun cărturar şi un povestitor cu un talent deosebit, dar ca om a fost neconsecvent, schimbător în viziuni. Ura împotriva Cantacuzinilor transpare în toată cronica. Aceştia sunt acuzaţi de toate relele şi autorul susţine că pururea au fost nemulţumiţi şi neodihniţi de nici un domn. Lăcomia, perfidia şi tâlhăria sunt calificativele cu care operează cronicarul la adresa Cantacuzinilor. Urcarea în scaunul domnesc a lui Şerban Canta-cuzino este comparată cu un dezastru natural abătut peste ţară: Mare şi întunecat nor şi plin de fulgere şi de trăsnete au căzut pă Ţara Românească cu Şărban Vodă, carele, ca neşte trăsnete cu răotatea lui au spart şi dezrădăcinat nenumărate case de boiari, şi de slujitori, şi de săraci, şi pă mulţi au omorât cu multe feli-uri de cazne, şi i-au sărăcit cu multe feliuri de pedepse, precum istoria mai jos va arăta. Spre deosebire de cronica lui Radu Gre-ceanu, Radu Popescu nu îl menajează nici pe C. Brâncoveanu. Imaginea acestuia nu mai este aureolată de fapte măreţe şi de o domnie ireproşabilă, ba dimpotrivă. Este învinuit că s-a îmbogăţit peste măsură, sărăcind ţara: Costandin-vodă nici o bunătate su-fletească n-au arătat în viaţa şi domnia lui pentru ca să se laude, ci mai vârtos iaste a se huli pentru multe fapte rele ce au făcut în domnia lui, care au rămas la cei după urmă, greutate şi blestem.

74

Avea o lăcomie mare peste măsură, şi greutate şi blestem i-au ră-mas şi lui. Obiceiurile cele bune ale ţării, care cu multă socoteală şi osteneală le-au făcut acei bătrâni, toate le-au stricat şi le-au făcut după cum i-au plăcut lui. Chefurile frecvente şi plimbările sunt de asemenea un motiv de reproş. Este acuzat Brâncoveanu de duplicitate în atitudine şi în cazul războiului de la Stănileşti.

Pentru domnia lui Nicolae Mavrocordat este utilizată o tona-litate subiectivă, rezervată în observaţii critice şi lipsită de spirit polemic. Laudele exagerate aduse domnitorului îi creează însuşi autorului o stare de inconfort. Acesta este îngrijorat să nu fie acu-zat de linguşire, dar, în acelaşi timp, o mai mare culpabilitate îi provoacă tăinuirea evenimentelor din timpul domniei lui N. Ma-vrocordat: A pomeni toate bunătăţile pre deplin câte avea Dom-nul nu mă lasă obiceiul istoriei, pentru ca să nu dau de bănuială de colăchie, care româneşte se zice ciocoinicie.

Drept aceea cu tăcere le trec; numai atâta zic că toate faptele îi erau cu dreptate şi nici cum nu suferea să se facă cuiva strâm-bătate, din fire fiind iubitor de dreptate, milostiv, lesne iertător şi cu frica lui Dumnezeu. Care acestea toate, văzându-le însuşi cu ochii, de le voiu trece cu tăcere, pietrele vor striga.

Prin circumstanţa că Radu Popescu a trăit ca martor evenimen-tele pe care le relatează (în special cea de-a doua jumătate a seco-lului al XVII-lea) sau le-a cunoscut din relatările bătrânilor boieri, cronica acestuia are caracterul unor memorii. Prezenţa puternicului element afectiv dă memoriilor lui o deosebită valoare literară.

La marele-i dar de povestitor se adaugă cel al descrierii su-gestive. Vorbind despre foametea din timpul domniei lui Ion Ma-vrocordat, naratorul ne dă un tablou tulburător: Într-acea vară era în ţară mare secetă şi nu să făcuse pâine mai nimica şi era mare foamete, cât mulţi oameni murea de foame, nu numai la ţară, ci şi în Bucureşti; în toate dimineţile se zărea oameni morţi pe uliţe de foame; ci cu toate acestea iarăşi salahori şi căra s-au trimis la Odriiu şi s-au scos şi văcăritul şi alte dăjdii.

75

Limba cronicii lui Radu Popescu este plastică şi anume cro-nicarul introduce un anumit număr de neologisme latine, care s-au încetăţenit şi au îmbogăţit patrimoniul nostru lexical.

CRONICA LUI NICOLAE MAVROCORDAT

Domniia lui şărban-vodă.[Sfârşitul]

După ce au trecut câtăva vreme după moartea Zmaragdii fe-tii lui, Şărban au eşit în primblare la Fântâna Rece şi trimiţând păharnicii cu ogarii şi cu copoii să vâneze crângurile dinprejur şi el şădea de priviia de la corturi, au prins câţiva iepuri şi, aducân-du-i înnaintea lui, au înpărţit boiarilor câţiva şi câţiva i-au dat la cuhnie, şi în cei de la cuhniia domnească s-au nemerit o iepuroai-că cu pui în pântece, care spintecând-o, au găsit un pui gata să-l fete, şi cu 2 capete şi cu 4 picioare dinainte, un cap trăgea într-o parte, altul într-alta, înbinate trupurile la mijloc şi înbinătura nu să cunoştea. Care aducându-l la domn, fiind şi patriarhul Dionisie Şeroglan şi Ianache logofătul Cariofil, să miră de ciudă ca aceia, ce să fie, şi tâlcuind unii într-un fel, alţii într-alt fel, nimeni n-au putut nemeri fără numai Cacavela, dascălul, cela ce au zis, acelea s-au şi izbândit mai cu vreme. Aceasta au zis, că din neamul lui Şărban-vodă, vor să să ridice 2 capete, să stea înpotriva unul altu-ia, unul să tragă într-o parte, altul într-alta şi va fi mare stricăciune pământului acestuia, de vreme ce acest semn ciudat s-au găsit în ţara aceasta. Şi aşa s-au întâmplat, că după moartea lui Şărban-vodă s-au rădicat aceste 2 capete, Costandin-vodă despre turci şi Bălăceanul, ginerile lui Şărban-vodă, despre nemţi şi înponcişaţi fiind unul altuia, au curs multe rele şi stingere pământului, precum la domniia lui Costandin-vodă mai pre larg scrie; cine va vrea să citească va vedea şi faptele ce s-au făcut şi prorocirea Cacavelii că s-au izbândint.

76

Întorcându-să domnul la Bucureşti de la Fântâna Rece, şi tre-când câtăva vreme, iată veste vine de la banul Vintilă, de la Cra-iova, că Viterani ghinărariu trece pă la Cerneţi cu oştile nemţeşti cu gând ca acela să erneze în Ţara Rumânească, care veste auzind Şărban-vodă, îndată au gătit pă Costandin, logofăt Brâncoveanul şi alţi boiari cu daruri şi cu rugăciune, să facă bine să treacă în Ardeal, care luând darurile şi priimind şi rugăciunea, au trecut în Ardeal, petrecându-l cu cinste până la hotar.

După aceasta, Şărban-vodă văzând că nemţilor le merg lu-crurile înnainte, de biruiesc pă turci şi le iau cetăţile, ţările, au socotit că ai lui fraţi şi rude să trimiţă la Beci, la chesarul, soli cu cărţi despre toată ţara, să să închine chesarului şi să ceară oşti ajutoriu înpotriva turcilor, ca să-i dezlipească ţara de către turci şi să o lipească lângă chesarul, de care pă turci îi amăgea (ca un viclean) cu cărţile lui, scriindu-le că va să trimiţă soli la nemţi ca să îndemneze şi să se roage ca să să facă pace între înpăraţi, să nu mai fie vărsare de sânge şi altele ca acestea, cu care adormiia pă turci. Turcii încă fiind supăraţi de atâtea războae ce au făcut fără noroc şi gândind că le voiaşte binele, i-au dat voe să trimiţă soli şi au trimis 4 boiari, pă Iordache spătarul fratele lui, pă Şăr-ban comisul, pă Costandin aga Bălăceanul, ginerile lui, pă Şărban căpitan, nepotu-său, şi purcegând şi ducându-să pă cale, Şărban-vodă să bolnăveşte aici în luna lui octomvrie. Dintr-acea boală au şi murit la octomvrie în 30 şi l-au îngropat la Cotroceni. Eşit-au cuvântul atuncea şi zicea cei mai mulţi din oameni că l-au otrăvit Costandin stolnicul, frate-său, şi Costandin logofătul Brâncovea-nul, nepotu-său. De care vreun adevăr atuncea nu să putea găsi, ce era îndoire: sau va fi, sau nu va fi; iar târziu, prin multă vre-me trecută, s-au dovedit acest lucru că singur Costandin stolnicul au mărturisit că el au omorât pă frate-său Şărban-vodă, precum vom scrie mai nainte mai pre largu. Însă după Şerban-vodă au pus domn pă Costandin logofătul Brâncoveanul, domnind Şărban-vo-dă ani zece. [...]

77

Domnia măriei sale lui Nicolae-vodă, fiiul prea slăvitului Alexandru Exaporitul, adecăte sfetnic de taină al

puternicii înpărăţii a otomanilor

Leat 7224[Fragmente]

Nicolae vodă fiind domn la Moldova întru a doao domnie a măriei sale şi în Ţara Muntenească fiind Ştefan-vodă Cantacuzi-no domn, din bună voia înpăratului, fără de nici o rugăciune sau mijlocire despre partea măriei sale, fiind credincios înpărăţiei, au măzilit pe Ştefan-vodă, viind un capigiu înpărătesc de l-au dat cu toată casa lui şi l-au dus la Ţarigrad, mergând şi tată-său Costan-din stolnicul Cantacuzino cu dânsul.

Şi la Moldova au mers alt capigiu de au ridicat pe Nicolae-vodă, domnul Moldovei, şi l-au adus în Ţara Muntenească, milu-indu-l cu această domnie a aceştii ţări.

Ce dară îndată ce i-au venit veste că va să-l mute în Ţara Muntenească cu domnie, au trimis boiari de ai măriei sale pe Cos-tandin comisul şi pe Costandin Ramadan, vătaful de aprozi, cu cărţi la boiari şi la ţară să se bucure că le vine domn bun şi mi-lostiv, rânduind şi caimacani pe Mihai spătariul Cantacuzino şi Radul logofătul Golescul şi Radul Dudescul spătariul şi Şerban vistiiariul Bojoreanul, ca să fie purtători de grijă de cele ce vor fi trebile domniei.

Scris-au carte şi la Costandin stolnicul Cantacuzino, profitân-du-l ca să şează ca un boiariu bătrân, să nu să ducă la Ţarigrad, şi-l va avea măria sa în loc de părinte. Ci el n-au priimit, ci s-au dus cu fiiu-său Ştefan-vodă, lăsând multe covăsele întru boiarii lor.

Deci pe ceilalţi boiari ce i-au găsit în Bucureşti au priimit să fie purtători de grijă dupe porunca domnului. Iară Mihai spăta-riul fiind la ţară şi prinzând veste de această întâmplare, au plecat să fugă în Ţara Ungurească, dară fiind şi zăpadă mare şi pază la

78

munte, l-au prins vameşii de la Câmpina cu plăiaşii şi l-au adus în Bucureşti, care lucru măcar că au înţeles domnul de fuga lui, dar tot nu l-au osebit din ceilalţi caimacami, ci a doao carte i-au scris osebi, că să aibă bucurie de venirea măriei sale, că-l va cinsti şi-l va avea de bine, numai să fie purtătoriu de grijă de trebile ţării şi ale domniei până va veni şi măriia sa.

Şi făcând caimacanii gătire de o samă de boiari şi de cai şi de rădvane şi de slujitori şi de alte ce trebuia, i-au trimis la Focşani înnaintea domnului, rânduind şi conace pen toate târgurile până la Bucureşti.

Domnul încă purcezind de la Iaşi, au venit către Ţara Munte-nească şi apropiindu-se de Focşani, au eşit toată boierimea şi toată slujitorimea câtva loc în Ţara Moldovei întru întâmpinarea măriei sale şi închinându-se după obiceaiu, i-au sărutat mâna şi măria sa le-au zis cuvinte frumoase, blânde, de bucurie şi de pace şi toţi au venit cu alaiu frumos în târg în Focşani, veselindu-se toţi.

De la Focşani gătindu-se, au purces cătră Bucureşti şi, viind până la Colintina, în malul despre Bucureşti, boiarii, caimacamii cu toată altă boierime şi cu slujitorimea toată, sta toţi în rânduială de aştepta să să înpreune cu domnul. Care viind până drept locul acela unde era toţi adunaţi, i s-au închinat şi i-au sărutat mâna. Deci domnul iarăşi cu cuvinte frumoase i-au mângâiat şi cu toţii au întrat în Bucureşti în zioa de Trisfetitele, cu alaiu foarte frumos şi cu cinste mare, precum se cade domnului. Şi întrând în casele domneşti, în divanul cel mare, unde era gătit scaunul, au şezut în scaun şi citindu-se fermanul împărătesc de domnie, care carte în-părătească aşa scriia: că cunoscându-l pe Nicolae-vodă credincios înpărăţiei şi au chivernisit bine raiaoa Moldovei, l-au dăruit cu domnia muntenească, i proci.

Deacii îndată cu tunurile dederă şi i-au sărutat mâna domnu-lui boiarii şi toate căpeteniile de pe obiceaiu. Deacii pe schimni-aga l-au trimis la gazdă şi domnul au mers în biserică de i-au citit molitvele de blagosloveniia domniei şi s-au suit în case la odihna

79

măriei sale. Şi aşa au trecut doao zile; când au fost a treia zi, au dat boeriile celor ce li s-au cuvenit şi aşa s-au odihnit toţi.

Şi s-au cunoscut la toţi că domnul iaste înţelept, blând şi bun şi iubeşte pre toţi, aşijderea şi boiarii iubiia pre măria sa, văzând bunătatea şi dragostea măriei sale ce arăta cătră ei. Că pe spătariul Mihai Cantacuzino, fiind boiariu bătrân şi de cinste, ca pre un părinte îl cinstiia. Pe ceialalţi, care după vârsta lor, să zic adevă-rul, ca pre nişte fii îi avea şi-i cinstiia. Dăjdiile ţării nu afară din obiceaiu să scotea la ţară, ci numai cât trebuia pentru plinirea po-runcilor înpărăteşti. Că aceasta vrea măria sa domnul, precum au fost numele măriei sale în Moldova lăudat şi au fost toţi mulţumiţi de măria sa, marii şi micii, care şi noi o am auzit-o din boiarii moldoveni; într-acela chip şi aicea în Ţara Muntenească vrea să fie toţi mulţumiţi şi odihniţi precum şi era.

Dupe lumină, întunerec şi după veselie, întristare: aşa s-au întâmplat şi domnului Nicolae-vodă întru acea vreme. Că fiind vesel şi cu mare bucurie de toate ce-l miluisă Dumnezeu, domnie fericită, ţară bună, casă întreagă şi blagoslovită, iată şi întristare i-au venit, că s-au războlit prealuminata doamna măriei sale Pul-heria, boală grea, de care s-au pristăvit în Domnul, lăsând mare întristare domnului şi coconilor măriei sale şi tuturor, fiind doam-nă şi bună şi înţeleaptă şi dumnezeiască, pre care să o fericim, că pentru darurile bunătăţilor ce avea, credem că sufletul măriei sale iaste în mâna lui Dumnezeu. Dupre aceia că s-au pristăvit în domnie şi o au grijit cum se cade unei doamne şi o au dus cu mare cinste cu toată partea bisericească şi cu toată boierimea şi sluji-torimea la mitropolia din Bucureşti, şi acolo, făcându-se slujbe frumoase, o au îngropat în rând cu alţi domni şi doamne, ce sunt acolo îngropaţi. Vecinică să-i fie pomenirea. [...]

Şi au luat pe domn cu toată casa măriei sale de i-au dus la Cotroceni cu pază tare, iar Golescul şi Băleanul s-au dus cu Pivo-da la casa Golescului, fiind şi tâlhariul cel mare Barbul serdariul cu dânşii, să se mai sfătuiască ce să mai facă.

80

Deacii încărcând şi ei pen carâte şi pen cară ce-au avut tot (că avea toate gătite mai denainte, ştiind cele ce vor să se întâmple), s-au dus şi ei la Cotroceni după domn. Dară ce jăle şi ţipete şi va-ete era în târg de groaza catanelor ce umbla cu săbiile scoase şi cu puşcile slobozindu-le! Cine le eşiia înnainte, tăia, omorâia; atâta groază era, cât limbă de om nu poate povesti. Că doao groază avea oamenii: de o parte de catane, de moarte şi de jafuri, de altă parte să auziia că vor să vie tătarii să-i robească şi să miră ce vor să facă, încătro vor să se ducă, ca să scape de această nevoe mare şi groaznică, ce le venise fără de veste. Ci-şi lua oamenii muerile şi copiii de o mână, pe alţii în braţe, şi-şi lăsa ce avea pen case şi fugiia nemâncaţi şi pe frig, văetându-se ei şi ţipând copiii. Şi neavând alt ce face, blestema pe cei ce au adus catanele de s-au făcut atâta nevoe, care niciodată în Ţara Rumânească nu s-au fă-cut lucru ca acesta, ce s-au făcut acum, să ia pe domn hoţeşte, să-l ducă rob şi să să facă atăta jafuri şi morţi în creştini. Dumnezeu să plătească celor ce au fost pricina.

Fragmente citate după: Cronicari munteni. Texte selec-tate, studiu introductiv, note şi glosar de Liviu Onu. – Bucu-reşti: Editura Ştiinţifică, 1970.

Glosar:ban – rang boieresc; mare dregător, membru al sfatului dom-

nesc din Ţara Românească în sec. XIV – XIX. În Moldova a fost instituit în anul 1705;

odriiu – Adrianopol;cuhnie – bucătărie; ciudă ca aceia – o asemenea minune;s-au izbândit – s-au realizat;înponcişat – opus;adormiia – amăgea;meterhanea – fanfară militară;

81

covăşele – intrigi;i-au mângâiat cu – le-a adresat afectuos;catane – ostaşi (în armata austriacă);au binevrut – a binevoit.

Evaluare:Identificaţi, exemplificând, trei trăsături ale cronicilor 1.

muntene.Prezentaţi2. motivele elaborării operei Istoria Ţării Rumâ-

neşti a Stolnicului Constantin Cantacuzino.Numiţi, exemplificând, trei particularităţi ale umanismu-3.

lui românesc care se regăsesc în opera Stolnicului Constantin Cantacuzino.

Realizaţi o paralelă între 4. Istoria Ţării Rumâneşti a Stol-nicului Constantin Cantacuzino şi De neamul moldovenilor a lui Miron Costin.

Comentaţi, într-o compunere de 1-1,5 pagini, afirmaţia 5. Stolnicului: Însă rumânii înţeleg nu numai ceştia de aici, ce şi den Ardeal, carii încă şi mai neaoşi sunt şi moldovenii şi toţi câţi şi într-altă parte să află şi cu această limbă, măcară fie şi cevaşi osebită în nişte cuvinte den amestecarea altor limbi, cum s-au zis mai sus, iară tot unii sunt. Ce dară pe aceştia, cum zic, tot romani îi ţinem, că toţi aceştia dintr-o fântână au izvorât şi cură.

Specificaţi contribuţia Stolnicului Constantin Cantacuzi-6. no la dezvoltarea culturii române.

Realizaţi o paralelă între cronicile muntene şi cele modo-7. vene la nivel de motive de elaborare, atitudine faţă de evenimen-te, de personaje, capacitate de sinteză etc.

Repere critice„Nu aflăm, dincoace de Milcov, nici un geniu nativ com-

parabil cu acela neculcian şi, chiar dacă aceasta nu le ştirbeşte

82

din expresivitate, nici o cronică munteană n-a modelat conştiinţa scriitorilor din secolul XIX în măsura în care au făcut-o cronicile moldovene. E drept că au fost mai puţin cunoscute, dar chiar şi lipsa de circulaţie prin cópii le dovedeşte inferioritatea. Târgo-veţi, negustori şi funcţionari, iar nu boieri de ţară, muntenii sunt experţi în arta spectaculosului istoric, îndeosebi a aceluia comic şi ludic, suflete ranchiunoase şi guri otrăvite, certăreţe, pamfletari din născare, cărora le lipseşte însă simţul grandorii umane şi naţi-onale, atât de emoţionant la Ureche sau Costin, precum şi tradiţia acestora. Nici o singură cronică în slavonă nu s-a păstrat, de vor fi existat, în Ţara Românească, în care să fie discutată bunăoară pro-blema originii limbii şi a poporului. De la început, cronicile mun-tene au fost curtene şi oficiale. Şi în vreme ce moldovenii s-au simţit obligaţi moral să se continue unul pe celălalt, într-o ştafetă a responsabilităţii faţă de istoria ţării, muntenii au preferat să se răfuiască între ei, fiecare luând-o pe cont propriu de la capăt, ca să dovedească orgolios dreptatea partidei boiereşti care-l stipen-dia. De aceea, independenţa de spirit a moldovenilor nu suportă comparaţie cu partizanatul muntenilor, care au îmbrăţişat cu toţii o cauză, fie a unei familii, fie a unui domnitor, dar niciodată pe a ţării lor, şi au excelat mai cu seamă în injurie sau în linguşeală, trecând lesne de la una la alta, cu un conformism fără scrupule”.

Nicolae Manolescu. Istoria critică a literaturii române. Vol. I. – Bucureşti: Minerva, 1990, p. 65.

„Toate aceste trei scrieri (operele lui Radu Popescu – n.n.), luate în ansamblu, sunt izbitor de asemănătoare între ele. Cu toată inegalitatea în expunerea faptelor, cu toate digresiunile şi lipsa unui plan mai mult sau mai puţin bine aranjat, se simt unitatea de concepţie a autorului, personalitatea lui persistentă în simpatii şi antipatii, pasiunea lui pentru anumite lucruri şi oameni în spiri-tul lui tăios, adeseori sarcastic, voltairian. Nici o operă scrisă în literatura noastră veche nu este atât de personală ca scrierile lui

83

Radu Popescu. Şi chiar dacă n-ar exista anumite indicii că cele trei scrieri controversate îi aparţin lui, s-ar putea uşor presupune că autorul lor nu putea fi altul decât Radu Popescu”.

Ştefan Ciobanu. Istoria literaturii române vechi. – Chişi-nău: Hyperion, 1992, p. 480.

„Radu Popescu este un povestitor cursiv, antrenant şi muşcă-tor. El lasă deseori impresia că „l-am văzut cu ochii”, cum spune într-un rând despre un grămătic bătut crunt. Nu sunt la el multe explicaţii, ca şi cum lucrurile fiind prea bine ştiute, n-ar mai trebui decât să arătaţi cu degetul adevăraţii vinovaţi, care sunt, fireşte, Cantacuzinii”.

Nicolae Manolescu. Istoria critică a literaturii române. Vol. I. – Bucureşti: Minerva, 1990, p. 69.

„A fost (Constantin Cantacuzino Stolnicul – n.n.) mai presus de toate, o minte politică. A ştiut tot timpul că idealul românesc era eliberarea de turci care erau puternici şi care păreau instalaţi pentru vecii vecilor în Asia Mică şi în această parte a Europei. A mai ştiut că singuri, la vremea aceea, nu puteam scăpa de ei. De aceea a căutat alianţe la cele două imperii vecine mari: cel rus şi cel habsburgic. În toată cariera lui politică s-a străduit să atragă aceste două imperii împotriva turcilor, ştiind că numai aşa în Ţări-le Române vor putea profita şi se vor elibera. În Istoria sa ideea că trebuia să se ajungă la a fi „slobozi de tot” e firul roşu al cărţii”.

Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului. Das-căli de cuget şi simţire românească. – Alba-Iulia: Reîntregirea, 2004, p. 215.

„Cartea stolnicului Constantin Cantacuzino nu este – aproa-pe că nu mai este nevoie să o spunem – o cronică. Locul acestui mare cărturar nu se află printre cronicari (unde textul rămas de la el se tipăreşte printr-o tradiţie mai mult „editorialistică”), ci cate-

84

goric alături de istorici, lângă un Dimitrie Cantemir – să zicem – , într-o vecinătate la care este pe deplin îndreptăţit. Scrierea sa se disociază vizibil de compunerile istoriografice ale contempora-nilor „munteni”, sclipirea geniului (care înseamnă şi talent scr-iitoricesc autentic) şi capacitatea de a străbate spaţiile ample ale trecutului şi de a le reconstitui sub forma unor construcţii coerent articulate îl despart de „scriitorii de letopiseţe”, indivizi marcaţi de o modestie doar întâmplător atenuată de aspiraţia desprinderii de copleşitoarele circumstanţe imediate”.

Dan Horia Mazilu. Vocaţia europeană a literaturii române vechi. – Bucureşti: Minerva, 1991, p. 66.

„Opera stolnicului nu are nici acel caracter – aş putea zice de popularizare – pe care-l are scrierea lui Miron Costin. Cronicarul moldovean, ridicându-se împotriva basnei lui Simion Dascălul, pentru a trezi în sufletul contemporanilor săi interesul în jurul în-ceputurilor glorioase ale neamului, avusese nevoie de două ca-pitole iniţiale: unul în care să lămurească cititorii în ce parte de lume se află Italia din care a venit Traian, altul în care să scoată în relief mărimea şi puterea împărăţiei romane. În tot cursul expune-rii, cronicarul moldovean se ţine la nivelul cititorilor săi, mergând direct, fără ocoluri, către ţinta pe care o urmăreşte. Opera lui este mai unitară. Stolnicul, preocupat mai adânc de problema originii şi a continuităţii romane în Dacia, intră de-a dreptul în miezul chestiunii. De altă parte, mulţimea şi varietatea problemelor ce-i răsar în calea expunerii îl silesc să se piardă adesea în digresii şi detalii, care nu se încheagă unitar în opera lui. În schimb însă, stolnicul, care-şi făcuse studiile în Padova, unde găsise atmosfera de cultură a marilor umanişti ai Italiei, are un orizont de privire cu mult mai larg decât Miron Costin”.

Nicolae Cartojan. Istoria literaturii române vechi. – Bucu-reşti: Editura Fundaţiei Culturale Române, 1996, p. 438.

„Radu Popescu are şi ştiinţa ridiculizării subţiri, putând să

85

compromită prin bagatelizare şi minimalizare (cum se întâmplă în cazul unor complotişti ale căror „sfaturi vrednice de râs”, „deşar-te” şi „vrednice de batjocuri” sunt neantizate concis), dar îi este la îndemână şi persiflarea în absenţa distilării ironiei, pe fondul unui râs gâlgâitor, sincopat de plasticizări paremiologice (cronicarul a fost un spirit dizertativ) voit grosiere.[...] Adevăratul scriitor Radu Popescu este cel din prima parte a cronicii, memorialistul capabil să supună faptele şi personajele care le produc unor ana-lize atente, să descifreze intenţii şi mobiluri şi să descrie destine, să stăruie asupra unei idei, urmărindu-i drumul ciclic în care „pre-ceptul” ordonează substanţa epică”.

Dan Horia Mazilu. Vocaţia europeană a literaturii române vechi. – Bucureşti: Editura Minerva, 1991, p. 100.

„Anonimul brâncovenesc constituie o cronică de ţară, cu orizont mărginit, dar cu o viziune cuprinzătoare şi plastică a eve-nimentelor din sfera ei restrânsă. Deşi, spre deosebire de marile cronici moldovene (Gr. Ureche, M. Costin, I. Neculce) în care personalitatea autorilor e bătătoare la ochi, nu se poate vorbi în general decât de un stil cronicăresc muntean, global, nediferenţi-at, sarcastic, violent, plin totuşi de vigoare, autorul cronicii ano-nime a lui Brâncoveanu este acela care scrie mai bine, mai viu, posedând arta de a evoca, nu numai scene izolate, dar ansamblul vieţii în care trăieşte. Este vorba, bineînţeles, de viaţa societăţii boiereşti din jurul curţii domneşti”.

Istoria literaturii române. Folclorul. Literatura română în perioada feudală. Vol. I. – Bucureşti: Editura Academiei Ro-mâne, 1964, p. 580.

„Ca şi pentru ceilalţi cronicari ai vremii, judecata asupra do-minaţiei turceşti constituie pentru Radu Greceanu măsura gân-durilor sale politice. Decăderea imperiului sultanilor era vădită acum; orice cugetător politic înţelegea că va veni vremea prăbuşi-

86

rii totale şi orice patriot, dintre români, avea dreptul să spere. Dar Greceanu nu prevede şi nu speră, nu are orizontul lui Dimitrie Cantemir, ci se mulţumeşte să trăiască în cercul închis al vremii sale. Nu iubeşte pe turci, îndrăzneşte, dimpotrivă, să spună cu-vinte de ură împotriva lor, ştie că stăpânirea otomană constituie o silnicie, dar totuşi se teme de ea. [...] Limba lui Radu Greceanu este cea folosită în cărţile bisericeşti, fără slavonisme. În schimb, numeroase citate greceşti din autorii clasici, cât şi cuvinte greceşti izolate, se întâlnesc destul de des în textul cronicii domniei lui Brâncoveanu, ceea ce nu este de mirare, de vreme ce autorul este cunoscut ca elinist”.

Istoria literaturii române. Folclorul. Literatura română în perioada feudală. Vol. I. – Bucureşti: Editura Academiei Ro-mâne, 1964, p. 572 - 574.

„Pentru descrierea evenimentelor din vremea domniei celor doi Mavrocordaţi, Radu Popescu apare ca martor al evenimen-telor şi le înfăţişează adesea cu precizarea datelor, nu numai de ani, ci şi de luni şi zile. Cât despre începutul cronicii, în care scrie pe scurt despre domnia lui Brâncoveanu, vreme despre care nu avea însemnări proprii, nici informaţii oficiale, el se adresează cronicilor scrise pe atunci, a lui Radu Greceanu şi a Anonimului brâncovenesc, pentru a umple lacunele memoriei sale”.

Istoria literaturii române. Folclorul. Literatura română în perioada feudală. Vol. I. – Bucureşti: Editura Academiei Ro-mâne, 1964, p. 584.

„Compilaţia lui Radu Popescu, cunoscută sub numele de Is-toriile domnilor Ţării Româneşti, începând tot de la descălecare, are un orizont de privire mai larg decât al lui Stoica Ludescu. Factura cronicii lui Radu Popescu este mult mai complexă, căci el tratează istoria Ţării Româneşti sincronic cu a ţărilor învecinate: Moldova, Ardealul, Turcia, Rusia. Este un plan cu totul original,

87

care nu are nimic comun cu vechile cronografe, căci acelea erau repertorii de istorie universală, care începeau povestirea eveni-mentelor de la creaţiunea lumii şi înfăţişau în ordine cronologică istoria tuturor popoarelor rând pe rând (evrei, asirieni, egipteni, perşi, greci, romani, bizantini), pe când în cronica lui Radu Po-pescu privirea este circumscrisă la popoarele din Răsăritul Euro-pei vecine cu Ţara Românească. După fiecare domnie munteană, se înşiră evenimentele contemporane din ţările megieşe. [...]

Cronicarul însă nu izbuteşte să găsească un punct de vedere unitar care să coordoneze evenimentele; acestea sunt de cele mai multe ori juxtapuse. Dar trebuie să recunoaştem că autorul a lă-sat o operă unică, nu numai pentru timpul lui, dar chiar şi pentru vremurile noastre: o încercare de istorie a românilor în lumina istoriei europene orientale”.

Nicolae Cartojan. Istoria literaturii române vechi. – Bucu-reşti: Editura Fundaţiei Culturale Române, 1996, p. 393 -394.

88

LITERATURA ISTORIOGRAFICĂ DIN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XVIII-LEA ÎN

MOLDOVA

Nicolae Costin (1660?-1712)

Cel de-al doilea fiu din cei trei ai lui Miron Costin, Nicolae, s-a născut în jurul anului 1660. Tatăl său, în cele mai bune tradiţii umaniste ale secolului, a avut grijă să dea feciorilor posibi-litatea de a urma cele mai alese şcoli. Se crede că primele studii le-ar fi făcut într-un colegiu iezuit din Iaşi, apoi ar fi urmat universităţile din Podolia poloneză. Se întoarce în ţară sub domnia lui Constantin Cantemir, iar cunoştin-ţele acumulate (în special, cunoaşterea limbilor clasice) îi permit să fie angajat, împreună cu fraţii săi, pe lângă curtea domnească. Despre acest eveniment narează în letopiseţul său I. Neculce: Venit-au atunce şi Miron logofătul din Ţara Leşească, foarte scăpat, şi l-au avut Cantemir-vodă în milă şi în cinste. Şi avându trii feciori i-au boieritu. Pe Ioniţă l-au făcut sărdariu, pe Nicolai treti-logofăt (s.n.), pe Pătraşco cămăraş mare.

În 1691, când au fost decapitaţi tatăl fraţilor Costin şi unchiul acestora, Velicico, Nicolae a fost arestat împreună cu Ioniţă şi Pătraşcu. Demonstrându-şi nevinovăţia, aceştia au fost eliberaţi, dar, fiind prigoniţi de domnitor şi de „matca tuturor răutăţilor”, Iordache Ruset, Costineştii se refugiază în Muntenia, sub protec-ţia lui Constantin Brâncoveanu. Se reîntorc în ţară atunci când urcă în scaunul domnesc Constantin Duca, cu a cărui soră Nicolae era logodit. Cum ne relatează acelaşi cronicar, Şi să şi apucă de făcu nuntă cu o sor-a lui, domniţa Ileana. O dede după Neculaiu Costin, sin Miron logofăt, şi-l pusă şi hatman. Şi făcură nuntă frumoasă domnească...

89

Au urmat ani de urcări şi coborâşuri pe scara ierarhiei bo-iereşti, ani de muncă liniştită, dar şi pribegii zbuciumate. Antioh Cantemir a fost cel care l-a apreciat şi l-a numit în calitate de mare vornic al Ţării de Sus, iar Nicolae Mavrocordat îl urcă în scaunul vornicului Ţării de Jos. În timpul domniei lui Dimitrie Cantemir e vel logofăt.

Moartea cronicarului şi a boierului Nicolae Costin a surve-nit la o vârstă relativ tânără, puţin peste cincizeci de ani, în sep-tembrie 1712 şi, cum opinează exegetul Al. Piru, „a lăsat multe datorii în urmă şi nici un moştenitor” [Literatura română veche. – Bucureşti: Editura pentru literatură, 1962, p. 324].

Moştenirea literară a eruditului umanist este mai puţin im-presionantă decât a tatălui său şi încorporează Letopiseţul de la zidirea lumii şi până la anul 1601, o Cronică ce cuprinde anii 1709-1711 sau domnia întâi a lui Nicolae Mavrocordat şi o operă de compilaţie, Ceasornicul domnilor.

Letopiseţul de la zidirea lumii şi până la anul 1601, în con-cepţia autorului, s-ar fi dorit o istorie a Moldovei de la origini până în secolul al XVII-lea, aceasta fiind încorporată în istoria universală, aşa cum era moda timpului. Lista de lucrări din care s-a inspirat este bogată: Kronika litewska de Matei Stryjkowski, De neamul moldovenilor de Miron Costin, Historia Pannoni-ca de Antonio Bonfini, Origines et Occasus Transylvanorum de Laurenţiu Toppeltin, Polonia sive de origine et rebus gestis po-lonorum de Martin Cromer ş.a. Deşi nu-şi ascunde izvoarele de informaţie, cronicarul nu încearcă o sinteză a acestora, o adaptare, o prelucrare, ci le transcrie pur şi simplu, fără nici o schimbare.

Numele lui N. Costin a rămas în istoria literaturii române şi prin prelucrarea romanului lui Antonio de Guevara (1481-1545) (Relox de Principes o Marco Aurelio (Orologiul principilor sau Marc Aureliu)), un mare scriitor spaniol din secolul al XVI-lea. Opera lui Guevara este o operă de educaţie şi morală şi poate fi comparată cu Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său

90

Theodosie. Viaţa lui Marc Aureliu este un motiv pentru a prezen-ta unele norme ce se referă la conducerea familiei şi a statului.

Opera originală, fără trena compilaţiei celorlalte două lu-crări, Cronica domniei dintâi a lui Nicolae-vodă Mavrocordat, prezintă istoria Moldovei din octombrie 1709 până în septembrie 1711, cuprinzând şi scurta, dar zbuciumata şi controversata dom-nie a lui Dimitrie Cantemir. Ca orice cronică scrisă la comandă, cea a lui Nicolae Costin relatează în special aspectele pozitive ale domniei lui Nicolae Mavrocordat, reliefează un portret al domni-torului cumpătat, deştept şi plin de calităţi, protector al săracilor şi făcător de dreptate: Acesta Nicolae Alexandru vodă era la stat de mijlocu, iară cinsteş om; şi în filosofii şi în istorii şi într-altele ce să cade a şti unui domnu, era deplin învăţatu; ştie şi câteva limbi, precum arătatuşi mai sus şi om dumnedzărescu, păzie tare besereca; la mâncare şi la băutură foarte puţin; spre sfintele be-serici şi mănăstiri scăpate milostenie făcea; spre săraci şi spre văduve cu milă era. Iară era grabnic la mânie şi mai ales asupra acelora ce-i cunoştea că mânca banii visterii, şi spre cei ce făcea strâmbătăţi şi supărări săracilor şi spre carii era neascultători la porunci; era fără preged şi cu privighere la trebile ce era a ţărâi, gata şi cu nevoinţe a plini poroncile împărăteşti. Măcar că nu era răsipitoriu, dară încăş spre ceea ce slujiia cu osârdie era darnic, că cunoscându acele ce sintu de folos ţărâi, din multe pricini îm-piedicându-să nu pot să le facă şi vădzând pre unii din boieri că nu era mulţemiţi, dzice acestea: („Nu o dată să samănă şi să se-ceră şi nu o dată să ultueşte pomul şi să culege dintr-însul rodul); aşe şi noi, toată averea noastră o am cheltuitu în trebile ţărâi şi avem răbdare. Trebue şi dumneavoastră să rugaţi Dumnedzău să trăim şi noi în domnie şi pe urmă veţi cunoaşte dumneavoastră şi plata ostinelilor voastre şi întemeere caselor dumilorvoastre”. Şi în domnie lui nice obiceiu nou nu s-au izvoditu; ridicat-au dară şi dare de pre păpuşoi şi au legat să nu mai fie, care s-au fostu scornit la alţi domni de mainte vreme. Astfel, efigia domnitorului,

91

plăsmuită în baza observaţiilor externe, nu conţine profunzimea celor create de Grigore Ureche, vibraţia interioară şi complexita-tea celor imaginate de Miron Costin sau ironia şi fina observaţie a celor realizate de Ion Neculce.

Capitolul dedicat domniei lui N. Mavrocordat se încheie cu nişte imagini „rupte din rai”, pline de belşug şi linişte, în care tot poporul mulţumeşte lui Dumnezeu pentru bunătatea şi milostenia domnitorului.

Puntea de trecere de la o domnie la alta se face printr-o con-statare persiflantă la adresa noului domnitor: Şi pre urma lui au venit la domnie Dumitraşco vodă feciorul lui Cantemir vodă, cel mai mic, de au făcut în ţară mare zorbalâc.

Prezentarea domniei lui Dimitrie Cantemir debutează cu un portret mult prea superficial şi lipsit de plurivalenţă pentru erudiţia celui înscăunat: Domnia lui Dumitraşco vodă într-acest chip au fost: fiindu el om isteţu, ştiindu şi carte turcească bine, să vestisă acmu în tot Ţarigradul numele lui, de-l chema agii la ospeţele lor cele turceşti, pentru prietenşug ce avea cu dânşii. Alţii dzic, ştiin-du bine în tambur, îl chemau agii la ospeţe, pentru dzicături.

Cronicarul subliniază, aşa cum a făcut-o şi Ion Neculce în letopiseţul său, jocul dublu al lui Cantemir faţă de turci şi faţă de ruşi, incapacitatea acestuia de a soluţiona o problemă ce punea în balanţă viitorul ţării şi lipsa unei viziuni de ansamblu asupra evenimentelor curente şi a celor viitoare.

Imaginea moldovenilor creionată în cronică este una dintre cele mai dezagreabile, iar perfidia ruşilor atinge cote maxime.

Finalul domniei lui Dimitrie Cantemir este unul tragic: ţara este distrusă, mănăstirile devastate, icoanele furate, osemintele din morminte aruncate. Regretele sarcastice ale autorului sunt pe măsura dezastrului: Acestu bine au agonesit ţărâi Dumitraş-co vodă cu socoteala lui cea grabnică, de nu să va îndrepta mai în veci.

92

[Letopiseţul ŢĂRII MOLDOVEI (1709-1711)]

De domnie lui Nicolae Alexandru vodă, vleat 7218

După mazilie lui Mihai vodă Răcoviţă, carea s-au tâmplat la văleat de la zidirea lumiei 7218, iară de la Hristos 1710, la luna lui octomvrie, 14, în dzua de sărbătoarea preacuviosei Paraschevi, pribegit-au o samă de boieri de ţară (şi acest obiceiu de la o vre-me încoace s-au făcut), anume Lupul Costachie vornicul de Ţara de Gios pe aceea vreme şi Manolachie Ruset vornicul de Ţara de Sus, cu Dediul vel spatar socrul lui Mihai vodă şi cu alţii în sus în Ţara Leşască; însă nu departe de marginea ţârâi, ce la Sneatin. Iară Dumitraşco Răcoviţă hatman, fratele lui Mihai vodă, au pribegit deodată la socru-său Mihai Cantacuzino spatariul în Ţara Munte-nească. Iară a doa dzi, octomvrie 15, încă nepornit Mihai vodă au fugit şi Iordachie Ruset ce fusese mainte vornic mare, (matca tutu-ror răutăţilor) în Ţara Leşască la ceilalţi boeri pribegi, precum să va fi arătat mai pre largu cine va fi scris de domnie lui Mihai Racoviţă vodă. Iară aicea câtăva vreme nu s-au ştiut de domniia ţărâi, cui s-ar fi dat de la împărăţie. Se tâmplase aicea în oraş din boierii ţărâi Ion Buhuş ce fusese şi logofăt mare şi Ciocârlan de neam prostu făcut de Constantin Duca vodă mainte vornic mare de Ţara de Sus. Pre aceşti doi i-au făcut acel agă ce venise cu mazilie lui Mihai vodă, anume Iosuf aga, caimacami de au păzit scaunul pănă la venire cu veste de domnie noaî. Însă pănă la aceea vreme, neştiindu-să ade-vărat, mai mult să socotiia că va fi domnu Antioh vodă, feciorul lui Cantemir vodă, carile în 2 rânduri fusese domn aicea în ţară. Pentru care sta tare domnul muntenesc Constantin Băsărab vodă împreună cu Iosuf paşea sarascher de Tighinea; şi domnul muntenescu mai mult nevoia şi pentru cuscrie carea făcuse şi legase cu Antioh vodă, logodindu un fecior al său anume Răducanul, cu fata lui Antioh vodă cea mai mare, Mariia. Pornisă şi pre boerii carii fusese din

93

dzilile lui Mihai vodă pribegi în Ţara Munteniască, anumea Ilie Cantacuzino biv vel visternic şi Ilie Catargiul, tij, fusese visternic mare, de au venit aicea în ţară, cu aceea nedejde că ari lua domnie ţărâi Antioh vodă; căci şi lucrurile lui pen prietini şi la Poartă şi Iosuf paşea sarascheriul şi domnul muntenescu, să părea mai tare şi mai aproape de domniia ţărâi el, decât alţi domni ce să afla mazili la Ţarigrad. Că acmu şi cărţile lui Antioh vodă era la acei boeri scrise şi cu dată poruncă şi mai ales la Ilie Catacozino visternicul, pre cari-l avusese mai aproape decât pre alţi boieri în domnia sa Antioh vodă, să prindză pre câţva din greci, ce fusese pre lângă domniia lui Mihai vodă; precum au şi făcut: că au prinsu pre Mihălachie Ralachie ce fusesă postelnic al doile la Mihai vodă, pre carile îl trimisese la Cetatea Neamţului şi pre alţii. Iară tot n-au cutedzat Ilie Catacuzino să vie la Eşi, vădzindu întârdzierea caftanului de dom-niia lui Antioh vodă. Ce au pornitu pe Ilie Catargiul visternicul în Eşi ca să fie caimacan cu Buhuş logofătul şi cu Ciocârlan vornicul; iară el singur la satul său, la Şerbeşti, purta trebile, de cerca în Ţara Muntenească de zăbava domniei ci-ar fi pricina.

Iară avându grije de Constantin Ducă vodă, aflându-se şi el din domnii mazili la Ţarigrad să nu ia domniia, poftit-au pe Necu-lai Costin vornicul, fiindu-i cumnat şi lui Constantin Ducăi vodă, de au venit la Eşi, pentru ca de s-ari tâmpla domnie ţărâi dată lui Constantin vodă, să-i facă ştire, să nu-l apuce omenii lu Constan-tin vodă aicea în ţară şi să aibă şi de grij lui Ilie Catargiul.

Mirarea şi grijea nu lăsa pre bieţii boeri aice în Eşi să fie în odihnă: că una pricina de grijea lor, cum nu venie nime să le spue de domnie noaă; a doa cea mai mare grije, că le venise poruncă de la Tighinea, unde acmu să afla şi craiul şfedzăscu scăpat de la Poltava, precum este poruncă de la împărăţie să ernedze câtăva oaste turcească pe locul ţărâi. Ce să facă? Răpedzit-au deodată cu rugăminte la Constantin Băsărabă vodă, domnul muntenesc, să-i sfătuiască la grije lor şi mai ales să le facă ştire ce ar hi întârdzie-rea domniei de la Poartă, de nu să aude nemică.

94

Iară la Iosuf paşea au răpedzitu pe Iamandi biv vel armaş, om strein, dară deprinsu cu trebile ţărâi, cu mare jalobă pentru lipsa ţărâei şi cu mare rugăminte să li să rădice acel ernatecu de oşti împărăteşti. Trimisu-i-au şi 2 pungi de bani şi o samă de oi, fără ce i-au datu şi pe la poarta lui. Venitu-le-au cu ispravă de la Iosuf paşea, cum li s-au rădicatu acel ernatecu de oşti din ţara noastră.

Osebit de aceasta au nemeritu şi un agă, trimis de la împărăţie şi un altu agă de la sarascheriul; cărora, dându-li-să slujitori şi din ţarâ şi purtători de grijea lor pe Cârstea ce fusese jicnicer, împre-ună şi cu Ion Abăza, aflându-să la Cernăuţi staroste, de au mărsu acei agi de au vădzut cât loc de ţară din Prut de unde să hotărăşte Ţara Moldovei cu Ţara Leşască, care au călcatu moscalii când au lovitu pre o samă de şvedzi la Cernăuţi; carea măsurându-şi locul ţărâi câte ceasuri au călcatu, s-au întorsu iarăş pe aicea prin Eşi şi pe la Tighinea au trecut la Poartă.

Şi aşea Neculai vornicul vădzind că s-au isprăvitu aceste, au purces la casa sa, neştiindu-să nemică de domnie noaî cui s-au datu; macar că de la Ilie Catacuzino visternicul veniia scrisori, precum altul nu, ce Antioh vodă va fi domnu; numai să aşteap-tă sosirea mazilului lui Mihai vodă la Ţarigrad. (Ce depărtate-s lucrurile lui Dumnădzău de a bietului om), că la noemvrie în 6 dzile, au îmbrăcatu caftanu de domnie ţărâi Nicolae Alexandru vodă. Dzice un poetic: batgiocureşte puterea dumnedzăiască lu-crurile omeneşti. Precum şi aicea să cunoaşte câtă nevoinţe pen-tru domnie lui Antioh vodă şi poate fi şi Constatin Duca vodă că îmbla pentru domnie, dară din poronca puternicii împărăţiei au luat domnie Nicolae vodă, pe cum s-au dzis mai sus noemvrie 6, la văleat 7218, după obicei de la vezirul, fiind vezir Ali paşea, au îmbrăcat căftan.

Răpedzit-au îndată cu cărţile sale Nicolae vodă pe un gramatic al său, anume Enachie, la Eşi, făcând caimacam pe Ion Buhuş lo-gofătul, şi pe Antiohie Jora hatmanul. Şi scrisesă cărţi şi la Mitrea vornicul, ce nu l-au aflatu viu. Pre Neculai vornicul l-au aflat vestea

95

aceasta mergându pe cale la casa sa, însă Ilie Catargiul visternicul au şi plecat îndată din Eşi direptu în gios; iară Ilie Catacuzino vis-ternicul şi el n-au cutedzatu a şede la Şerbeşti, ci-au plecatu iară să treacă în Ţara Muntenească. Venise acmu poruncă la margine de la domnul muntenescu să nu lasă pre nime din boeri, nice pre singur Ilie Cantacuzino vistiernicul (măcar că-i era cuscru), să treacă în Ţara Muntenească; ce l-au tumpinat dreptu Faraoni cartea de la Bă-sărabă vodă şi de la Nicolae vodă, cum să n-aibă nice o grije căci au luatu domnie ţărâei Nicolae vodă. Întorsu-s-au iară la casa sa, la Şerbeşti, însă au mersu pe la cumnatu său Neculai vor[nicul] de s-au împreunat, şi i-au arătatu şi cartea lui Nicolae vodă; şi-i scria şi carte cuscru său lui Băsărabă vodă, domnului muntenescu; însă pe urmă i-au venit cărţi de la unchiu-său Constantin Cantacuzino stolnicul, de-l sfătue să nu şadză în ţară deodată, ce să treacă în Ţara Ardealului la Braşeu, unde să află şi alţi boeri; căci şi Dumi-traşco Răcoviţă hatmanul trecusă din Ţara Muntenească la Braşeu; şi Manolachie Ruset vornicul trecuse la Braşeu, având grije încă de domnie lui Antioh vodă şi ştiindu pe Ilie Catacuzino neprietin (precum toţi Cantacozoneşti Cupăreştilor) însă din Ţara Leşască pin ţara deodată la satul lui la Bogdăneşti, care sat sta suptu munţi, apoi pe Oituz au trecut la Braşeu.

Iară gătindu-să Nicolae vodă, după ce au îmbrăcat caftan no-emvrie 29, şi au luat şi cuca, după obicei, de la împărăţie, iată au murit şi tată-său Alexandru marile tainic şi cel din lontru la împărăţie şi aceasta au fostu zăbava lui Nicolae vodă, pănă au astrucatu oasele tătâne-său.

Iară pre Ilie Catacuzino visternicul nu l-au lăsatu socoteala scrisorilor lui Băsărabă vodă şi a ginire-său să treacă în Ardeal, ci-au aşteptatu în ţară. Iară Nicolae Costin vornicul şedzindu la casa lui iată i-au venit şi lui carte de la Nicolae vodă să afle şi el caimacam la Eşi. Purces-au dară şi el pe porunca domnească fără zăbavă la Eşi, unde au aflatu şi pe Enachie gramaticul sosit în Eşi. Aicea la început s-au arătat înţeliaptă chiverniseala lui Ni-

96

colae vodă, pentru folosul ţărâi, că nemică n-au făcut zăbavă aice la Eşi Enachie gramaticul şi au purces la Tighinea cu cărţile lui Nicolae vodă, pentru trebile ţărâi. Şi la boeri caimacani poruncă era, nice rămăşiţă nice un feliu de dare în ţară să nu iasă şi cum că nu-i trebue să-i trimiţă din ţară nice bani, nice altă nimică, ca să nu cadză cu greu pemintenilor. Iară după astrucare tătâne-său lui Alexandru, au purces şi Nicolae vodă din Ţarigrad spre ţară la scaunul său.

Aicea ne-au părut cu cale să pomenim pentru acest Alexan-dru tergimanul, tatăl lui Nicolae vodă. Fost-au ţărigrădeanu, năs-cut în Ţarigrad, carea au stătut mare om la împărăţie; că după moartea lui Panaiotache, ci-au fost om vestitu pe acele vremi şi tergiman mare la împărăţie, stătut-au acesta Alexandru ce să nu-miia din şlehtecia Mavrocordat, tergiman mare; şi pe urmă i s-au dat titlul Exaporito, adecă tainicul din luntru la împărăţie, om pre învăţat în toate învăţăturile, aşe filosofeşti, astronomeşti, cum şi teologeşti, carile să arată din cărţile ce au făcut şi să află tipărite; om vestit şi la împărăţiile creştineşti. Fost-au trimis de împărăţie şi sol la Beci, la Leopoldu, împăratul nemţăscu şi poprit acolo câtăva vreme; că pe aceea vreme era trimis de împărăţiia turcului la Beciu, când avea mare price şi războae împărăţie Turcului cu împărăţiia Neamţului. Pe urmă iaraş cu înţăleapta chivernisala sa, slobodzindu-i de acolo, au trecut la Poartă. Acesta au fostu trimis mai pe urmă la Rami reiz efendi la Carloviţa, unde s-au legatu pă-cile între împărăţiia Turcului şi între împărăţia Neamţului şi între crăiia şi răspublica leşască cu împărăţiia Turcului şi cu veneţienii, fiind strânşi la Carloviţa. Despre aceşti soli cineş ai săi trimiş, iară despre partea turcului, acel Rami reiz efendi, caril după aceea în scurtă vreme au agiunsu şi vezir azem şi acestu Alexandru Ma-vrocordat, cum s-au pomenit şi mai sus.

Aşedzământurile şi legăturile păcilor, cine va vrea să ştie, va afla aiurile. Acestu pontu numai l-au pus aice, pentru căci pe urmă să va vedea ce folos au adus după sine ţărâi. Era pus şi

97

acestu pontu: turci sau tătari în Ţara Moldovei niceodată să nu să lăţască cu stăpânirea, ce tot domni trimişi de împărăţie. Legându-să dară pace între toţi, cum s-au pomenit mai sus, înturnându-să şi Cameniţa iaraş cătră crăiia leşască şi Ţara Moldovii care era îngiumătăţită şi luată de leşi, iarăş înturnată de leşi cătră stăpâni-rea Turcului, adaosu-s-au mare veste şi laudă, vei dzice la toată Evropa, acesta Alexandru Mavrocordat, pre carile nu-l vor uita curund vacurile viitoare. Acest Alexandru Mavrocordatu au fost făcut cuscrie cu domnul muntenescu Constantin Băsărabă vodă, logodindu-şi feciorul, tergimanul, pe Scarlat, cu fata domnului muntenescu, cu Ilinca. Făcutu-s-au la anul şi nunta în Ţara Rumâ-nească, aflându-să şi câţiva boeri pribegi din Moldova la nuntă în Bucureşti. Tâmplatu-s-au într-aceea vreme şi sfinţiia sa Dosothei patriarhul de Ierusalim, care i-au şi cununat pe cei tineri. Acesta Alexandru Mavrocordat au avut fămee, nepoată de fată lui Ale-xandru Iliiaş vodă şi nepoată de soră lui Iliiaş Alexandru vodă.

După ci-au sosit tergimanul Alexandru la Poartă, fu priimit de împărăţie cu mare cinste, îmbrăcându-l împăratul cu blană de sobol; care aciastă iaste cinstea cea mai mare la turci, cându îm-bracă pre cineva împăratul cu blană de soboli; şi nice odată acias-ta pănă atuncea nu să făcusă, ca să mai îmbrace pe vreun creştin cu blană, nice pe domnu, nice pe altu cineva. Carile fiindu acmu şi îmbătrânitu, nu aşea din vârstă cum de ostenele slujindu Porţii, au isprăvitu tergimănie cea mare fiiului său, lui Nicolae, care şi el, slujindu Porţii 12 ani în slujba tergimănii, au sositu şi la domniia Ţărâei Moldovei de care scriem.

Iară pe urmă la mare primejdie fusese Alexandru bătrânul tatăl lui Nicolae vodă, pe vremea zorbalelor Ţarigradului, asupra lui soltan Mustafa la Odriiu, de l-au mazilitu, puindu-l la închi-soare; şi pe urma lui au stătut împărat frate-său soltan Ahmetu, carile iaste şi acmu împărat. Şi au cercat tare pre Alexandru să-l prindză, pentru păcile ce să făcuse între împărăţiia Turcului şi între împărăţiia Neamţului şi ales pentru înturnarea Cameniţii de

98

suptu stăpânirea Turcului, cătră crăiia leşască. Pierdutu-ş-au şi averile Alexandru pe aceea vreme; l-au ferit unul Dumnedzău de primejdia vieţii.

După ce au purces Nicolae vodă din Ţarigrad spre scaunul ţărâi, venit-au poruncă să-i iasă la Galaţi Ion Sturdzea păharnicul şi Ilie Catacuzino visternicul şi Ghiorghiţă Apostol biv visternic, Manolachie Hrisoverghi comisul; unde nu numai aceşte ce s-au pomenit ce toată boierimea a ţărâi i-au eşit înainte la Galaţi de i s-au închinat. Iară după ce au purces din Galaţi, la toate conacele mulţimea de ţărani şi de slujitori îi eşiia înainte; unii jeluindu-să de strâmbătăţi ce avea; alţii fiind înstreinaţi din ţară să poftiia să vie la pământul lor şi îndată pe loc li să făcea ispravă. Întrat-au domniia în Iaşi ghenarie 25, cu mare pohfală, cu alai împărătesc şi cu iscusite podoabe. Şi mergând la sfetii Nicolae, s-au blagos-lovitu de Ghedeon mitropolitul ţărâi; şi ducându-să la curtea cea domnească, s-au cititu beratul cel împărătescu, întru care era mul-te cuvente neobiciuite; că scrie împăratul pentru Nicolae vodă, că este slugă driaptă din părinţi şi alte laude. Iară dumeneca după ci-au eşit de la beserica domnească de la utrăne, au boerit după obicei boerii cei mari, întâi pe Ion Buhuş logofăt mare, pe Neculai Costin vornic mare de Ţara de Gios, pe Ion Sturdzea vornic de Ţara de Sus, pre Antiohie Joara hatman, pre Ilie Catargiul spatar mare, pre Ghiorghiţă Apostol păharnic mare, pe Ilie Catacuzino visternic mare.

Iară nu las aicea mainte a pomeni de pecetluiturile ce scosese în ţară Mihai vodă, care s-au dat la tot omul ce eşisă la pecetluituri; iară pe urmă, neputându-să strânge banii atâţia cât să-ş plinească lăcomie cea nesaţie, eşisă poroncă la zlotaş să arunce năpăşti să să îmbrace toţi banii după somele care eşisă din visterie. Ce apucân-du-l mazilie, o samă din boeri socotia să nu mai supere ţara cu acele nevoi şi năpăştile acelor pecetluituri; căci luând şi Nicolae vodă domniia, n-au avut aice poroncă boerii, cum era la domnii trecuţi, de trimitea bani înainte la Ţarigrad; ce nici un banu ca să să trimiţă

99

nu s-au trimis. Ce n-au lăsatu alţi boeri din caimacani să fie după socoteala, ce au poroncitu pe la zlotaşi să arunce năpăşti pe oameni şi pecetluituri albe nescrise faţa omului. Era şi câţva boeri carii cheltuisă în dzilile lui Mihai vodă, unii la visterie, alţii la sulgerie, alţii la jicniţă, alţii cu mprumutele, care lua bieţii boeri cu poruncă domnească de la neguţitor turci şi pe urmă îi lăsa neorânduiţi, de au venitu casele boereşti la mare datorii şi răsipă cu împrumutele. Şi unii din boerii lui Mihai vodă, la mazilie lui îş făcuse pecetluituri domneşti cum li s-au orânduit câte o somă de bani dintr-acele pe-cetluituri, că mai multu cee sta să-ş ia banii, ce didesă împrumute; iară pe urmă au venitu poroncă de la Nicolae vodă, încă nesosit în scaun, să să lase năpăştile să nu să dea oamenilor, care să didesă şi să strânsesă şi o samă de bani. Ce, pe urmă după ci-au sositu domnie în Eşi, au avut boerii mare scârbă, pentru nesocoteala a o samă de boeri; macar că pe urmă au oblicitu cine au lăsat acea ne-socoteală cu năpăştile pecetluiturilor ce s-au datu. Să invitasă acmu ţăranii de veniia la divan cu pâră asupra zlotaşilor că le-au luat atâte năpăşti; ce îndată poroncă eşiia şi cu mare scârbă asupra acelor zlo-taşi, carii n-ari întoarce banii oamenilor ce li-au luat pentru năpăşti. Închisese pe Rugină sulgeriul, şi pe Ştefan Luca visternicul pentru banii năpăştilor în visterie; ce, Rugină apucasă degrabă de întorsese oamenilor; iară Ştefan Luca nedându, cu mare scârbă l-au pus şi la închisoare în temniţă şi vrea păţi şi mai rău, ce cu mare chizeşie au eşitu de s-au aşedzat şă-ş plătească oaminilor ce le luasă.

Iară aflându-să boerii în visterie, iată într-o dzi numai ce veni armaşul al doile, de au luat pre Ion Sturdzea vornicul, şi pre Ilie Catargiul spatariul cel mare, de i-au dus la odae de siimeni de i-au închis; cu mirare fu tuturor cum aşea curund la a doa săptămâna după ce i-au boeritu, de au arătatu această scârbă, asupra acelor boeri şi cum într-un domnu aşea de chibzuitu, după ce i-au boe-rit de au arătat această scârbă Nicolae vodă asupra lor; fiindu un domnu ca acela, că nu numai pornirea spre răutate şi râvnă acelor bune îndeamnă de multe ori pre cei preaînţelepţi la fapte ca acestea.

100

Cerca ceilalţi boeri pricina, fiindu şi ei îngrijeţi acmu, după ce luasă dintre dânşii pre acei doi boeri la închisoare. S-au aflat că mai mul-te vorbele şi îndemânarea lui Iordachie Ruset vornicul (pre carile macar că nu-l făcuse cu diregătorie la curte), iară la visterie şi la socotelele ţărâi de atocma cu ceilalţi boeri, din poronca lui Nicolae vodă să afla mai înaintea altor boeri cu diregătorie. Pricina acei scârbe asupra acelor boeri s-au fost ales asupra vornicului Sturdzii, cum că este pricitoriu de să priceşte şi să pune împotriva domnilor, cum făcea la Mihai vodă. Din gura lui Iordachie vornicul au fost eşit această răutate şi cu îndemnarea lui s-au făcut de s-au potrivitu aşea de grabă Nicolae vodă asupra acelor 2 boeri, precum să va vede mai pe urmă adevărul acestui sfatu şi îndemnarea vicleană a lui Iordachie vornicul, precum de nime bine nu grăiia; cum l-au descoperitu Dumnedzău (după cum dzice Sfânta Scriptură: groapa au săpat şi au cădzut într-însa). Iară avea şi vătămare şi bănat mare Nicolae vodă asupra lui Ilie spatariul Catargiul, pentru supărările ce făcusă aicea în ţară pe vreme ce trecusă din Ţara Muntenească cu Ilie Catacuzino vistiernicul cum s-au pomenit mai sus, de închisese fără poruncă şi luasă şi bani de la slujitorii de Focşeani, nefiind de la nice un domnu poroncă, fiindu boeriu de ţară să facă şi unue şi altue supăr cu închisoarea; şi cătră aceasta fusese scârbitu şi pen-tru un tâlhar, anume Bucur, ce făcuse multe răutăţi şi furtişaguri şi aice în ţară şi în Ţara Muntenească, care prindzându-să dincoace acel tâlhar Bucur, îl didesă Ilie Catargiul de ceea parte căpitanului muntenescu, peste obiceiul şi hotarâle ţărâlor acestora, de i s-au făcut acelui tâlhar de ceea parte certare. Însă pe urmă Nicolae vodă, pricepându acea faptă, degrabă, cu închisoarea acelor boeri, au po-roncit fără nice o vătămare de i-au slobodzit pe boeri de la închi-soare. Didese ei şi o samă de bani visterii împrumut, fiindu şi ţara în mare slăbăciune cu vremile trecute; însă după ce i-au slobodzit de la închisoare nu i-au lăsat de tot păgubaş, ce la vremea desetinii li-au orânduitu de ş-au luat o samă de bani, din împrumuta ce didese, cu adeverinţă şi făgăduinţă că şi ceilalţi bani ci-au dat nu-i va lăsa

101

păgubaş şi scoasese şi ceilalţi boeri la împrumută de didese, fiindu mai în grabă a să da o samă de bani pe porunca împărăţii. Iară pe urmă nu s-au lăsat păgubaş; ce tuturor li s-au întorsu banii, nu odată ce pe rându. [...]

Tâmplatu-s-au de au peritu şi un buliuc-baş anume Paraschiv dintr-această pricină. Eşise la preîmblare Nicolae vodă, spre Co-pou, şi la întorsul lui de la preîmblare îi eşise înainte vro 100 de siimeni cu beldii că aşe umbla pen târgu atunce de răul leşilor de strigau pentru ruptele ce eşisă şi pre siimeni hătmăneşti; însă pe iuşor la greul ţărâi să pusese şi siimenii hătmăneşti şi cei ageşti. Să îngrijase Nicolae vodă, vădzindu atâţea slujitori cu beldie, care ar fi putut mai cu cale să fie mersu fără beţe înaintea domnului; şi pre lângă aceasta se înţălesesă cum acela Paraschiv ce era baş-buliuc-baş pre siimeni hătmăneşti era să rădice slujitorii asupra boerilor. Aceste pricini asupra lui Paraschiv fiindu şi sfătuindu-să cu câţi boeri s-au aflat, au poroncit de i-au tăiatu capul din gios de grajdi-urile domneşti.

Pe aceeaşi vreme trecându salahorii din Ţara Muntenească, să margă la Voziia pe la Galaţ, din ce pricină alta ar fi nu s-au ştiut, că îmbătându-să în Galaţi muntenii, au aprinsu târgul de au arsu şi au jecuitu câteva case în Galaţi. Venie bieţii oameni cei arşi şi jecuiţi, aice la Nicolae vodă cu jalobă asupra oamenilor munteneşti; ce să facă alta Nicolae vodă nevrându să vatăme pe Constantin Băsărabă vodă, scrie la dânsul şi de acolo iară scrisori pe scrisoare veniia. Trimisesă cărţile sale pe la margine de slo-bodzii, de cură oamenii în ţară de peste Nistru şi din Ţara Munte-nească şi de peste Prut din Ţara Turcească; şi sfătuiia boerii să-i mute acei oameni de la margine mai în lontrul ţărâi, pentru să nu poată lesne a trece iară peste Nistru. La aceste răspundea Nicolae vodă, că nu ţine pe om locul, ce mila.

Poruncise pe la giudeţe la ţară, pe la pârcălabi, să nu închidză oamenii pentru fie ce vină; ce, care ar fi mai grele giudecăţi să-i orânduiască la Eşi la divan, cu soroc de la părcălabi.

102

După moartea lui Ilie Catacozino visternicul, stătusă vister-nic mare Ghiorghiţa Apostol păharnicul, pre carile îl avea Nico-lae vodă aproape; ce, el nesâmţându-să de sama visterii, că i-ari lua aşe curundu, nu-ş lua sama cu diecii de visterie. Iată deodată poruncă la visternicul să-ş caute sama visterii: poruncit-au din boeri lui Ion Buhuş, fiindu vel logofăt şi lui Ion Păladie ce fusese visternic mare la Mihai vodă. Stătut-au acei boeri câteva dzile în visterie, luându sama lui Ghiorghiţă visternicul, fiind izvoadele din lontru scoase, să potrivască cu izvoadele din visterie; că avea Nicolae vodă toate orânduelele câte să strânge din ţară, aşea pre ţărani cum şi pre mazili, izvoade greceşti, pe sama lui Sculi cămă-raş din nontru. Aflatu-l-au acei boeri pe Ghiorghiţă vel visternic dator visterii cu câteva pungi de bani; şi atuncea după sama şi so-coteala acelor doi boeri, scârbindu-să Nicolae vodă pe Ghiorghie vel visternic, l-au aruncat la semeni, la lefe de l-au închis la odăile sale (puindu visternic mare pe Gligorie Jora). Ţinutu-l-au siime-nii la odăile sale închis pentru lefele sale; au dat de nevoe, vădzin-du-să de nişte oameni peste poroncă pedepsitu. O samă de bani au dat pe la stiaguri siimeneşti, la carii era orânduitu; şi atuncea l-au slobodzit siimenii cându au nemerit mazilie lui Nicolae vodă.

Făcusă Nicolae vodă în domniia sa o socoteală, care ni să pare că nu o va huli nime pe urmă, pentru hotarâle târgurilor dom-neşti, de la o vreme de deprinsesă domnii cei mai de curund a da şi a boeri şi altora, aşea cât n-au rămas loc deosebitu pentru hrana şi agonesita pe dânsul târgurilor. Hărăzit-au locuri domnii cei vechi, a boeri, a slujitori, pentru slujba şi credinţa spre stă-pâni; iară nu aşea aproape de oraş; cât să n-aibă târgurile deosebit hotarăle sale nesupuse dzeciuelilor a boeri şi a călugări, precum să cunoscu bătrânile urice şi ispisoacele a bătrânilor domnii cu ci-au miluit pre alţii. Iară hotarâle trebuitoare târgurilor nu le-au clintitu; ce de au dat din locurile târgurilor ce prisosiia târgurilor, da, iară ce era trebuitoare târgurilor li-au lăsat neclintite; nu cum stau acmu de n-au târgurile unde să se hrănească, fără dzeciuală

103

despre alţii. Acestea socotindu-le Nicolae vodă, nu dzice nemică de daniile cele vechi (a vechilor domni celor bătrâni) ce de daniile cestor de curund domni; însă întâi au spus şi boerilor sei socoteala sa. Pus-au de au făcut cărţi să să strice daniile cele ce s-au făcut de domnii mai de curundu, cu împuţinarea locurilor tărgurilor domneşti; că venise jalobele de la câţi târgoveţi a câteva târguri cum n-au unde să hrăni. Ce, pe urmă mainte de ce li-ari trimite pin ţară să le sune, pricepându acmu bănaturi despre o samă de boeri, cărora li să didesă daniile şi miluirile acelor domni trecuţi, socotindu să nu-i mâhnească au părăsit, de au poroncitu să nu să mai ivască acele cărţi.

Luasă Nicolae vodă de la Iordachie Ruset vornicul satul Scheea, târgu, nu loc de a târgului şi Drăgşanul, care l-au fost datu întâi Iliaş vodă Alexandru lui Ursachie visternicul cându l-au cununat; pe urmă de Constantin vodă Cantemir, dat lui Iordachie Ruset vornicul; ce acestea pe urmă iarăş li-au datu Nicolae vodă, trimiţându-i şi scrisorile ce avusese de la Constantin Cantemir vodă de i le-au dat lui Iordachie vornicul.

După închisoare lui Iordachie, pribegit-au Lupul Costachie vornicul, cu nepotu-său Constantin comisul ginirile lui Iorda-chie vornicul şi cu Catargiul spatariul în Ţara Ungurească, mai mult pentru închisoarea lui Iordachie vornicul. Iară Manolachie vornicul, fratele lui Iordachie vornicul mainte trecuse în Ţara Unguriască pănă a nu să închide Iordachie; legându pe un cioho-dar a lui, Nicolae vodă, au pribegit la Braşău. Şi aceasta legătură a omului său de Manolachie vornicul au mai adaos scârba pe Iordachi vornicul.

Iară la văleat 7219, de cu toamnă, trecut-au Cuciuc imbriho-rurul împărătescu la Crâm la Dovlet Cheri hanul, de l-au chemat la Ţarigrad. Stătusă acmu vezir, după Numan paşea Chiopriuliou-lui, Mehmetu paşea Baltagiul, cu a doa vezirie; de au stătut la sfat, din care s-au stricat pace cu moscalii îndemnându craiul şfedzăs-cu, aflându-şă tot în Tighine; de care să va pomeni la rândul său.

104

Iară Nicolae vodă înţelegându de hanul c-au trecut la Poartă şi că s-au schimbat şi vezirul, ştiindu pe hanul neprieten încă tătâ-ne-său şi simţindu şi de ernatecul aice în ţară a leşilor lui Haliţchii cu cheltuiala a ţărâi şi singur îş pohtie mazilie, vădzindu şi ţara slăbită. Aştepta din dzi în dzi să-i sosască mazilie; precum s-au şi tâmplat; că, nezăbovindu vreme fiind încă hanul la Poartă, la luna lui noemvrie în 23 dzile, i-au sosit mazilie, după ce au domnit 1 an. Era într-o gioi la divan Nicolae vodă şi acolo giudecând 2 rân-duri de oameni, vădzură boerii carii să tâmplasă la divan, cum au venit un copil din casă de au spus postelnicului celui mare cum au întrat 2 turci dreptu la odae unde este închis Iordachie vornicul, de au sfărâmat rătedzile şi au întrat în lontru la Iordachie. Aceste spuindu-le acel copil din casă postelnicului în taină şi postelnicul cel mare au şoptitu lui Nicolae vodă, îndată s-au sculat de la di-van, însă nemică schimbatu din faţă; iară boerii carii să tâmplasă la divan, îndată au priceput mazilie domniei şi o samă au eşitu pre poartă despre sfetii Nicolae, că celelalte porţi acmu era închise. Deci, a doa dzi, strângându-să boerii la curte, au aflat caimacani puş de la domnul nou Dumitraşco Cantemir vodă, pe Iordachie vornicul, pe Antiohie Joara hatmanul, Dabijea păharnicul. Însă nu aşea vesel Iordachie de domnie lui Dumitraşco vodă, căci nu-i era pe voie nice aceea domnie, cum că s-au vădzut slobod de la închisoare şi atuncea şi Ghiorghiţă visternicul au eşitu de la în-chisoare de la odae siimenilor. Şi dintr-acei 2 turci ce scoasesă pe Iordachie de la închisoare, era unul slugă lui Antioh vodă învă-lit turceşte, anume Saracia, pe carile apoi l-au făcut Dumitraşco vodă agă. Într-aceea dzi sosise şi Iosuf aga cu mazilie.

Iară fermanul cel de mazilie, fiindu-i acel aga prieten, nu s-au cetitu în ivala tuturor; ce l-au dat lui Nicolae vodă, de l-au văd-zut şi l-au cetitu singur de nime audzit. Iară Dabijea păharnicul îndemnatu de vornicul Iordache, au mersu la odae cămăraşului celui mare, să ie bani ce va găsi de a lui Nicolae vodă. Dat-au veste lui Nicolae vodă pe cum Dabijea păharnicul au mersu să

105

cerce pentru bani la cămară; degrabă înfocatu de mânie, luându buzduganul şi purcesesă singur să margă la cămară; ce oprindu-l postelnicul cel mare Dumitrache Ramadan, arătându-i că nu i să cade singur să margă, au mersu postelnicul cel mare la ceelalţi caimacani. Şi aşea s-au întorsu Dabijea păharnicul din calea sa. Iară Nicolae vodă, gătindu-să spre calea Ţarigradului, au purces noemvrie în 26 de dzile; şi mainte de purces gâlcevitu-s-au Ior-dachie vornicul cu Nicolae vodă înaintea agăi; care lucru nu-i va lăuda nime, a supăra pre domnu la mazilie. Petrecutu-l-au boerii carii s-au tâmplat aice cu slujitori, şi şvedzi şi cazaci, carii să afla aicea în oraş pe aceia vreme; numai Iordache vornicul, vrându să-l petriacă şi el, şi acmu să suisă în leftica lui căci era slabu de picioare nu l-au petrecut, oprindu-l un turcu trimis de acel Iosuf aga, dzicându-i să-ş margă la gazdă-i; şi aice să vădzu că Nicolae vodă nice petrecere lui n-au vrut să priimască.

La luatul dzua bună de la boerii ce l-au petrecut, au dzis giu-rându-să, cum n-au avut gându rău, nice spre boeri, nice spre ţară; iară cine i-au greşit să fie toţ ertaţi.

Buhuş logofătul era închis în visterie de Iosuf aga, pentru aceasta pricină venise acest agă mainte şi cu mazilie lui Mihai vodă şi atunce la acea mazilie, aflându-să Buhuş cu alţi boeri aice în oraş, cu îndemnarea lui Mihai vodă acmu mazil, au fostu făcut mărturie acel agă cu peceţile boerilor acelora ce să tâmplasă pe aceea vreme; între care şi Buhuş logofătul era, cum birul ce era să-l dea Mihai vodă la împărăţie au rămas asupra ţărâi. Care pe urmă venindu Nicolae vodă domnu, au cercat cu cadii şi nu să aflasă asupra ţărâi; ce acel Iosuf aga, vrându să-ş îndreptedze ace-le mărturii că s-au făcut direpte de au rămas ţara datoare cu acel bir din dzilile lui Mihai vodă, şi Buhuş logofătul pricindu, cum ei n-au mărturisit atuncea nice ştiu nimică, iară de le sint peceţile, atuncea au strânsu peceţi cu porunca lui, pomenindu că fac alte mărturii, să să ştie cine din boeri au rămas nepribegiţ, în Ţara Leşască, şi cine sintu rămaşi neduşi den ţară; iară de altele nu ştie

106

să fie mărturisit; iară peceţile lor de le-au luatu cine ştie la ce fel de mărturii le-au pus.

Şi aşea mâniindu-să aga, au poroncitu de au închis pe Ion Buhuş logofătul, vrându să-l ia cu dânsul să-l ducă la Poartă. (Ce poate fi şi pentru să mai ia câte ceva după lăcomie lor). Fugit-au Buhuş logofătul din visterie cu o dzi mainte de ce era să purcea-gă acel agă, cu mazilie lui Nicolae vodă, noaptea la Miroslava ascunsu pănă au purces acel Iosuf agă şi s-au depărtat de au eşitu iarăşi la gazda sa Buhuş logofătul.

După ci-au purces Nicolae vodă din Eşi cu mazilie spre Ţari-grad, de la Piscu s-au pornitu agârlâcul înainte la Galaţi; şi acolo la Piscu i-au eşit înainte câţva oameni slobodzieni, pre carii i-au fostu adus cu cărţile sale dintr-alte ţăr în ţară, fiindu în odihnă pe cărţile de tocmală ce li s-au fostu dat, de-au grăitu înaintea lui Iosuf agăi, care duce pe Nicolae vodă la Poartă, dzicându că mare strâmbătăţi au făcut împărăţie de au mazilit pe Nicolae vodă, care au făcut ţară. „Era un domnu de să ţinea de cuvântu; ne-au adus cu cărţile sale; şi ne-am aşedzat în ţară; acmu ne vor răsipi alţii”. Aceste acmu fiind sositu şi Dumitraşco Cantemir cu domnie la Ga-laţi, înţelegându acmu agărlâcul lui Nicolae vodă, cu Iordache aga sosise la Galaţi, au pus de au poroncit acelui agă ce era ispravnic pe agarlâcul lui Nicolae vodă să treacă mai în grabă în ceea parte să nu-l apuce dzua în Galaţi; iară Nicolae vodă au întratu cu toţi oaminii săi ci-au avut în Galaţi, de au şedzut oturac 2 dzile.

Mers-au la Dumitraşco vodă de s-au împreunatu de au voro-vitu câtva amândoi domnii şi mai multu pentru aceaste că trimi-ţându Nicolae vodă nişte tescherele şi fermanuri împărăteşti, şi poliţe, mainte, la Ţarigrad, şi fiindu unele şi pentru sama birului ţărâi, pe cale ducându-le ominii lui Nicolae vodă, le-au tâlnitu Du-mitraşco vodă şi le-au luat la sine. Pentru acele îl poftia Nicolae vodă pe Dumitraşco vodă să i le dea; ce-au răspunsu Dumitraşco vodă cum nu-s la dânsul, nice sintu îndemână. Iară trecându Ni-colae vodă de ceea parte Dunărea, au răpedzitu de iznoavă la paşe

107

de Tighinea, de i-au trimis alte tescherele, de au încheietu birul datu din domniia sa la visterie împărătiască. Îi scrisese şi prietinii de la Poartă, precum să nu-ş facă inimă rea Nicolae vodă de ma-zilie, căci aşea ceastă dată au împinsu vremile; iară fără zăbavă va fi iară domnu, precum au şi poroncitu la o samă de boeri să ştie că nu va zăbovi un an şi va eşi domnu. Acel agă Iosuf ce venise cu mazilie lui Nicolae vodă, îi era prietin, precum s-au vădzut şi cu fermanul cel de mazilie de i l-au dat de şi l-au cititu sângur neaudzitu de nime, precum s-az dzis şi mai sus.

Acesta Nicolae Alexandru vodă era la stat de mijlocu, iară cinsteş om; şi în filosofii şi în istorii şi într-altele ce să cade a şti unui domnu, era deplin învăţatu; ştie şi câteva limbi, precum ară-tatuşi mai sus şi om dumnedzărescu, păzie tare besereca; la mân-care şi la băutură foarte puţin; spre sfintele beserici şi mănăstiri scăpate milostenie făcea; spre săraci şi spre văduve cu milă era. Iară era grabnic la mânie şi mai ales asupra acelora ce-i cunoştea că mânca banii visterii, şi spre cei ce făcea strâmbătăţi şi supărări săracilor şi spre carii era neascultători la porunci; era fără preged şi cu priveghere la trebile ce era a ţărâi, gata şi cu nevoinţe a plini poroncile împărăteşi. Macar că nu era răsipitoriu, dară încăş spre ceea ce slujiia cu osârdie era darnic, că cunoscându acele ce sintu de folos ţărâi, din multe pricini împiedicându-să nu pot să le facă şi vădzând pre unii din boeri că nu era mulţemiţi, dzice acestea: („Nu o dată să samănă şi să seceră şi nu o dată să ultueşte pomul şi să culege dintr-însul rodul); aşe şi noi, toată averea noastră o am cheltuitu în trebile ţărâi şi avem răbdare. Trebue şi dumnevoastră să rugaţi Dumnedzău să trăim şi noi în domnie şi pe urmă veţi cunoaşte dumneavoastră şi plata ostinelelor voastre şi întemee-re caselor dumilorvoastre”. Şi în domnie lui nice obiceiu nou nu s-au izvoditu; ridicat-au dară şi dare de pre păpuşoi şi au legat să nu mai fie, care s-au fostu scornit la alţi domni de mainte vreme.

Însă nice aciasta uitării nu vom da: cum au sosit Nicolae vodă la Galaţi, venind la domnie şi făcând divan, care jeluindu-ş cei să-

108

raci pre boeri pentru strâmbătăţ ce ave despre dânşii, pentru care vădzând Nicolae vodă nedireptate n-au făţărit nemărue; ce pre mul-ţi i-au certat din Galaţi păn la Eşi, pe unde au făcut pe la conace divanuri pre obiceiu. Şi în târgu în Bârlad fiind strânşi toţ boerii cei mari şi mici şi mazilii şi Ţara de Gios şi fiind temniţa Bârladului plină de oameni pentru datoriile turcilor, din dzilile lui Mihai vodă, îndată au poroncitu de i-au slobodzit pre toţi; ce, venia turcii de ară-ta cărţi de giudecăţi de la boeri; pre carii întrebându-i Nicolae vodă răspundzându-le: aceste giudecăţi faceţi dumneavoastră săracilor. Ce boerii aşe au dat samă, cum le-au scris cărţile lui Mihai vodă, aşe au giudecat. După care fiindu ei strânşi toţi de faţă la divan, le-au răspunsu: în dzilele mele să căutaţi la dreptate, ca să nu dziceţi pe urmă că nu v-am datu dumilorvoastre a înţălege. Pre lângă aces-te carii nu vrea din cei neînţelegători să vie de faţă la divan după ja-loba omului, îndată trimite de-i aduce oameni domneşti cu ciubote fără voe lor. Ce, vădzându divanuri straşnice, să învitasă oamenii cei cu strâmbătăţi asupriţi, de apuca unul pe alaltu, strigând: „haida la divan!” Deci cei vinovaţi şi mai vârtos cee ce-s mâncători din slujbe, vădzut-am acolea pre loc şi din cei mai de frunte şi din boeri şi din cei mai de gios, scoate bani din buzunar de să împăca, numai la divan să nu margă. Care apoi şi la Eş, în toată domniia aceasta, mulţi să împăca afară din divan, ferindu-să de faţa domnului să nu cadză la ruşine. Şi era veseli toţi pemintenii, mulţemind lui Dum-nedzău, că ni-au trimis domnu bun şi milostiv, că era linişte mare şi pentru dări şi de cai de olac; nime boul omului sau carul sau pâine să ia cu sila la jicniţa cum lua la alţi domni, ba. Sta târgul făinii ezit din pâine din toate părţile; eftinătate şi bivşug în toate bucatele. Numai mâncătorii avea voe rea, că nu pute mânca ca-n dzilele de mainte altor domni; ce în puţină vreme au fost acea bucurie bieţilor pemintenilor Moldovei, că s-au mazilit Nicolae vodă după ce au domnitu un an, pe cum s-au pomenit mai sus. Şi pre urma lui au venit la domnie Dumitraşco vodă feciorul lui Cantemir vodă, cel mai mic, de au făcut în ţara mare zorbalâc.

109

De domnie lui Dumitraşco vodă Cantemir, vleat 7219

Domniia lui Dumitraşco vodă într-acesta chip au fost: fiin-du el om isteţu, ştiindu şi carte turcească bine, să vestisă acmu în tot Ţarigradul numele lui, de-l chema agii la ospeţele lor cele turceşti, pentru prietenşug ce avea cu dânşii. Alţii dzic, ştiindu bine în tambur, îl chemau agii la ospeţe, pentru dzicături. Şi ales au fostu legat mare prietenşug cu un Daul Ismail aga, care, fiin-du capichihae hanului la Poartă, deci chemându-să hanul Dovlet Cheri, precum s-au pomenit şi mai sus, prin Cuciuc Imbrihorul împărătescu la Poartă; şi acmu hanul avându a ochiu pe Nicolae vodă, aflat-au vreme acel Daul Ismail aga, pre mijlocul hanului, fiindu-i capichihae, de au scos domnie ţărâi lui Dumitraşco vodă, ştiindu turcii şi credinţa tătâne-său lui Cantemir vodă bătrânul şi fiindu acmu şi pace stricată între împărăţiia turcului cu moscalii. Deci, după ce au luatu Dumitraşco vodă domnie nemică zăbavă n-au făcut, ce de sirgu au purces din Ţarigrad spre Moldova în cai de menzil, împreună cu Schimni aga, fără tuiuri, fără sangiac, fără tabulhanoa împărătiască; şi pre urmă târdzâiu i s-au trimis de la împărăţie tuiurile. Şi au sosit Dumitraşco vodă la Eşi în scaun, în luna lui dechembrie 10 dzile. Însă dacă s-au apropiet de oraş, i-au eşit boerii ţărâi şi cu slujitori şi cu tabulhanaoa ţărâi de i-au făcut alai după obiceiu; ce în loc de oarecare semnu, venie înainte lui un turcu cu o ghigă lungă de lemnu, ţiindu a mână; şi acea întrân-du în oraş au mersu la besereca lui sfetii Nicolae, unde i-au cetit molitfa de domnie chir Ghedeon mitropolitul ţărâi şi, de acolo, mergând la curţile domneşti, s-au citit fermanul împărătescu şi după obicina, i-au sărutat boerii mâna şi poala, ca unui domnu tânăr în divanul cel mare.

După aceste toate şi Dumitraşco vodă au făcut voroavă singur la toţi de obşte, că era slovednic la acestea, dzicându să fie unii cătră alţii întru dragoste, poftindu pe cei bătrâni ca pre nişte părinţi, pre cei de vârsta sa ca pre nişte fraţi, pre cei mai tineri ca pre nişte

110

fii, arătând ce ar fi folosul unirii boereşti; şi după aceea au îmbrăcat pe caimacani cu caftane mulţemindu-le de slujbă. Şi peste 3 dzile au boerit şi pe boerii cei mari; iară dechemvrie în 23 dzile au sosit la Eşi şi doamna lui Dumitraşco vodă, anume Casandra.

Aice în Eşi acmu venise vro 3000 şi mai bine de leş a lui Ha-liţchii; ce era amestecaţi şi lipcani şi tătar, şi căzaci; asupra cărora era mai mare Grudzinschii, staroste Ravschii. Ernatecul lor era din ţară orânduit, care au luat boerii cu poronca lui Dumitraşco vodă, pungi de bani de la neguţitori turci, de le-au dat leşilor pen-tru ernatec; ce, ernându leşii în Eşi, multe răutăţi au făcut oame-nilor; ce bătăi şi morţi la beţie lor cum li-i obiceiul leşilor, carile nu le putem lungi cu scrisoare.

Iară cându au fost în luna lui fevruarie dzi întâi, din poroncă ci-au avut, au purces toţ leşii din Eşi la oaste şi ca să să împreună cu tătarâi la Nistru la ţinutul Sorocii şi cu stăpânul lor cu Haliţ-chii; ce atâta au fost de ger vro 4 dzile, cât pănă la Soroca mulţi leşi şi căzaci au îngheţat; iară pe unde li-au fost cale din Prut păn în Soroca câte sate au fost au mâncat de au rămas pajişte.

Tătarâi încă le-au fost poronca să margă pe de ceea parte de Nistru; ce ei ca nişte păgâni crudzi n-au băgat samă şi au trecut peste oameni pen ţinutul Lăpuşnii şi a Orheiului şi a Sorocii, care să nu lungescu cu voroava, căci numai că n-au robit, iară altă ce-au găsit tot au mâncat şi au prădat pre oameni pănă la Soroca de n-au rămas cu nemică. Prinsese oamenii de veste pentru oşti-rea tătarâlor; şi s-au cercat şi la domnie ca să să dea în laturi din cale lor; ce, Dumitraşco vodă, avându ferman de la hanul şi de la vezirul şi de la saraschierul, cum să nu triacă tătarâi prin ţară şi într-aceea nedejde au poroncit acelor lăcuitori să şadză pre loc; că, carile să va clăti de pediapsă va fi; şi n-au clătit şi la mare stri-căciune au rămas acei bieţi oameni.

Şi aşea împreunându-să oştile, de la Soroca au tras Haliţchii cu soltanul la Nemirova la moşie lui; ce bieţii creştinii, lăcuitorii di pin sate de pe acolo, vădzindu atâta spudzime cădzind asupra

111

lor, s-au închinat de au ernat tătarâi şi leşii peste dânşii pănă în primăvară; căci oştile moschiceşti au fost depărtate în Ţara Leşas-că o samă la Litfa, alta-i la Riga cu Şeremet, la ernatec aşedzate, iară ţar Petru la Santo-Burc; căci câţ moscali oşteni au fost din Nistru pănă în Nipru, şi căzaci de cei nevicleni, dacă au înţăles de venire tătarâlor, au păzit de s-au dat toţi spre Chiov.

Aşijderea tot atuncea şi de la Crâm s-au sculat Dovlet Cheri han cu mulţime de tătar şi cu căzacii zaporojeni, carii s-au fost rocoşit şi, de frica moscalilor, fugisă la partea tătarâlor spre Pere-cop, pre care încălărându-i hanul i-au luat cu sine; şi fiind apele îngheţate, mers-au hanul cu toată greime pe dincolo de Nipru, pănă au intrat în Ţara Moscului, unde se chiamă la slobodzii, la târgu, la Harcova, care nice acolo nu să tâmplasă din oştile mos-chiceşti fiind depărtate, cum s-au dzis mai sus; ce, o samă de târ-guri mai slabe, vădzind nevoe s-au închinat; şi iarăş au ernat şi acolo tătarâi peste dânşii şi multă răutate şi robie au făcut.

Fragmente citate după: Nicolae Costin. Scrieri. Vol. I. – Chişinău: Hyperion, 1990.

Glosar:

serdar – rang boieresc; comandant al trupelor care apărau graniţa de sud şi de est a Moldovei, iar în secolul al XVIII-lea avea şi atribuţii administrative, fiscale şi judecătoreşti în ţinuturi-le Lăpuşna şi Orhei;

logofăt – boier de rangul întâi; în lipsa domnitorului pre-zida şedinţele divanului; avea în sarcină întocmirea actelor ofi-ciale şi, totodată, îndeplinea funcţii judecătoreşti de prim ordin referitoare la proprietatea funciară; şef al cancelariei domneşti. Acesta era „marele logofăt” şi avea ca subalterni logofeţi de gradul al doilea şi al treilea;

cămăraş – boier însărcinat cu administrarea veniturilor domneşti;

112

vornic – mare boier, membru al divanului domnesc, având atribuţii de înalt judecător; în lipsa domnitorului comanda armata pe timp de război. Erau doi mari vornici: unul al Ţării de Sus, al-tul al Ţării de Jos. Aveau atribuţii judecătoreşti – primul în partea de sud, iar al doilea în partea de nord a ţării;

zorbalâc – răzvrătire, răscoală, revoltă;seraschier – comandantul suprem al unei armate turceşti;

ministru de război la turci;tij – întocmai, la fel, de asemenea; caimacam – locţiitor al domnului în lipsa acestuia sau în caz de

vacanţă a scaunului domnesc (până la instaurarea noului domn);cucă – căciulă domnească, primită în dar de la sultan; astrucat – înmormântat; terziman – traducător, interpret;şlehtice – nobilime polonă;vezir azem – mare vizir;sulger – dregător însărcinat cu aprovizionarea armatei şi a

curţii domneşti cu carne;jicniţă – grânar, hambar cu grâu;siimeni – corp de armată pedestru alcătuit din lefecii străini,

folosit pentru garda curţii domneşti;uric – act scris; ispisoc – document domnesc prin care se confirmau anumite

proprietăţi;ciohodar – slujbaş care avea grijă de îmbrăcămintea domnu-

lui şi a întregii curţi;leftică – targă pe care erau purtaţi stăpânii;cadiu – judecător turc;agarlâc – calabalâc, bagaj; oturac – popas în timpul unui marş;tescherea – adeverinţă, certificat;ferman – act de numire sau mazilire dat de sultan domnului;olac – curier, poştă;

113

tui – steag turcesc alcătuit din două sau trei cozi de cal, lungi şi albe, atârnate pe o lance vopsită în roşu, cu semilună în vârf; era un simbol al puterii celui care îl primea;

sângeac – steag turcesc de culoare verde, cu semilună în vârf, trimis de Poartă noului domn la urcarea pe tron ca insignă a puterii;

tabulhana – muzică militară turcească;a se rocoşi – a se răzvrăti.

Evaluare:

Nominalizaţi operele lui Nicolae Costin.1. Argumentaţi2. motivele care l-au determinat pe N. Costin

să continue opera tatălui său.Comparaţi3. portretele lui Nicolae Mavrocordat şi Dimitrie

Cantemir din Letopiseţul Ţării Moldovei (1709 - 1711).

Repere critice

„Pe urmele părintelui său, Nicolae Costin voia să scrie o is-torie completă a Ţării Moldovei, luând-o, dacă s-ar fi putut, ab ovo, aşa cum procedau modelele ce-i stăteau în faţă, cronografele bizantine traduse în limba română în a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi cronicarii polonezi şi ungurii medievali. Om foarte instruit şi dornic de a-şi îmbogăţi cunoştinţele, Nicolae Costin nu era, din păcate, în acelaşi timp şi un om de concepţie, nu avea spiritul sintezei, al organizării datelor, nici talent literar, şi sforţă-rile sale uriaşe, lăudabile, de a scrie o carte de istorie n-au avut ca rezultat decât alcătuirea unui corpus de izvoare”.

Al. Piru. Literatura română veche. – Bucureşti: Editura pentru Literatură, 1962, p. 324.

„Nicolae Costin este un nedreptăţit în istoria literaturii româ-ne. Erudiţia lui vastă şi opera lui, scrisă în spiritul epocii lui, i-ar

114

da dreptul să fie clasat printre cei mai de seamă oameni de cultură ai românismului de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începu-tul secolului al XVIII-lea. El ştia până la atâta limbile latină şi poloneză, încât ţine discursuri în aceste limbi şi este întrebuinţat pentru diferite misiuni diplomatice. Cunoştea, de asemenea, bine limba greacă şi slava bisericească. Unii bănuiesc, fără temei însă, că Nicolae Costin ar fi ştiut şi limbile franceză şi italiană. Aceste cunoştinţe, ca şi stilul scrierilor lui, precum şi interesul lui pentru istorie, îl plasează pe Nicolae Costin în rândul marilor noştri căr-turari înrâuriţi de şcoala umanistă a epocii, cum au fost Nicolae Milescu Spătarul, mitropolitul Dosoftei, Miron Costin, Stolnicul Constantin Cantacuzino şi Dimitrie Cantemir. Viaţa lui plină de zbucium nu i-a permis să-şi desfăşoare plenitudinea cunoştinţelor sale, să ne dea o operă echivalentă cu intenţiile şi erudiţia lui”.

Ştefan Ciobanu. Istoria literaturii române vechi. – Chişi-nău: Hyperion, 1992, p. 506.

„Deşi domnia lui Nicolae Mavrocordat a fost o domnie paş-nică şi cronicarul nu are de înregistrat decât doar câteva primiri de soli şi hărţuieli cu boierii, pe care domnitorul străin de ţară îi bănuia de necredinţă şi care, în acelaşi timp, asupreau ţara cu au-toritatea dregătoriei lor, totuşi Nicolae Costin a moştenit ceva din darul de povestitor al tatălui său şi stie să prezinte cu interes fapte care pun în lumină tactul lui Nicolae Mavrocordat. [...] Cu totul în altă lumină este înfăţişată domnia lui Dimitrie Cantemir. Nicolae Costin recunoaşte că noul domn era „om isteţ şi ştia carte turceas-că bine” – dar atât. Este într-adevăr curios că aceşti doi erudiţi ai Moldovei nu s-au putut apropia sufleteşte şi nu s-au înţeles. Am putea zice, parafrazând o vorbă a lui Miron Costin: „Mai curând pot încăpea pe un covor zece dervişi, decât doi cărturari români din veacul al XVIII-lea””.

Nicolae Cartojan. Istoria literaturii române vechi. – Bucu-reşti: Editura Fundaţiei Culturale Române, 1996, p. 304-306.

115

„Acest letopiseţ (Letopiseţul Ţării Moldovei – n.n.), spre deosebire de cel anterior, abundă în observaţii personale, inclu-derea în ansamblul narativ a experienţei de viaţă şi a pasiunilor politice proprii, făcând din el obiect al literaturii. Cercetătorii au remarcat deja caracterul memorialistic al acestei scrieri, în care participarea afectivă a naratorului e evidentă – de la to-nul grav, străbătut de o durere sau indignare abia reţinută, până la inflexiunile ironice, uneori chiar umoristice. Deşi invectiva, epitetul injurios nu sunt prezente în cronica costiniană (cazul lui I. Neculce sau Radu Greceanu!), pana sa se dovedeşte a fi nu mai puţin acidă. Cu un sarcasm distilat, aidoma unei fine pânze de păianjen, el îşi încondeiază abil şi irevocabil victima. Vom exemplifica prin acelaşi Iordache Ruset, urmărit imaginar de autor „tocmai la Chiov” pentru a încheia cu satisfacţie: Şi mira-te-vei di a mai vedea Ţara Moldovii.

Expunerea e pasionantă şi vie, N. Costin intercalând ba un amănunt pitoresc, ba un detaliu de epocă, ba un contur de portret. Cu toată reticenţa faţă de Dimitrie Cantemir, el fixează totuşi câ-teva detalii interesante, care-i întregesc personalitatea. Surprinde, astfel, manifestarea expansivă a împăratului Petru cel Mare la în-tâlnirea cu domnitorul moldovean: Şi în curte la scări s-au adu-nat cu împăratul, de i-au sărutat mâna, şi împăratul l-au sărutat pe cap, luându-l în braţe şi ridicându-l sus cu o mână, fiind Du-mitraşco vodă om scund şi împăratul om de fire întru tot şifaeş. Şi doamna lui Dumitraşco vodă atuncea să adunasă cu împărătiasa şi i-au dăruit împărăteasa un leftu de aur cu lanţuh şi cu pietri scumpe de i-au pus în grumadz. Afecţiunea împăratului pentru D. Cantemir este subliniată şi în relatarea ospăţului oferit de acesta suspusului oaspete: Iară din driapta pe scaun au şedzut şi împă-ratul şi mai sus decât sine pus-au în capul scaunului pe Dumi-traşco vodă şi când au vrut să şadză i-au sărutat mâna împăratu-lui; împăratul încă l-au sărutat pre cap; şi la păhar dintâiu cându i-au închinat Dumitraşco vodă, iară aşea au făcut sărutare.

116

O altă trăsătură a scrisului costinian ar fi moralismul (ca-racteristică, de altfel, proprie tuturor cronicarilor noştri, care au căutat, prin opera lor, să lase o „carte de învăţătură” urmaşilor). Moralismul său va reieşi, de regulă, din preceptele moralei creş-tine, autorul tratând şi apreciind anumite acţiuni în cheie provi-denţialistă. Aşa e calificat, bunăoară, eşecul lui D. Cantemir, ca să ne limităm doar la un singur exemplu: Şi nu-şi aduce aminte cum a fi sfârşitul, şi cum grăeşte prorocul David la Psalomul 21 „Eu, dară, sintu vierme, iară nu om. Ocara oamenilor şi defăimarea norodului. Că numai sfinţiia sa Dumnedzău este vecinic, iară tu, oame, astădzi eşti, iară mâine nu eşti, şi rămâi defăimat”.

Svetlana Korolevschi. Şi era un om învăţat foarte, bun cărturar... Postfaţă la: Nicolae Costin. Scrieri. Vol. I. – Chişi-nău: Hyperion, 1990, p. 415.

117

Dimitrie Cantemir (1673 – 1723)

Personalitate marcantă a literaturii şi a culturii române, figură proeminentă a umanismului autohton şi a celui european, Dimitrie Cantemir ne-a lăsat o operă de o valoare inestimabilă. Întreaga sa crea-ţie poartă amprenta spiritului enciclopedic constantinopolitan, în special al Academiei teologice greceşti de pe lângă Patriarhie şi al Institutului de învăţământ superior unde urmau cursurile copiii de religie creştină, Ederum Humayun.

Cel de-al doilea fiu al lui Constantin Cantemir şi al Anei Bantăş, Dimitrie, s-a născut în ziua de 26 octombrie, anul 1673. De la o vârstă foarte fragedă (cca patru ani) a rămas orfan de mamă şi tatăl a fost cel care i-a călăuzit paşii prin viaţa.

Deşi era analfabet, Constantin Cantemir a înţeles necesita-tea studiilor şi le-a oferit fiilor săi cea mai bună educaţie posi-bilă în acele timpuri. Dascălul grec Ieremia Cacavelas (originar din Creta), o individualitate remarcabilă a vremii, cunoscut şi apreciat în Europa, a fost cel care a pus temeliile „edificiului” care în viitor s-a numit eruditul Dimitrie Cantemir. De altfel, operele de debut (Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul; Imaginea ştiinţei sacre şi Logica) le dedică dascălului şi duhovnicului său.

La vârsta de 15 ani, în 1688, pleacă la Constantinopol în ca-litate de ostatec al tatălui său, înlocuindu-l pe fratele mai mare, Antioh. În capitala imperiului, unde existau vechile tradiţii ale şcolii bizantine, Dimitrie s-a dedicat studiilor. A avut parte de profesori celebri de formaţie culturală umanistă: Meletie de Arta, viitorul Mitropolit al Atenei, Anastasie Kondoidi, Iacom de Moreea şi mulţi alţii. Tot în această perioadă a studiat limbile

118

orientale (turca, araba, persana), care i-au fost utile atât în tim-pul aflării sale la Constantinopol, cât şi mai târziu.

Aici face cunoştinţă şi stabileşte relaţii de prietenie cu soli stră-ini, cu ierarhii bisericii creştine, cu aristocraţia constantinopolitană, relaţii ce i-au permis intrarea în cercurile selecte ale capitalei impe-riului. După revenirea în Moldova, în 1691, D. Cantemir continuă să-şi dedice timpul studiilor, dar nu este străin de treburile ţării, în care încerca să-l iniţieze tatăl său. În această ordine de idei, prezenţa unui tânăr, care abia a atins majoratul, la masacrul fraţilor Costin, Velicico şi Miron, nu este lipsită de logică. Or, un domnitor din se-colul al XVII-lea trebuia să fie atât un filantrop, cât şi un călău.

În martie 1693 trece în nefiinţă domnitorul Moldovei Con-stantin Cantemir şi boierii îl aleg ca urmaş pe cel de-al doilea fiu (aceste evenimente emoţionante sunt povestite de către autor în Vita Constantini Cantemiry), dar uneltirile lui Constantin Brân-coveanu au determinat Poarta să nu-l confirme pe Dimitrie, ci pe Constantin Duca, ginerele domnitorului Ţării Româneşti. După mazilirea lui Duca, în scaunul domnesc al Ţării Moldovei urcă Antioh Cantemir şi Dimitrie pleacă la Constantinopol, de această dată în calitate de capuchehaie (reprezentant diplomatic). Tânărul principe revine la aceleaşi ocupaţii pe care le avea în timpul pri-mei şederi, şi anume –studiile.

Profitând de situaţia incertă ce domnea în capitala imperiului (înfrângerile foarte dese suferite de armatele turceşti, pericolul de ocupaţie ce plana chiar asupra Istanbulului), Dimitrie Cantemir achiziţionează un superb palat pe ţărmul Bosforului, unde se sta-bileşte mai târziu (în 1700) cu tânăra sa soţie şi cu nou-născuta Maria. Se pare că cei cinci copii care au urmat după Maria, năs-cută la Iaşi, au văzut lumina zilei la Istanbul.

Anul 1698 este unul definitoriu pentru eruditul român, de-oarece este anul elaborării şi tipăririi primei opere din şirul lung ce va urma: Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul.

119

După căsătoria cu Casandra, fiica domnitorlui Şerban Can-tacuzino, devine astfel un potenţial moştenitor al scaunului dom-nesc al Munteniei şi un rival de temut pentru Constantin Brânco-veanu. Din această căsătorie au venit pe lume şase copii (Maria, Smaragda, Matei, Constantin, Şerban şi Antioh), care, din păcate, au avut o soartă dramatică.

După revenirea la Constantinopol împreună cu soţia Casan-dra, Dimitrie Cantemir îşi lărgeşte considerabil cercul de prie-teni. La relaţiile mai vechi cu ambasadorul olandez Collyer şi cel britanic, lordul Pager, se adaugă noi prieteni: contele Charles de Ferriol, ambasadorul Rusiei la Constantinopol, Alexei Tolstoi.

În anul 1705 este redactat romanul autobiografic al principe-lui moldovean, Istoria ieroglifică, operă ce valorifică rivalitatea dintre cele două familii domneşti, Cantemir şi Brâncoveanu.

După mazilirea lui Antioh Cantemir, în 1707, Dimitrie schim-bă priorităţile în activitatea sa şi se dedică totalmente familiei.

Impasul sau, altfel spus, descreşterea în care se afla Imperiul Otoman, dar şi declanşarea războiului ruso-turc din 1710 au con-diţionat desemnarea de către Poartă în scaunul domnesc al Mol-dovei a unui cârmuitor cunoscut prin atitudinea sa pro-otomană. Propunerea de a-l numi pe Dimitrie Cantemir a fost adoptată la 23 noiembrie 1710. La începutul lunii decembrie, 1710, noul dom-nitor al Moldovei, Dimitrie Cantemir, intră în Iaşi. După cum era obiceiul ţării, a treia zi au fost împărţite dregătoriile: Pus-au pe Nicolae Costin vel-logofăt; pre Lupul Costache vornic mari de Ţara de Gios ... pre mine, Ioan Neculce, vel-spătar... Aceştie era boierii lui Dumitraşco Vodă întâiu; iară mai de credinţă şi mai ales toate trebile domniei era după mine Ioan Neculce vel-spătar. Deşi a fost de scurtă durată, domnia lui Cantemir s-a manifestat prin câteva acte însemnate: a acordat unele reduceri de impozit boierilor moldoveni, a alcătuit un sfat domnesc din boieri credin-cioşi familiei sale, a confirmat dreptul ereditar al familiei Cante-mir la scaunul Moldovei şi a legitimat pretenţiile sale la scaunul

120

Ţării Româneşti. Cu această ocazie a introdus în pecetea sa, ală-turi de bourul moldovenesc, vulturul muntenesc. Activitatea pe plan extern s-a remarcat prin alianţa cu Rusia, alianţă ce ar fi dus la eliberarea Moldovei de sub jugul otoman.

Dar jocul dublu al lui Cantemir a fost deconspirat. Deşi nu încredinţa tainele ce ţineau de tratativele cu Rusia nici celor mai apropiaţi, totuşi Constantin Brâncoveanu află de intenţiile domni-torului moldovean şi îl denunţă la Poartă.

Consecinţele luptei de la Stănileşti dintre armatele aliate ru-so-moldovene şi turco-tătare sunt bine cunoscute. Fiind copleşit de numărul mare al ostaşilor otomani, feldmareşalul Şeremetiev, comandantul trupelor ruseşti, este pus în situaţia de a accepta pa-cea. În timpul negocierilor de după bătălie, turcii au cerut extră-darea lui Cantemir, iar Petru I le-ar fi răspuns: „Mai bine voi da turcilor toată ţara până la Kursk, pentru că îmi rămâne speranţa de a o recuceri, dar nu pot să trădez un prieten care pentru mine şi-a jertfit toată avuţia şi şi-a lăsat principatul”. Astfel, Dimitrie Can-temir, împreună cu toată familia şi cu câteva mii de moldoveni, printre care şi viitorul cronicar Ion Neculce, se refugiază în Rusia. Deşi s-a bucurat de prietenia împăratului Petru cel Mare, deşi i-au fost dăruite moşii şi palate, Dimitrie Cantemir nu a renunţat la gândul de a se întoarce în Moldova.

Stabilindu-se iniţial la Harkov, ulterior la Moscova, Dimitrie Cantemir îşi dedică timpul educaţiei copiilor şi se consacră, cu forţe noi, preocupărilor sale ştiinţifice şi literare. Anul 1713 este marcat de un eveniment tragic în familia Cantemir – moare soţia lui Dimitrie, Casandra, o mamă iubitoare, o soţie tandră şi o doam-nă de o cultură vastă şi o educaţie aleasă. A fost înmormântată la biserica Sf. Constantin şi Elena, ctitoria Cantemireştilor. După moartea soţiei sale, D. Cantemir duce o viaţă şi mai retrasă.

Sub raport ştiinţific, perioada şederii principelui în Rusia a fost cea mai prolifică. Anume aici şi-a elaborat operele de referin-ţă în plan istoric, geografic, cartografic, teologic, etnografic, poli-

121

tic etc. În anul 1714 D. Cantemir este ales în calitate de membru al Academiei din Berlin, un înalt for ştiinţific european, constituit de Leibniz. La cererea Academiei, eruditul român a scris două opere ce vizează ţara sa de origine: Descriptio Moldaviae şi His-toria moldo-vlachica pentru a-şi face cunoscută patria celor din Europa, care cunoşteau mult prea puţine despre această parte a continentului.

Tot în această perioadă (aproximativ prin anul 1716) redac-tează cea mai cunoscută lucrare de istorie a otomanilor, care a circulat în Europa până la începutul secolului al XIX-lea, Creşte-rea şi descreşterea Curţii otomane sau, un titlu mai cunoscut şi general-acceptat, Istoria Imperiului Otoman.

Concomitent a început să elaboreze o biografie a tatălui său, Vita Constantini Cantemiry, cognomento senis, Moldaviae prin-cipis (Viaţa lui Constantin Cantemir, supranumit cel Bătrân, domnul Moldovei), pentru a păstra imaginea intactă a domnitoru-lui Constantin Cantemir, în special după asasinarea fraţilor Cos-tin, Velicico şi Miron, şi pentru a-şi etala, probabil, provenienţa aristocrată din hanii tătari.

Căsătoria cu prinţesa Anastasia (februarie, 1720), fiica mezi-nă a cneazului Ivan Trubeţkoi, i-a permis lui Dimitrie Cantemir intrarea în rândurile aristocraţiei ruse. La nuntă a fost prezent şi împăratul Petru cel Mare cu soţia, care le-au fost naşi de cununie tinerilor însurăţei. Schimbarea înfăţişării orientale cu cea euro-peană a principelui o datorăm, se pare, frumoasei şi inteligentei sale soţii. Din această căsătorie se naşte un sigur copil, Smaragda-Ecaterina Cantemir-Goliţâna.

Situaţia lui Dimitrie Cantemir devine tot mai nesigură. Toate promisiunile verbale, în mare parte, nu s-au materializat. În scri-sorile sale adresate ţarului el menţionează că nu-şi poate întreţine casa „după demnitatea şi după titlul de principe ce-l poartă”. Din aceste considerente, posibil, a obţinut titlul de consilier de taină al ţarului Petru cel Mare şi membru al Senatului.

122

În 1722 ţarul întreprinde o expediţie în Caucaz şi D. Cante-mir îl însoţeşte. Tot în acest an este tipărită, din ordinul ţarului, Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane, o prezentare destul de completă a unei civilizaţiei exotice, incluzând diferite aspecte ale vieţii musulmane: de la naşterea lui Mahomed până la organizarea învăţământului şi viaţa spirituală. Această lucrare este una dintre puţinele pe care Dimitrie Cantemir le-a văzut tipă-rite în timpul vieţii.

După revenirea din Caucaz, starea sănătăţii lui Dimitrie Can-temir se agravează şi în ziua de 21 august 1723 el trece în nefiinţă. A fost înmormântat alături de prima sa soţie, Casandra, în biserca Sf. Constantin şi Elena. În toamna anului 1935 osemintele fos-tului domnitor al Moldovei Dimitrie Cantemir au fost transmise părţii române şi au fost reînhumate la mănăstirea Trei Ierarhi din Iaşi. Astfel, visul lui Cantemir de a reveni în ţară, chiar dacă nu s-a realizat în timpul vieţii, a devenit realitate peste două secole. El odihneşte alături de alţi doi mari domnitori ai Moldovei care şi-au pierdut viaţa în afara hotarelor ţării, Vasile Lupu şi Alexan-dru Ioan Cuza.

Opera lui Dimitrie Cantemir, impresionantă din punctul de vedere al domeniilor de abordare şi al valorii, a avut o soartă vi-tregă, asemeni creatorului său.

Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul, apărută la Iaşi în 1698 în ediţie bilingvă ro-mână-greacă, este prima lucrare redactată de Dimitrie Cantemir şi una dintre puţinele opere care a văzut lumina tiparului în timpul vieţii acestuia. După cum menţionează însuşi autorul, Divanul este „întâia a osteninţii mele răsădire şi odrăslire” şi „a tinereţilor mele întâia născută roadă”. Divanul este însoţită de o Carte de închinăciune şi de Versuri la stema ţării adresate fratelui său mai mare, domnitorului Moldovei Antioh Cantemir. Comparându-se pe sine şi pe Antioh cu două stele, una de la polul arctic şi alta de la polul antarctic, plasate la mare distanţă, dar având o axă comu-

123

nă, şi, înarmându-se cu citate de referinţă din Sfânta Evanghelie, fratele mai mic promovează ideea că inimile lor, indiferent de timp şi spaţiu, trebuie să bată în unison.

Cititorului, şi nu oricărui cititor, ci unui erudit, de aseme-nea îi este adresată o Predoslovie. Într-un limbaj alegoric, cele trei părţi (cărţi) ale operei sunt prezentate ca trei meşcioare, iar personajele (Lumea şi Înţeleptul) sunt imaginate ca două pahare: Unul pe denafară cu frumoasă şi plăcută poleială, iară pe din-lountru de aramă, cu cotlită şi cumplit otrăvită băutură – „paha-rul morţii” prin care este simbolizată Lumea şi Altul nearătos şi nedrăgăstos pre denafară, însă de aur pre dinlountru şi de a vieţii apă şi plină de dulciaţă băutură plin iaste – „paharul vieţii” care întruchipează Înţeleptul.

Cartea de debut a lui Cantemir este însoţită şi de o prefaţă a dascălului Ieremia Cacavelas, în care acesta confirmă că el e „plu-gariul carile la holda minţii tale am ostenit” şi recomandă opera care este „cu retoricesc meşteşug împodobită, adâncă şi bogată”. Elogiul lui I. Cacavelas adresat învăţăcelului său conţine o mare previziune asupra viitoarei cariere literare a tânărului scriitor.

Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul este împărţită în trei cărţi: În prima carte asistăm la un dialog, la un duel verbal dintre două personaje, Lu-mea şi Înţeleptul, care pot avea şi alte corespondenţe (Trupul şi Sufletul sau Microcosm şi Macrocosm). „Chiar dacă ideea „diva-nului” dintre Lume şi Înţelept nu este nouă, susţine exegeta Elvira Sorohan, inedite sunt: forma românească de teatru popular în care e conceput, organizarea fondului de filosofie morală necesară lu-minării „moldovenescului neam”, felul în care Cantemir ştie să insereze elemente din cultura sa în scopul subtilizării limbajului şi conţinutului de idei”.

Disputa Înţeleptului cu Lumea porneşte de la aserţiunea că lumea este creată de Dumnezeu. Chiar de la primele replici se conturează două caractere diametral opuse, două temperamente

124

diferite ce îşi susţin punctele de vedere cu argumente şi cu limba-je specifice personajului pe care îl reprezintă. Într-un crescendo dramatic, Înţeleptul acuză, iar Lumea se disculpă. Înţeleptul sus-ţine că toate sunt trecătoare şi amăgitoare, iar avuţia, invidia şi lăcomia sunt o barieră în calea accederii la viaţa veşnică. Pe de altă parte, Lumea ripostează susţinând fericirea terestră a omului şi toate avantajele acesteia. Înţeleptul, apelând la citatele diverşi-lor folosofi, dar şi reflectând pe marginea acestora, îndeamnă spre ascetism şi spre pregătire pentru viaţa eternă. Lumea, sceptică şi realistă, pledează în favoarea vieţii terestre, plină de farmec şi frumuseţi. Pe măsura evoluţiei dialogului, limbajul devine tot mai agresiv, gesturile se modifică spre imprudenţă şi nemăsurare, iar tonul este tot mai aprins.

Ajungând la punctul culminant, disputa urmează o linie des-cendentă, vocabularul conciliant ia locul celui agresiv, tensiunea slăbeşte şi noi, receptorii, asistăm la o „împăcare” sau, mai bine zis, la o înfrângere a Lumii, care cedează în faţa argumentelor Înţeleptului.

Autorul Dimitrie Cantemir, elaborându-şi opera Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu tru-pul în timpul când umanismul românesc era în plină desfăşurare, nu putea să evite motivele literare celebre de circulaţie europeană, Fortuna labilis (norocul nestatornic) şi Vanitas vanitatis (deşer-tăciunea deşertăciunilor), motive care se înscriu în buna tradiţie a Învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie şi a poemului lui Miron Costin Viaţa lumii. Norocul nestatornic şi deşertăciunea deşertăciunilor sunt argumentele principale ale În-ţeleptului în combaterea ideilor Lumii. Astfel, mesajul umanist pe care îl transmite autorul cititorilor este că omul trebuie să fie superior tuturor viciilor ce îl tentează.

Cartea a doua este concepută ca un comentariu al primei cărţi. Având aceeaşi structură ca şi prima parte (85 titluri de ca-pitole), cea de-a doua parte ia forma unei pledoarii a Înţeleptului

125

(acesta pare a fi un alter ego al Înţeleptului din prima parte) în favoarea unei vieţi morale, ghidate de ideile creştine.

Aportul lui Dimitrie Cantemir în cartea a treia este acela de a fi tradus în greacă şi română lucrarea polonezului Andrei Wis-sowatius Stimuli uirtutum fraena peccatorum.

Istoria ieroglifică, în doasprădzăce părţi împărţită, aşij-derea cu 760 de sentenţii frumos împodobită, la începătură cu scară a numerelor dezvălitoare, iară la sfârşit cu a numerelor streine tălcuitoare, scrisă în 1705, dar rămasă în manuscris până în 1883, ocupă un loc special în ansamblul creaţiei lui Dimitrie Cantemir. Considerată „pamflet politic”, „roman social”, „roman istoric”, „carte de memorii” etc., Istoria ieroglifică are un punct de plecare autobiografic. La o vârstă tânără viitorul scriitor plea-că la Constantinopol, unde trebuie să înfrunte viaţa ca un matur. Revenit în ţară, surprinde o societate divizată, cu duşmani interni şi externi. Alegerea lui în scaunul domnesc, după moartea tată-lui, nu este urmată de confirmarea Porţii. Intrigile ţesute de Con-stantin Brâncoveanu au avut un impact devastator asupra familiei Cantemir. Relaţiile lui Dimitrie cu Antioh pe parcursul anilor nu au avut o evoluţie ascendentă. Astfel, autorul descrie o epocă în care luptele politice erau la ordinea zilei, personajele care partici-pau la aceste frământări şi, bineînţeles, nu este trecută cu vederea participarea lui personală. De aceea, sunt îndreptăţiţi cercetătorii care consideră Istoria ieroglifică o carte de memorii.

Dăm dreptate şi exegeţilor care susţin ideea că Istoria iero-glifică ar fi un pamflet politic. Autorul a ridicat o parte a cortinei în spatele căreia se ascundeau taine politice, taine de stat, dar şi secrete personale, ce ar fi afectat grav imaginea unor familii de boieri şi de domnitori din Moldova şi din Ţara Românească, ba chiar ar fi avut de suferit şi înalţi demnitari din Imperiul Otoman. Conflictul politic dintre Cantemireşti şi Brâncoveanu, cu perma-nentele pâri şi denunţuri, poartă în sine şi o conotaţie istorică, poate chiar socială. Fiii lui Constantin Cantemir, răzeş de prin

126

părţile Siliştenilor, aveau o origine socială modestă şi Constantin Brâncoveanu, protejat de blazoanele lui cantacuzineşti, le imputa mereu provenienţa.

Această operă poate fi considerată, prin gradul de implicare a autorului şi prin subiectivitatea cu care tratează evenimentele şi personajele, un roman autobiografic, un roman al unui tânăr principe care cunoscuse puterea pentru o foarte scurtă perioadă, fusese privat de ea, dar şi-o dorea în continuare.

Dar, indiferent cum ar fi catalogată această operă, important este caracterul alegoric al acesteia. D. Cantemir apelează la ale-gorie pentru a avea libertatea de a face caracterizări satirice unor persoane contemporane lui, pentru a îmbrăca într-o formă literară diverse evenimente şi fapte. Autorul deghizează personajele în animale (domnitorii şi boierii din Moldova) şi păsări (domnitorii şi boierii din Ţara Românească), iar Imperiul Otoman se ascunde sub imaginea Împărăţiei apelor sau a capiştei pleonexiei (templul lăcomiei). Însă, pentru a facilita înţelegerea cine şi sub ce mască se ascunde, Cantemir a alcătuit o scară în care explică „ieroglife-le” utilizate atât pentru persoane, cât şi pentru lucruri, fenomene sociale şi naturale, locuri geografice etc.

Alegoria lui D. Cantemir este foarte sugestivă. Fiecărei per-soane reale îi corespunde un animal sau o pasăre ce trebuie să o reprezinte psihologic şi comportamental. Deşi a utilizat procedeul alegoriei, autorul nu-i respectă schema în totalitate, ci doar par-ţial: animalelor şi păsărilor le este lăsat „darul uman al vorbirii”, acesta permiţându-le să se autocaracterizeze prin limbaj.

Din sursele utilizate şi modelele urmate, Dimitrie Cantemir în primul rând aminteşte în adresarea sa către cititor Ethiopicele lui Heliodor, concretizând că opera acestui scriitor i-a servit drept model formal, deoarece: Aşijderea în minte să-ţi fie, te rog, că, ca moimâţa omului, aşe eu urmele lui Iliodor, scriitoriului Istoriii ethiopiceşti, călcând, mijlocul istoriii la început, şi începutul la mijloc; iară sfârşitul scaunul său păzindu-şi, pre cât slăbiciunea

127

mea au putut, pre picioare mijlocul şi capul să stea am făcut. În acest sens considerăm eronate opiniile cercetătorilor (printre aceştia se situează şi respectatul exeget Nicolae Iorga) care lan-sează ideea cum că Istoria ieroglifică a lui Cantemir ar fi o tradu-cere a Ethiopicelor lui Heliodor.

În aria de influenţă asupra lucrării Istoria ieroglifică mai pot fi plasate şi cărţile populare. Din şirul lung al acestora pot fi amin-tite Varlaam şi Ioasaf, Alexandria, Fiziologul. Se presupune că literatura orientală, care se bucura de o popularitate considerabilă în secolele XVII – XVIII şi pe care Dimitrie Cantemir a pătruns-o în profunzime, îşi face resimţită prezenţa în Istoria ieroglifică.

Opera propriu-zisă este precedată de două prefeţe adresate cititorului, în care autorul explică obiectivele urmărite în perioada elaborării romanului, făcând nişte mărturisiri uluitoare: Nu atâta cursul istoriei în minte mi-au fost, pre cât spre deprinderea rito-ricească nevoindu-mă. Astfel, D. Cantemir exclude componenta socială, istorică şi o reliefează doar pe cea literară. În continuare se accentuează faptul că limba noastră este brudie (tânără, ne-coaptă, deci incapabilă de a exprima) şi de aceea cuvintele gre-ceşti şi latineşti introduse, deşi absolut necesare, vor „întuneca” discursul naratorului.

Acţiunea romanului debutează cu adunarea celor „două mo-narhii”, a boierilor din cele două principate, Moldova şi Munte-nia, ţinută la Arnăut Chioi, lângă Adrianopol, cu scopul de a alege un domnitor în Moldova, în locul mazilitului Constantin Duca (Vidra). Naratorul plasează evenimentul într-un timp mitic: Mai denainte decât temeliile Vavilonului a să zidi, şi Semiramis într-însul raiul spânzurat (cel ce din şepte ale lumii minuni unul este) a sădi, şi Evfratul, între ale Asiii ape vestitul ..., timp în care îşi au începutul toate „răutăţile”, incluzând, indubitabil, duşmănia din-tre Cantemireşti şi Brâncoveanu. Prezentarea personajelor se face în dependenţă de apartenenţa la emblema tutelară a Leului (nea-mul moldovenesc) sau a Vulturului (neamul muntenesc), care, la

128

rândul lor, sunt împărţite pe tagme. Cele mai lacome animale şi păsările răpitoare aparţin primei tagme (Pardosul, Ursul, Lupul, Hulpea, Ciacalul pe de o parte, şi, Brehnacea, Şoimul, Uleul, Cu-cunozul etc. pe de altă parte). Tagma a doua, vorba lui Cantemir, „pre cât sunt vânătoare, pre atâta să pot şi vâna”. În tagma respec-tivă sunt incluşi Câinii, Ogarii, Coteii, Mâţele de casă, Bursucul, Nevăstuica şi Corbul, Cioara, Pelicanul, Coţofana, Cucuveaua ş.a. Cea de-a treia tagmă, inferioară, este invitată la adunare doar pentru a face galerie şi pentru a semna documentul final, fără a li se oferi cuvântul. Din această tagmă fac parte Boul, Oaia, Calul, Capra, Iepurele, Cerbul, Căprioara şi Gânsca, Raţa, Curca, Po-rumbul, Turtureaua etc. Insignifianţa tagmei este subliniată şi de absenţa numelor acestora la scara „dezvelitoare” de la sfârşit.

Intrarea în scenă a Vidrei, fără de veste [...] şi cu mare obrăz-nicie, pune capăt dezordinii ce domnea în auditoriu, atrăgând aten-ţia asupra propriei persoane printr-un discurs întreţesut cu axiome din filosofi renumiţi. Dar nu a fost să fie. Vidra este acuzată şi, în urma discursurilor ţinute de Bâtlan şi Breb, izgonită din ambele tabere ca nefăcând parte nici dintr-o tagmă, nici din alta.

În urma discuţiilor aprinse, adunarea decide să aşeze în scau-nul domnesc al Moldovei pe Struţocămilă (Mihai Racoviţă), fostul cumnat al lui Dimitrie Cantemir, soţul surorii sale Safta, trecută la momentul alegerii în nefiinţă. Este de înţeles atitudinea autorului faţă de ruda sa care a devenit duşmanul Cantemireştilor şi, mai ales, descrierea pe care i-o face Struţocămilei: O, dreptate sfântă, puneţi îndreptariul şi vezi strâmbe şi cârjobe lucrurile norocu-lui! Ghibul, gâtul, flocos pieptul, boţoase genunchele, catalige picioarele, dinţoase fălcile, ciute urechile, puchinoşi ochii, suciţi muşchii, întinse vinele, lăboase copitele. Drept „bonus” pentru supunerea faţă de boierii şi de domnitorul muntean, Struţocămilei i se oferă una dintre cele mai frumoase fete – Ana Dediu Codrea-nu (Nevăstuica, Helgea), fiica medelnicerului modovean Dediu, care îi devine soţie. Portretul acesteia poate fi plasat la cealaltă

129

extremă (comparativ cu Struţocămila): Cu suleget trupul, cu albă pieliţa, cu negri şi mângâioşi ochii, cu subţiri degeţelele, cu roşi-oare unghişoarele, cu molceluşe vinişoarele, cu iscusit mijlocelul şi cu rotungior grumăgiorul Helgii, ce potrivire! ce asemănare şi ce alăturare are! O, noroc orb şi surd, o, tiran nemilostiv şi păgân fără lege! O, giudeţ strâmb şi făţarnic, pravilă strânbă şi fără canoane! Ascultaţi morţilor şi priviţi viilor: Cămila şi Hel-gea să împreună, Filul cu Şoarecele să cunună şi dealul cu valea să iau de mână. La nunta acestora, prin imagini care îl anunţă pe Vasile Alecsandri, participă toată flora şi fauna, „ţânţarii cu fluie-re”, „greierii cu surle”, „albinele cu cimpoi”, muştele şi furnicile încing dansuri în aer şi pre pământ, iar broaştele interpretează un cântec, versurile căruia sună denigrator la adresa celor doi tineri însurăţei, insinuând lipsa fecioriei miresei.

Astfel stând lucrurile, dorinţa de putere a fraţilor Cantemir pentru o perioadă rămâne nesatisfăcută, dar pentru personajele din roman care îi reprezintă pe Dimitrie Cantemir (Inorogul) şi pe Antioh Cantemir (Filul sau Elefantul) starea de tensiune abia începe. Cei doi fraţi sunt acuzaţi de instigare împotriva domni-torilor moldovean şi muntean. Boierii fideli acestora din urmă decid prinderea şi pedepsirea Cantemireştilor. Într-o şedinţă, cu un număr restrâns de personaje (în care se dă citire unei scrisori aparţinând Vulpii (Ilie Ţifescu), se dispune „vânarea” Inorogu-lui. „Aventura poliţistă”, ce urmăreşte vânarea personajului prin-cipal, ocupă o bună parte din Istoria ieroglifică. Şoimul (Toma Cantacuzino) încearcă o mediere a conflictului dintre Inorog şi Corb (Constantin Brâncoveanu). În timpul unei întâlniri cu Şoi-mul, Inorogul îi povesteşte interlocutorului său despre rivalitatea, despre rădăcinile duşmăniei dintre Cantemireşti şi Brâncoveanu, care s-a iscat de pe timpurile domniei lui Constantin Cantemir (Monocheroleopardalis). Cu această ocazie autorul face un por-tret memorabil al tatălui său: Aşa dară toate firile într-una boţind, blândeţea oii, înţelepciunea Lupului, cunoştinţa Pardosului, gre-

130

uimea Filului, iuţimea Inorogului şi virtutea Leului în sine nebe-tejite şi nesmintite le ferea şi, din zi în zi încă mai adăogându-le, la stepăna cea mai de sus le înălţa şi le suia; şi aşa toată cinstea, lauda şi puterea a tuturor jiganiilor dobândi, prezentând dom-nia acestuia în termeni elogioşi. De altfel, în viziunea autorului, autoritatea lui Constantin Cantemir era suficientă pentru a ţine la distanţă toţi duşmanii, inclusiv pe Brâncoveanu (ceea ce nu s-a întâmplat în realitate).

Cameleonul (Scarlat Ruset) surprinde faza ce se referea la medierea conflictului şi îl denunţă pe Inorog bostangiilor (poliţiei turceşti). Inorogul scapă din „plasa” turcilor oferindu-le anumite sume de bani. După acest trist eveniment, relaţia dintre Elefant (Antioh) şi Inorog (Dimitrie) s-a deteriorat. Fratele mai mic îl acuză pe cel mai mare cum că nu i-ar fi întins o mână de ajutor atunci când se afla într-o situaţie critică, deşi anume lui Dimitrie îi datora urcarea în scaunul domnesc. Un gest necugetat al lui Antioh l-a supărat şi mai mult pe Dimitrie: pentru a căpăta din nou domnia, Antioh Cantemir îşi doreşte sprijinul din partea lui Constantin Brâncoveanu.

Visul premonitoriu al Hameleonului prevesteşte finalul eve-nimentelor, acesta fiind interpretat ca o victorie a Cantemireşti-lor asupra lui Brâncoveanu. Antioh Cantemir revine în 1705 la domnie, iar Dimitrie Cantemir capătă de la duşmanul său o sumă pentru întreţinerea viageră.

De altfel, visul Hameleonului, dar şi alte inserţii narative (povestea lupilor, povestea herghelegiului beţiv, povestea vul-pii etc.), conferă romanului originalitate şi rafinament, transfor-mându-l într-o operă modernă. Este de menţionat că mulţimea poveştilor, a celor 760 de „sentenţii”, a scrisorilor nu afectează integritatea Istoriei ieroglifice, ci, dimpotrivă, în cheia gustului baroc al epocii, ajută receptorul să pătrundă în labirintul alegoric al „faunei” politice a vremii, să „intre” în pielea personajelor, să asiste la spectacolul tragi-comic al luptei pentru putere.

131

Un spor de autenticitate romanului aduc şi proverbele şi ma-ximele utilizate de către autor, acestea având o mare căutare în epoca lui Cantemir. În viziunea cercetătorilor, sentinţele ce se re-găsesc în Istoria ieroglifică pot fi împărţite în trei mari categorii: 1) de origine populară; 2) de origine cultă; 3) creaţii personale ale autorului, toate având un caracter moralizator, toate acuzând nedreptatea, condamnând viciile, dar, în acelaşi timp, lăudând ca-lităţile prietenilor şi ale susţinătorilor săi.

Astfel, putem susţine că Istoria ieroglifică este materiali-zarea spiritului cantemirian subtil şi exuberant, al unui erudit cugetător.

Un loc aparte printre operele marelui cărturar îl ocupă De-scriptio Moldaviae, elaborată în limba latină între anii 1714-1716 la cererea Academiei din Berlin. Şi această lucrare, ca şi altele din palmaresul savantului, a avut o soartă vitregă. A fost tradusă în germană în 1769, în rusă – în 1789 şi în română abia în 1825.

Printre sursele de inspiraţie şi modele pot fi numite operele cronicarilor polonezi St. Sarnicki şi Martin Cromer. Nu au fost neglijate cărţile geografilor greci Hrisant Notaras şi Meletie de Arta ş.a. Bineînţeles, au fost consultate şi lucrările cronicarilor autohtoni Gr. Ureche şi M. Costin. Un izvor important pentru ela-borarea acestei cărţi au servit cunoştinţele pe care le-a acumulat Cantemir în scurtele sale şederi în Moldova şi datele pe care i le furnizau moldovenii care îl însoţeau în Rusia.

Descrierea Moldovei este împărţită în trei părţi: partea geo-grafică, partea politică şi partea bisericească. Volumul cuprinde 31 de capitole şi la sfârşit este anexată o hartă.

Partea întâi, geografică, conţine materiale interesante des-pre originea şi vechimea numelui de Moldova, pe care o plasează, alături de Valahia, Transilvania şi o parte din Ungaria, în perime-trul vechii Dacii.

D. Cantemir insistă asupra graniţelor Moldovei, care erau stabilite mai înainte de Ştefan cel Mare pe cumpăna apelor: Du-

132

nărea, Nistru, Ceremuş, Milcov, Siret, dar şi asupra vecinilor: transilvăneni, valahi, polonezi şi turci.

Apele Moldovei, sursa de existenţă a locuitorilor ţării, sunt reprezentate prin râurile navigabile: Dunărea (Danubium), Nistru (Tyras), Prutul (Hierasus) şi Siretul (Siretum), dar şi prin ape mai mici, cum ar fi Bârladul, Suceava, Bistriţa ş.a. Tot aici sunt trecute în revistă lacurile: Brateş, lacul Orhei, lacul Dorohoiului, lacul Colacin, lacul Ovidiu.

Un interes deosebit prezintă capitolul ce relatează despre ţi-nuturile şi oraşele Moldovei. Pe timpuri, ţara noastră era împăr-ţită în trei părţi: Ţara de Sus, Ţara de Jos şi Basarabia. Fiecărui din cele 12 ţinuturi ale Ţării de Jos (sau Moldova inferioară) autorul îi reliefează un anumit specific: Ţinutul Iaşilor – capita-la întregii Moldove, care, dintr-un sat prăpădit, s-a transformat într-un oraş de reşedinţă a domnitorului; Ţinutul Romanului – aici se află scaunul episcopal; Ţinutul Covurluiului – cunoscut prin cel mai renumit port pe Dunăre, Galaţi; în Ţinutul Lăpuşnei se află un orăşel de mică însemnătate, Chişinăul, vestit prin seria de pietre foarte mari aşezate într-o linie dreaptă – aşa-numitele Chei ale Bâcului.

Ţinuturile Ţării de Sus, şapte la număr, sunt mai mici: Ţinu-tul Sucevei, în trecut capitala Moldovei, cu un număr impunător de biserici (circa 40); Ţinutul Hotinului – cunoscut odinioară prin Cetatea Hotin; Ţinutul Hârlăului – aici se află oraşul vestit prin viile sale de soi, Cotnari, condus de paharnicul domnitorului.

Basarabia de altădată, care actualmente este confundată cu teritoriul dintre Nistru şi Prut, alcătuia a treia parte din întreaga Moldovă şi era împărţită în patru ţinuturi: Bugeacul, Achermanul, Chilia şi Ismailul. Astfel, D. Cantemir face o prezentare selectivă, menţionând ceea ce consideră el important, fără pretenţii de cu-prindere exhaustivă.

Capitolele despre munţi şi zăcăminte, despre câmpii şi pă-duri abundă în informaţii bogate şi exacte, deşi uneori nu lipsesc

133

notele cu tentă de legendă: în munţii Ineului locuitorii culeg roua care se transformă în unt; oile de Soroca au câte o coastă în plus, porcii de Tohatin au copita întreagă etc.

Partea a doua, politică, promovează ideea necesităţii unei monarhii ereditare, bazate pe dreptate şi lege, şi prezintă conside-raţii asupra organizării statale, pornind de la forma de guvernare şi terminând cu armata.

Un capitol citit cu deosebit interes este cel ce vizează mora-vurile moldovenilor. Calităţilor le este rezervat un spaţiu redus: ospitalitatea şi credinţa ortodoxă a moldovenilor merită laudă, pe când defectele enumerate sunt mult mai multe: Înfumurarea le e mamă şi semeţia soră [...]. Nu sunt cumpătaţi în sentimente; dacă au noroc, se umflă în pene, dacă nu, cad cu duhul [...]. De altminteri moldovenii nu numai că nu iubesc cartea, ci aproape toţi o urăsc. Acest capitol a stârnit polemici dure în rândurile isto-ricilor. Unii cercetători sunt de părere că D. Cantemir ar fi adoptat o atitudine subiectivă, deoarece era supărat pe moldoveni că nu l-au rechemat la tron. Alţii, spre exemplu C. Noica, consideră că autorul proiectează sistemul de valori occidental asupra români-lor, ceea ce este în defavoarea lor.

În primul capitol al celei de-a treia părţi, Religia moldoveni-lor, Cantemir vine cu explicaţii privitoare la credinţa românilor şi susţine că ar fi fost creştinaţi pe timpurile lui Constantin cel Mare.

Tema originii romane a poporului român şi a limbii române este investigată în Capitolul IV, Limba moldovenilor. Cantemir semnalează prezenţa elementului dacic, dar susţine cu tenaci-tate preponderenţa elementului roman. Anume în această operă Cantemir vine cu o afirmaţie categorică: Locuitorii din Valahia şi Transilvania vorbesc aceeaşi limbă cu moldovenii..., afirmaţie ce va fi dezvoltată în Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor.

Scriitor şi filosof de talie europeană, om politic şi diplomat preocupat de soarta ţării sale, Dimitrie Cantemir a găsit timpul necesar să consemneze pentru urmaşi tradiţii şi obiceiuri popula-

134

re, modalităţi de a înscăuna domnitorii şi de a-i scoate din scaun, tributurile şi peşcheşurile plătite de Moldova şi multe alte datini ce s-au pierdut în negura vremii.

Tema latinităţii limbii şi a romanităţii poporului, unitatea şi continuitatea lui pe teritoriul vechii Dacii, care apare doar acci-dental în Descriptio Moldaviae, a fost reluată de autor în Hroni-cul vechimei a romano-moldo-vlahilor, operă polemică de an-vergură, deşi rămasă neterminată. Pe foaia de titlu a manuscrisu-lui este consemnat anul elaborării – 1717. Hronicul a beneficiat de trei ediţii: 1835-1836, imprimat la Iaşi; 1901 – la Bucureşti şi în 1999-2000 – tot la Bucureşti, editura Minerva.

Pentru a propune atenţiei Europei Principatele Moldovei şi Munteniei, ambele lucrări sus-numite (Descriptio şi Hronicul) au fost redactate în limba latină, iar Hronicul purta un titlu mai pu-ţin pretenţios – Historia moldo-vlachica. Spre sfârşitul vieţii, D. Cantemir a decis să traducă „în limba noastră românească” opere-le scrise în latină, prioritate acordând istoriei poporului.

Trăind departe de ţara natală şi menţinând vie flacăra speran-ţei de reîntoarcere, dar şi din dorinţa ca românii să-şi cunoască adevăratele origini, autorul vrea să facă cunoscute locuitorilor din cele trei provincii româneşti momentele esenţiale ce ar duce la victoria iubitei patrii în lupta cu forţele „negre” din exterior şi, în acelaşi timp, ar cultiva mândria naţională, ar oferi mai multă încredere în propriile puteri.

După cum ne mărturiseşte autorul însuşi, lucrarea a fost con-cepută în două volume: Fost-au dară gândul şi nevoinţa noastră ca tot trupul Hronicului acestuia, în doaă tomuri (adică cărţi mari) să-l împărţim.

Deci tomul dintâi să să numească Hronicul a vechimii Ro-mano-Moldo-Vlahiii, carile începând de la descălecatul Dachiii cu romani, adecă de la Traian – marele împărat...

Iară al doilea tom iaste să înceapă de când curăţindu-să locurile acestea de tătari şi de toate năpădzile altor varvari...

135

şi să tragă rândul anilor şi povestea domnilor până la vremile noastre; şi aşe împreună pe amândoaă părţile istoriii la tipariu să le dăm.... Din cele două volume anunţate a fost finalizat doar primul, care ne relatează evenimentele până în anul 1274, când ar fi avut loc, în viziunea lui Cantemir, descălecatul Moldovei de Dragoş-Vodă şi al Munteniei de Radul-Vodă Negru. Cel de-al doilea volum s-ar fi referit la istoria Moldovei şi a Ţării Româ-neşti de la cel de-al doilea descălecat până în timpurile contem-porane lui Cantemir.

Hronicul propriu-zis este precedat de câteva prefeţe. Prima este închinată „lui Dumnedzău”, a doua Pridoslovie ne apare în haină românească, iar Praefatio – în latină. Autorul nu uită să adreseze urări şi celor cărora le era destinată opera: Tuturor iu-biţilor, în Hristos Dumnădzăul fraţi, romano-moldo-vlahilor, să-nătate! Tot în acest compartiment este dat şi un Catastih (un re-gistru sau o listă) a istoricilor, gheografilor, filosofilor, poeticilor şi a altor oameni învăţaţi, elini, latini şi de alte niamuri, a căror numere să pomenesc şi mărturiile li să aduc într-acest hronic. Or, sursele bibliografice utilizate (citate sau citite) sunt într-un număr impunător. Organizat în ordine alfabetică, Catastihul trece în revistă nume cunoscute şi apreciate în actualitate, dar şi nume identificate doar de specialişti în anumite domenii. Cu toate aces-tea, D. Cantemir nu exclude să fi trecut vreun autor cu vederea şi roagă cititorul să-i recunoască.

În Prolegomena (parte introductivă a unei opere ştiinţifi-ce) Cantemir anunţă, prin titlu, principalele idei ale Hronicului: Hronicon a toată Ţara Românească (carea apoi s-au împărţit în Moldova, Munteniască şi Ardealul) din descălecatul ei de la Tra-ian, împăratul Râmului. Aşijderea pentru numerele carele au avut odată şi carele are acmu. Şi pentru romanii carii de atuncea într-însa aşedzându-să într-aceiaşi şi până acmu necontenit lăcuiesc. Aşadar, sunt puse în discuţie unitatea naţională, originea roma-nică şi continuitatea neîntreruptă a românilor în Dacia.

136

De altfel, aceste idei au fost valorificate şi de alţi autori din perioada medievală: M. Costin, în cunoscuta-i lucrare De neamul moldovenilor, are în vizor aceleaşi probleme: unitatea neamului – să scoţ lumii la vedere felul neamului; latinitatea limbii – ce limbă ţin şi păn-acum; şi continuitatea – cine au lăcuit mai nainte de noi pe acestu pământu şi supt ce nume.

Fiul cronicarului Miron Costin, Nicolae Costin, în Letopi-seţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601, plasează istoria Moldovei într-un cadru larg al istoriei universale, reliefând aceleaşi particularităţi ale umanismului românesc pe care le regă-sim la Costin-senior.

Un alt erudit al secolului, Constantin Cantacuzino Stolnicul, în Istoria Ţării Rumâneşti, a „îmbrăţişat” aceleaşi idei umaniste, care, se pare, i-au fost „altoite” în timpul studiilor la Universitatea din Padova.

Indubitabil, Dimitrie Cantemir, deliberând principalele idei ale umanismului românesc, a ştiut să-l încadreze în marele cu-rent al umanismului european. În acest sens, exegetul Petru Vaida menţionează apropierea umanismului românesc, în interpretarea lui D. Cantemir, de umanismul apusean, subliniind elemente-le definitorii: „spiritul cetăţenesc-patriotic al întregii opere şi în particular al celei istorice, contribuţia adusă de această operă la progresul conştiinţei de sine a poporului român, la pregătirea con-ştiinţei naţionale”.

Vechimea poporului român este prezentată cu mândrie şi fără un eventual drept la replică din partea cuiva: ... din minunate îm-părăţii coborâtori suntem şi toate popoarele Europei au începu-turi prea proaspete faţă de români. Această poziţie este destul de argumentată, deoarece Dacia este prima ţară din Europa occiden-tală care a fost cucerită de Imperiul Roman.

În ceea ce priveşte originea poporului român, Cantemir este destul de categoric, afirmând că românii se trag din elinii troadeni şi de începătura împărăţiii lor de la Remus şi Romulus. Aşijderea pre

137

scurt însămneadză precum românii din Dachia, carii astădzi sunt moldovenii, muntenii şi ardelenii, sunt din niamul lor hiri şi romani de la Italia, de Traian împărat pre aceste locuri aduşi. Autorul pro-movează ideea originii pure a românilor şi exclude simbioza roma-no-dacică. Este de la sine înţeles că declaraţiile lui Simion Dascălul şi Misail Călugărul, interpolatorii Letopiseţului Ţării Moldovei al lui Grigore Ureche, care susţin că „de la tâlharii de la Râm ne tra-gem”, l-au revoltat pe D. Cantemir. El nu crede în bunele intenţii ale lui Simion Dascălul sau în existenţa unor surse de referinţă ce ar viza problema dată şi polemizează cu aceştia destul de dur: Simion [...] singur din capul lui au scornit-o, sau de la vreun prostac, însă zavistuitoriu mai denainte din crieri fătată au aflat-o...

La fel de categoric este autorul şi în ceea ce priveşte limba vorbită în principate, în special în Moldova: Noi, moldovenii, la fel ne spunem români, limbii noastre nu dacică, nici moldove-nească, ci românească. Tot în această ordine de idei autorul susţi-ne că, deşi locuiesc în trei provincii diferite, Moldova, Muntenia şi Ardeal, toţi locuitorii vechii Dacii îşi zic români, deoarece au aceeaşi origine, aceeaşi limbă, aceeaşi credinţă.

Lucrarea este însoţită de o Tablă hronologhicească în care autorul ne prezintă cele mai importante evenimente şi cele mai notabile personalităţi, de la Iulius Cezar până la Dragoş Vodă şi Radu Vodă Negru. De asemenea, la sfârşitul lucrării este plasată şi o Scară a lucrurilor şi cuvintelor carile sunt mai de însămnat într-acest Hronic, unde se descifrează numele proprii utilizate în lucrare, noţiunile şi toate cuvintele considerate de către Cantemir necunoscute.

Aşadar, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor este opera de rezistenţă a principelui luminat Dimitrie Cantemir ce vizează istoria principatelor române. Dacă predecesorii lui doar au conturat problema, doar au nominalizat câteva idei referitoare la originea poporului şi a limbii, la unitatea românilor din cele trei ţări româneşti, la continuitatea românilor în Dacia, atunci Cante-

138

mir vine cu o mulţime de argumente ştiinţifice, susţinute de surse interne şi externe, în sprijinul romanităţii noastre.

Memoriile lui Dimitrie Cantemir se mai concretizează într-o operă – Vita Constantini Cantemiry, cognomento senis, Molda-viae principis (Viaţa lui Constantin Cantemir, supranumit cel Bătrân, domnul Moldovei), elaborată în limba latină într-o peri-oadă ulterioară lucrării Descriptio Moldaviae. Cercetătorii o da-tează cu anul 1718.

Lucrarea vizează genealogia Cantemireştilor. Se pare că au-torul avea câteva obiective bine definite atunci când a început a scrie. Pe de o parte, aflându-se în preajma aristocraţilor ruşi care îşi demonstrau cu superioritate provenienţa, el doreşte să sugere-ze că nobleţea şi vechimea familiei Cantemir nu este inferioară acestora, ci, dimpotrivă, prin vene le curge un melanj de sânge românesc şi tătăresc, ceea ce îi face mai puternici, mai spiritu-ali, mai puţin complexaţi. Astfel intervine dreptul ereditar legitim pentru ocuparea scaunului domnesc al Moldovei. Pe de altă parte, asupra întregii familii Cantemir plana amintirea unei tragedii de proporţii de pe timpurile cârmuirii lui Constantin Cantemir şi cu implicarea directă a domnitorului: omorul fraţilor Costin, două minţi luminate, care ar fi contribuit la evoluţia societăţii, a cul-turii şi a literaturii în Moldova. Deşi trecuseră mai mult de două decenii de la tristul eveniment, mezinul lui Constantin Cantemir încearcă să-şi disculpe tatăl, să prezinte masacrul fraţilor Costin ca un „rău” absolut necesar.

În viziunea lui Dimitrie Cantemir, familia îşi trage obârşiile de la un prinţ tătar – Cantemir (Han Timur sau Can Temir) – care s-ar fi creştinat cu numele de Teodor şi ar fi trecut sub steagul lui Ştefan cel Mare. Deşi, cu un deceniu înainte de apariţia lucrării Vita Constantini Cantemiry, autorul afirmă, în Istoria ieroglifi-că, că îşi are rădăcinile în răzeşii Fălciului.

Viaţa lui Constantin Cantemir, cu lux de amănunte, uneori argumentate, alteori inventate, se derulează înaintea ochilor noştri

139

de la naştere şi până la trecerea în nefiinţă. De la o vârstă precoce participă la războaiele polonezilor şi muntenilor, ocupă diverse posturi pe lângă domnitorii Moldovei şi ai Ţării Româneşti. Face un serviciu enorm sultanului când îi salvează haremul, în războ-iul ruso-turc din 1672. Având susţinerea boierilor de rangul doi, Constantin Cantemir urcă în scaunul domnesc al Moldovei în 1685. Ion Neculce îi face în Letopiseţul Ţării Moldovei un por-tret destul de pitoresc: Carte nu ştie, ce numai iscălitura învăţasă de o făce. Practică bună ave la voroavă, era sănătos, mânca bine şi be bine. Semne multe ave pe trup de la războaie, în cap şi la mâini, de pe cându fusese slujitoriu în Ţara Leşească. La stat nu era mare; era gros, burduhos, rumăn la faţă, buzat. Barba îi era albă ca zăpada. Cu boierii trăie până la o vreme, pentru că era om de ţară şi-i ştie pe toţi, tot anume, pre careli cum era. Şi nu era mândru, nici făce cheltuială ţării, că era un moşneagu fără doamnă. Deşi contemporanii evenimentelor susţin că domnito-rul era o persoană care putea fi foarte uşor influenţată în luarea deciziilor şi că în Moldova, de facto, ar fi „ocârmuit” două mari caste de boieri, Cupăreştii şi Ruseteştii, totuşi Dimitrie Cante-mir încearcă să sublinieze doar calităţile lui Constantin-Vodă şi îi creează o imagine de brav oştean, de domnitor onest, de poli-tician abil, de judecător imparţial, de bun gospodar şi de părinte iubitor, consemnând rolul dominant al acestuia în viaţa internă şi externă a Moldovei. În consonanţă cu opinia lui D. Cantemir este şi fiul cronicarului Miron Costin, Nicolae Costin. Deşi, ţinând cont de relaţiile domnitorului cu tatăl şi unchiul său şi de omorul ulterior al acestora, N. Costin ar fi putut creiona un portret mai puţin avantajos: Era foarte viteazu bunu, era la fire blându şi cu inima milostivă, răbdătoru, cu puţină mânie întâiu, apoi ertăto-ru, şi nelacomu la avere, şi îndurătoru, necărturaru, era slujitu şi foarte priceputu.

Discursul muribundului Constantin Cantemir mai curând poate fi atribuit mezinului său, care, în urma lecturilor impresio-

140

nante, şi-a dezvoltat o imaginaţie extrem de bogată. Desigur, Di-mitrie Cantemir şi-ar fi dorit ca tatăl său, în cele mai bune tradiţii ale retoricii clasice, să rosteacă un cuvânt de adio, în care ar suge-ra numele următorului posibil domnitor. Indubitabil, acesta putea fi ales din cei doi fraţi Cantemir, Antioh şi Dimitrie.

Vita Constantini Cantemiry este o operă în care autorul în-cearcă, ce-i drept subiectiv, să dezvăluie reversul vieţii politice moldoveneşti, să propună o impresie proprie asupra actului de domnie a tatălui său şi să susţină, am menţionat, dreptul ereditar al urmaşilor lui Constantin Cantemir la ocuparea scaunului dom-nesc al Moldovei, drept nerealizat, din păcate, ulterior.

Deşi a excelat în mai multe domenii, totuşi în conştiinţa eu-ropenilor Dimitrie Cantemir a rămas ca un ilustru istoric, ca autor al operei Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Otomanicae (Istoria creşterii şi descreşterii Curţii Otomanice sau Istoria Imperiului Otoman), elaborată în timpul aflării sale în Rusia, în 1716, după indiciile pe care ni le dă însuşi Cantemir. Ca şi celelalte lucrări destinate Europei, Istoria Imperiului Otoman a fost redactată în limba latină. Datorită insistenţelor fiului său Antioh, cartea a avut parte de traducerea şi editarea în limbile de cea mai largă circulaţie europeană: în egleză – la Londra în 1734-1735; în franceză – la Paris în 1743; în germană – la Hamburg în 1745. Dar, înainte de apariţia acestor traduceri, lucrarea a fost tradusă în rusă, în 1721, însă fără a fi tipărită.

După cum ne sugerează şi titlul, Istoria Imperiului Oto-man este divizată în două mari părţi: Primo – istoria cu privire la creşterea imperiului de la înfiinţarea lui în 1300 până în 1672, anul cuceririi de către turci a Cameniţei. Secundo – despre des-creşterea imperiului, acest eveniment producându-se după 1672 şi sfârşind (în varianta cantemiriană) cu lupta de la Stănileşti din 1711. Fireşte, descreşterea imperiului era un proces în derulare şi nu a putut fi surprins de către Cantemir în toată plenitudinea. De rând cu promovarea ideii că istoria unui popor, a unei ţări are o

141

evoluţie ciclică (acolo unde există creştere – inevitabil va surveni descreşterea), autorul mai exploatează o convingere – importan-ţa personalităţii politice în istorie (incluzându-se, probabil, şi pe sine printre acestea). În viziunea lui Cantemir, nu evenimentele sunt primordiale sau modelatoare de istorie, ci individualitatea conducătorului.

Sursele de inspiraţie pentru o lucrare de proporţii cum e Is-toria Imperiului Otoman trebuiau să fie mult mai numeroase şi variate. Spre regretul lui Cantemir, nu numai faptul că se afla de-parte de lumea arabă, unde ar fi avut posibilitatea unei informări exhaustive, dar şi lipsa unor biblioteci complete, care i-ar fi oferit viziuni inedite asupra imperiului, îi creau dificultăţi în redactare. Bineînţeles, principalele izvoare utilizate erau de origine turcă, printre care Cronica turcească a lui Saadi Effendi din Larissa, prietenul şi dascălul constantinopolitan al lui Cantemir, aceas-ta ocupând un loc onorabil. Mai este consemnat încă un Saadi Efendi, hoge, autor al unor anale otomane. În afară de cronicile turceşti, Cantemir aminteşte de cronici bizantine, greceşti, dar şi de lucrările erudiţilor occidentali. Nici sursele româneşti nu sunt neglijate, deoarece autorul încorporează în Istoria Imperiului Otoman date de ordin istoric, geografic, politic despre ţara sa de origine. O serie de informaţii provin din Letopiseţul Ţării Mol-dovei al lui Grigore Ureche, altele – din lucrarea lui Miron Costin De neamul moldovenilor. De altfel, Cantemir face un rezumat al propriei Descriptio Moldaviae (descrierea geografică, graniţele, împărţirea economico-politică etc.) şi îl include în Istorie.

Prima parte a Istoriei Imperiului Otoman debutează cu mo-mentul întemeierii de către Othman (al cărui nume îl va purta viitorul imperiu) a statului turcesc. D. Cantemir urmăreşte pas cu pas evoluţia tribului de turci oguzani din Asia Mică de la o formaţiune armată bine organizată, cu disciplină „de fier” până la un imperiu vast ce ocupa teritorii din Europa, Asia şi Africa. De altfel, extinderea începe încă de pe timpul lui Orhan (fiul lui

142

Othman). Acest sultan a „modernizat” armata, a creat corpul de infanterie din turci plătiţi, a introdus utilizarea maşinilor speci-ale pentru cucerirea cetăţilor etc. Cantemir subliniază că anume acest fapt a fost definitoriu în ascensiunea imperiului. Fiind în cu-noştinţă de cauză, trăind în capitala imperiului mai bine de două decenii şi asistând la antrenamentele armatei turceşti, principele compară armata creştinilor cu cea a musulmanilor. Antrenamen-tele turcilor, destul de dure şi brutale, făceau ca armata acestora să fie incomparabil mai puternică. Orhan nu a uitat nici de societa-tea civilă, introducând elementul cromatic distinctiv pentru ţărani şi orăşeni, ceea ce facilita sarcina forţelor publice în menţinerea ordinii. În afară de aceşti doi sultani, Othman şi Orhan, care au pus bazele statului turc, autorul trece în revistă încă şaptesprezece conducători, în timpul domniei cărora imperiul doar a crescut.

O cucerire regretată de către Cantemir este şi cea a simbolu-lui romanităţii şi creştinătăţii – Bizanţul şi capitala acestuia, Con-stantinopolul, în 1453. De asemenea, sunt enumerate şi pierderile (culturale, financiare şi spirituale) enorme pe care le-a suportat Imperiul Roman de Răsărit.

În încheierea primei părţi, Cantemir susţine că: De acuma îna-inte (de la cucerirea Cameniţei în 1672 – n.n.) [...] urmară bătălii teribile, pe care cu greu le-ar crede posteritatea, dacă n-ar fi con-firmate de autoritatea documentelor. Atunci puterea osmanilor a scăzut foarte tare prin pierderea multor ţări şi provincii, prin nimi-cirea de armate întregi, precum şi prin războaie şi certuri interne. Toate aceste fapte petrecute în acest mare imperiu, văzute şi de noi înşine, scrise şi de istoricii turci, le vom povesti în partea a doua a istoriei noastre cu aceeaşi fidelitate şi chiar cu cuvintele istoricilor turci, precum am făcut-o în partea întâia. De la pierderea Cameni-ţei şi, în special, după 1683, anul în care armata otomană a suferit o înfrângere decisivă sub zidurile Vienei, acesteia urmându-i şi alte eşecuri, Imperiul Otoman intră în declin şi, în opinia lui Cantemir, putem vorbi de „începutul sfârşitului”.

143

Descreşterea imperiului ocupă în economia lucrării un vo-lum mult mai redus decât perioada creşterii, deoarece valorifică o perioadă scurtă, doar de câteva decenii şi, fireşte, este axat, în mare parte, pe memoriile lui Dimitrie Cantemir, martorul eveni-mentelor. În respectivul compartiment sunt prezentate guvernări-le a cinci sultani. Autorul insistă asupra necesităţii alierii trupelor creştine împotriva duşmanului comun. Cu această ocazie el oferă şi câteva sfaturi generalilor creştini, sfaturi ce îşi aveau originea în experienţa militară a lui Cantemir, dar se datorau şi cunoaşterii spiritului otoman: să se cerceteze dacă moralul armatei creştine este suficient de bun spre a rezista invaziei copleşitoare a turcilor; proviziile şi muniţiile să fie asigurate în flux continuu; după res-pingere într-o luptă, turcii trebuie urmăriţi de trei ori, pentru că, după Coran, dacă au fost astfel respinşi, atunci au fost părăsiţi de Allah; lupta trebuie începută după mai multe zile şi nu în prima, când turcii au moralul ridicat; lupta corp la corp trebuie evitată, deoarece platoşul creştinilor este mult mai scurt decât sabia tur-cească etc. Se pare că o bună parte din aceste sfaturi au fost ne-glijate în timpul luptei de la Stănileşti sau nu au fost cunoscute de generalul Şeremetiev, conducătorul armatei ruso-moldoveneşti.

Adnotările părţii a doua cuprind informaţii valoroase cu ra-portare la Ţara Românească şi la duşmanul de o viaţă al Cantemi-reştilor, Constantin Brâncoveanu. Deşi la data redactării Istoriei Imperiului Otoman Brâncoveanu împreună cu cei patru fii ai săi fuseseră decapitaţi, totuşi Dimitrie Cantemir face o analiză a poli-ticii interne şi externe a domnitorului muntean, indicând greşelile acestuia care au dus la pieirea familiei.

Cu toate că a avut o circulaţie atât de largă, a avut parte de traducere în principalele limbi europene şi a fost opera de referin-ţă în domeniu pentru mai multe personalităţi europene (Voltaire, William Jones, Byron ş.a.), lucrarea eruditului român nu a avut parte numai de avizuri şi recenzii favorabile. Orientalistul de ori-gine austriacă Joserh von Hammer-Purgstall, la aproape un secol

144

după apariţie, critică vehement Istoria Imperiului Otoman a lui Cantemir, încercând o defăimare a orientalistului român. Regre-tatul exeget Virgil Cândea era de părere că astfel autorul austri-ac îşi făcea „pregătirea zgomotoasă a lansării propriei opere”. În 1827 Hammer-Purgstall publică o istorie a imperiului otoman – Geschichte des Osmanischen Reiches, grossentheils aus bisher unbenutzten Handschriften und Archiven. În viziunea austria-cului, trei sunt carenţele operei lui Cantemir: folosirea ca sursă a compilaţiei lui Saadi Effendi, cronicar din secolul al XVII-lea în locul cronicarilor turci contemporani cu evenimentele; prezenţa confuziilor geografice (numele turceşti ale localităţilor din Asia Mică sunt identificate de Cantemir cu numele lor respectiv bi-zantine); explicarea greşită a unor cuvinte orientale (D. Cantemir cunoştea limba turcă vorbită, dar nu o cunoştea pe cea istorică).

Or, Istoria Imperiului Otoman a lui Cantemir, cu toate mi-cile neajunsuri care i se imputează, rămâne o lucrare scrisă de un cunoscător al lumii musulmane, care a putut să privească şi să analizeze problemele în complex şi din diferite unghiuri.

O lucrare importantă care ne livrează informaţii consistente despre religia islamică, de asemenea elaborată în latină, este Sis-temul sau întocmirea religiei mahomedane a lui D. Cantemir, tipărită la Sankt Petersburg în decembrie 1722, la insistenţa ţaru-lui Rusiei Petru cel Mare. Sistemul este ultima dintre cărţile lui Cantemir care a fost tradusă integral în română – acest eveniment s-a produs în 1977.

Apariţia cărţii a instigat spiritele în societatea patriarhală rusă. Sinodul rusesc cere scoaterea din circuit a cărţii, iar moar-tea prematură a savantului a lipsit Sistemul de posibilitatea ca autorul să pledeze în favoarea acestuia. Astfel, întreaga Europă, dar şi lumea orientală nu au avut acces la o sursă ieşită de sub pana unui orientalist notoriu, a unui cunoscător al lumii islamice, a unui vorbitor de arabă, persană, turcă, care s-a integrat perfect într-o societate aparent străină.

145

După cum se ştie, redactarea Sistemului religiei mahome-dane s-a desfăşurat în condiţii dificile: lipsa izvoarelor îi creau piedici cărturarului nostru. Cu toate acestea, Cantemir utilizea-ză cele mai indicate surse, acestea fiind, bineînţeles, Coranul şi următoarea după importanţă în cunoaşterea doctrinei islamice – Muhammediye. Pentru realizarea unor paralele sau pentru creio-narea unor confruntări dintre cele două religii, autorul apelează la Biblie. O carte în vogă în secolul al XVIII-lea dedicată religiei islamice era cea a teologului italian Ludovico Marracci – Alco-rani textus universus, publicată la Padova, în 1698, care, se pare, a fost la îndemâna lui Cantemir. De asemenea sunt citaţi filosofi greci şi latini.

Opera debutează cu un Cuvânt de închinăciune dedicat îm-păratului Rusiei Petru cel Mare, în care principele român îşi ex-primă profunda recunoştiinţă faţă de salvatorul său, înzestrându-l cu cele mai alese epitete. În acelaşi limbaj alegoric propriu auto-rului, D. Cantemir subliniază lipsurile pe care le are: cea dintâi arată uscăciunea unui lemn uscat; cea de-a doua poartă greuta-tea celui mai tare fier; cea de-a treia uşurinţa şi zborul lesnicios al penei. Prin ele însele, aceste trei elemente nu produc nici o mişcare, dar, dacă ele vor fi asociate în chip meşteşugit de mâna unui artist (citeşte mâna împăratului), atunci va fi făcută o săgeată cu însuşiri deosebite: nemişcare, greutate, uşurinţă; căci lemnul se mişcă foarte repede, fierul zboară în înălţime, iar fulgul înalţă în aer şi în nori corpurile mai grele decât el.

După Cuvântul de închinăciune dedicat lui Petru cel Mare urmează o Odă spre lauda operei serenisimului principe Dimi-trie Cantemir, semnată de rectorul Academiei din Moscova Te-ofilact Lopatinski, în care arhimandritul recomandă tuturor celor dornici de a cunoaşte lumea islamică să răsfoiască filele volumu-lui respectiv. Un alt cărturar rus, Ghedeon Vişniovski, profesor de filosofie şi teologie, şi el, la rându-i, rector al Academiei din Mos-cova, adresează cu ocazia apariţiei Sistemului o frumoasă laudă

146

Preastrălucitului şi preaînaltului Dimitrie Cantemir, principe al sfântului Imperiu rusesc, domn ereditar al Ţării Moldovei, în care personalitatea savantului român este prezentată în toată com-plexitatea: Ilustru atât prin strălucita înzestrare a minţii sale, cât şi prin străvechile chipuri ale principilor Moldovei, celui care a cultivat în mod fericit o literatură mai rafinată, patronului foarte darnic al oamenilor culţi....

Aşa cum ne-a obişnuit Cantemir, fiecare operă conţine şi o adresare către cititor. În Precuvântarea Sistemului autorul, având ca suport Psalmii lui David, Epistola sobornicească a Sf. Ioan Evanghelistul, poruncile Sf. Pavel, dar şi judecăţile de valoare ale lui Aristotel, comentariile filosofului elin Porfirie, încearcă să demonstreze superioritatea religiei creştine asupra celei mahome-dane. Astfel, când un credincios va lua în mână cartea Curanului şi va pricepe prin însăşi cunoaşterea lui naturală că învăţătura ei este potrivnică oricărei înţelepciuni dumnezeieşti şi omeneşti, ce altceva va afirma, rogu-vă, decât că această carte este o în-grămădire de împletituri mincinoase, o culegere de basme şi o adunătură de poveşti în cel mai înalt grad caraghioase.

Opera propriu-zisă este divizată în şase cărţi. Cartea întâi, Despre prorocul mincinos Muhammed, elucidează misterul nu-melui (Muhammed însemnând „foarte lăudat”), al naşterii (în anul 570 de la Cristos, în ţara Kenan (sau Canaan)) şi al vieţii prorocu-lui. Autorul narează despre copilăria acestuia, despre felul în care a căpătat darul profeţiei. La vârsta de patruzeci de ani, cu ajutorul arhanghelului Gabriel (sau Gavriil) a învăţat pe de rost cartea Cu-ranului. Astfel a luat fiinţă mişcarea religioasă care poartă şi as-tăzi numele prorocului. Deşi în ţările apusene, inclusiv în Imperiul rusesc, circulau impresii negative şi denigratoare despre profet şi despre curentul întemeiat, totuşi Cantemir are un unghi de vedere propriu. Portretul lui Muhammed, o îmbinare de real cu elemente de basm, este o demonstraţie în acest sens: era de statură mijlocie, potrivită, nici foarte alb, nici prea negricios, părul avându-l nici

147

creţ, nici lung; ochii lui erau negri, migdalaţi, luminoşi şi întot-deauna umezi. Praf n-a căzut niciodată pe faţa lui, care strălucea ca soarele; şi strălucirea feţei ajungea până la ceafă, pentru ca să fie tot luminat. Dormind, niciodată nu închidea ochii, totdeauna îi ungea cu antimoniu. Capul îl avea rotund, partea de sus a frunţii bine conformată şi netedă, genele lungi, sprâncenele arcuite ascu-ţit, barba neagră şi deasă, grumazul prelung şi alb, degetele lungi ca nişte trestii, palmele late şi deschise, pieptul drept şi la fel cu pântecele, dar nu proeminente; pe piept avea numai un singur fir de păr, care se desfăcea în alte patruzeci foarte subţiri, şi toate aşa de luminoase că păreau făcute din mărgăritar.... Pe măsura por-tretului sunt şi minunile, culese, probabil, din folclorul oriental, pe care le face Mahommed (îl învie pe tatăl său din morţi, frânge luna, îi face pe lup şi pe taur să vorbească etc.).

În cartea a doua, Despre Curan, autorul trece în revistă de-numirile Coranului şi argumentează în cunoştinţă de cauză (in-vocând repetări inutile, contradicţiile dese etc.) că învăţăturile Coranului sunt false. De asemenea, se aduc în discuţie şi alte cărţi sfinte: Pentateucul (sau Tora) lui Moise, Psaltirea lui Da-vid şi Evanghelia dată lui Iisus Hristos. Dimitrie Cantemir, ca un adevărat creştin, promovează ideea superiorităţii învăţăturilor sfintei Evanghelii, susţinând că, deşi cuvântul lui Dumnezeu este simplu şi accesibil, totuşi nu putem să-i negăm profunzimea sen-tinţelor şi isteţimea logicii. În timp ce Coranului îi conferă fru-museţe şi adâncime doar limba arabă.

Cartea a treia, Despre Apocalipsul muhammedan, este con-sacrată minunilor şi semnelor premergătoare sfârşitului lumii. Curanul musulmanilor, la fel ca Biblia creştină, promovează ide-ea că toţi necredincioşii vor fi daţi muncilor veşnice şi nesfârşite, vor arde în focul veşnic, iar cei care au crezut în Dumnezeu vor fi izbăviţi de iad şi vor fi aduşi la locurile de veselie.

Aspectele ce vizează teologia muhammedană sunt descifrate în cartea a patra. În unison cu Vechiul Testament, Curanul rela-

148

tează despre păcatul originar al lui Adam şi al Evei, înlocuind doar mărul din Biblie cu boabe de grâu în sursa islamică. Se regăsesc, de asemenea, fraţii Cain şi Abel, Noe şi cei trei fii ai săi, Sem, Ham şi Iafet, prorocul Moise şi împăratul David, Iisus Hristos şi Maica lui Maria ş.a. Dincolo de acest fapt trebuie să remarcăm că în Sistemul religiei muhammedane autorul realizează nu doar o echivalare a numelor personajelor din Biblie, ci selectează eveni-mente şi situaţii care completează tradiţia creştină.

Cartea a cincea, Despre religia muhammedană, este prece-dată de o Precuvântare în care D. Cantemir regretă lipsa cărţilor turceşti şi persane şi recunoaşte că nu este un expert în doctrina islamică şi că multe din ceea ce cunoaşte despre religia orientală fie că le-am citit în tinereţe pentru a învăţa limbile orientale, fie că le-am auzit într-o continuă conversaţie cu oameni de felurite ranguri de pe lângă Poarta otomană... Prezentarea religiei mu-hammedane începe prin descrierea celor cinci reguli, fără de care nimeni nu se poate considera musulman desăvârşit: mărturisirea; rugăciunile (namazul); postul; vizitarea Meccăi; să dai milostenie a cincizecea parte din avere. Un loc important în acest capitol îl ocupă virtuţile turcilor, printre care sunt comentate dreptatea, mila, blândeţea, dărnicia, ospitalitatea etc. Aceasta din urmă, opi-nează Cantemir, este vrednică de laudă la neamul turcesc, căci ei sunt foarte ospitalieri şi întind masa tuturor călătorilor ce trec pe alături, fără a întreba de religie, şi le arată locul de odihnă. Astfel, autorul ne prezintă, din punctul de vedere al unui creştin, o imagine a religiei musulmane.

Cartea a şasea, Despre alte rânduieli ale religiei muhamme-dane, ne informează cu privire la obiceiurile turcilor la nuntă, la divorţ, la înmormântare. Nu sunt neglijate sectele, ereziile, dar şi ştiinţele şi învăţătura, logica şi retorica.

Prin redactarea lucrării Sistemul sau întocmirea religiei mu-hammedane Dimitrie Cantemir îşi complineşte efigia sa de orien-talist, de cunoscător al religiei, istoriei şi tradiţiilor musulmane.

149

În afară de operele de importanţă locală şi de rezonanţă eu-ropeană, lui D. Cantemir îi mai aparţin o serie de lucrări reduse ca volum. Una dintre acestea, Evenimentele Cantacuzinilor şi ale Brâncovenilor (1718), care a circulat doar în versiune rusă, urmăreşte rivalitatea, pe parcursul a câteva decenii, dintre domni-torul Munteniei Constantin Brâncoveanu şi rudele sale de sânge, Cantacuzinii. Punctul de plecare al naraţiunii este preluarea dom-niei de Brâncoveanu de la Şerban Cantacuzino, viitorul socru al autorului, în 1688. Urmează apoi relatarea diverselor aranjamente politice ale muntenilor care ar fi eliberat ţara de jugul otoman. O atenţie sporită se acordă personalităţii lui Constantin Cantacuzino Stolnicul. Cantemir pune accentul pe politica duplicitară a lui C. Brâncoveanu, ceea ce a condus, implicit, spre finalul tragic.

O lucrare cantemiriană ajunsă până la noi este şi Panegiri-cul lui Petru cel Mare, un discurs rostit în greacă de fiul său de şapte ani, Şerban, cu ocazia vizitei făcute de D. Cantemir ţarului în 1714. Panegiricul avea un dublu obiectiv: lauda împăratului creştin şi aşteptarea moldovenilor de a fi eliberaţi.

Personalitatea lui D. Cantemir ar fi incompletă dacă nu am aminti de preocupările lui muzicale. Cunoscător al muzicii româ-neşti şi al celei europene, posesor al unui auz fin şi al unor degete lungi, nu i-a fost dificil să pătrundă tainele muzicii orientale. Re-zultatele eforturilor s-au materializat în tratatul intitulat Cartea ştiinţei muzicii după felul literelor, care cuprinde o anexă cu me-lodii, unele compuse de Cantemir, altele selectate.

Prin operele sale, enciclopedistul Dimitrie Cantemir ne de-monstrează cu prisosinţă că este un istoriograf cu spirit analitic, un scriitor cu viziune modernă, novatoare, un politician cu o con-cepţie bine definită asupra statului şi a poporului. Lui îi datorăm faptul de a fi aruncat puntea de legătură de la literatura cronică-rească la literatura modernă.

150

DESCRIEREA MOLDOVEI

Partea întâiGEOGRAFiCă

CAPITOLUL AL II-LEA

DESPRE AŞEZAREA MOLDOVEI. DESPRE HOTARELE EI CELE VECHI ŞI CELE NOI ŞI

DESPRE CLIMĂ

Moldova se întinde în lăţime de la 44° 54’ până la 48° şi 51’. Lungimea ei este nehotărâtă, dar cei mai mulţi geografi aşază marginea ei apuseană, care atinge Transilvania, la 45° 39’; ca-pătul ei dinspre răsărit, care face un unghi ascuţit la Akerman, numită de locuitori Cetatea Albă, îl socotesc la 53° 22’.

Fiindcă o parte a ţării este muntoasă şi anume cea dinspre Transilvania, iar cealaltă este şes, anume cea dinspre Ucraina le-şească, Basarabia şi Dunăre, clima nu este la fel peste tot. Partea muntoasă are vânturi reci, dar cu atât mai sănătoase; cea de la şes, mai călduroase, dar mai puţin prielnice sănătăţii.

Cu toate acestea, faţă de alte ţări mai călduroase, nu se prea cunosc molime în Moldova. Din când în când, ara reori însă iz-bucnesc ciuma şi frigurile rele. Experienţa a arătat că ciuma nu se stârneşte din aer stricat; s-a băgat de seamă că ea pătrunde pe aceste meleaguri uneori din ţara leşească, unde este mult mai iute, alteori din Egipt ori Ţarigrad, adusă de corăbiile care aruncă ancora la Galaţi.

Frigurile rele sunt aici cu totul de alt fel decât în ce lelalte ţări europene. Îndeobşte sunt foarte aprige şi aproape ca ciuma, încât cei care sunt loviţi de ele mor, cea mai mare parte, până în a treia zi, puţini trăiesc până în a şaptea zi şi foarte puţini îşi dobândesc iarăşi sănătatea.

151

Această boală este atât de molipsitoare, încât oamenii se tem de ea mai mult decât de ciumă şi se feresc până şi de cel mai bun prieten, dacă a fost doborât de boală.

Că locuitorii nu ajung la o vârstă prea înaintată e de vină ori clima nesănătoasă, ori felul de trai, ori chiar vreo slăbiciune fi-rească a puterii lor. Rareori găseşti pe cineva de şaptezeci de ani şi aproape de loc de optzeci de ani. În schimb sunt sănătoşi cea mai mare parte a vieţii şi puţinătatea acesteia le este răsplătită de lipsa bolilor (care ne răpesc în bună parte fericirea vieţii), iar timpul pe care îl au de trăit, îl petrec în plină putere. S-a băgat de seamă că ţăranii ajung la o vârstă mai înaintată decât boierii sau decât cei ce trăiesc în desfătare şi în viaţă uşoară.

Rareori se simt acele cutremure de pământ, care tul bură bu-curiile vieţii în mai toate ţările călduroase, şi încă nu s-a pomenit ca vreun munte sau târg să fi fost pustiit de cutremur.

Moldova n-a avut aceleaşi hotare în toate vremurile, căci în-tinderea ei este când mai mare, când mai mică, după starea de înălţare sau de cădere a ţării. Voievodul Ştefan, zis cel Mare, a pus-o în hotarele pe care le avem astăzi.

Spre miazăzi s-a întins în toate vremurile până la Dunăre, cea mai mare apă din Europa, şi, mai departe, până la gura aces-teia, prin care se varsă în Marea Neagră lângă Chilia, numită în vechime Lycostom. Spre răsărit se întindea din vremuri străvechi până la Marea Neagră; iar în vremile mai noi, când turcii au cuce-rit cu armele Basarabia şi Benderul, s-a strâmtat în această parte. Şi, după cum se vede limpede din hartă, astăzi hotarul Mol dovei este pe Prut, de la gura lui până la satul Traian, iar de acolo până la valul lui Traian, peste râul Botna şi, în linie dreaptă, până la gura râului Bâcul, care se varsă în Nistru.

Spre miazănoapte Nistrul, numit de turci Turla, des parte Moldova de Lehia şi de tătarii din Ociacov. Malul acestuia se află sub stăpânirea Moldovei numai până la Hotin, de acolo o li-nie dreaptă, pe Prut şi Ceremuş, făcea hotarul acestui ţinut; apoi,

152

prin vitejia lui Ştefan cel Mare, a fost luată şi provincia de lângă Podolia până la gura râului Serafineţ, trecând în stăpânirea mol-dovenească; şi aşa apele Nistrului, Serafineţului, Colacinului şi Ceremuşului adunate laolaltă fac astăzi hotarul de miază noapte al Moldovei, unde se află Câmpulungul Rusesc (Campus longus ruthenus).

Şi spre apus Moldova este, în zilele noastre, cu mult mai întinsă decât odinioară. Căci înainte de Ştefan cel Mare munţii care o înconjoară ţineau de Transilvania şi ţara era mai îngustă în partea aceasta. Însă pentru că, prin vitejia acestui voievod, Matei, regele Ungariei, a fost biruit de mai multe ori, iar tran-silvănenii au fost alungaţi îndărăt, aceştia au fost nevoiţi astfel să-şi caute în învoieli scăparea de pagube şi mai grele. După condiţiile de pace scrise în învoieli, ungurii au dat toţi munţii prin care sunt despărţite cele două provincii şi au poruncit ace-lor ţinuturi, aşezate între râurile ce se varsă în apa Moldovei, să se supună stăpânirii moldoveneşti. De aceea s-a tras o linie de la izvoarele Ceremuşului spre izvoarele Sucevei, Moldovei, Bis-triţei şi Trotuşului până la râul Milcov şi s-a pus ca hotar între cele două ţări. Înainte de aceasta Siretul şi Trotuşul erau socotite drept hotar către Valahia, după aceea însă, tocmai prin vitejia acestui Ştefan cel Mare, ţinutul Putnei a fost adăugat Moldovei, aşa încât astăzi râurile Milcov şi Siret despart cele două ţări, iar partea de la miazăzi este închisă de Dunăre.

Înlăuntrul acestor hotare Moldova are o întindere de 237 cea-suri de mers sau 711 mile italieneşti. Înainte de ocuparea Basara-biei de către oastea turcească şi tătărască, avea o întindere de 274 ceasuri de mers sau 822 mile italieneşti.

Vecinii Moldovei sunt: spre apus, transilvănenii şi va lahii, spre miazănoapte leşii, iar spre răsărit şi miazăzi, turcii.

Cu toţi aceştia moldovenii au avut mult de furcă, apărându-şi libertatea, lucru despre care un scriitor leah, vrednic de crezare, scrie (Orichovius, Annal. 5 ad annum 1552):

153

„Aceştia (moldovenii) nu sunt cu mult deosebiţi de italieni, prin firea lor, prin limbă şi obiceiuri; sunt oa meni sălbatici şi foarte viteji şi, cu toate că stăpânesc o ţară foarte mică, nu se află alt neam care să arate atâta vitejie şi cinste în războaie, să înfrunte şi să bată mai mulţi vrăjmaşi dimprejur sau să se apere mai bine când este atacat” şi el spune mai departe:

„Sunt atât de viteji, încât s-au războit şi au învins duş mani din toate părţile, care îi atacau în acelaşi timp. Căci Ştefan, care a domnit în Dacia în vremea strămoşilor noş tri, a biruit aproape în aceeaşi vară, într-un război greu, pe Baiazid al turcilor, pe Matei al ungurilor şi pe Ioan Albert al leşilor”.

În cele din urmă, când ţara căzu sub puterea turcilor, n-a mai avut de purtat alte războaie, în afară de acelea începute dimpreună cu turcii, deoarece aveau acum aceiaşi prieteni şi duşmani ca şi aceştia.

Numai tătarii din Stepa Nogaică, pe care turcii îi aşe zaseră în Basarabia, au tulburat Moldova, chiar în vremuri de pace, cu de-sele lor năvăliri şi au adus-o la sărăcia în care o vedem şi astăzi.

CAPITOLUL AL IV-LEADESPRE ŢINUTURILE ŞI TÂRGURILE DE ASTĂZI

DIN MOLDOVA

În vremurile de demult Moldova era împărţită în trei părţi: cea de jos, cea de sus şi Basarabia, în care se numă rau, luate la un loc, 23 de ţinuturi mai mici.

Dar în vremile care au urmat, când Basarabia căzu sub stăpâ-nirea turcilor şi, prin trădarea voievodului Hero sau Aron, Bende-rul cu patru ţinuturi le fură date în mână, voievozilor Moldovei nu le-au mai rămas decât 19 ţinuturi şi încă nici acestea întregi.

Moldova de Jos, numită de către locuitori Ţara de Jos, cu-prinde 12 ţinuturi mai mici, care se numesc judeţe sau ţinuturi.

[...] Spre miazănoapte, cu ţinutul Fălciului se mărgineşte

154

10. Ţinutul Lăpuşnei. De acesta ţinea pe vremuri Tighina, numită de către turci Bender, o cetate foarte întărită odinioară şi pe care turcii au întărit-o şi mai mult acum. Se află pe Nistru, iar în vremea noastră este locul de scăpare al regelui suedez, fugar după bătălia de la Poltava.

Turcii au împresurat adesea, zadarnic, cetatea înainte de a o supune; şi ceea ce n-au putut atinge prin forţă, au dobândit numai prin viclenie şi prin trădarea voievodului Hero, numit de către moldoveni Despotul. Căci, după ce acesta fu gonit din ţara sa de către boieri din pricina tira niei şi a cruzimilor săvârşite împotriva moldovenilor, a fugit la sultanul turcesc, căruia i-a făgăduit că, dacă îl va ajuta să se întoarcă în ţară, va da în mâna oştirilor sale Benderul atât de mult năzuit, împreună cu douăsprezece sate, dă-ruindu-i-le spre stăpânire veşnică. Sultanul, căruia acest plocon îi fu pe plac, 1-a aşezat din nou în scaun, iar pentru osteneala sa şi-a luat cetatea cea mai întărită a întregii ţări şi pavăza cea mai puternică împotriva leşilor şi tătarilor. Din această pricină scaunul ţinutului este astăzi târguşorul Lăpuşna, aşezat pe râul cu acelaşi nume, unde se află doi pârcălabi, puşi acolo de voievod şi care se îngrijesc de treburile ţinutului.

În afară de acestea se mai află aici Chişinăul, un târguşor de mai mică însemnătate, aşezat pe râul Bâcul.

La mică depărtare se zăreşte un şir de pietre foarte mari, aşe-zate în linie dreaptă în aşa chip, de parcă ar fi fost puse înadins acolo de mâna omului; numai că atât mărimea însăşi a pietrelor, cât şi lungimea şirului lor nu ne îngăduie să credem aşa ceva. Căci unele dintre ele sunt în patru colţuri, lungi de trei până la patru coţi, iar şirul lor se întinde peste Nistru până în Crimeia. În graiul ţării acestea poartă numele de Cheile Bâcului şi norodul de jos le socoate ca o izvodire a duhurilor necurate, care s-au înţeles între ele să astupe drumul Bâcului.

Sigur este că unii voievozi s-au ostenit să astupe albia acestui râu, care curge în bună parte printre munţi, pentru a preface într-

155

un iaz locurile din jur, ce nu foloseau decât ca fâneaţă, dar lucrul n-a putut fi dus niciodată până la capăt.

Mai sus de acesta, pe Nistru, se află: 11. Ţinutul Orheiului. Numele îi vine de la cetatea Orhei,

aşezată pe râul Răut, care nu e prea mare, dar cu toate acestea e frumoasă şi are cu prisosinţă tot ce este trebuitor vieţii omului. Lacul Orheiului, care e aşezat în apropiere de acesta spre răsă-rit, şi ostrovul minunat din acest lac, despre care am mai vorbit în capitolul al III-lea, îi dă hrană din belşug. Pe malul dinspre apus al lacului, în mijlocul codrilor deşi, se văd urmele unei cetăţi vechi, numită de locuitori Orheiul vechi. Judecând după aşezarea ei, pare să fie cetatea Petrodava din Dacia veche.

Cel din urmă ţinut care se întinde ca o fâşie de-a lungul ma-lului Nistrului este

12. Ţinutul Soroca. Scaunul său este Soroca, numită mai îna-inte Alchionia, aşezată în câmp, lângă coline, pe Nistru, destul de mică, dar foarte întărită, dacă ţinem seama de vremea în care a fost clădită. Are un zid în patru col ţuri, foarte tare, apărat de turnuri înalte şi este clădit din piatră de cremene ce se găseşte din belşug pe colinele dimprejur.

Fiindcă, după pierderea Benderului, Soroca a ajuns ce tatea cea mai de seamă împotriva Lehiei, voievodul a aşezat aici două căpetenii de oaste, că s-o apere.

Lipsa de lemne şi de apă nu îngăduie ca partea de sus a aces-tui ţinut să fie lucrată; de aceea ea este singura parte din Moldo-va rămasă pustie, cu toate acestea nu e prea mare, aşa cum se şi înfăţişează acest ţinut — ca o pustie — în hărţile geografice cele mai bune.

156

IIPARTEA POLITICĂ

DESPRE ORÂNDUIREA DE STAT

CAPITOLUL AL IX-LEADESPRE VÂNĂTORILE DOMNEŞTI

După cum toţi domnii de pe pământ obişnuiesc să iu bească vânătoarea, aşa şi domnii Moldovei o socotesc foarte plăcută. Să nu se creadă că unui neam plecat cu totul ar melor îi place vânătoa-rea — care este un fel de război — mai mult decât toate celelalte îndeletniciri trupeşti; la moldoveni ea se bucură de cinste îndeo-sebi şi pentru că le-a dat prilejul să-şi găsească şi să-şi ia iarăşi în stăpânire patria. Dar în vremurile care au urmat, domnii au trecut peste măsură şi întru acest lucru, iar bieţilor ţărani — lo cuitori ai câmpiilor şi pădurilor prielnice vânătoarei — de-abia le-au lăsat răgaz cât era de trebuinţă ca să-şi agoni sească hrana de toată ziua, şi lucrul acesta e pricina că s-au iscat adesea răscoale. Afară de aceasta, oamenii înţelepţi au luat seama că domnii prea dornici de vânători nu se îngrijesc de trebile ţării, le lasă cu totul pe seama sfetnicilor şi vremea rânduită pentru trebile obşteşti o prăpădesc numai cu petreceri de acestea. Domnii urmă tori au înţeles răul din-tru aceasta şi au pus măsură acestei îndeletniciri în aşa chip că nici ţăranul nu a mai fost prea mult împilat şi nici domnul nu a fost lip-sit de această desfătare. Şi ei au rânduit pentru vânătoare vremea dinaintea celor patru posturi ale bisericii Răsăritului, când să se adune la vânătoarea domnească toate stările, boieri, oşteni, răzeşi şi neguţători. În zilele acestea sunt adunaţi câteva mii de ţărani din satele de primprejur, care trebuie să intre în păduri şi să gonească fiarele. Dinspre câmpie, de toate laturile pădurilor, stau la pândă vânătorii, parte dintre ei cu câini de vânătoare, parte cu laţuri şi, cu chipul acesta, fiarele gonite de strigătele ţăranilor sunt prinse fără

157

mare osteneală. Ca să îmbărbăteze sârguinţa vânătorilor, domnii au rânduit pentru fiecare fiară vânată un dar. Cine prinde un iepure dobândeşte bacşiş (aşa se nu mesc în limba turcească aceste mici daruri) de 25 de aspri; cine prinde o vulpe, 60 de aspri; pentru un porc sălbatec, un taler; pentru un urs, un galben, iar pentru o ciută 80 de aspri. După ce se isprăveşte vânătoarea, fiarele cele curate, ce sunt bune de mâncat, sunt duse parte la cuhnea dom nească şi parte sunt împărţite între boieri şi căpeteniile oastei; cele spurcate însă, cum sunt: vulpile, urşii, pisicile sălbatice şi alte fiare care vieţuiesc în munţii Moldovei, sunt lăsate paicilor sau slujitorilor domneşti, care trag foloase destul de mari din pieile lor. În afa-ră de aceste vremi obişnuite ale anului rânduite pentru vânătoare, dom nul poate, oricât de des pofteşte, să adune locuitorii şi să-i folosească la vânătoare. (Pentru că nimeni nu poate să-i porun-cească ceva sau să se împotrivească vrerei lui, după cum am spus şi mai sus). Dar el şi-ar trage prin aceasta nume rău şi şi-ar acoperi slava de ocară, care nu s-ar şterge în veci dinaintea ochilor urma-şilor. Asemenea el nu poate să fie nici încredinţat că nu l-ar pârî boierii la Poartă pentru asemenea împilare a supuşilor. Iar când îl îndeamnă ori vremea frumoasă, ori frumuseţea locului să se des-făteze, atunci porneşte la vânătoare în tovărăşia oamenilor săi de la curte şi a oştenilor, care trebuie să-1urmeze întotdeauna; dar nu se întâmplă prea adesea să-şi petreacă vremea, pe care trebuie s-o folosească pentru trebile ţării, cu vânatul fiarelor.

CAPITOLUL AL XVIII-LEADESPRE OBICEIURILE DE LA LOGODNĂ ŞI DE

LA NUNTĂ

După ce am arătat sufletul şi năravurile moldoveni lor, citito-rul poftitor să ştie nu va fi cu siguranţă nemul ţumit, dacă îi vom arăta pe scurt şi obiceiurile de care ţin aceştia seamă la logodne

158

şi la nunţi. Moldovenii îşi însoară copiii la vârsta la care trebu-ie să se facă, după legile bisericeşti, cununia. Însă se socoteşte că e ruşine dacă o fecioară cere pe un bărbat; iar obiceiul ţării a statornicit că flăcăii trebuie să-şi aleagă ei înşişi neveste şi nu să-şi aleagă părinţii fetei ginerele. Drept aceea, dacă unui flăcău îi place o fată, atunci el trimite la părinţii ei oameni pe care ei îi numesc, cu o rostire latinească stricată, peţitori, adică petitores. Aceştia iscodesc mai întâi pe departe gândurile bătrânilor, ca să nu păţească ruşinea să nu vrea părinţii fetei. Dacă bagă de seamă însă că aceştia vor s-o dea, atunci se duc cu toate rudeniile mire-lui în casa fetei. Cel mai de frunte dintre peţitori, numit staroste, începe să rostească vorbele pe care vrem să le dăm aici, fiindcă aproape pretutindeni sunt la fel: „Moşii şi strămoşii părinţilor noştri, umblând la vânat prin codri au dat peste ţara în care locuim noi acum şi în ţara asta trăim, ne hrănim şi ne întărim cu laptele şi mierea ei. Îmboldit de pilda lor, măritul boier cutare, în vreme ce umbla după vânat pe câmpii, prin codri şi prin munţi, a dat de o ciută, care, sfioasă şi cuminte nu i-a îngăduit să-i vadă faţa, ci a luat-o la fugă şi s-a ascuns. Am pornit pe urmele lăsate de copitele ei, care ne-au adus până în casa aceasta; de aceea voi trebuie sau să ne daţi sau să ne arătaţi încotro a fugit vânatul pe care l-am gonit cu osteneală şi sudoare din pustietăţi”. Acela ce rosteşte vorbele acestea mai adaugă încă vreo câteva alte vor-be cu tâlc şi înflorite, pe care le poate ticlui. Părinţii răspund la început că în casa lor n-ar fi venit acest fel de vânat; oaspeţii s-au încurcat în urmele pe care au venit, ciuta ar putea fi ascunsă pe la vecini. Iar dacă peţitorii stăruie să li se arate vânatul, atunci se aduce o fată bătrână, urâtă şi îmbrăcată în zdrenţe şi îi întreabă dacă aceasta e ciuta pe care o urmăresc. Peţitorii răspund: „nu!” şi adaugă că vânatul lor are plete bălaie, ochi de şoim, dinţi ca şiragul de mărgele, buze mai roşii decât cireşile, trup ca de leoai-că, pieptul ca de gâscă, gât ca de lebădă, degete mai netede decât ceara şi faţa mai stră lucitoare decât soarele şi luna. Dacă părinţii

159

tăgăduiesc din nou că un astfel de vânat s-ar fi arătat vreodată la ei, peţitorii le dau răspuns că ei au cei mai buni câini de vânătoare, care nu i-au înşelat niciodată şi care le-au dat semnele cele mai adevărate că ciuta pe care o caută ei se află tăinuită aici.

La urmă, când peţitorii se laudă cu sila şi cu armele, atunci părinţii scot fata la iveală, împodobită după puterile lor. Când o văd, peţitorii spun îndată că ea este ciuta căutată. Apoi cheamă un preot sau, dacă acesta este prins cu alte trebi, pe cei mai bătrâni dintre vecini şi înaintea lor logodnicii îşi schimbă inelele. Ispră-vindu-se aceasta, pă rinţii ascund îndată fata şi se întinde masă, la care, înainte să se scoale, se hotărăşte ziua nunţii.

Când mirii sunt copii de boier, atunci nu se poate face nici logodna şi nici binecuvântarea preotului fără încu viinţarea dom-nului şi mărturia arhiereului. Prin aceasta de la urmă se caută să nu se facă vreo nuntă neîngăduită de legile creştineşti şi preoţeşti; iar prin cea dintâi, să nu se unească mai de aproape prin această legătură mai multe neamuri boiereşti fără de voia domnului. Când se hotărăşte vremea să se facă nunta, atunci rudeniile se adună în lunea dinainte, după liturghie, atât în casa mirelui, cât şi în cea a miresei, aduc lăutarii din locul acela, care mai întotdeauna sunt ţigani, şi se ospătează în casă în cântările din gură şi din instru-mente, ale acestora. După ce se ridică de la masă, fetele şi alte femei cern făina aleasă pentru nuntă, din care pricină ziua aceasta este numită îndeobşte ziua cernutului. Dacă se află în acelaşi târg sau în acelaşi sat casele celor logodiţi, ori nu sunt mai departe una de alta decât cale de două sau trei zile, atunci ospăţul de nuntă începe de joi în amândouă casele şi ţine până sâmbătă. Duminica se strâng toate rudeniile mirelui ca să aducă mireasa şi trimit îna-inte colăcari ca să vestească sosirea mirelui. Cei ce sunt adunaţi la casa miresei îi pândesc în cale şi caută să-i prindă înainte să ajungă la casa miresei. Ca să se ferească de acest lucru colăcarii folosesc de obicei cai foarte iuţi. Dacă se întâmplă să-i prindă, când este vorba de oameni din norod, îi leagă vârtos şi-i pun de-

160

a-ndăratelea pe cal; la cei de frunte, însă, pe aceştia îi împresoară prietenii miresei şi îi duc îndată, cu chip că i-au robit, până la casa acesteia. O dată ajunşi acolo, îi întreabă ce caută? Ei dau răspuns că au fost trimişi să vestească război şi că oştenii vor sosi curând ca să ia cetatea. După ce spun acestea, îi duc înlăuntru şi îi silesc să deşarte câteva pahare cu vin şi îndopaţi astfel cu vin, îi trimit îndată îndărăt cu câţiva oaspeţi ai miresei. Când aceştia văd că vine mirele, îi lasă pe colăcari – nu fără ocări – şi se grăbesc spre casă. Dacă aceia care îl înso ţesc pe mire pot să se ia după dânşii şi să-i înhaţe, atunci obişnuiesc să-i lege vârtos şi să-i ia cu ei. La urmă, când oaspeţii celor două părţi se adună în casa miresei, se pune la cale o întrecere de cai, hotărându-se o răsplată şi anume: la oamenii de rând, o năframă cusută frumos, iar la cei mai avuţi, o bucată de pânză sau de mătase de bun preţ. Apoi trimit înainte oameni care hotărăsc ţinta şi, după ce dau semn de pornire prin-tr-unul dintr-înşii care face striga rea, aceia ce cred că au caii cei mai buni le dau pinteni. Învingătorul primeşte răsplata din mâna miresei, iar calul e împodobit cu o cunună de flori împletită meş-teşugit. Spre seară, după vecernie, logodnicii sunt duşi la biserică cu cât alai le stă în puteri, ca să primească binecuvântarea bise-ricească. În mijlocul bisericii se aşterne un covor, pe care stă la dreapta mirele, iar la stânga mireasa. În vreme ce stau acolo, li se pun sub amândouă tălpile galbeni, iar la oamenii de rând lei, prin care se înţelege că s-au lepădat de lume şi că trebuie să calce în picioare măreţia acesteia. Îndărătul lor stau nunul şi nuna, ţinând două lumânări la fel de mari şi de grele. În vremea aceasta preotul rosteşte rugăciunea obişnuită la cununie şi le schimbă de trei ori inelele. După ce pune celor doi miri cununiile pe cap, îi poartă prin mijlocul bisericii la fel ca la danţ, în vreme ce cântăreţii înal-ţă cântarea obişnuită la acest prilej. În această vreme rudele îm-prăştie printre cei din jur bani mărunţi, nuci şi hamei uscat, ca să arate prin asemenea pilde că se roagă lui Dumnezeu dătătorul de viaţă pentru rodnicia hameiului şi a nucilor, iar de toate avuţiile

161

şi semeţiile acestei lumi trebuie să se lepede. Preotul dă la urmă celor doi cununaţi să guste de trei ori pâine întinsă în miere, semn al dragostei şi unirii veşnice. Şi ca să dea prilej celor dimprejur să râdă la această cere monie voioasă, îi lasă pe miri să încerce de trei ori în zadar să apuce din îmbucătură. După ce se sfârşesc toate, toţi se întorc, în aceeaşi rânduială în care au venit, la casa miresei, a cărei faţă e acoperită cu o pânză subţire de mătase roşie, prinsă cu două bolduri, pe care la urmă, când mireasa e dusă la culca-re, fraţii sau rudeniile miresei le înfig în perete deasupra capului mirilor. În vremea aceasta mănâncă şi bea, câteodată până la al treilea ceas al dimineţii. După acest ceas, bucătarii pun pe masă un cocoş fript cu pene cu tot; unul dintre oaspeţi se ascunde sub masă, cântă cocoşeşte şi vesteşte zorii zilei. Oaspeţii dau după aceea bucătarului bacşiş şi se ridică cu toţii de la masă; iar mirele, care îşi ţine mireasa de mână, se aşază în mijlocul camerei. Apoi un diac citeşte cu glas tare foaia zestrei, iar toate aceste lucruri, care au fost puse într-o cameră deosebită ca să poată fi văzute de fiecare, sunt încărcate într-o căruţă şi duse acasă la mire. Apoi acela care vorbeşte părinţilor miresei în numele ei pomeneşte naşterea, creşterea şi toate celelalte binefaceri primite de la ei; le mulţumeşte pentru toate şi le cere binecuvântarea, pe care părinţii i-o dau ei înşişi sau pun pe altcineva să i-o dea în numele lor şi roagă pe Dumnezeu şi pe îngerul lor păzitor să le dea celor cu-nunaţi dragoste credincioasă şi aşternut nespurcat, iar la urmă le aduce paharul de despărţenie – care se numeşte paharul căii albe – lăsându-i apoi să plece din casa lor. Când dau să păşească peste pragul casei, îi opresc fraţii miresei sau, dacă aceasta n-are fraţi, fraţii părinţilor ei, cu sabia goală, pe care o înfig de-a curmezişul în stâlpii uşii. Mirele scapă de ei dându-le fie un cal, fie un alt dar pe care îl are la îndemână. Mireasa se urcă singură (pentru că nu-i este îngăduit să ia din casa părintească nici o slugă) într-o căruţă, însoţită de mama sau sora mirelui, şi îl urmează pe bărbatul ei, care merge înainte. Când ajung la casa mirelui – după ce se mai

162

deşartă încă vreo câteva pahare de vin – pe tineri îi duc naşii în odaia de culcare. Mirele se îngrijeşte cu multă luare-aminte ca a doua zi părinţii miresei să nu afle nimic despre fiica lor; pen-tru că aceştia trebuie să-şi vadă fiica, împreună cu toţi prietenii apropiaţi, a treia zi după nuntă, drum care se numeşte drumul cel mare, fiindcă acuma părinţii pot să aibă parte – după cum se întâmplă – sau de multă cinste, sau de ruşine. Căci, dacă fiica lor s-a aflat fecioară, nu numai că toate sânt bune, dar şi părinţii sunt ospătaţi cu o masă strălucită, la care, după ce mănâncă al doilea fel de bucate, se arată fiecăruia pe un taler cămaşa cu semnele fecioriei, pe care toţi obişnuiesc să pună un mic dar. Dar aceasta se întâmplă numai la oamenii de rând, căci la cei mai de sus nu pot să vadă cămaşa decât socrii. Iar dacă fiica lor s-a făcut de ocară din pricina unei împreunări neîngăduite, mirele îşi adună a doua zi prietenii apropiaţi, cărora le arată că şi-a găsit mireasa spurcată (cu acest cuvânt numesc ei femeile necin stite). Aceştia aduc pentru ea cea mai proastă căruţă şi, cu hamuri rupte, înhamă în locul cailor pe părinţii ei şi-i silesc cu bătaia să-şi ducă înapoi acasă, ca pe o curvă, fiica aşezată în căruţă. Nimănui nu-i este îngăduit să împiedice acest lucru pe drum şi dacă cineva ar cuteza să slobozească pe părinţi, acela ar fi pedepsit nu numai cu bătaia, ci şi de către judecător, ca un călcător al legii şi al obiceiurilor ţării. Bărbatul opreşte toată zestrea: şi, dacă el a făcut cheltuieli cu nunta, le primeşte îndărăt, la porunca judecă torului, de la părinţii care nu şi-au păzit fata. Aşa se întâmplă printre ţărani cu oamenii aceia sărmani; dar nu şi printre boieri care îşi priveghează fetele mult mai îndeaproape, aşa că nu li se poate întâmplă lesne ase-menea lucru. Când află că fata lor s-a găsit spurcată, răscumpără necinstea fiicei lor cu o zestre mai mare în sate sau bani; iar dacă ginerele nu se mulţumeşte în nici un chip cu aceasta, îşi iau fata acasă şi dau mirelui slobozenie să se însoare cu alta.

Când domnul însuşi este naş, atunci ospăţul de nuntă se face la curtea domnească. Mirele primeşte din partea domnului un gu-

163

giuman la fel cu al domnului şi un cal, iar la masă toată vremea stă de-a dreapta domnului cu capul acoperit. Toţi slujitorii curţii îl slujesc, ca şi pe domn; iar când mirele se duce la biserică sau la casa sa, toată curtea domnească – cu ţimbale şi alte instrumente moldoveneşti şi turceşti – îl însoţeşte ca pe domnul în suşi. A treia zi după nuntă mirele se duce împreună cu mireasa la domn şi la doamnă ca să mulţumească pentru cinstea atât de mare ce li s-a făcut – dar fără să aducă daruri.

IIIDESPRE CELE BISERICEŞTI

ŞI ALE ÎNVĂŢĂTURII ÎN MOLDOVA

CAPITOLUL AL V-LEADESPRE LITERELE MOLDOVENILOR

Înainte de soborul bisericesc de la Florenţa, moldovenii folo-seau litere latineşti, după pilda tuturor celorlalte neamuri al căror grai se trage din cel roman. Dar când mitropolitul moldovean a trecut, la acest sinod – după cum am arătat mai sus – de partea papistaşilor, atunci urmaşul său, cu numele Theoctist – diacon al lui Marcu din Efes, bulgar de neam, ca să stârpească aluatul papis taşilor din biserica moldovenească şi să taie celor tineri pri-lejul de a citi vicleşugurile papistaşilor – 1-a sfătuit pe Alexandru cel Bun să izgonească din ţară nu numai pe oamenii de altă lege, ci şi literele latineşti şi să pună în locul lor pe cele slavoneşti. Cu această râvnă prea mare şi nepotrivită, el a ajuns ctitorul cel dintâi al barbariei în care este împotmolită astăzi Moldova. Dar fiindcă literele sla voneşti nu ajungeau pentru scrierea tuturor vorbelor pe care graiul moldovenesc le-a luat parte din graiul latinesc şi parte din graiurile neamurilor învecinate, atunci a tre buit să fie născocite câteva litere noi; de aceea graiul moldovenesc a avut

164

apoi un număr atât de mare de litere cum nu are nici un alt grai europenesc. Astăzi numărul literelor, împreună cu câteva semne prozodice şi de scriere, se ridică la 47.

Literele mari ale moldovenilor sunt la fel cu acelea ale gre-cilor şi slavilor, căci amândouă felurile de litere ei le folosesc în acelaşi timp. Asemenea semne de litere, ca acelea din care am înfăţişat câteva chiar acum în faţa ochi lor cititorului, le folosesc moldovenii în scrisorile lor şi în catastife, după ce au lepădat pe cele latineşti; în schimb în cărţile de slujbă bisericească, în scri-sorile domneşti, în socotelile vistieriei, şi în alte scrisori ale curţii domneşti nu s-au folosit, vreme de 200 de ani, alte litere decât cele slavoneşti. De aceea şi fiii boierilor nu învăţau altă limbă decât cea slavonească, dar în care nu puteau învăţa alte ştiinţe. De aceea, după ce învăţau să citească, ei trebuiau să înveţe pe de rost cartea de rugăciuni a bisericii Răsări tului, ohtoihul, şi psalmii lui David. După aceea li se lă murea Evanghelia, Faptele aposto-lilor şi cele cinci cărţi ale lui Moise, rareori însă şi celelalte cărţi ale Vechiului Tes tament, pentru ca să poată înţelege cât de cât ce stă scris în Biblie. Acelaşi lucru învăţau şi fiicele boierilor, ca să poată citi şi scrie cât mai bine în graiul ţării lor. Rar se afla cineva care să înveţe gramatica slavonească; mai cu seamă că foarte rar se poate găsi o gramatică a acestei limbi alcătuită de Maximus din Creta – pe care ruşii l-au înălţat în rândul sfinţilor – şi care s-a tipărit numai o singură dată la Moscova. Dar în veacul din urmă, când în vremea domniei lui Vasile Albanezul Moldova s-a întors iarăşi sub ascultarea patriarhului greco-ortodox, a început să se trezească şi să vină iarăşi cu încetul la lumină din adâncul întuneric al barbariei ce se întinsese asupra ţării. Căci prin grija acestui domn s-a întemeiat la Iaşi, pentru întâia oară, o şcoală grecească şi s-a dat poruncă în toate mănăstirile mai mari să se primească călugări greci, care să înveţe pe fiii boierilor ştiinţele greceşti. Asemenea tot acest domn a orânduit ca, în cinstea bise-ricii patriarhaliceşti, în mitropolie să fie un cor alcătuit din psalţi

165

greci şi jumătate din liturghie să se slujească în greceşte, iar cea-laltă jumătate în slavoneşte, obicei care se ţine şi astăzi. Tot acest domn a rostuit o tipografie grecească şi moldo venească şi a pus să se tipărească cărţi bisericeşti şi pra vile. Aşa s-a făcut că au putut să se citească în graiul ţării, la început evangheliile şi scrierile apostolilor, după aceea şi toată liturghia. Câteva zeci de ani după aceasta, Şerban Cantacuzino, domn al Valahiei, luându-se după aceste rânduieli bune, a întemeiat în ţara sa şcoli greceşti şi tipo-grafii greceşti şi româneşti. La sfârşitul veacului trecut au început, până la urmă, şi câţiva moldoveni să înveţe limba latinească şi alte ştiinţe. În această treabă vrednică de laudă unul Miron le-a luat înainte cu pilda sa. Acesta era logofăt şi cel mai bun cronicar pe care l-au avut moldovenii. Şi-a trimis fiii în Ţara Leşească şi i-a pus să înveţe acolo limba latinească şi alte meşteşuguri slobo-de. După o vreme şi Duca, domn al Moldovei, a adus pe un bărbat tânăr, foarte învăţat, cu numele de Ioan Papis, (care luă după o vreme, la Moscova, numele de Comnenus şi care a fost în cele din urmă mitropolit la Dristra) şi pe Cigala, un călugăr, ca să dea învăţătură fiilor săi. Apoi şi tatăl nostru, domnitorul Constantin Cantemir, a chemat în Moldova pe un ieromonah foarte iscusit, cu numele Ieremia Cacavela, născut în Creta, şi i-a în credinţat pe copiii săi şi ai altor boieri, ca să le dea învăţătura. Din vremea aceea mulţi moldoveni au început să înveţe literatura grecească, latinească şi italienească.

Fragmente citate după: Dimitrie Cantemir. Descrierea Moldovei. – Bucureşti: Editura pentru Literatură şi Artă, 1956.

Evaluare:Prezentaţi1. motivele elaborării lucrării Descrierea Moldovei.Enumeraţi principalele surse de documentare utilizate de 2.

D. Cantemir la elaborarea Descrierii Moldovei.

166

Relataţi despre structura cărţii.3. Relaţionaţi informaţia despre clima ţării, în viziunea lui 4.

Cantemir, cu datele pe care le deţineţi.Realizaţi5. un rezumat al părţii politice din Descrierea Mol-

dovei.Evidenţiaţi6. etapele prin care au trecut alegerile domnitori-

lor în Moldova din vechime până în zilele lui Cantemir, aşa cum le prezintă autorul în Descrierea Moldovei.

Demonstraţi, prin analiza unor capitole concrete din 7. De-scrierea Moldovei, că autorul a cunoscut profund starea politică, socială şi culturală în Moldova.

Redactaţi un eseu cu tema: „Valoarea documentară şi es-8. tetică a Descrierii Moldovei”.

167

ISTORIA IEROGLIFICĂÎN DOAĂSPRĂDZECE PĂRŢI ÎMPĂRŢITĂ,

AŞIJDEREA CU 760 DE SENTENŢII FRUMOS ÎMPODOBITĂ, LA ÎNCEPĂTURĂ CU SCARĂ A

NUMERELOR DEZVĂLUITOARE, IARĂ LA SFÂRŞIT CU A NUMERELOR STREINE TÂLCUITOARE.

Foaia de titlu a Istoriei ieroglifice

IZVODITORIUL CITITORULUI, SĂNĂTATEPrecum de toată probozirea vrédnic să fiu, o, iubitule, foarte

bine cunosc (că osteninţa cheltuită nu să jeléşte, fără numai când în urmă vreun folos cumva nu aduce). De vréme ce acea aievea ale lucrurilor pre aceasta vréme trecute istorie, precum ieste a să şirui şi după cursul vremilor, caréşi la locul său a să alcătui, mai

168

pre lesne mi-ar fi fost, cu care chip mai mult a te îndulci şi de ştiinţa lor mai de saţiu a te îndestuli ai fi putut. Şi aşé, nici tru-da mea până într-atâta în deşert fără mulţămire şi fără folos ar fi rămas. Ce întâi sfârşirea undelemnului şi pierderea vremii méle bucuros mărturisesc. Apoi giudecătoriu asuprélelor méle şi drept sămălăuitoriu să fii te poftesc. Că câteva şi nu iuşoare pricini sint carile spre ieroglifica aceasta istorie condeiul a-mi slobodzi tare m-au asuprit. [...]

PARTEA IMai denainte decât temeliile Vavilonului a să zidi şi Se-

miramis într-însul raiul spândzurat (cel ce din şeapte ale lumii minuni unul ieste) a sădi şi Evfrathul între ale Asiii ape vestitul prin uleţe-i a-i porni, între crierii Leului şi tâmplele Vulturului vivor de chitéle şi holbură de socotéle ca aceasta să scorni. Leul dară de pre pământ (carile mai tare şi mai vrăjmaşă decât toate jigăniile câte pre faţa pământului să află a fi, tuturor ştiut ieste) şi Vulturul din văzduh (carile precum tuturor zburătoarelor îm-părat ieste, cineşi poate prepune?) în sine şi cu sine socotindu-să şi pe amănuntul în samă luându-să, după a firii sale simţire aşé să cunoscură, precum mai tari, mai iuţi şi mai putincioasă diha-nie decât dânşii alta a fi să nu poată.

Însă singuri cu a sa numai ştiinţă şi simţire neîndestulându-să, cu a tuturor a altor ale lumii jigănii şi pasiri a lor socoteală să adeve-rească şi să întărească vrură, ca precum într-acesta chip să fie cătră toate dovedind şi din gura tuturor mărturisire luând şi împărăţiia ce-şi alesése şi socoteala ce în gânduri îşi pusése în véci nemutată şi neschimbată să rămâie. Aşédară, Leul – jiganiile în patru picioare clătitoare, iară Vulturul – pre céle prin aier cu péne şi cu aripi zbu-rătoare ca la un sfat îndată le chemară şi în clipală le adunară.

Deci denaintea Leului mai aproape acélea jiganii sta, carele sau în colţi, sau în unghi, sau într-altă a trupului parte arme de

169

moarte purtătoare poartă, precum ieste Pardosul, Ursul, Lupul, Hulpea, Ciacalul, Mâţa Sălbatecă şi altele ca acéstea, carile de vărsarea singelui nevinovat să bucură şi viaţa hireşă în moartea streină le stăruieşte. Iară înaintea Vulturului mai aproape sta pa-sirile, carile sau în clonţ, sau în unghi lance otrăvite, aducătoare de rane netămăduite au, precum ieste Brehnacea, Şoimul, Uleul, Cucunozul, Coruiul, Hârăţul, Bălăbanul, Blendăul şi altele asé-menea acestora, carile într-o dzi singe de nu vor <văr>sa şi moar-tea nevinovatului de nu vor gusta, a doa dzi perirea sa fără greş o ştiu. Aceasta într-acesta chip fietecarea în partea împăratului său şi la ceata monarhiii sale locul cel mai de frunte şi stepăna cea mai denainte ţinea. Aşédară era orânduiala dintâi.

Iară orânduiala a doa la Leu o ţinea câinii, ogarii, coteii, mâ-ţele de casă, Bursucul, Nevăstuica, Guziul, Şoarecele şi alte chi-puri asémenea acestora, carele pre cât sint vânătoare, pre atâta să pot şi vâna, şi precât iele pre altele în primejdiia morţii pot duce, pre atâta şi nu mai puţin de la alţii lor li să poate aduce. Iară de la Vultur, a doa tagmă, cuprindea Corbul, Cioara, Pelicanul, Coţo-fana, Puhacea, Cucuvaia, Caia şi altele lor asémenea, carele mai mult de prada gata cu truda altora agonisită, fie macară şi împuţi-tă, decât de proaspătă, cu a lor osteninţă gătită, să bucură.

Iară a triia tagmă şi céle mai de gios praguri (căci acéstea în scaune a şedea nu să învrednicesc) le ţinea jiganiile şi pasirile, ca-rile în sine vreo putére nu au, nici duh vitejesc sau inimos poartă, ce pururea supuse şi totdeauna în cumpăna morţii dramul vieţii li se spândzură (că sufletul supus de ţénchiul negrijei departe stă), precum ieste Boul, Oaia, Calul, Capra, Râmătoriul, Iepurile, Cer-bul, Căprioara, Lebăda, Dropiia, Gânsca, Raţa, Curca, Porumbul, Găina, Turtureaoa şi alalte, cineşi după neamul şi chipul său. Ce pre acéstea nu pentru altă ceva le-au adunat, ce numai pentru ca nu cumva vreuna să dzică că de acea adunare ştire n-au avut, nici în ceva pricină să poată pune, ca cum la acea adunare neaflându-să, sfatul cel de pre urmă ce s-ar fi ales n-au înţeles. [...]

170

Odânăoară era un om sărac, carile într-o păduriţă, supt o co-libiţă era lăcuitoriu. Acesta, mai mult de dzéce găini, 2 cucoşi, doi miei şi un dulău altăceva după sufletul său nu avea. Deci dulăul atâta era de bun păzitoriu şi atâta de tare în giur împregiurul casii străjuitoriu, cât nici frundză de vânt să să clătească şi el asupra sunetului să nu năvrăpască cu putinţa nu era (că mai bunu-i şi mai de nedéjde ieste dulăul deşteptat decât străjériul însomnorat sau cu vinul îngropat). Dulăul aşé pre dinaintea casăi pururea să afla, iară găinile în podul colibii să culca, mieii noaptea dinaintea uşii în tindiţă, iară omul ostenit şi obosit, dacă viniia de la lucru, în colibiţă spre odihnă să aşedza. Ce cât au fost despre partea mea, macar că, precum să dzice dzicătoarea, nici o piatră neclătită n-am lăsat. Însă nu numai de vrăjmăşiia dulăului, cât de gardul denafa-ră nu m-am putut lipi, nu numai cât la găini în pod nu m-am putut sui, ce aşéşi nici pre acolea pre aproape de fricos glasul lui nici a mă opri, nici a mă odihni am putut. Şi aşé, or cu câte meşterşuguri am ispitit şi cu cât mai cu dor dulce carnea găinuşilor am poftit, nicicum poftii şi izbândii inimii nu m-am învrednicit (căci noro-cul aşé de aspru cu muritorii şuguieşte, cât, de multe ori, céla ce şi cu ochii le-ar înghiţi nici cu nasul nu-i lasă a le mirosi). Iar o dată mi să tâmplă cu Lupul a mă împreuna, căruia traiul omului şi vrăjmăşiia dulăului a-i povesti mă luaiu şi precum în multe nopţi fără somn şi cu stomahul deşert împreună şi cu mare groază a primejdiii vieţii pregiur colibiţa săracului în deşert în preajma găinuşilor am cutreierat. Cătră aceasta, precum şi doi miei are, îi pomeniiu. De carea el audzind, îndată sculându-să, unde ieste coliba cu miei cum mai curând să mérgem tare mă îndemna. Că-ruia eu îi răspunş, că într-acea parte de loc a mérge, până nu va însăra, de frica dulăului primejdiiia vieţii îmi prepuiu. Deci trebu-ie să aibă îngăduinţă, îi dziş, până soarele vă scăpăta, şi atuncea la pomenitul loc îl voiu duce. Cu mare, pieire spre îngăduinţă, a-l pleca putuiu şi încă şi cetatea mărăciunilor lângă mine aveam (căci lăcomiia, de ieste în săturare nesăturată, cu cât în foame

171

mai nesăţioasă va fi), de vréme ce bine îl cunoşteam că dulceaţa a fragedii cârnişoarei mielului în fantazie mai tare foamea lăcomiii şi în stomah lăcomiia foamei mai vârtos clătindu-i, mă temeam, perii miei în lână să nu-i întoarcă şi carnea mea în oină să nu o prefacă. (Căci filosofii obiciuiţi sint cu socoteala, aierul în apă şi apa în aier a întoarce, macară că lucrul socotélii n-ar răspun-de.) Deci sosind cea mie pentru frica, iară Lupului pentru foamea multdorita şi aşteptata sară, amândoi împreună purceasăm şi, în preajma locului apropiindu-ne, de departe casa omului cu dégetul îi arătaiu. Atuncea Lupul, cu chipuri filosoficeşti şi ţărămonii po-liticeşti înainte-adulmecând, purceasă. Ce dulăul nici chipurilor cucerite, nici [nici] cuceriturilor linguşite se uită, ce îndată toată pădurea de lătrături şi de brehăituri împlu, aşé cât nu numai codrii să răzsuna nu numai cât omul din greu somn să scula, ce încă şi pre micii în scutece învăliţi copilaşi spăimânta şi îi deştepta. Deci omul, de pre aşé tare lătrăturile dulăului, precum o jiganie rea la miei să fie vinit pricepu. Carile în grabă afară ieşind şi încă mai tare pe dulău asmuţind şi îmbărbătând, atâta cât căută Lupului a da dos (că de multe ori fuga fortuna biruinţii, şi biruinţa primejdi-ia fugăi aduce). Iar după ce câni fugi Lupul, cât ar fi socotit că de supt adulmăcarea dulăului a fi ieşit, socoti că firea dulăului de la Lup nici schimate filosofeşti, nici cucirituri politiceşti priiméşte, şi aşé cu putérea şi cu vârtutea înainte a mérge şi cu vitejiia lucrul a isprăvi din inima aleasă (că de multe ori cei împietroşéţi la so-coteală cu blândéţea mai tare să simeţesc. Iară apoi vădzind sila şi nevoia, ca varga de căldură, încotro îi ieste voia să îndoiesc). Aşé Lupul, această socoteală la inimă puind, iarăşi spre dulău să în-turnă, ca norocul monomahiii să ispitească. Dulăul, îndată ce ve-nirea Lupului simţi (căci grijlivul pururea treaz şi deşteptat ieste), iarăşi cu buciunele, dobele şi trâmbiţile céle mai denainte încă la gardul cel dinafară în timpinare îi ieşi. Spre carile Lupul, vitéjeşte răpizindu-să, el macară cum dos nu déde, ce de războiu vitejéşte şi de luptă bărbătéşte să apucă. Câtăva vréme norocul biruinţii în

172

cumpăna îndoinţii sta, pănă când Lupul nedéjdea îndelungată a fi simţi, şi aşé Lupul, de vârtutea firească părăsindu-să, la putérea meşterşugească alergă (căci de multe ori ce ieste scădzut în fire, meşterşugul cumsăcade plinéşte), ca macar că nu pănă într-atâta Lupul era biruit, ce să făcea că aşéşi de tot ieste biruit (că adése s-au vădzut mai cu norocire izbândele a vini, când cu supuneri şi cu dosiri asupra nepriietinului să purcéde, decât când cu dobe şi cu surle alaiurile şicuind, pentru biriiinţa în mare numărul oştilor sale cineva să încréde). Lupul aşé dintr-acea dată, ca cum de tot biruit ar fi fost, tare înapoi fugiia, şi cu fuga seminţile meşterşugu-lu sămăna, carile a doa noapte viptul copt deplin le era a da. Lupul aşé cam trist, pentru lipsa putinţii, iară dulăul de tot vésel pentru părérea biruinţii, cineşi la locul său să înturnară. Iară când făcliia cea de aur în sféşnicul de diiamant şi lumina cea de obşte în casele şi mésele tuturor să pune, Lupul şi altă soţie îşi cercă şi pre altul ca sine află, căruia lucrul şi fapta, carea într-acea noapte s-au lu-crat şi nenorocit norocul ce i s-au tâmplat, pre amănuntul povesti (căci a tot tiranul una şi acéia ieste socoteala, ca ori cu ce mijloc ar putea streinele ale sale a face şi, când tâmplarea nu răspunde pof-tei, celea ce n-au dobândit i să pare că cu mare nenorocire de la sine le-au pierdut). Aşijderea, vitejiia dulăului adăogând, dzicea că nu ieste dulău ca acela carile de la un lup numai să să biruiască, ce doară numai de la doi izbânda asupră-i să să nedejduiască (că a firii orânduială ieste doi deopotrivă pre unul deopotrivă să biru-iască, iară meşterşugul face ca această axiomă de multe ori să nu să adeverească). Aşédară, ei înde ei tocmindu-să şi însoţindu-să, încă din bârlog mieluşeii săracului om împărţiia.

Deci, după ce părintele planetelor şi ochiul lumii radzele supt ipoghei îşi sloboade şi lumina supt pământ îşi ascunde, când ochiul păzitoriului să închide şi a furului ca a şoarecelui să deşchide (că toată fapta grozavă şi ocărâtă precum cu întunérecul să acopere şi să ascunde socotéşte, macar că şi noapte <a> are lumina sa, precum şi pădurile urechi şi hudiţoşi păreţii de piatră şi adâncă

173

peşterea de vârtoapă la vidére ascuţiţi ochi au), lupii împreună spre locul ştiut să coborâră. Deci unul cu înceată călcare şi cu furească îmblare, pre pântece furişindu-să, supt gardul dinafară bine aproa-pe să lipi, şi acolea ca mortul să trânti. Acesta aşé alcătuindu-să şi mulcomiş la pământ ascundzindu-să, celalalt cât ce putea ciritéie-le scutura şi cu picioarele uscatele frundze tropşind, stropşind, le suna încă şi un feliu de scânciitură ca acela da, cât dulăul deşteptat să să stârnească, iară omului adormit simţirea audzului să nu lo-vască. Ce nu multă a frundzelor sunare şi a pădurii răzsunare la ascuţită şi deşteptată simţirea dulăului pururea străjuitoriu trebuia, şi nici scâncitura Lupul a poftori apucă, când dulăul, îndată şi tot deodată denaintea uşii sculându-să, asupra Lupului, ce viniia, sări (îndrăznirea luând din sara trecută) (căci puţini sint carii tâmplă-rile în vremi schimbătoare a fi ştiu, însă prea puţini să află carii cu norocul de ieri astădzi să nu să îndârjască). [...]

“Şi aşé, Struţocamila în mijlocul theatrului chemară. Căriia întrebarea pentru sine înainte-i pusără: “Şi ce? Şi cine ieste?” o întrăbară.

Iară Struţocamila răspunsă, dzicând: “Eu sint un lucru mare şi voiu să fiu şi mai mare, căci aceasta chipul îmi vrăjéşte, de vré-me ce tuturor celor ce mă privăsc mierare şi ciudésă aduc. În pala-turile împăraţilor de pururea mă aflu, putérea stomahului atâta îmi ieste de vârtoasă, cât şi pre fier, şi pre foc a amistui poate. Acéstea vrednicii la mine aflându-să, au nu toate laudele Cucunozului şi sămălurile Corbului mi să cuvin? Aşijderea, agiutorind priinţa şi ocroteala Vulturului, de m-aşi putea în aer înălţa decât toate zbu-rătoarele, aşéşi şi decât Vulturul, mai arătoasă aşi fi.”

Toate dihaniile, la răspunsul ei, râsul cu hohot îşi clătiră, nu-mai Corbul şi Cucunozul stomahul îşi tulburară. Deci unii de mâ-nie şi de năcaz pre nări pufniia, alţii de ruşinea în inimă ascunsă pe obraz să aprindea, iară alţii cu batgiocură în laude şi cu mascara în pofală o lua (că cu cât ştiinţa rea într-ascunsul inimii năcăjéşte, cu atâta la ivala tuturora ieşind, ruşinea în faţă îi pedépséşte).

174

Iară unul dintre gloate (din ceata dobitoacelor poate) glas ca acesta râdică: „O, priietini şi fraţi, la aceasta adunare îm-preunaţi! Dumneaiei Struţocamila, precum în părţile de gios (şi poate fi sau supt, sau aproape supt brâul ars) să naşte şi trăieşte tuturor ştiut ieste. În capul ai căriia soarele lucru împotrivă au lucrat. Că de s-ar fi născut în părţile crivăţului şi să fie trăit în părţile austrului, căldura soarelui umedzala crierilor i-ar fi mai uscat, şi aşé tidva capului spre îndesarea crierilor şi cuprinderea înţelegerii o ar fi silit. Ce ea poate fi din fire capul uscat având, în carile de au şi fost vreo umedzală firească, arşiţa soarelui şi căldura austrului porii pieii şi încheiturile osului tidvei mai mult decât au trebuit i-au deşchis. Şi aşé, putérea căldurii cu puţina umedzală şi a crierilor materie pre o parte îi scotea, iară pre altă parte, în locul crierilor, vântul sau aierul clătit întra şi [şi] lăcaş vécinic în căpăţină-i îşi afla (căci, precum fără prepus ştim că în fire loc ceva deşert a să da nu să poate) şi aşé din vântul strâns, vânt sloboade (că cineva ce nu are a da nu poate). Însă, oricum ar fi, prostimei ei iertăciune a să da să cade, de vréme ce poate fi că categoriile loghicăi n-au citit şi în cărţile ştiinţei nu s-au ză-băvit (că celor ce multe lumânări în citeala cărţilor topesc, ochii trupului la vidére să tâmpăsc. Iară celora ce niciodată pre slove au căutat, macar că vidérea ochilor mai ascuţită ş-au păzit, însă neştiinţa în întunéricul şi în tartarul necunoştinţii i-au vârât). Iar amintrilea de ar fi fost, după categoriia ce o aţi întrebat, după acéia ar fi şi răspuns. Ce acmu ea la întrebarea ceinţii, dă răspun-derea câtinţii şi féldeinţii. Aşijderea voi o întrebaţi ce ieste, iară ea va răspunde cât ieste şi în ce féliu ieste (că răspunderea când nu să dă după întrebare, puţin deosăbéşte din voroava mutului cu a surdului), şi iarăşi voi o întrebaţi ce dzice pentru sine, iară ea va răspunde ce cére, poftéşte şi pune în sine. De care lucru socotesc urechile de greţoasă cuvintele ei, cu alt chip să vă cu-răţiţi (că, pe cât greu bucatele vârtoasă stomahului slab aduc, pre atâta nesuferire aduce şi cuvântul nealcătuit la uréchea bine

175

ascultătoare). Adecă, întâi, de ieste cu putinţă, aşéşi de tot şi în-trebarea voastră, şi răspunderea ei de tot să să curme (că sufletul înţelept pre cât gura cuvinte réle a nu grăi, pre atâta şi urechile voroave fără folos a nu audzi îşi opréşte). Iară acesta de nu ieste cu putinţă, aşi sfătui ca nu după a voastră cunoştinţă, ce după a ei prostime şi neştiinţă să o întrebaţi, nici ce şi cine ieste, căci bine ştiţi (că tot capul şi sfârşitul filosofiii ieste cineva pre sine ce ieste a să cunoaşte), ce cum o cheamă o întrebaţi. Şi de-şi va şti numele, precum oarece sămn de cunoştinţă să fie având ieste nedéjde, de nu mai multă, încaielea cât fietecare dulău numele de pe sunetul glasului îşi simpte. Iară de nici a numelui hiriş în-sămnare în fantazie nu va fi păzit, aşéşi de tot nedéjdea curmaţi, precum de la cel neştiutoriu ştiinţă a vâna viţi putea (căci vână-toriul ştiinţii socoteala, iară măiestriile simţirea ieste).”

Aşéadară, după socoteala şi sfatul acestui înţelept şi anonim sfétnic, „Cum te cheamă?” pre Struţocamilă întrebară. Iară ea răs-punsă: „Eu pe mine niciodată nu mă chem (au în locul numelui gramatica n-aţi citit, unde arată că mă în locul numelui, eu, de cădérea chemătoare să lipséşte?), ce alţii pre mine, „o, dumneata” mă cheamă.”

Iarăş o întrebară: „Dară numele îţi ieste, o, au pe alt nume de cheamă?” Iară ea răspunsă: „Când strigă cătră mine cineva, atuncea audzu, precum şi pe voi acmu, când m-aţi chemat, v-am audzit. Deci acmu, vă rog, spuneţi-mi, ce m-aţi chemat?”

Cu toţii deodată cunoscură (că nu în chipul arătos, nici în dobitocul căpăţinos, ce în capul pedepsit şi cu multe nevoi do-mirit crierii cei mulţi sălăşluiesc), în care chip şi tâmpă mintea săracăi Struţocamilii să arătă. De care lucru mai mult a o cerceta şi în zădar cuvintele a-şi lepăda să părăsiră şi acmu cu a tuturor tăcérea mai mai a Corbului siloghizm şi a Cucunozului sentenţie să mărturisiia (căci tăcérea multă la răspunderea de treabă în locul mărturisirii să ţine)”. [...]

176

PARTEA A DOADeci, după ce părintele planetelor şi ochiul lumii radzele

supt ipoghei îşi sloboade şi lumina supt pământ îşi ascunde, când ochiul păzitoriului să închide şi a furului ca a şoarecelui să deş-chide (că toată fapta grozavă şi ocărâtă precum cu întunérecul să acopere şi să ascunde socotéşte, macar că şi noapte <a> are lumina sa, precum şi pădurile urechi şi hudiţoşi păreţii de piatră şi adâncă peşterea de vârtoapă la vidére ascuţiţi ochi au), lupii împreună spre locul ştiut să coborâră.

[...] Odânăoară era un boier carile avea câtăva herghelie de iepe. Avea la iepe şi un herghelegiu, carile pre cât era de bun păzi-toriu, pre atâta era la vin tare băutoriu. În iepe era şi un armăsariu preafrumos, carile cu cât era la chip de iscusit, încă mai mult era cu vitejeşti duhuri împodobit. Căci atâta de tare nu numai al său, ce şi a celorlalţi armăsari cârduri păziia, cât herghelegiul din toate vredniciile numai cu beţiia îl întrecea (că mai vrédnic să poa-te numi un dobitoc carile slujbele firii sale păzéşte decât un om carile céle pre mână-i credzute cumsăcade nu le otcârmuieşte). De care lucru jiganiia rea nicicum în herghelie să năvrăpască, au macară să să lipască nu putea. Căci armăsariul, coada pre spinare râdicându-şi şi urechile înainte buârându-şi şi tare nechedzind şi rânchedzind, toată herghelia nepărăsit ocoliia, şi pre Lup, cum îl videa, îndată, fără nici o frică, asupră-i să răpedziia şi de multe ori mai pănă la moarte cu picioarele îl stropşiia. Aceasta herghele-giul, de câteva ori la armăsariu vădzind şi toată nădéjdea în bună pază armăsariului lăsând, pre dobitoc cât pre sine a fi socoti şi pre sine mai rău decât dobitocul a să face priimi. Şi aşé, fără nice o grijă, mai de multe ori, de drojdiile vinului ameţit, de pre cal să răsturna decât de strajea nopţii obosit spre dormire şi odihnă să culca. Deci armăsariul şi hergheligiul într-acesta chip să avea.

Acmu să vedem şi Lupul ce face. Întâiaşi dată cunoştea când hergheligiul de bat răsturnat şi când treaz de somn culcat era. Căci

177

avea Lupul un loc înalt în vârful unui deal însămnat, de unde în toa-te dzilele oglindiia încotro hergheliia îmbla şi dincotro hergheligiul bat sau treaz vine. Că oricând hergheligiul bat să culca, niciodată gâlceava în herghelie a lipsi nu să tâmpla şi nicicum armăsariul de vrăjmaş războiul Lupului nu scăpa. Care lucru, hergheligiul cunos-cându-l, de multe ori, într-adins, treaz fiind, ca batul de pre cal cu capul în gios să răsturna şi ca doară Lupul după obicéiu la armăsa-riu ar alerga, câte cinci şi şése ceasuri de la pământ nu să râdica, ce în zădar. Iară amintrilea, bat fiind, oricând să deştepta, de pe forăi-tul iepelor, spaima mândzilor şi sudorile carile de pre armăsariu ca şirlaiele curea, precum iarăşi bătaie şi războiu cu Lupul să fie avut cunoştea. Deci o dată aşéşi de tot în mormântul drojdiilor îngropat şi în savoanele vinului tare înfăşurat şi legat fiind, Lupul îndată la herghelie şi la armăsariului monomahie sosi.

Lupul, dară, de departe prin iarbă şipurindu-să şi pre pântece târâindu-să, ca doară armăsariul nu l-ar simţi, spre herghelie să tră-gea. Ce în deşert, căci armăsariul (precum ochiul pazii totdeauna deşchis avea) cât decii şi apropiierea Lupului simţi şi fără nici o zăbavă asupră i să răpedzi. Că acmu aşé cu Lupul să deprinsése, cât nicicum în samă îl băga (că deprinderea din toate dzile nu nu-mai pre oameni la minte îi coace, ce şi pre dobitoace mai omenite şi mai cunoscătoare le întoarce). Lupul în războiu pre cât putea de copitele armăsariului tare să păziia, dară şi cu meşterşug, ca doară de bot l-ar putea apuca în toate chipurile să siliia, carea pănă mai pre urmă o şi făcu (că nemică în lume aşé de cu greu între muritori nu să află căruia nepărăsita nevoinţă mijlocul şi modul lesnirii vre-odată să nu-i nemerească). Că armăsariul, oarecum mai mult decât pravilele vitejiii poftesc, asupra Lupului cu picioarele denainte, ca să-l stropşască şi cu copitele osul capului în crieri să-i prăbuşască. Lupul cu iute fereală lovitura în deşert îi scoasă, şi vrăjmaş colţii prin nări pătrundzind, dinte cu dinte îşi împreună şi falcă cu falcă îşi încleştă (că precum la viteji îndrăzneala cu socoteală vrednicie, aşé, fără socoteală fiind, nebunie ieste şi să numéşte). Iară armă-

178

sariului inimii vitéze durére pintinii dându-i (că durérea în gra-bă mare vârtute duhurilor şi deznedejduirea mare vitejie inimilor aduce), aşé ca cum preste simţirea sa ar fi fost (că întâmplările de năprasnă întâi purced fapturile, decie urmadză simţirile şi gânduri-le), aşé de cu mare siială capul în sus ş-au ridicat, cât pre Lup mai sus decât sine l-au aruncat, apoi aşé de sus, atâta de tare în pământ l-au buşit, cât ca o căldare crăpată, de foame deşert coşul Lupului cu sunet au zvânănăit. Lupul întâi vădzind, dară acmu şi pricepând a armăsariului mai nebiruită vârtute, socoti că de-l va mai râdica o dată aşé şi de-l va mai trânti şi de a doa oară într-acesta chip, nici picioarele îl vor mai ţinea, nici vreun os sănătos şi nezdrobit îi va rămânea (căci ispita o dată făcută a înţelepţilor, iară de multe ori poftorită a nebunilor dascal ieste) (că cine cu sorbirea dintâi preste ştiinţă să arde în lingura de pre urmă de da-ori şi de trii ori a sufla i să cade). Şi aşé, Lupul de botul armăsariului lăsându-să, puţinte-luş într-o parte să déde. Herghelegiul de aceasta nicicum macară simţire luând, căci cu mlădiţele viţei şi cu cârcéiele mlădiţelor tare era cezluit (că de multe ori ce nu biruieşte omul biruieşte pomul, şi împăraţi, carii toată lumea în robia sa au adus, pre aceiaşi, amin-trilea nebiruiţi fiind, vinul în robiia sa i-au râpit şi beţiia cu mâna muierii i-au biruit. Şi pre cât era întâi lăudaţi, pre atâta mai pe urmă s-au ocărât). Aşé, Lupul, după aspru războiul acesta oarecum în sinul întristării capul slobozindu-şi, spre chipurile meşterşugu-rilor chiteala îşi aruncă şi, singur cu sine vorovindu-să, într-aces-ta chip să socoti, dzicând: „Eu, acmu de atâtea dzile flămând şi de-atâtea nopţi de privighére obosit fiind, oarecum vârtutea mi-au scădzut. Aşijderea, în maţă de atăta vréme cevaş macară nepuind şi stomahul după a sa fire fără hrană a fi neputând, în locul hranii singur singele său a amistui s-au nevoit, de unde aieve urmadză că şi duhurile să-mi fie lipsit şi mare iuşurime trupului de vitionime să-mi fie vinit. (Căci foamea în toate dzile muritori a fi ne învaţă, şi ieste o boală carea nedespărţit tovarăş tuturor părţilor trupului şi pururea să află de faţă.) Că de-aşi fi fost (dzicea Lupul) în statul

179

putérii méle, armăsariul aşé tare nu m-ar fi purtat şi de n-aşi fi fost de vitioan aşé de iuşor, atâta de sus nu m-ar fi râdicat (acmu, dară, ce lipséşte în fire pre cât poate meşterşugul să plinească trebuie).” Şi aşé Lupul socotindu-să, la un mal să dusă, şi cu toată pofta ţărna, ca cum carne de cârlănaş ar fi, înghiţiia şi cu atâta lut să îndupăcă, cât ca cum ar fi un sac, peste tot tare şi de greu să îndesă (că din fire Lupul, ca şi lacomul, acesta dar are, ca când mult să mănânce poftéşte, întâi maţele, apoi stomahul îşi plinéşte. Căci carnea nemistuită la maţă a o triméte poate şi apoi, oricând îi ieste voia, o boréşte şi afară o scoate). Aşédară Lupul, dacă cu atâta de multă ţărnă tot coşul îşi împlu, decât armăsariul mai, mai greu să făcu. Şi deciia, de abiia clătindu-să, iarăşi cătră herghelie asu-pra armăsariului purceasă (cu sufletul nepriieten într-altă nu, fără numai în biruinţă să odihnéşte). Armăsariul, după deprinsul obi-céiu, îndată înainte îi ieşi. Lupul acmu, de ţărnă îngreuiat, precum sprintină fereală a face cu greu îi va fi, şi de copitele armăsariului aşé pre lesne ca mai denainte cu anevoie să va feri socoti, de care lucru meşterşug ca acesta scorni (căci toată simceaoa minţii ieste la nevoie lesnirea a nemeri şi la lesnire de nevoia fără véste tare a să păzi). Dacă pre cât mai aproape putu, lângă stavă să apropie, pre coaste într-o parte să culcă, picioarele ţapene înainte îşi lăsă, gura îşi căscă, dinţii îşi rânji, limba afară îşi spândzură, ochii cu albuşurile în sus îşi întoarsă şi oarecum uscaţi şi paiejiniţi îi arată, muştele în gură îi întra, viespiile de ochi şi de melciuri îl pişca, iară el cu mare răbdare acéstea toate, ca cum ar fi mort, le răbda. (Că mulţi, vădzind că viaţa le aduce primejdie de moarte, morţilor asămănându-să şi din moarte au scăpat, şi pe alţii cu piciorul pre cerbice au călcat.) Armăsariul, vădzind că Lupul nu ca dintâi vrăj-maş năvăléşte, ce ca stârvul mort pământului să lipéşte, întâi de departe pre nări forâia, apoi mai cu îndrăzneală de Lup să apropiia. Deciia (după cum a tuturor dobitoacelor obicéiul ieste, când vreun stârv mort află, a-l amirosi), dincoace şi dincolea a-l adulmăca în-cepu. Lupul, cu moartea mincinoasă, hirişă şi adevărată prostului

180

armăsariu moarte acmu-acmu gătiia şi cum îl va apuca şi cum îl va birui şi cum va sări, numai din gând să chibzuia.

Deci armăsariul, precum am dzis, din toate părţile amirosin-du-l, şi despre partea botului vini. Atuncea Lupul, după greuimea ce avea, cu cât mai mult putu să sprintini şi de năprasnă pre săracul armăsariu de nări apucă. Carile, şi de spaimă, şi de durére, macar că peste putérea sa să sii şi cu picioarele în toate părţile azvârli, dară cu aceasta puţin lucru şi aşéşi cevaşi macară nu spori. Căci îndesată greuimea lutului în maţele Lupului, iarăşi la pământ atârnă şi capul, şi genunchele armăsariului. Câtăva vréme Lupul altăceva nu făcea, fără numai, ca o piatră în gios, tot la pământ să trăgea. Armăsariul acmu, icoana morţii în oglinda vieţii sale privind şi din toate păr-ţile deznedejduind, mai mult de groaza morţii decât de muşcătura Lupului, din toate mădularele să slăbiia. (Că precum apelpisia câ-teodată inimile îmbărbăteadză, aşé mai de multe ori toate nedejdile curmă şi toate puterile ca cu paloşul deodată le răteadză.) Aşédară, armăsariul, ticălosul, în toată slăbiciunea aflându-să, Lupul, cum mai fără véste şi mai în pripă de nări lăsându-l, de ii îl apucă, şi, îndată bârdăhanul spărgându-i, maţele la pământ îi vărsă.

După ce Lupul cu acesta meşterşug pe armăsariu îl întoarsă în ţinţariu şi pe poarta întunérecului îl băgă (că moartea dobi-tocului altă nu ieste, fără numai lipsa luminii vieţii întunérecul nefiinţei aduce), îndată ţărna ce mai denainte nu pentru saţiul, ce pentru greuimea o înghiţisă, a vărsa începu, într-a căriia loc, cu mare veselie, carnea armăsariului pusă.

Ca acestea şi altile mult mai mari şi mai minunate înţelepciuni, o, fraţilor, Lupul în capul său poartă, carile adevărate izvoară de ştiinţă şi sémne de multă cunoştinţă sint (căci nici nebunul coarne, nici înţeleptul aripi are, de pre carile de înţelept sau de nebun să să cunoască, ce pre amândoi cuvântul şi lucrul veri aşé să fie, veri aşé îi arată. Că amintrilea mulţi înţelepciunea cuvântului îndestul au, iară de lucrul ei prea lipsiţi sint, şi împotrivă, mulţi de pompa şi frumséţea cuvântului [cuvântului] sint depărtaţi, iară faptele îi

181

arată precum cu înţelepciune a fi încorunaţi). De care lucru, o, pri-ietinilor, fără nici un prepus să fiţi, că Lupul aceasta a isprăvi va putea, însă numai de va vrea. Numai şi aceasta a socoti vă trebuie, că siiala Lupului fără vreo adevărată pricină să fie nu poate. Că amintrilea (înţelepţii precum de laudele lumii fug, aşé pentru ca lumea de buni să-i laude, înţelepţi a să face s-au nevoit). Aşijderea, cel mai supţire al înţelepţilor meşterşug ieste (ca lauda numelui de la dânşii pre cât pot gonind, ea singură pre atâta asuprăle să alérge fac), nu într-alt chip (ce ca cum inima carea în dragostea cuiva ieste lovită, cu cât îndrăgitul să ascunde şi să feréşte, cu atâta dra-gostea cuprindzându-l îl topéşte). Deci cât despre siiala lui ar fi şi pre cât proasta mea socoteală agiunge, socotesc (că de multe ori ce nu să încépe cu cuvântul să sfârşeşte cu băţul).”

Cu acest féliu de învăluiri şi cu acéste sule de bumbac, după ce Vulpea pre Lup împunsă, pătrunsă şi pre cât putu în ura şi zavistiia a multora îl împinsă (căci mulţi era carii nici cuvântul dreptăţii a şti, nici pre Lup a filosofisi a audzi poftiia) (că câtă înăcăjire bolbăitura minciunii în uréchea dreaptă, atâta nesuferire săgetătura adevărului în inima necurată aduce) şi în tot chipul cu podoabe îl învăscu şi-l desvăscu, îl îmbrăcă şi-l dezbrăcă, pănă mai pre urmă nu într-alt chip, ce vădzind că mulţi uréchea ascul-tării despre mulţimea vorovirii ei a întoarce începusă, cuvântul îşi curmă (căci gura desfrânată mai tare aleargă decât piatra din deal răsturnată, pe care un nebun cu piciorul poate a o prăvăli şi o mie de înţelepţi a opri nu o pot).

După acéste a Vulpii pentru a Lupului filosofie dovéde, cu toţii cunoscură că în capul Lupului ieste şi siială, şi socoteală. [...]

„O, Doamne şi toţi cereştii, lucru ca acesta cum şi în ce chip a-l suferi aţi putut? Unde ieste cumpăna ceriului cu carea trageţi şi aşedzaţi fundul pământului? O, dreptate sfântă, pune-ţi îndrepta-riul şi vedzi strâmbe şi cârjobe lucrurile norocului, ghibul, gâtul, flocos pieptul, botioase genunchele, cătălige picioarele, dinţoasă fălcile, ciute urechile, puchinoşi ochii, suciţi muşchii, întinse vi-

182

nele, lăboase copitele Cămilei, cu suleaştec trupul, cu albă peli-ţă, cu negri şi mângâioşi ochii, cu supţiri degéţelele, cu roşioare unghişoarele, cu molceluşe vinişoarele, cu iscusit mijlocelul şi cu rătungior grămăgiorul Helgii, ce potrivire, ce asemănare şi ce alăturare are? O, noroc orb şi surd, o, tiran nemilostiv şi păgân fără lége, o, giudeţ strâmb şi făţarnic, pravilă strâmbă şi fără ca-noane! Ascultaţi, morţilor, şi priviţi, viilor: Cămila cu Helge să împreună, filul şi şoarecele să cunună şi dealul cu valea să iau de mână. Ce uréche au audzit, ce ochiu au vădzut sau ce gură din véci lucru ca acesta au povestit? (Tacă, dară, pripitorile unde cân-tă ursitorile, că nici neam cu neam, nici chip cu chip, nici féliu cu féliu a potrivi caută, ce numai ce va face şi lucreadză ce-i place.) Norocul, dară, într-acesta chip pre Helge după Cămilă aşedzind, ţinţarii cu fluiere, grierii cu surle, albinele cu cimpoi cântec de nuntă cântând, muşiţele în aer şi furnicile pre pământ mari şi lun-gi danţuri râdicară, iară broaştele toate împreună cu broatecii din gură cântec ca acesta în verşuri tocmit cânta:

Prundul Evfrathului mărgăritariu naşte,Cămila din iarbă céle scumpe paşte.Mâna Afroditii cunună împleteşte,Evfrathul Evropii nou lucru scornéşte.Din céle cu soldzi Helgile ivéşte.Norocul ce va toate biruieşte.Cununa împletită norocul o tinde,Capul fără crieri cu mâna o prinde.O, Helge ficioară, frumosă nevastă,Nevastă ficioară, ficioară nevastă,Cămila să ragă, tâlcul nu-nţăleagă.Margă la Athina ce ieste s-aleagă.Ficioară nevastă, nevastă ficioară,Peste şése vremi roada să-i coboară,Fulgerul, fierul, focul mistuiască,Patul nevăpsit nu să mai slăvască.

183

PARTEA A TRIIAO, de trii ori fericit, priietine, că hrismos minunat ca acesta

prea puţini au ascultat şi în fericire ca aceasta mai nime n-au în-trat. Eu, cu multă plecăciune, dacă pre Filohrisos pentru ca hris-mosul să-mi aréte rugai, el dzisă: Hrismosul ieste acesta:

În pământul negru cine lut galbăn găséşte,Acela în toată pofta nu să oboséşte.Cine lutul galbăn pentru dzua neagră scoate,Fântâna Nilului în casă-şi a avea poate.În dragoste te-am luat, fiiul mieu te numéşte,Tututror şi-n tot lucrul numele-mi pomenéşte.

PARTEA A PATRA[...] Odânoară pentru hrana tâmplându-mi-să peste créştetu-

rile munţilor a zbura şi peste toţi câmpii cu ochii a mă primbla, într-un muşinoiu un guziu de cu vară, ca peste iarnă hrană să-i fie, de prin ţarini grăuncene culesése şi cu multe nevoi şi ostenéle în mişina ce făcusă le strânsése, şi aşé, cu lineşte şi cu odihnă viaţa trăgându-şi, o furnică de mişina guziului déde, carea, un grăunţi râdicând, la muşinoiul său îl dusă, pre carea alalte furnici, cu do-bândă şi pradă gata ca aceasta vădzind-o, cu toatele după dânsa să luară şi dacă la casa bietului guziu agiunsără şi de strânsă grămada grăunţelor déderă, îndată a o prăda, a o încărca şi a o căra începu-ră. Guziul, săracul, în vréme ca acéia de tot agiutoriul scăpat şi de rădăcinile curechiului ce mai denainte stricase blăstămat simţin-du-să, din toată nedéjdea să scăpă şi cu mare foamete din fălcile morţii nu scăpă. Iară furnica, care întâiu pricina prădzii, foamei şi mai pre urmă şi a morţii guziului era, de bişugul şi bivul carile peste toată iarna avusése îngrăşindu-să şi îngroşindu-să, cu aripi ca pasirile se într-aripă şi ca muştele în aer cu mare slobodzenie zbură. Iară lângă muşinoiul furnicelor, de cu primăvară, în spinii

184

carii acolea aproape era, o păsăruică mititeluşă cuibul a-şi face şi puii a-şi scoate să tâmplă, carea tot cu furnici mititéle puişorii a-şi hrăni şi a-i créşte era obiciuită. Căci amintrilea nici ea alte lighioi mai mari a prinde, nici puii ei a le înghiţi sau a le amistui putea. Iară într-o dzi cea îndestulită nafaca uitându-şi şi a firii sale hota-re trecându-şi, furnica cea mare şi cu aripi prinsă (căci şi furnica atuncea îşi găséşte peirea, când îndobândéşte aripile), pre carea, după câtăva luptă şi trudă biruind-o, mâncare puilor săi o dusă. Furnica, de primejdiia vieţii cuprinsă şi de amărăciunea ceii mai de pre urmă suflare, cu duios şi mişelos glas cătră păsăruică dzisă: „Nici tu, o, lacomo, fără plată vii rămânea”. Ce păsăruica, milos şi jélnic cuvântul ei în samă nebăgând, fărâmi, fărâmiiele făcând-o, puilor o împărţi. Eu, patima furnicăi vădzind şi cuvântul cel cu moarte amestecat din gură audzind, cu tot deadinsul sfârşitul la ce ar ieşi şi asupra păsăruicii izbânda, când şi răsplătirea în ce chip ar fi ca să cunosc, a oglindi mă pusăiu. Deci pasirea dacă furnica omorâ şi puilor o împărţi, îndată, după obicéiu, la câmp, pentru ca alt vânat hrană puilor să prindză, să dusă. Aşé, ea în câmp lipsind, un şoarece pe spini urcându-să, cuibul cu puii pă-săruicăi află. Carii, încă golaşi, fără tulée fiind şi putérea aripilor de zburat încă neavând, pradă şoarecelui să făcură, pre carii şoa-recele înecându-i, câte unul, câte unul, mâncare puilor săi îi cără. Iară când şoarecele, pentru ca şi cel mai de pe urmă puiu să ia să întoarsă, iată şi maica lor din câmp cu hrana în gură sosi. Carea, de puişori sărăcită cunoscându-să şi pre prădătoriu încă în cuibul ei vrăjmăşéşte pre puiul carile încă cu suflet rămăsése, a încolţi şi a răni vădzind, pentru viaţa lui cu mare umilinţă pre şoarece a ruga începu: „Lasă-mi, tiranule, pre unul. Cruţă-mi, vrăjmaşule, pre acest mai mic macară. Nu mă lăsa aşé de tot arsă şi înfocată, fie-ţi milă de lacrămile şi tânguirile méle, nu-mi pierde toată os-teninţa tineréţelor, nu mă despărţi de toată nedéjdea bătrânéţelor méle! Adu-ţi aminte că şi tu părinte a fii şi născătoriu a născuţi eşti. Socotéşte a inimii durére, care maica pentru rodul pântecului

185

său pătiméşte. Eu păcatul mieu cunosc şi în oglinda fărălegii méle acmu mă privăsc, pentru carea astăzi cea cădzută plată îmi iau şi dreaptă izbânda furnicăi întreit asupră-mi să face, ai căriia, o, ticăloasa, jélnicul glas n-am ascultat şi peste putinţele şi hotarăle firii méle trecând, trag ce trag şi pat ce pat. Ia pilda mea asupra ta, o, nemilostivule, şi cu pedeapsa la mine sosită de cea la tine viitoare a scăpa te învaţă. Că precum mie întreit, aşé ţie îndzăcit pricina pricinelor să nu-ţi răsplătească preste firea ei ieste. Şi pre-cum eu pre puii furnicăi i-am făcut fără maică, aşé pre mine, mai-ca, tu m-ai făcut fără pui. Aşijderea, precum tu pre mine maica oţăroasă şi jealnică moartea puilor miei astădzi a privi m-ai făcut, aşé mâne sau poimâne de neagră şi cumplită moartea ta a să ole-căi şi a să sărăci pre puii tăi va face. Şi precum şi tu pre mine mă desficioreşti, aşé altul pre puii tăi va despărinţi.” Acéstea şi altele ca acéstea ticăită păsăruica cu olecăioase viersuri şi cu miloase glasuri pamintea şi moartea puilor săi cu jéle cânta:

„A lumii cânt cu jéle cumplită viaţă,Cum să trece şi să rupe, ca şi cum am fi o aţă.Tânăr şi bătrân, împăratul şi săracul,Părintele şi fiiul, rude ş-alalt statul,În dzi ce nu gândeşte, moartea îl înghite,Viilor rămaşi otrăvite dă cuţite.Ţărna tiranul, ţărna ţăranul astrucă,Izbânda, dreptatea, în ce-l află-l giudecă, Unii fericiţi să dzic într-a sa viaţă,După moarte să cunoaşte c-au fost sloi de gheaţă.”

Ce şoarecele nici de verşul, şi de viersuri în ceva înduplecân-du-să, nici de fierbinţi lacrămile şi duioase suspinurile păsăruicăi cevaşi milostivindu-să şi pre cel mai mic puiu omorând, cu mare veselie la cuibul său îl dusă. Vésel acmu şoarecele, şi de bişugoa-să prada ce dobândisă mai îndrăzneţ şi mai simeţ făcându-să, mai

186

tare a îmbla şi mai fără sială prin toţi spinişorii a să urca începu, socotind că tot spinul cuibu şi tot porumbreriul pui de pasire va avea (ce precum apelpisia de multe ori mari vrednicii lucreadză, aşé afthadia singură cu sabiia sa capul îşi răteadză). Că într-acea dată o mâţă sălbatecă pentru hrana prin spini şorecâind, sunetul îmbletului şoarecelui la urechi îi vini. Carea, după al său obicéiu, mai cu deadins a să tupila şi a să şipuri începând, şoarecele cel ce sunetul făcea printre frundze zări, şi aşé, mâţa totdeodată şi fără véste sărind, şoarecele, blăstămatul, toată sărita îşi pierdu (că când minţile de spaimă să uluiesc, atuncea şi picioarele a fugi să împiiedecă şi în toate ierbuşoarele să învălătucesc). Aşé mâţa pre şoarece întâi în brânci, apoi în fălci apucând, cu mormăieturi tru-faşe şi mândre i să lăuda. Şoarecele între céle puţine olecăituri ce făcu, întâi era aceasta („cine face, face-i-să, cine înghite undiţa, fier de corabie boréşte): osinda păsăruicăi m-au aflat”. Şoarecele încă bine cuvintele nu-şi încheie, şi mâţa în oala stomahului a-l fierbe şi în tigaia maiurilor a-l prăji şi în vasele maţelor a-l scoate începu. Aşé mâţa, spre vânătoarea şoarecelui cu totului tot dându-să, ce o aştepta nici ştiia, nici să gândiia.

Că într-acea ună dată un dulău ciobănesc, pre lângă spini pentru paza oilor îmblând, mirosul mâţii adulmăcă, după miros urma luâ, după urmă cu ochii de mâţă déde. În scurt, mâţa şoare-cele încă bine nu înghiţisă, şi ea acmu în fălcile dulăului sosisă, care nu de cuvânt, ce aşéşi mai nici de gând vréme a avea putu. Că vrăjmaşi şi ascuţiţi colţii dulăului îndată toate oşcioarele îi zdru-micară şi toate măţişoarele îi deşirară. Dârz dulăul şi cu coada bârzoiată, ni la un spin, ni la altul piciorul după obicéiu râdica şi precum şi el altuia vânat şi colac să găta, nicicum în minte îi era.

Că pre acea vréme un lup, după oi cu mare meşterşug şi mul-comiş linguşindu-să, asupra dulăului fără véste cădzu. Lupul pre vechiu nepriietin aşé singur şi de tot agiutoriul strein şi lipsit văd-zind, asupră-i să-l fărâme năvrăpi. Dulăul, macar că cu lătratul cât putea pentru pizmaşul de obşte ciobanului ştire da şi cu toată

187

vârtutea, cât prin putinţă îi era, cu lupul să lupta, însă agiutoriul ciobanului a sosi, mai mult decât dulăul vârtutea lupului a spri-jeni zăbăvind, biruinţa la lup rămasă şi, bucăţi-bucăţéle făcându-l, viermilor îl întinsă masă. Ciobanul pănă la locul bătăliii a sosi, încă de departe un pardos, frumos la piiele şi vrăjmaş la inimă, precum asupra lupului cât ce poate aleargă, vădzu. De carile el spăriindu-să, până va videa între lup ş-între pardos ce să va is-prăvi, după spini să dosi. Pardosul îndată ce la lup fără véste sosi, deodată lupul cu dânsul de luptă să apucă. Ce lupul nici mult lup-ta sprijenind, nici puţin ceva folosind, în clipala ochiului, biruit, trântit şi omorât fu. Pardosul acmu, duhul cel mai de pe urmă de la lup cu cumplită vrăjmăşie scoţind, ciobanul de după spini cu palestra sigeata print-înimă îi pătrunsă. Pardosul, de moarte rănit şi de toate puterile părăsit vădzindu-să, cu glas de moarte şi cu cuvinte de singe, într-acesta chip grăi: „Gudziul pentru curechiu, furnica pentru furtuşag, pasirea pentru lăcomie, şoarecele pentru simeţie, mâţa pentru pizmă şi viclenie, dulăul pentru vrăjmăşie şi mândrie, lupul pentru véche duşmănie, eu pentru obraznica băr-băţie viaţa ne-am pus. Iară ciobanul pentru piielea mea capu-şi îşi va da.” Acéstea ciobanul nici ascultând, nici în samă cevaşi macară băgând, macar că trist pentru dulăul ce pierdusă, însă vé-sel pentru piielea pardosului ce agonisisă era, pre carile în loc despoindu-l şi piielea pre umăr aruncând, spre oi şi spre stână să margă să întoarsă.

Căruia un voinic oştean bine într-armat în timpinare îi vini, şi după ce bună calea după obicéiu ciobanului déde şi pre umeri-i pi-ielea pardosului vădzind, cu plată să i-o vândze, cu blânde cuvin-te cerşu. Ciobanul, şi pentru piierderea dulăului mânios, şi pentru uciderea pardosului simeţ, cine de după spini cu palestra odata un pardos au ucis, precum de acmu înainte şi lei şi paralei şi ţigan şi oştean, tot cu o lovală va prăpădi i să păru. De care lucru, nici dzua bună omenéşte luând, nici la cuvântul blând cum să cădea răspundzind, calea să-şi păzască oşteanului dzisă, iară amintrilea

188

bine să ştie că în câmp ca acesta, cine pre cine a despoia poate, a celuia piiele poartă. Şi vedzi aceasta (palestra de-a umăr spând-zurată arătând), nu a vinde, ce în dar a cumpăra s-au învăţat. Oş-teanul, de aspru cuvântul ciobanului oţărându-să şi de batgiocură ce-i făcea cu inima înfrângându-să, mai mult trufaşe răspunsurile a-i audzi a suferi nu putu, ce, îndată calul în dălogi strângând şi cu picioarele din pinteni înteţindu-l, asupra lui să răpedzi şi suliţa prin ţiţa stângă pătrundzindu-i, nu numai de piielea pardosului îl despărţi, ce şi de haine dezbrăcându-l, numărul dzilelor la sfârşit îi dusă. Aşé ciobanul, în darn cumpărătoriu, împreună cu marfa şi viaţa îşi prăpădi.

Iară oşteanul, pe cal încălecând şi piielea pardosului pe dea-supra scutului îmbăierând, pe drumu-şi purceasă. Aşé, el uneori de bună inimă şi de izbândă cântând, iară alteori de lucrul şi singe-le ce făcusă gândind şi mărgând, de-alăturea drumului un iepure sări. Oşteanul bunătăţii calului bizuindu-să, precum pe iepure ca şi pe cioban, în suliţă va lua socoti (ce cine alége oasele, péştele cât de mare poate mânca, iară oasele nealegând, piticul cât de mic spre înecarea grumadzilor destul ieste). Şi aşé, cu suliţa buârată pre bietul iepure în goană luâ, şi acmu din cal pre iepure biruind şi în clipală iepurile agiungând, când de când în suliţă îl va rădica să chibzuia. Iepurile, într-atâta de mare a vieţii primejdie vădzindu-să şi precum firea mai mult a-l agiutori a nu putea cunoscându-să, la obiciuitul meşterşugu-şi alerga, şi aşe, cu multe şuvăituri şi co-hăieturi, spre nişte locuri măluroase şi ţărmuroase a fugi luă. Oş-teanul, ochii în dosul iepurelui întinşi şi înfipţi având, de a locului răutate şi de priméjdiia viitoare nici grijă, nici pază avea. Şi aşé, în răpegiunea calului asupra a unui mal înalt sosind, nici vréme de chivernisală, nici loc de fereală mai putu avea, ce în mişelos chip din ţărmurile malului fără aripi zbură, şi din călăreţ alergătoriu, dobitoc fără aripi zburătoriu să făcu, pănă când greuimea firescă, repegiunea şi iuşurimea meşterşugească biruind, cu capul în gios, ca cum nu poftiia, în fundul pohârniturii, ca cum nu vrea, asupra

189

colţiroase şi simceloase pietri, ca cum nu să gândiia şi ca vai de capul lui, cădzu, unde os prin os pătrunzindu-şi şi mădular prin mădular zdrobindu-şi, cu groaznică şi straşnică moarte, céia ce i să cădea izbândă şi céia ce-l aştepta dreaptă osindă îşi luâ” .

PARTEA A CINCEA„Această jiganie în părţile calde să naşte şi mai vârtos cei

mari la Barbaria, dară mai mici şi la Zmir, în Asia, să află. Chi-pul decât altor jigănii mai mult broaştei să asamănă, numai ca-pul spinticătura gurii péştelui ce-i dzic lacherda să răduce. Gru-madzi n-are, gura mult spinticată şi pănă la umere agiunge, căci, ca şi péştele, grumadzi n-are, ce capul cu spinarea la un loc i să ţine. De la cap până la coadă spinarea ca a porcului grebănoasă şi gârbovă-i ieste. Peste tot trupul păr sau alt félu de piiele nu are, ce în chipul sagriului soldzi mănunţei şi în vârv ascuţiţei are. La ochi albuşuri în giurul împregiurul luminii ca alte jigănii nu are, ce pre unde ar fi să fie albuşul ochiului, iarăşi soldzişori ca şi peste tot trupul are, numai mai mănunţei; tot ochiul în chipul movieliţii din melciuri afară ca a broascăi ies şi de la rădăcină în sus, de ce mărg să ascut, iară în vârful ascuţiturii lumina ochiu-lui cât un grăunţ de mac gălbinind să véde. Când într-o parte şi într-alta va să caute, nu capul, ce melciurile ochilor îşi întoarce, cu carile în toate părţile slobod caută. Picioare are patru, însă céle denainte la braţ cu a moimâţei îşi samănă, dégete cinci şi lungşoare are, şi, când cu palma prinde ceva, între doaî şi între trii dégete palma i să închide şi să deşchide, de o parte dégetul cel mare şi cu cel de lângă dânsul puind, iară de altă parte alalte trii rămâind. Coada cât a şoarecelor celor mari ieste de lungă, cu carea nu mai puţin, decât cu mânule prinde ce ar fi de prins, căci când va să să suie sau să coboare pre varga supţire, precum cu brâncele apucă, aşé şi coada în giur împregiur îşi împleticéşte, ca din mâni de s-ar scăpa, de coadă spândzurat rămâind, iarăşi

190

a să apuca să poată. Limba nu mai scurtă decât coada îi ieste, încă poate şi mai lungă să-i fie. Iară în vârvul limbii din fire aşé ieste dăruit, ca cum cleiu sau vâsc ar avea. Deci de departe şi tot deodată limba scoţindu-şi, o lungéşte şi pre care musă a lovi s-ar tâmpla, îndată pre limbă-i încleită rămâne, de unde nici-cum a să mai dizlipi sau a mai scăpa mai poate. În toată viaţa lui ceva a mânca nu s-au vădzut, ce hrana aierul şi văzduhul îi ieste. Căci Hameleonul pre carile a videa ni s-au tâmplat prin vrémea a unui an în cuşcă închis, fără mâncare şi fără băutură au trăit. A căruia moarte nu de altă, ce de nesufereala gerului s-au tâmplat. Iară când prindea muştele, precum s-au dzis, nu pentru hrana, ce pentru gioaca le prindea, şi dacă le înghiţiia, îndatăşi pre gios le lepăda, nicicum musca betejind, căci musca, dacă cădea, cu picioarele mişca şi, multe dintr-însele dezmete-cindu-să, iarăşi zbura. Alt glas sau cântec nu are, fără numai ca un foale, de văzduh împlându-să, când să răzsuflă, ca foalele când să răzsuflă, coşul îi răzsună. Cea din fire floare îi ieste albă cu negru picată, precum sint soldzii costrăşului. Iară amintrilea, ori în ce félu de floare va, într-acéia să poate schimba. Deci, când să mânie să face vérde, când să întristă să face negru, iară când să veseléşte, roşiu cu galbăn amestecat să face. Aşijderea şi fără pricină în tot feliul de féţe să schimbă, iară mai vârtos în floarea ce-i stă denainte, hiriş într-acéia să mută. Pricina aceştii puteri ce are, adecă din nemică flori şi féţe în divuri, în chipuri a-şi agonisi, mulţi în multe chipuri a o arăta să nevoiesc, însă, pre cât noi sama a-i lua am putut, ieste aceasta: Grăunţele céle mănunţéle carile în chipul sagriului peste piiele îi sint, fieteca-rile din patru părţi, în patru féţe ieste din fire văpsit, adecă alb, negru, roşiu şi albastru în floarea ceriului, carile sint văpséle din fire stătătoare. Deci, când va să să facă negru, toţi soldzişorii cu partea cea neagră în sus îi întoarce, aşijderea când va să să facă roşiu, alalte dedesupt ascundzind, partea soldzişorilor cea roşie deasupra scoate, şi aşé la alalte face. Căci toţi soldzii lui

191

sint rătundzi şi în chipul sferii prin piiele i să întorc şi precum îi ieste voia îi mută. Aşijderea, când va să să mute într-alte féţe, féţele soldzilor améstecă şi, în chipul zugravilor, din câteva flori amestecate altă floare acorneşte”.

PARTEA A ŞEPTEA„Fă-ţi voia, plinéşte-ţi pofta, negura din vârvul munţilor s-au

rădicat, nuârii de pe faţa soarelui s-au mutat, tot spinul şi piiedeca din cale-ţi s-au luat, şi fără de nice o sială, strânge, îmbrăţişadză, dulci sărutări şi a trupurilor încăldzituri cu acest acmu de curând şi proaspăt iubovnic vă împărţiţi. Eu m-am vechit, m-am veşted-zit şi ca florile de brumă m-am ovilit. Soarele m-au lovit, căldura m-au pălit, vânturile m-au negrit, drumurile m-au ostenit, dzilele m-au vechit, aii m-au îmbătrânit, nopţile m-au schimosit şi, decât toate mai cumplit, norocul m-au urgisit şi din dragostele tale m-au izgonit. Iară acesta nou, vios, vlăgos, ghizdav şi frumos, ca soa-rele de luminos, ca luna de arătos şi ca omătul de albicios ieste. Ochii şoimului, pieptul leului, faţa trandafirului, fruntea iasimi-nului, gura bujorului, dinţii lăcrămioarelor, grumadzii păunului, sprâncénele corbului, părul sobolului, mânule ca aripile, dégetele ca radzele, mijlocul pardosului, statul chiparosului, peliţa cacu-mului, unghele inorogului, glasul bubocului şi vârtutea colunului are. Lucru ca acesta ţ-ai agonisit? Paşte-l, poartă-l şi în multe dzi-le cu fericire hrăneşte-l şi îngraşă-l. Iară mie aceasta îmi rămâne, pe blăstămatu lumii năroc plângând, dreptatea mea cătră tine şi strâmbătatea ta cătră mine în véci cătră toţi şi nepărăsit petiutin-derile să povestesc. [...]

O mie de sufletele Dumnădzău de mi-ar fi dat, în primejdiia părului capului tău pre fietecarile de o mie de ori jirtfă şi giunghére spre plecarea mâniii Dumnădzăului le-aşi aduce. Că de ieste în lume vreo fericire, acéia privala ta ieste, şi de ieste după lume vreo fericire în carea mie privala ta să-mi lipsască, şi ea să lipsască, că

192

toată munca tartarului mie alta nu poate fi, fără numai minuta cea-sului despărţirii tale, că numai cu tine fericirea adevărată, iară fără tine, oricum şi oriunde ar fi, minciunoasă ieste”. [...]

[...] „După acéstea Hameleonul de la Şoim ieşind şi cum vâ-natul au pierdut şi Inorogul au scăpat, cu mare jéle şi a inimii durére gândind, de mare năcaz budzele îşi muşca şi mânule îşi frângea. Şi aşé, cum mai degrabă la dulăi şi la ogari alergând, cu faţa posomorâtă şi cu inima înfrântă, în trist chip şi jealnică închipuire li să arătă (că a amăgeilor cea mai de frunte învăţătură şi mai de treabă schimositură ieste ca în inimă pe cacodemonul, iară în faţă evdemonul să poarte), pre carile ei, într-această formă şi arătare vădzindu-l: „Ce poate fi aceasta, o, priietine, dzisără, că chipul urgie şi faţa bezcisnicie îţi arată şi lucru peste voie să ţi să fie tâmplat mâhnite căutările şi fierbinţi oftaturile îţi mărturisesc? Au spre chedzi răi vrăjile ceva ţ-au menit? Au spre pofta inimii noastre de ceva împotrivă şi neagră véste ai simţit? Sau de nu ţie ceva rău ţ-au vinit, altuia vreun bine a să face ai cunoscut (că za-vistnicul mâhnirea îndoită poartă, una când lui ceva rău, alta când altuia ceva bine să nu cumva vie să téme). Noi până acmu într-atâta tăcére înfundat a te videa nu ni s-au tâmplat. Limba cea ca clopotul cine ţ-au legat? Gura cea ca doba ce ţ-au astupat? Voroa-va cea ca pohoaiele ploilor cine ţ-au îngheţat? Glasul cel ca tunul fulgerului ce ţ-au amorţit? Mulţimea cuvintelor céle ca păcura izvorâtoare şi ca năboiul pe toate şesurile clevetelor năbuşitoare cine ţ-au oprit? Fără nici o zăbavă şi cum mai curând spune-ne, ca sau mâhnirii împreună părtaşi, sau, de va fi cu putinţă, mângă-ietori şi gonaşi să ne facem. (Că cuvântul mângăios la întristare ieste ca numele doftorului la dzăcare), carile macar că îndată toată întristarea n-ar râdica, însă o îndoinţă oarecare chitélelor aduce. (Iară unde îndoinţa, acolea şi nedéjdea, şi unde nedéjdea, acolea şi începătura mângăierii ieste), precum şi doftorul macar că nu într-acea dată toată boala scoate, nici numele lui face minuni, ce nedéjdea bolnavului râdicând, socotéşte ca cel ce leacurile dă, de

193

faţă ieste, aşé precum şi leacul îi va afla nedejduieşte, care nedej-duire oarecare chip de oteşire îi aduce”.

Hameleonul, din nări pufnind, pieptul izbind, din cap tre-murând, din mâni aruncând, cu picioarele ca dulăii turbaţi ţărna împrăştiind, din gură aspumând şi toată icoana vrăjmăşiii de la inimă în faţă-şi zugrăvind: „O, fraţilor şi priietinilor, în mare a inimii strâmtoare mă aflu, dzisă, atâta cât, precum să dzice dzi-cătoarea că de oi grăi, oi muri, de oi tacea, oi plesni, şi din doaâ răutăţi carea de mai bună să aleg mintea nu-mi poate nemeri. Să încep, tremur, să nu încep de năcaz mă cutremur, să dzic, mă tem, să nu dzic, putére a răbda nu mi-au rămas, ca fătătoarele la ceas am sosit: să făt, durerile şi chinurile mă înspăiminteadză, să nu făt, pântecele îmi crapă şi cuvintele ca puii ohendrii prin treci îmi ies. Să stric doaî, tocmesc una, să tocmesc doaâ, stric o mie. Pentru care lucru, mai denainte, până cuvântul a vă deşchide, pri-etinesc sfat să-mi daţi şi cu mâna frăţească să mă îndămnaţi vă poftesc. Adecă, întâi să stric doaâ şi să tocmesc una? Au întâi, tocmind una, să stric doaâ? La aceasta întrebare de voi videa că şi voi după a mea socoteală mă sfătuiţi, atuncea gura de voi închide, pântecele să-mi caşce şi pre spinare plesnind, povestea prin treci să izbucnească şi călcâiul în locul rostului să grăiască voi lăsa”.

Fragmente citate după: Dimitrie Cantemir. Istoria iero-glifică. – Bucureşti: Minerva, 1997.

194

Glosar:

sămălăuitoriu – capabil, destoinic;hireşă – naturală, firească;ţenchiul – ţintă, exact, la timp, ţel;a năvrăpi – a se năpusti;feldeinţă – calitate, categorie a logicii aristotelice;vitioan – slab, costeliv, uşor în greutate;simceaoa – simţire;cârjob – strâmb, întortocheat;nafacă – salariu, pensie, întreţinere;paminte – amintire, memorie;bişugos – îmbelşugat, îndestulat, bogat;afthadia – îndrăzneală, temeritate;pardos – leopard, ghepard;sagriu – piele zgrunţuroasă;ghizdav – frumos, graţios, plăcut;treci – anus;ipoghei, ipogheu – construcţie subterană unde cei vechi îşi

depuneau morţii.

Evaluare:

Numiţi motivele elaborării 1. Istoriei ieroglifice. Reliefaţi, exemplificând, rolul inserţiilor narative în ro-2.

man.Rezumaţi, în 10 rânduri, esenţa 3. Poveştii meşteşugului lu-

pului spuse de vulpe.Identificaţi şi comentaţi sugestia contextuală a 5 4. sentenţii/

proverbe / zicători.Relevaţi valoarea intertextului folcloric în romanul 5. Isto-

ria ieroglifică.Extrageţi din text pasajele ce comportă caracter biografic.6. Relevaţi corespondenţa dintre numele personajelor (Ino-7.

195

rogul, Struţocămila, Hameleonul, Corbul ş.a.) şi trăsăturile lor definitorii.

Caracterizaţi, în antiteză, chipul Inorogului şi al Corbului.8. Reliefaţi imaginea simbolică a Inorogului ca un 9. alter ego

al lui D. Cantemir.Argumentaţi10. că Istoria ieroglifică este o alegorie.Comentaţi cântecul păsăruicii (din fragmentul 11. Povestea

Guziului orb spusă de Brehnace) în raport cu motivul vanitas vanitatum.

Argumentaţi, prin exemple concludente, că 12. Istoria iero-glifică este: a) o carte de memorii; b) un pamflet politic; c) un roman autobiografic.

Redactaţi un eseu, în volum de 1,5 pag., cu tema: „13. Is-toria ieroglifică este un roman modern”, angajând 2-3 opinii ale istoricilor / criticilor literari.

196

VIAŢA LUI CONSTANTIN CANTEMIRZIS CEL BĂTRÂN DOMNUL MOLDOVEI

NEAMUL LUI CONSTANTIN CANTEMIR

Constantin Cantemir s-a născut în anul 1612 de la mântui-rea lumii, în luna noiembrie, ziua a 8-a, din părinţii Teodor Can-temir şi Maria, în satul părintesc zis Silişteni, aşezat pe râul Ilan în ţinutul Fălciului. Iar Teodor, părintele său, era coborâtor din vechiul neam al Cantemiriştilor, fecior al lui Nistor, nepot lui Vasile, strănepot lui Ivan, din strămoşii Grigore şi Teodor Can-temir, cu porecla mai nouă de Silişteanul, acela care, în anul de la [facerea] lumii 6951, sub domnitorul Ştefan, numit cel Mare, a trecut cel dintâi dintre Cantemireştii de la Crâm în oastea lui Cristos. Tatăl lui Constantin-vodă, Teodor Cantemir, a avut doi fii, pe Constantin şi pe Nistor, pe Nistor cu o altă soţie (căci mama lui Constantin s-a pristăvit şase luni după naşterea lui Constantin), precum şi o fiică mai mare decât Constantin, care, închinându-şi lui Cristos fecioria, a primit veşmântul călugă-resc şi s-a numit Macrina. Aceasta a murit răpusă de bătrâneţe în anul Domnului 1677 şi a fost astrucată cu cinste de fraţii ei Constantin şi Nistor în mănăstirea părintească numită Urlaţi, în cimitirul strămoşilor ei.

Nistor, fratele lui Constantin din altă mamă, mai tânăr cu cinci ani, [decât dânsul], ferecat vreme de un an de zile în închi-sori de către domnul Moldovei Dimitrie Cantacuzino, din pricina fugii frăţâne-său Constantin în Ţara Românească, îmbolnăvindu-se de oftică în urma îndelungatei întemniţări, a murit în vârstă de 48 de ani şi a fost înmormântat în biserica satului Ţacari, în anul Domnului 1627.

Când au năvălit tătarii din Crâm şi din Bugeac [Teodor], apă-rând cu vitejie ţinutul Codrului încredinţat lui, a fost grav rănit de către sciţi, rană din care, după puţine zile, a murit.

197

IIÎN ŢARA LEŞEASCĂ, LA GRIGORE GHICA

ŞI LA DABIJA-VODĂ

Pe când era de cincisprezece ani, după moartea tătâne-său şi după cumplita pustiire a moşiilor sale, Constantin-vodă, pără-sindu-şi patria, s-a strămutat în Ţara Leşească, la Cazimir craiul. Estimp între leşi şi suedezi se purta necontenit război cu dese ciocniri, în care Constantin, deşi încă tânăr, a arătat pilde de băr-băţie şi de vitejie vrednice de preţuirea polonezilor.

Aşa s-a făcut că a aflat mare [faimă] la crai şi la Sobieski, marele hatman, şi nu mult după aceea a dobândit sarcina de că-pitan peste o mie de ostaşi de armătură uşoară (care era alcătuită din moldoveni).

Vreme de şaptesprezece ani neîntrerupţi i-a slujit el cu cre-dinţă şi strălucit nume craiului leşesc în această slujbă. Odată, pe când leşii îşi aşezase tabăra lângă cetatea Thorn şi nu putuse încă apuca nici o ştire despre gândurile duşmanului, hatmanul porun-ci ostaşilor moldoveni să năvălească, cu o ceată de ostaşi aleşi, împrejurimile cetăţii, [şi să încerce] dacă nu cumva pot prinde pe vreunul de la care să poată pătrunde planul duşmanului. Se aleg şaizeci de moldoveni, printre care se număra şi Constantin Can-temir, pe atunci stegar. Când se apropiară de oraş, paznicii vestiră hatmanului sosirea lor. Hatmanul repede îndată din oraş două cete de călăreţi împotriva moldovenilor. Moldovenii se prefac că fug; suedezii, plini de trufie, se iau după ei; doi ofiţeri suedezi, călare pe cai foarte iuţi, îi urmăresc de aproape pe moldovenii fugari. Constantin Cantemir, văzând că suedezii s-au îndepărtat mult de ai lor, îşi întoarce calul şi îi înfruntă singur pe amândoi. Aceştia, descărcându-şi sâneţele, greşesc ţinta. Trăgând sabia, Constantin îl descăpăţânează pe unul dintre cei doi, iar pe celălalt îl pune pe fugă, îl urmăreşte şi îl aduce prins la ai săi. Când l-au adus pe

198

ofiţerul suedez la hatman, hatmanul s-a bucurat peste măsură, nu numai fiindcă prinsese foarte bună limbă, ci şi fiindcă până atunci nici un suedez nu încăpuse vreodată viu în mâinile polonezilor.

Apoi i se spuse hatmanului care dintre moldoveni îl prinse-se pe căpitanul (căci avea rang de căpitan) suedez, şi anume [că acesta fusese] Constantin Cantemir; atunci hatmanul îl cinsti pe Constantin cu slujba de căpitan peste o mie de ostaşi. Altă dată, fiind chemat de un ofiţer suedez la un fel de duel în linia de bătaie, în faţa oştilor, [Constantin] îl prăvăleşte pe suedez de pe cal şi îl duce prins la hatman. Acel ofiţer era din neamul Piper. A doua zi după ce fu dus în faţa hatmanului, a fost lăsat slobod pe cuvânt.

Pe când îşi lua rămas bun de la hatman, acesta se roagă, printre altele, să nu li se destăinuie alor săi că a fost prins într-acest chip, [adăugând] că, pe lângă toate, cel mai mult îl doare că, fiind el însuşi oştean încercat, vestit în lupte, a fost prins de un scit oarecare, de un om din proşti (suedezii nu ştiau că în tabăra polonezilor se află moldoveni, pe care ei îi credeau a fi tă-tari lipcani). „Nicidecum să nu socoţi – i-ar fi răspuns hatmanul – că ai fost prins de un om din proşti şi fără faimă, ci de un om viteaz foarte, vestit prin multele sale isprăvi războinice, căpita-nul celor o mie de moldoveni”. Şi porunceşte să vină Cantemir. Când îl [vede] suedezul, aduce mulţumită lui Dumnezeu şi sorţii că a fost prins de un asemenea bărbat, căruia nu e necinste prin-tre ostaşi să-i fii prins.

Mai sunt, în aceste lupte dintre leşi şi suedezi, şi alte multe isprăvi strălucite şi vitejeşti făptuite de Cantemir, vrednice de lau-dă şi mereu înnoite de-a lungul celor, cum ziserăm, şaptesprezece ani, pe care [însă] de dragul scurtimii le lăsăm deoparte.

Atunci când, împăcându-se în sfârşit lucrurile între leşi şi su-edezi, se slobozi toată oastea de strânsură, dobândi şi Constantin de la rigă şi de la hatman învoirea să se înapoieze în patrie şi, pri-mind de la crai scrisori de trecere şi de laudă a credinţei şi destoi-niciei sale, se întoarse în anul 1644 la moşie. Văzându-şi însă ţara

199

hărţuită încă de silniciile tătăreşti şi turceşti, trece la domnitorul muntean Grigore Ghica. Când ajunse la Bucureşti, se întâmplă că, în împrejurimile oraşului să-l întâlnească pe vodă, care petre-cea vânând. Însă, înainte de a da ochi cu domnul şi înainte de a i se arăta aceluia cine este şi de unde vine, el se amestecă printre ceilalţi vânători. Tocmai atunci, înaintea domnului alerga, stârnit, un iepure şi, cum nu era acolo nici un câine care să-l urmărească, Constantin Cantemir, chiar în faţa lui vodă, loveşte cu o săgeată iepurele fugar şi îl ucide.

Întrebând vodă cine este acest minunat arcaş, oamenii răs-pund că este un călător de la Moldova, altminteri cu nume şi pre-avestită faimă în Ţara Leşească. Auzind vodă acestea, porunceşte să fie chemat înaintea lui şi, îndatoritor, îl întreabă cum a sosit şi cum se află. Constantin îi povesteşte pe scurt lui vodă câte ceva despre dânsul şi adaogă că s-a slobozit din oştirea craiului leşesc, că a auzit că măria-sa strânge oaste şi ofiţeri şi deci a venit, dacă-i este pe plac, să-l slujească. Este îndată primit cu mare cinste de către vodă, care îi porunceşte marelui său spătar (care este hatma-nul muntenilor) să-i dea gazdă şi tain.

A treia zi fu chemat de către vodă la curtea domnească şi numit în slujba de ceauş spătăresc, ceea ce la dânşii însemnează un fel de ajutor de hatman. Stătu el în acestă slujbă până în anul [1664] războiului de la Leva, unde Grigore-vodă, părăsind pe tur-ci, îşi uni armatele cu ale imperialilor; îndatorirea şi-o împlini cu multă strălucire.

Şi stând el cu vitejie chiar în linia de foc, fu lovit de un turc cu o săgeată în dreapta buricului; el nu-şi părăsi însă câtuşi de puţin locul din pricina rănii, ci dimpotrivă, aşa, cu săgeata frântă în pân-tece, nu se mişcă de acolo vreme de trei ceasuri. Întors în sfârşit în tabără, doftorul îi scoase, cu mare primejdie a vieţii şi cu slăbiciu-nea de o zi întreagă a măruntaielor, săgeata; totuşi se tămădui.

Grigore-vodă, care avea de gând să-i părăsească pe turci şi să treacă de partea nemţilor, voia să cerceteze câte mii de tătari

200

vor urma tabăra turcească în acest război; cum însă din arătările celorlalţi nu putuse dobândi nici o ştire sigură, se sfătuieşte cu Constantin dacă nu cumva este cu putinţă să prindă chiar din Bugeac vreun tătar oarecare, de la care să oblicească mai temei-nic ceva. Cantemir, care stăpânea foarte bine limba tătărască, făgăduieşte lui vodă să-i prindă el însuşi un tătar din mijlocul Bugeacului. [...]

În anul 1646, în vârstă de treizeci şi patru de ani, îşi luă, silit de vodă, cea dintâi soţie, pe Anastasia – nepoată de văr după tată a însuşi domnitorului – care, după patruzeci de zile de căsătorie, se prăpădi de o boală molipsitoare.

În timp ce încerca să ajungă din Moldova în Ţara Leşească şi de acolo la Viena, Grigore-vodă – care, după lupta de la Raab, trecuse de partea nemţilor luând cu sine şi bogatele comori pe care le stăpânea – încredinţă unuia dintre bătrânii şi credincioşii săi căpitani să-i mâne opt cai încărcaţi cu bani de aur; acesta însă îşi schimbă credinţa în viclenie şi, în timp ce treceau dimineaţa pe lângă cetatea Sucevei, se lăsă peste ei o negură foarte deasă. În această negură, căpitanul se pierde întâi de domnitor şi apoi, mânat de gândul cel rău şi de lăcomie, fuge şi, împreună cu cei cincisprezece ostaşi ai lui, hotărăşte să prade banii şi să rămâ-nă ascunşi în Moldova. Când, pe la prânz, negura se împrăştie, Grigore-vodă bagă de seamă că lipseşte credinciosul său căpitan, împreună cu cei opt cai încărcaţi cu vistieria; după cum se arăta, îşi închipue că s-a rătăcit prin negură şi îl trimite pe Constantin Cantemir să-l caute pe căpitan prin păduri şi prin câmpuri, iară el se opreşte din drum.

Pe la amiază, [Cantemir] îl găseşte nu departe de Suceava pe căpitanul de care fuse vorba, ascuns într-o pădure împreună cu ai săi, îl întreabă de ce s-au oprit acolo şi îi spune că vodă îl caută şi îl aşteaptă în cutare loc. Căpitanul spune întâi că s-a pierdut de domn în ceaţă, apoi, amestecând vorbele cu viclenia, dă poruncă alor săi să-l prindă pe Constantin şi să-l lege.

201

Constantin, care n-avea nici o bănuială asupra unui atât de credincios slujitor al lui vodă, dăduse calul să i-l ţie unul din os-taşi. Când descoperă însă cugetul acestui viclean, ca să scape de primejdia morţii, se face că doreşte să intre de bunăvoie în ceata lor şi că va merge cu ei ori încotro îi va mâna soarta. Nelegiutul acela îl crede şi fac tovărăşie întărită cu jurământ. Jură şi Can-temir, însă nu cu viclenie, ci cu gând drept. Căpitanul zice să-şi împartă banii, Cantemir însă amână, zicând să meargă întâi puţin mai departe, ca nu cumva să-i dibăcească oamenii lui vodă şi să-i prindă (Cantemir ştia bine că vodă nu-i poate aştepta mai mult decât o oră, două, temându-se el însuşi să nu fie ajuns de muntenii care-l urmăreau). Astfel, toţi încalecă. După ce se apropie puţin de oraş, Cantemir, care scăpase din mâna sorţii şi care avea un cal mult mai iute decât ai acelora, zice căpitanului: „Ticălosule, ai părăsit pe domnitor şi, ca cel din urmă dintre tâlhari, şi ca un alt Iuda, ai râvnit la averea lui; te va ajunge mânia lui Dumnezeu şi nu vei scăpa din mâinile mele până când domnul nu va afla că nu prieten ţi-am fost (el este acum pe deplin încredinţat că am primit să mă fac părtaş cu tine), ci prigonitor. Aşadar, nelegiuitule, eu ştiu acum că domnul nostru nu ne-a mai putut aştepta, ci, bleste-mându-ne, şi-a urmat drumul său, ştiind că nu va fi în siguranţă înainte de a trece apa Prutului şi Nistrului în Ţara Leşească. De-oarece ai cugetat însă şi ai şi săvârşit o asemenea spurcată fărăde-lege, poftesc să mă urmezi până la cetatea Sucevei, care iată se şi arată înaintea ochilor, şi acolo să dai în mâna comandantului banii lui vodă, ca pe urmă el să-i dea lui vodă toate ce i se cuvin întregi şi neatinse, iar eu să mă curăţ în faţa oamenilor şi a lui Dumnezeu de asemenea învinuire; iar dacă te împotriveşti, află că nu vei scă-pa viu din mâna mea, ci vei pieri şi tu şi tovarăşii tăi, spânzuraţi de domnul Moldovei”.

Auzind aceasta, pe nemernicul tâlhar îl cuprinse groaza şi, vrând-nevrând, îl urmează pe Cantemir până în oraş. După ce in-tră în oraş la comandant, pe moldoveneşte pârcălab, Cantemir îi

202

spune pe şir toate. Ticăloşii tâlhari mărturisesc, şi, ferecaţi în că-tuşe, sunt trimişi împreună cu Cantemir la Iaşi, la Dabija-vodă. Dabija, primind comoara, găseşte în fiecare desagă câte şase mii de bani de aur, îi osândeşte pe tâlhari la ocnă, iar pe Cantemir îl ţine în mare cinste şi laudă pentru credinţa faţă de domnul său, îl dăruieşte cu bogate daruri şi îl întreabă dacă nu vrea să rămână în slujba lui. Cantemir îi făgăduieşte să rămână bucuros în slujba unui domnitor atât de strălucit, dar numai cu această învoială: când va afla în ce loc al pămîntului s-a oprit domnul său, de îndată ce va auzi, va fi dator să meargă la domnul său şi să se spele de bănuiala ce-l năpăstuieşte.

Astfel rămâne Cantemir la Dabija-vodă; dar după câteva zile aude că Grigore-vodă a răzbit în Ţara Leşească şi că şi-a îngăduit numai şase zile de odihnă la Liov şi apoi a luat drumul Varşoviei şi de aici către Ţara Nemţească. Pricepând aşadar că este foarte anevoie să umble după domnul său prin atâtea crăii şi împărăţii, se hotărăşte să adaste până când pronia dumnezeiască îi va des-chide un drum mai lesnicios.

Dabija-vodă îl cinsteşte întâi cu isprăvnicia Codrului, is-prăvnicie pe care o ţinuseră şi strămoşii lui, şi unde ştia că are şi moşii. [...]

III

VREMEA DUCĂI-VODĂ

În anul… îşi ia a treia soţie, pe Ana, din vechea stirpe mol-dovenească a Bantăşilor, nepoată după mamă a Anastasiei, soţia Ducăi-vodă. Dintr-însa i se născu în anul următor Antioh, fiul lui dintâi, în luna decembrie 4.

În al doilea an al domniei sale, moldovenii care locuiesc din-colo de Prut stârnesc, Cantemir ţinându-se deoparte, o răscoală împotriva domnului. Se adună aproape opt mii de răsculaţi, se

203

îndreaptă pe neaşteptate către Iaşi şi împresoară pe domn în ce-tate. Duca îi încredinţează lui Cantemir apărarea cetăţii. Îi pune vitejeşte pe fugă pe răsculaţii năvălitori, dar în cele din urmă, prin mijlocirea lui Cantemir, Duca-vodă îi întreabă pe răsculaţi ce vor. Aceştia răspund că nu vor nimic altceva decât ca el să părăsească domnia. Vodă se învoieşte cu uşurinţă, vesteşte că a părăsit domnia şi cere slobodă trecere spre Ţarigrad. Răsculaţii se învoiesc. Duca, ieşind din Iaşi, ajunge la Galaţi (o cetate aşezată pe malul Dunării), de unde îl înştiinţează pe sultan despre răs-coala moldovenilor. Sultanul îi porunceşte să ia cale întoarsă şi, cu tătarii orânduiţi, să-i spulbere pe răsculaţi şi să-i măcelărească pe toţi până la unul. S-a folosit Duca nu numai de sfaturile, ci şi de braţul lui Cantemir împotriva duşmanilor săi; căci răsculaţii, aflând ştirea despre întoarcerea Ducăi şi venirea tătarilor, se adu-nă în câmpia Orheiului şi jură sau să moară, sau să nu-l primească pe Duca în domnie. Cantemir este trimis de Duca cu o parte din tătari, îi pune pe fugă pe răsculaţi, îi risipeşte şi îi sileşte să se supună stăpânirii domnului. [...]

În această vreme i se născu lui Cantemir cel de-al doilea fiu, Dimitrie, în luna octombrie 26. Dimitrie-vodă, ca să-şi lege şi mai strâns inima lui Constantin Cantemir, îl ia din sfânta cristelniţă pe fiul cel nou născut, îi zice Dimitrie după numele lui şi îi dăruieşte, din satele domniei, o întinsă moşie, zisă Valea Ilii. Astfel săvârşin-du-se acestea la Galaţi, Cantemir, luând cu sine oştire nu prea mul-tă, îi năvăleşte pe tâlhari din toate părţile, pe unii îi prinde, pe alţii îi goneşte şi, în răstimp de o lună, pune peste tot linişte şi pace.

Dumitraşcu-vodă, după ce ia în stăpânire scaunul Iaşilor, bo-ierii toţi se adună de bunăvoie să i se închine. Însă domnitorul, care cunoştea că numele şi vitejia lui Cantemir sunt strălucite şi vestite nu numai printre ai săi, ci şi la Poarta Otomană, uitând de jurământ şi de încă proaspetele lui slujbe de mare credinţă, prinde ură pe el din pizmă şi caută să-l înlăture pe Cantemir cu mii de tertipuri; iară fără drept temei, nici nu îndrăzneşte să se atingă de dânsul şi nici nu

204

poate, fiindcă ştie bine că, dacă ar încerca vreo silnicie împotrivă-i, toţi moldovenii l-ar părăsi şi s-ar alătura lui Cantemir.

Deşi înştiinţat de prietenii lui despre ura iscată, Cantemir se preface totuşi că nu-l bănuieşte de nimica pe domn şi împlineşte toate poruncile fără preget.

Precum virtutea, chiar şi la cei mai străluciţi bărbaţi, întot-deauna a fost răilor urâtă, tot astfel şi la Cantemir al nostru fu defăimată cu neîncetate clevetiri şi tot felul de mozavirii de câţiva [compatrioţi] care socoteau anume că aruncă o ancoră ţeapănă de minciuni, zicând că, la dregătorii turci şi la han, Cantemir se bucu-ră de mai multă trecere decât alţii şi chiar decât însuşi domnitorul, şi că odinioară, sub Cameniţă, Cara-Mustafa îi făgăduise domnia, iară el de bună seamă nu numai că aşteaptă această făgăduială, ci şi năzuieşte spre ea. De aceea, să se păzească domnii a se încrede prea mult într-însul, mai cu seamă în treburile ce privesc Poarta, căci altminteri se va întâmpla cândva că îi va sta în putinţă să pră-buşească din scaun pe oricare domn ar pofti el.

Luând de bune acestea şi alte asemenea felurite lătrături, Du-mitraşcu nu mai contenea să pândească viaţa lui Cantemir. Însă, cu ajutorul lui Dumnezeu, n-a aflat niciodată vreun prilej şi nici n-a putut să-i găsească vreo vină întemeiată, deşi îi poruncea într-una treburi şi sarcini altora cu neputinţă.

Nici Dumitraşcu nu stătu însă multă vreme neclintit în dom-nie, ci, mazilit fiind după şaisprezece luni, fu trimis în Moldova un alt grec, Antonie Ruset, zis Dracul. Sub domnia acestuia Can-temir se lepădă de caftan şi stătu fără dregătorie acasă la el vreme de aproape doi ani.

În anul…, după al cincilea an de căsnicie, i se născu fiica Safta, sau după numele de botez Ilisafta, naştere din care muri şi Ana, soţia lui Cantemir, femeie vrednică de pomenit printre cele dintâi femei ale veacului aceluia, ştiutoare de bună carte, foarte pricepută şi dibace în treburile gospodăriei (la care trebuie adău-gate toate însuşirile de laudă ale unei femei înzestrate cu virtute);

205

şi nu mult după aceea se duse dintre cei vii şi sora lui Cantemir, Macrina călugăriţa.

După mazilirea lui Antonie Ruset, sultanul trimite din Ţara Românească în Moldova pe Duca a treia oară (după ce îl numi în Ţara Românească pe Şerban Cantacuzino).

Când vine Duca în Moldova, îl cheamă din nou pe Cantemir, din liniştea şi tihna în care trăia departe de curtea domnească, la slujba de serdar, însă nu pentru a cinsti pe un om vrednic de cinste, ci ca să-i găsească vreo pricină cu care să-l poată răpune. Fiindcă în vremea cât trăise mazil la Ţarigrad se lămurise pe deplin cât era de vestit numele lui Cantemir la curtea sultanului şi dintr-asta putea ghici cu uşurinţă că în cele din urmă va ajunge şi la domnie. [...]

VCONSTANTIN CANTEMIR

DOMN – MOLDOVA ÎN LUPTELE DINTRE LEŞI ŞI TURCI – VODĂ CURĂŢĂ ŢARA DE TÂLHARI

Mai bătrân şi mai mare prin dregătorie era Gavriliţă, vel-vornic (guvernator) al Ţării de Jos; intrând acesta, seraschierul nu-i spune nimic. Când intră însă Cantemir, îi zise: „Bine-ai ve-nit, doamne (hoj gieldun, beg)”, şi-i porunci numai lui să şadă, ceilalţi rămânând în picioare; şi, aducând pe loc caftanul (toga) de domnie, îl face domn pe Cantemir în anul [1685], luna [iunie], iar apoi, făcând arătare la Poartă, i se trimit lui Cantemir întărirea domniei şi însemnele domniei, tuiul, sangeacul şi cuca.

A doua zi după încununarea lui Cantemir, seraschierul trimi-te corturile sale, câţiva cai turceşti împodobiţi, straja lui şi întreg alaiul curţii în slujba lui Cantemir [ca să se folosească de ele] până îşi va fi rânduit pe ai săi, şi îi dă sub pază şi pe boierii în-temniţaţi. Aceştia, rostogolindu-se la picioarele domnului, se mi-logesc, rugându-se de cruţare [zicând], că nu din voia lor, nici cu

206

inimă vicleană, ci siliţi şi trimişi de domnul stăpânitor, ba chiar ameninţaţi cu pedeapsă cu moartea dacă vor nesocoti porunca, i-au adus împotrivă atâtea şi atât de nedrepte învinuiri. Acestora le răspunde domnul că el ştie că au venit siliţi şi din porunca ace-lui domn şi poate chiar înduplecaţi de multe şi felurite făgăduieli; totuşi, dacă chiar la începutul domniei lui ar fi să întrebuinţeze îndurarea întâi în folosul celor păcătoşi, o astfel de dezvinuire a lor ar asemăna-o cu dezvinuirea lui Adam, cel dintâi făcut, care arunca vina pe soaţa lui, iar aceasta se dezvinuise că a fost înşe-lată de şarpe, dar care nici de la Dumnezeul cel plin de îndurare n-au scăpat fără pedeapsa cu moartea.

După ce domnul puse la cale împreună cu seraschierul tre-burile privind domnia şi când tocmai cerea învoire să meargă la scaunul său, seraschierul [îi spuse că], din porunca sultanului, domnul trebuie să trimită pe fiul său, împreună cu şase feciori de boieri de rangul întâi, ostatic la Ţarigrad, altminteri Poarta nu se poate încrede în moldoveni, care nu de mult şi-au unit oştile cu leşii şi au trecut de partea lui Petriceicu, trimis de craiul leşesc, ba au şi pricinuit pagube mari şi însemnate Bugeacului şi oştilor măriei-sale sultanul.

Deşi îl ispitise în fel şi chip pe seraschier, domnul nu putu găsi nici un leac împotriva poruncii de a-l trimite pe Antioh, fe-ciorul lui mai mare, pe atunci în vârstă de cincisprezece ani, îm-preună cu alţi câţiva feciori de boieri, la Ţarigrad.

După trimiterea feciorului, domnitorul, primind învoirea de la seraschier, plecă şi el spre Iaşi. Când ajunge la Galaţi, se îngrijeşte întâi să aducă îndărăt la locurile lor pe boierii şi locuitorii ţării care, în timpul tiraniei lui Dimitrie, se pribegise în Transilvania şi în Polonia şi se risipise în alte părţi, şi mai cu seamă pe cei care, plecaţi fie dinainte, fie împreună cu Petricei-cu, îşi duceau viaţa în Ţara Leşească.

Aceştia, aflând de ridicarea lui Cantemir la domnie, alerga-ră toţi, fără nici o zăbavă, la dânsul. Primindu-i cu bunăvoinţă,

207

domnul îi potriveşte pe fiecare după rangul lui în slujbe şi rân-duieli.

Dar treburile moldoveneşti erau pretutindeni tulburate şi zguduite, ţara fiind aproape toată prădată şi adusă în stare de pus-tiu de atâtea năvăliri ale tătarilor, leşilor şi cazacilor. La Iaşi, afară de mănăstiri şi de curtea domnească, găseşte toate casele arse şi pe târgoveţi risipiţi şi răspândiţi în ţinuturile vecine; în răstimp de trei luni toţi s-au întors la locurile lor, şi, rechemată ca din mor-mânt la viaţă, ţara capătă un obraz mai vesel. Apoi scrie ostaşi de amândouă felurile; pe aceştia îi împarte potrivit rânduielilor pe care (ca un bătrân ostaş) le cunoştea, şi îi orânduieşte, pune pe fugă pe jefuitori, îi prinde şi chiar pedepseşte cu moartea pe câţi-va tâlhari. Astfel, în puţine zile, linişteşte starea ţării.

VIIŢARA ÎN PACE – UNELTIRILE COSTINEŞTILOR

Într-adevăr, scrie, nu însuşi el, ci prin unelte de-ale sale, lui Miron şi frăţâne-său Velicico (pe care domnul îl slobozise din slujba de hatman şi-l numise vornic mare al Ţării de Sus, punând în locu-i pe Lupu Bogdan, ginerele lui) şi-i învaţă „să stârnească, cu orice mijloace, o răscoală şi să ucidă pe vodă, şi pe feciori, şi toată casa lui, precum şi pe câţiva sfetnici credincioşi, dintre care cel dintâi era soscotit Iordachi Ruset, marele vistiernic, apoi toţi uneltitorii să se tragă în Ţara Românească; iar el va cheltui chiar şi o mie de pungi la Poartă şi astfel nu numai îi va scoate nevino-vaţi, dar chiar îl va face pe Velicico domn”. Miron avea un fiu mai mic, pe nume Pătraşcu, mare-cămăraş al domnului. Dar, cârmu-itor mai înţelept al treburilor sale, încercând ca nu cu vărsare de sânge a supuşilor, ci cu a lui blândeţe să întărească domnia, vodă, căutând să întoarcă într-alt chip şi să prefacă în bine viclenia şi învechita vrăjmăşie a acestora, logodeşte pe fiica lui, Ilisafta, cu

208

Pătraşcu, fiul lui Miron, şi se pregăteşte să prăznuiască nunta pe la Crăciun.

Însă nemernicul de Miron şi tovarăşii lui aleg nunta ca prilej să cadă asupra domnului şi să-şi îndeplinească ticăloasa nelegiuire. Ceea ce încep astfel: Velicico era văduv şi, ca să mărturisească mai mare prietenie, cere de la vodă să ia de nevastă pe fiica lui Palade, marele vistier, văr cu Lupu Bogdan hatmanul. Vodă îi dă ei învoirea să se mărite şi lui să o ia pe dânsa de nevastă. Când, la moşia frate-lui miresei, se adună la praznicul de nuntă toţi care erau ştiutori şi părtaşi la mişeleasca uneltire, ei încep, îndesindu-se paharele, să-i zică lui Velicico domn şi miresei doamnă (căci se obişnuieşte să se pună în capul însurăţeilor cunune domneşti), le spun că de acum încolo nu mai trebuie să lepede niciodată acest port şi că ei toţi sunt gata la orice poruncă a lui. Printre dânşii se afla şi un oarecare boier Ioan Ţifescul, pe care, nefiind până atunci părtaş la dihonia lor, îl silesc să jure şi el în uneltire, că, de unde nu, va pieri de moarte crâncenă: îngrozit jură bietul Ioan şi se face tovarăş la tainele lor.

Sfârşindu-se nunta şi limpezindu-i-se creierul de beţie, Ioan îşi aduce aminte, treaz, de ceea ce jurase la nuntă silit şi pe când fierbea vinul în el şi, fără nici o zăbavă venind la vodă, spune pe şart toate câte le vorbise viclenii la nuntă şi hotărâse să le săvârşească. Aflând vodă acestea, hotărăşte, după obiceiul lui, să facă mai întâi loc răb-dării, ca poate şi alţii, aduşi de căinţă, să se lase de această nebunie. Altminteri îi porunceşte lui Ioan să ascundă totul sub tăcere.

VIIIDOMNUL CERCETEAZĂ UNELTIRILE

COSTINEŞTILOR, LE DĂ ÎN VILEAG ŞI-I PEDEPSEŞTE; PE ALŢI UNELTITORI ÎI IARTĂ

Isprăvind cititul, deşi vodă îl mai întreabă o dată dacă înţelege cele scrise pe hârtia aceea şi dacă cunoaşte de a cui mână sunt scri-

209

se, acela zice, ridicând cutezător glasul: „Mă mir, doamne, măria-ta, cum de voieşti să asculţi şi să cunoşti asemenea lucruri potrivite cu mintea pruncilor, când eu socoteam că ne ameninţă vreo neno-rocire de obşte de la hotare sau că ţi s-a vestit ceva de tătari şi de turci, şi de aceea ne-ai chemat în miez de noapte; altminteri cele ce se citesc aici sau cine a scris unele ca acestea nici nu pricep, nici nu cunosc”. Vodă îl îndeamnă să binevoiască să cereceteze mai bine şi mai cu luare-aminte, poate la a doua citire va înţelege.

Velicico, auzind acestea, zvârle pe masă, ca şi cum s-ar fi mâniat, hârtia din mână, [zicând] că „îi este cu neputinţă să spună că ştie un lucru pe care nu-l ştie, chiar dacă i-ar porunci vodă”.

Atunci vodă, apucând buzduganul, care stă de obicei pe masă, îl loveşte de câteva ori cu mâna lui (boierii de rangul întâi nu se cade să fie bătuţi decât de domni), pe urmă porunceşte să-l ducă la temniţă. După ce iese, deşi greu bătut, zice totuşi cu o înfăţişare veselă celor de faţă: „Credeam că are vodă să mă cerceteze de vreo pricină însemnată, dar n-am auzit decât nişte minciuni copilăreşti şi spuse de copii, de mă mir foarte cum şi-a plecat un bărbat atât de cumpănit şi un domn atât de înţelept urechea la ele”.

[Văzând] însă că, deşi râde, tot îl duc la temniţă, îşi leapădă prefăcuta tărie de inimă şi spune străjerilor că are o vorbă către vodă. Care vestindu-l pe vodă, vodă trimite la dânsul pe Ştefan comisul şi porunceşte să-i spună lui tot ce are de spus. Velici-co însă nu spune nimic, decât împroaşcă cu grozave blesteme pe Brâncoveanu-vodă şi pe fratele său Miron, [zicând] că ei au fost pricina pieririi lui şi a prăpădului casei sale întregi. În afară de aceasta, îl roagă pe vodă să fie milostiv cu soaţa lui şi să n-o despoaie de toată averea, căci datorează bani mulţi şi grei de la cheltuielile de nuntă, şi să nu îngăduie vodă să i se mai încarce sufletul şi cu datorii neplătite; iar cât pentru viaţa lui, nici nu poa-te, nici nu se cade să se roage, căci se simte cu dreaptă judecată dumnezeiască pedepsit, fiindcă a fost în stare el, care ajunsese în locul al treilea printre boierii dintâi şi, care dobândise pe lângă

210

vodă cinste şi trecere, pentru toate acestea să voiască să-l doboare chiar pe însuşi domnul de pe scaun şi să ridice mâna asupra capu-lui unsului lui Dumnezeu.

Aruncându-i pe amândoi laolaltă în temniţă şi punându-l pe Ioan, fiul mai mare, sub pază în odaia cămăraşului cel mare, trimite pe armaş la Miron (de care amintirăm că plecase cu trei zile în urmă acasă), cu o ceată de câţiva ostaşi. Tot astfel rânduieşte alţi ostaşi la ceilalţi pe care prinşii îi arătase făcând parte din uneltire. Se întâm-plă însă, în aceeaşi noapte, pe când străjerii călcase casa lui Vasile Gavriliţă şi voiau să-l ducă la vodă, că o slugă a Lupului Gavriliţă, trimis la frate-său cu o scisoare, grăbea spre casă; văzând însă casa înconjurată şi forfotă de mulţi alţi ostaşi în curtea casei, face de la poartă cale întoarsă acasă, o ia la fugă prin beznă şi dă Lupului de ştire că a văzut cu ochii lui cum a dat buzna oastea în casa frăţâne-său Vasile şi, pe deasupra, a auzit şi zgomot mare dinăuntru; de ce însă se va fi întâmplat asemenea lucru, n-a putut afla de la nimeni şi nici n-a îndrăznit să mai zăbovească pe acolo. Aflând Lupul acestea de la sluga lui, năpristan cunoaşte că s-au vădit vicleniile şi uneltiri-le sale la vodă şi că de aceea a poruncit să fie prins noaptea Vasile; fără să zăbovească nici o clipă, vesteşte şi pe alţi tovarăşi şi, chiar în acea noapte, părăsindu-şi jupânesele aleargă în Ţara Românească la Brâncoveanu, ocrotitorul lor. Ajungând la dânşii, trimişii dom-nului pricep că fugise înainte de zori. Astfel scapă ei cu acest prilej, aşteptându-i ceva şi mai greu, cum se va vedea mai departe. Pe Nicolae, care, cum spuserăm, plecase spre Ţarigrad, dar deşi aflase totul, zăbovea din porunca lui taică-său într-alte locuri, îl găsesc la Bârlad şi-l întorc şi pe el la Iaşi.

Ci aceia care fusese trimişi la Miron, când ajung la casa lui, se minunează de altă taină şi dreaptă răzbunare dumnezeiască. Căci ei aveau poruncă să-l aducă fără nici o clipă de zăbavă prins la Iaşi, iar pe de altă parte văd, întinsă pe masă, cum e datina moldovenească, pe jupâneasa lui, moartă în noaptea din ajun şi aşteptând soborul de preoţi din satele vecine.

211

În poruncile domnului nu sta scris către Miron nimic, decât ca, în clipa când va vedea porunca, să vină în goana cailor la Iaşi.

Grăbind armaşii împlinirea poruncii, el îi mustră pentru ne-cucernicia lor, căci cum poate el să-şi lase soţia neîngropată şi să ia, la un ceas ca acela, drumul către vodă? În schimb îl trimite pe fiul său Pătraşcu, de care spuserăm că era soţul Ilisaftei, fiica lui vodă, căci îl luase cu sine la moşie, şi scrie nenorocirea ce i s-a întâmplat, adică moartea năprasnică a soţiei sale şi că n-a putut să plece, după poruncă, chiar în ceasul acela la vodă.

Pe de altă parte, hărţuit de cuget, trimite, împreună cu fecio-ru-său, pe un om al lui de încredere, cu trei cai de schimb, şi îi porunceşte ca, dacă va afla că vreunii boieri au fost prinşi ori au fugit, să-i dea cât mai repede de ştire. Astfel armaşii, muiaţi de lacrimile lui, aşază totuşi străji ascunse în jurul casei şi păzesc cu străşnicie să nu fugă.

Iar în a doua noapte, la ceasul al treilea, [vodă] porunceşte să se taie Velicico înaintea porţii curţii şi, aşezându-i-se stârvul în piaţă, să se acopere cu veşmintele lui.

Păstraşcu, fiul lui Miron şi nepotul lui Velicico, ajungând, după ce gonise caiii o noapte întreagă, înainte de zori la Iaşi şi mergând aţă spre curtea domnească – căci era cămăraş-mare şi acestuia e îngăduit să i se deschidă poarta oricând, la orice ceas din noapte – vede înaintea porţii, lângă fântână, un stârv. Desca-lecă, însă, cum nu putea, din pricina beznei încă nedestrămate de zorii zilei, să deosebească ce stârv e, bagă de seamă, atingând veşmintele, că sunt de mătase, şi anume veşminte noi şi nu din cele proaste. Iar sluga lui Miron, pe care spuserăm adineauri că-l trimisese Miron să iscodească, pipăind mai cu luare-aminte şi crăpându-se şi zorile la orizont, zice: „Aceasta e moşu-tău Veli-cico; ce stai?” Tânărul Pătraşcu, om slab de înger, se zăpăceşte, nu mai ştie încotro s-o apuce, şi spune străjerilor să-i deschidă poarta, căci el este cămăraşul cel mare. Străjerii deschid, el se duce drept la beizadeaua şi, cu ochii în lacrimi, îi spune că a văzut

212

o îngrozitoare şi năprasnică minune, adică stârvul moşu-său Veli-cico zăcând în piaţa dinaintea porţii curţii.

Beizadea Dimitrie îi răspunde că el „nici nu cunoaşte, nici nu pricepe ce-i spune dânsul, dar, făcându-se ziuă şi trezindu-se din somn părintele său, va putea afla mai bine câte ceva”.

Sluga lui Miron, după ce vede stârvul fratelui stăpânului său, se întoarce la Miron, dar, când dă să intre la acesta, este prins de străjeri; [aceştia îl cercetau] „de unde vine şi unde a fost”, [şi] stă-ruiau că-l văzuse ieri în curtea lui Miron îngrijindu-se de înmor-mântare. Sluga zice întâi că n-a fost nicăieri, apoi că a fost trimis să adune preoţii din satelele vecine, în sfârşit, după câteva nuiele, mărturiseşte adevărul, şi anume că a fost trimis de Miron la Iaşi cu fiul său, că a văzut acolo stârvul lui Velicico dinaintea porţii curţii şi că s-a întors să le vestească acestea stăpânului său.

Jupâneasa lui Miron încă nu era îngropată, când sosesc, tri-mise de vodă cu Macri postelnicul, alte porunci prin care se ho-tărăşte armaşilor ca, oriunde i-ar găsi porunca lui vodă, acolo, pe loc, să taie pe Miron. Aceştia, după poruncă, [spun] lui Miron să-şi vadă de cele ale sufletului (să-şi cheme adică duhovnicul şi, primind dezlegarea, să ia sfânta împărtăşanie).

Când aude Miron o asemenea întărire, şi că nu mai este loc, nici prilej pentru şiretlicurile şi meşteşugurile lui, se spovedeşte, primeşte dezlegarea şi ia sfânta împărtăşanie, apoi se roagă la ar-maşi de condei şi hârtie, ca să scrie trei sau patru scrisori lui vodă.

Ceea ce dobândind, scrie lui vodă această scrisoare: “Preaîndurate şi prearăbdătoare doamne, ştiu bine că nu din

porunca ta, ci din dreaptă judecată dumnezeiască am fost adus la această de pe urmă clipă a vieţii. De aceea mă rog, fiindcă iertarea vieţii n-o pot dobândi şi nici vrednic nu sunt de dânsa, milostiveşte-te măcar de păcatul sufletului meu, pe care de atâta vreme îl păcă-tuiam împotrivă-ţi, şi să nu ceri socoteală de păcatul sufleului meu în veacul ce va să vie, în faţa dumezeiescului judeţ; iar dacă vei cere tu socoteală, voi pieri pe veci şi cu trupul, şi cu sufletul. Să ştii

213

că fiul meu Pătraşcu şi ceilalţi fii ai mei nu ştiu nimic de uneltire, şi să-ţi fie milă de dânşii ca de nişte nevinovaţi”.

Apoi tăindu-se Miron, fu aşezat în acelaşi mormânt cu soţia sa. Iar Velicico se dădu a treia zi soţiei ca să-l îngroape.

Şi astfel fu sfârşitul acestor doi fraţi, a căror viclenie vreme de şase ani a răbdat-o vodă cu îndelungata sa mărinimie, iar dân-şii în tot atâţia ani şi-au bătut joc de milosârdia lui.

Fragmente citate după: Dimitrie Cantemir. Viaţa lui Con-stantin Cantemir zis cel Bătrân. – Bucureşti: Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1960.

Glosar:a se pristăvi – a muri;astrucat – înmormântat;sâneţă – armă primitivă de foc cu cremene;a oblici – a prinde de veste; să dibăcească – să-i afle; să adaste – să aştepte;pronia – înţelepciune supremă cu care divinitatea conduce

lumea;silnicie – putere, constrângere, forţare, presiune;mozavirii – calomnii;seraschier – comandantul suprem al unei armate turceşti;

ministru de război la turci;dihonia – neînţelegere care degenerează în vrajbă;şart – rânduială, tradiţie;năpristan – imediat, fără întârziere.

Evaluare:Relataţi despre geneza operei 1. Viaţa lui Constantin Can-

temir (în baza informaţiei colectate de sine stătător).

214

Comentaţi sugestia figurilor de stil în fragmentul dat: 2. Ti-călosule, ai părăsit pe domnitor şi, ca cel din urmă dintre tâlhari, şi ca un alt Iuda, ai râvnit la averea lui; te va ajunge mânia lui Dumnezeu...

Dezvoltaţi ideea: 3. Şi rechemată ca din mormânt la viaţă, ţara capătă un obraz mai vesel, argumentând prin probe din text.

Comentaţi sugestia intertextului biblic în fragmentul: 4. ... o astfel de dezvinuire a lor ar asemăna-o cu dezvinuirea lui Adam, cel dintâi făcut, care arunca vina pe soaţa lui, iar aceasta se dez-vinuise că a fost înşelată de şarpe, dar care nici de la Dumnezeul cel plin de îndurare n-au scăpat fără pedeapsa cu moartea.

Pornind de la afirmaţia: 5. Virtutea, chiar şi la cei mai strălu-ciţi bărbaţi, totdeauna a fost răilor urâtă, realizaţi un eseu cu tema: „Valorile lumii medievale în raport cu cele ale lumii moderne”.

Identificaţi şi interpretaţi sugestia contextuală a urmă-6. toarelor figuri: a) mişelească uneltire; b) moarte năprasnică; c) hărţuit de cuget; d) muiaţi de lacrimile lui; e) mergând aţă; g) crăpându-se zorile; h) îngrozitoare şi năprasnică minune.

Relevaţi trăsăturile de caracter ale lui Miron Costin, reie-7. şind din scrisoarea adresată de către cronicar, înainte de a fi exe-cutat, domnitorului Constantin Cantemir.

Relaţionaţi autoportretul lui Dimitrie Cantemir: 8. beizadea-ua, deşi tânăr, este înconjurat de cărţi şi de arme cu datele bio-grafice pe care le cunoaşteţi.

Elaboraţi, în volum de o pagină, o schiţă de portret a 9. domnitorului Constantin Cantemir, în baza fragmentului repro-dus din operă.

Analizaţi, în plan contrastiv, portretul lui Constantin 10. Cantemir realizat de către Dimitrie Cantemir în Viaţa lui Con-stantin Cantemir şi de către Nicolae Costin în [Letopiseţul Ţării Moldovei (1709-1711)].

Argumentaţi propriul punct de vedere despre valoarea is-11. torică a operei Viaţa lui Constantin Cantemir.

215

HRONICUL Vechimei a

ROMANO-MOLDO-VLAHILOR

Întăi pre limba lătiniască izvodit, iară acmu pre limba româniască scos cu truda şi

osteninţa lui

DIMITRIE CANTEMIR

Voievodul şi de moşie domn a Moldovii şi a svintei rossieştii împărăţii cniadz

În Sanct Petersburg

ANNUL (7225) 1717

Cu mila lui Dumnădzău a Moldovii moşnean domnsi a svintei rossieşti împărăţii cniadz

Tuturor iubiţilor, în Hristos Dumnădzăul fraţi,romano-moldo-vlahilor, sănătate!

Nu cu multe avem aicea pre dumneavoastră, iubiţilor, a vă

supăra, de vréme ce că de célea ce ar trebui pentru luminarea şi luminarea adeverinţii istoriii noastre, prin multe locuri a ţăsiturii hronicului, unde trebuinţă a fi s-au părut, adésă învăţătură am dat. Şi mai vârtos că la toate începăturile cărţilor câte oarece pridoslo-vie înainte trimiţind, socotim că toate célea carile cititoriului vreo

216

îndoinţă de prepus a aduce s-ar videa cu tot mijlocul a le rădica am silit, precum fietecarea la locul său înainte la privală vă va ieşi. Aicea dară puţin în înştiinţare a vă da ne trebuie, cum adecă şi în ce chip începătura socotélii noastre au fost şi cum strâmptoarea vremii şi mai vârtos lipsa a unor istorici foarte de triabă ţénchiul sfârşitului ni-au abătut.

Fosta-au dară gândul şi nevoinţa noastră ca tot trupul hroni-cului acestuia în doaă tomuri (adecă cărţi mari) să-l împărţim; deci tomul dintăi (pre carile în ceastă dată vi-l dăruim) să să numască Hronicul a vechimii Romano-Moldo-Vlahilor, carile începând de la descălecatul Dachiii cu romani, adecă de la Traian, marele împărat, şi de la annul Domnului şi Mântuitoriului nostru lui Iisus Hristos 107, cursul istoriii, pănă dăpă prada lui Batie, hanul tătă-răsc, şi pănă la înturnarea lui Dragoş Vodă în Ţara Moldovii şi lui Radul Vodă Negrul în Ţara Munteniască, carea s-au tâmplat pre la annul de la Hristos 1274, duce.

Iară al doilea tom iaste să înciapă de când curăţindu-să locu-rile acéstea de tătari şi de toate năpădzile altor varvari şi, precum dzisăm, pomeniţii domni, întorcându-să pre la locurile lor din be-jeniile Ardialului, cu deosăbite tituluri a domnilor de Moldova şi a domnilor munteneşti a să vesti au început; şi să tragă rândul annilor şi povéstea domnilor pănă la vremile noastre; şi aşé îm-preună pe amândoaă părţile istoriii la tipariu să le dăm.

Ce aceasta după gândul nostru a săvârşi, precum dzisăm, câ-teva împiedecături înainte ieşindu-ne, cătră carile acmu şi slujba senatoriii nu mai iuşurea adaogându-să (căci nevoile de casă şi private aşéşi nici le mai pomenim), ni-au căutat vrémea lucrului a muta. […]

Deci dară, într-această parte (pre carea acmu de cum iaste şi cum iaste gătită o videţi) toată socotiala noastră într-aceasta să stăruiaşte, pentru ca numele şi niamul dumnia/voastră cari de de-mult s-au descălecat şi de atuncea pănă acmu necurmat lăcuiaşte în Dachia (adecă în Moldova, în Ţara Munteniască şi în Ardial),

217

din tirănniia vechii uitări dezbătându-l, precum adevăraţi romani, de Roma cetăţéni şi din toţi a Italiii lăcuitori aleşi ostaşi să fiţi, cu vrédnice de credinţă a streini scriitori mărturii să vă arătăm.

Aşijderea unora, nu atâta de grei la socotială, mai proaspeţi scriitori împotrivnice păreri îndreptând, cât de departe din calea adevărului să să fie rătăcit să-i descoperim. [...]

PRECUVÂNTARESau pridoslovie în Hronicul vechimei

Romano-Moldovlahii

[...] Deci unile ca acéstea la giudecători pentru scrisorile al-tora noi citind, şi de dânsele ca de nişte fulgere împroşcându-să socotindu-le, în credinţă mărturisim precum acunsul inimii tare înspăimându-să, cu a altora patimă, oarecum cu dânşii împreună certării ne suppunem, atâta cât tremurând mâna şi scăpând conde-iul, cevaşi pentru a neamului nostru vechime, naştere şi viţă, fără sială a dzice şi a însămna nu putem. De care lucru, precum alalţi ai noştri scriitori, pănă acmu nu fără socoteală, ce încă foarte cu cumpăt (alegând pre unii carii mai ferice ar fi fost de dânşii aşéşi, de nici ş-ar fi mai scris ceva) câte oarece, pre cât adecă ştiinţa li-au agiutorit, în hronicele sale însămnat ni-au lăsat. Într-acesta chip şi noi firi-am lăsat pragmatiia <lucrarea> aceasta supt mai lungă tăcére, însă împinşi şi poftiţi fiind de la unii priiatini streini şi mai cu de-adins de la însoţirea noastră carea iaste Academia Ştiinţelor de Berolin, nu numai o dată sau de doaă ori, ce de multe ori îndemnaţi şi rugaţi fiind, pentru ca de începătură, neamul şi vechimea moldovénilor, pre cât adevărul poftéşte, macar cât de pre scurt să-i înştiinţăm. Aşijderea, de lucrurile carile în vremile stăpânitorilor, din descălecatul ţărâi Moldovei cel vechiu pănă la vremile noastre / s-or fi tâmplat, de starea şi pusul locului ei, de aşedzământul aerului, bişugul pământului, ocolitul hotarălor şi de altele, carile spre folosul vieţii omeneşti caută; şi încă şi obicéele,

218

légea, ţerămoniile politiceşti şi besericeşti şi de alte carile spre orânduiala şi cinsteşiia omenească stăruiesc, pre cât în putinţa slabei noastre ştiinţă va fi, să-i adeverim. Cu a pomeniţilor dară priiatini îndemnare şi cu a Academiii în învăţături luminate, dzic, a Berolinului poftire, căutatu-ni-au a plini pravila şi învăţătura lui Platon, carea poroncéşte: „Non solum nobis, sed et Patriae et amicis vivendum”, adecă: „Nu numai pentru folosul nostru, ce şi pentru a patriii ceva să slujim, şi pofta priiatinilor gios a lăsa să nu ne arătăm”. Socotit-am ca între giudecători şi între scriitori, cea din mijloc cale şi mai fără grijă să apucăm; adecă, pentru noi, mai mult altora decât noaă credzind, şi mai mult adeverinţii lor decât poftii noastre urmând, ca cum singuri pre noi de la noi ni-am despărţi şi departe, ca nişte streini privitori, orice scriitorii streini pentru niamul moldovénilor în cărţile sale însămnat ni-au lăsat, veri de lăudat ar fi acélea, veri de hulit, cu bună inimă să le audzim şi cu curată consţienţie <ascunsul inimii> altora să le povestim aşé, ca din dzéce categorii a lui Aristotel una numai, ca-rea iaste pătimirea, afară scoţind, alalte toate, precum în sine sint, în toate şi pretiutinderea, nebetejite ferindu-le, în niamul nostru moldovenesc să le arătăm.

Cu doi ani mai denainte, toată Hotărârea ţărâi Moldovii, cu tablă gheografică, cu câtă osirdie şi / trudă s-au putut, deplin, precum ni să pare, s-au şiruit. Aşijderea în anul de curând tre-cut, Hronicul vechimei neamului moldovenesc (în carileşi tot numele vlahilor să cuprinde), de la vremile lui Avgust Chesar şi mai pre urmă de la Traian pănă la înturnarea lui Dragoş Vodă din Ardial, la locul şi la moşiia sa, pre cât mâna şi vrémea ni-au dat, desăvârşit l-am istorisit. Iară într-acest an, puind nedéjde în dumnădzăiasca agiutorinţă, cules-am Hronicul Moldovii de la po-menitul Dragoş Vodă pănă la domniia lui Ştefăniţă Vodă ficiorul lui Vasilie Vodă. Care hronic întăi iaste scris de Uréche vornicul, pănă la Aron Vodă, cel ce-i dzic Cumplit; iară de la Aron Vodă pănă la Ştefăniţă Vodă iaste alcătuit de Miron Costin logofătul;

219

însă într-amândoi aceşti scriitori, multe şi de triabă a să şti lucruri, carele la istoricii streini însămnătate să află, ei (cu ce pricină nu putem şti) cu condeiul trecându-le, noi la trupul şi la locul său a le aduce ni-am nevoit. Cătră acestea, oricâte la această istoriografie trebuitoare a fi am socotit, iară de alţii, sau de tot nepomenite, sau într-alt chip de cum adevărul poftéşte abătute, sau şi nu deplin, sau aşéşi de tot necunoscute au rămas, cu curată inimă giuruim (aducând faţă şi mărturiile de unde ni-am împrumutat), precum li-am aflat, aşé fără adaos şi fără scădére în privala şi giudecata, nu numai alor noştri, ce şi a streinilor să le scoatem; iară giudeţul în mâna şi socotiala cititoriului lăsind, orice sentenţie ar da, cu un suflet şi cu o voie a o priimi şi a o sufferi, gata sintem.

Însă acéstea toate, fiind de noi în limba latiniască scrise / şi alcătuite, socotit-am că cu strâmbătate, încă şi cu păcat va fi, de lucrurile noastre, de ciia înainte, mai mult streinii decât ai noştri să ştie. De care lucru acmu de iznoavă osteninţă luând, din limba lătiniască iarăşi pre cea a noastră româniască le prefacem.

Slujască-să, dară, cu osteninţăle noastre niamul moldovenesc, şi ca-ntr-o oglindă curată, chipul şi statul, bătrânéţele şi cinstea neamului său privindu-şi îl sfătuiesc, ca nu în trudele şi singele moşilor strămoşilor săi să să mândriască, ce în ce au scădzut din calea vredniciii chiar înţelegând, urma şi bărbăţiia lor râvnind, lipsele să-şi pliniască şi să-şi aducă amente că precum odată, aşé acmu, tot aciia bărbaţi sint, carii cu multul mai cu fericire au ţinut cinsteşi a muri, decât cu chip de cinstea şi de bărbăţiia lor nevred-nic a trăi. [...]

220

CARTEA A CINCEACarea arată greutatea aceştii istorii şi pricina acontinuaţii ei. Aşijderea arată când şi cum s-au

schimbat numele Dachiii în Voloscaia, Volohia sauValahia şi precum acest nume cum moldovénilor, aşé

munténilor şi ardelénilor, prin multă vréme au fostnnul şi de obşte, iară mai pre urmă s-au despărţit

Capul IArată-să greutatea aceştii istorii

Mărturisim şi nu fără puţină tânguială ne cutremurăm, de mare şi de nepurtat greuinţa carea asupră-ne vine; căci mari stânci în mijlocul drumului ca neclătite stau; şi multe, şi împletecite îm-pidicături înaintea paşilor ni să aruncă, carile şi paşii înainte a-i muta ne opresc şi calea hronicului nostru slobod a alerga, tare astupă; şi ca troeanii omeţilor de vivor şi vi[s]col în toate / părţile spulbăraţi şi aruncaţi, cărările céle mai denainte de alţii călcate, atâta le acopăr şi le ascund, cât nu fără mare frica primejdiii ne iaste, ca nu cumva pârtea rătăcind şi cărarea pe carea a merge am apucat pierdzind, cursul istoriii noastre în adânci vârtopi şi neîmblaţi codri, de povaţă lipsit să cadă şi aşé la doritul popas şi odihnă să nu putem agiunge.

Ce întăi pre Dumnădzău, carele iaste calea şi povaţa spre tot adevărul într-agiutoriu chemând, pre cât în slabe şi slăbănoage pu-tinţele noastre va fi, cea de demult şi de la mulţi părăsită cale a cer-ca şi urmele céle astupate şi pierdute a adulmăca şi a le descoperi ne vom nevoi; şi macar că precum simţim mai de la toţi istoricii (carii pănă acmu ducătorii şi îndreptătorii noştri era), părăsiţi şi într-un chip oarecarele mai de tot (însă nu de tot) lepădaţi sintem; însă după cuvântul ce să dzice: Toate ispiteşte dragostea, toate biruiéşte nevoinţa, cu care învitare oarécum de iznoavă însufleţindu-ne, nu

221

aşé de tot nedejdea vom lepăda, nici greuimea sarcinii aşé de tot de tot ne va spăriia, cât de nu în spate a o rădica, macar din locul său a o muta şi cât de puţin a o porni, să ne ispitim.

La carea de vom fi poftii şi nevoinţii noastre dobânditori, cu atâta mulţămiţi şi contetuiţi vom fi invitând şi îndemnând pre alţii carii decât noi în puteri mai bogaţi vor fi (că precum şi sint, şi după noi mulţi vor fi, cunoaştem şi mărturisim), grea povara aceasta cu vârvul dégetului, din mijlocul căii rădicând-o ca pre un bulgăr, scandalul piciorului departe să o zvârliască; şi aşé de ciia altora lor următori călă / toriia uşoară şi cale deşchisă să facă, căci cătră céle aflate pre lesne iaste a adaoge, dzic cei ştiutori.

CARTEA A ŞEPTEACapul III

Mustră-să nişte băsnuitori, carii, pentru neamul românesc hârtiia muruind, singuri pe sine s-au ocărât

Vino acmu aicea, iscusitule în basne, Simioane, şi tiaca min-ciunilor, Misaile; vino, dzic, aicea şi te uită la românii, şi lăcui-torii Volohiii, pre carii voi basnă bolind, şi minciună născând, ca pre bureţii fără sămânţă de ieri, de alaltaieri, îi faceţi; şi nu ştim de ce Laslău, craiul unguresc (carile, pre vremile / ce dziceţi, numai voaă iaste cunoscut, iară altora istorici nemăruiia), din temniţele Râmului scoşi, şi împotriva tătarâlor aduşi, şi apoi în ţara Ardea-lului, spre lăcuire puşi, să fie fost.

Păţit-au neamul românesc cu voi, tocma ca părintele lor Re-mus, carele, pre tălhari gonind şi bucatele unchiu-său, lui Nu-mitor, cu mână într-armată, de dânşii apărând, el apoi în locul tălharilor prins, şi de tălhuşag cu zavistiia pârât, legăturilor dat şi morţii giudecat au fost; ce dreptatea lui nu numai nevinovat l-au scos, ce încă nepot lui Numitor, ficior lui Mars şi a Reii, şi zidito-riu împărăţiii şi cetăţii romanilor l-au arătat.

222

Aşé numele tălhariului au găsit împărat, aşé numele vinova-tului, pre nepot unchiului au arătat. Aşé voi cu acelaşi nume, hulă şi ocară nepoţilor şi strănepoţilor lui, a pune silind, a lor cinste şi slavă mai tare a izbucni, şi lumii a să înştiinţa; iară a voastră ocară şi blăstămată măzăcie, ca tălaniţa dezmăţată pre uliţă a să purta pricină sinteţi, pricină daţi.

Cine dară au fost acei români sau volohi carii cu 397 de ani mai înainte la istorici, pre acésteaşi locuri să pomenesc, decât La-slăul vostru, de la carii picinighii şi polovţii limba să-şi fie împru-mutat? […]

Au românii din Dachia cu mită au cumpărat condéile scriito-rilor streini să le scrie neamul, traiul şi alalte, cu atâta summe de ani mai înainte?

O, cât de grozav stă menciuna în scaunul adevărului! O, cum să dovedéşte basna, macar că câtăva vréme ar tréce pănă a să dez-văli! O, câtă ocară un măzac ca Simion şi ca Misail (de bunăvoie trec aicea cu pomenirea pe Sarniţie şi pe Jan Zamoschie, léşi), şi câtă a cinstii scădére numelui istoricesc să aduce, când băsnui-tori ca aceştea, nume istoricesc plăzmuind, basne scornésc şi spre adeverinţa povestirii, nici o mărturie mai véche înainte nu aduc, nici arată de la cine au vădzut, au audzit sau au citit.

Că obicéiul istoricului, carile adevărată istorie a scrie pof-téşte, iaste, ca de va scrie lucrurile vremilor sale, altă / mărturie fără ştiinţa inimii sale să nu aducă, căci nici are; de vréme ce el iaste întăi scriitori; ce rămâne, ca după ce-şi va scoate scrisorile la ivală, alţii de adeverinţa lui cercând, la ştiinţa inimii întărit să fie, precum de-l vor alătura cu alţi scriitori a aceloraşi vremi şi a aceloraşi lucruri, să nu să ruşineadză, nici de mincinos să-l poată dovédi.

Iară când culége istorie vremilor trecute, şi cu mult mai îna-inte de vacul său lucrate, trebuie să pomenească, şi să dovedească de unde au cules acealea ce el samănă, şi din ce jicniţă au luat grăunţăle ce împraştie, că aceasta nefăcând, nu grâu, nu săcară,

223

nu altă sămânţă adevărată, ce zizanie şi păring, din sine născut şi plodit va sămăna.

Ce Simionul acesta, ce-i dzic Dascal, dară adevărat nedascal, de acéstea de toate sărac şi gol fiind, şi pentru ca minciuna sa cu altă ceva să scutiască neavând, atâta numai dzice, că această isto-rie (ba foc), macar că la hronic nu să pomenéşte, însă el şi aceasta nepomenită n-au vrut să o lasă.

Nu aşé, nevrednicule, nu aşé; nu agiunge istoricului adevărat să dzică numai că şi acesta nepomenită n-au vrut să o lasă; ce mai trebuie, precum scrie cutarele şi cutarele, iară amentrelea regulă de toţi priimită iaste şi de toţi învăţaţii întărită, adecă: <Dicum unius, dicum nullius> dzisă unuia, ca dzisă nimăruia a fi de ne-credzut, adecă şi ca cum nici ş-ar fi dzis-o cineva.

Aşé dară, înţelepte cititoriule, vădzind pomenirea neamului şi numelui moldovenesc pre la anii însămnaţi, de la istoricii streini făcută, iarăşi cu drepţi ochi, pre hroni/cul nostru înainte păşéşte şi toate tâmplările, precum în cursul vrémilor au cădzut, socotind şi giudecând, pare-ni-să, şi cu vârtoasă nădéjde sintem, precum şi singur vei mărturisi că, ţărâle acéstea carele românii şi astădzi le ţin, niciodată de dânşii de tot părăsite şi pustiite să nu fie rămas, ce încă cu întemeiate stăpâniri, totdeauna să fie trăit, nu aşé noi dară, pre cât streinii, pre carii urmăm istorici, îţi vor dovedi. Noi dară acmu la cursul istoriii să ne întoarcem.

Capul XVAcéiaşi să arată de la Manuil Comnenos

până la Alexie Anghel

[...] Iaste dară de câteva ori poménitul Nichita Honiatis, grec, şi de toată credinţa vrednic istoric, carile pentru romanii din Volo-hia şi pentru războaiele carile, pe vrémile când el istorie sa ţăsea, cu împărăţiia răzsăritului au avut, pre larg şi îndestul scrie, precum în carte carea urmadză, cu nemutate cuvintele lui Nichita Honia-

224

tis, toată istoriia lui carea au scris pentru războaiele românilor cu împărăţiia răzsăritului, din cuvânt în cuvânt o vom aduce.

Cu a căriia adeverinţă, cu bună îndrăzneală putem dzice: vino acmu, bunule Simioane şi frumosule Misaile, şi videţi pe românii din Volohia, pre carii pre acestea vrémi dziceţi că n-au fost nicăiuri, sau de au fost încă să fie fost la Râm, sau precum voi băsnuiţi, în temniţile Râmului, că Laslăul vostru, pre carele din crierii voştri îl naşteţi, după vrémea ce voi însămnaţi au avut războiu cu Batie hanul tătărăsc, iară Batie au trecut cu prada sa în ţara un/guriască la leat 1242 şi aşé iaste cu 56 de ani mai pre urmă. O, scârnavă-i minciuna şi însutit mai scârnav minciu-nosul carile o scornéşte! Că de vréme ce pre vrémea lui Batie dziceţi c-au fost acel Laslău craiu în ţara unguriască, şi el întăi au adus pre acei oameni răi de la Râm şi apoi după biruinţă i-au aşedzat pre la Maramorăş, acéşti romani, carii, după cum am dzis, numele mai pre urmă în volohi sau vlahi, cu 56 de ani mai înainte, de unde s-au luat? Pentru carii istoricul grecesc, nu fără oarece stidire, ce adeverinţii slujind, dzice, că oastea carea întăi au trimis asupra lor Isachie Anghel împăratul, de tot au prădat-o. Adevărat dară, că au fost adus Laslăul vostru tălhari şi oameni răi de la Râm şi deşertând temniţile Italiii au împlut Maramo-răşul; aciia tălhari numai ai voştri părinţi au fost şi de la dânşii poate v-aţi învăţat a fura adevărul istoriii. Iară românii, carii sint părinţii moldovénilor şi a munténilor, precum cu multe şi tari dovéde am arătat, totdeauna pre locurile sale au lăcuit, precum şi acmu acéiaşi lăcuiesc. Ce atâta mustrare agiungă-vă, mai ui-taţi-vă înainte, pentru volohii noştri la acelaşi istoric.

225

CARTEA A NOĂACapul X

Arată-să ciudat chipul basnii scornite pentru Laslăul cel scornit şi minciunos

[...] Pocitanie aceasta a lui Laslău (ce-i dzice Simion mă-zacul craiu unguresc şi în predosloviia hronicului lui Uréche o au adaos), în capetele trecute atâta am înfruntat-o şi la gol am scos-o, cât mai mult <mai mult a o scutura n-ar fi trebuit; ce căci prin multă vréme> prin auzul cititorilor ştim că s-au tăvălit şi oarece chip de istorie adevărată au luat, pentru acéia şi mai tare a o scutura şi din toate încheieturile a o deznoda şi a o destrăma foarte de treabă şi în adeverinţa istoriii de folos a fi am socotit. Că precum cât iaste întunéricul mai des, atâta lumina să lumi-neadză mai tare şi mai departe îşi sloboade radzăle, aşé pre cât să dovedéşte minciuna mai tare, pre atâta ştiinţa adevărului să curăţéşte şi să lumineadză.

Pocitanie aceasta, dzice dară Simion să o fie luat din istori-cul cel unguresc; iară din care istoric anume nu arată; dzice că în hronicul lui Uréche nu iaste scris, iară el, socotind-o că pré-semne va fi adevărată, n-au vrut să nu o scrie. (O, ce frumos giu-decătoriu, asémenea aceluia, căruia dzicându-i unul să gâcească ce ţine strâns în pumni, el au răspuns că de-i va spune numai forma lucrului aceluia, atuncea va putea să giudece şi anume să gâcească ce ţine în pumn. Celalalt spuindu-i că ţine în pumn un lucru rătund şi în mijloc găurit, / gâcitoriul, după multă chiteală, i-au răspuns dzicând că altă nu poate fi fără numai o piatră de moară, căci acéia iaste rătundă şi în mijloc găurită. Tocma aşé iaste şi socoteala giudecătorului Simion, socotind numai căci iaste rătundă şi găurită, iară nu ce poate pumnul cuprinde).

226

CARTEA A DZECEACapul V

Aceastaşi să poate înţelége din hroniculŢărâi Munteneşti şi din hronicul moldovenesc

[…] Iară din hronicul moldovenesc, întăi dzicem că mare jeale ne iaste căci hronicul carile au fost scris mai denainte de hronicul lui Uréche vornicul şi a lui Misail măzacul să aflăm nicicum n-am putut. Iară precum cel dintăi istoric a ţărâi Mol-dovii să nu fie fost Uréche vornicul, singur el mărturiséşte, de vréme ce în multe locuri pomenéşte de hronicul cel moldove-nesc. Aşijderea Misail şi Simion veade-să acel vechiu hronic să-l fie avut la mână, căci şi ei pomenesc de acelaşi hronic, precum şi de a lui Uréche; şi ales Misail Călugărul anume însămneadză precum acel dintăi istoric au fost însămnând viiaţa domnilor de la Dragoş Vodă numai pănă la Petăr Vodă Şchiopul.

Dzicem dară că mare jéle ducem pentru căci acel vechiu hro-nic la mână nu ni-au vinit; iară pricina iaste căci vădzind noi adă-osăturile basnelor carile acel Misail şi următoriul lui, Simion, din uscată tidva lor li-au scornit şi în pridosloviia hronicului lui Uréche fără nici o ruşine a le amesteca au îndrăznit, atâta cât acmu orice, şi adevăr ar fi scris, toată credinţa ş-au pierdut, căci semel mendax semper mendax, odată minciunos, pururea minciunos rămâne, cel ce într-una, acela şi în toate, şi căci aceasta iaste dobânda minciu/nosului, ca când ar grăi şi adevărul să nu să mai creadză.

Iară de am fi avut acel vechiu hronic la mână, precum pen-tru înturnarea lui Dragoş Vod la moşiia sa, aşé pentru alţi români carii au mai rămas pe supt munţi şi pre la locuri mai tari şi după năpada lui Batie, multă lumină socotim în aflarea şi înştiinţarea adevărului c-am fi putut avea.

Iară dintr-aceaste létopiseţe, carile acmu prin mânule noastre să poartă, macar că chip şi socotială de adevărată istorie nu pot

227

avea, însă pre cât arată că şi mai denainte de înturnarea moldové-nilor de la Ardeal să să fie aflat nişte cojocari unguri la Suciavă şi nişte olari la Baie şi de un Iaţco rus, la satul carile de pe numele acelui rus şi acmu să să fie chemând Eţcanii.

Acestea de au fost aşé adevărat, putem dzice că de mirat lu-cru iaste cum ungurii şi ruşii, oameni streini fiind, s-au putut stăvi şi a să ţinea pre acéle locuri, iară cei de moşie nicicum? Ce acés-tea, precum adevărul istoricilor streini dovedéşte, aşé noi le ţinem să nu fie altă fără numai basne din slabi şi proşti crieri scornite; precum şi de capul boului în pecétea ţărâi să să fie luat de pe boul cel sălbatec, pre carile gonindu-l căţeaoa Molda, şi înecându-să în apa Moldova, de pe numele aceii căţele întăi apa să să fie chemat Moldova, iară apoi de pe numele apii, toată ţara.

Ce pentru pecétea ţărâi, am arătat aiurea că nu poate de aiurea să să fie luat, fără numai de pe cetatea carea întăi au făcut Traian împărat în Dachia şi au numit-o [Caput Bovis], Capul Boului.

Iară numele ţărâi marturi ne sint istoricii streini, că încă şi mai denainte de Traian, când trăiia pe acéstea locuri dachii, o parte din Dachia s-au fost chemând Molisdavia, adecă Davia moale şi multe cetăţi într-însa, a cărora numere mai multe să sfârşiia în Davia sau Dava.

Aşijderea târgul Romanul, carile iaste pe apa Moldova, după ce s-au aşedzat / romanii lui Traian în Dachia, s-au fost chemând Forum Romanorum, adecă târgul romanilor.

Acéstea dară numere istoriia adevărată aşé le va, aşé le dzi-ce, iară nu scornite (precum va băsnuitoriul Misail şi altul ca dânsul, Simion) din floace de cojoc şi din hârburi de oale. Ce pentru acéstea în ceastă dată mai multe a dzice părăsind, poftim pre cititoriul nostru să nu să lenească a cerca în cartea hotărârii ţărâi Moldovii, pre carea cu patru ani mai înainte în limba lăti-nească am scris-o.

Iară de va plăcea lui Dumnădzău să mai fim între vii, şi pre acéia în limba noastră, ca şi pre aceasta, a o întoarce vom pune

228

osteninţă, că acolo nedejduim că de toate pre amănuntul şi îndes-tul să va înştiinţa.

Fragmente citate după: Dimitrie Cantemir. Hronicul ve-chimii a romano-moldo-vlahilor. În 2 volume. – Bucureşti: Mi-nerva, 1999 – 2000.

Glosar:ţenchiul – ţintă, exact, la timp, ţel;nebetejit – intact, nevătămat;a boli – a născoci; măzăcie – murdărie;tălaniţă – femeie desfrânată;jicniţă – grânar;păring – mohor;pocitanie – relatare, povestire, istorisire (mincinoasă).

Evaluare:Relataţi despre geneza şi structura operei.1. Demonstraţi că 2. Hronicul constituie testamentul ştiinţific

lăsat de D. Cantemir poporului său.Comentaţi viziunea autorului cu referinţă la necesitatea 3.

traducerii lucrării din latină în română.Selectaţi din text şi comentaţi argumentele ce susţin ideea 4.

de origine, romanitate şi continuitate a poporului român.Relaţionaţi virtuţile umane promovate de Cantemir (în 5.

fragmentul: Aşé acmu, tot accia bărbaţi sint carii cu multul mai cu fericire au ţinut cinsteşi a muri, decât cu chip de cinstea şi de bărbăţiia lor nevrednic a trăi) cu valorile lumii moderne.

Estimaţi expresivitatea artistică a 6. Hronicului, prin co-mentarea sugestiei unor figuri.

Dezvoltaţi opinia lui Ion Minea: „7. Hronicul oferea atâtea idei noi, atâta orgoliu, atâta energică afirmare de sine, cum cereau istoriografii ardeleni latinişti contemporanilor lor”.

229

Realizaţi un eseu cu tema: „Valoarea istorică a 8. Hronicu-lui”, pornind de la afirmaţia lui P. Panaitescu: Cu Hronicul, D. Cantemir pune temeliile istoriei critice a românilor, reia ideea cronicarilor moldoveni despre unitatea de origine a poporului român, idee cărei îi dă însă un fundament critic bazat pe o vastă erudiţie.

Repere critice

„Umaniştii români apreciau valoarea culturii ca element con-stitutiv al esenţei omului, prin care el se deosebeşte de alte fiinţe. Ei au ajuns la concepţia despre universalitatea sau unicitatea ci-vilizaţiei umane care trece peste barierele etnice, dar şi peste cele confesionale şi religioase. Cărturarii umanişti se conduceau de principiul conform căruia creştinismul în toate manifestările sale este unic, după cum este unică şi civilizaţia europeană. Mişcarea umanistă românească a generat o adevărată răsturnare în istorio-grafie, efectuând trecerea de la descrierea empirică a evenimen-telor către reflecţie, prezentare de fapte şi evenimente menite să convingă. Istoria, cunoaşterea trecutului ţării este, în concepţia umaniştilor, o trăsătură ce deosebeşte popoarele civilizate de cele barbare. Semnificativă pentru concepţia istorică a umaniştilor este tendinţa de a include istoria românilor în cadrul istoriei universa-le, precum şi teza cu privire la evoluţia în istorie, pe baza căreia se elaborează o concepţie de sinteză asupra istoriei universale, în care întreaga desfăşurare a istoriei omeneşti este plasată în cadrul unor cicluri istorico-geografice”.

Gheorghe Bobână. Umanismul în cultura românească din secolul al XVII-lea – începutul secolului al XVIII-lea. – Chişi-nău: Epigraf, 2005, p.233.

„Dimitrie Cantemir a aparţinut acelui veac de început în aventura formării conştiinţei moderne. Prin urmare, morfologia

230

spiritului cantemirian concentrează formele simbolice prin care el a înţeles lumea, a transmis contemporanilor şi posterităţii un me-saj despre înfăţişările ei. Aceste forme – în fapt zonele cunoaşterii pe care le-a abordat – i-au permis lui Cantemir să se implanteze cu propriul spirit în lumea veacului său graţie unor metodologii diversificate pentru fiecare domeniu de care s-a ocupat, al artei ori al ştiinţei. Dacă ne raportăm la aceste metodologii, încercând să extragem fundamentele unităţii lor subtextuale, atunci o astfel de critică a raţiunii aplicată fiecărui domeniu devine, prin lectura unitară a universului cantemirian, o critică a culturii al cărei ultim resort ar fi dezvăluirea însăşi a conştiinţei auctoriale. Plecând de asemenea de la metodologia ştiinţelor şi artelor în viziunea (sau versiunea) lui Cantemir se poate reconstitui, prin confruntare cu alte demersuri de epocă, o teorie generală a formelor de expre-sie ale culturii române, adică morfologia ei în acel moment de început al epocii moderne româneşti care ne-a creat, peste trei veacuri, pe noi înşine”.

Ecaterina Ţarălungă. Dimitrie Cantemir. Contribuţii do-cumentare la un portret. – Bucureşti: Minerva, 1989, p. 313.

„Divanul este una din operele mari ale gândirii româneşti şi ale cugetării Europei de Sud-Est în general. Substanţa bogată şi nuanţată a acestei scrieri, în care sunt întreţesute, într-un intere-sant efort de sinteză, ideile raţionalismului încă tânăr cu urzeala gândirii medievale în curs de prefacere, fac din prima lucrare a lui Dimitrie Cantemir cartea reprezentativă a unei epoci şi a unei mari lupte de idei care avea să separe religiosul de laic şi să aducă apoi triumful celui din urmă în culturile română şi neogrecească”.

Virgil Cândea. Studiu introductiv la Dimitrie Cantemir. Opere. Divanul. Istoria ieroglifică. Hronicul vechimei a roma-no-moldo-vlahilor. – Bucureşti: Editura Academiei Române, 2003, p. 96.

231

„Este o lucrare (Divanul - n.n.) de mare îndrăzneală pentru vremea ei, o încercare de transpunere a teologiei ortodoxe în ter-menii gândirii laice a Europei începutului de veac al XVIII-lea, faţă de care nu mai mergea cu teologia naivă de catehism, bună la un anumit nivel, dar absolut insuficientă într-o lume care făcuse deja paşi uriaşi spre raţionalism. Canemir este teolog european, teolog de speculaţie, erudit, om de neverosimilă cultură pentru vremea lui. Polemist versat, om cu idei, stăpân pe punctul lui de vedere, orto-dox ca un arhiereu, el nu numai că ne surprinde, ci ne uimeşte”.

Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului. Das-căli de cuget şi simţire românească. – Alba-Iulia: Reîntregirea, 2004, p. 249.

„Expunerile în care se dă glas adâncului patriotism de care este animat autorul Hronicului, în care sunt preamărite calităţile strămoşilor şi dragostea lor de „moşie” sunt nenumărate imnuri limpezi, convingătoare şi calde omagii care cuceresc cititorul.

Hronicul nu este o lucrare beletristică – dar nu este nici un tratat de istorie impersonal, sobru, lipsit cu totul de ornamente expresive; retorica, pe care şi-o propusese Cantemir drept exer-ciţiu în Istoria ieroglifică, se dovedeşte a fi devenit cutumiară în ultima sa scriere. Aşa se face că Hronicul, complex „dotat” cu informaţie, beneficiază complementar de participarea afectivă a autorului, precum şi de atractivitatea „conferită” de ars bene dicendi; însuşiri ce-l destinează aproape în egală măsură specia-liştilor istorici, dar şi literaţilor”.

Stela Toma. Studiu introductiv // Dimitrie Cantemir. Ope-re. Divanul. Istoria ieroglifică. Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor. – Bucureşti: Editura Academiei Române, 2003, p. 838.

„Cel mai de seamă intelectual român din epocă este, neîndo-ielnic, Dimitrie Cantemir. Hronicul vechimei a romano-moldo-

232

vlahilor este opera unui Hasdeu al veacului XVIII, cu un plan utopic şi nerealizat, în care autorul îşi pune deodată mai multe întrebări decât şi-au pus toţi înaintaşii lui într-ale istoriei naţiona-le la un loc: „Care lucru precum ni să pare au stătut pricină pentru care noi cei mai de pre urmă mai nici o ştiinţă fără prepus putem avea: cine adecă iaste adevărat scith? Cine ghet? Cine dac? Cine unn? Cine gherman? Cine sarmat? Cine slovan?” [...] Din dorinţa de a nu lăsa pe dinafară nimic, autorul n-a putut merge mai de-parte de primul volum (de la origini la descălecat). Circulaţia prin cópii a Hronicului este însă uimitoare. Ardelenii de la sfârşitul secolului le vor descoperi la Blaj şi la Viena. Bibliografia folosită o întrece pe a Stolnicului: 154 de titluri. Cantemir e conştient şi mândru de asta: „cum să dzice cuvântul, nici o piatră neclătită şi nici un unghiu nescociorât n-au lăsat”. Problematica este pe mă-sura izvoarelor: origini, teritoriu, continuitate, limbă, obiceiuri. Ne surprinde accentul de purism latinist, care explică interesul Şcolii Ardelene pentru carte (noi am fi „cea mai din lăuntru şi mai de treabă mădulare a împărăţiei romanilor”) şi arată nu numai că basnele unui Simion Dascălul n-au prins, dar că reacţia la ele a condus la exagerarea contrară”.

Nicolae Manolescu. Istoria critică a literaturii române. Vol. I. – Bucureşti: Minerva, 1990, p.74.

„A trebiut să vină, în fine, D. Cantemir, ca să putem vor-bi astăzi despre un autentic gest întemeietor, crearea celui dintâi text ficţional de structură romanescă: Istoria ieroglifică. Pe lângă mutaţia radicală produsă de el prin negarea paradigmei perimate a povestirii nonfictive, dar plină de înţelesuri, a cronicarilor şi trecerea la ficţiunea romanescă de mare amploare, principele ge-nial, total dezinhibat, îşi integrează cu îndrăzneală opera în fluxul european şi oriental al literaturii contemporane lui.[...] Tehnicile narative utilizate asigură varietatea comunicării faptelor; autorul îşi maschează mereu prezenţa, se retrage temporar şi se lasă în-

233

locuit de alte voci, care, aparent, nu mai sunt ale lui, ci ale perso-najelor. [...]

Întregul narativ al romanului absoarbe în compoziţie nume-roase apologuri povestite cu pasiune şi tâlc de mai multe perso-naje. Cele mai frumoase sunt poveştile Vulpii, citite azi ca instru-mente de caracterizare indirectă a unui personaj. Cu aceste fabule în fabulă, D. Cantemir plăteşte un evident tribut manierei narative orientale, cu literatura sa de factură sapienţială, dar şi mentalităţii populare româneşti. Inserarea lor are rostul de a susţine discursul auctorial, de a-i adânci sensul, istorisind o situaţie perfect asocia-tă logic cu ceea ce el povesteşte din istoria trăită subiectiv”.

Elvira Sorohan. Dimitrie Cantemir, modernitatea romanu-lui // Dimitrie Cantemir. Dimensiuni ale universalităţii. Studii. Sinteze. Eseuri. – Chişinău: Gunivas, 2008, p. 35-38.

„Este timpul ca Istoria ieroglifică să-şi reia locul ce i se cu-vine printre capodoperele literaturii noastre, loc pe care îl aşteaptă aproape de trei veacuri şi pe care numai un destin capricios şi ne-meritat a împiedicat-o să-l ocupe. Căci Cantemir a răscolit toate cotloanele limbii noastre, a topit-o, a dăltuit-o, i-a trezit toate mâ-lurile adormite şi a altoit-o cu toate izbânzile literaturilor atunci glorioase. În clipa în care s-a scris Istoria ieroglifică literatura şi limba română şi-au căpătat dovada calităţilor care le vor face, mai târziu, să ocupe locul cuvenit în contextul universal: se semna-se actul lor de naştere. Cantemir n-a ştiut-o, urmaşii i-au ignorat existenţa, apoi n-au înţeles importanţa sa. Şi cu toată singularita-tea ei, dacă vom privi cu atenţie paginile Istoriei ieroglifice, vom găsi aici dormind pe viitorul Eminescu, Blaga, Arghezi, Barbu. Ea îi presimte pe toţi. Fără urmaşi, Cantemir nu este deschizător de drumuri, el este însă proorocul întregii noastre literaturi. Is-toria ieroglifică n-a născut influenţe, din acest punct de vedere ea nu poate explica nimic. Ea ne poate însă confirma, şi acest lucru îl face cu prisosinţă. Ea este o nouă şi importantă dovadă

234

a specificităţii şi valorii literaturii române, literatură născută nu din întâmplări şi influenţe, ci urmându-şi o firească dezvoltare de-a lungul veacurilor. Studiind Istoria ieroglifică avem aceeaşi emoţie sacră de care erau cuprinşi vechii magi când descopereau acelaşi semn simbolic încifrat în mersul stelelor şi al insectelor, în destinul popoarelor şi măruntaiele păsărilor. Într-adevăr, în cartea sa Principele ne lasă spre descifrare ascunsa hieroglifă a literatu-rii noastre, hieroglifă rămasă în ultima sa esenţă aceeaşi în ciuda secolelor, viziunilor şi temperamentelor”.

Manuela Tănăsescu. Despre Istoria ieroglifică. – Bucu-reşti: Cartea Românească, 1970, p.18.

„Vasta operă a lui Dimitrie Cantemir, filosofică, literară, şti-

inţifică, scrisă în mai multe limbi, rău editată, nu e citită şi e soco-tită chiar ilizibilă de unii. Pentru lectorul devotat, oricât de dificilă în aparenţă, ea este revelatoare de idei şi de imagini, creaţia unui veritabil gânditor, poet, romancier, cercetător dornic de a fi în cu-rent cu toată ştiinţa lumii din toate timpurile şi de pretutindeni”.

Al. Piru. Literatura română veche. – Bucureşti: Editura pentru Literatură, 1962, p. 348.

„Literatura cronicărească este deci un gen marcant, cu pul-saţii trainice şi cu fundament serios în secolul al XVII-lea şi în primele decenii ale secolului al XVIII-lea, dacă ne referim şi la „letopiseţele” din Muntenia, cu alte individualităţi, alte stiluri şi altă respiraţie literară (Radu Greceanu, Radu Popescu, Anonimul brâncovenesc etc.).

Dar în această epocă intră pe scena culturii figuri extraordi-nare, ca ştiinţă şi viziune, precum Stolnicul Constantin Canta-cuzino, format la Padova, şi Dimitrie Cantemir, format la Con-stantinopol. Primul vine cu date şi idei revelatoare în Istoria Ţării Rumâneşti, al doilea copleşeşte cu valoarea operei sale variate. Plasaţi, prin idei şi operă, într-un clasicism românesc, ei prefi-

235

gurează, de fapt, epoca luminilor europene. Cantemir are ecou european şi este ales membru al Academiei din Berlin. Cu sau fără legătură directă, Montesquieu, cu ale sale Consideration sur les causes de la grandeur des Romains et de leur decadence (1734), se apropie de conţinutul operei lui Cantemir: Historia in-crementorum atque decrementorum Aulae Otomanice (1716). În Descrierea Moldovei sau în Sistemul religiei mahomedane valorifică, în spirit avansat, elementele de civilizaţie în cultura populară, iar în Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor are o viziune clară asupra formării, continuităţii şi unităţii de istorie şi de viaţă a poporului român”.

Ion Constantin Chiţimia. Coordonate ale literaturii româ-ne vechi // Ipostaze ale literaturii române vechi şi premoderne (secolele XVI - XVII). – Chişinău: Elan Poligraf, 2007, p. 20.

236

Ion Neculce (1672-1745?)

Cel de-al treilea mare cronicar al literatu-rii române, Ion Neculce, ne-a lăsat drept moş-tenire o operă literar-istorică scrisă cu har de un povestitor înnăscut. Deşi nu avea studiile de care au avut parte Grigore Ureche şi Miron Costin, totuşi el este acela care a pus temeli-ile viitoarei „dinastii” de mari povestitori în literatura română: Ion Neculce, Ion Creangă, Mihail Sadoveanu.

Ion Neculce s-a născut la Prigoreni, ţinu-tul Cârligăturii, în 1672 în familia lui Neculce vistiernicul, grec de origine, şi a Catrinei, fiica vistiernicului Iordache Cantacuzino. Rămâne orfan de tată de la o vârsta fragedă. Anii copilăriei şi-i petrece în casa bunicii Alexandra, supranumită Iordăchioaia visti-erniceasa. Războaiele turco-polone, în timpul cărora a ars conacul familiei şi a fost omorât tatăl vitreg al lui Ion Neculce, i-au făcut să pribegească timp de patru ani, împreună cu mama şi bunica, în Ţara Românească, la rudele după mamă, în familia Stolnicului Constantin Cantacuzino. Cecetătorii sunt de părere că anume în Bucureşti viitorul cronicar şi-ar fi desăvârşit studiile, cu atât mai mult că aflarea în preajma eruditului Stolnic nu putea să nu-i tre-zească gustul pentru carte.

Întoarcerea în ţară la vârsta majoratului îi oferă posibilita-tea de a-şi începe cariera dregătorească. Prima slujbă este cea de postelnic (boier care îngrijea camera de dormit a domnitorului) pe timpul lui Constantin Duca. Următoarea este cea de vătaf de aprozi (căpetenie de slujbaşi ai stăpânirii), apoi vel agă (coman-dant de slujitori pedeştri însărcinaţi cu paza oraşului de reşedinţă a domnitorului).

Căsătoria cu nepoata de soră a lui Antioh şi Dimitrie Can-temir, Maria, fiica Ruxandrei şi a lui Lupu Bogdan hatmanul, i-a

237

adus lui Neculce nu doar o anumită poziţie în societate, ci şi o avere frumoasă. Continuă să urce scara dregătoriilor ţării: într-un tempou mai rapid sub domnia rudelor şi în unul mai lent sub alţi domnitori. Antioh Cantemir îl ridică la rangul de vătaf de aprozi, iar când Antioh lipseşte din Iaşi, este caimacam (locţiitor de domn) împreună cu alţi boieri. Atinge culmile scării ierarhice sub domnia lui Dimitrie Cantemir. Anume în această perioadă este vel spătar (dregătorul ce purta sabia domnului, iar pe câmpul de luptă era unul din comandanţii armatei) şi apoi hatman (comandant) al oastei moldoveneşti. Tot în calitate de hatman participă la toate evenimentele importante ce au loc în Moldova: tratatul de alianţă cu Petru cel Mare, războiul ruso-turc de la Stănileşti, înfrângerea oastei aliate şi plecarea, împreună cu D. Cantemir şi alţi moldo-veni, în Rusia. Grija pentru copiii rămaşi în ţară, dar şi, probabil, atmosfera nefavorabilă atât în societatea rusă, cât şi în diaspo-ra moldovenească, l-au determinat să ia decizia de reîntoarcere: Dar eu eramu bucuros c-au venit acela ceas, de-am găsit vreme să ies dintr-acel norod greu şi cumplit. Că-s nişte oameni foarte necredincioşi, şi pre cu greu traiu au oamenii ce sunt nedeprinşi cu acel felu de oameni dintr-acele părţi. Neîndoios, „schimba-rea hirii” domnitorului D. Cantemir a avut un rol decisiv: „Decii Dumitraşco Vodă nu vre să ţie pe moldoveni cu dragoste, ca pre nişte streini ce şi-au lăsat casăle şi s-au străinat de moşiile lor pentru dânsul, ce vre să-i ţâe mai aspru decât în Moldova, că i se schimbase hirea într-alt chip, nu precum era domnu în Moldova, ce precum era mai înainte pre când era beizade... încă şi mai rău, şi uite la beţie. Să scârbie de fiece, şi uşa îi era închisă, şi nu lăsa pre moldoveni nicăieri din târgu să iasă afară, fără ocazul lui”. Plecarea lui Neculce din Rusia a fost regretată foarte mult de soţii Cantemir.

Peregrinările lui Ioan Neculce au durat nouă ani. După cei doi ani petrecuţi în Rusia, alţii şapte i-a stat în Polonia din cauza intrigilor ţesute de boierii care l-au deposedat de avere. Îşi redo-

238

bândeşte bunurile după un proces în care a demonstrat că nu a fost în cunoştinţă de cauză în legătură cu venirea ruşilor în Moldova şi că nu el este vinovatul principal în înfrângerea de la Stănileşti.

S-a întors în ţară sub domnia lui Mihai Racoviţă în 1719. Ocupă, după revenire, posturile importante de vornic al Ţării de Sus şi de judecător de divan, împreună cu alţi boieri, la toate tre-bile şi judecăţile şi sfaturile.

În timpul războiului ruso-turc din 1739 nu părăseşte Iaşul împreună cu domnitorul şi se pomeneşte învinuit de nişte fapte pe care nu le-a săvârşit şi este închis la „başbuluc-baş” câteva zile, dar e eliberat din lipsă de probe.

Data trecerii în nefiinţă a marelui cronicar nu poate fi stabili-tă cu precizie. Informaţiile referitoare la Ion Neculce dispar după 25 februarie 1745 (ultima amintire a numelui cronicarului în do-cumente), iar la 12 ianuarie 1746 se făcea deja împărţirea averii.

Cum am văzut din Predoslovie, Letopiseţul Ţării Moldovei cuprinde două părţi: una fixează un număr de 42 de tradiţii şi alta continuă cronica lui Miron Costin. Cu referinţă la O samă de cu-vinte, Ion Neculce ne atenţionează că această parte din material nu putea fi încadrată în letopiseţ şi a fost plasată înaintea acestuia, constituind culegerea de legende, ce poartă titlul O samă de cu-vinte ce sunt audzite din om în om, de oameni vechi şi bătrâni, şi în letopiseţu nu sunt scrise, ce s-au scris aice, după domnia lui Ştefăniţă-vodă, înaintea domniii Dabijii-vodă. O bună parte din ele, nouă la număr, îl au ca personaj principal pe Ştefan cel Mare, ceea ce certifică faptul că figura acestuia, la mai mult de două secole de la trecerea în nefiinţă, era în centrul atenţiei societăţii moldoveneşti. Altele îi au ca protagonişti pe Petru Rareş, Des-pot Vodă, Aron Vodă, Miron Barnovschi, Vasile Lupu, Nicolae Milescu Spătarul ş.a. Or, prin introducerea culegerii O samă de cuvinte, Ion Neculce face o disociere tranşantă între adevărul is-toric, prezentat în letopiseţ, şi tradiţia populară, care nu necesită un grad sporit de credibilitate, deoarece Ce cine va vré să le crea-

239

dă, bine va fi, iar cine nu le va crede, iarăşi bine va fi, cine cum îi va fi voia, aşa va face.

Legendele şi letopiseţul lui I. Neculce au servit ca sursă de inspiraţie pentru scriitorii de mai târziu, în special pentru patruze-cioptişti, dar nu au fost neglijate nici de creatorii secolului urmă-tor: Dimitrie Bolintineanu cu Muma lui Stefan cel Mare şi Cupa lui Ştefan, Constantin Negruzzi cu Aprodul Purice, Vasile Alec-sandri cu Dumbrava Roşie şi Altarul mănăstirii Putna, Mihail Sadoveanu cu Zodia cancerului sau vremea Ducăi-vodă ş.a.

Letopiseţul lui Ion Neculce vine în continuarea celui al lui Miron Costin şi acoperă optzeci şi doi de ani din istoria Mol-dovei, de la 1661, de unde îl părăseşte predecesorul său, până în ajunul trecerii sale în nefiinţă, 1743, adică de la domnia lui Istratie Dabija până la a doua domnie a lui Constantin Mavro-cordat. A început să elaboreze lucrarea la o vârstă înaintată, iar evenimentele fiind demult consumate şi poate de aceea, privind retrospectiv, el vede lucrurile mult mai liniştit, culorile sunt mai estompate, iar tonalitatea este mai puţin critică.

În Predoslovia lucrării autorul aminteşte în cuvinte de lau-dă de înaintaşii Grigore Ureche, Miron Costin, Nicolae Costin, iar compilatorilor letopiseţului lui Ureche – Simion Dascălul, Misail Călugărul şi Eustratie Logofătul, le reproşează lipsa de cultură, deoarece au defăimat pre moldoveni, scriind că sunt din tâlhari. Din lipsă de studii, cronicarul nostru nu cunoaşte letopiseţele ce au fost elaborate până la Ureche şi Costin şi nu aminteşte de cronicile de la curtea lui Ştefan cel Mare sau de cele aparţinând cronicarilor călugări. Tot aici, în Predoslovie, se referă la iniţiativa (proprie, bineînţeles, ...îndemnatu-m-am şi eu, Ion Neculce biv vel vornic de Ţara-de-sus, a scriere întru pomenirea Domnilor...) de a elabora lucrarea şi la izvoarele care au stat la baza cronicii: Însă până la Duca-vodă cel bătrân l-au scris di pe nişte izvoade ce am aflat la unii şi alţii şi din audzite-le celor bătrâni boieri; iară de la Duca-vodă cel bătrân înainte,

240

până unde s-a vide, la domnia lui Ion-vodă Mavrocordat, nici de pre un izvod a nemărui, ce am scris singur, dintru a mea ştiinţă, câte s-au tâmplat de au fost în viaţa mea. Nu mi-au mai trebiut istoric strein să citesc şi să scriu, că au fost scrisă în inima mea. Astfel, prima parte este scrisă din memoria bătrânilor boieri şi a altor martori oculari, iar începând cu domnia lui Constantin Cantemir cronicarul povesteşte numai cele văzute şi trăite de el. Acest moment defineşte aspectul memorialistic al operei lui Neculce în sensul că istoria Moldovei este prezentată prin pris-ma cronicarului şi în strânsă legătură cu personalitatea acestuia. De menţionat că nu trebuie să tragem concluzii pripite cum că I. Neculce ar fi fost părtinitor în interpretarea evenimentelor. Deşi plasează naraţiunea într-o perspectivă subiectivă prin masiva prezenţă a propriei persoane în letopiseţ şi prin scoaterea eului auctorial în prim-plan (eu, Neculce sau condeiul meu), cronica-rul nu exagerează cu laudele şi nu cântă osanale personajelor favorite şi nu denigrează pe cei care l-au defavorizat într-un caz sau altul. În acest sens, exegetul Nicolae Iorga menţionează că: „N-avem a face cu povestirea pătimaşă a luptătorului care abia a lăsat armele din mână; într-însa nu răsună nici imnul de triumf al biruitorului, nici plângerea învinsului prigonit sau înstrăinat, ci limpedea, curata, senina şi buna povestire a unui bătrân foarte bătrân, care, privind în urmă, în dunga din ce în ce mai umbrită a trecutului său, vede înşirându-se acele ce au fost, atât de liniş-tite, de orânduite şi de frumoase”.

Letopiseţul debutează cu domnia lui Dabija-vodă, un domn generos şi atent la cei din jurul său: era omu bun şi blându, fără nice o răutate. Adeseori împărţea bucate de la masa lui oameni-lor de curte. Cei patru ani de domnie au fost cu pace şi cu ţară întemeiată.

Domnia în trei rânduri a lui Duca-vodă îi oferă lui Neculce ocazia să facă o analiză detaliată a evenimentelor din acest timp, să prezinte multe detalii ce conturează o imagine de domnitor

241

crud, profitor şi dornic de a stoarce cât mai multe din sărmana Ţară a Moldovei: Curtea lui, masa lui, cheltuiala lui, ca un craiu ţine. Şi când ieşe afar-în nărod, tot posomorât căuta, ca să-i ie oamenii de frică. Că el apucas-învăţătură de la Vasilie-vodă, fiindu cămăraş mare la Vasilie-vodă. Era om nu pre nalt şi gros, burduhos şi bătrân. Numai îş cerne barba. Pe atâta să cunoşte că n-are acătare minte sau frica lui Dumnedzău. Şi ce gânde el să facă şi la ce să ispitie, şi la ce l-au adus păcatul şi osânda de la Dumnedzău! Şi aşe l-au dus pe Duca-vodă în Ţara Leşască, de au murit acolo. Aşe s-au agonisit de lăcomia banilor, ce ave. Anume viaţa şi domnia lui Duca-vodă, unele detalii semnifica-tive (spre exemplu, dorinţa lui Duca-vodă, ajuns într-un sat, să bea puţin lapte, a fost însoţită de blesteme şi sudălmi la adresa domnitorului care nu a fost recunoscut) i-au servit scriitorului Alexandru Hâjdeu ca sursă de inspiraţie pentru nuvela Domnia Arnăutului.

Toate personajele din letopiseţ sunt bine individualizate. Dumitraşco-vodă Cantacuzino, un domnitor de neam ţarigră-dean, rămas în memoria moldovenilor printr-un comportament deviat, lacom şi nebun, este zugrăvit în cele mai întunecate nu-anţe: Dumitraşco-vodă, fiindu grec tălpiz şi fricos, cu piele de iepure la spate, şi neavând nice o milă de ţară ... şi era om ne-stătător la voroavi, amăgitor ... Şi dup-aceste, după toate, era bătrân şi curvar... Că el, de bătrân, dinţi în gură n-ave. Dimi-neaţa îi înclie de-i pune în gură, iar sara îi disclie cu încrop şi-i pune pe masă. Carne în toate posturile cu turcii depreună mân-ca. Oh! Oh! Oh! Săracă ţară a Moldovii, ce nărocire de stăpâni c-aceştia ai avut! Ce sorţi de viiaţă ţ-au cădzut! Cum au mai rămas om trăitor în tine, de mare mirare este, cu atâtea spurcă-ciuni de obiceiuri şi să trag pănă astădzi în tine, Moldovă!

De un portret memorabil se bucură ţarul Rusiei Petru cel Mare, pe care I. Neculce l-a cunoscut personal cu ocazia venirii acestuia la Iaşi: Iară împăratul era om mare, mai înalt mai decât

242

toţi oamenii, iar nu gros, rătund la faţă şi can smad, oacheş, şi can arunca câteodată din cap, fluturând. Şi nu cu mărire şi fală, ca alţi monarhi, ce umbla fiecum, prost la haine, şi numai cu doao, trei slugi, de-era de grija trebilor. Şi umbla pre gios, fără alaiu, ca un om prost.

De altfel, nu doar personalităţile din letopiseţ au avut parte de portretizări, ci şi întregi popoare (grecii, tătarii ş.a.), iar dom-niile mai multor domnitori ce îşi aveau rădăcinile în Fanarul constantinopolitan îi oferă cronicarului prilejul de a-şi demon-stra grecofobia, de a avea o reacţie dură faţă de orice activitate întreprinsă de aceştia. În acest sens Ion Neculce ne prezintă în imagini de o rară plasticitate o caracterizare colectivă a grecilor: Când a vre Dumnedzeu să facă să nu fie rugină pe fier, şi turci în Ţarigrad să nu fie, şi lupii să nu mănânce oile în lume, atunce poate nu vor fi nici greci în Moldova şi în Ţara Muntenească, nici or fi boieri, nici or pute mânca aceste douo ţări, cum le mânca. Iar alt leac n-au rămas cu condeiul meu să mai pome-nescu, ca să pot gâci. Focul îl stângi, apa o iezăşti şi o abaţi în altă parte, vântul când bate, te dai în laturi, într-un adăpost şi te odihneşti, soarele întră în nuor, noaptea cu întunerecul trece şi se face iar lumină, iar la grec milă, sau omenie, sau dreptate, sau nevicleşug, nici unele de aceste nu sunt, sau frica lui Dum-nedzeu. Numai cându nu poate să facă rău să arată cu blândeţe, iar inima şi firea, tot câtu aru pute, este să facă răutate. Căutaţi de cetiţi la hronograful grecescu, de vă încredinţaţi şi mai bine, pe când au fost grecii puternici şi împărăţia era a lor, ce făce pre atunce şi ce lucra! Or, deşi îi curge prin vene şi sânge gre-cesc, cronicarul fără nici o rezervă face un portret colectiv axat numai pe defecte şi însuşiri defăimătoare.

Domnitorilor din familia Cantemir Ion Neculce le dedică pagini pline de afecţiune şi de respect fie din recunoştinţă pentru urcarea rapidă pe scările ierarhiei boiereşti, fie din „obligaţiu-ne” de a preamări pe cei care i-au devenit rude prin alianţă (era

243

căsătorit cu nepoata de soră a lui Antioh şi Dimitrie Cantemir). Constantin Cantemir, cel care a pus bazele dinastiei cantemireş-tilor, este de provenienţă modestă, de oameni proşti de la ţinutul Fălciului, practic analfabet, carte nu ştie, numai iscălitura învă-ţasă de o făce, dar posedă calităţi indispensabile unui domnitor: viteaz, cu multe semne pe trup de la multiplele războaie la care a participat, bătrân cu barba albă ca zăpada, ceea ce ar sugera înţelepciunea şi capacitatea de a lua cele mai bune decizii.

Un spaţiu larg este oferit conflictului dintre Constantin Cantemir şi fraţii Costin, Velicico şi Miron. Intrigile partidelor boiereşti rivale au pus începutul „sfârşitului”. Din comentariile cronicarului se creionează, pas cu pas, imaginea tragediei care a pus capăt vieţii unor dintre cele mai luminate minţi ale secolului al XVII-lea din Moldova. De asemenea, din acest fragment se observă puterea de manipulare a unor clanuri boiereşti şi in-capacitatea domnitorului Constantin Cantemir de a analiza „la rece” unele evenimente.

După moartea lui Constantin, cel care a urcat în scaunul domnesc al Moldovei a fost mezinul, Dimitrie Cantemir. Aceas-tă primă domnie, neconfirmată de Poarta Otomană, a durat în jur de trei săptămâni. Concepţia teologică, prezentă în tot leto-piseţul, este foarte pronunţată anume în această scurtă domnie. Astfel, după ce prezintă decesul şi funeraliile domnitorului Con-stantin Cantemir, naratorul nu întârzie să amintească de modesta avere rămasă feciorilor: De la Cantemir-vodă nescareva avere nu le-u rămas, că ce era vinitul mânca alţii, dar şi să accentueze „bogata” moştenire, reprezentată de prietenii turci ai tatălui, cei care i-au ajutat ulterior pe fraţii Cantemir. În acest sens, Neculce menţionează: Ce Dumnedzău unde va, nu trebuiescu bani. Că acel Cherchez Mehmet-paşe le-u prinsu mai bine decât mii de pungi de bani. Că, unde va Dumnedzău, sunt şi bani, şi prietini, şi de toate. Or, în viziunea cronicarului, Dumnezeu este cel care răsplăteşte sau pedepseşte pe fiecare după faptele sale.

244

Domnia din 1710-1711 a lui Dimitrie Cantemir, deşi a durat mai puţin de un an, ocupă a şasea parte din economia textului. Deşi subiectiv în atitudine, Ion Neculce îl poate privi pe Di-mitrie prin prisma calităţilor şi defectelor, configurând treptat un personaj foarte interesant. Pentru a reliefa diferenţa dintre domnitorul Dimitrie Cantemir în prima domnie şi în cea de-a doua domnie, autorul face portretele din tinereţe şi de maturitate ale acestuia: ...Că era atunce nerăbdătoriu şi mânios, zlobiv la beţie, şi-i ieşisă numele de omu rău. Iar acmu, viind cu domnia, nu ştiu, să-ş piiardă numele cel rău: au doar mai la vârstă veni-să, au doar chivernisisă viiaţa lui, unde nu era pace? Că aşe să arăta de bun şi de blând! Tuturor uşe deşchisă şi nemăreţu, de vorovie cu toţi copiii ... Era omu învăţat. Numai la giudecăţi nu pre pute lua sama bine, poate fi trăind mult la Ţarigrad în strei-nătate. Lăcomie nu ave mare, lucrurile lui poftie să fie lăudate.

Printre cei care au fost învestiţi în funcţiile boiereşti se re-găseşte şi numele lui Ion Neculce, iar importanţa pe care şi-o acordă cronicarul (vorbind despre sine la persoana a III-a) este la gradul cel mai înalt: Aceştie era boierii lui Dumitraşco-vodă întăiu. Iar mai de credinţă şi mai ales toate trebile domniei era după mine, Ioan Neculce vel-spătar.

Urcarea lui Dimitrie Cantemir în scaunul domnesc al Mol-dovei avea o dublă intenţie, dar fără nici un punct de intersec-ţie: una, din partea turcilor, presupunea prinderea lui Constantin Brâncoveanu şi predarea lui Porţii Otomane şi alta, din partea lui D. Cantemir, viza materializarea tratatului dintre Rusia şi Mol-dova, încheiat de reprezentantul domnitorului, Luca visternicul, şi împăratul Petru cel Mare în aprilie 1711. Condiţiile acestui tratat, aparent favorabile părţii moldovene, nu au avut sorţi de izbândă. Domnitorul s-a asigurat că oştenii moscali (ruşi) se vor instala în cetăţi doar păn′ s-a întemeie ţara şi nu li se permitea să s-însoare în ţară, nici moşii să cumpere. Bineînţeles că o atenţie deosebită a fost acordată poziţiei domnitorului şi a bo-

245

ierilor moldoveni. Dimitrie Cantemir (probabil că anume el a şi fost autorul tratatului) a prescris domnia sa până la moarte, iar ulterior să fie înscăunaţi doar cei din neamul Cantemireşti-lor. Boierii nu puteau fi maziliţi din boierie păn′ la moarte. Un punct separat se referea la situaţia Ţării Moldovei în caz de eşec în războiul ruso-turc: Aşijdere nicidecum pace cu turcul să nu facă, iar de s-a tâmpla să facă pace, să rămâie Moldova iar suptu stăpânire turcească. Ideea cărturarului Dimitrie Cantemir de a nu schimba imperiul căruia era închinată ţara era foarte bine intuită. Deşi nu cunoştea în profunzime lumea slavă aşa cum o cunoştea pe cea musulmană, el s-a pronunţat pentru men-ţinerea jugului otoman.

Atmosfera care domina în Moldova înainte de venirea ru-şilor era una dintre cele mai triste: Ţara să bejenisă dintr-ace spaimă ce se făcusă. Boierimea mai toţi fugisă de pre lângă dânsul, de-l lăsasă singur, socotind unii că să va mazili din pri-cina turcilor. Alţii socotie că or vini moscalii şi or luoa ţara, şi n-a mai fi Dumitraşco-vodă domnu stăpân. Bucatele să scum-pisă în Iaşi, că nu aduce nimeni nici de o parte, fiind bejenii. Zlotaşii fugie cu banii şi la vistierie nu aduce. În aceste condi-ţii de insecuritate şi incertitudine, spune cronicarul, domnitorul îi încredinţează taina tratatului secret dintre Moldova şi Rusia. Sfatul lui Neculce a fost să renunţe la ajutorul trupelor ruseşti şi să urmeze planul prestabilit de turci. Este de la sine înţeles că domnitorul nu a ţinut cont de sfatul hatmanului. Frica de a ră-mâne o perioadă nedefinită sub dominaţia otomană l-a făcut pe Cantemir să ia o decizie radicală: Voi toţi vă chivernisiţi, ca să rămâneţi la creştini, şi numai eu singur pentru voi să rămâiu la păgâni; că v-am vădzut eu credinţa, că aţi fugit toţi, şi eu am ră-mas singur; pentru ţară, n-or prăda-o tătarii, că moscalii acmu sosescu, şi eu ştiu pre bine că n-or bate turcii pre moscali.

Armata moldovenească a fost întemeiată doar datorită celor 100 de pungi de bani care i-au fost date lui Cantemir de către

246

partea rusă: Şi audzind de leafă, nu numai slujitorii să scrie, ce şi ciobotarii, croitorii, blănarii, crâşmarii. Slugile boiereşti lăsa pre boierii săi şi alerga de să scrie la steaguri. Oaste de strânsură, din târgu, mai mulţi fără arme decât cu arme (subl. n.). De altfel, nici oştirea rusă nu a fost pregătită pentru război: În nădejdea voroavelor streini, a muntenilor, a leşilor, a sârbi-lor, a moldovenilor, au venit împăratul fără oaste, negrijit, să să bată cu veziriul şi cu poiedea oştii turceşti şi tătărăeşti, într-un mijloc de câmpu pustiu. Şi aşe, în nădejdea streinilor, era să-ş piiardză moscalii împărăţia creştinească.

Forţa narativă a lui Ion Neculce se impune în fragmentul dedicat luptei de la Stănileşti dintre trupele moldo-ruse şi cele turceşti. Cu o privire panoramică Ion Neculce cuprinde tot câm-pul de luptă, urmărind succesiv armata turcească şi cea mol-do-rusă şi comentând prin sintagme de o mare forţă sugestivă. Expresivitatea este reliefată şi de comparaţiile des utilizate: Şi aşe căde turcii, ca când ar căde nişte pere coapte dint-unu păr, cându-l scutură oamenii; aşe le-u dat turcii năvală, ca o noajă de lupi într-o turmă de oi etc. Expunerea cronicarului captivează atenţia noastră: evenimentele învie, oamenii se mişcă, lucrează, se agită; atmosfera veacului al XVIII-lea cu felul ei de a gândi şi a simţi ne pătrunde şi ne transpune în trecut.

Soarta lui Dimitrie Cantemir a fost decisă de finalul războiu-lui ruso-turc. După ce povesteşte lupta de la Stănileşti, care nu se încheie cu o biruinţă convingătoare turcească, nici cu un eşec total al ruşilor, I. Neculce exclamă: Voia lui Dumnedzeu au fost, de nici moscalilor nu le-u dat Dumnedzeu chivernisală ca să biruiască pe turci. Aşijdere şi turcilor le-u lăsat Dumnedzeu mintea, de nu s-au prăpădit moscalii de tot. Nu bat cei mulţi pre cei puţini, nici cei puţini pre cei mulţi, ce numai cum va Dumnedzeu. Astfel, pa-cea încheiată dintre ruşi şi turci a pus capăt domniei celui mai lu-minat cârmuitor al Moldovei, Dimitrie Cantemir, el fiind obligat să ia drumul pribegiei împreună cu alţi boieri şi slujitori.

247

Exilul moldovenilor este amintit de Neculce în cuvinte pli-ne de tristeţe şi răzvrătire împotriva celui care se vroia domni-tor peste compatrioţii săi. Firea lui Cantemir este asemănătoare celei din prima domnie: Deci Dumitraşco-vodă nu vre să ţie pre moldoveni cu dragoste, ca pre nişte streini ce ş-au lăsat casă-le şi s-au streinat de moşiile lor pentru dânsul, ce vre să-i ţie mai aspru decât în Moldova. Că i să schimbasă hirea într-altu chipu, nu precum era domnu în Moldova, ce precum era mai nainte, tânăr, pre când era beizade în dzilele frăţine-său, lui An-tiohie-vodă, încă şi mai rău şi iute la beţie. Să scârbie, şi uşa îi era închisă, şi nu lăsa pre moldoveni necăiuri din târgu să iasă afară, fără ocazul lui. Atât atmosfera apăsătoare din diaspora moldovenească, dar şi dragostea şi dorul de copii şi de ţară l-au făcut pe Neculce şi pe alţi boieri să părăsească Rusia.

După 1711 în Moldova a fost introdusă, prin Nicolae Ma-vrocordat, dominaţia fanariotă. Anume în înfăţişarea evenimen-telor de după 1711 se conturează pregnant intenţia confesivă a naraţiunii, deoarece autorul se întoarce în ţară după nouă ani de absenţă şi se implică neostenit în viaţa socială a ţării.

Ion Neculce se impune printr-o formă personalizată a dis-cursului, ceea ce îl deosebeşte de ceilalţi cronicari. Limba lui este cea vorbită pe meleagurile moldoveneşti, acolo unde s-a născut autorul, ea erupând sub presiunea sentimentelor care-l domină. În acest sens este edificator exemplul strigătului de du-rere cu referinţă la soarta ţării: Oh! Oh! Oh! Săracă ţară a Mol-dovii! în care expresia de origine folclorică, foarte asemănătoare bocetului, capătă sub pana cronicarului o puternică amprentă afectivă. Ion Neculce îşi exprimă limpede sentimentele şi emo-ţiile prin cuvinte şi expresii preluate din vorbirea curentă. Fap-tul se explică, probabil, prin temperamentul cronicarului, dar şi prin perioada dificilă pe care o traversa ţara.

Starea afectivă este susţinută adeseori de ironia mânuită foarte abil şi dezinvolt. Din această categorie face parte şi iro-

248

nia îmbinată cu durere sau tragism, reprezentată prin oximoron: Cu acestu fel de mulţumită boierii i-au mulţumit, că l-au închis turcii, şi l-au bătut, şi l-au căznitu cu fel de fel de cazne (cu refe-rinţă la domnitorul Antonie Ruset); Bogat bine şi folos au rămas ţării şi de la Petriceico-vodă, pradă şi foamete mare!

Înzestrat cu talent de povestitor şi cu o bogată experienţă, Ion Neculce ştie să selecteze faptele, să le nareze cu pasiune şi să ne capteze atenţia prin spiritul de observaţie fin, prin portre-tizările personalităţilor istorice şi prin doza de ironie imprimată discursului.

249

LETOPISEŢUL ŢĂRII MOLDOVEIDE LA DABIJA-VODĂ PÂNĂ LA

A DOUA DOMNIE A LUICONSTANTIN MAVROCORDAT

PREDOSLOVIE

Acest pământ al Moldovii n-au fost aşedzat de demult de oameni, să fie fost trăit într-însul cu pace, ce în câteva rânduri au fost şi pustiiu. Deci pentru acee nu să află letopiseţe scrisă de pământeni vechi. Ce de la o vreme, de la descălecatul lui Dragoş-vodă, târziu s-au apucat Urechi vornicul de au scris istoriile a doi istorici leşeşti. Şi l-au scris pănă la domnia lui Aron-Vodă.

Apoi au mai făcut după Ureche vornicul şi un Simion dascal, şi un Misail călugărul, şi un Evstratie logofătul, şi iar l-au scris, cât au scris Ureche vornicul, pănă la Aron-vodă. Numai aceştie, poate-fi, au fost oameni neînvăţaţi, de n-au citit bine la istorii, că au defăimat pre moldoveni, scriind că sunt din tălhari. Pentru aceasta dară nimene din scrisorile lor, nici cele ce ar fi fost adevă-rate, audzite sau vădzute a lor, nu le pot oamenii crede.

Iară pre urma acestora s-au apucat dumnealui Miron Cos-tin, vel-logofăt, de au făcut un letopisăţu. Şi cât n-au putut istovi Miron logofătul l-au istovit fiiu-său, Nicolai Costin, biv-vel-lo-gofăt, şi l-au scris di-nceputul lumii, arătând cine au trăit pre acest pământ, cu mărturii a istorici streini. Şi l-au scris pănă la Dragoş-vodă, şi de la Dragoş-vodă l-au scris di pe izvodul lui Ureche vornicul pănă la Aron-vodă. Însă mult l-au mai împo-dobit, mai frumos, şi Miron logofătul şi fiiu-său Nicolai Costin. Iar mai înainte nu să mai găseşte scris de Miron sau de fiiu-său Nicolai. Poate-fi, de ar fi şi scrise de Nicolai logofătul, dar or fi poate tăinuite, şi pănă acmu la ivală n-au ieşit.

Iară de la Dabije-vodă înainte îndemnatu-s-au şi Ion Neculce, biv-vel-vornic de Ţara de Sus, a scrie întru pomenirea domnilor. Însă

250

pănă la Duca-vodă cel bătrân l-au scris di pe neşte izvoade ce au aflat la unii şi alţii şi din audzitele celor bătrâni boieri; iară de la Duca-vodă cel bătrân înainte, pănă unde s-a vidé, la domnia lui Ion-vodă Mavrocordat, nici de pre un izvod a nemărui, ce au scris sângur, din-tru a sa ştiinţă, cât s-au tâmplat de au fost în viiaţa sa. Nu i-au mai trebuit istoric strein, să citească şi să scrie, că au fost scrisă în inima sa. Deci vă poftescu, cetitorilor, pre unde ar fi greşit condeiul mieu, să priimiţi, să nu gândiţi că doară pre voia cuiva sau în pizma cuiva, ce, precum s-au tâmplat, cu adevăr s-au scris. Doar niscaiva veleaturi a anilor de s-or fi greşit, iară celelalte întru adevăr s-au scris.

Mai socotit-au şi din letopisăţul lui Evstratie logofătul şi a lui Simion dascalului şi a lui Misail călugărului neşte cuvinte câteva, de nu le-au lăsat să nu le scrie, ce le-au scris, măcar că dumnealui Miron logofătul şi cu Nicolai fiiu-său nu le-au scris, şi-i ocărăşte. Şi să cade să-i ocărască, unde face că sunt moldovenii din tălhari. Bine face că-i ocăreşte şi dzice că sunt basne. Iar pentru Dumbra-va Roşie, cum că au arat-o Bogdan-vodă cu leşii, Miron logofătul au lăsat de n-au scris. Dar acee dzicu să nu fie basnă. Şi pentru neamul Movileştilor, şi cum li s-au numit acest nume, dintru Şte-fan-vodă cel Bun, Moghila, iar nu-i basnă. Şi altele multe n-or fi ştiut istoricii streini, ca să le pomenească toate. Deci o samă de is-torii mai alese şi noi nu le-am lăsat să nu le scriem. Însă nu le-am scris la rândul lor, ce s-au pus de o parte, înaintea domniii Dabijii-vodă s-au scris. Ce cine va vré să le creadă, bine va fi, iar cine nu le va crede, iarăşi bine va fi, cine cum îi va fi voia, aşa va face. Că mulţi istorici streini, de alte ţări, nu le ştiu toate câte să fac într-alt pământu. Tot mai bine ştiu cei de locu decât cei streini, însă ce să face în viiaţa lor, iară nu în delungate vremi, iar istoriile celi vechi mai bine le ştiu istoricii, că le au scrisă, iară nu audzite.

Deci, fraţilor cetitorilor, cu cât veţi îndemna a ceti pre acest letopisăţu mai mult, cu atâta veţi şti a vă feri de primejdii şi veţi fi mai învăţaţi a dare răspunsuri la sfaturi ori de taină, ori de oştire, ori de voroave, la domni şi la noroade de cinste.

251

O SAMĂ DE CUVINTE

O samă de cuvinte ce suntu audzite din om în om, de oameni vechi şi bătrâni, şi în letopiseţu nu sunt scrise, ce s-au scris aice, după domnia lui Ştefăniţă-vodă, înaintea domniii Dabijii-vodă. Deci cine va ceti şi le va crede, bine va fi, iară cine nu le va crede, iară va fi bine; cine precum îi va fi voia, aşa va face.

I. Ştefan-vodă cel Bun, luund domnia Moldovii, şi viind tur-cii în dzilele lui să treacă în Moldova la Gălaţi, i-au bătut foarte rău pre turci şi au luat şi Cetatea Albă şi Chilia de la turci. Apoi mai pe urmă iar le-au luat turcii aceste doao cetăţi. Şi în câteva rânduri s-au bătut Ştefan-vodă cu turcii. Iar când s-au bătut la Războieni, atunce s-au aşedzat turcii cu Ştefan-vodă. Şi le-au dat hotar şi olat Bugeacul şi au făcut pace. Şi turcii apoi au adus tătarî din Crâm şi i-au aşedzat în Bugeac, carii stau şi pănă astădzi, pre-cum au aşedzat şi la Hotin lipcani.

II. Ştefan-vodă cel Bun multe războaie au bătut. Şi aşe să aude din oameni vechi şi bătrâni, că, câte războai au bătut, atâte mănăstiri cu biserici au făcut.

III. Ştefan-vodă cel Bun, când s-au apucat să facă mănăsti-rea Putna, au tras cu arcul Ştefan-vodă dintr-un vârvu de munte ce este lângă mănăstire. Şi unde au agiunsu săgeata, acolo au făcut prestolul în oltariu. Şi este mult locu de unde au tras pănă în mă-năstire. Pus-au şi pe trii boierenaşi de au tras, pre vătavul de copii şi pre doi copii din casă. Deci unde au cădzut săgeata vătavului de copii au făcut poarta, iar unde au cădzut săgeata unui copil din casă au făcut clopotniţa. Iar un copil din casă dzicu să fie între-cut pe Ştefan-vodă şi să-i fie cădzut săgeata într-un deluşel ce să cheamă Sion, ce este lângă mănăstire. Şi este sămnu un stâlpu de piatră. Şi dzic să-i fie tăiat capul acolo. Dar întru adevăr nu să ştie, numai oamenii aşé povestescu. Fost-au şi bisericuţă de lemnu în-tru acel deluşel şi s-au răsipit, fiind de lemnu. Şi aşé au fost făcut mănăstirea de frumoasă, tot cu aur poleită, zugrăvală mai mult

252

aur decât zugrăvală, şi pre dinlăuntru şi pre denafară, şi acoperită cu plumbu. Şi dzicu călugării să fie fost făcut şi sfeşnicile cele mari şi cele mici şi policandru şi hora tot prisne de argint, şi pe urmă să li fie luat un domnu şi să fie făcut alteli de sprije, care le-am apucat şi noi. Iar strâcându-să un clopot mare la mănăstire şi făcând călugării clopotul a doa oară, au pus aceste toate ce scriu mai sus în clopot, ca să fie mai mare.

Lăsat-au Ştefan-vodă cel Bun la mănăstirea Putna, după moartea lui, arcul lui şi un păhar, ce vorbié călugării la mănăsti-re că este de iaspis, ce era în chipul marmurii albe şi al farfurii, ca să fie întru pomenire la sfânta mănăstire. Şi arcul l-au fost trăgând cu vârtej. Şi la vremea lui Constantin Cantemir-vodă, fiind răscoale, au vinit nişte căzaci cu leşi, cu moldoveni joimiri, vrând ca să jecuiască cé ori găsi în mănăstire. Deci fiind un turnu cu bună tărie, nu puté să jecuiască. Deci au dzis călugărilor să dé turnul, că nu vor lua a mănăstirii nemică. Iar călugării, necred-zind, nu vré să dé turnul. Iar acei căzaci cu leşi şi cu moldoveni îndată au aprinsu mănăstirea, iar călugării, vădzind că aprind mănăstirea, îndată au dat turnul. Atunce, îndată, având puşci de apă, acei căzaci, leşi şi moldoveni au stânsu focul. Deci atunce au jecuit tot din turnu ce au fost a boieri şi a neguţitori, iar a mă-năstirii n-au luat nemică, fără numai arcul lui Ştefan-vodă. Iar păharul au fost pănă la a triia domnie a lui Mihai Racoviţă-vodă. Şi scoţindu-l din turnu un egumen, pre anume Misail Chisiliţă, şi vrând să să fălească, au băut la masă cu acel păhar a lui Şte-fan-vodă, cu nişte slugi boiereşti, ce era zlotaşi. Şi bând mult cu acel păhar, s-au îmbătat şi, fiind beţi, au stricat un lucru scumpu domnescu şi de minune ca acela.

IV. Ştefan-vodă cel Bun, bătându-l turcii la Războieni, au mărsu să intre în Cetatea Neamţului. Şi fiind mumă-sa în cetate, nu l-au lăsat să intre şi i-au dzis că pasirea în cuibul său nu piere. Ce să să ducă în sus, să strângă oaste, că izbânda va fi a lui. Şi aşé, pe cuvântul mâne-sa, s-au dus în sus şi au strânsu oaste.

253

Iară împăratul turcescu au vinit cu toată puterea lui la Ceta-tea Neamţului. Şi au suit puşcile deasupra unui munte pre despre Moldova. Şi au început a bate Cetatea Neamţului foarte tare. Iar pre acee vreme era un neamţu închis în cetate. Şi vădzind că bat cetatea, au dzis păzitorilor să spuie mumei lui Ştefan-vodă să-l sloboadă de la închisoare, din temniţă, pre dânsul, că el va mân-tui cetatea de acel greu. Deci, slobodzindu-l pre acel neamţu de la închisoare, s-au şi apucat acel neamţu de au îndreptat puşcile din cetate asupra turcilor, unde sta acolo în munte, de avé nevoie cetatea. Şi au şi lovit în gura unii puşci turceşti, de au sfărmat-o. Şi au început a bate în corturile turcilor, cât şi boldul de la cortul împăratului l-au sfărmat. Deci n-au mai putut sta turcii întru acel vârvu de munte, de unde avé cetatea nevoie, ce numai le-au căutat a să da în laturi de la acel loсu.

Iară Ştefan-vodă, mergând de la cetatea Neamţului în sus pre Moldova, au mărsu pe la Voroneţ, unde trăié un părinte sihas-tru, pre anume Daniil. Şi bătând Ştefan-vodă în uşa sihastrului, să-i descuie, au răspunsu sihastrul să aştepte Ştefan-vodă afară pănă ş-a istovi ruga. Şi după ce ş-au istovit sihastrul ruga, l-au chemat în chilie pre Ştefan-vodă. Şi s-au ispovedit Ştefan-vodă la dânsul. Şi au întrebat Ştefan-vodă pre sihastru ce va mai face, că nu poate să să mai bată cu turcii: închina-va ţara la turci, au ba? Iar sihastrul au dzis să nu o închine, că războiul este a lui, numai, după ce va izbândi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghie, să fie hramul bisericii. Deci au şi purces Ştefan-vodă în sus pe la Cernăuţi şi pre la Hotin şi au strânsu oaste, feliuri de feliuri de oameni. Şi au purces în gios. Iar turcii, înţălegând că va să vie Ştefan-vodă cu oaste în gios, au lăsat şi ei cetatea Neamţului de a o mai bate şi au început a fugi spre Dunăre. Iar Ştefan-vodă au început a-i goni în urmă şi a-i bate, pănă i-au trecut de Dunăre. Şi întorcându-s-înapoi Ştefan-vodă, s-au apucat de au făcut mănăstireaVoroneţul. Şi au pus hramul bisericii Sfântul Gheorghie.

254

V. Ştefan-vodă cel Bun, când s-au bătut cu Hroit ungurul, precum dzicu unii la Caşen, iar letopisăţul scrie că s-au bătut la Şcheie pe Siretiu, au fost cădzut calul cu Ştefan-vodă în războ-iu. Iară un Purice aprodul i-au dat calul lui. Şi nu puté în grabă încăleca Ştefan-vodă, fiind om micu. Şi au dzis Purice aprodul: „Doamne, eu mă voi face o moviliţă, şi vino de te sui pe mine şi încalecă”. Şi s-au suit pe dânsul Ştefan-vodă şi au încălecat pre cal. Şi atunce au dzis Ştefan-vodă: „Sărace Purece, de-oi scăpa eu şi tu, atunce ţi-i schimba numeli din Purice Movilă”. Şi au dat Dumnedzeu şi au scăpat amândoi. Şi l-au şi făcut boier, armaş mare, pre Purece. Şi dintru acel Pureci aprodul s-au tras neamul Movileştilor, de au agiunsu de au fost şi domni dintru acel neam. Dar şi aprodzii atunce nu era din oameni proşti, cum sunt acum, ce era tot ficiori de boieri. Şi portul lor: era îmbrăcaţi cu şarva-nele, cu cabaniţe. Aşé trebuie şi acum să să afle slugi, să slujască stăpânului, şi stăpânul să miluiască pre slugă aşé.

VI. Când au aşedzat pace Ştefan-vodă cel Bun cu leşii, fiind Ion Tăutul logofăt mare, l-au trimis sol la leşi. Şi au dăruit craiul leşescu Tăutului aceste sate la margine: Câmpul Lungu rusescu, Putila, Răstoaceli, Vijniţa, Ispasul, Milie, Vilavce, Carapciul, Za-mostie, Văscăuţii, Voloca. Toate aceste le-au dăruit craiul leşescu Tăutului logofătului. Şi au pus hotar apa Cirimuşul, întru o dumi-nică dimineaţa.

VII. Ştefan-vodă cel Bun, vrând să margă la biserică întru o duminică dimineaţa, la liturghie, în târgu în Vasluiu, şi ieşind în polimari la curţile domneşti ce era făcute de dânsul, au audzit un glas mare de om strigând să aducă boii la plug. Şi mirându-să ce om este acela să are duminica, şi îndată au trimis în toate părţile, ca să-l găsască pre acel om, să-i aducă la dânsul. Şi l-au aflat pre om în sus, pre apa Vasluiului, cale de patru ceasuri, arând la o mo-vilă ce să cheamă acum Movila lui Purcel. Că pe acel om încă îl chema Purcel. Şi ducându-l pre acel om la Ştefan-vodă, l-au între-bat Ştefan-vodă: el au strigat aşé tare, şi pentru ce ară duminica?

255

El au dzis că au strigat el să aducă boii la plug, şi ară duminica, că este om sărac, şi într-alte dzile n-au vrut frate-său să-i dé plugul, şi acum duminica i-au dat. Deci Ştefan-vodă au luat plugul frate-lui celui bogat şi l-au dat fratelui celui săracu, să fie a lui.

VIII. Ştefan-vodă cel Bun şi cu fiiul său Bogdan-vodă, de multe ori au avut războaie cu leşii. Şi multe robii au făcut în Ţara Leşască, cât au pus pe leşi în plug de-au şi arat cu dânşii, de au să-mănat ghindă, de au făcut dumbrăvi pentru pomenire, ca să nu să mai acolisască de Moldova: Dumbrava Roşie la Botăşeni şi Dum-brava Roşie la Cotnari şi Dumbrava Roşie mai gios de Roman. Şi leşii încă nu tăgăduiescu, că scrie şi în cronica, în letopisăţul lor. Numai mă mier de Miron logofătul, cum au acoperit acest lucru de nu l-au scris. Şi aşé vorbăscu oamenii, că, când au fost arând cu dânşii, cu leşii, i-au fost împungând cu strămurările, ca pre boi, să tragă. Iar ei să ruga să nu-i împungă, ce sa-i bată cu biciuşcile, iar când îi băté cu biciuşcile, ei să ruga să-i împungă.

IX. Când au murit Ştefan-vodă ce Bun, au lăsat cuvânt fiiului său, lui Bogdan-vodă, să închine ţara la turci, iar nu la alte nea-muri, căci neamul turcilor sunt mai înţălepţi şi mai puternici, că el nu o va puté ţiné ţara cu sabia, ca dânsul.

X. După ce au luat Bogdan-vodă domnia, au şi triimis pre Tăutul logofătul sol la turci, când au închinat ţara la turci. Şi aşé vorbăscu oamenii, că l-au pus viziriul de au şedzut înaintea viziri-ului pre măcat, şi n-au fost având mestei la nădragi, că, trăgându-i cibotile, numai cu colţuni au fost încălţat. Şi dându-i cahfé, nu ştié cum o va bé. Şi au început a închina: „Să trăiască împăratul şi viziriul!” Şi închinând, au sorbit felegeanul, ca altă băutură.

XI. Când au pus Ţara întăi domnu pre Petru-vodă Rareş, el nu era acasă, ce să tâmplase cu măjile lui la Gălaţi, la peşte. Şi au triimis boierii şi mitropolitul haine scumpe domneşti şi carătă domnească cu slujitori, unde l-ari întâmpina, să-l aducă mai în grabă la scaon, să-l puie domnu. Deci el, întorcându-să de la Gă-laţi, au fost agiunsu la Docolina, de au mas acolo cu dzece cară,

256

câte cu şase boi carul, pline de peşte. Şi piste noapte au visat un vis, precum dealul cel di cee parte de Bârlad şi dealul cel di-ncoaci era de aur, cu dumbrăvi cu totul. Şi tot sălta, giuca şi să pleca, să închina lui Rareş. Şi deşteptându-să din somnu dimineaţa, au spus visul argaţilor săi, celor ce era la cară. Iar argaţii au dzis: „Bun vis ai visat, giupâne; că cum om sosi la Iaşi şi la Suceavă, cum om vinde peştile tot”. Şi au şi îngiugat carăle dimineaţa, şi au purces Petru-vodă înaintea carălor. Şi când s-au pogorit în vadul Doco-linii, l-au şi întâmpinat gloata. Şi au început a i să închina şi a-l îmbrăcă cu haine domneşti. Iar el s-au zimbit a râde şi au dzis că „de mult aşteptam eu una ca aceasta să vie”. Şi când au purces de acolo, argaţii lui au dzis: „Dar noi ce-om face, doamne, cu carăle cu peştile?” Iar el au dzis: „Să fie carăle cu peşte, cu boi cu tot, a voastre. Şi viniţi după mine, să vă fac cărţi de scuteală, să nu daţi nemică în dzilele mele”.

XII. Petru-vodă Rareş, fugând pin târg pin Piatră, şi gonin-du-l pietrenii, l-au fost agiungând un popă. Şi au tras Petru-vodă înapoi în popă cu arcul şi l-au lovit cu săgeata în oblâncul şelii. Şi i-au dzis: „Întoarce-te, popo, înapoi, nu-ţi lăsa liturghia nesfâr-şită”. Iar după ce au vinit Petru-vodă domnu cu a doa domnie, au scos ochii popii şi pietrenilor acelor ce l-au gonit şi le-au făcut şi blăstăm, afurisanie.

XIII. Petru-vodă Rareş, când era închis în cetatea Ciceului în Ţara Ungurească, avé nevoie de nemţi şi de unguri. Iar fiind doamna lui sirboaică, de neamul Despoţilor, fată lui Despot crai, au scris o carte sirbască la împăratul turcescu şi la viziriul, cu rugăminte. Şi au slobodzit cartea pre o fereastră gios din cetate. Şi au învăţat pre o slugă a lor, sirbu, ce avé, să să ducă cu cartea la Poartă, la viziriul. Şi mergând sluga acee la Poartă, a lui Petru-vodă, au scris viziriul la unguri să-l sloboadă pre Petru-vodă. Şi după ce l-au slobodzit, s-au dus la Poartă.

Iară după ce s-au dus Petru-vodă la Poartă, aşe vorbăscu oa-menii, că au grăit viziriul împăratului să-l ierte şi să-l puie iar

257

domnu în Moldova. Iar împăratul au răspunsu că-i giurat, pănă nu va trece cu calul preste dânsul, să nu-l lasă. Deci viziriul au dzis că-i „pré lesne a plini măria ta giurământul”. Şi l-au scos la câmpu şi l-au culcat la pământ, învălit într-un harariu, şi l-au sărit împăratul de trii ori cu calul. Iar alţii dzicu că au şedzut supt un pod, şi împăratul au trecut de trii ori pe pod. Deci l-au îmbrăcat cu caftan, să fie iarăşi domnu în Moldova. Deci cum au slujit mai pre urmă turcilor, scrie letopisăţul.

XIV. Ilieş-vodă, ficiorul lui Petru-vodă, după ce s-au turcit, dzic să fie rămas o fată creştină după moartea lui. Şi au luat-o un grec mare, bogat, vestit la Poartă, anume Scarlat, carele şi sulge-ria împărătească o ţiné el. Şi cine s-au născut dintru ace fată, mai gios arată la rândul său.

XV. Alexandru-vodă Lăpuşneanul, fiind domnu, au făcut mănăstirea Slatina. Şi aşé dzicu oamenii că, trăind un săhastru acolo şi fiind un paltin, copaciu mare, unde este acmu prestolul în oltariu, vidé acel săhastru spre duminici şi spre alte dzile mari multe lumini întru acel paltin la vremea slujbii bisericii. Şi i s-au arătat Maica Precistă în vis şi i-au dzis să margă la Alexandru-vo-dă, să-i facă mănăstirea. Şi mergând săhastrul la Alexandru-vodă, s-au îndemnat Alexandru-vodă de săhăstru de au făcut mănăstirea Slatina întru acel loc, unde au fost paltinul. Şi au adus şi capul sfântului Grigorie Bogoslov, de stă până astădzi la sfânta mănăs-tire la Slatina, ferecat cu argint şi cu pietri scumpe.

XVI. Începerea lui Despod-vodă cum au fost de au agiunsu de au fost domnu. El n-au fost rudă lui Despot cel Mare, ce au fost slugă lui Despot. Şi murind Despot, precum dzicu unii, la Ve-neţie, iar alţii dzicu că au murit la Râm, s-au sfătuit cu cele slugi să dzică că el este nepot lui Despot, şi să împartă ei averea a lui Despot, şi să-i dé lui toate scrisorili câte au avut Despot cel Mare şi puţiné din averea lui. Iar ceelaltă avere au împărţit-o celelalte slugi. Şi aşé, mărturisind cătră veneţieni că-i este nepot lui Des-pot cel Mare, au credzut veneţienii că-i este nepot lui Despot. Şi

258

n-au luat nemică din averili lui Despot veneţienii, ce toate averili lui Despot cel Mare au împărţit-o slugile. Iar Despot ce au dzis că-i este nepot au luat numai scrisorili şi hrivosul cel de la Carol, împăratul nemţăscu. Şi cu acele scrisori au făcut meşterşug de au agiunsu de au fost domnu, precum, scrie letopisăţul.

XVII. De la a doa domnie a lui Alexandru-vodă Lăpuşnea-nul au început domnii a să aşedza mai cu temei în scaon în Iaşi. Şi când au purces de la Poartă cu a doa domnie, dzicu să-l fie învăţat turcii să taie boierii, să-i slăbască. Şi pe cuvântul viziriului au tăiat atâta mulţime de boieri. Şi au triimis şi au ales din curteni de ţară, pre Racoviţăşti şi pre Sturdzeşti şi pre Bălşăşti şi pre alţii mulţi.

XVIII. Ieremie-vodă au fost pus multă avere la mănăstire la Suceviţă, într-un beciu supt curţile domneşti. Iară după moar-tea lui, vinit-au doamna cu ginerii ei din Ţara Leşască şi au luat acé avere toată, de s-au dus cu dânsa, de au făcut oaste în Ţara Leşască, şi au vinit în Moldova. Care stau tainele şi pănă astădzi deşarte, unde au fost acé avere.

XX. Având Radul-vodă o fată din trupul lui, să fie fugit cu o slugă, ieşind pre o fereastră din curţile domneşti din cetatea Hârlăului. Şi s-au ascunsu în codru. Şi au făcut Radul-vodă năvod de oameni şi au găsit-o la mijlocul codrului, la o fântână ce să cheama Fântâna Cerbului, lângă podul de lut. Deci pre slugă l-au omorât, i-au tăiat capul, iar pre dânsa au dat-o la călugărie, de-au calugărit-o.

XXI. Radul-vodă făcând nuntă cu fiiul său Alexandru-vo-dă, domnul muntenescu, au luat pre fata lui Scarlat celui bogat de la Ţarigrad. Care să pomeneşte într-alt rând mai sus, că au ţinut Scarlat fata lui Ilieş-vodă celui turcit. Şi având fata lui Scar-lat albaţă pre un ochiu, n-au avut viiaţă bună cu Alexandru-vo-dă. Şi au trimis Scarlat ferman împărătescu de ş-au luat fata de după Alexandru-vodă, de au dus-o la Ţarigrad, şi au dat-o după un grammatic, anume Mavrocordat. Şi acel Mavrocordat au fă-

259

cut pre Alexandru Ecsaporitul, şi Alexandru Ecsaporitul au făcut pre Nicolai-vodă, şi Nicolai-vodă au făcut pre Constantin-vodă, careli au fost domnu aice la noi în Moldova în anii de la zidirea lumii 7242 [1734]. Careli să trage de pre strămoaşă-sa neam din domnii cei vechi moldoveneşti.

XXII. Barnovschii-vodă mergând cu multă gloată de aice din ţară la Poartă, cu mulţi boieri şi mazili şi curteni, şi cu di ceilalţi mai proşti, şi preoţi şi cu călugări, şi mergând pe drum şi popo-sind şi şedzind la masă, au început a strănuta Barnovschii-vodă des şi tare. Iar boierii carii era la masă cu Barnovschii-vodă, după obicei: „Sănătos, doamne, şi pre voia mării tale!” Iar pre urmă, vădzind că tot strănută, un boier să fie dzis: „Viermi, doamne”. Şi cum i-au dzis: „viermi, doamne”, au şi tăcut de strănutat.

XXIII. Când i-au tăiat capul lui Barnovschii-vodă, calul lui au şi început a sări, cât n-au mai putut să-l ţie comisul în mână. Şi scăpându-l din mână, pe loc au cădzut de au murit. Şi vădzind turcii, mult s-au mirat şi au dzis: „Nevinovat au fost acest om”. Şi au cunoscut pre Barnovschii-vodă turcii, că au fost drept şi s-au căit pentru că l-au tăiat. Şi s-au giurat ca să nu mai taie de acum domnu de Moldova. Numai letopisăţul de aceasta nu scrie nimi-cu. Iară oamenii aşé vorbescu, că au apucat unii dintru alţii.

XXIV. Vasilie-vodă, după ce au luat domnia de la Ţarigrad, s-au rugat viziriului să lasă ţara de bir trii ani, şi al triili anu să dé birul ţărâi o dată, şi pre turci pre carii or avé datorie în ţară să-i scoată, să nu supere oamenii. Şi i-au făcut pre voie vizirul. Şi după ce au vinit el în ţară, la scaonul domniii, contăş cu soboli n-au îmbrăcat trii ani, ci numai cu hulpi. Şi pe dzi numai o mierţe de pâine să mânca şi doi berbeci şi o ialoviţă la curtea domnească. Cheltuială puţină, mai mult de doi galbeni pe dzi nu ieşié. Şi au făcut cărţi de slobodzie în toată ţara. Şi nemică din ţară n-au luat pănă nu s-au plinit trii ani. Numai din desetină şi din mortasipii, din goştină şi din vamă ce lua să chivernisié. Iar pănă în trii ani s-au umplut ţara de oameni. Şi au scos atunce pre ţară fumărit,

260

câte un leu de casă. Şi au plinit atunce tustreli birurile, de le-au trimis la Poartă. Şi încă au mai rămas şi lui Vasilie-vodă o mie de pungi de bani dobândă. Atunce au triimis la Poartă poclon, de au mulţămit împăratului şi viziriului şi altor turci mari, blane de spinări de soboli pentru bine ce au făcut de au aşteptat ţara. Care acest dar n-au fost nici de un folos ţărâi, că au rămas obicei de dă ţara baraiamlâc de atunce încoace în toţi anii. De mirat lucru este că au fost domnu strein şi nu au fost grabnic la lăcomie.

XXV. Tot atunce, când au vinit Vasilie-vodă în scaon, era nişte joimiri moldoveni în Ţara Leşască şi pradă în multe rânduri ţara aceasta a Moldovii. Deci Vasilie-vodă scrié la leşi, să poron-cească oamenilor săi celor de oaste să nu strice Ţara Moldovii. Iară leşii să mântuié de cătră Vasilie-vodă şi dzicé că nu sunt leşi, ce sunt moldoveni aceie ce pradă. Ce Vasilie-vodă, vădzind că-i dau acel răspunsu de la leşi, au ales şi el puţintei moldoveni de ai lui şi au strigat în lefe oameni de oaste slujitori şi i-au pornit a prăda în Ţara Leşască. Deci moldovenii cei din Ţara Leşască ce strica şi prăda aice în ţară, vădzind aşé, au vinit toţi la Vasilie-vodă de s-au închinat. Şi au început şi ei a prăda în Ţara Leşască. Apoi leşii, vădzindu aşé, au început să scrie cu bănat la Vasilie-vodă, iar Vasilie-vodă răspundzind: „Ceie ce pradă ţara mé aceie pradă şi ţara voastră”. Şi nu au ţinut aice pre mult acé gâlceavă, şi s-au aşedzat cu leşii Vasilie-vodă. Şi pre joimirii aceie, i-au aşed-zat la margine slujitori. Numai pre doi, trii, ce era mai căpetenii, neaşedzindu-să, i-au omorât. Şi apoi s-au făcut bună pace.

XXVI. La domnia lui Vasilie-vodă rămăsese o beizadé a Ra-dului-vodă, tânăr. Şi au fost avut Radul-vodă un turcu mare priie-ten la Poartă. Şi să ruga acel turcu viziriului totdeauna pentru acel beizadé a Radului-vodă, să-l facă domnu în Moldova în locul lui Vasilie-vodă. Şi poroncind viziriul să-l aducă să-l facă domnu, au dzis că-i pré tânăr, dacă l-au vădzut viziriul. Şi au dzis turcului să mai aştepte vreo doi, trii ani, şi apoi l-a face domnu la Moldova. Şi au trimis pre acel turcu la Moldova viziriul cu o treabă, şi să

261

vadă şi pre Vasilie-vodă şi ţara cum este. Iară Vasilie-vodă oblici-să, pentru acel turcu, că-i este nepriietin şi-i este stricată domnia despre acel turcu. Şi au şi răpedzit la Gălaţi, şi i-au ieşit mulţime de slujitori înainte, şi la Bârlad, şi la Vasluiu, şi la Scânteie, şi la Iaşi încă şi mai mulţi slujitori. Şi la drum au poroncit şi i-au ieşit mulţime de plugari şi ţară înainte, de-i vidé turcul. Şi cum au sosit la gazdă în Iaşi, cum i-au trimis Vasilie-vodă cinci mii de galbeni de aur. Şi apoi, după ce s-au împreonat cu Vasilie-vodă, poronca ce au avut acel turcu îndată au plinit. Şi stând la vorbă cu turcul,Vasilie-vodă au spus povestea cum că el ştie că i-i domnia stricată despre dânsul. Şi i-au mai dăruit şi atunce la purces cinci mii de galbeni de aur. Şi după ce au purces turcul, pe drum i-au mai trimis şi alte cinci mii de galbeni de aur. Iar când au agiunsu turcul la Ţarigrad, i-au mai dat alte cinci mii de galbeni de aur, carii s-au făcut preste tot doaodzăci de mii de galbeni de aur. Iar după ce au mărsu turcul la viziriul de s-au împreunat, întrebându-l viziriul de Vasilie-vodă, au început turcul a dzice viziriului: „Bine ai nemerit, măria ta, de nu te-ai grăbit să-l mazileşti pre acel dom-nu harnic şi de treabă şi putincios. Că este mulţime de oameni în ţara lui, şi de l-ai fi mazilit, s-ar fi făcut mare greşală, că are nişte slujitori mulţi şi ţară cu putere mare, şi poate s-ar fi hainitu şi ar fi vinit şi el la o peire. Şi acmu el ştie că vei măria ta să-l mazileşti şi să pui domnu pre ficiorul Radului-vodă, şi este în grije. Deci, de vei socoti măria ta, să faci surgun pre ficiorul Radului-vodă, să audă Vasilie-vodă, şi atunce îi va ieşi grija”. Deci viziriul în-dată au poroncit de l-au făcut surgun şi s-au tâmplat de au murit ficiorul Radului-vodă în surgunie. Şi s-au mântuit Vasilie-vodă cu doăodzeci de mii de galbeni de aur şi au rămas în pace. Aşé ţin turcii prieteşugul, pentru voia banilor.

XXVII. Vasilie-vodă, aproape de mazilie, au greşit lui Dum-nedzeu, că i s-au întunecat mintea spre lăcomie, de au stricat mănăstirea Putna, gândind că va găsi bani, şi n-au găsit. Şi s-au apucat să o facă de’nou iarăşi precum au fost, şi nu i-au agiutat

262

Dumnedzeu să o facă. Că au zidit-o numai din temelie din pământ pănă la ferestri, şi i-au luat Dumnedzeu domnia. Că s-au sculat Gheorghie Ştefan logofătul cu oaste asupra lui şi l-au scos din domnie. Iar plumbul cu careli au fost acoperită mănăstirea Putna l-au luat căzacii lui Timuş, a ginerelui Vasilie-vodă, de l-au dus la cetate la Suceava, de au făcut glonţuri de puşcă, să apere ceta-tea Sucevii despre Gheorghie Ştefan-vodă. Ce ştiu că au apărat-o bine, că s-au osândit şi Timuş pentru prada şi jacurile ce au făcut pe la sfintele mănăstiri. Şi ş-au pus şi el capul de gionţu, precum scrie letopisăţul. Şi pre urmă au gătit mănăstirea Putna Gheorghie Ştefan-vodă, după ce au luat domnia, de este zidită precum să vede acmu.

XXVIII. După ce s-au dus Vasilie-vodă la Poartă, l-au închis turcii în Edicula. Şi-l pârâé domnul muntenescu şi domnul mol-dovenescu şi Racoţi, craiul ungurescu, şi sta tare asupra lui, să-l omoară împărăţia. Şi giuruié trii mii de pungi de bani. Iar Vasi-lie-vodă îş pierdusă toată nedejdea de viaţă. Şi ş-au chemat toate slugile, câte ave pré lângă dânsul, acolo la Edicula şi ş-au împărţit toată averea lor. Şi le-au dzis, de a peri, să fie averea acee a lor, iar de nu va peri, să i-o de iarăş înapoi. Şi-ş aştepta numai ceasul, să vie să-l omoară. Iară atunce viziriul au chemat pre toţi paşii ce era la Poarta împărătească şi au sfatuit cu dânşii şi li-au spus cum dăruiescu trii mii de pungi de bani, ca să-l omoară pre Vasilie-vo-dă. Şi toţi au sfătuit să-l omoară, numai unul dintre dânşii au dzis că mulţi bani sunt, dar la o împărăţie o leafă nu agiungu bani şi nu sunt mulţi. Şi acest om poate-fi este trebuitoriu, de giuruiescu ei atâte pungi de bani să-l omoară. Că acest om să cunoaşte că-i harnic. Şi poate să vie o vreme să trebuiască şi să slujască îm-părăţiii mai mult preţul decât trii mii de pungi de bani, îndzăcit decât giuruiescu ei. Şi grăind acel paşe acel cuvânt, au lăsat toţi după cuvântul lui. Şi l-au iertat împărăţia pre Vasilii-vodă şi l-au slobodzit din Edicula. Şi după acee curund era să-l puie domnu. Iar n-au zăbăvit şi au murit.

263

XXIX. Gheorghii Ştefan-vodă, când era boieriu, murindu-i giupâneasa, au rămas văduvoiu. Şi tâlnind o giupâneasă săracă, frumoasă, tânără, anume Safta, de neamul Boieştilor, au timpi-nat-o pe drum mergând cu rădvanul la Iaşi. Şi au poprit rădvanul cu sila, şi s-au suit fără de voia ei în rădvan, şi au întorsu rădvanul înapoi la casa lui. Şi pre urmă au priimit şi é şi s-au cununat cu dânsul, care au agiunsu de au fost şi doamnă.

XXX. Gheorghii Ştefan-vodă, când era logofăt mare, au fost şedzind odată în divan cu toiagul în gură. Iar Iordachi Cantacuzi-no cel bătrân, vel-visternic: „Ce dzici în fluier, dumneata, logofe-te?”. Iar el au răspunsu: „Dzic în fluier, să mi se coboare caprile de la munte, şi nu mai vin”. El au răspunsu în pildă, şi alţii nu s-au priceput. Că el aştepta oştile ungureşti să vie de preste munte.

XXXI. Gheorghii Ştefan-vodă trecând cu oastea ungurească prin Roman, să scoată pre Vasilie-vodă din domnie, iar un bivolar bătrân al lui au ieşit înainte dintr-o cârciumă, fiind bat, în mijlocul târgului. Şi au început a râde şi a bate în palme şi a dzice: „Dragul badii, Ştefan-vodă, mai bine îţi şade în domnie decât în boierie. Aşé să mi te porţi! Iar Ştefan-vodă l-au întrebat: „Ce ţi-i voia, măi?” Iar bivolariul au dzis: „O bute de vin am neguţat şi n-am bani să o plătescu, să beu pentru sănătatea mării tali şi a oştii mării tali!”. Atunce Ştefan-vodă s-au zâmbit a râde şi au dzis la şoltuzul: „Pas’ să ţi-o plătească”. Şi au mărsu de au băut butea cé de vin toată, cu soţiile lui cu cine au fost, şi au plătit şoltuzul butea cé de vin.

XXXII. Gheorghii Ştefan-vodă, după ce au luat pre doamna lui Vasilii-vodă din Suceava la mâna lui şi pre Ştefăniţă-vodă, pre fiiul său, l-au însămnat la nas puţintel, şi pre doamna au vrut să-şi râdă de dânsa. Ce doamna lui Vasilii-vodă l-au probozit şi au început a-l blăstăma şi a-l sudui şi a-i dzice dulău fără de obraz, cum nu să teme de Dumnedzeu, că i-au fost domnu-său stăpân, şi i-au mâncat pita. Şi aşé i-au dat pace şi o au trimis la Buciuleşti de au închis-o în curţile lui. Şi i-au luat averea şi multă spaimă i-au făcut. [...]

264

XXXIV. Gheorghii Ştefan-vodă, după ce s-au dus în Ţara Ungurească, umblat-au pin multe părţi de loc, ca să-i dé oaste, pe la nemţi, pe la leşi, pe la Moscu, pe la şvedzi. Şi au dăruit îm-păratului moschicescu o cruce ferecată cu aur şi cu pietri scumpe de patru sute de pungi de aur de bani, ca să-i dé oaste, să vie în Moldova. Şi tot l-au purtat cu voroave şi nu i-au mai dat oaste, pănă ce i s-au tâmplat de au murit acolo la Moscu. Şi pe urmă i-au adus oasăle lui în Moldova, în mănăstirea lui la Caşen, de l-au îngropat.

XXXV. Iară pre doamna lui Gheorghii Ştefan-vodă, pe Safta, ce o luasă cu sila, precum s-au scris mai sus, o urâsă Gheorghii Ştefan-vodă, umblând prin ţări streine şi au triimis-o în ţară aice, pănă a nu muri el. Şi el ş-au fost luat o slujnică ţiitoare dintru aceli ţări streine. Iar doamna Safta au trăit aice în ţară cu multă vreme şi după moartea lui Gheorghii Ştefan-vodă. [...]

XXXVII. Ghica-vodă, de neamul lui fiind arbănaş, copil tâ-năr au purces de la casa lui la Ţarigrad, şă-ş găsască un stăpân să slujască. Şi cu dânsul s-au mai luat un copil de turcu, iar sărac, din ostrovul Chiprului. Şi mergând amândoi dempreună la Ţarigrad, multe vorbe bune au vorbit: de vor găsi pită, să să caute unul pre altul. Şi-au dzis Ghica-vodă: „Tu eşti turcu, poţi să agiungi să fii om mare, şi ce mi-i face pre mine atunce?” Iar turcul au dzis atun-ce: „De voi fi eu om mare, te voi face de vii fi mai mare în Chipru, giudecătoriu”. Şi mergând în Ţarigrad, s-au despărţit unul de al-tul, să-ş caute stăpâni.

Deci copilul cel turcu au nemerit la un agă, ce era de curtea împărătească. Şi au slujit aşé din stăpân în stăpân, pănă au agiun-su de era paşe. Şi fiind paşe sărac, avé un priietin musaip împă-rătescu. Şi mergé totdeauna la vorbă la acel musaip împărătescu. Şi pre acee vreme să tâmplasă de era multe zorbale în Ţarigrad, de nu să mai puté aşedza Poarta. Deci Chiupruliolul au dzis că-tră acel priietin musaip de casa împărătească: „De m-ar pune pre mine viziriu, aş potoli eu zorbaleli aceste”. Iar împăratului i să

265

supărasă cu zorbaleli, şi să miera ce va face, şi întreba sfat şi pre unul şi pre altul. Şi aflând vreme acel musaip împărătescu, au spus împăratului că „este un paşe sărac, şi el dzice să-l pui măria ta vizir, că a potoli toate gâlcevile aceste, pre careli îl cheamă Chiupruliolul”. Deci împăratul îndată l-au adus şi l-au pus vi-ziriu. Şi cum l-au pus viziriu, îndată au pus şi au strigat oastea, şi pre de altă parte au început a tăié capetili celor vicleni, pănă i-au spăriiat, de au aşedzat toate zorbaleli. Şi au rămas viziriu lăudat la turci, precum s-au vădzut şi să vede şi pănă astădzi neamul lui.

Iară Ghica-vodă, întrând în Ţarigrad, au nemerit la capi-chihăile moldoveneşti de au slujit, apoi au vinit la Moldova cu neguţitorie, apoi la Vasilie-vodă, lipindu-să de curte, fiind şi Vasilie-vodă tot de neam, arbănaş. Şi vrând şi Dumnedzeu, au agiunsu de au fost capichihaie la Ţarigrad şi vornic mare aici în Moldova. Deci tâmplându-să atunce, la vremea lui Gheorghii Ştefan-vodă, de au fost la Poartă cu alţi boieri, viziriul vădzân-du-l l-au şi cunoscut cine este. Iar Ghica-vodă nu-l cunoşté pre viziriul. Deci viziriul Chiupruliolul au şi chemat pre haznatariul lui şi i-au dzis în taină: „Vedzi cel boieriu bătrân moldovan ce este la Divan? Să-l iei şi să-l duci la odaia ta, pănă s-a rădica Divanul, şi apoi să-l aduci la mine în taină cum trebuieşte”. Iar Ghica-vodă, după ce îl luasă dintre ceielalţi boieri, să spăriiasă tare, că nu ştié povestea ce este. Şi după ce s-au rădicat Divanul şi l-au adus la viziriul, l-au întrebat viziriul ce om este şi de unde este, şi au dzis: „Cunoşti-mă pre mine, au ba?” Iar Ghica-vodă s-au spus de unde este de locul lui, iar a cunoaşte pre vizirul nu-l cunoaşté. Atunce viziriul Chiupruliolul s-au spus şi au dzis: „Ţii minte ce am vorbit când viniiam amândoi pre cale?” Şi au dzis: „De ai uitat tu, dar eu n-am uitat, şi iată că te voi face domnu în Moldova; numai să taci mâlcom”. Iar Ghica-vodă au şi mărsu de i-au sărutat mâna şi s-au rugat atunce pentru stăpânu-său, să-l lasă să fie domnu, să nu-l mazilească. Iar viziriul au răspunsu:

266

„Acmu deodată îl lăs să fie, iar mai pre urmă cuvântul mieu gios nu l-oi lăsa, ce te voi face pre tine”. Şi pre urmă, chemând la Poartă pre Gheorghii Ştefan-vodă, şi nevrând Gheorghii Ştefan-vodă să margă, au pus pre Ghica-vodă domnu în Moldova, după cum scrie letopisăţul. Aşé au fost povestea ieşirii acestor doi oa-meni, Chiupruliului viziriului şi Ghicăi-vodă, că unde este voia lui Dumnedzeu să biruiescu toate firili omeneşti.

XXXVIII. Ştefăniţă-vodă, ficiorul lui Vasilie-vodă, fiindu domnu tânăr dezmierdat şi inimos, de multe ori ieşind cu boierii la primblări, puné de lua frâile din capeteli cailor boierilor şi le da chiot cailor, de cădé boierii gios de-ş sfărma capetile, cât să îngro-zise boierii a mai merge cu dânsul cu cai buni la primblări.

XXXIX. Ştefăniţă-vodă vrând odată să scoată fumărit pe ţară câte şase orţi de casă, şi înainte vreme era obicei de da nu-mai câte un leu de casă, iar Toma vornicul şi cu Iordachi, frate-său, Cantacozineştii nu-l lăsă să-l scoată mai mult decât un leu şi-i dzicé să nu facă obicei nou, că nu-i bine. Iar Ştefăniţă-vodă îndată s-au mâniiat şi au scos hamgeriul şi s-au răpedzit să dé într-înşii, şi ei au fugit din casă afară. Măcar că acei boieri era greci, dar să puné tare pentru ţară şi pentru obicei nou să nu să facă, că obiceiele cele noao fac răsipă ţărilor şi peire domnilor.

XL. Audzind aceste fapte răle Vasilie-vodă, tată-său, la Ţa-rigrad, nu-i păré bine, şi-i scrié de multe ori să să lasă. Şi de nu ar fi murit, era numai să-l scoată din domnie pre fiiul său, să vie el domnu în Moldova, că cunoşté că nu va procopsi fiiul său în domnie, Ştefăniţă-vodă.

XLI. Era un boier, anume Neculai Milescul Spătariul, de la Vaslui de moşia lui, pré învăţat şi cărturar, şi ştié multe limbi: elineşte, sloveneşte, greceşte şi turceşte. Şi era mândru şi bogat, şi umbla cu provodnici înainte domneşti, cu buzdugane şi cu paloşe, cu soltare tot sirmă la cai. Şi lui Ştefăniţă-vodă îi era pré drag, şi-l ţiné pré bine, şi tot la masă îl puné, şi să giuca în cărţi cu dânsul, şi la sfaturi, că era atunce grammatic la dânsul.

267

Iar când au fost o dată, nu s-au săturat de bine şi de cinstea ce avé la Ştefăniţă-vodă, ce au şedzut şi au scris nişte cărţi viclene şi le-au pus într-un băţu sfredelit şi le-au trimis la Constantin-vodă cel Bătrân Băsărabă în Ţara Leşască, ca să să rădice de acolo cu oşti, să vie să scoaţă pre Ştefăniţă-vodă din domnie. Iar Constantin-vodă n-au vrut să să apuce de acele lucruri ce-i scrié, ce s-au sculat şi au trimis băţul acel sfredelit cu cărţi cu tot înapoi la Ştefăniţă-vodă, de le-au dat. Deci Ştefăniţă-vodă, cum au vădzut băţul cu cărţile, s-au pré mâniet, şi l-au şi adus pre acel Nicolai Milescul înaintea lui, în casa cé mică, şi au pus pre călău de i-au tăiat nasul. Scoţind Ştefăniţă-vodă în grabă hamgeriul lui din brâu, au dat de i-au tăiat calăul nasul. Şi n-au vrut să-l lasă pe calău să-i taie nasul cu cuţitul lui [de] calău, ce cu hamgeriul lui Ştefăniţă-vodă i-au tăiat nasul. După acee, Nicolai Cârnul au fugit în Ţara Nemţască şi au găsit acolo un doftor, de-i tot slobodzié sângeli din obraz şi-l boţié la nas, şi aşé din dzi în dzi sângele se închega, de i-au crescut nasul la locu, de s-au tămăduit. Iar când au vinit aice în ţară, la domniia lui Iliieş-vodă, numai de abié s-au fost cunoscut nasul că-i tăiat. Numai tot n-au şedzut în ţară mult, de ruşine, ce s-au dus la Moscu, la mareli împărat, la Alexii Mihailovici, la tatăl marelui Petru împărat, carele au vinit la noi aice în Moldova. Şi pentru învăţătura lui au fost terziman împăratului şi învăţa şi pre fiiul împăratului, pre Petru Alexievici, carte. Şi era la mare cinste şi bogăţie. Şi l-au trimis împăratul Alexii Mihailovici sol la mareli împărat al chitailor, de au zăbăvit la Chitai vreo doi, trii ani. Şi au avut acolo multă cinste şi dar de la mareli împărat al chitailor, şi multe lucruri de mirat au vădzut la acé împărăţie a chitailor. Şi i-au dăruit un blid plin de pietri scumpe şi un diiamant ca un ou de porumbu. Şi întorcându-să pe drum înapoi, s-au tâmplat de au murit împăratul Moscului, pre anume Alexii Mihailovici, iar senatorii de la Moscu i-au ieşit întru întâmpinare şi i-au luat aceli daruri şi tot ce au avut şi l-au făcut surgun la Sibir. Şi au

268

şedzut câţiva ani surgun la Sibir. Iară mai pre urmă, rădicându-să Petru împărat, fiiul lui Alexii Mihailovici, carele au vinit aice în ţară, în Moldova, de s-au bătut cu turcii la Prut, la Stănileşti, din gios de Huşi, în ţinutul Fălciiului, agiuns-au Cârnul din Sibir cu cărţi la dânsul, la împăratul Petru Alexievici, de i-au făcut ştire de toate ce-au făcut şi cum este surgun.

Atunce Petru Alexievici împărat îndată au chemat senatorii şi au întrebat dzicând: „Unde este dascălul mieu cel ce m-au învăţat carte? Acum curând să-l aduceţi”. Şi îndată au răpedzit de olac şi l-au adus la Petru Alexievici, împăratul Moscului, în stoliţă. Şi l-au întrebat ce-au vădzut şi ce au păţit şi i-au plătit lucruriile toate acele de la senatori ce-i luasă, pănă la un cap de aţă, şi diiamantul cel mare. Şi împăratul, după ce l-au vădzut, s-au mirat şi l-au dat în haznaoa cé împărătească, iar Cârnului i-au dat optdzăci de pungi de bani. Şi l-au luat iară în dragoste şi în milă şi l-au pus iar sfetnic.

Şi când au ras barbeli, împăratul, a moscalilor, atunce când s-au schimbat portul, atunce sângur împăratul i-au ras barba cu mâna lui. Şi au trăit Cârnul pănă la a doa domnie a lui Mihai-vodă Racoviţă, şi atunce au murit. Care mare cinste i-au făcut împăratul la moartea lui şi mare părere de rău au avut după dân-sul, că era trebuitoriu la aceli vremi.

Rămas-au acelui Cârnu ficiori şi nepoţi, şi au agiunsu unii de au fost polcovnici spre slujba oştirii. Că să însurasă el acolo, de luasă moscalcă. Şi s-au mai dus după dânsul de aice din Mol-dova trii nepoţi de frate, de să aşedzase şi ei pe lângă unchiu-său. Şi aceie avé milă de la împărăţie, şi acolo au murit.

XLII. Ştefăniţă-vodă dzicu unii că pentru vrăjmăşia lui şi supărarea ce făcé boierilor, atunce la Tighine, la Bender, când s-au bolnăvit, să fie murit de otravă. Dar adevărul nu să ştie, că letopisăţul nu scrie nemică de acest lucru.

269

Evaluare:Descifraţi semnificaţia titlului culegerii de legende.1. Transcrieţi din textul legendelor proverbele, zicătorile uti-2.

lizate de cronicar, comentând două din ele. Pornind de la portretul lui Ştefan cel Mare realizat de Gr. 3.

Ureche, selectaţi din O samă de cuvinte întâmplări care îl confir-mă sau îl infirmă.

Argumentaţi, prin exemple concludente, valoarea a) ex-4. presivă; b) istorică; c) didactică a legendelor.

Realizaţi o paralelă între legenda nr. 5. IV şi legenda istorică a lui D. Bolintineanu Daniel sihastru.

Redactaţi un eseu cu tema: „Valorificarea legendelor isto-6. rice în literatura cultă”.

270

LETOPISEŢUL ŢĂRII MOLDOVEI [fragmente]

Cap. I.

Domnia Dabijii-vodă

După moartea lui Ştefăniţă-vodă, ficiorul lui Vasilie-vodă, în anul 7170 [1662], au trimis boierii la Poartă pre Chiriţă Drace, cu rugăminte de la boieri şi de la ţară, pre cine or vré ei să lé dé dom-nu de ţară. Şi le-au ieşit răspunsul de la împărăţie să margă boierii toţi la Poartă şi acolo, pre cine or alege ei, pre voia lor vor face.

După acee mers-au toţi boierii la Ţarigrad, după poronca vi-ziriului. Şi cu dânşii era şi Evstratie Dabije vornicul. Şi dintre cei boieri mulţi carii tragé nedejdea domniii, numai Toma vornicul şi cu frate-său vistiiernicul Iordachi, Cantacozineştii cei bătrâni, s-au agiunsu cu nepotu-său, cu cupariul Rusăt cel bătrân. Având cupa-riul trecere şi cinste la Poartă, au isprăvit lucrul de domnie pentru Dabije vornicul. Şi ieşind boierii înaintea viziriului, să ţiné cela di cela să-i aleagă la domnie. Iar Dabije vornicul nemică nu ştié, nici în gând nu-i era. Ce cum intrară boierii în casă la viziriul, fiind lucrul tocmit şi aşedzat cu cupariul, şi întrebă viziriul care este Da-bije. Şi arătându-l boierii, l-au şi îmbrăcat cu caftan de domnie. Iar alţii boieri ce trăgé nedejde domniii au rămas numai cu nedejdea.

Vinit-au Dabije-vodă în scaonul domnescu în Iaşi, tuturor cu bucurie de bună părere pentru domnu bun de boieriu de ţară. Şi era tuturor cu bine. Şi nu era nici un boieriu în prepus sau în minciuni la acest domnu, nici ţara nu era împresurată cu dările pre acea vreme.

Acest domnu avé obicei, când şide la masă şi vidé niscaiva oameni săraci dvorind prin ogradă, învăţa de lua câte doao, trii bli-de de bucate din masa lui şi pâine şi vin şi le trimité acelor oameni acolo în ogradă, de mânca acei oameni. Şi dzicé cătră boieri: „De mult or fi dvorind ei şi or fi flămândzi, neavând de cheltuială”. Şi

271

făcé Divanuri dese, ca să nu zăbăvască oamenii mult, dacă or vini la Iaşi pentru nevoile lor. Şi multe Divanuri făcé din amiadzădzi în desară. Care aceli Divanuri den amiadzădzi în desară nu cădé toaté pre de laudă. Aşijdere el bé vin mai mult din oală roşie decât din păhar de cristal, dzicând că-i mai dulce vinul din oală decât din păhar. Şi el era de locul lui din ţinutul Putnei, şi ştiindu eu încă din boierie că au oamenii săraci dobândă bună din vie, din toate cele rele au scornit şi el acestu obiceiu rău de vii: de pogon câte un leu să dé; care să trage şi pănă astădzi.

Cap. IV.

Domnia a doaa a Ducăi-vodă celui bătrân

Viindu Duca-vodă cu a doaa domnie în ţară, arătă-să la hire mai aspru decât cum era cu domnia dintăiu. Şi şi începu a zâdi mănăstirea Cetăţuia, că era ţara plină de oameni şi cu hrană şi agonisită bună.

Iară în al triile anu a domniei lui, la vleato 7180 [1672], rădi-catu-s-au Hânceştii cu toţi orheienii şi lăpuşnenii cu oaste asupra lui, pentru urâciunea grecilor ce adusesă pré mulţi de la Ţarigrad.

Şi mai ales pentru Cupăreşti, ce era aice în ţară. Dece viind Hânculu şi cu Durac sărdariul aice în Ieşi, cu toate oştili, strâga să prindză pe greci, să-i omoare. Fugit-au toată boierimea care încotro au putut. Iară Duca-vodă, vădzându că s-au rădicat atâta ţară asupra lui, au ieşit din curtea domnească cu toată casa lui ş-au purces în gios pre iaz. Iară Hânceştii au întrat în curte şi prin casăli boiereşti şi neguţitoreşti, pen târgu, strâgându şi jăcuind. Şi prindzindu pre greci, pre câţi i-au găsitu, pe toţi i-au omorât.

Duca-vodă au trecut deodată peste Dunăre, şi cu o samă de boieri, iară o samă trecusă în Ţara Muntenească. Şi isprăvindu-şi Duca-vodă de la Poartă, şi ş-au luat tătari câţi i-au trebuit, de i-au

272

triimis cu Alexandru Buhus, ce era pe acie vreme sărdariu, de-au lovitu pin oastea Hânceştilor la Iepureni şi i-au bătut pe Hânceşti şi i-au împrăştiat.

Iară tătarâi, după ce au bătut pe Hânceşti, pe mulţi oameni au robitu dintr-acele ţinuturi şi pe mulţi din căpetenii, căpitani, hot-nogi, prindzindu-i, i-au spândzurat şi pe unii i-au înţepat. Duca-vodă după ce s-au întorsu de piste Dunăre, iarna era mare atunce. Hânceştii atunce, nu ştim, n-au vrut au n-au îndrăznitu să facă vrun rău domnului. Ce pentru doi, trii vinovaţi au perit mulţi ne-vinovaţi, şi s-au potolit toţi. Numai numele Hânceştilor au rămas în pomenirea oamenilor de atunce pănă astădzi.

Cap. VI.

Domnia luiDumitraşco-vodă Catacozino,

leat 7182 [1674]

Audzindu vizirul, fiind la Obluciţă, de lucrurili ce s-au făcut la Hotin şi cum s-au hainitu Petriceico-vodă, de s-au închinat la leşi, acolo, în grabă, nice un domnu sau ficior de domnu mazâl nu era, nimi. Numai ce s-au aflat Dumitraşco-vodă, care era ca capichihaie lui Petriceico-vodă şi fusesă mai înainte vreme şi vis-ternic mare în Ţara Muntenească, la Gligore-vodă.

Şi era grec ţărigrădean de felul lui, neam de-mpărat creşti-nescu de Catacozoneşti, şi ştié rândul acestor ţări. Şi neaflându-să nime atunce, cum să pomeneşte mai sus, l-au pus pe dânsul vi-zirulu domnu în Moldova în locul lui Petriceico-vodă. Şi luându căftan de domnie, au mărsu în târgu în Gălaţi. Şi s-au strânsu toată boierimea la dânsul şi oastea, ca pui de potrinichi, după cum s-au scris mai sus. Ş-au orânduit vizirul şi un paşă cu câtăva oaste turcească şi un soltan cu 20.000 de tătari, ca să-l duc-în scaon la leşi şi să să bată şi cu acei leşi ce or vini asupra lui. [...]

273

Dumitraşco-vodă, după ce au vădzut că s-au curăţit de leşi, rădicatu-s-au cu toată boierimea şi s-au dus în scaon în Ieşi şi s-au aşedzat la scaon. Dece Dumitraşcu-vodă, temându-să de leşi să nu sloboadză nescariva poghiazuri, cu-ndemnarea lui Petriceico-vodă, să-l ié, scris-au la viziriul de au făcut ştire de toate de aceste, cum s-au tâmplat. Dece vizirul au poroncitu să iernedze tătari în ţară, pentru să apere şi pe dinsul şi raiaua. Iar mai multu au fostu socotela turcilor, pentru ca să slăbească raiaua, să nu să poată haini lesne. Dzic să fie dzis viziriul lui Dumitraşco-vodă, cându l-au pus domnu, la Obluşiţe: De s-or apuca boierii să facă zapis la mâna viziriului, cum că n-or vini poghiazuri să strâce ţara şi domnia, va trăi cu pace în Ieşi; or rădica să nu iernedze tătarii în ţară. Dece o samă de boieri s-au fost apucându să facă zapis, dar Miron logofătul dzicu să nu fie priimit la acel sfat, dzicându că s-au făcut multă vrajbă cu leşii şi ştiindu şi pe Petriceico-vodă că-i dus cu dânşii nu să vor puté răbda să nu sloboadză poghiaz, să strâce ţara, şi pe urmă a cădé greu în capetele lor; iar aşé, de-or ierna în ţară, mai bine a hi, că or apăra şi ţara de poghiazuri, că şi în Ţara Leşască văs’că ierneadză joimiri şi nu mai este nemic. Şi aşé au socotit şi n-au vrut să facă zapis şi au lăsat de-au iernat tătarâi în ţară.

Dar aceste voroave nu-s nemic, fără cât Dumitraşco-vodă, fiindu grec tălpiz şi fricos, cu piele de iepure la spate, şi neavându nice o milă de ţară, puné pricini asupra boierilor ş-a lui Miron, că sfătuiescu şi-i bine să iernedze tătari şi ei n-au priimit să facă za-pis. Dar lui îi era voia şi silié spre acela lucru, că să temé să şadză în Ieşi, să nu vie nescarivai poghiazuri să-l ié din Ieşi.

Dece întrat-au tătarâi în ţară, ca lupii într-o turmă de oi, de s-au aşedzat la iernatic prin sate, pe oameni, din Prut pănă în Nis-tru şi mai sus, pănă în apa Jijiei, nemărui nefiindu nice o milă de săraca de ţară, cum aru hi fostu ţara fără domnu. Aşé era jac într-însa, cum aru hi fostu ei, săracii, pricina răutăţii, cum aru fi ei, săracii, sfătuit să vie leşii cu oaste la Hotin. Cum s-au îndurat

274

a da ţara în pradă, fără nice o nevoie! Numai pentru frica cé blăs-tămăţască şi chevernisala lui au socotit de au iernat tătarâi în ţară păn-în primăvară!

Joimirii din Ţara Leşască, ce mânâncă gospodarii casâi mâ-nâncă şi ei, şi au frică şi strânsoare de rohmistrii lor, de nu pot face oamenilor răutăţi. Iară tătarâi sunt lupi apucători, pradă, robăs-cu, bat şi căznescu pe creştini, neavându grije, nice strânsoare de mârzacii lor. Şi tătarâi nu mânca, ca joimiri, ce mânca gospodarii, ce mânca tot carne de vacă şi de oai, de nu-i puté să-i biruiască cu hrana, pe dânşii şi pe caii lor. Că un sac de ordzu da pe dzi unui cal, şi cât nu puté să mănânce un cal într-o dzi îl deşerta din traişte şi-l strângé deuseghii, şi dac-îl şi fârşé bietul om ordzul din groapă, iar tătarul îl făcé pe om de cumpăra ordzul cela ce strângé el de pen traişte. Mâncat-au tot, şi pâne, şi dobitoc, ş-au jăcuit tot păn-la un cap de aţă. Pe mulţi au şi robit, cu furiş, femei, fete, copii. Rămas-au bieţâi oameni cu sufleteli, bătuţi şi strunciunaţi, cum era mai rău şi mai amar, cum nu să poate nice a scrie, nice a să povesti caznele şi ucisurili lor ce au avut de tătari. [...]

Cap. VIII

Domnia Ducăi-vodă celui bătrân a tria în Ţara Moldovei

Vinit-au Duca-vodă cu domnie în Ţara Moldovei din Ţara Muntenească cu a trie domnie la vleato 7187 [1678]. Ş-au intrat în Ieşi în şesă dzile a lui dechevri, la Sfetei Neculaiu. [...]

Iară după ce s-au plinit 2 ani de domnie Ducăi-vodă, au măr-su la Ţarigrad, la împărăţâe, avându pâră cu Ştefan-vodă, ficior Radului-vodă, pentru logodna ce făcusă cu fiică-sa Catrina, că, fiindu ficiorul Radului-vodă grozav la faţă, puné pricină şi nu vré să i-o dé. Dece au rămas ficiorul Radului-vodă pe Duca-vodă de la Divanul împărătescu.

275

Atunce au cheltuit Duca-vodă mulţi bani la Poartă, aproape o mie de pungi de bani. Şi i-au dat turcii şi hătmănia Ocrainei, căftan, şi şlic, şi buzdugan, şi un tui. Şi din Ţarigrad au purces depreună cu ficiorul Radului-vodă, ginere-său, cu 3 tuiuri şi cu buzdugan, de-l ducé înaintea lui, cu mare alai intrându în Iaşi.

Îndatăşi s-au apucat de au făcut mare şi frumoasă nuntă. Tri-imis-au în toată ţara de au poftit pe toată boierimea şi mazâlimea de la mic păn’la mare, şi de alte căpitenii, ce nu cu poroncă, şi cu poftă. Şi după ce s-au strânsu cu toţâi la Ieşi, făcutu-le-s-au oboroace tuturor de la domnie, de le da toate ce le trebuié, de nu cheltuié nime nemic.

Aşijdere mai adus-au opt soli, 2 din Ţara Muntenească şi 2 din Ţara Ungurească şi 2 din Ţara Leşască şi 2 din Ţara Căză-cească cé mare de piste Nipru, de au adus solii multe daruri şi fru-moasă, de au închinat Ducăi-vodă. S-au veselit două săptămâni cu feluri de feluri de muzâci, şi de giocuri, şi pelivani şi de puşci. Şi giuca 2 danţuri pen ogradă şi pe uliţe, cu toţi boierii şi gipânesele împodobiţi şi toţi neguţitorii şi tot târgul. Şi un vornic mare purta un cap de danţu şi alt vornicu mare alt capu de danţu, îmbrăcaţi cu şarvanale domneşti. Numai mirili şi mireasa, fiindu ficiori de domnu, nu giuca în danţu pe afară, numai ce giuca boierii. Cât nu era nuntă, şi era minune. Şi după ce au nuntit, au mulţămit solilor şi i-au dărit bine, şi s-au dus la ţărâle lor. [...]

Rădicatu-s-au Petriceico-vodă din Ţara Leşască, cu boierii carii era pribeji cu dânsul, şi au vinit cu oaste în Moldova. Şi s-au coborât Petriceico-vodă la Suceavă cu Demideţchii şi cu Coneţ-chii şi cu puţinte oaste căzăcească, să ié Moldova, să margă să bată Bugeacul, fiindu tatarâi duşi în oaste la Beciu. Şi de la Su-ceavă s-au coborât Petriceico-vodă la Iaşi şi au triimis pe Savin medelniceriul Zmucilă, carele pe urmă au fost şi ban, şi pre alţii prin bejenii, de scoté oamenii la oaste, pe moldoveni, pe unii de voie, pe alţii de nevoie. Şi s-au dus împreună cu căzacii şi cu Coneţchii în Bugeac, iar Petriceico-vodă au rămas în Iaşi. Deci

276

tot tăié şi arde în Bugeacu tătarcele cele burduhoasă, le spinteca şi puné copii prin pari, şi slobodzié robii de prin obezi, şi-i lua cu bucatele cele tătărăşti, şi aducé duiumuri multe, cât nu mai puté să le ié sama. Că nu avé cine să le sté împotrivă. Şi aşé au îmblat câtăva vreme, ardzindu şi stricându Bugeacul.

Duca-vodă, dacă s-au aşedzat în Domneşti, au triimis pe Bu-huş hatmanul de au bătut pre nişte adunături ce era cu Vasilie Hăbăşescul. Să strânsese multe căpitenii şi oameni de ţară la Mo-vileni, în malul Siretiului, despre Tecuci. Şi era şi aceie mergători la Bugeac. Şi i-au răsipit, cât nu s-au putut apuca de nemică.

Petriceico-vodă, dacă au sosit în Iaşi, îndată au slobodzit poghiaz căzaci şi leşi, cu Demideţchii şi cu Costantin Turculeţ polcovnicul şi cu Bainschii sărdăriul, să margă să lovască pre Du-ca-vodă la Domneşti. [...]

Şi intrând leşii şi căzacii şi moldovenii, au luat pre Duca-vodă şi pe alţi boieri, pre toţi dezbrăcându-i, i-au lăsat cu peile goale. Şi s-au întorsu poghiazul cu dobândă ş-au dus pe Duca-vodă în Ţara Leşască, şi acolo au murit. Şi cându-l duce pe drum, îl pusesă într-o sanie cu doi cai, unul albu şi unul murgu, şi cu hamuri de teiu, ca vai de dânsul. Ocări şi sudălmi, de audze cu urechile. Ş-agiungându la Suceavă, la un sat, anume ..., au poftit puţintel lapte să mănânce. Iar femeia gazdă i-au răspunsu că „n-avem lapte să-ţi dăm, c-au mâncat Duca-vodă vacili din ţară, de-l va mânca vermii iadului cei neadormiţi”. Că nu ştié femeia acie că este singur el Duca-vodă. Iar Duca-vodă, dacă au audzit că este aşé, îndat-au început a suspina şi a plânge cu amar.

Că el să ţiné şi vorové în casa lui, de să ispité să fie craiu în Ţara Ungurească, şi un ficior a lui în Ţara Moldovei domnu, şi altul în Ţara Muntenească, şi ginere-său hatman în Ocraina. Că el îşi ţine lucrul pre sus. Curtea lui, masa lui, cheltuiala lui, ca un craiu ţine. Şi când ieşé afar-în nărod, tot posomorât căuta, ca să-i ie oamenii de frică. Că el apucas-învăţătură de la Vasâlie-vodă, fiindu cămăraş mare la Vasâlie-vodă. Era om nu pré nalt şi gros,

277

burduhos şi bătrân. Numai îş cerné barba. Pe atâta să cunoşté că n-are acătare minte sau frica lui Dumnedzău. Şi ce gândé el să facă şi la ce să ispitié, şi la ce l-au adus păcatul şi osânda de la Dumnedzău! Şi aşe l-au dus pe Duca-vodă în Ţara Leşască, de au murit acolo. Aşe ş-au agonisit de lăcomia banilor, ce avé. [...]

Fost-au şi trii semne mari în dzileli Ducăi-vodă, când au pur-ces la Beci. Că s-au arătat o sté pe cer cu coadă, de s-au vădzut multe dzile. Mânca şi lupul oameni. Fost-au şi cutremur pré mare. Cădzut-au atunce şi turnul cel mare din cetatea Sucevei, ce-i dzi-ce turnul Nebuisăi.

Iară doamna Nastasâia a Ducăi-vodă, după ce-au luat leşii pe Duca-vodă, é au rămas deodată în Ţara Muntenească. Ş-au îmblat mult pentru Duca-vodă, ca să-l răscumpere de la leşi. Şi-l neguţasă cu leşii drept 70 de pungi de bani, să dé leşilor şi să-l lasă. Şi triimi-ţind banii pen Ţara Ungurească, i-au poprit ungurii cu-ndemnarea lui Şerban-vodă, temându-să c-a ieşi şi l-a sminti din domnie Du-ca-vodă. Atunce era în Leov slobod şi oblicind c-au poprit ungurii banii, l-au lovit cataroia, de voie ré, ş-au murit în loc.

Iară doamna Ducă-i vodă, vădzind aşé, s-au dus cu toată casa ei la Ţarigrad. Aşé au început a o apuca datornicii, unii de o parte, alţâi de alta, cu feluri de feluri de priceni, ş-a o îngrozi, ş-a o în-chide, ş-a o jăcui, care cum puté, agiungând-o osânda creştinilor.

Care mai pe urmă au vinit şi la mai mare osândă şi ocară, c-au amăgit-o un grec, de s-au măritat după dânsul. Având é doi ficiori şi patru fete, n-au socotit cinstea ei, că era mai mult bătrână decât tânără. Şi după ce-au mărsu dup-acel grec, au amăgit-o de-au dat bani şi odoară câte-au mai avut, de-au dat turcilor de l-au pus beiu la Mana. Şi au mai şădzut vro săptămână cu dânsa, păn’ş-au făcut cheful, şi s-au dus la Mana, dzicând c-a duce-o şi pe dânsa. Şi aşé vro doi, trei ani au şădzut acolo şi n-au mai triimis la dânsa să o ié, păn’s-au hainit şi el de la turci. Iar é, la bătrâneţe, au rămas şi săra-că, şi ocărâtă de voroava oamenilor, şi cu o casă plină de copii. Aşé au plătit şi Dumnedzău Ducăi-vodă, precum au făcut şi el altora.

278

Cap. X

Domnia a doa a lui Dumitraşco-vodă Catacozinola velet 7192 [1684]

[...] Dumitraşco-vodă era un om bătrân, grec ţărigrădean din neamul lui, de Catacozoneşti. Şi mai nainte vreme fusesă vister-nic mare şi-n Ţara Muntenească, la Gligori-vodă. Şi era om nestă-tător la voroavi, tălpiz, amăgitor, geambaş de cei de la Fener din Ţarigrad. Şi dup-aceste, după toate, era bătrân şi curvar. Doamna lui era la Ţarigrad, iar el aice îşi luasă o fată a unei rachieriţe de pe Podul Vechiu, anume Arhipoaie, care o chema Aniţa, ţiitoare, de o purta în vedeală, între toată boierimea de-o ţiné în braţi, de-o săruta şi o purta cu sălbi de galbeni şi cu haine de şahmarand, cu şlic de sobol şi cu multe odoară împodobită. Şi era tânără şi fru-moasă şi plină de suleiman, ca o fată de rachieriţă. Şi o triimité cu carăta domnească, cu siimeni şi cu vornici şi cu comişi dzuoa amidzidze mari pe uliţi, la feridiu şi pe la mănăstiri şi pe la vii, în primblări. Şi făcé şi pe boieri de-ş triimité gipânesele cu dân-sa. Şi după ce vinie de la primblări, triimité giupâneselor daruri, canaveţe, bilacoase, căce i-au făcut cinstea de-au mărsu cu dânsa în primblare. Şi după ce s-au mazilit, au luat-o cu dânsul ş-au dus-o în Ţarigrad cu dânsul ş-au măritat-o dup-o slugă a lui, după un grec. Căutaţi, fraţi iubiţi cetitori, de videţi ce este omenia şi curvia grecească! Că el, de bătrân, dinţi în gură n-avé. Dimineaţa îi înclie, de-i pune în gură, iar sara îi desclie cu încrop şi-i puné pe masă. Carne în toate posturile cu turcii depreună mânca. Oh! oh! oh! săracă ţară a Moldovei, ce nărocire de stăpâni c-aceştia ai avut! Ce sorţi de viiaţă ţ-au cădzut! Cum au mai rămas om trăitor în tine, de mare mirare este, cu atâtea spurcăciuni de obiceiuri ce să trag pănă astădzi în tine, Moldovă! Şi din vreme în vreme tot s-au mai adaos spurcateli de obiceiuri, carei mai înainte s-or pomeni cineş la rândul lor. [...]

279

Cap. XI

Domnia lui Constantin Cantemir-voevoda în anul 7193 [1685]

iunie 10

Venit-au domnu Ţărâi Moldovii Costantin Cantemir-vodă, pre careli l-au ales la domnie boierii Ţării Moldovii în locul lui Dumitraşco-vodă, cu nevoinţa şi cheltuiala lui Şerban-vodă, dom-nului muntenescu, precum mai sus s-au scris. Acest domnu Cante-mir-vodă au fost de oameni proşti de la ţinutul Fălciiului. Şi dacă s-au rădicat la vârstă, s-au dus în Ţara Leşască de au slujit la oaste, pănă au agiunsu de au fost rohmistru. Apoi viindu în Moldova, s-au dus cu Grigoraşco-vodă Ghica în Ţara Muntenească şi au fost acolo ceauş spătărescu. Şi era om viteazu şi cu sfat bun. După ace-ea, viindu aice în ţară în Moldova şi slujindu bine, l-au pus căpitan mare, şi apoi au fost şi sărdariu, şi mai pe urmă au fost şi cliucer mare. Fost-au şi capichihaie la Poarta împărăţii, ştiindu limbi mul-te şi fiindu om bătrân. Cu alesul tuturor boierilor ce era pribegi în Ţara Muntenească l-au rădicat domnu, cu cheltuiala lui Şerban-vodă, domnului muntenescu, precum mai sus s-au scris. Şi titluşul lui nu scrié Cantemir-voevoda, ce numai Costantin-voevoda.

Carte nu ştié, ce numai iscălitura învăţasă de o făce. Practică bună avé la voroavă, era sănătos, mânca bine şi bé bine. Semne multe avé pe trup de la războaie, în cap şi la mâini, de pe cându fusese slujitoriu în Ţara Leşască. La stat nu era mare; era gros, burduhos, rumăn la faţă, buzat. Barba îi era albă ca zăpada. Cu boierii trăié pănă la o vreme, pentru că era om de ţară şi-i ştie pe toţi, tot anume, pre careli cum era. Şi nu era mândru, nici făcé cheltuială ţărâi, că era un moşneagu fără doamnă. Şi avé doi fici-ori, beizadele, pre Antiohii şi pe Dumitraşco, şi era zălog la Poar-tă şi cu alţi ficiori de boieri. Şi era bine în ţară dintr-alteli, numai nu puté trăi oamenii de poghiazuri leşeşti, că era ţara pustie din

280

Iaşi în sus. Şi din toţi boierii era mai ales la acest domnu Gavriliţă vornicul şi ficiorii lui. Era el boieriu şi chivernisié precum îi era voia. Şi era o samă din ficiorii lui can făr’de ispravă, zlobivi: Lu-pul şi Solomon şi Costachi. Avé slugi tălhari la casăle lor, de ţiné drumurili, de ucidé turcii şi fura bucate din Bugeac, cai, iepe. Şi să făcé farmutate totdeuna şi slimuri cu tătarii pentru fapteli lor, şi nu puté să dzică nime nemică de frica lui Gavriliţă. Şi domnul, deşi ştié, răbda.

Venit-au atunce şi Miron logofătul din Ţara Leşască, foarte scăpat, şi l-au avut Cantemir-vodă în milă şi cinste. Şi avându trii ficiori, i-au boieritu. Pe Ioniţă l-au făcut sărdariu, pe Nicolai logo-făt al triile, pe Pătraşco cămăraş mare. Şi ş-au logodit Cantemir-vodă şi o fată cu dânsul, pre anume domniţa Safta, iar pe Miron logofătul l-au făcut staroste la Putna.

Pre acee vreme pusese Cantemir-vodă hatman pe Velicico, ce era frate cu Miron logofătul. Şi într-acé vreme ieşit-au hatmanul Velicico cu puţinté oaste ce avé spre ţinutul Sucevii împotriva a multe poghiazuri leşeşti ce umbla de strica în ţară. Găsit-au atunce un poghiazu mare la Baie. Şi s-au lovit hatmanul Velicico cu dân-şii pré tare, că l-au lovit pe hatmanul dintr-un sineţu, de i-au rupt dzaoa di pe lingă grumadz. Velicico năvălié în războiu singur cu suliţa a mână, şi altul l-au lovitu de i-au rumptu spogârniceala de la frâul calului, şi altul i-au lovit din sineţ dârlogul de la şé, şi n-au putut să izbândească, ş-au purces moldovenii în răsâpă, ş-au fugit hatmanul, şi multă stricăciune au făcut acel poghiaz leşesc. Şi şi alte multe poghiazuri leşeşti lovié pe alte locuri, de strâca în ţară.

Mai lovit-au un poghiaz leşescu pe Velicico hatmanul între vii la Copou, de l-au gonit păn-în Ieşi. Şi Velicico era un om de fire şi de treabă la toate socotelele, şi-ndrăzneţu, bun, numai ne-având nice cu cine, au doară nice năroc la războiu n-avé, că pe unde mergé îl tot băté. [...]

Atunce au luat craiul şi pe Dosofteiu mitropolitul din Ieşi, cu toate hainele şi odoarăle mitropoliei. Ş-au luatu şi moaştele

281

lui Sfetei Ion Novei de la Suceavă, care le-u fostu adus aceste moaşte din Ţara Turcească Alexandru-vodă cel Bun. Şi le-u dus acele moaşte împreună cu Dosoftei mitropolitul în Ţara Leşască, la un târgu al craiului Sobeţchie, anume Jolfa, de stau acolo păn-în dzuoa de astădzi. Şi Dosoftei încă acolo au murit.

Acestu Dosofteiu mitropolit nu era om prostu de felul lui. Şi era neam de mazâl; pré învăţat, multe limbi ştié: elineşte, lătineş-te, sloveneşte şi altă adâncă carte şi-nvăţătură, deplin călugăr şi cucernic, şi blând ca un miel. În ţara noastră pe-ceasta vreme nu este om ca acela. După ce l-au dus la Jolfa, îl puné craiul Sobeţ-chie de s-îmbrăca cu hainele cele scumpe şi odoarăle mitropoliei ţărâi noastre, de facé leturghii la dzile mari şi iordan la Bobotead-ză, dup-obiceiul ţărâi noastre, de să mira craiul şi toţi domnii le-şeşti şi lăuda de frumoasă ţărămonia ce are beserica ţărâi noastre. Cantimir-vodă să mâniese pe-cel mitropolit şi-i făcusă afurisănie de la patrierhi. Dar nemic de dânsul nu s-au atinsu, că dzic oame-nii că-i sfânt, iar de Cantimir-vodă s-au atinsu, că l-au găsit legat. Ce nu să ştie, dintr-acee pricină au dintr-alte. [...]

În al şeptele anu a domniei lui gătitu-s-au Cantemir-vodă cu oastea lui de-au mărsu să ié cetatea Sorocii, împreună cu Dalta-ban-paşe, sarascherul Obluşiţâi, şi cu hatmanul Steţu a Ocrainii hanului şi cu câteva mii de tătari. Ş-au stătut pen pregiurul cetăţâi câteva săptămâni, de-u tot bătut-o cetatea, de-au făcut meterezuri şi lagumuri. Ş-au dat năvăli pré tare, şi n-au putut-o lua, şi au perit multă oaste atunce, când da năvăli turcii şi moldoveni. Şi nu era atâta oaste în cetate, ca doo, trei sute de drăgani şi căzaci, numai ei din cetate nemerié tot în om, iar cei den afară nu puté să le strâ-ce nemic. Şi s-au întorsu înapoi la Ieşi, fără nice o izbindă şi cu multă pagubă de oaste.

Tot într-acel anu, mai înainte ce-au mărsu la Soroca, strânsu-s-au toţi ficiorii lui Gavriliţă şi cu alţi boieri mulţi de Ţara de Gios la nunta lui Ion Pălade, la Băcani, din sus de Bârlad. Şi acolo au fostu şi vornicul Velicico, fiind cumnat lui Pălade. Şi strângându-

282

să acolo la-cea nuntă, au sfătuit şi s-au giurat cu toţâi, ei în de ei, să fug-în Ţara Muntenescă la Brâncovanul, să le dé agiutor de cheltuială, să margă la Poartă să pârască pe Cantemir, să-l scoată din domnie, să rădice domnu dintre dânşii pe Velicico vornicul.

Dece s-au sculat un boieru dintre dânşii, anumi Ilie Ţifăscul, care îl poreclisă pe urmă Frige-vacă, şi i-au pârât la Cantemir-vo-dă, de le-u spus tot sfatul. Că era boierii de la o vreme pré supăraţi de Cantemir-vodă, că era la curte boierinaşi, tot ficiori de mojâci codreni şi gălăţeni. Şi dzicé Cantemir-vodă că domnul face nea-murile, domnul le stânge. Şi-i era urâţi ficiorii cei de boier, să nu-i vadză într-ochi, de pe cum îi era nătura lui. Şi era în cinste numai hatmanul Bogdan, ginere-său, şi cu Iordachi visternicul Rusăt. Aceşti doi schivernisâé şi mânca ţara, cum le era voia. Dece bo-ierii pe acee vreme numai puté suferi să fie călcaţi de acei doi boieri şi de mojâcii aceloralalţi mai mici de curte. Că când ieşié la ţară cu slujbe, boierinaşii făcé multe năcazuri casălor celor mari a boierilor.

Dece Cantemir-vodă, cum au înţeles acel sfat, din Ilie Frige-vacă, a boierilor, au şi răpedzit într-o noapte boierinaşi d-é lui şi slujitori, să-i prindză pe toţi pe acie. Dece unii au scăpat în Ţara Muntenească, iar pe carei i-au prinsu i-au adus la Ieşi. Şi pe Ve-licico vornicul, după ce l-au adus la Ieşi, era zavistie mai mare despre Cupăreşti, împungându-să cu horba mai denainte vremi. Şi avé şi sâială de dânsul, căce era mai om decât toţi. Atunce în grabă Cantemir-vodă în mânie l-au bătut cu buzduganul şi l-au închis în beci. Deci neprietinii lui Velicico atunci au şi aflat vreme de-au dzis lui Cantemir-vodă: „De vreme că te-ai grăbit de l-ai bătut, nu-l lăsa viu. Păzeşte de-l omoară, că, d-é scăpa viu, mâne, poimâni el ne omoară pe toţi”. Şi el încă îndat-au ascultat şi l-au scos noaptea de i-au tăiat capul denaintea porţâi. Pentru bineli ce-au dat ştire Velicico lui Iordachi visternicul, de-au fugit când vré să-l omoare Cantemir-vodă, acum i-au mulţămit şi Iordachi visternicul într-acesta chip, ca un grec. Şi aflară atunce neprietinii

283

vreme de-u dzis lui Cantemir-vodă: „Acmu, de vreme c-ai omorât pe Velicico, triimite de prinde şi pe frate-său, Miron logofătul, de-l omoară. Ori vinovat, ori nevinovat, să nu scapi, c-apoi încă a hi mai rău şi de tine şi de noi”. Deci Cantemir-vodă nu ş-au socotitu viiaţa lui, că era trecut cu bătrâneţeli, om de 70 de ai, de numai cât nu-i sosâsă ceasul şi lui, ce s-au potrivit neprietinilor şi nu ş-au cruţat sufletul. Ce ca un tiran au triimăs pe Macrei, văta-vul de păhărnicei, cu slujitori de l-au luat de-colo, de la casa lui de la Bărboşi, de l-au dus păn-în Roman, şi i-au tăiat capul. Şi când l-au găsit Macrei acolo la Bărboşi, atunce-i murisă şi giupâneasa. Şi nemic nu ştié de sfatul frăţâne-său sau de a celoralalţi boieri, că nu era amestecat cu ceielalţi boieri la sfat. Că el pornisă atunce pe un ficior a lui, pe Neculaiu, să ié fata Ducăi-vodă de la Ţarigrad şi să gătască şi cu celalalt să ie fata lui Cantemir-vodă, să s-încus-credze, şi nice cu gândul nu gândié că i-a vini o furtună ca acie.

Dzisu-i-au slujitorii, când l-au găsit la Bărboşi, să fugă, că nu-i departe în Neamţu, iar el n-au priimitu, ştiindu-să drept. Gân-dié că l-or duce la Ieş şi s-a îndrepta. Iar după ce i-au vinit Macrei, şi viind zapciu după zapciu să piară, nu l-au mai îngăduit ş-au pus de l-au tăiat în Roman. Şi mult s-au rugat lui Macreiu să-l ducă păn-în Ieşi, iar Macrei, ca un om rău şi de nemic, nu i-au fostu milă de sufletul stăpânu-său şi s-au grăbit de l-au omorât. Că de l-ar hi dus în Ieşi, poate s-ar hi îndrepat şi n-ar hi pierit. Că multe slugi să tâmplă la domni vrednice, de nu să grăbescu şi ferescu pe stăpâni de păcat, şi pe urmă cad la laudă şi despre stăpân, şi despre oameni, şi despre Dumnedzău. Iar acesta, ca un varvar, nefiind de neam, n-au socotitu.

Cantemir-vodă dup-acee mult să căié ce-au făcut şi de multe ori plângé între toată boierimea şi blăstăma pe cine l-au îndemnat de-au grăbit de i-au tăiat. Că, după ei, n-au trăit un an nice Cante-mir-vodă ş-au murit. [...]

284

Cap. XIX

Domnia lui Dumitraşco Cantemiru-voevoda,în anul 7219 [1711]

După ce au sosit Dumitraşco-vodă în Iaşi, după obiceiu a tree dzi au boierit boierimea. Pus-au pre Nicolai Costin vel-lo-găfăt, pre Lupul Costache vornic mari de Ţara de Gios, pre Ioan Sturdze vornic de Ţara de Sus, pre Antiohie Jora hatman, pre un grecu, anume Spraioti Dracumana, vel-postelnic şi pe mine, Ioan Neculce vel-spătar, pe Gheorghiţă vel-păharnic, pre Dabije vel-ban, pre Catargiul vel-visternic, pre Sandul Sturdze vel-stolnic, pre Constantin Costache vel-comis. Aceştie era boierii lui Du-mitraşco-vodă întăiu. Iar mai de credinţă şi mai ales toate trebile domniei era după mine, Ioan Niculce vel-spătar.

Şi atunce dintăiu era boierii can grijiţi de numeli lui Dumitraş-co-vodă din tinireţe cându era beizadé, la domnia frăţâne-său, lui An-tiohie-vodă. Că era atunce nerăbdătoriu şi mânios, zlobiv la beţie, şi-i ieşisă numele de omu rău. Iar acmu, viind cu domnia, nu ştiu, să-ş piiardă numele cel rău: au doar mai la vârstă venisă, au doar chiver-nisisă viaţa lui, unde nu era pace? Că aşé să arăta de bun şi de blând! Tuturor uşe deşchisă şi nemăreţu, de vorovie cu toţi copiii.

Atunce au scos pre ţară 2 civerturi, banii steagului. Şi de cum era soma la Neculai-vodă, au mai scădzut pe ţară la un ci-vertu, câte 3000 de galbeni. Aşijdere şi mazâlilor li-au scădzut tot pre giumătate şi mai bine dăjdile. Şi li-au făcut şi carte şi giurământuri, să nu dé desetină boierii, după cum n-au dat mai nainte boierii. Că să făcus-obiceiu de la Mihai-vodă, de da dese-tină boierii. Şi el apoi i-au iertat.

Deci boierii, vădzând aşé milă şi nemărire, începusă toţi a să lipi şi a-l lăuda. Era omu învăţat. Numai la giudecăţi nu pré puté lua sama bine, poate-fi trăind mult la Ţarigrad în streinătate. Lă-comie nu avé mare, lucrurile lui poftié să fie lăudate. [...]

285

Dumitraşco-vodă, dacă au simţit pre Antiohie Jora hatmanul că-l pâreşte la Moscu, l-au mazilit şi m-au pus pre mine, pe Ioan Niculce spătariul, hatman în locul lui Antiohie.

Dumitraşco-vodă, chiemându-şi boierii, au întrebat sfat, dzicând că moscalii să pogoară asupra ţărâi, ce or face, ca să vadză cine ce ar dzice. Dar el să le spuie adevărul că este agiun-su cu moscalii, nu spuné. Deci boierii nu-l credé pe Dumitraş-co-vodă, gândié că ţine cu turcii. Deci aşé, unii dzicé să să dé în gios spre Fălcii, şi doamna să o trimită pre Oituz. Alţâi dzicé să trimiţă spre Bârlad, alţii spre Focşani, păn’să vor bate turcii cu moscalii, şi care parte a birui cu acee să ţie. Şi au rămas să trimiţă pe doamna cu giupânesele la Oituz, iar boierii cu vodă spre Fălcii. Şi cum s-au tocmit acestu lucru, au şi început a-şi răşchira casele lor, cine cum puté, şi ales unii a să agiunge cu moscalii, precum s-au pomenit.

Dumitraşco-vodă au trimis-au sol la moscalii pre Luca vis-ternicul, dzicând că-l trimite iscoadă, şi au scris şi la turci, făcân-du-le ştire. Deci Luca visternicul au găsit pre împăratul Moscului aproape, în Ţara Leşască, la Iaroslav, şi aşé au aşădzat cu împăra-tul de-u făcut legătură.

Ţara Moldovii cu Nistrul să-i fie hotarul, şi cu Bugeacul şi cu toate cetăţile tot a Moldovii să fie. Numai deodată prin cetăţi să aşedze moscalii oşteni, păn’s-a întemeie ţara, iar apoi să lipsască oastea moschicească. Bir să nu dé ţara nici un ban, pre domnu să nu-l mazilească împăratul păn’la moarte, şi pre urmă fiii lui, pre care ş-or alege ţara. Neamul lui să nu iasă din domnie. Numai când s-ar haini sau când ş-ar lepăda legea, atunce acela să lipsas-că, şi să puie din fraţii lui.

Pre boieri să nu-i mazilească domnul din boierie păn’la moarte, sau cu mare vină să-i scoată. Vama Ocnii şi altor târ-guri să fie venitul domnilor, iar altă dare să nu fie. Mazilii şi mănăstirile să-şi stăpânească ocinele şi vecinii săi, să-ş ié de-setină şi goştină de oi şi de mascuri şi de stupi despre moşiile

286

sale. 10.000 de oaste să fie tot gata în ţară, şi împărăţia să le dé lefe din visteria împărătească, din stoliţă. Din moscali să nu s-amestece la boieriile Moldovii, nici să s-însoare în ţară, nici moşii să cumpere. Domnul pre boieri să nu fie volnic a-i pierde, orice greşală ar face, fără sfatul tuturor şi fără iscălitura mitro-politului. Cătră aceste i-au dat şi titu de domnie, să să scrie mai de cinste şi mai de sus după cum să scriu domnii acmu, iar titul aşe-i era: „săninatul domn al Ţărâi Moldovii samoderjeţu (sân-gur stăpânitor) şi colegat (prietin) Ţărâi Moschiceşti”, iar nu robu supus. Care acestu nume este puţin oarece mai de gios de-cât al unui craiu, care să cheamă lătineşte acestu nume sărenis, iar sloveneşte să cheamă predsfeliişe, iar leşeşte eşniosfinţunii. Aşé ca să să scrie domnii Moldovii. Aşijdere nicidecum pace cu turcul să nu facă, iar de s-a tâmpla să facă pace, să rămâie Mol-dova iar suptu stăpânia turcească, să aibă împăratul moschicesc a da lui Dumitraşco-vodă 2 părechi de curţi în stoliţă şi moşii pentru moşiile din Moldova şi cheltuială pre dzi, în toată viiaţa lui, lui şi a oamenilor lui să nu-i lipsască. Şi de nu i-ar plăcé acolo şi s-ar trage într-altă ţară creştinească, volnic să fie a mer-ge, şi altele multe ca aceste. Şi pre aceste ponturi au giurat tare împărăţia Moscului şi au şi iscălit mai gios şi l-au trimis pe Luca visternicul. Şi au scris lui Dumitraşco-vodă să să gătedze şi să-i iasă întru întâmpinareă oştii moschiceşti la Nistru. Iară de n-a ieşi la Nistru şi a aştepta pănă s-a bate cu turcii şi i-a birui, atun-ce, ori să închine, ori nu să mai închine, că atunce mulţi domni s-or afla. Că scrisesă Dumitraşco-vodă pre Luca de-i făcusă ştire că oaste turcească este multă, 400.000, şi puşci 400, tot tunuri mari, şi tătărâme multă, şi pâine în ţară nu-i. [...]

Atunce au sosit ferman de la veziriul la Dumitraşco-vodă, să încalece să margă să prindză pre Brâncovanul-vodă. Şi au scris cărţi şi la soltanul de Bugeag, să dé lui Dumitraşco-vodă oricâţi tătari i-ar trebui. Atunce am ştiutu şi eu c-au fostu scris să vie moscalii, că eu tot gândiému că om purcede în gios spre

287

Huşi, precum sfătuisem. Iar dac-am înţeles c-au sosit moscalii, mult m-am mirat şi am dzis lui vodă să scrie, să să întoarcă mos-calii înapoi, şi să mergem, precum scrie veziriul, să prindem pre Brâncovanul, şi să să lasă de moscali, că poate să-i bată turcii, şi tătarâi or robi ţara. Puiu pre Dumnedzeu martur că aşe i-am dzis, şi tare am stătut, că doar l-oi întoarce, şi n-am putut. Şi încă cu mânie mi-au răspunsu, dzicând că „voi toţi vă chivernisiţi, ca să rămâneţi la creştini, şi numai eu sângur pentru voi să rămâ-iu la păgâni; că v-am vădzut eu credinţa, că aţi fugit toţi, şi eu am rămas sângur; pentru ţară, n-or prăda-or tătarâi, că moscalii acmu sosescu, şi eu ştiu pre biné că n-or bate turcii pre moscali”. Deci vădzând şi eu că mi-au răspunsu aşé cu scârbă, m-am te-mut a mai răspunde, să nu cumva cad în vro primejdie a vieţii. Fragmente reproduse după: Ion Neculce. Letopiseţul Ţării Moldovei. Bucureşti – Chişinău: Litera Internaţional, 2001.

Glosar:sprije – fontă;prisne – curat, neamestecat; iaspis – piatră semipreţioasă, dură şi opacă, de diferite culori; harariu – pânză groasă de lână, păr de capră sau alt animal

din care se fac saci, desagi, ţoale de aşternut pe jos sau pentru acoperit căruţele;

sulger – dregător însărcinat cu aprovizionarea armatei şi a curţii domneşti cu carne;

joimir – soldat angajat cu leafă; lefegiu, mercenar;cabaniţă – mantie blănită cu samur şi bogat împodobită;şarvanele – haine pe care le purtau unii din slujitorii curţii

domneşti în Moldova;polimar – cerdac, balcon;a se acolesi – a se ţine de capul cuiva, căutând a-i face rău;strămurare – băţ sau prăjină ascuţită la vârf, cu care se în-

deamnă vitele la mers;

288

felegean – ceaşcă turcească de cafea neagră, fără toartă şi suport;

majă – trăsură de transportat peşte; paltin – arbore înalt până la 25 m, cu fructele prevăzute cu

două aripi, cu lemnul alb şi rezistent; firman – ordin scris, emis de sultan, prin care erau numiţi

sau maziliţi domnii Moldovei; contaş – haină luxoasă, lungă (de obicei, blănită), purtată de

domn şi de boieri; ialoviţă – vacă mare şi grasă (de obicei, stearpă); mortasipie – taxă plătită la vânzarea mărfurilor; baraiamlâc – dar obligator, pe care trebuiau să-l facă dom-

nii Moldovei sultanului şi înalţilor demnitari ai Porţii cu prilejul sărbătorii bairamului; a oblici – a prinde de veste; a afla; a simţi; a descoperi;

a se haini – a înşela, a deveni necredincios (faţă de Poartă); a se răscula, a porni la luptă contra suveranului;

şoltuz – cârmuitorul unui târg, ales de târgoveţi. Împreună cu pârgarii şoltuzul reprezenta oraşul în raporturile acestuia cu domnul şi cu dregătorii şi îl administra. În atribuţiile şoltuzului intrau: hotărnicirea proprietăţilor particulare din oraş, adeverirea tranzacţiilor târgoveţilor, repartizarea dărilor şi obligaţiilor către domnie. Şoltuzul avea şi atribuţii judecătoreşti mai limitate;

arbănaş – albanez;musaip – om de încredere al unui monarh;zorba – răzvrătire, răscoală, revoltă;capichihaie – reprezentant al domnilor Moldovei pe lângă

Poarta Otomană;hamger – pumnal mare încovoiat care se purta la brâu;soltar – variantă, necunoscută din alte texte, a lui cioltar –

pătură de postav sau de alt material, împodobită cu diverse cusă-turi, care se aşternea pe spinarea calului sub şea;

ort – monedă de valoare mică (un sfert dintr-un leu vechi);

289

terziman – traducător, interpret; dragoman (la Poartă şi la misiunile străine din Constantinopol);

olac – curier, poştă;tălpiz – viclean, şiret, prefăcut;geambaş – înşelător, intrigant;şahmarand – stofă de mătase cu flori sau ornamente ţesute

cu fir de aur, de argint sau de mătase;seimen – corp de armată pedestru alcătuit din lefecii străini,

folosit pentru garda curţii domneşti;rachieriţă – fabricantă sau negustoreasă de rachiu;canavaţă – un fel de pânză rară, de obicei de mătase;belacoasă – stofă scumpă de mătase; rohmistru – căpitan de cavalerie (în armata polonă);ceauş – funcţionar al Porţii care făcea, mai ales, serviciul de

curier special al curţii; clucer – boier însărcinat cu aprovizionarea curţii domneşti;zlobiv – mânios, furios, rău, răutăcios;farmutate – neînţelegere, discuţie;slim – adunare obştească la tătari; dezbatere, discuţie;

Evaluare:Delimitaţi cadrul social şi politic în care a apărut 1. Letopi-

seţul lui I. Neculce.Enumeraţi2. particularităţile distinctive ale Letopiseţului

lui Neculce.Distingeţi3. diferenţe, la nivel de limbaj, atitudine etc., dintre

Letopiseţul lui I. Neculce şi cele ale lui Gr. Ureche şi M. Costin.Realizaţi4. un portret al cronicarului Ion Neculce.Identificaţi5. evenimentele principale şi cele mai memora-

bile figuri istorice desrise în Letopiseţ.Argumentaţi6. alegerea domniei lui D. Cantemir ca nucleu

al Letopiseţului lui Neculce.

290

Analizaţi7. capitolul din Letopiseţ ce se referă la domnia lui D. Cantemir.

Demonstraţi8. caracterul memorialistic al Letopiseţului lui Neculce.

Numiţi 5 opere literare ce au ca sursă de inspiraţie 9. Letopi-seţul Ţării Moldovei de Gr. Ureche, M. Costin şi I. Neculce.

Prezentaţi contribuţia cronicarilor moldoveni la dezvol-10. tarea literaturii române.

291

LiTERATuRA iSTORiOGRAFiCă Din A DOuA JuMăTATE A SECOLuLui AL XViii-LEA

Letopiseţul anonim al Moldovei, care a fost atribuit lui Ena-che Kogălniceanu, strămoşul lui Mihail Kogălniceanu, este una dintre cele mai importante lucrări în istoriografia românească după Letopiseţul lui Neculce. Această cronică tratează evenimen-tele din Moldova de la prima până la cea de-a patra domnie a lui Constantin Mavrocordat (1733-1774).

Autorul surprinde complexitatea vieţii în secolul al XVIII-lea. Pe de o parte, sunt prezentate petrecerile luxoase ale domnitorilor şi ale boierimii, iar, pe de altă parte – mulţimea de impozite la care era supusă populaţia din Moldova. Războiul ruso-turc dintre 1769-1774 este narat obiectiv, dar cronicarul nu sesizează posibilitatea de aliere cu o forţă străină întru eliberarea ţării de sub jugul otoman.

Deşi nu poate fi comparat după talent cu Ion Neculce, autoru-lui nu-i putem contesta darul de povestitor cu care relatează eveni-mentele la care a fost martor sau pe care le reproduce din auzite.

La sfârşitul lucrării, sunt satirizaţi, sub formă versificată, bo-ierii care fugiseră la Ţarigrad şi trăiau în mizerie, fiind lipsiţi de luxul de altădată, când „grija ţării nu purtau”.

Letopiseţul e scris într-o limbă vie, populară, cuprinzând şi o serie de turcisme şi grecisme.

LETOPISEŢUL ANONIM AL MOLDOVEI(PSEUDO-ENACHE KOGĂLNICEANU)

[Fragmente]

CAPITOLUL IVDomnia lui Ion vodă Mavrocordat, fecior lui Neculai vodă

[...] În zilele acestui domn au fost multe dări grele, ales văcă-rituri câte 2, căte 3 venea uneori pe an, că scote unul la ghenarie,

292

altul la mai, şi la dechemvrie, căt se suia pe an căte 7 lei, 45 bani de vită, care era un mare greu ţărei. Iar boierilor le părea bine, căci mănca fieşte care şi avea tot rădicături de la acest domn, la care cii mai mulţi boieri de la acest domn s-au rădicat, ales cei ce şedea la ţară, şi de atunce au făcut bani toţi boierii. Domnului încă nu-i păsa; căuta se apuce grecilor aşişderea, că şi ei căştiga căt putea şi mănca ruşferturi destule, căzând la boierii, căci era paielele ieftine...

După aceasta au scos vodă goştină întreită căte 11 parale de oaie, care greutate şi nevoie nu pociu arăta cătă au făcut pe bieţii săraci; căci de cănd au fost acest pământ, căte 11 parale n-au dat, şi mulţi din prostime îşi ucidea vitele cele mai proaste ca să nu le plătească, la care şi domnul mult siclet au tras păn s-au strins banii slujbii acestii, căci era ţara foarte supărată de multe dări ce era pe săraci, cu toate că era belşug în toate. Boierilor le era bine şi voioşi, urma şi ei domnului; căci iubea primblări, şi halcale şi zicături. Iar după aceste au socotit să facă şi pomeniri, au adus meşteri străini zugravi de au pus de au zugrăvit biserica cea mare a curţei piste tot, pe din lăuntru cu multă cheltuială, zugrăvindu-se şi pe sine cu doamna şi cu toate beizedelele măriei sale, zu-grăvind şi pe tot neamul lui, şi pe alţi domni ce era ctitori la acea biserică de mai nainte, făcând şi zece părechi de veşminturi noue, cumaşuri frumoase cu fir, şi trei rânduri poale de icoane, unele cu semnul ţărei, şi aducând şi două sfeşnice de argint de la mănăs-tirea Săcului şi le-au stricat şi au făcut şese mai mici în biserică, şi opt candele mari de argint care se văd pănă astăzi în biserică la curte. Mai făcut-au şi un foişor foarte frumos de ceea parte de heleşteul Frumoasei, supt Cetăţuie, făcând şi cişme lăngă cerdac cu apă curgătoare de mergea în primblare.

293

CAPITOLUL VIDomnia a tria a lui Constantin vodă Mavrocordat

Într-aceasta domnie a lui Constantin vodă, mare săcetă au fost de vară căt se spăriiasă lăcuitorii; la care văzând şi domnul au poroncit ca să se facă litanie pe la toate bisericile; şi de mul-te ori strângea icoanele de pe la bisericile, scoţând şi sfintele moaşte ale prapadoamnei Paraschive, mărgănd mitropolitul şi cu toţi vlădicii şi preoţii şi domnul cu toată boierimea, şi sluji-torii stringăndu-i cu toţii la un loc, în grădina cea mare de supt curţile domneşti, făcănd agheazmă, cetind molitvele de ploaie, triimeţănd toţi zapciii de stringea norodul, bărbaţi şi femei, co-pii, fete, de le aducea ca să asculte rugele. De noroc era acest domn, că cu toate rugele ce făcea milostivul Dumnezeu au tri-mis ploaie prea multă, căt se făcusă toate bucatele, căt socotea oamenii că n-ar găsi loc să le puie. Iar cănd au fost la mijlocul verei sau din păcatele norodului, sau din nenorocirea domnului au triimes Dumnezeu urgia sa asupra acestei ţări, lăcuste, de au umplut ţara, pin toate ţinuturile, istovind tot; pe unde se punea rămănea locul negru, ca cănd n-ar fi fost sămănat nimic nicioda-tă; sau grăie de era, sau vie, sau mălaiu, sau păpuşoi, sau pădure de era înfrunzită rămănea părea că-i uscată. Şi au ţinut căţiva ani; măcar că începusă ăncă din domnia frăţâne-său lui Ioan-vodă, dar nu era atăta nici se lăţisă peste tot locul ca la măria sa; căci într-o zi s-au pornit pin Iaşi, şi de mulţimea lor soarele nu se vedea, de care poroncind domnul la toate mănăstirile ca să facă rugă şi să tragă toate clopotele cele mari, ca doar s-ar spărie să fugă, iar în zadar s-au ostenit, căci era urgia lui Dumnezeu. Şi în puţină vreme s-au făcut o mare scumpete, cât agiunsese dimerlia de orz un leu, şi pe multe locuri neavănd oamenii ce mânca usca oamenii coji de copaci şi le pisa făcându-le făină, le mesteca căte cu puţină făină, şi le făcea malaiu, şi mănca.

294

Pe alte locuri stringea ghindă şi iarăşi asămenea făcea; care nu putem arăta ce nevoie era de foamete, la care mi s-au tămplat şi mie de am văzut cu ochii în căteva sate la ţinutul Botoşenilor, fiind eu orănduit cu slujba domnească acolo iarna. Feţele lor sămăna a fi fierte şi nu putea grăi de slabi, care-i ajungănd în primăvară toţi au murit. Am mai văzut şi la Cernăuţi, într-un sat la casa preotului în postul mare, descălecând acolo pentru prănzitul; bucate de sec ne-au găsit, iar în loc de păne ne-au scos mălaiu de ghindă, şi am măncat căte o bucăţică mică cu toţii. Şi au ţinut această foamete toată domnia acestui domn; fiindcă nu lipsea lăcustele din Moldova, căci vara mănca orice afla, şi despre iarnă se-ngropa, iar de primăvară eşia însutite de căt era. Tot atuncea s-au făcut şi perirea soarelui într-o zi la vreme de bucate şi au ţinut ca două ceasuri, căt se făcusă pământul şi lu-mea altmintrelea; şi într-acea zi iar au trecut lăcuste multe pin Iaşi, şi trăgea toate clopotele pe la toate mănăstirile. Acest domn într-această domnie au pus de au făcut peceţi tipărite pe stupi şi pe mascuri, şi pe pogoanele de tiutiun care lucru n-au fost în pământul Moldovei. Lăngă alte pomene au socotit domnia şi aceasta, ca să rădice femeile cele rele din pământul acesta, care sănt făr de bărbaţi; şi aşa dănd poroncă au strins mai bine de 80 de muieri şi le-au închis în sfântul Gheorghie la mitropolie, ţiin-du-le multă vreme închise acolo de murea de foame, strigănd la zăplagii bisericei oamenii de pe drum să le dee milostenie; căci rămăsese ca vai de ele goale; pe care doamna le căuta căte odată, triimeţându-le păne şi lumină ca să nu şadă pin tuneric, şi încă această milă le triimetea şi căte un cantar două de in, ca să nu şadă fără de treabă găsind englendje furca, pănă când se vor găsi niscaiva oameni ca să i le cee; căci aşa hotărisă şi domnul, că de se va găsi cineva ca să le mărite, şi căte se vor mărita ce vor slobozi. Şi aşa făcea, că pre care le cerea şi priimea şi ea, punea de le cununa şi apoi o slobozea. [...]

295

CAPITOLUL XVA patra domnie a lui Constantin vodă Mavrocordat

Iar moscalii au întrat în Iaşi ieşindu-le mitropolitul cu boierii înainte cale de un ceas de s-au închinat gheneralului, întrănd cu săbiile scoase în Iaşi, pornind mulţime de oaste în djios pe trei lo-curi, alţii la Focşeni, alţii la Galaţi, alţii pe Prut în djios. Constan-tin vodă încă au stătut la Galaţi, viindu-i şi cătăva oaste turcească, cu vro doi paşi. Iară oastea care au trecut pe la Focşeni, o samă au apucat podgoriile, trecănd spre Bucureşti, iar o samă au tras la Brăila. Atuncea cei ce au mers la Galaţi s-au lovit cu turcii şi îndată au răsăpit pe turci făcând mare moarte într-înşii, prinzănd şi mulţi vii. Atuncea fiind şi Constantin vodă acolo, îmblănd prin turci, nu l-au cunoscut, şi l-au rănit, şi l-au şi prins moscalii şi l-au triimes la Iaşi, şi fiind iarnă mare şi djeroasă s-au bolnăvit şi peste puţine zile au şi murit de boală în Iaşi, şi l-au îngropat cu mare cinste boierii în Iaşi, ca pe un domn.

Iar Galaţii au rămas în măna moscalilor; iar oastea care apu-casă Prutul în djios merdgea spre tătari. Iară hanul de la Movila Răbăei cum au simţit îndată au fudgit spre Akerman, cu oastea lui. Moscalii scoborându-se la Fălcii pe de iastă parte de Prut, îşi căuta în ochi cu turcii, că de ceia parte era multă oaste turcească cu căţiva paşi de păzia acolo. Pe această vreme înţelegănd împărăţia turcului de Hotin că l-au luat moscalii şi au fugit turcii cum şi pentru luarea Moldovei şi pentru bataia ce s-au făcut la Galaţi, căci perise şi paşi, şi pe domnul că l-au prins, foarte s-au scărbit asupra vizirului, şi îndată l-au mazilit făcănd vizir din Ţarigrad pe Halil-paşa; iar pe Moldovandgiu l-au triimes la Edirne la 1770 ghenarie. Atuncea au pus împăratul de au dat fetvale muftiul ca să între oastea în Moldo-va, să taie, să robească, să facă ce le va fi voia, că doar se va îndem-na oastea să margă cu mare dragoste. Ci peste puţine zile oastea care mersăse spre Brăila, lovind Brăila au luat-o, ţiind căteva zile

296

bătaia, fiindcă venea turcilor ajutor de peste Dunărea; şi au luat-o cu toate calabalăcurile, robind şi omorind mulţime de turci, lăsănd moscalii acolo oaste de paza cetăţii. Atuncea s-au lăţit oastea de la podgorii, pănă cănd într-o noapte le s-au făcut ziuă în Bucureşti, oastea tot călărime, încundgiurănd curtea domnească, pănă au găsit pe Grigore vodă Ghica; şi aşa făcănd tot chipul de jac pănă i-au luat tot ce au avut, luăndu-l şi pe măriia sa de l-au dus în Moldova cu toţi oamenii măriei sale, de s-au împreunat cu gheneralul cel mare; şi de acolo au mers în Ţara Moschicească, având şi pe un frate a măriei sale spatarul Matei; şi pe o beizede a lui Ioan vodă Mavro-cordat, şi o beizede mică a măriei sale. Oastea de pe Prut ăncă au trecut în ceea parte şi fiind acolo căţiva paşi cu cătăva oaste, s-au lovit acolo despre primăvară, care foarte rău i-au bătut pe turci; şi de acolo făr de zăbavă au lovit Budgeacul tătăresc, scoţindu-le muierile tătarcele şi copiii lor, şi bucatele lor de le măna pe cămpi asupra Nistrului, ca să-i trimată în lăuntru. De multă împresurare de oşti atunce adgiugându la Nistru, şi neavănd tătarii ce mai face s-au închinat la moscali, rugăndu-se să le dee loc şi să trăiască supt ascultarea lor, şi făcănd legături cu ei, i-au trecut Nistrul şi i-au dus de i-au aşezat la locul ce le arătasă, rămăind şi ei mulţămiţi. Pe această vreme făcusă şi vizirul Halil-paşa mari gătiri la Babada de oaste, dănd şi ştire cu Romanţov gheneralul cel mare a oştii ruseşti, ca să vie unul cu altul de faţă ca să se bată: şi aşa primindu-se au trecut şi oştile turceşti Dunărea la Kartal, trecănd şi însuşi vizirul, şi mergănd cale de două ceasuri la Cagul, şi acolo făcăndu-şi turcii toate meterezele lor, unde era o mulţime de turci nenumărată, şi sosind şi oştile ruseşti cu mare vitejie au lovit pe turci, începănd a vărsa asupra turcilor un foc necontenit. Pe care neputându-l suferi turcii, au rupt-o de fugă fugănd şi însuşi vizirul cu toţi cei mari ai lui, şi neputîndu-şi da rănd la trecerea Dunării foarte mulţi se îneca, şi mulţi perise şi în oaste. Şi fugănd şi-au lăsat în tabără toate carele lor, corturile, tunurile şi djephaniaua pănă şi caii tuturor rămăsese acolo. Şi văzănd moscalii că o mulţime mare se îneacă, le-au dat

297

soroc ca în trii zile să treacă Dunărea; şi după trii zile pe căţi i-au găsit, pe toţi luăndu-i robi i-au trimes în Rusia. Iar o samă de oşti turceşti călăreţi scăpănd au fudgit spre Chilie şi spre Ismail, fiind şi hanul tătărăsc cu oştile spre Cetatea Albă, trăgăndu-se cu oştile sale pe Nistru în sus. Au rănduit şi moscalii o samă de oşti de a lor, de au mers la Chilie şi la Ismail; cărora neputăndu-le sta turcii împotrivă, alţii au fudgit la hanul şi alţii la Bender, alţii au fudgit pe mare; iar cei mai mulţi s-au închinat la moscali. [...]

În Ţarigrad încă s-au săvârşit sultanul Mustafa la 1774 ghena-rie 30, vineri; şi îndată au pus pe frate-său pe Abdul Hamet sultan.

(Iar cănd au fost de primăvară sultanul Hamet iară au arătat cătră toţi împăraţii, cum că are oaste cu moscalul, nepriimind să-i dee căt îi cerea Rusia, făcănd mare gătire de oaste stringănd peste 300000 de oaste lăsănd toate trebile în măna vizirului lui Mosun-Olu. Atuncea văzănd moscalii că iar se apucă de oaste, fiind şi îm-părat nou, văzănd şi atăta gătire s-au grijit şi ei după cum ştiia, trecănd Dunărea cu toată gătirea şi ghenăralul lor cel mare graful Romanţov, şi cu alţii mai mici, împlănd toate locurile din Dună-rea pănă în Carasoi, aşteptănd să se pornească oastea turcească din Şumla, ca să vie asupra lor. Şi rănduindu-se paşi în toate părţile cu oşti, au început a se lovi oştile; şi oriunde s-au lovit izbănda au fost a moscalilor, făcănd turcilor multă pagubă în toate căte ei avea, şi mare ucidere şi robie; şi le-au luat toate carele şi corturile, şi tunu-rile căte au avut. Aceste văzăndu-le vizirul iarăşi s-au mai gătit de războiu, mai stringănd peste 100000 de oşteni, rănduind şi paşi ca să meargă la Hadjioglu-Bazardjic ca să se lovească oştile; şi iarăşi mare stricăciune şi perzare făcând moscalii în oştile turceşti, au luat şi toată casabaoa, cu toate averile ei, cum şi tot tacămul oştirii, cu toată zahereaua ce avea. Nelăsăndu-se turcii cu atăta, s-au mai gătit de oşti, şi stringănd peste 80000 de oşteni au rănduit pe reiz efendi, căruia îi zicea Abdu Razachi, şi pe enicer-agasi, cu toate ortalele şi cu căţiva paşi de au ieşit înainte moscalilor la o cetate ce se cheamă Cozlodje; şi cu toate că avea şi franţuji la tunuri, s-a dat o mare bă-

298

tălie, încăt se întunecase lumea, însă biruinţa au fost a moscalilor, făcănd o mare moarte în turci; încăt turcii au fugit înapoi, cei ce au mai scăpat, la meterezurile vizirului care era aproape de Şumla; şi mergea încet după dănşii şi oastea moschicească. Însă partea tur-cească cea de strensură de la Anadol, întorcăndu-se la urdia viziru-lui, au început a găsi pricini lui Abdu Razachi, cum că el ar fi fost pricina de i-au stricat moscalii; şi vrănd ca să-l omoare l-au ascuns vizirul. Iar zorbalele au început a prăda în urdie, pentru că mai toţi împreună cu vizirul fudgise şi se închisese în Şumla; răpind toate averile celor mari de prin corturi, şi împlăndu-se de averi zorbalele s-au împrăştiet care încotro au putut. Iar moscalii privindu-le aceste se bucura; şi îndată încundgiurănd Şumla, îi strimtorea ca să iscă-lească toate ponturile păcii, căci de nu le vor iscăli, arzăndu-le toate cu foc, pe toţi îi va robi. Vizirul au poftit pe feldmarşalul Roman-ţov şi iscălind el şi toate ortalele toate articulele păcii, ca să-i dee păsuială căteva zile să triimată şi la Ţarigrad, ca să le iscălească şi tot divanul împărătesc şi însuşi împăratul Sultan Hamid; şi dăndu-i vadeaua cerşută au triimes pre enicer efendi şi pre ceauşlar-emeni cu mare grabă; care-i adgugănd la Ţarigrad, şi dănd şi scrisorile vizirului le-au primit împăratul şi le-au iscălit cu toţii şi pe dată i-au şi pornit înapoi. Şi sosind şi dăndu-le în mănă vizirului au încheet pace la 1774 iulie 17, îndatorindu-se ca să păzească toate ponturile păcii. Şi dăruind moscalii viaţa vizirului şi a oştenilor ce se afla cu el în Şumla, i-au slobozit, făcănd soldaţii şi sabiile lor ca o poartă, prin care au trecut săngeacul şi cu toate ortalele, şi însuşi vizirul şi mergănd vizirul două conace în dgios, de voie ră bolnăvindu-se, şi mai mergănd şi alte două aşa bolnav, sosind la Barnabat la 25 iulie au murit la două ceasuri din zi; şi pe dată cu mare olac răpezind au dat de ştire împărăţiei, pentru care nu putem scrie cătă părere de rău au avut).

Aice vroim să arătăm pentru mare şi multă scădere ce au curs neamului creştinesc în Ţarigrad, ales celor ce se răzăma în dom-niile ţărilor Moldovei şi a Ţării Rumăneşti, care aceste ţări le era

299

toată chivirniseala şi agonisirea. Şi fiindcă din pricină oştirilor ce au ţănut peste cinci ani, numai pănă la 1773 dechemvrie 30 care s-au scris, au fost rămas la mare scăpăciune atăt domnii mazili, căt şi bezedelele, şi capichihaele, şi alţi boieri mulţi şi de cinste, care nu putem ca să le arătăm numele şi boieriile lor, căci nu se cade. Iar o samă de sludgi a lor, oameni din Ţara Rumănească, văzănd în căte se află stăpânii lor, trăgând şi ei oare care lipsă din cele ce le trebuia, că pe semne nu le adgiungea atăt din răndul măncatului cât şi din răndul purtatului, fiindu-le şi căile închise, neputănd ca să se ducă de la locurile aceste, trădgea şi ei mare lipsă la toate cu stăpânii lor; pănă rămăsese de luase şi mult obraz, de făcea cele era voia, grăind şi căt le venea la gură, zicănd că cu aceste îşi răcoresc inimile şi lăngă alte multe ce lehăia, au început a le face şi stihuri în scris, cu care îi hulesc, fiindcă s-au scăpat din mila acelor ţări înfrumuseţate; carele văzăndu-le şi noi aceste, le-am însemnat după scrisorile lor, arătându-le într-acest chip:

Istorie ce au scos domnilor şi boierilorOh! lume înşelătoare,De-împăraţi învrăjitoare;Cum era de dulce mierea, Acum este amară fierea.Şi cu toate-mpodobită, Acum te-arăţi prea urită.Îndestulat eşti de toate, Şi domnii n-avură parte!Că de ce nu s-au temut, Aceea acum le-a sosit.Căzământul boierilorEste ca vai de capul lor;Că dintr-înşii sunt pieriţi, Cu sărăcie împodobiţi.Şi de năcaz şi de sudori

Îs bolnavi pe zi de cinci ori.Numai le e pe dreptateSă le pat-aceste toate.Nu-i cu cale să grăim,Ca să nu-i mai pedepsim;Să scrim tot de domnie,C-au rămas la grea urdgie.Din beizădele cum văd eu, Or să rămăie-n halul meu.Măcar că eu sunt o slugă,Slujesc, mănânc, pun în pungăEi fiind deprinşi la bineA să le cadă ruşine: Cănd n-or avea om să-i slujeascăAtunci-o să se pedepsească;

300

Că n-or putea să ia slugă, C-apoi pănea n-a s-adjiungă.Ceste toat-or să se facă,Ceva vreme să mai treacă.Cheltuiala au sfârşit,C-au fost bani de fumărit.Blăstămul celor sărace Nu le va fi lor în pace.Ce şi casa celui ce-o areA să rămâie la vănzare.De cănd s-au deschis oştileEi şi-au pierdut minţile, Tot îmblănd din casă-n casă,Cu inima friptă, arsăŞi să afle pentru pace,Că doar Moldova s-a-ntoarce!Cum s-arată, nu se-ntoarce,Pe cum văz d-aice-ncoace,Ei vor să se-nglendisască,Ca să nu se nebunească;Şi toţi de-o vorbă să fie, Pe datornici să-i măngăie,Fiindcă strigă-n gura mare,Că-i vor pune la-nchisoare.Şi de voie ră ce auSlugile odihnă n-au.Nu mai avem sănătateDe le putem răbda toate.Stăpănii las-să grăiască,Ca să se mai răcorească;Că au inima amară,Cănd, Moldovo, bună ţară,Stau la tine de gândesc,Inimile li se topesc!

De zefchiu ce-au făcut,Primblându-se pe la Prut,Cu butca cu patru cai,Făcând zefchiu ca nişte craiLăutarii le cânta,Grija ţării nu purta.Dumnezeu aşa văzănd,Îi lăsă în veac plăngănd;Plăngăndu-şi păcatele,Ca să-şi ştie faptele.Faptele ce-n ţară au făcutAcum toate lor au sosit;Că zefchiurile ce-au tras, Acum le varsă pe nas.N-or sfârşi inima reaCăte zile vor avea.Unde aminte îşi aduce, Pănea nu poate s-o mănănce;Căţi oameni aude trecăndTot călăraşi îi pare-n gănd,Şi se scoală de la masă,Cu inima friptă arsă,Şi tot stă de se gândeşte,Şi din gur-aşa grăieşte:“Moldova că ne-au lipsit,Mai bine am fi murit;Să nu mai trăim c-ocară,Mai mult cu inim-amară!De pe acum începe lumeA nu căuta la nume.Pe care n-avem prepus,Acum s-au nălţat mai sus.Îi dăm bună dimineaţă,El nu vra să ne mai vază

301

Aste nu-s nimică, frate;Or să vie rele foarte;C-o să mergem la bărbierie, Să ne rază pe datorie.Şi vor să ne amăreascăPentru Ţara Rumânească;Bătănd cu cuvintele,Ce-am făcut pungele.Dar noi ce răspuns să dăm, Ca să nu ne ruşinăm?C-au fost pungi pe nedreptateŞi n-am avut d-ele parte.Ei însă tot n-o să creadă, Zicând că le avem în ladă,Şi le ţinem tot ascunse,Pin ghevghiruri sunt supuse.Şi nu ştiu că în sănduce,N-au şoarecii ce s-apuce.

Să venim dar la certare,La ce de pe urmă stare,Că boieriul de divanA s-ajiungă baccevan,Şi să strige pe SohacVănzănd tot praji şi spănacAceasta de nu le vine,Şi vor să trăiască bine,Apuces-de băcălie,Că-i mai mare boierie.Ş-aceasta de nu le place,Pe hamal vază ce face,Că cătă îi zioa de mare,Cară lemne în spinare.Sănt ş-alte mansupuri multe

De nu pot să-mi vie aminte,Nici tot să le povestesc,Că mă tem să nu răcesc!

Glosar:rădicături – măriri în ranguri;ruşfert (ruşfet) – dar de mituire; paia – titlu, rang onorific;goştină – impozit pe oi şi pe porci;siclet – nelinişte;halcă – un fel de joc; zicătură – cântec; cumaş (turc) – stofă de mătase pentru rochii; foişor – cerdac, turn, pavilion;litanie – rugăciune;grăe – grâne;dimerlie – măsură veche de capacitate pentru cereale; bani-

ţă, merţă;

302

mascuri – porci;zăplagi – zăplazuri, garduri;cantar (turc.) cântar – unitate pentru măsurarea greutăţilor,

egală cu 50 de kg;engledje – mijloc de petrecere a timpului, distracţie;fetvă – sentinţă dată de muftiu;muftiu – căpetenie religioasă a musulmanilor;djephanea – echipament de război;optalele – unităţi militare turceşti;urdie – armată turcească;zorbă – răscoală, revoltă;vadea – termen, răgaz;săngeac – steag turcesc de culoare verde; conducătorul unui

săngeac;conac – distanţa de la un loc de popas la altul;cu olac – locuţiune adverbială: cu grabă, iute;a se înglendisi – a se distra;zefchiu – veselie, glumă;ghevchir – cămară cu obloane, beci;baccevan – bostănar;mansup – funcţie publică, dregătorie boierească.

303

LiTERATuRA DE CEREMOniAL

Lucrarea Condica ce are întru sine obiceiuri vechi şi nouă a prea înălţaţilor domni a fost elaborată în anul 1762 de către Gheorgachi, al doilea logofăt la Iaşi, din porunca domnitorului Grigore Calimachi.

În stilul operelor bizantine de descriere a ceremonialului, au-torul expune solemnităţile de la înscăunarea domnitorului, adună-rile divanului, primirea soliilor, dar şi de la petrecerile cu ocazia diferitelor sărbători religioase. Impresionante sunt paginile ce de-scriu ceremonia ospăţului domnesc de Crăciun, oraţiile cu prilejul sărbătorilor, stropitul cu apă a doua zi de Paşti etc.

Condica include numeroase informaţii cu privire la starea socială din Moldova secolului al XVIII-lea, aflată sub jugul dom-niilor fanariote, codificând obiceiuri impuse de aceste domnii. În acest sens, primirea unui paşă cu trei tuiuri la palatul domnesc din Iaşi era şi costisitoare, dar şi umilitoare pentru domnitori şi boieri, deoarece aceştia erau obligaţi să sărute piciorul paşei.

Logofătul Gheorgachi a reuşit să creeze o operă originală de o reală valoare ştiinţifică şi literară.

CONDICA LOGOFĂTULUI GHEORGACHI[Fragmente]

(1762)Ţăremonia domniei nouă, cănd vine domnul în scaun cu ce

politică şi rănduială se cinsteşte

Domnul după ce ia domnia la Ţarigrad, îndată avănd gata pre unul din oamenii săi, şi cu călăraşii carii se întâmplă acolo, în menzil vin la Moldova, cu zapt ferman şi cu cărţile domnului la caimacami pre care-i orânduieşte domnul. Deci boierii caimacami deosebit de alte trebi şi purtări de grijă ce au din poronca dom-nului, gătesc rădvane, carătă, şi care pentru agărlăc şi le trimit la

304

Ţarigrad cu toate cele trebuincioase; şi mai nainte pănă a nu sosi domnul la Galaţi, fieştecarele din boierii ţării (afară de caimacami) s-au silit ca să iasă întru întămpinarea domnului la Galaţi, aştep-tăndu-l la vadul Dunării, de iasta parte, unde şi saivantul este întins pre malul Dunării. Şi cănd iasă domnul din ghecit, stau boierii la rănduiala lor de-i fac alaiu, şi mergând domnul la saivant merg toţi boierii pe rănduială de-i sărută măna şi poala, şi lăngă domn stă un boier care este mai cunoscut domnului şi arată pe fieştecare din boieri cine este şi ce boierie au avut. Şi de acolea îndată se rădică domnul, de merge la tărgul Galaţilor la gazda ce este rănduită şi gătită, petrecăndu-l şi boierii. După ce intră domnul în casă merg boierii toţi în lăuntru; şi le zice domnul de şed dăndu-le şi cafea; pe urmă ieşind boierii de la domn merg pe la gazdele lor.

A doua zi merg boierii de se închină domnului şi după cafea se face şi divan de judecăţi norodului. Unii din domni au făcut şi masă boierilor, (dar nu toţi); apoi de la Galaţi şi păn la Iaşi, la toate conacele face domnul divan, dăndu-le domnul tuturor măn-găiere ca aceea, că vor avea toţi o dreptate.

Pe cei mai aleşi boieri îi ia domnul şi în carătă, într-o zi pe unul, într-altă zi pe altul, întrebându-i de starea ţării şi cu ce chip se pot chivernisi şi se pot rădica trebuinţele. Sosind domnul la Şanta, unde de oraşul Iaşilor este cale de două ceasuri, acolo este saivantul domnului întins şi domnul după ce se schimbă în straie şi se grijeşte după rănduiala domniei (fiincă acolea îl întămpină şi alaiul cel gătit din partea hatmanului, a agăi şi altor rufeturi) unii din boieri întămpină pe domn şi la Şanta, şi de acolea vine domnul cu tot alaiul. Obiceiul vechi au fost, de au aşteptat boierii camacami pre domnul în meideanul ce este din dgios de făntăna Papii, şi acolea fiind saivantul întins, descăleca domnul şi mergea caimacamii de se aduna cu domnul împreună şi cu ceilalţi boieri ce nu putea merge la Galaţi, şi după ce şedea toată boierimea la rănduiala sa, la fieştecare se da cahfea. Iar de la o vreme încoace s-au obicinuit a descăleca domnii drept la mănăstire la Galata.

305

A doua zi se face gătire de tot alaiul, aşteptănd pre domn toa-tă boierimea la poarta mănăstirii, cu tot alaiul în şiragul său.

Domnul după altă podoabă de îmbrăcăminte ce pune asupra sa se îmbracă şi cu haina cea împărătească, ce se cheamă caba-niţă şi pune cuca în cap şi din a stănga domnului alăture merge schemni-agasi, ce este rănduit de împărăţie pentru aşăzarea dom-nului la scaun; din a dreapta şi din a stănga pintre paicii domnului merg şi alţi oameni împărăteşti aproape de domn, fieştecare pe răduiala sa, cum şi toţi boierii cii mari, şi cei mici merg înaintea domnului înşiraţi pe rănduiala lor şi după izvod ce se face cu pece-tea domnului. Şi viind domnul încet, încet, întră în oraşul Iaşului, pe la vamă, şi descalecă întăi la biserica sfântului ierarh Nicolai; iară schemni-agasi merge şi descalecă drept la curtea domnească, şi întrănd în spătărie aşteaptă pre domn. Însă pănă a veni domnul la sfăntul Nicolai, mitropolitul ţării cu episcopii cu alţi arhierei şi cu toţi egumenii mănăstirilor Iaşului mai nainte se află în biserică, fiind mitropolitul îmbrăcat în toate veşmintele arhiereşti şi cu mi-tra în cap, iar episcopii îmbrăcaţi în mantii şi cu cărjăle a mănă…

[...] Şi ieşind afară din biserică şi încălecând îşi pune iarăşi cuca în cap şi cu tot alaiul merge de întră în curtea domnească. Şi descălecând la scara cea mare merge în divanul cel mic, unde sunt gătite de vătavul de aprozi două scaune: a domnului din stăn-ga şi a lui schemni-agasi din dreapta; şi beizedelele domnului cu mitropolitul, cu episcopii, cu alţi arhierei şi cu boierii stau toţi în picioare şi se închină domnului. Şi domnul stă în picioare drept domnescul seu scaun şi din sănul seu scoate hatişeriful cel împă-rătesc şi desfăcându-l şi sărutându-l, şi punându-l la fruntea sa îl dă în măna lui divan-efendi şi divan-efendi aseminea sărutându-l începe a-l ceti în veliglas. După sfârşitul hatişerifului îndată se face slobozire din toate tunurile, şi începe şi mehterhaniaua cea împărătească. După aceia domnul şăde în scaunul său, apoi divan-efendi încă îmbracă pre schemeni-agasi cu blană de samur din partea domnului; şi după ce-l îmbracă şăde şi el în scaun. Şi apoi

306

vel visternic ceteşte tălcuiala hatişerifului împărătesc, ce este scos pe limba ţării şi apoi vel postelnic îmbracă pe divan-efendi şi pe vel visternic cu blanele cele rănduite; şi apoi vel vesternic îmbra-că pe toţi oamenii cei împărăteşti, cum şi pe oamenii lui schemni-agasi pe unii cu blane, pe alţii cu caftane, pe alţii cu capoturi, şi pe alţii cu benişuri de postav pe fieştecare după cinstea sa. După aceasta merg beizedelile, apoi mitropolitul, arhiereii, episcopii, şi toţi boierii de sărută măna domnului (însă boierii şi haina cea împărătească). Deci rădicăndu-se domnul şi cu schemni-agasi din scaunile lor merg în spătărie şi beu cafea, şi apoi îmbracă dom-nul pe caimacami cu caftane, mulţămindu-le de slujbă. Iar la unii domni au îmbrăcat pe caimacami şi cu blane.

Obiceiul cel mai vechi au fost, că domnii de la Ţarigrad după ce lua domnia, prindea căruţe cu chirie de-şi aducea agărlăcul lor şi domnii venea călări păn la Dunăre, încă unii din domni au venit şi în menzăl.

Domnul după ce se aşează la domnie, a triia zi au fost vechi obicei să se dea şi boieriile, dar de la unii domni încoace, păn a se lămuri orănduiala boierilor, se face întărziere şi păn la o săp-tămână. [...]

Obiceiul şi orănduiala divanului în ce chip se urmează

Cu o zi mai naintea divanului poronceşte domnul vătavului de aprozi, să facă ştire vornicilor de poartă ca să înştiinţeze pe jăluitori, că este să se facă divan, şi oricine din lăcuitori se va trage la divan să le fie uşa deschisă. Iar unii din domni, erau obicinuiţi pănă nu era amăndouă părţile dovajii, ce se păria, faţă, se da po-roncă pe unul singur la divan să nu-l scoată (care această poroncă şi hotărâre şi în vremile de acmu şi mai tare se păzeşte, atât de că-tră domni, căt şi de cătră veliţii boieri carii sănt djiudecători). Deci vătavu de aprozi găteşte divanul; la divanul cel mare este obiceiu să se afle şi mitropolitul ţării, şi boierii toţi pe rănduială, vel agă,

307

vel armaş, vătavu de aprozi, al doilea armaş, al treilea armaş, vor-nicii de poartă, izbaşă de divan, toţi acestii stau la rănduiala lor şi cu semnele boieriei lor pre amănă; asemene şi paicii şi ciohodarii se află zvoritori la divan înaintea domnului, stănd şi ei în rănd, şi la locul lor. Din veliţii boieri mazăli pe carii va domnul, le poron-ceşte să şază la divan împreună cu ceilalţi boieri, la rânduiala lor. Şi pănă la domnia a doua a lui Mihai vodă au fost vechi obicei de şădea şi al doilea logofăt la divan pe urma altor boieri; iar atuncea nu s-au mai obicinuit a şădea, dar la divan înaintea domnului zvo-ritor se află. Unii din domnii cei vechi ce au fost moldoveni erau obicinuiţi a djiudeca norodul mai mult în spătărie, avănd uşile lor deschise; şi făcea divan şi la vreme de chindie, cetind al treilea lo-gofăt jalbele oamenilor, şi alte scrisori ce sănt să le asculte şi să le auză divanul. Era obicei vechi care s-au şi urmat la domnii cei tre-cuţi, şi pănă la Cantemir vodă; logofăt al treilea se făcea cu această alegere, să fie om învăţat la tălmăcirea sloveniei, ca să poată ceti şi tălmăci hrisoavele cele sloveneşti de moşii înaintea domnului şi să şi scrie sloveneşte cele vor fi poroncite de domn, şi să aibă lăngă dănsul 5 şi 6 uricari carii să ştie şi aceii slovenia, şi a ceti, şi scrie, fiindcă, dinceputul, şi descălecatul ţării, aşa era obicinuit a se scrie hrisoavele moşiilor pe slovenie, şi acele era mai de cinste şi mai de credinţă devreme că acele hrisoave sloveneşti, ori întăreturi de moşii, ori djiudecăţi se scria în scurt, care şi pănă acmu acele urice domneşti pe slovenie n-au nici o îndoială a nu se crede. Şi toate hrisoavele sloveneşti erau întărite cu credinţa domnului, şi a fiilor sei, şi a tuturor veliţilor boieri, la care hrisoave după vornicii cei mari se punea şi părcălabii acestor scaune, întăi părcălabii de Ho-tin, i părcălabii de cetatea Neamţului, i părcălabii de cetatea Nouă, şi apoi părcălabii de Suceava. Iar de la o vreme s-au rădicat acest obicei a sloveniei şi rănduiala părcălabilor, scriindu-se ispisoacele moşiilor, şi djiudecăţile pre limba ţerii, măcar că la une hrisoave şi acmu se urmează de se pune credinţa domnului, a beizadelilor, şi a boierilor celor mari, de la vel logofăt şi pănă la vel comis.

308

Ţeremoniile ce se fac la solii străini ce trec pin oraşul Iaşului, mergănd la Ţarigrad

Cănd s-au întâmplat de au venit soli moschiceşti, sau le-şeşti, de au trecut pe aice pin oraşul Iaşului la Ţarigrad, de sănt oameni mai mici, domnul rănduieşte pe hatmanul cu alaiul seu, de îl aduce la gazda orănduită; iar de este obraz de cinste, merge hatmanul, cu alaiul seu cale ca de doă şi trii ceasuri înaintea so-lului, făcând cercetare pentru sănătatea lui din partea domnului şi apoi rănduieşte domnul tot alaiul de slujitorime, cu aga şi mehterhaneaua, cu paicii şi ciohodari căţiva domnul, şi căţi so-coteşte pentru cinstea lui, orănduind şi toţi boierii cei mari şi cei mai mici, de es la mardginea oraşului, unde acolo aşteptănd pre sol, îl şi întămpină cu toată cinstea ce i se cade. Însă vel postel-nic are obiceiu să întâmpine pre sol mai nainte pănă a nu sosi la marginea oraşului, să-i zică din partea domnului aceste cuvinte, adecă cum că prea înălţatul măria sa domnul nostru se bucură de venirea dumitale. Şi cu acest fel de cinste şi cu mehterhanea îl aduc pănă la gazda sa unde este gătită; şi cănd soseşte solul la gazda lui la curtea domnească se face slobozire de toate tunurile în chip de bine au venit. A doa zi, (sau după trii zile) merdge întăi solul la curtea domnească de se adună cu domnul, puindu-i scaun din a stănga domnului. Apoi în ceelaltă zi merge şi dom-nul la gazda solului cu tot alaiul pe rănduială, cu boierii şi boie-rinaşii şi cu toată podoaba ce se cade unui prinţep de Moldavia. Au fost obicei vechi de făcea domnii masă solilor la curtea dom-nească în divanul cel mic, şi apoi şi solul făcea masă domnului, (care acest lucru şi obicei de masă, din domnii de acmu nimene nu l-au urmat, nici l-au păzit, fără domnul Matei vodă Ghica). Şi cănd se porneşte solul din Iaşi iarăşi cu acelaşi alai şi cinste se petrece, şi cănd este aproape de poarta curţii domneşti, atuncea se slobod iar toate tunurile, chip de merdgere sănătos. Iar când s-au întâmplat sol mai mare ca să vie vreun voievod leşesc (după

309

cum la domnia lui Nicolai vodă Mavrocordat au mers sol mare la Ţaregrad, voievoda Mazoveţchie, care sol ca aceştea foarte rar s-au întămplat de au trecut) atuncea este acest obicei, adecă singur domnul să iasă înaintea acelui sol, cu toată orănduiala alaiului ţării, să-l întâmpine de laturea oraşului şi să-l petreacă, mergănd domnul cu solul călări, şi alăturea (însă domnul din a dreapta şi solul din a stănga) îl duce pănă la gazdă; şi iară şi la împreunări întăi solul au mers la curte, întru adunarea domnului, şi apoi au mers domnul cătră adunarea solului la gazda lui.

Fragmente citate după: Litopisiţile Ţării Moldovii. Ediţie îngrijită de Mihail Kogălniceanu, tomul III. – Iaşi, 1846.

Glosar:menzil – serviciu de poştă, cu diligenţă şi cai, pentru trans-

portul călătorilor şi al corespondenţei;zapt – a însuşi un lucru cu forţa;ferman – ordin scris dat de Poarta Otomană pentru numirea

sau mazilirea unui domn;caimacam – locţiitor de domn, care cârmuia ţara până la in-

stalarea noului domn;rădvan – caretă pe arcuri;carătă – carete, trăsuri elegante;agărlăc – bagaj, calabalâc;saivant, saivan – cort deschis;ghecit – trăsură acoperită;rufet – corp de ostaşi;cucă – căciulă înaltă, uneori împodobită cu pene de struţ,

pe care o purtau căpeteniile turceşti şi domnitorii din Moldova în timpul ceremoniilor;

schemni-agasi – împuternicit al Porţii la înscăunarea unui domn;

paic – gardă domnească;hatişerif – ordin al sultanului pentru înscăunare;

310

divan-efendi – secretarul domnului;în veliglas – cu voce tare;mehterhanea – muzică militară, fanfară;beniş – haină boierească de paradă;dovagiu – martor;velit – mare, de primul rang;ciohodar – slujbaş cu diferite atribuţii pe lângă domnitor;uricar – scriitor de urice (acte); logofăt, pisar;

Evaluare:1. Relataţi despre geneza şi paternitatea Letopiseţului ano-

nim al Moldovei.2. Rezumaţi, în 0,5-1 pag., conţinutul Letopiseţului.3. Transcrieţi din textul Istoriei ce au scos domnilor şi boierilor

toate figurile de stil, comentând sugestia contextuală a cinci din ele.4. Comentaţi sugestia primelor două versuri din Istoria ce au

scos domnilor şi boierilor în raport cu mesajul global al textului.5. Punctaţi, succint, practicile de ceremonial ce se aplicau

la primirea solilor străini în sec. al XVIII-lea, potrivit Condicii logofătului Gheorgachi.

Repere critice„Caracteristic şi, într-un anume fel în deplină concordanţă cu

atmosfera politică şi socială a vremii, este modul stereotip în care cronicarul (autorul Letopiseţului Pseudo-Enache Kogălnicea-nu – n.n.) înseamnă venirile şi plecările domnilor, la intervale de timp regulate şi după un ceremonial de neclintit. E drept că uneori autorul declară a nu şti „ce s-a fi lucrat” în cutare domnie, deoa-rece nu fusese de faţă şi pentru că „n-am găsit necăirea a scris”. Când însă relatează întâmplările la care participă însuşi, sau mă-car atunci când deţine informaţii sigure de la contemporani (lucru ce se poate observa cam de pe la 1746), cronicarul rămâne preţios

311

sub raport documentar şi interesant în ceea ce priveşte vioiciunea limbii, caracterizată prin o exprimare liberă, populară şi colorată, cu inevitabile turcisme şi grecisme”.

Istoria literaturii române. Folclorul. Literatura română în perioada feudală. Vol. I. – Bucureşti: Editura Academiei Ro-mâne, 1964, p.688.

„Fără a fi scutită de spirit de corp, cronica anonimă (Letopi-seţul anonim al Moldovei (1733-1774) – n.n.) are, ca şi aceea a lui Neculce, un caracter independent, ceea ce-i sporeşte valoarea de document, fiind mult mai întinsă decât aceea a lui Ioniţă Canta şi având în plus o fizionomie proprie. Autorul nu se ridică la înăl-ţimea lui Neculce, dar nu i se poate contesta un mic talent literar de povestitor al evenimentelor la care a asistat uneori de aproape, alteori numai le-a auzit”.

Alexandru Piru. Literatura română veche. – Bucureşti: Editura pentru Literatură, 1962, p.429.

„În general, „condica” lui Gheorgachi este un bun document spre a demonstra că, pentru acea epocă, ceremonialul ţinea loc de disciplină şi de lege. [...] În realizarea lucrării sale, singura de acest gen în literatura noastră veche, logofătul Gheorgachi a pus la contribuţie lucrări bizantine, precum Descrierea ceremo-niilor curţii de Constantin Porfirogenitul şi Despre demnităţile palatului de Georgios Codinos, pe care le folosise – în oarecare măsură – şi Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae. Lucrarea este însă cu totul originală prin conţinutul ei, fiind mai degrabă o codificare a unor obiceiuri impuse de specificul domniilor fanari-ote atunci când amestecul turcilor în treburile politice ale ţărilor române au atins cea mai mare intensitate”.

Istoria literaturii române. Folclorul. Literatura română în perioada feudală. Vol. I. – Bucureşti: Editura Academiei Ro-mâne, 1964, p.693.

312

„În condica lui Gheorgachi întâlnim unele obiceiuri de ca-racter folcloric, precum rostirea unor oraţii cu prilejul sărbători-lor, închinarea paharelor însoţită de cuvântări la ospeţe, termina-rea meselor prin jocuri, stropitul cu apă a doua zi de Paşti, zis şi „trasul în vale”, scoaterea cailor la ceair de Sf. Gheorghe, diferite distracţii (halcaua, pehlivanii, cântecele lăutăreşti), trataţiile cu cofeturi şi cafea”.

Alexandru Piru. Literatura română veche. – Bucureşti: Editura pentru Literatură, 1962, p.434.

313

CăRŢiLE POPuLARE În SECOLuL AL XViii-lea

În secolul al XVIII-lea cărţile populare au avut o largă răs-pândire. Deşi în mare parte nu au beneficiat de avantajele tiparu-lui (care era doar în slujba bisericii), acestea au circulat în cópii manuscrise în Moldova, Ţara Românească şi în Transilvania.

Cărţile populare au pătruns în spaţiul românesc prin diverse filiere: fie prin intermediul versiunilor greceşti, fie prin interme-diul celor sud-slave. Menirea lor era de a educa simţul estetic al maselor populare şi, în lipsa tradiţiei literare autohtone, au servit ca sursă de inspiraţie pentru autorii noştri.

Una dintre cărţile populare cu mare priză la public este şi ro-manul oriental Sindipa, care poate fi plasat în categoria povestirii în ramă sau povestirii în povestire, cum e celebra carte de poveşti arabe Halima, Decameronul lui Boccacio sau Hanu Ancuţei de M. Sadoveanu.

Varianta românească a romanului Sindipa numără 25 de po-vestiri: cei şapte filosofi au povestit câte două (cu excepţia celiu de-al treilea şi celui de-al şaptelea filosof care expun câte o po-vestire), soţia împăratului – şapte, tânărul moştenitor – cinci şi Sindipa – una.

O altă carte populară intrată în spaţiul românesc în secolul al XVIII-lea prin filieră slavă este Archirie şi Anadan.

Archirie şi Anadan este o operă ce datează din secolele VII-VI înaintea erei noastre, dar ulterior a fost stilizată. Se crede că originea acestei opere ar fi asiro-babiloneană. Romanul a fost tra-dus în multe limbi.

Lucrarea în cauză conţine un şir de proverbe în care este de-pozitată înţelepciunea populară acumulată de milenii şi anume acest aspect conferă romanului un caracter moralizator.

Sfaturile pe care i le dă zilnic filosoful Archirie feciorului său adoptiv Anadan iau forma unor sentinţe morale cu referinţă la re-laţiile părinţi-copii, stăpân-slugă, dar vizează şi defectele omului:

314

lăcomia, invidia, zgârcenia. Nu este trecut cu vederea nici compor-tamentul civilizat în societate, însurătoarea, primirea oaspeţilor etc.

Cartea populară ce are ca subiect personaje de origine slavă este Vrednica de însemnare întâmplare a patru corăbieri ruseşti. Explorarea ţinuturilor arctice a început de prin secolul al XVII-lea. Expediţiile pe care le organiza şi le susţinea financiar statul rus uneori se soldau cu succes, alteori cu eşec. Corăbiile marina-rilor ruşi adesea erau sfărâmate de stâncile insulelor Oceanului Îngheţat de Nord, iar supravieţuitorii echipajelor nu aveau o altă soluţie decât să ierneze pe nişte teritorii lipsite de floră (excepţie făceau doar muşchii) şi cu o faună foarte săracă (vulpile polare, urşii albi şi peştele).

Corabia lui Vitus Jonassen Bering, un explorator de origine daneză care era în slujba ţarului rus şi a contribuit enorm la des-coperirea nordului planetei, a fost sfărâmată în 1741 de valuri şi echipajul a fost nevoit să ierneze, împreună cu o parte a echipa-jului, pe o insulă. Din cauza frigului şi a scorbutului, Bering şi-a pierdut viaţa, dar numele lui au rămas să-l poarte o strâmtoare, o mare, o insulă, un gheţar şi o punte.

O experienţă similară celei trăite de V. Bering stă la baza povestirii Vrednica de însemnare întâmplare a patru corăbieri ruseşti, istorie culeasă de Pierre Ludovic Le Roy, membru al Aca-demiei din Sankt Petersburg, de la martorii supravieţuitori Alexie Himkof şi nepotul acestuia, Ivan Himkof. Lucrarea a provocat un interes sporit şi a fost tradusă în mai multe limbi: franceză, olan-deză, rusă, italiană, engleză.

CUVÂNT ŞI POCITANIA FILOSOFULUI SINDIPA CU

ÎMPĂRATUL DE ŢARA PERSIEI, ANUME CHIRA

Era un împărat la Persiia, anume Chira, şi avea 7 muieri şi coconi nu avea. Şi s-au rugat lui Dumnezău să-i dea coconi şi de multă rugă a împăratului i s-au ascultat ruga şi au făcut un cocon

315

făt, de care el creştea împărătéşte. Şi au crescut în vârstă şi având pohtă şi dragoste împăratul să-l pedepsească pre fiiul său la învăţă-tura cărţei, deci găsi un filosof dascal să-l învéţe toată filosofiia filo-sofească; şi l-au învăţat 3 ani şi n-au putut să învéţe nimic. Văzind împăratul că nu-l poate să-l învéţe nimic, l-au luoat de la dascal ce au fost şi ştiind pre Sindipa filosoful şi auzind pre mulţi că e prea dascal şi filosof, îndată l-au chiemat pre Sindipa zicând aşa:

– Voi să dau pre fiiul mieu să-l pedepseşti la filosofie. Iar Sindipa au zis:

– Gata sunt, o, împărate, însă să-l învăţ toată dăscăliia filo-sofască şi să nu să afle altul mai filosof decât coconul tău. Şi de nu-l voi învăţa într-acest an să ţi-l dau învăţat, să fie viiaţa mea despărţită de pre lume şi toată avuţiia mea să fie a împărăţiei – / tale. Şi precum astăzi mă apuc înaintea împărăţiei-tale să-l fac deplin filosof pre fiiul tău.

Deci împăratul auzind cuvintele acéle, cu mare nădéjde, bine filosofului au mulţămit şi au zis:

– Ce vei pohti îţ voi dărui.Deci filosoful aşa s-au prins ca să învéţe pre coconul îm-

păratului să fie filosof deplin. Şi au dat împăratul pre fiiul său în mânile filosofului Sindipei. Deci filosoful luând pre coconul împăratului şi l-au dus la casa lui. Şi au făcut o casă noao, mare şi lungă, şi dinlăuntrul casei o a poleit, şi au scris şi au zugrăvit pe păreţi câte învăţături au vrut să-l învéţe, şi au pus pre coconul în casă; şi în toată vrémia îl învăţa şi-i arată ce era zugrăvit. Şi-i veniia de toate ce-i trebuia, de la împăratul. Au nevoit pre cocon, filosoful, cu mare nevoinţă, până la acéia vréme de l-au învăţat toate învăţăturile lui. Şi atâta au învăţat coconul, cât altul ca el n-au fost nici au rămas să mai învéţe. Şi într-o zi s-au dus filosoful la împăratul şi zise:

– O, împărate, ce ai pohtit şi ai iubit, pre voie ţi s-au făcut. Mâine fiiul tău va veni în 3 ceasuri de zi, şi-l vei vedea şi te vei bucura foarte cu dragoste mare.

316

Şi l-au trimis pre cocon la tată-său împăratul, filosoful, a doao zi / şi văzindu-l împăratul au zis:

– Învăţatu-te-au, fiiul mieu, precum au zis dascalul tău?Iar coconul au răspuns, zicând:– Împreună cu dascalul vom veni, împărate. Şi închinându-să

părintelui său, au ieşit şi s-au dus la dascalul său. Atuncea filoso-ful au zis coconului împăratului:

– Îm pare într-această noapte să facem cercare pentru no-rocul şi naşterile tale şi pentru acea stea pre cât voi putea să as-tronomescu şi pre cât voi vedea binele tău, la zio te voi trimite părintelui tău.

Şi au făcut filosoful astronomie de naşterea coconului şi au găsit că nu e de bine nici de sănătate de va mérge la tată-său, pân vor tréce 7 zile peste céle zile ce pusése cu împăratul. Că de nu va face aşa, viiaţa coconului va veni la cumpănă mare. Şi filosoful, deacă au ştiut acest lucru pre amănuntul de la astronomie, s-au cutremurat şi s-au înfricoşat tare. Şi văzindu-l coconul împăratu-lui cu voia rea, l-au întrebat pre dânsul zicând:

– Dascale, pentru ce te-ai făcut aşa mâhnit şi cu voia rea?Şi filosoful i-au spus deşchis precum au cunoscut. Iară coco-

nul au zis cătră dinsul:– Şi de-ţ va fi voia, nici o lună să nu grăiesc cu tată-mieu

împăratul şi câtă vréme vei vrea, / eu să tac.Deci filosoful i-au răspuns:– Am dăruit tătâni-tău să te pui la 3 ceasuri de zi şi tu mâine

pasă la împăratul şi înaintea lui să stai şi nimica să nu grăieşti pân nu vor tréce 7 zile.

Şi s-au dus la împăratul coconul foarte de demineaţă şi, pre-cum să cade, să închină împăratului şi împăratul l-au chiemat pre cocon să meargă mai aproape şi cu bucurie l-au sărutat şi-l strân-gea în braţe pre cocon, şi cu mare dragoste au început a-i grăi. Şi fiiu-său nimic nu-i răspundea părintelui său şi sta şi-i căuta în faţă părintelui său şi căuta tată-său şi-l întreba pre coconul său. Atâta

317

coconul sta şi nu grăiia. Deci îndată împăratul au şezut la divan, în scaun, şi au chiemat pre toţ boiarii săi ca să asculte învăţătura coconului şi să mira şi să ciudea de tăcérea şi de fără glas ce sta coconul. Atuncea au zis împăratul boiarilor:

– Grăiţ voi coconului deaca să téme de mine şi pentru acéia nu grăiaşte.

Şi boiarii i-au grăit coconului cuvinte dulci şi nevoia să-l facă să grăiască, şi el, ca şi întâi, tot tăcea. Şi împăratul ş-au făcut voia rea şi au trimis să chiiame pre dascalul şi l-au cercat pretu/tindinea şi nu l-au putut să-l găsească. Şi zise aşa împăra-tul cătră boiari:

– Oare cum vă pare voao de a lui tăcére?Deci unul dintr-înşii au zis:– Îm pare, o, împărate, dascalul să nu-i fie dat vro iarbă co-

conului, adecă să-i fie îndemnătoare să păzească şi să cunoască dăscăliia şi să o întărească şi păzindu-l cu iarba acéia, i s-au le-gat limba; sau de multă trudă şi pedeapsă a dascalului, s-au făcut acest lucru.

Şi fiind acest lucru urgisit, împăratul fiind cu voia rea, au venit o făméie dintr-acéle 7 muieri ce avea şi văzind cu voia rea pre împăratul, au zis cătră dinsul:

– Să fie şi cu zisa împărăţiei-tale şi-m dă pre fiiul tău să-l ispitescu eu în taină şi mie mi-o spune de ce nu grăiaşte, de vréme [ce] şi făr de acest lucru deprins era toate tainele şi ascunsele să mi le spuie, de care nici maicei sale [nu] spune.

Şi maica coconului foarte cu voie rea era şi-i păru cu scârbă. Zise împăratul ei:

– Ia pre fiiul mieu, cât poţi dezmierdându-l, grăiaşte-i, doară l-ei face să grăiască şi doară l-ei putea cunoaşte de tăcérea lui.

Deci maştera l-au luat pre cocon şi l-au dus la casa sa şi au început să-i grăiască cu cuvinte dulci şi blânde. Şi coconul ca şi întâi tăcea şi nu-i / răspundea nimic cătră cuvintele ei. Şi iar zise cătră dinsul:

318

– O, tinere, dragostea mia, acum am adevărat şi am cunoscut precum eşti supus la o treabă, iar pentru ce de atâta vréme taci şi nu-m spui, pentru ce nu grăieşti? Iar de ai ceva frică de tată-tău pentru să nu-ţ facă ceva rău!

Aşa te sfătuiescu cu cest lucru de folos şi de bine şi întâi nu va putea să să desparţă de la mine până nu vei face fapta care voi să spui de binele tău. Să ştii bine că tată-tău iaste om bătrân şi neputincios, şi tu eşti tare şi tânăr, şi de-ţ va părea bine eu îţ voi amerinţa un sfat cătră părintele tău pân îi vom da moartea şi tu vei luoa împărăţiia şi vei luoa şi pre mine făméie împărătească. Acés-te cuvinte auzind fiiul împăratului, s-au urgisit de acéste cuvinte şi s-au cutremurat tare, de care şi porănca au uitat şi până au trecut acéle 7 zile au grăit şi au zis cătră dinsa:

– Să ştii, o, făméie, căci ai grăit astăzi, mult nu vei avea nici un răspuns pân nu vor tréce 7 zile.

Şi făméia s-au temut auzind aşa şi mult s-au cutremurat, şi au ispitit să facă ispitiri cătră cocon şi într-acéia dată ş-au spart hainele şi să / bătea peste obraz şi tare striga.

Iar împăratul, auzind glasul fămeii, s-au spăriat şi o a chie-mat de o a întrebat să ştie ce iaste atâta glas. Iar ea zise:

– Eu, împărate, cu mare dragoste am nevoit să grăiască fiiul tău şi-l făciam să grăiască şi el îndată au căzut asupra mea şi nevoia să mă ruşinéze şi de atâtea trăsuri ce nevoiia, podoabele şi hainele mi-au rupt, cum mă vezi; obrazul cu unghile mi-au zgăriiat şi eu, împărate, pre fiiul tău îl ţineam într-alt chip a ti-neréţelor. Iar de atâta mare ruşine spurcat nu nădăjduiam nici-dănioară să aibă.

Iar împăratul auzind acéste cuvinte făr nădéjde, s-au spăriat şi s-au cutremurat de mare ciudă de zisa şi spusul ei, precum au păţit de la fiiul lui şi de tot pre fiiul său l-au înstreinat şi l-au ur-gisit, şi multe ceasuri au stătut cu voie rea şi cugeta cu ce moarte să-l omoară. Şi aşa au zis să-i facă moarte fiiu-său.

319

CUM AU ZIS ÎMPĂRATUL SĂ OMOARE PRE FIUL SĂU

Împăratul avea 7 filosofi de care-i ţinea împăratul la toate trebile ce vrea să facă, de sfat şi grăitori; iar aceşti 7 filosofi se sfătuiră. Auzind de venirea împărătească asupra fiiului său făr de sfatul lor, au să/măluit cu firea lor şi au priceput că mare urgie au biruit pre împăratul şi crezind ocara fămeiei, făr nici o cercare, au zis să omoare pre fiiul său: „Ce pentru acéia, nu să cade noao să tăcem pentru acest lucru, nici să lăsăm pre împăratul să piiarză pre fiiul său făr nici o cercare. Că de nu am nevoi să împiedecăm pre dinsul, apoi împăratul să va căi şi noi vom fi făr de cinste, căce n-am împiedecat noi pre dânsul la această înfricoşată faptă! Ca neşte duşmani ne va ţinea că suntem, că l-am lăsat de au omorât pre fiiul său. Veniţi ca să facem o faptă precum să cade cătră îm-păratul şi să mântuim pre fiiul său de această urgie”. Şi s-au sfătu-it ca să meargă unul dintr-înşii la împăratul, câte o zi, să grăiască cu dinsul ca să nu omoare pre fiiul său, pân vor tréce 7 filosofi.

CUM AU MERSU FILOSOFUL SĂ GRĂIASCĂ CU ÎMPĂRATUL

Atuncea au mersu un filosof den cei 7, care era cap preste dânşii, şi zise:

– Astăzi voi mérge la împăratul de voi mântui pre fiiul său de la moarte.

Şi îndată mérse la împăratul şi până la pământ s-au închi-nat, şi au zis:

– O, împărate, nu iaste cu dereptul nici să cade împăraţilor să facă vreo treabă pân nu face cercare să ştie cu adevărat.

ARĂTAREA ŞI POCITANIIA A MARELUI FILOSOFCă era un’părat carele îi era foarte dragi muierile şi într-o zi

au căutat şi au văzut o făméie foarte iscusită şi frumoasă, şi îndată

320

o iubi de frămseţile ei, de carele au fost voia lui să-ş facă deplin pohta. Şi îndată au chiemat pre bărbatul ei şi l-au trimis la o trea-bă să-i slujască împăratului. Şi acel împărat în noaptea acéia s-au dus la făméia acéia şi o trăgea şi o îndemna să se culce amândoi, iar acea muiare au fost foarte înţeleaptă şi cu fire bună şi au grăit cătră împăratul, zicând aşa:

– O, împărate, roaba ta sunt şi ce-ţ va fi pohta împărăţiei-tale, gata sunt să plinescu, dară întâi mă smerescu şi eu de la împărăţiia-ta să faci această pohtă. Şi zicând acéste cuvinte, să-ţ dau o carte de care scrie pentru înţelepciune şi precum să făgădui ei, carele de răul şi de greul pohtei ce are. Şi iar îi zise: Cetéşte-o, mă rog, împărate, şi din această carte vei cunoaşte cum să cade împăraţilor să să ţie, şi să să cumpetéze, şi să să păzească de curvie şi de toate rélele, şi să fie înţelept, de toate lucrurile drăceşti să să ferească.

Iar vrăjmaşul de împărat au lăsat cartea şi au început să să joace şi să tragă pe făméia făr ruşine şi nimic n-au dobândit, / nici i-au fost pre voie împăratului, numai au fost cu truda şi cu nevoinţa şi nimic n-au făcut. Şi s-au dus de la dinsa. Iar inelul ce-l purta împăratul în déget au ieşit din déget când o trăgea pre făméie şi nici făméia n-au ştiut când au căzut inelul împăratului din déget pre divan, nici împăratul n-au văzut când au căzut. Şi când au venit bărbatul ei acasă, şi au şezut pre divan, precum era el deprinsu, şi au găsit inelul împăratului şi l-au cunoscut că iaste împărătescu. Şi atuncea multe gânduri l-au lovit şi zise cu gândul lui, precum împăratul au făcut cu făméia sa şi de atuncea l-au lovit frica împăratului şi i-au întrat în inima lui şi niciodată n-au mersu să să culce cu făméia lui şi nici un cuvânt nu i-au mai zis despre acéia parte şi tot au fost tăcând mălcom. Şi făméia, văzind că nu să apropie soţul său de dânsa, s-au dus la tată-său şi la fraţii săi şi au spus toate pre amăruntul: cum soţul ei s-au lepădat şi nu se apropie de dinsa nimica. Iar tată-său şi fraţii ei au priceput pen-tru ce lucru s-au despărţit de dinsa şi îndată s-au dus la împăratul şi l-au pârât pre ginere-său, zicând:

321

– Împărate, un pământ al nostru hiriş l-am dat cestui om / să-l lucréze şi să fie al lui, şi multă vréme l-au ţinut şi l-au lucrat şi acum l-au părăsit şi nu va să-l mai lucréze.

Şi au îngenunchiiat şi s-au rugat împăratului, sau să ţie pă-mântul să-l lucréze ca şi întâi, sau să ni-l dea iar pre sama noastră. Iar împăratul, auzind acéste cuvinte, au zis cătră bărbatul fămeiei:

– Oare cu adevărat grăiescu aceşti oameni, au ba?Iar bărbatul au zis cătră împăratul:– Câte au grăit cătră împărăţiia-ta, toate sunt adevărate, că

pământul ce mi-au dat l-am ţinut şi l-am lucrat cu toată putinţa mea, şi într-o zi am mersu să-l lucrez şi am văzut urma leului, şi cum am văzut, dintr-acéia n-am mai cutezat să mă mai apropii la acel pământu.

Şi împăratul, auzind acel cuvânt, au zis bărbatului:– Ome, adevărat grăieşti! Că leul au întrat adevărat la acel

pământ, iar nimic nu s-au stricat şi nici nu să va mai ispiti nicioda-tă să mai vie la acel pământ şi fără frică să-l lucrezi ca şi dintâi.

Aceasta e pocitaniia a filosofului cel dintâi, [care] au spus cătră împăratul, zicând:

– O, împărate, nu să cade muierile să să crează de toate cu-vintele céle réle, ce zice cătră acel om precât sunt adevărate, de care drăciile nu să cade să le / asculte moaşa pre lesne să legiuias-că şi să rupă judeţul fără cercare.

POCITANIA AL TREILEA FILOSOF

Un om ş-au trimis făméia în târgu să cumpere de un ban ure-zu. Deci mergând la o prăvălie, au dat banul să cumpere urez, iar băcanul au zis muierei:

– De vei vrea să-ţ dau urez mai mult, întră în prăvălie şi-ţ voi da şi zahăr.

Iar muiarea au zis:– Întâi dă-mi şi voi întra în prăvălie, că ştiu eu drăciile şi

minciunile bărbăteşti.

322

Iar neguţătorul au cumpănit urezu şi zahăr şi i-au dat. Şi mu-iarea au legat în năframă şi au lăsat la copilul neguţitoriului, afar, să păzească, şi muiarea au întrat în prăvălie. Iar copilul au dezle-gat năframa şi au luoat urezul şi zaharul, şi în locul urezului au pus ţărână în năframă şi au legat / bine năframa, cum au fost. Iar muiarea déaca au ieşit din prăvălie, degrab au luoat legătura şi s-au dus acas şi o a dat bărbatului său năframa. Iar el, dezlegând, au văzut că iaste ţărână, iar făméia au mers să aducă o oală. Deci muiarea văzind că iaste ţărână în năframă, au priceput ce lucru iaste şi, în locul oalei, au adus sita şi-au zis cătră bărbatul său:

– Eu mergând în târgu să cumpăr urez, m-au lovit un cal şi mi-au scăpat banul jos, şi căutând n-am găsit banul şi am strâns ţărâna de acolea de unde me-au căzut banul.

Acéste cuvinte au grăit bărbatului său şi el săracul au crezut şi singur au cernut ţărâna şi căuta banul. Cu acéste fapte cunoaşte, o, împărate, că drăciile şi faptele muierilor niminilea nu poate să le biruiască.

Iar împăratul, auzind acéste cuvinte, s-au îmblânzit şi au zis să nu omoare pre fiiu-său.

POCITANIA AL CINCÉLEA FILOSOF

– Ascultă, o, împărate! Au fost un slujitori şi era foarte drag împăratului şi boiarilor de vitejiia lui, ce avea. Şi acel slujitor avea un câine foarte bun, adus de departe. Şi ce-i zicea stăpâ-nu-său, toate le făcea şi-i era foarte drag. Şi, într-o zi, s-au dus muiarea slujitoriului la părinţii ei şi au lăsat coconul la tată-său şi slujitoriul şedea acasă şi coconul durmiia. Şi au trimis împăratul de l-au chiemat şi chemându-l împăratul; iar slujitoriul au zis că-tră câine să păzească casa şi coconul şi s-au dus la împăratul. Iar câinele, păzind casa şi coconul, veniia un şarpe mare spre cocon, iar câinele, văzind şarpele că vine spre cocon, l-au întâmpinat pre şarpe şi au început a să bate cu şarpele şi au început a-l muşca şi

323

a-l mânca pân l-au omorât pre şarpe. Într-acéia vréme au venit şi slujitoriul de la împăratul şi câinele deaca au văzut pre stăpânu-său i-au ieşit înaintea / lui. Iară stăpânu-său, văzind gura câinelui cruntă, i-au părut că au mâncat pre cocon şi cu mare mânie au ucis pre câine cu sabiia. Şi întrând în casă au văzut pre cocon durmind şi şarpele ucis. Atuncea au cunoscut că l-au omorât câinele şi au început a să căi şi a plânge cu amar mare după câine, ce n-au fo-losit nimic câinelui!

Aşa şi împărăţiia-ta, să nu omori pre fiiul tău făr vină. Şi aşa te vei căi ca şi acel slujitori. Şi slujitoriul s-au căit de un câine, iar împărăţiia-ta te vei căi de fiiul tău, ce ai numai pre dinsul, şi vei suspina şi vei plânge, şi de mare voie rea te vei bolnăvi şi vei muri, şi nimic nu vei folosi. Iar de vei vrea să-l omori făr vină, judeţ şi cuvânt vei da înaintea lui Dumnezău. Şi ascultă şi altă pocitanie ce-ţ voi spune.

ŞI AL ŞASELEA FILOSOF AU MERS LA ÎMPĂRATUL

Auzind al şaselea filosof al împăratului precum au zis să omoa-re / pre fiiu-său, au mers la împăratul şi închinându-se au zis:

– O, împărate, să trăieşti în veci. Ca un rob mă rog împărăţiei-tale, că neavând întâi coconi, ai fost căzut cu mare dragoste şi cu osârdiia inimiei să te rogi lui Dumnezău să-ţ dea coconi, ca să aibi după împărăţiia-ta cine a ţinea împărăţiia. Acum având împărăţiia-ta acest fiiu, ispiteşti să-l omori. Să ştii că de vei face făr cercare, apoi vei muri şi cu de-a sila îţ va ieşi sufletul de amar mare şi încă singur ţ-ei face sama şi să va face la tine, ca la o porâmbiţă.

POCITANIA AL ŞASE[LEA] FILOSOF

Zic că acea porâmbiţă au fost şezind lângă un zid şi la vré-mea sécerei secera oamenii grâu. Porâmbiţa tot au fost îmblând după secerători şi strângea şi mânca grâu, şi mai mult strângea într-o gaură a zidului. Şi într-o zi au zis porâmbu porâmbiţei:

324

– Să te fereşti, să nu te atingi de ce am pus în gaură pân va veni iarna, că la iarnă nu vom mai găsi de unde mânca, ce vom mânca de acest strâns.

Şi făcând legătură porâmbul cu porâmbiţa, de atuncea s-au fost hrănind de pă sămănături amândoi. Iar făina şi cu grâul ce au fost pus porâmbiţa, agiungând soarele, s-au amestecat toate şi s-au fost împuţinat. Iar, într-o zi, s-au apropiiat porâmbul la gaură / de au văzut cum stă grâul să nu fie mâncat şi au văzut că s-au împuţinat şi au zis cătră porâmbiţă:

– Au nu ţ-am zis să nu te atingi de acel grâu?Iar porâmbiţa au zis: – Eu nici un grăunţ n-am mâncat.Iar porâmbul n-au crezut şi o au bătut pân-au murit.Şi au rămas porâmbul singur. Şi deacă au venit iarna, au plo-

oat şi au ninsu grâul şi s-au umezit şi s-au îmflat precum scăzu şi iar au venit la loc şi s-au împlut gaura acéia. Şi văzind porâmbul că s-au împlut gaura acéia, au priceput că nu e vina porâmbiţei, ce au fost scăzut de soare. Şi s-au căit şi au fost plângând cu amar, că ce ş-au ucis soţiia. Şi nimic n-au folosit cu căitul şi cu lacrămele. Să ştii şi tu, o, împărate, că aşa vei păţi şi tu de vei ucide pre fiiu-tău, pre cuvintele acei muiare rea, şi nu ştii adevărat, să i să cază moarte! Şi vei păţi precum au păţit şi acea porâmbiţă şi te vei foarte căi, şi nici un folos nu vei avea, numai vei muri.

PRECUM AU ZIS ÎMPĂRATUL, SĂ NU OMOARE PRE FIIU SĂU

Iară împăratul, auzind acéste cuvinte al a şaptelea filosof, i s-au mângăiat inima, şi ş-au întors mâniia, şi îndată au trimis să nu omoară pre fiiu-său. Şi a dooa zi au fost a opta zi, şi s-au dezle-gat gura fiiu-său de legătură ce avea, şi au început a grăi, şi au zis coconul împăratului cătră o muiare ce era cu dinsul, zicând:

– O, muiare, pasă curând la filosoful cel mare şi-l chiiamă să vie mai curând la mine.

325

Şi s-au dus muiarea cum mai degrab de l-au chiemat. Şi cu bucurie mare au zis:

– Fiiul împăratului te pohtéşte să mergi la dinsul, cum mai degrab.

Iar filosoful, auzind de la muiare, mai de sârgu s-au dus cu mare bucurie, şi cu dragoste l-au cuprins şi l-au sărutat. Iar fecio-rul împăratului au început a-i spunerea cătră filosof pentru ce n-au grăit acéle 7 zile şi câte au zis ţiitoarea cătră dinsul.

– Şi mulţămesc foarte, întâi lui Dumnezeu şi al doilea dum-neavoastră, că m-aţi scos din mare şi grea cumpănă ce am avut de la muiare ce m-au pârât cătră părintele mieu, împăratul. Iar voi, priia/tinii miei cei buni şi crezuţi, acum păsaţi la tată-mieu împă-ratul şi câte aţ auzit să i le spuneţi, până nu apucă acea spurcată de ţiitoare şi iar va amesteca urechile şi auzul.

Iar filosoful cu mare veselie şi cu mare dragoste s-au sculat, şi s-au dus la împăratul şi, precum să cade, s-au închinat şi au zis:

– Să trăieşti în veci, împărate! Pentru fiiu-tău am venit astăzi şi ţ-am adus véste bună şi bucurie. Să ştii, împărate, că fiiul tău au grăit şi m-au trimis la împărăţiia-ta să-ţ spui.

Şi împăratul, auzind acéste cuvinte, s-au bucurat foarte şi nu putea să se încrează. Şi l-au dăruit cu mare dar pre filosof, şi au trimis oameni să aducă pre fiiul-său. Şi aducându-l, l-au dus la împăratul. Şi s-au închinat părintelui său, împăratului. Iar împă-ratul de bucurie mare au întâmpinat pre fiiu-său, şi l-au strâns în braţe, şi cu dragoste l-au sărutat. Deci împăratul l-au pus aproape de îns în scaun împărătecu şi i-au zis:

– O, iubitul mieu fiiu, ce iaste aceasta multă tăcére atâtea zile? Şi eu de cuvintele muierei m-am cumpănit să te omor.

Iar fiiu-său au răspuns, zicând:– O, împărate, Dumnezău, care le agiută tuturor oamenilor,

agiutatu-mi-au şi mie, de m-au scos din năpaste şi din moarte. / Că şi eu pentru acéia n-am grăit la acéste trecute zile, că să ştii bine, o, împărate, că de la dascalul mieu, Sindipa, aveam porâncă până

326

în 7 zile să nu grăescu nici un cuvânt. Iar cunoaşte, o, împărate, că deaca s-au săvârşit vrémia învăţăturei méle, la împărăţiia-ta am venit, şi n-am grăit. Şi măriia-ta m-ai dat pre mâna ţiitoarei, şi m-au dus la casa sa, şi au început să-m grăiască cuvinte scârnave şi precum nu să cade; şi mă îndemna să mă culc cu dinsa, şi mi-au zis: „Culcă-te cu mine, şi eu voi face de va muri tată-tău şi tu să fii împărat, şi pe mine me-i luoa să-ţi fiiu împărăteasă”. Şi eu, deac-am auzit acéste cuvinte precum nu să cade, m-am mâniiat foarte pre dinsa, şi am uitat porânca dascalului, şi am grăit cătră dinsa, şi i-am zis: „O, muiare, nu-ţi voi răspunde de câte mi-ai grăit acuma, până nu vor tréce 7 zile, şi atuncea îţi voi grăi pentru acéste cuvinte ce-m grăeşti, precum nu se cade”. Acéste cuvinte am grăit cătră muiare. Şi pentru ce nu am făcut pre voia ei şi pre pohta ce-i era ei drag, pentru acéia nevoia şi siliia să mă omoară pân vor tréce acéle 7 zile, şi te îndemna pre împărăţiia-ta la moar-tea mea, acéia muiare rea. Şi pentru / aceasta au fost lucrul tăcerei méle, de nu grăiiam. De care lucru, o, împărate, de va fi şi cu voia ta, să chiiemi să vie mulţi oameni şi toţi filosofii ca să auză şi ei ce învăţătură am învăţat de la dascalul mieu Sindipa.

POCITANIA DINTÂI A FECIORULUI ÎMPĂRATULUI

Au fost 3 neguţători şi era câte 3 soţie în negoţul lor. Şi s-au dus într-un sat pentru negoţ. Şi au însărat pre drum şi s-au abătut de au găzduit la o babă. Şi a doao zi, au vrut să miargă la feredeu şi au zis:

– Când vom mérge la baie, să ne punem galbenii la babă.Şi ş-au pus toţi galbenii usebi în pungi, şi i-au pecetluit, şi

i-au dat la babă să-i ţie, şi i-au zis:– Să ţii acéste 3 pungi şi să nu dai nici unuia dintru noi dintr-

acéste 3 pungi până nu vom / fi câte 3 de faţă.Şi deacă i-au zis aşa, s-au dus la feredeu. Şi mergând pre

drum, ş-au adus aminte de piiaptine că l-au uitat la gazdă şi au trimis unul dintru dânşii la babă să ia piiaptinele. Deci el au zis:

327

– Mi-au zis soţiile méle să-mi dai pungile câtetréle să le duc.Iar baba au zis:– Nu ţi le voi da până nu veţi veni câte 3 de faţă.Iar neguţătoriul i-au zis:– Iaca şi soţiile méle, iată că mă aşteaptă şi-ţi vor zice să-m

dai pungile.Şi deaca au zis acéste cuvinte babei, s-au întors la soţiile sale

şi au zis:Nu va să-m dea baba.–

Şi s-au gândit că cére piiaptinele şi nu va să-i dea, şi zicea amândoi neguţătorii babei să-i dea piiaptinele şi i-au făcut sămnul să-i dea. Iar baba au scos câtetréle pungile şi le-au dat neguţăto-riului. Şi luând pungile soţiilor, au fugit. Iar cei doi aştepta pre celalalt şi, zăbovindu-să, au strigat în glas mare zicând babei:

– Unde iaste soţiia noastră, ce am trimis la tine şi n-au mai venit?

Iar baba le-au zis:– Deaca au luoat câte 3 pungile, cu zisa voastră, s-au dus de

la mine şi nu l-am mai văzut.Iar soţiile lui au zis cătră babă:– Noi l-am trimis la tine să-i dai piiaptinele, nu pungile.Iar baba au zis:– El n-au cerşut piiaptinele, ci au cerşut / pungile. Că eu nu

l-au crezut pre dânsu, ce voi mi-aţ făcut semn să-i dau. Ce eu, vă-zind pre voi ce mi-aţ zis, i-am dat pungile. Iar neguţătorii, auzind acéle cuvinte de la gazdă, ş-au făcut voia rea foarte, şi îndată au luoat pre gazdă şi s-au dus la mai-marele satului şi au început să spuie precum s-au făcut cu mare voie rea. Iar boiarinul au zis:

– Să dai, gazdă, pungile oamenilor, precum ţi le-au dat. Iar baba au zis:– Dumneata, eu le-am dat banii.Iar ei ziseră că nu le-au dat. Iară boiarinul au zis:– Numai să le dai pungile, o, gazdă!

328

Atunci au ieşit gazda plângând de la boiari. Iar neguţătorii cerea banii de la babă, iar baba, plângând, striga: „Vai de mine, ce m-oi face şi de unde voi da?” Şi mergând pre drum văietându-se, au întâmpinat pe un copilaş de 5 ani. Iar copilul, văzind pe babă plângând aşa cu amar, i s-au făcut milă şi au întrebat zicându-i:

– O, muiare, pentru ce plângi aşa cu amar?Iar baba au zis:– Lasă-mă, fătul mieu, să-m plâng becisniciia mea.Şi copilul foarte o îndemna să-i spuie, ca să cunoască pentru

ce plânge, şi tot o întreba, şi nu s-au lăsat pân nu i-au spus. Deci baba i-au spus toate pre rând, iar copilul, auzind acélea, au zis învăţind pre babă:

– Eu voi să te mântu/iescu de acest greu mare. Dă-m un ban să-m cumpăr nuci.

Iar baba au zis:– De m-ei mântui de această nevoie mare îţ voi da banul.Atuncea au zis copilul cătră babă:– Întoarce-te de te du la boiari şi-i zi: „Dumneata, când mi-au

dat banii, au fost câte 3 soţiile şi mi-au zis să nu le dau pân nu vor fi de faţă toţ; ce, mă rog dumitale, să le zici să vie de faţă câte 3, să le dau pungile ce au lăsat la mine”.

Atuncea, deaca au auzit acéle cuvinte de la copil de 5 ani, s-au bucurat foarte şi îndată s-au dus la boiari şi au grăit căte o a învăţat copilul. Iar boiariul, deaca au auzit că bine grăiaşte baba, s-au mâniiat pre neguţători şi au zis cătră dânşii:

– Eu aşa am cunoscut dereptatea pentru ce nu vă dă banii; veniţ câtetrei precum aţ fost întâi, şi deaca veţ veni câte 3, voi veţ luoa pungile; şi fiind această lége dereaptă, s-au mântuit baba de acei 2 neguţători şi nu i-au mai cerut nimica.

Atuncea au cunoscut boiariul că de un înţelept au auzit acéle cuvinte şi au întrebat pre babă, boiarul zicând:

– O, muiare, cine te-au învăţat acéste cuvinte bune de te-ai îndereptat?

329

Iar baba au zis:– Un copil de 5 ani m-au întâmpinat, şi văzându-mă plân-

gând m-au întrebat, / şi eu i-am spus de toate pre rând. Şi copilul m-au învăţat şi mi-au zis să viu la dumneata să grăiescu precum am grăit. Iar boiarul s-au mirat de mintea copilului.

Povestire citată după: Cărţile populare în literatura româ-nească. Vol. I. – Bucureşti: Editura pentru Literatură, 1963.

330

POVESTEA LUI ARCHIRIE FILOSOFULU CÂND ÎL ÎNVĂŢĂ PE NEPOTUL SĂU ANADAN CARTE

Adecă eu, Archirie filosoful, învăţaiu pre nepotul mieu Ana-dan carte.

Întru zilele lui Sanagrip, împăratul din Ţara Dorului. Şi era Archirie prea înţeleptu şi boiar mare la acel împărat. Şi Dumne-zeu nu-i dedese lui fecior ca să aibă de trupul lui. Ci luo pre ne-potul său Anadan şi-l / hrăniia tot cu miare şi pâne, şi cu sâmburi de nucă, şi cu vin de cel bun. Şi-l crescu, şi-l învăţă carte. Şi-l învăţă toate tocméli bisericii. Şi începu a-l învăţa filosofie bună, şi mândrie frumoasă şi minte să aibă. Şi-l învăţă şi-i zise:

Fătul mieu Anadane, pre mine să mă asculţi şi învăţătura mea 1. să o socoteşti.

Fătul mieu, aşa să ştii, până vei fi şi cât vei trăi: neguţătorie cu 2. boierii să nu faci, că-ţ vei pierde bucatele tale.

Fătul mieu Anadane, pe tatăl tău şi pre mumă-ta să cinsteşti, 3. să nu te blăsteme, că nu-ţ va da Dumnezeu / feciori, nici îţi va lăsa bucatele cu blagoslovenie.

Fătul mieu Anadane, cine-ţ va grăi cât de rău, iar tu cu blândé-4. ţe să-i răspunzi, că omul năprasnec curând răspunde omului, apoi lui îi pare rău.

Fătul mieu Anadane, când vei sluji la domni şi va fi domnul 5. tău nebun, iar tu să nu-i zici că iaste nebun. […]

Fătul mieu, să nu fii vorbitor înaintea domnului tău, nici grab-6. nic, că vei greşi.

Fătul mieu, să păzeşti la zile mari, să mergi / la sfânta biserică, însă 7. mai vârtos duminica, ca să te hrănească Dumnezeu pre tine.

Fătul mieu, unde vezi omul plângând, acolo să mergi să-l 8. mângăi şi să-i aduci aminte că va muri şi el şi tu.

Fătul mieu, când vei fi om mare, iar tu atuncia te pleacă cătră 9. toţ cu plecăciune, că mai la mare cinste te va duce înaintea oamenilor.

331

Fătul mieu, mânia nu o vărsa curând, că-ţ va părea rău.10. Fătul mieu, ţine-ţ mânele de furtişag şi te feréşte de ucidere 11. de om. Şi-ţ ţine limba de cuvinte réle. Fătul mieu, feréşti-te de curvie, însă mai vârtos de muierea 12. cu bărbat, că-ţ va pune capul tău. / Fătul mieu, să asculţi de omul înţeleptu, că mai înţelept te 13. vei face şi înţelepciunea la mult bine te va duce, şi oamenii te vor lăuda. Iar nebuniia şi neascultarea mult rău îţ va face ţie, şi de oameni batjocorit vei fi pentru nebuniia ta. Fătul mieu, „nu săpa groapa altuia, că apoi tu vei cădea 14. într-însa”. Fătul mieu, când vei să faci tocméli sau alte lucruri bune, să 15. te socotéşti foarte bine întăi, să nu te greşeşti, ci să cauţi cum va cădea pre urmă, ca să aibi pace. Fătul mieu, omul înţelept de-l vei învăţa, asculta-te-va, iar 16. nebunulu, / de l-ai bate cât, el tot nimic nu ştie. Fătul mieu, să nu iai mită, pentru că mita orbeşte ochii omu-17. lui şi-i piarde sufletul. Fătul mieu, mai bine să fii şi să petréci cu sluga dreaptă şi 18. înţeleaptă decât cu fratele nebun, şi nedrept, şi rău. Fătul mieu, mai bine să zacă omul de o boală grea şi rea 19. decât să lăcuiască cu muiarea rea într-un loc. Fătul mieu, toate să-ţ dai muierii, iar sfatul să nu ţi-l dai nici 20. odinioară. Fătul mieu, când vrei să grăieşti cuvântul, trebuiaşte să aibă 21. 3 portari: unul să fie la inimă, altul la grumaz, al / [treilea] la gură. Pentru că „cuvântul, deaca iase din gură, nu-l mai poţi ajunge nici cu şoimul, nici cu calul, nici cu ogariul”. Ci deaca-l grăiaşti iaste grăit. Fătul mieu, pe înţeleptul şi omul sărac să-l cinsteşti şi să-l 22. miluieşti, şi să-l socoteşti, că Dumnezeu iaste dator, de va lăsa spor pentru săraci. Fătul mieu, de vei avea vreun vecin rău, iar tu îl cinsteşte, că 23.

332

Dumnezeu pre tine te va cinsti şi te va milui. Şi nu-ţ va putea face ţie nici un rău vecinul tău. Fătul mieu, pănă vei fi, să nu grăiaşti cuvinte care nu să cad, 24. şi nedrepte, / pentru că „minciuna cade ca plumbul întăiu în apă, pănă în fund, şi apoi iar iase ca frunza în faţa apei”. Fătul mieu, mai bine să porţi o piatră mare la umărul tău cu 25. omul înţelept decât să şăzi la masă cu nebunul. […] Fătul mieu, cine va arunca în tine cu piatră, iar tu aruncă 26. într-însul cu pâne şi cu sare. Că să va întoarce piatra la el, iar pânea va veni la tine.[…] / Fătul mieu, „mai bine omul înţelept să te bată decât nebunul 27. să te cinstească”. Fătul mieu, când mergi la masa omului, să nu şăzi multu, că 28. apoi te va goni. Ci mai bine iaste să le pară rău de tine decât să te scoaţă făr de cinste. Fătul mieu, noaptea făr de arme să nu umbli, că nu ştii cum 29. ţi se va întâmpla ţie. Fătul mieu, când mergi în cale, iar tu să aibi pită a ta, să nu te 30. laşi în nădejdea altuia, că „poamele în sâ/nul altuia putrezesc şi să zdrobesc”. Aşa şi merindea ta la soţie să nu o dai. Fătul mieu, când îţ spune omul învăţătură bună, să ştii că 31. mai bine iaste decât a bea apă bună dintr-o fântână réce. Eu Archirie filosoful acestea toate învăţaiu pre nepotul mieu

Anadan încă şi carte, şi toată mândriia şi filosofiia mea, şi toată înţelepciunea mea. Şi gândiiu ca să-l dau la împăratul să slujască. Şi-l duseiu la Sanagrip-împărat de-l curteniiu şi ziseiu:

– Cinstite împărate, îm iaste voia ca să slujască nepotul mieu Anadan la / împărăţiia-ta în locul mieu. Pentru că eu suntu bătrân, iar el iaste tânăr şi poate sluji. Iar de va fi voiia împărăţiii-tale, ca să mă ierţi de la împărăţiie, să mă duc la casele méle ca să mă odihnesc şi eu.

Iar împăratul zise:– Să fii iertatu Archirie, că bine ai slujit pănă acum la împă-

răţiia mea. Ca o slugă preabună şi credincioasă, aşa ai slujit tu la

333

mine. Şi pasă sănătos la casele tale, de te odihneşte. Iar când vei trebui, chema-te-voi eu. Iar nepotul tău Anadan, pentru voia ta, boiar va fi la împărăţiia mea.

Şi / puse pre Anadan logofăt mare. Iar Archirie să închină împăratului şi-ş luo zioa bună. Şi să dusă la casele sale de şădea şi să odihnea.

Iar nepotul său Anadan mult rău cugeta pre unchiul său Ar-chirie. Şi socotiia şi gândiia cum va face ca să piarză pre unchiul său Archirie, şi să fie el mai mare preste toată averea unchiului său, lui Archirie.

Şi şăzu şi scrise carte mincinoasă. Şi o pecetlui cu pecetea împăratului şi o trimise la unchiul său Archirie. Şi aşa zise în car-te: Scris-am eu Sanagrip-împărat la tine, Archirie, sănătate / şi pace. Şi la toată nădăjduinţa mea, iată că-ţ fac ştire: în cias ce vei vedea cartea mea, iar tu într-acel cias să te scoli de acolo cu toate oştile, cum vei fi mai curându şi mai tare, şi să vii la împă-răţiia mea, că mă împresoară oaste grea turciască.

Deci Archirie, deaca văzu cartea lui Sanagrip-împărat, îndată strânse toate oştile şi purcese întru ajutoriul lui Sanagrip-împărat. Şi deaca să apropie Archirie de cetatea lui Sanagrip-împărat cu oştile iar nepotul său Anadan să înştiinţă, şi merse în cetate la împăratul şi pârî / pe unchiul său Archirie şi zise:

– Cinstite împărate, oare ştii împărăţiia-ta că unchi-meu Ar-chirie s-au sculat şi au strânsu oaste foarte mare şi bună asupra împărăţiii-tale, ca să te scoaţă din scaun, şi să te prinză şi să te omoare? Şi să fie el împărat în locul împărăţiii-tale?

Iar Sanagrip zise:– Oare pot fi acestea aşa, Anadane?Iar Anadan zize:– De nu mă crezi, împărate, să mergi în cel foişor şi să priveşti,

că vei vedea oştile viind aicia la cetate, asupra împărăţiii-tale.Şi să sui Sanagrip-împărat în foişor, / şi văzu oştile viind

asupra lui, şi să supără foarte rău. Şi nu ştiia ce va să facă. Şi zise împăratul:

334

– Anadane, cum vom face că iată că vine unchiul tău Archirie cu oaste spre mine?

Iar Anadan zise:– Împărate, merge-voiu eu la unchiul mieu Archirie şi-l voiu

mângăia cu cuvinte bune şi dulci. Şi-l voiu aduce viu-nevătămat la împărăţiia-ta.

Iar Sanagrip-împărat zise:– Anadane, de vei face tu aşa şi de-l vei aduce la mine, iar

mai mare boiar decât tine la mine altul nu va fi.Şi să duse Anadan la unchiul său Archi/rie şi să întâmpinară

amândoi şi să sărutară. Şi zise Anadan:– Bine-ai venit, părintele mieu.Şi-i spuse sănătate de la împăratul şi zise:– Să ştii că foarte bine îi pare împăratului de venirea ta, căci

ai venit întru ajutoriul lui. Şi acum aşa zice împăratul, să mergi tu singur cu mine la împăratul, iar oastea câtă o ai să stea aicea pre loc şi să priviţ de acolo cu împăratul la oastea care o ai adus.

Iar Archirie crezu şi mearse singur la împăratul, şi lăsă oştile acolo. Şi deaca sosi la împăratul, iar Archirie se închină împăratu/lui şi întrebă pre împăratul de sănătate. Iar împăratul aciiaş începu a pedepsirea pre Archirie şi-i zise împăratul:

– Bine iaste, Archirie, să vii tu cu oaste la mine să mă scoţ din împărăţiia mea? Crezi tu: fost-ai la tatăl mieu mare boieriu şi mai la cinste decât toţi boiarii. Şi la mine iar aşijderea, mai mare boiar decât tine altul n-au fostu. Iar acuma tu te-ai sculat cu oştile să-m mănânci capul meu. Iar aşa să ştii tu că-ţ vei mânca capul tău tocma. Şi acum capul voiu / să-ţi taiu.

Iar Archirie nimic nu putu răspunde înaintea împăratului, ci numai zise:

– Nu ştiu, împărate, nimic.Şi începu şi nepotul său Anadan a-l pedepsi şi-i zise:– Îmbătrânit-ai şi mintea ţi-ai pierdut? Cum nu poţ răspunde

împăratului nimica?

335

Iar împăratul făcu divan şi strânse pe toţ boiarii împreună, şi Anadan. Şi zise împăratul:

– Deci, boiari, cum să cade lui Archirie pentru acest lucru?Iar Anadan zise:– Împărate, judecatea lui aciasta iaste: să i să tai capul şi să-i

delunge capul de trup de / coţi 300.Şi îndată zise împăratul armaşului celui mare să taie capul lui

Archirie şi să-i delunge capul de trup de coţi 300, precum au zis nepotul său Anadan.

Şi luo armaşul pre Archirie şi-l legă, şi-l scoase afară ca să-i taie capul. Iar Archirie zisă:

– Frate, ştii oare când ţi-am făcut mult bine ţie şi ţi-am scos eu ţie capul de la mare pierzare?

Iar armaşul: – Ştiu, frate, ci dar acuma cum voiu face, că cela ce nu face

slujba împăratului cu capul plătéşte.Iar Archirie răspunse:– Pasă, frate, la îm/păratul şi zi: „Cinstite împărate, roagă-

se Archirie împărăţiii-tale ca să-l laşi să-l duc la casele lui şi să-i taiu capul acolo, ca să-l slujască popii lui, şi să-l plângă jupa-neasa lui, şi roabele lui. Şi trupul să i-l îngroape acolo, iar capul lui îl voiu aduce aicea la împărăţiia-ta”. Fiindcă eu am un tâlhar acolo în temniţa mea şi acela îş samănă cu mine. Vei tăia capul lui şi-l vei aduce înaintea împăratului şi-i vei spune că m-ai tăiat pre mine.

Îndată merse armaşul la împărat/ul şi-i spuse cuvintele lui Archirie. Şi crezu împăratul aceiaş şi lăsă să fie aşa.

Şi ieşi armaşul la Archirie şi-i spuse, şi-l luo şi-l dusă la case-le lui. Şi scoase pe acel tâlhar din temniţă şi-i tăie capul tâlharului. Şi-i delungă capul de trup de coţi 300. Şi-l văzu toată ţara, cum zace Archirie mort, gândind că iaste el.

Iar Archirie nu zăcea mort, ci i să făcusă o groapă adâncă şi intrase acolo. Şi-l hrăniia jupâneasa lui într-ascunsu.

336

Şi să duse armaşul la împăratul cu capul tâlhariului. Şi văzu împă/ratul capul tâlhariului şi nu ştiia-i aşa. I să părea că iaste Archirie. Şi să crezu.

Şi dup-aceia să cerşu Anadan la împăratul şi zise:– Împărate, să mă laş să mergu la casele unchiului mieu Ar-

chirie, ca să-i văz agonisita lui ce-au rămas şi să o tocmesc bine şi frumos. Şi iarăşi curând voiu veni la împărăţiia-ta.

Iar împăratul îl lăsă. Şi-ş luo Anadan zioa bună de la împă-ratul şi să dusă la casele unchiului său Archirie. Şi după ce sosi, începu a bea şi a mânca, şi a se veseli cu lăute şi cu cimpoaie, / şi cu lucruri necuviincioase, drăceşti. Şi bătea pre robii lui Archirie şi roabele. Şi-i bea vinul, iar cât nu-l putea bea îl vărsa. Şi multe grozăvii făcea. Dar acestea toate le auziia bătrânul Archirie din groapă, ce făcea nepotul său Anadan.

Atuncia auzi Faraon-împărat din ţara Eghipetului că au perit Archirie sfetnicul lui Sanagrip-împărat din Ţara Dorului. Şi aciiaş îndată trimise Faraon-împărat sol cu cărţi la Sanagrip-împărat. Şi aşa scrise în carte: / Eu, Faraon-împărat, din cetatea Eghipet, scriu la tine, Sanagripe-împărate, sănătate. Şi în cias ce vei vedea cartea mea, îndată să-m trimiţi meşteri ca să-m zidească o cetate să nu fie nici în ceriu, nici pre pământ. Şi curând să-m răspunzi cuvintelor méle, ce-ţi voiu grăi eu de acum înainte. Dar acei meşteri să nu fie nici îmbrăcaţ, nici cu piele. Iar de nu vei face aşa cum iaste porun-ca mea, iar tu să ştii că voiu veni la tine însuş eu şi eu te voi bate, şi te voi scoate din cetatea ta. Aşa îndată aciasta să o faci, sau să-m trimiţ dajde de an g[albeni]/ cât îm va fi voia mea. Şi fii sănătos.

Şi merseră solii la Sanagrip-împărat, şi să închinară şi deteră cărţile de la Faraon-împărat. Iar Sanagrip-împărat ceti cărţile şi îndată trimise de strânse toţ sfetnicii, şi mare, şi mic, din toată ţara. Şi începură iarăş a ceti cărţile şi auziră toţ cum zicia cărţile. Şi zise Sanagrip-împărat:

– Deci acum, boieri, cum vom face şi pe cine vom trimite la Faraon-împărat ca să isprăvească aciastă slujbă?

337

Iar ei să sculară în picioare, toţ domnii, şi ziseră toţ, împreu-nă cu toţ boiarii: /

– O, împărate, cine vrea fi isprăvit aciastă slujbă, iar împără-ţiia-ta l-ai tăiat pre acela, Archirie înţeleptul. Ci acum, împărate, aicea iaste nepotul său Anadan, întru care Archirie au lăsat la dân-sul învăţătura şi filosofia lui toată. Ci să-l pohteşti împărăţii-ta ca să vie şi el aici împreună cu noi la divan.

Şi-l chemară. Şi stătu Anadan de faţă înaintea împăratului. Şi zise împăratul:

– Deci acum, Anadane, îndreptează pentru aciasta: cum vom să facem că iată ce mi-au poruncit Faraon-împărat din ţara Eghi-petului, ca să-i trimiţ / meşteri să-i facă o cetate, nici să fie nici pre pământu, nici în cer, precum ai auzit cărţile. Deci acum tu să slujăşti aciastă slujbă. Iar de la mine mare dar vei avea; şi mai mare boierie vei avea şi-ţ voi da.

Iar Anadan zise:– Nu ştiu nimic, împărate, de aciasta.Împăratul zise:– Eu ascultaiu pre tine şi pierduiu pe unchiul tău Archirie, că

el îm vrea fi isprăvit aciastă slujbă.Armaşul cel mare, care scosese de la moarte pe Archirie şi-l as-

cunsese, şi tăiase în locul lui pe un tâlhar, el grăi împăratului şi zise:– Îm/părate, de ar fi Archirie acum viu, ierta-l-ai?Împăratul zise:– Ierta-l-voiu pre el. Şi acela ce-l va aduce la mine cu bun

dar l-aş dărui. Şi să duse armaşul şi scoase pre Archirie din groapă. Dar

lui Archirie îi era părul lung până la brâu, şi unghiile mari ca de vultur. Şi-l duse la împăratul aşa precum l-au scos din groapă. Şi-l văzu împăratul şi îndată îl cunoscu. Şi-l întrebă:

– Tu eşti, Archirie?Iar Archirie răspunse:– Eu sunt Archirie, cinstite împărate.

338

Şi-i păru foarte bine împăratului. Şi zise împăratul:– Pasă, Archirie, la baie de te spală / şi vino la mine.Iar Archirie zise:– Împărate, să mă laş să mă odihnesc 15 zile, ca să mă dez-

metecesc. Iar de ce va fi grija împărăţii-tale, eu voiu purta grijă, iar împărăţiia-ta să fii făr de griji.

Şi să veseli împăratul şi lăsă pe Archirie să să odihnească 15 zile.

Dup-aceia merse Archirie la împăratul şi-i spuse împăratul lui Archirie porunca lui Faraon-împărat după cum poruncise să facă.

Şi zise Archirie:– Împărate, pentru aciasta, ca să fac, să-m dai 2 vulturi din

şoimăriia împărăţiii-tale. / Şi să fii împărăţiia-ta făr de grijă.Şi-i dede toate ce cerşu. Şi-ş luo Archirie zioa bună de la Sa-

nagrip-împărat şi să dusă la Faraon-împărat, în ţara Eghipetului.Şi când merse Archirie înaintea lui Faraon să îmbrăcă într-o

plasă de cele de péşte. Şi i să închină şi-i spuse sănătate de la Sana-grip-împărat. Iar Faraon-împărat, după ce îl văzu aşa, îi zise lui:

– Cine eşti tu?Iar Archirie zise:– Eu sunt trimis de la Sanagrip-împărat din Ţara Dorului ca să

fac împărăţiii-tale cetate, nici să fie / în ceriu, nici pre pământu.Iar Faraon-împărat zise lui Archirie:– Dar pre un gâscar ca tine au trimis împăratul la mine?Iar Archirie zise:– Cine face slujba domnului său deplin şi va isprăvi slujba

împărăţiii-tale, acela nu va fi gâscariu, ci mare om va fi. Şi mare cinste va dobândi de la toţ.

Şi să încrezu Faraon-împărat şi zise:– Pasă să-m faci o funii de nisip să-m leg mânjii miei cu

dânsa.Iar Archirie luo un sfredel şi găuri prin păretele casii. Şi dede

razele soarelui prin gaură. Şi zi/se Archirie lui Faraon-împărat:

339

– Strânge, împărate, funiia de-ţ leagă mânjii tăi şi caii. Şi de-ţ va mai trebui şi alta, îţ voiu mai face.

Iar împăratul căută într-o parte şi într-alta. Şi căuta şi la boiarii lui. Şi mult să mirară de aciasta. Şi zise Faraon-împărat lui Archirie:

– Fă-m dar acum cetate să nu fie nici în cer, nici pre pământu.Iar Archirie să apucă şi făcu hamuri şi înhămă acei 2 vulturi

ce-i adusese de la Sanagrip-împărat. Şi băgă un cocon într-un si-criu de brad şi înhămă vulturii de acel sicriiaş. Şi dede acelui co-con o frigare / cu carne, scoţându-o prin sicriu. Şi învăţă Archirie pre cocon, şi-i zise:

– Să ridici frigarea cu carnea în sus ca să o vază vulturii şi ei să vor înălţa după carne şi te vor trage în sus. Şi trăgându-te în sus iar tu să strigi: „Var, var şi cărămidă, că şăd meşterii făr de lucru”.

Dar ţiindu Archirie pre acei vulturi 3 zile şi 3 nopţi nemâncaţ, de nu le dedese nimic, pentru ca să flămânzească, apoi i-au înhă-mat de acel sicriu cu cuconul. Şi înhămându-i, au început coconul a le arăta carnea cu frigarea, în sus a o rădica. Iar vulturii / zburară după frigarea cu carnea şi cu sicriul acela unde era coconul.

Şi să suiră foarte sus şi striga coconul de acolo:– Aduceţ var şi cărămidă, aduceţ, că şăd meşterii făr de lucru!Şi auzi împăratul Faraon şi toţ boiarii, şi să mirară cu toţi

mult. Apoi zise Archirie cătră împăratul:– Împărate, eu am adusu meşteri, iar împărăţiia-ta să trimiţ să

ducă var şi cărămidă şi oameni ca să lucréze, să facă cetatea cum ai zis împărăţiia-ta.

Împăratul zise:– Cum voiu trimite eu acolo oameni sau var, sau cărămidă?Iar Archirie / zise:– Cum am trimis şi eu meşterii!Şi iar zise Archirie:– Eu suntu un om trimis de un împărat ca să fac porunca îm-

părăţiii-tale, şi făcuiu ce-ţ fu învăţătura, iar împărăţiia-ta eşti îm-părat şi n-ai putére ca să trimiţ acolo oameni, şi var, şi cărămidă?

340

Iar împăratul să ruşină foarte şi-i zise:– Cum te cheamă pre tine?Iar Archirie zise:– Împărate, pe mine mă cheamă Avecan (căci pentru Archirie

ştiia Faraon-împărat că l-au tăiat Sanagrip-împărat).Şi zise Faraon:– Fii iertat, Avecane.Atuncia plecă coconul frigarea cu car/nea în jos, făcându-i-să

semnu de Archirie. Şi să pogorî jos la pământu, şi ieşi coconul din si-criu şi merse cu Archirie la Faraon-împărat de i să închinară lui, vrând ca să-ş ia şi zioa bună de la dânsul şi să meargă la împăratul lor.

Deci Faraon-împărat prindea a cunoaşte pre Archirie pentru minunile lui carele făcu, fiindcă altul nu să afla asemene lui.

Ci-l întrebă împăratul Faraon:– Au, doar tu eşti Archirie?Iar el zise:– Eu sunt Archirie filosoful de la împăratul Sanagrip, din

Ţara Dorului.Apoi îl cunoscu împăratul foarte bine. Şi-l întrebă pentru /

întâmplarea lui cum i s-au întâmplat. Şi începu Archirie a-i spune toate pre rând, cum au pătimit pentru nepotul său Anadan, de la Sanagrip-împărat pe bună dreptate.

Şi iarăş îl mai întrebă Faraon-împărat şi zise:– Voiu să-m spui, Archirie, cui mă potrivesc eu?Archirie zise:– Soarelui te potriveşti, împărate.Faraon-împărat iar zise:– Să-m spui, Archirie, ce iaste un copaci cu 12 ramuri şi pre

o ramură 4 cuiburi, şi într-un cuibu câte şapte oao, unul negru, altul albu?

Iar Archirie zise:– Copaciul iaste anul, iar cele 12 ra/muri ale copaciului suntu

céle 12 luni într-un an. Şi într-o ramură câte patru cuiburi sunt

341

cele patru săptămâni într-o lună, iar cele şapte oao într-un cuibu sunt céle şapte zile într-o săptămână. Iar cel negru iaste noaptea, iar cel alb iaste zioa.

Atuncia Faraon-împărat zise:– Blagoslovitu să fie Archirie!Şi-l dărui foarte bine împărat Faraon. Şi luându-ş zioa bună,

îl trimise la împăratul său.Şi-l trimise la împăratul său. Şi merse Archirie la împăratul

lui, Sanagrip-împărat, şi să închină cu slujba. Şi-l dărui şi Sanagrip-împărat foarte / bine cu dar mare şi frumos. Şi dede Archirie toate darurile acelea armaşului celui ce-i scosése capul lui de la moarte.

Deci atunci cerşu Archirie pre nepotul său Anadan la împăra-tul. Şi i-l dede împăratul pe Anadan în mâna lui Archirie.

Şi-l duse Archirie pe Anadan la casele lui. Şi începu a-l bate cu toiage de corn. Şi-l bătu până zise Anadan:

– Nu mă ucide, părintele mieu, ci mă lasă, că-ţ voi fi comis la cai.

Iar Archirie zise:– Ba, fătul mieu, că tu ai fostu ca un om cându-ş legă măga-

riul / cu o funie rea. Iar nişte lupi îl întâlniră fugând şi ziseră lupii: „Bună calea, măgariule!” Iar măgariul zise: „Nu fie calea bună stăpânului mieu, căci mă legă cu funie rea, de mă dezlegaiu şi fugiiu. Şi acum voi veţi să mă mâncaţi”. Aşa fuiu şi eu cu tine.

Şi iar începu a-l bate pănă iar zise:– Nu mă ucide, părintele mieu, că-ţ voiu fi păcurariu la oile tale.Archirie iar zise:– Ba, fătul mieu, că tu ai fost ca lupul când mergea pe urma

oilor. Iar păcurariul îl văzu şi-i zise: „Căci mergi, lupule, pe urma oilor?” Iar lupul îi zise: „Mergu, căci mă doare / ochii şi leacul îm iaste prahul oilor”. Dar lui nu-i era de vreun leacu, ci-i era ca doară va apuca vreo oaie ca să o mănânce. Aşa fuiu şi eu cu tine.

Şi iar începu Archirie a-l bate, pănă iar zise Anadan:– Nu mă mai ucide, părintele mieu, că-ţ voi fi purcar.

342

Archirie iar zise:– Ba, fătul mieu, că tu ai fostu ca lupul când au mersu la das-

calu să învéţe carte. Iar dascalu îi zise: „Zi, lupe, A,B,C,D”. Iar lupul zise: „La miei, la iezi, la purcei”. Iar dascalu îi zise: „Căci zici, lupe, aşa rău?” Iar lupul îi zise: „Învaţă-mă, dasca/le, carte mai tare, că să apropie caprele de crângu”. Aşa fuiu şi eu cu tine.

Şi iar începu a-l bate pănă iar zise:– Nu mă omorî, părintele mieu, ca să-ţ fiu eu gâscar la gâş-

tile tale.Archirie iar zise:– Ba, fătul mieu, că tu ai fostu ca un pom când stă pe ţărmu-

rile unii ape: deci câte poame face, toate pre apă să duc. Aşa fuiu şi eu cu tine.

Şi-i grăi Archirie filosoful cuvântul cel dupe urmă nepotului său Anadan. Şi aşa îi grăi:

– Nu-ţi ajunse, fătul mieu, de învăţătura mea, şi de cuvintele / méle, şi de filosofiia mea ce te învăţaiu eu pe tine, fătul mieu, ci întru nimica nu-ţ fu. Ci ai vrut să-m mănânci capul mieu, iar aşa să ştii că-ţ vei mânca capul tău.

Şi începu iar a-l bate şi-l bătu pănă-l omorî.Şi să sfârşi povestea lui Archirie înţeleptul şi cu a nepotului

său Anadan.Povestire citată după: Cărţile populare în literatura româ-

nească. Vol. I.– Bucureşti: Editura pentru Literatură, 1963.

343

VREDNICA DE ÎNSEMNARE ÎNTÂMPLARE A PATRU CORĂBIERI RUSEŞTI, CARII AU FOST STRÂMTORAŢI DE IARNĂ ÎN OSTROVUL SPIŢBERG LA ANUL 1743,

ŞI PĂNĂ LA SCĂPAREA LOR AU LĂCUIT ACOLO ÎNTRĂ SĂLBATECE ŞASĂ ANI ŞI TREI LUNI

Departe, preste Norveghiia, în sus, cătră polul miezului nop-ţii, zace ostrovul Spiţberg. Tot ţânutul acela este cel mai pustiiu şi mai rece în lume. Cât să poate vedea de departe de pre mare, urmează un deal preste altul şi dealurile acestea să cuprind atât din gheaţă şi zăpadă, cât şi din câmp şi piiatră. Afară din nişte bu-ruieni şi muşchiu, care cresc colea şi colea, nu să află nimica în tot ostrovul, nici o tufă, nici un copaci sau pom. Numai în luna iulie şi avgust este acolo cevaş, ce s-ar mai potrivi puţintel cu vara, dar şi aciasta adéseori să zminteşte de cătră semnele de iarnă. Ceriul mai totdeauna este turbure, într-o parte mare a anului nu răsare soarele niciodate. În Spiţberg ţine / aciastă noapte lungă de la 18 zile ale lui octomvrie, până la 14 fevruarie, însă care, prin stră-lucirea luminii zăpezii şi a razelor despre miiazănoapte, să mai cumpetează. Iar dimpotrivă, în ţânutul acesta de la 4 maiu până la 2 avgust este tot o zi, unde în vrémea aciasta soarele niciodată nu apune. Aşa ar gândi omul, că într-un loc ca acela, unde nu mai apune soarele, trebuie să fie o căldură nesuferită. Dar nu este aşa! În ţânuturile miezului nopţii, măcar că neîncetat străluceşte soarele, în vremile céle mai fierbinţi caută a răbda un frig mare. Lăcuitorii ţării aceştii neplăcute sunt numai nişte paseri de apă, vulpi, zăvozi şi urşi albi. Oameni acolo nu sunt, şi aşa acolo este marea cu ghiiaţă şi cu peşti de cei mari, chiţi şi alţii. Aciasta s-au însemnat spre înţălegerea istoriii următoare. /

În cetatea rusască Meţa, pre Marea Albă, au gătit un neguţă-toriu o corabie, în anul 1743, ca să meargă la Spiţberg, după negu-ţetorie. Corabiia aciasta au avut aşa un vânt bun, cât a opta zi după plecare au sosit până la ţânutul Spiţberg. Cugetul corăbieriului

344

acestuia era ca să abată cătră ţara aciasta, dar să [se] adăpostească spre partea despre apus, după obiciaiul corăbierilor altor naţioane.

Dar degrab s-au întors vântul şi n-au putut opri corabiia ca să nu să strâmtoréze spre miiazănoapte. Neplăcută le-au fost întâmpla-rea aciasta, căci le era ştiut că în partea acéia este mai multă ghea-ţă decât aiurea. Degrab s-au şi arătat, că s-au văzut numai odată încungiuraţi de nişte inii mari de gheaţă, între care s-au înţepenit corabiia, ca zidul. Văzură îndată primejdiia corăbiii cea mai mare şi n-au mai rămas nădejde de scăpare. Aşadară numai atâta / era întrebarea: ce să facă oamenii şi unde să-ş scape numai viiaţa? Întrebându-se aşa de cu năpraznă oamenii unii pre alţii, şi-au adus aminte corăbieriul că mai nainte cu vro câţva ani, nişte oameni tot din cetatea Meţa, de unde venea ei, ş-au fost hotărât să ierneze în ostrovul acesta, şi precum că ei ş-au fost luat cu sine lémne dindestul, spre a-ş face acolo o colibă şi precum că ş-au şi săvâr-şit hotărâtul cuget. Nu avea îndoială a nu să afla încă acolo acea colibă, şi ş-au hotărât să o caute şi să o stăpânească. În cugetul acesta corăbieriul, ce să numea Alexie Himkof, ş-au chemat din corabie cu sine trei feciori corăbieri, ca să meargă după dânsul, afară la uscat; numele feciorilor era: Ivan Himkof, Stefan Şarapof şi Theodor Veriguin. Ieşind din corabie ş-au luat cu sine: o puşcă, un corn cu 12 / puşcături de praf şi glonţuri, o săcure, o căldăruşe, un săculeţ cu 20 funţi de făină, o scăpărăminte, un cuţit, o pungă cu tabac şi patru pipe (ciubuce). Cu acéstea puţintele lucruri şi cu câte un ciumag în mână au ieşit din corabie pre gheaţă, de unde până la uscat era ca o jumătate de mil nemţesc de loc, însă drumul primejdios, că căuta să pâşască preste iniile de gheaţă, de pre una pre alta, care plutiia şi să legăna pre apă, deasupra mării; îngrijaţi era a nu pâşi prea scurt ca să cază supt gheaţă. Aşa, fără altă pri-mejdie, au scăpat afară, în ostrov. Aici era o ţară pustie, plină de zăpadă, de gheaţă şi de lespezi neroditori. Au umblat până ce cu norocire au găsit căutata colibă. Era făcută cale de un fârtal de cias de la mal şi să vedea a fi bună pentru adăpostirea lor. De lungă era

345

ca de şasă stângini şi / de largă şi de înaltă de câte trei stângini. Avea şi un pridvoraş şi doao uşi. Şi era întocmită pentru căldură făcând foc şi avea un cuptoriu rusesc fără coş, ca un cuptoriu de pită, bun şi pentru căldură şi pentru a face bucate. Şi pentru fum avea nişte găuréle prin păréte făcute a le închide şi a le deşchide după trebuinţă şi în loc de ferestri. Şi era loc şi pentru pat.

Aceşti patru muscali s-au bucurat pentru coliba aflată şi au poposit acolo. S-au sculat şi au căutat să vază apoi de corabie şi să ducă veste pentru aflarea colibii. Şi mergând până la ţărmure, vă-zură nu numai marea largă deşchisă şi umflată, ci şi corabiia dusă, încât nu să putea spune supărarea lor. Căci un vifor réce au pricinuit prăpădeniia lor. Stătură mult înlemniţi, privind cu mare spaimă şi cu întristare unul cătră altul. Mai / pre urmă, cu nădéjdea deştep-tându-să cum că doară corabiia este numai de vânt răpită şi iar să va întoarce, tot zădarnică le-au fost nădéjdea, că nu s-au mai întors, nici de véste nu i s-au mai auzit, nici la Rusiia, ci întru adevăr s-au prăpădit. Cum s-au încredinţat aceşti patru muscali despre înfrico-şata prăpădenie, cu cutremur căutară la starea lor cea fără ajutoriu. Într-o climă aşa de aspră, într-un ostrov pustiiu, cu aşa puţină făină, cu aşa puţin ajutoriu spre paza de cătră fiiarăle céle sălbatece şi spre căştigarea oareşcării hrane omeneşti, depărtaţi de toată soţietatea omenească şi mai fără nici o nădéjde de scăpare a trăi – aciasta era o privelişte, carea pre omul cel mai inimos încă l-ar putea umplea de înfricoşată spaimă. Iar muscalii noştri era bărbaţi ca aceia, carii ştiia precum că cu vaietele şi suspinurile / nimica nu să poate is-prăvi. Aşadară ş-au venit iarăş în fire şi au început a să încredinţa ce să înciapă a face, ca la toată starea lor cea fără nici un ajutoriu să-ş poată cruţa viiaţa până când va vrea Dumnezeu. Mai întâiu s-au apucat să-ş dreagă coliba, unde era stricată. Ca muscali, carii sunt obicinuiţi fără ajiutoriul lemnarilor a-ş zidi casele lor însuş, nu le era cu greu a derége ce este stricat, având numai materiale, lemne şi muşchi de a-ş astupa crepăturile. Dar de unde să capete într-un os-trov gol şi acoperit cu lespezi şi cu zăpadă, unde nu să găseşte nici

346

o tufă şi mai puţini copaci? Însă proniia dumnezeiască au fost grijit de amândoao acéstea. Supt zăpadă şi printre lespezi au găsit muş-chi dindestul şi la ţărmurele mării au zărit lemne de corăbii stricate şi spre bucuria lor şi / bârne, sau copaci zmulşi de vânt cu rădăcinile lor de pre lângă ţărmurile de la alte locuri şi aruncaţi de valuri. Au mai simţit ei că acolo să află, spre bucuriia lor, mulţi zăvozi ruseşti, trăgători iuţi, carii trăiesc cu muşchi acolo într-acel ostrov. Aşada-ră, îndemnându-i pre ei foamea, au puşcat un zăvod de aceia şi din carnea lui le-au ajuns mai multe zile hrana lor. Deci s-au îndemnat cu multă sârguinţă a-ş derége coliba şi în puţină vréme au adus-o la stare norocită. Al doilea grije avea a să păstra de lémne de foc, ca să să poată odihni în coliba lor. Aceasta încă le-au fost de folosire, şi mai puşcară din vréme în vréme câte un zăvod. Aşa, toată lipsa lor împlinindu-să, le era starea lor mai de suferit, ca la nişte oameni negingăsiţi cu traiul cel gingaş. Dar până când au ţânut aciasta? Praful şi plumbul s-au sfârşit / şi alte arme nu avea; aşa cu ce vor mai puşca zăvozi? Dar ce e mai mult, cum să să păzească de urşii cei albi, carii în toată clipeala pot să-i împresoare, văzându-le urma lor multă pre lângă coliba lor? Aşadară acum au intrat în grijea cea mai mare.

Încredinţată e firea precum că nici în starea cea mai fără de nădéjde n-au putut ei să-ş bage mânile în sân. S-au dus la ţărmure şi au căutat, dar nu ştiia nici ei ce. Întră alte lucruri de ştucuri de corabii stricate şi aruncate din mare, au găsit o scândură cu piroane şi cu cuie de fier şi într-însa o săcure mare de care atâta s-au bucu-rat, încât nu le-ar fi dat pentru mult aur. Au mai găsit o rădăcină de brad tare şi vânjoasă şi întorcându-să cu ele la colibă au mai ales o piiatră vârtoasă şi ş-au făcut-o în loc de năcovalnă. Şi băgând săcurea în foc şi piroanele céle mari / ş-au făcut ciocan şi ascuţând fierul ş-au făcut lance şi suliţe şi alte ce au putut, cu care să vânéze zăvozi. Venind odată asupra lor un urs mare alb, cu armele acélea, îmbărbătându-să, au omorât pre ursul şi ştergâdu-şi sudorile l-au tras în colibă. Şi le-au fost carnea lui bună ca de vită şi piialea lui le-

347

au fost bună pentru căldură, untura lui folositoare. Şi din maţele lui şi a zăvozilor ş-au făcut aţă şi din toate câte ş-au găsit ş-au mai fă-cut curse de a prinde zăvozi, vulpi şi alte fiiară, de-ş putea stâmpăra foamea şi să putea apăra de sălbatece. Apă găsea în izvoară sau îş topea zăpadă şi gheaţă. Lémne avea, dar trebuia să şi le păstréze până să le mai arunce marea altele afară. Avea o căldăruşe, dar nu le era destul vas să-ş scoaţă apă şi să-ş şi fearbă sau să-ş topească ză-pada cu dânsa. Aşa căuta să să mul/ţămească de a-ş frige carne şi a o mânca fără pâine şi fără legumă. Deacă li să urea o mai şi afuma.Trecând o vréme, s-au apropiiat noaptea cea lungă de iarnă şi tristă, carea în partea acéia au ţinut mai patru luni. Acum ce să facă ei fără lumină? Şi cum să-ş capete o candelă? După socoteala lor văzură într-un loc pământ gras, au cercat să-ş facă un vas de lut ca candela şi l-au umplut cu untură şi au aprins feştilă într-însul. Dar s-au spart vasul, crepând de căldură. Au făcut altul şi, uscându-l mai întâiu, l-au ars în foc şi presărându-l şi cu făină cu apă fiartă din care le mai rămăsese, s-au putut sluji apoi cu el. Şi pentru ca să nu lipsască, au mai făcut doao. Şi la toate i-au învăţat nevoia cum să să ajute.

După acéstea căzură muscalii noştri toţi în boala scorbutici-ască. Aciastă boală cade de multe ori pre călătorii / de pre mare şi cu atâta este mai înfricoşată, cu cât să bagă ei mai înlăuntru în brâul pământului cel mai réce către pol. Să putrezéşte sângele omului în boala acéia, carea mai cu seamă şi mai întâiu încépe de la gingii, apoi să umple tot trupul. Aşa i-au cuprins pre ei boala aciasta, încât să nu să mai poată scula de la pământ, necum altele să-ş facă şi sfârşitul li să hotăréşte. Iar spre norocire, unul dintr-înşii, cel mai tânăr, Ivan Himkof, nepotul corăbiiariului, au fost învăţat din auzul altora o doftorie pentru boala acéia. Şi au zis cătră ceilalţi ca să facă şi ei ca dânsul, adecă: de ar fi cât de tare frig, să-ş facă mişcare trupului şi să nu să dea patului şi lenevirii, ci să umble în silă, că de vor zăcea cât de puţintéle zile, nu să vor mai putea scula. Şi zicea să mănânce o buruiană de supt zăpadă, crudă / şi vérde, şi să bea sânge de zavod cald, că aşa făcea ve-

348

cinii lor samoedii, de la carii au auzit el aciasta. Şi mai auzise ca să mănânce carne înghieţată nefriptă şi péşte. Că la doftorie nu să întreabă de bun la mâncare, ci numai să asculte. Şi aşa i-au îndemnat pre toţi a urma aciasta.

Doi dintr-înşii au ascultat de el. Iar Theodor Veriguin n-au putut să urméze lor, ci rămâind în căldură în colibă zăcând, ce-ialalţi au umblat prin zăpadă afară după buruieni şi el n-au putut nici sânge cald să bea, nici carne crudă să mănânce. Şi aşa tot mai tare slăbind din zi în zi, n-au putut să-ş mai ducă nici mâna la gură, ci tot ceialalţi îl hrănea, ca pre un prunc mic în şasă ani, până ce au căutat să moară.

Acum aceşti trei muscali au suit un deal acru, dar mai avea să mai suie: că cămăşile şi hainele lor s-au rupt, încălţămin/tele li s-au spart şi putérea iernii era la uşe. Aşadară trebuia să gândeas-că cum să să mai îmbrace. Piei de urs, de vulpe şi de zăvozi avea destule, dar era neargăsite. Cum să le întrebuinţeze? că nu avea foarfeci, nici ac, nici aţă. Cum să le coasă? ca să-şi facă haine.

Mai întâiu au băgat pieile a moi şi apoi le-au tot frecat şi le-au zmuls până s-au argăsit şi le-au uns şi cu untură. Aţă ş-au făcut din maţe, dar ac de unde să-ş facă? Au băgat un cuiu de fier în foc şi l-au ciocănit până s-au supţiiat tare şi cu vârful cuţitului i-au făcut şi urechi şi l-au tot frecat de piiatră, până s-au supţiiat şi s-au făcut de trebuială. Numai urechile i-au rămas cam mari şi lungăréţe, de tăia aţa, dar tot s-au ajutat cu el de au putut [să] coasă. Şi începând să-ş facă haine şi încălţăminte, de drag să te uiţi la ei / cum lucrează, făcând tot modii noao. Îş făcea câte o haină ca cămaşa, de o arunca preste cap când să îmbrăca cu ea şi apoi o căciulă în cap de o lega supt barbă. Iar încălţămintele şi le făcea tot după cum să putea pricépe şi cum îi învăţa nevoia pre ei. Într-acest chip, după vréme şi după întâmplare, la toată lipsa prin sirguinţă îş găsea ei meşteşugul cu care să să ajute.

Şi, trecând vréme multă la mijloc, tot le-ar fi fost cevaş de su-ferit, deacă nu ş-ar fi adus aminte şi de aciasta, precum că în urmă

349

va să rămâe unul dintr-înşii viu şi singur înapoi după moartea celor-lalţi şi acela ce va face apoi singur acolo? Şi cu ce moarte va muri şi el? Şi cine îl va îngropa? Corăbieriul cel mare singur avea supă-rarea cea mai mare, căci lui îi rămăsése acasă, în Rusia, muiarea lui cu trei prunci, carii toţi îi venea ca când şi-i véde din/aintea ochilor săi, neîncetat. Şi mai ales când mai răsufla de la lucru, sufletul lui şi gândul era tot la dânşii şi îndată îş umplea ochii de lacrămi, care mai bine ar fi fost pentru dânsul, acum în starea în carea să afla, să nu-i fi mai avut. Însă, când cu feciorii şi tovaroşii săi de lângă sine începea a-ş căuta iarăş de ale lor céle de faţă, căuta să să mângâie. Şi aşa, fără de a-ş fi putut scrie patimile din toate zilele, au petrecut acolo şasă ani, în carii pre unul îngropându-l acolo, până atuncea nici o corabie nu s-au mai văzut într-acolo.

Întru una de zile, trecând şasă ani, au ieşit muscalii noştri la ţărmurele mării, după obiciaiul lor, ca să-ş mai găsască lémne aruncate afară din mare. Şi căutând cu ochii cătră ţara lor, spre nespusă bucuriia lor, văzură o corabie departe de acel ostrov. / Însă, ca să nu-i înşale bucuriia fără vréme, le-au venit în minte că de nu vor mişca ei cevaş, nu cumva să apuce într-altă parte şi să nu abată cătră dânşii. Aşa, cu grabă au făcut focuri în mai multe locuri mai înalte, şi făcură focuri mari ca să vază cei din corabie fumurile cătră ceriu suindu-să. Şi au adus o piiale de zăvod şi o au ridicat-o în sus într-o prăjină, în loc de steag, la ţărmure ca să vază oamenii cine vor fi în corabie, că acolo încă sunt oameni, carii îş aşteaptă scăparea. S-au văzut din corabie focul şi steagul, şi au tras acolo, aruncând anghira, şi stătură de vază aproape de ţărmure cine sunt acolo.

Oricine poate socoti cum va fi fost inima săracilor acestor ostrovéni şi mirarea celor din corabie, când i-au văzut pre ei, ca pre nişte trei figuri omeneşti îmbrăcaţi în piei. / Dar mai mult s-au mirat auzindu-i pre ei în limba rusască grăind, fiind ei însuşi mus-cali, şi povestindu-le lor cum că de şasă ani, lăcuiesc şi ş-au ţinut viiaţa într-o ţară negăzduită, de gheaţă şi de zăpadă ca acéia.

350

Corabiia ce venea de la Arhanghel au vrut să meargă la alt ostrov mai spre apus, după neguţătorie. Iar spre supărarea corăbi-iariului, numai spre norocul corăbierilor noştri, i-au aruncat vân-tul cel dimpotrivă asupra miezului nopţii. Aşa să întâmplă uneori, unuia împotrivă, spre norocirea şi folosul altora.

Însă s-au învoit ei fără zăbavă, ca să-i ridice pre ei de acolo cu toată averea lor şi să-i ducă la Rusiia. Corăbiiariul le-au cerut 80 de ruble, care bucuros i-au şi făgăduit. Unii din cetitori pre corăbieriul l-ar ţinea de rău, de un neomenit, căci le-au cerut aşa mult. Dar să va vedea că / n-au avut greşală, că ei, cât au şezut în ostrovul acesta, s-au îmbogăţit. Bogăţiia lor au fost aciasta: doao mii de funţi de untură de zăvozi, preste doao sute de piei de zăvozi, zéce piei de urs şi o sumă mare de guşi de vulpe albe şi vinete. Mai socotind, afară din céle ce au prăpădit acolo, nu-mai sculele ce ş-au făcut acolo, adecă: acele, aţele céle de maţe, cuţit şi altele care le ţinea ei într-o cutie de os, cu mare meşteşug făcută de mâinile lor, era vrédnice doao mii de ruble în Rusiia. Aşadară, putea plăti 80 de ruble până acasă chirie. N-au mai ză-bovit, ci gătindu-să corăbiiariul de drum, ş-au luat zioa bună de la ostrovul acela cu bucurie şi au plecat, după ce şezură acolo şăsă ani şi trei luni, în locul cel fără nădéjde de viiaţă şi în cinci săptămâni au şi sosit la Arhanghel cu norocire. /

La sosirea în ţara lor s-au mai întâmplat o îmtâmplare ce era mai să fie jalnică. Muiarea corăbiiariului Alexie Himkof, ce foarte îş iubea bărbatul, de mult îl plânsése ca pre un mort. Dânsa, din întâmplare, să afla atunci acolo, în Arhanghel pre pod, când lega corabiia ei acolo. Au zărit pre bărbatul său şi cunoscându-l au început a striga şi au sărit de pre pod, ca să meargă la dânsul, ca să-l îmbrăţişéze. Dar au sărit prea scurt şi au căzut în apă, încât de-abiia au putut corăbierii să o scoaţă, de nu s-au înecat. Săracul Himkof! Ce întâmplare, să-ş vază cu ochii înecându-i-să muiarea, mai nainte de a o îmbrăţişa după atâta osteneală până s-au putut întoarce aşa târziu înapoi la dânsa.

351

Mai pre urmă intrară pătimaşii noştri în ţară, în uniforme ha-inele lor. Norodul ce să aduna împreju/rul lor îi priimea pre dânşii cu mirare şi cu bucurie. Şi bărbaţii cei iubitori de streini îi chema la sine, când unii, când alţii, şi îi întreba, rugându-i ca să le mai povestească întâmplările lor cu de-a-măruntul şi să le arate lucru-rile ce au adus cu sine, încredinţându-să a fi toate adevărate câte le-au povestit lor scăpaţii din stricăciune. Şi aşa s-au odihnit întru mângăiare şi bucurie.

*Omul viu, cu isteţie,Pentr-o sută să nu-l dai,Că văzând ursoaica vieNu strigă de frică: „vai!”Şi când cade la nevoieÎl învaţă firea sa,Ca corabiia lui Noie,Morţii a nu să lăsa. /Iar omul cu firea moartăVăzând numai un brotan,De frică, slăbit îl poartăFrigurile într-un an;De toată tufa se témeCu inimă de pricazŞi moare fără de vrémeDeacă cade la necaz.Iar aceşti muscali, din fireFiind foarte inimoşi,Cu mintea lor cea supţireŞi la natură vârtoşi,

Văzându-ş a lor perireNimic nu s-au îndoit,Ci dup-a lor izbăvireSă umble s-au învoit.Numai unul fu mai moaleÎn boală când au căzut,N-au putut să să mai scoaleŞi nici nu s-au mai văzut.Iar trei au scăpat din toateÎn Domnul nădăjduind, /Cela ce toate le poateRăsplătind şi miluind.Aşa tot omul să crează,În fapte bune trăind,Mântuirea vrând să-ş vazăÎntr-însul nădăjduind.Aşa va scăpa din toateDe câte să va ruga,Din necazuri să va scoateŞi laudă-i va striga.

Povestire citată după: Cărţile populare în literatura ro-mânească. Vol. II.– Bucureşti: Editura pentru Literatură, 1963.

352

Glosar:sălbatece – sălbătăciuni;zăvod – câine sălbatec;chit – balenă;naţioane – neamuri, popoare;inii (de gheaţă) – sloiuri;năpraznă – năprasnic;au fost hotărât – hotărâse; mai mult ca perfect perifrastic;ingrijaţi – îngrijoraţi;fârgal – sfert, cvartal;oareşcare – oarecare, careva;ştuc – bucată;năcovală – nicovală;necum – cu atât mai puţin;samiezii – populaţie uralo-altaică din Siberia;acru – greu;a argăsi – a tăbăci;a moi – la muiat;modii – modele;anghiră – ancoră;negăzduită – nelocuită;guşă – blană de pe pântece;erau vrednice – puteau costa;brotan – broască mică de culoare verde;minte subţire – minte ageră.

Evaluare:1. Identificaţi cărţile populare ce au circulat prin Moldova în

secolul al XVIII-lea.2. Motivaţi circulaţia intensă a acestora.3. Identificaţi sursele de inspiraţie a cărţilor populare.4. Demonstraţi influenţa cărţilor populare asupra literaturii culte.5. Încadraţi personaje din cărţile populare în anumite tipolo-

gii umane.

353

Teste propuse spre rezolvare:

Subiectul I. Predica originală a mitropolitului Antim Ivireanul

1. Motivaţi necesitatea introducerii predicii „vii”, adaptate la nevoile duhovniceşti ale societăţii româneşti ......................3 p.2. Argumentaţi prezenţa elementelor de expresivitate artistică în Didahiile lui Antim Ivireanul .............................................5 p.3. Dezvoltaţi aserţiunea exegetului Ştefan Ciobanu: Antim Ivireanul, fără îndoială, a avut un talent oratoric remarcabil. El rupe cu rutina predicii vechi, care se zbate în frazeolozia bisericească veche, în discuţii teologice sterpe, în învăţături banale ................................................................7 p.

Subiectul II. Stolnicul Constantin Cantacuzino – scriitor umanist

1. Identificaţi motivele elaborării Istoriei Ţării Rumâneşti ....3 p2. Analizaţi particularităţile prin care Istoria Ţării Rumâneşti se înscrie în curentul umanist ..................................................5 p3. Realizaţi o paralelă între De neamul moldovenilor a lui M. Costin şi Istoria Ţării Rumâneşti a lui C. Cantacuzino ...7 p

Subiectul III. Radu Greceanu – cronicarul lui Brâncoveanu

1. Rezumaţi, în 10 rânduri, Predoslovia Istoriei domniei lui Costandin Basarab Brâncoveanu voievod ............................3 p2. Realizaţi o schiţă de portret a domnitorului Constantin Brâncoveanu (în baza Istoriei domniei) ..................................5 p3. Argumentaţi tangenţe şi deosebiri dintre cronicile muntene şi cele moldovene la nivel de motive de elaborare, atitudine faţă de evenimente, de personaje etc. ......................................7 p

354

Subiectul IV. Cronica anonimă despre Brâncoveanu – operă memorialistică

1. Prezentaţi condiţiile urcării în scaun a lui Brâncoveanu ....3 p.2. Argumentaţi atitudinea ostilă a autorului faţă de Cantacuzini .............................................................................5 p.3. Comentaţi aserţiunea: Anonimul brâncovenesc constituie o cronică de ţară, cu orizont mărginit, dar cu o viziune cuprinzătoare şi plastică a evenimentelor din sfera ei restrânsă ..............................................................................7 p.

Subiectul V. Domnia lui N. Mavrocordat în viziunea lui Radu Popescu

1. Rezumaţi, în 0,5 pag., domnia lui C. Brâncoveanu dincronică .....................................................................................3 p.2. Motivaţi tonalitatea subiectivă a cronicarului faţă de N. Mavrocordat .......................................................................5 p.3. Încadraţi cronica lui Radu Popescu în şirul cronicilor muntene ...................................................................................7 p.

Subiectul VI. N. Costin – cronicar din sec. al XVIII-lea

1. Identificaţi trei dintre operele lui N. Costin ........................3 p.2. Elaboraţi o schiţă de portret a domnitorului Nicolae Mavrocordat. ...........................................................................5 p.3. Realizaţi o paralelă între imaginea lui N. Mavrocordat în letopiseţul lui N. Costin şi cea a lui N. Mavrocordat în cronica lui Radu Popescu ........................................................7 p.

Subiectul VII. Descrierea Moldovei – monografia ţării natale

1. Relataţi despre structura şi conţinutul lucrării ....................3 p.2. Comentaţi ipostazele de geograf, etnograf, cartograf, istoric, filolog ale lui Cantemir în Descrierea Moldovei ........5 p.

355

3. Realizaţi o compunere (1 pag.) despre contribuţia lui D. Cantemir la dezvoltarea culturii române ............................7 p.

Subiectul VIII. Istoria ieroglifică – primul roman românesc

1. Relataţi despre motivele elaborării Istoriei ieroglifice .......3 p.2. Stabiliţi corespondenţa dintre numele personajului şi trăsăturile de comportament, morale ale acestuia (Corbul, Struţocămila, Inorogul) ...........................................................5 p.3. Demonstraţi prezenţa elementelor de roman alegoric şi pamflet politic în Istoria ieroglifică ........................................7 p.

Subiectul IX. Viaţa lui Constantin Cantemir

1. Identificaţi motivele elaborării operei Viaţa lui Constantin Cantemir ................................................................................3 p.2. Creionaţi portretul domnitorului C. Cantemir ...................5 p.3. Argumentaţi atitudinea autorului faţă de personajul Constantin Cantemir ...............................................................7 p.

Subiectul X. Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor – testamentul ştiinţific al lui D. Cantemir

1. Distingeţi trei particularităţi definitorii ale umanismului românesc ................................................................................3 p.2. Argumentaţi adoptarea tardivă şi selectivă a umanismului .5 p.3. Dezvoltaţi afirmaţia lui Petrarca: Nobleţea omului nu este dată de familie, sânge sau blazon, ci de calităţile personale cultivate prin educaţie .............................................................7 p.

Subiectul XI. O samă de cuvinte – apogeul artistic al literatu-rii române vechi

1. Semnalaţi trei portrete ale unor personalităţi istorice sau culturale, realizate de I. Neculce în O samă de cuvinte .........3 p.

356

2. Relevaţi elemente de tehnică narativă şi portretistică în legenda despre Nicolae Milescu Spătarul din O samă de cuvinte ................................................................................5 p.3. Pornind de la portretul lui Ştefan cel Mare, realizat de Gr. Ureche, validaţi în O samă de cuvinte întâmplări care îl confirmă sau îl infirmă ............................................................7 p.

Subiectul XII. Ion Neculce, cel dintâi mare artist al literaturii române

1. Recunoaşteţi principalele personalităţi istorice prezente înLetopiseţul Ţării Moldovei .....................................................3 p.2. Argumentaţi aspectul memorialistic al Letopiseţului lui Neculce ...................................................................................5 p.3. Dezvoltaţi afirmaţia cum că Ion Neculce ar fi cel dintâi mare povestitor al literaturii române, fiind urmat de I. Creangă şi M. Sadoveanu ......................................................................7 p.

357

BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ

I. Ediţii de texteCantacuzino Constantin Stolnicul. Istoria Ţării Rumâneşti. – Chişi-nău: Litera, 1997.Cantemir Dimitrie. Descrierea Moldovei. – Bucureşti: Editura pen-tru Literatură şi Artă, 1956.Cantemir Dimitrie. Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor. Ediţie îngrijită, studiu introductiv, glosar şi indici de Stela Toma. În 2 vol. – Bucureşti: Minerva, 1999-2000.Cantemir Dimitrie. Istoria ieroglifică. Ediţie îngrijită de P.P. Panai-tescu şi I. Verdeş. Studiu introductiv de Adriana Babeţi. – Bucureşti: Minerva, 1997.Cantemir Dimitrie. Viaţa lui Constantin Cantemir zis cel Bătrân. – Bucureşti: Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1960.Cărţile populare în literatura românească. Vol. I, II. Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Ion C. Chiţimia şi Dan Simonescu. – Bucu-reşti: Editura pentru Literatură, 1963. Costin Nicolae. Scrieri. Vol. I. – Chişinău: Hyperion, 1990. Cronicari munteni. Ediţie îngrijită de Mihail Gregorian. Studiu in-troductiv de Eugen Stănescu. Vol.II. – Bucureşti: Editura pentru Li-teratură, 1961.Cronicari munteni. Texte selectate, studiu introductiv, note şi glosar de Liviu Onu. – Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1970.Greceanu Radu logofătul. Istoria domniei lui Costandin Basarab Brân-coveanu voievod (1688 - 1714). Studiu introductiv şi ediţie critică întoc-mite de Aurora Ilieş. – Bucureşti: Editura Academiei Române, 1970.Letopisiţele Ţării Moldovii publicate de Mihail Kogălniceanu, tom III, Iaşi, 1846. Literatura română medievală. Antologie alcătuită de un colectiv condus de Dan Horia Mazilu. – Bucureşti: Editura Academiei Ro-mâne, 2003.

358

Neculce Ion. Letopiseţul Ţării Moldovei. – Bucureşti-Chişinău: Li-tera Internaţional, 2001.

II. Izvoare de informare, sinteze

Albala Radu. Anim Ivireanul şi vremea lui. – Bucureşti: Editura Ti-neretului, 1962.

Bobână Gheorghe. Umanismul în cultura românească din secolul al XVII-lea – începutul secolului al XVIII-lea. – Chişinău: Epigraf, 2005.

Cartojan Nicolae. Istoria literaturii române vechi. – Bucureşti: Edi-tura Fundaţiei Culturale Române, 1996.

Cândea Virgil. Stolnicul între contemporani. – Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1971.

Ciobanu Radu Ştefan. Pe urmele stolnicului Cantacuzino. – Bucu-reşti: Sport-Turism, 1982.

Ciobanu Ştefan. Istoria literaturii române vechi. – Chişinău: Hype-rion, 1992.

Coroban Vasile. Dimitrie Cantemir – scriitor umanist. – Chişinău: Cartea Moldovei, 2003.

Cristea Valeriu. Introducere în opera lui Ion Neculce. – Bucureşti: Minerva, 1974.

Cantemir Dimitrie. Dimensiuni ale universalităţii. Studii. Sinteze. Eseuri. – Chişinău: Gunivas, 2008.

Chiţimia Ion Constantin. Coordonate ale literaturii române vechi. – În: Ipostaze ale literaturii române vechi şi premoderne (secolele XVI-XVII). – Chişinău: Elan Poligraf, 2007.

Iorga Nicolae. Istoria literaturii române din secolul XVIII. – Bucu-reşti: Editura Ddidactică şi Pedagogică, 1969.

Ipostaze ale literaturii române vechi şi premoderne (secolele XVI - XVII). – Chişinău: Elan Poligraf, 2007.

359

Istoria literaturii române. Vol. I. Folclorul, literatura română în pe-rioada feudală (1400 - 1780) / Sub redacţia acad. A. Rosetti. – Bucu-reşti: Editura Academiei Române, 1964.Manolescu Nicolae. Istoria critică a literaturii române. Vol.I. – Bu-cureşti: Minerva, 1990.Mazilu Dan Horia. Cronicari munteni. Câteva modele de retorică a povestirii. – Bucureşti: Minerva, 1978.Mazilu Dan Horia. Proza oratorică în literatura română veche. – Bucureşti: Minerva, 1987.Mazilu Dan Horia. Vocaţia europeană a literaturii române vechi. – Bucureşti: Minerva, 1991.Negrici Eugen. Antim, logos şi personalitate. – Bucureşti: Minerva, 1971. Piru Alexandru. Literatura română veche. – Bucureşti: Editura pen-tru Literatură, 1962.Plămădeală Antonie. Dascăli de cuget şi simţire românească. – Alba- Iulia: Reîntregirea, 2004.Sorohan Elvira. Cantemir în cartea hieroglifelor. – Bucureşti: Mi-nerva, 1978.Sorohan Elvira. Introducere în istoria literaturii române. – Iaşi: Edi-tura Universităţii „Al. I. Cuza”, 1998.Ştrempel Gabriel. Antim Ivireanul. – Bucureşti: Editura Academiei Române, 1997.Tănăsescu Manuela. Despre Istoria ieroglifică. – Bucureşti: Cartea Românească, 1970.Ţarălungă Ecaterina. Dimitrie Cantemir. Contribuţii documentare la un portret. – Bucureşti: Minerva, 1989.Vaida Petru. Dimitrie Cantemir şi umanismul. – Bucureşti: Minerva, 1972.Zamfirescu Dan. Contribuţii la istoria literaturii române vechi. – Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981.

360

Ludmila USATÂI, Adriana CAZACU-ŢIGAIE

Literatura română vecheManual-crestomaţie

Volumul III

Redactor – Ariadna StrungaruAsistenţă computerizată – Maria Bondari

Bun de tipar 02.2013 Formatul 60 x 84 1/16Coli de tipar 21,5. Coli editoriale 20,0.

Comanda 65. Tiraj 50 ex.

Centrul Editorial-poligrafic al USMstr. Al. Mateevici, 60, Chişinău, MD 2009