Termenul de identitate este invocat cu asiduitate, în ultimul deceniu, atât în

comunitatea științifică din România, cât și în mass-media. Sintagme precum nevoia de

identitate, problema identității, pierderea/protejarea identității, crearea identității,politici de

identificareau devenit sintagme utilizate nu numai de către cercetătorii în domeniul științelor�

socio-umane, ci și de către oamenii politici, de jurnaliști, și nu în ultimul rând de oameni de

rând.

Identitate națională este o expresie care datează din anii 1980. În context, se poate

vorbi și de sentiment național (concept în uz de la sfârșitul secolului al XIX-lea) sau de

conștiință națională (în uz încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea), când este în

discuție sentimentul de apartenență a unei persoane la o naționalitate1. Toate aceste expresii

desemnează, în mod nuanțat, sentimentul unei persoane față de o națiune de care aparține. Ele

pot fi folosite și pentru a desemna punctele comune, reale sau presupuse, ale unor persoane

care se recunosc ca aparținând unei aceleiași națiuni, aceste puncte comune formând toate la

un loc, o caracteristică comună, un habitus al lor. Sentimentul de identitate națională este

intim fiecărei persoane și depinde de felul în care are loc în cazul fiecărei persoane procesul

de interiorizare a reperelor identitare reprezentate de „puncte comune” precum: limba vorbită,

schimburile economice, diversele practici sociale, simbolistica locală, comunitară sau de stat,

cultura, muzica, bucătăria, istoria așa cum este ea povestită în școli, la radio, la televizor.

În culturile tradiționale și în societățile închise, care lasă puțin loc dezvoltării

personale și care acordă multă importanță sentimentului comunitar, „punctele comune” și

identitatea de grup (dată de elemente comune precum comportamentele sociale, credințele și

ideologiile dominante, religia, limba etc.) formează o componentă esențială a personalității

individului. Însă de manieră generală, identitatea unei persoane nu este fixată odată pentru

totdeauna, ci ea evoluează și corespunde unui „parcurs al vieții”, înscriindu-se astfel într-un

proces mai larg al schimbării specific erei moderne,proces caracterizat de un avans fenomenal

al cunoașterii și de efortul de adaptare a individului (și a omenirii) la această cunoaștere.

1 Wieder, Thomas. Art. The roots of national identity, The World,editia 06 noiembrie 2009;

1

Conceptul de identitate / alteritate

Cum se construiește, însă, o identitate? Rãspunsul: prin raportare la celălalt, la străin.

Imaginea unui alter – alteritatea - este adesea oglinda propriei identități, condiție și

consecință a acesteia. Admirat, respins sau detestat, model ideal sau figură a marginalului,

imaginea străinului bun sau rău, acest celălalt este, într-o mare măsură, o proiecție de sine.

În România acest apel insistent la necesitatea definirii sau redefinirii identităților se

află într-o strânsă legătură cu fenomenul tranziției postcomuniste, caracterizat de recâștigarea

libertăților individuale și grupale, a diversificării stilurilor de viață și a posibilităților de a

teoretiza și exprima public diferite identități. Același fenomen complex de autodefinire și de

raportare la percepțiile, reprezentările și stereotipurile altora asupra subiectului este remarcat

și în cazul identităților culturale.

Identitatea politică reprezintă acel nivel al identităţii colective a unui grup care

cuprinde şi transmite revendicările sale politice, precum şi comportamentul său politic.

Aceasta este văzută drept un construct social, o reprezentare mediatizată prin intermediul

limbajului şi simbolurilor. Identitatea este unul dintre cei mai puternici catalizatori ai

acţiunilor politice contemporane, în special în societăţile multietnice, cu relaţii conflictuale

circumscrise istoric, iar explicarea consecinţelor controverselor identitare pentru spaţiul

politic este esenţială funcţionării democraţiei. Deşi diversitatea etnică a României include alte

19 grupuri ale minorităţilor naţionale, prezentul articole se axează pe minoritatea maghiară,

deoarece aceasta este cea mai numeroasă comunitate etnică (datele recensămintelor naţionale)

şi a fost cea mai activă din punct de vedere politic.

2

Viziunea politica a binomului identitate/alteritate

În România, frontierele culturale sau etnice și granițele statale nu au coincis

întotdeauna, efectul lipsei de suprapunere generând adeseori tensiune și conflict. E drept că în

istoria mentalităților își face loc, în ultimul timp, abordarea relațiilor interetnice și

interconfesionale într-o manierã mai puțin paroxisticã, lipsită de prejudecăți, de clișee

etnoculturale ori de stereotipii rasiale. Istoria modernă a Transilvaniei oferã exemplul cel mai

elocvent. Dacă pentru români, ea reprezintã inima românismului, spațiu iradiant al

etnogenezei și al instituționalității medievale românești, pentru maghiari același spațiu se

constituie în perioada secolelor XVII-XVIII în cadrul redeșteptării maghiarimii, un spațiu al

modernității, pentru ei, Transilvania devenind țara în care s-a structurat poporul ca o

comunitate istorică, lingvisticã, culturală și constituțională.

Naţiunea este văzută ca o dimensiune înglobantă a statului, ,,o dimensiune de ordin

psihologic a statului” (după cum afirma Ion Deleanu) astfel considerându-se că ea „nu este un

fenomen exclusiv etnic sau biologic; ea sintetizează şi exprimă trecutul istoric, tradiţiile,

modul de viaţă, comunitatea de limbă şi cultura, legătura genetică a generaţiilor şi unitatea

idealurilor lor pentru formarea şi afirmarea statului naţional român”.2 Doar Uniunea

Democrată Maghiară din România a refuzat această definire a statului român care apare în

articolul 1 al Constituţiei din 1991, ce a rămas de altfel intactă şi după revizuirea din 2003. În

acest sens, tensiunea naţionalistă opune UDMR tuturor celorlalte partide din România, cu

excepţia formaţiunilor politice ale minorităţilor. Definirea „naţională” a formaţiunilor

minoritare care beneficiază de un statut special din punct de vedere electoral ţine, deci, în mod

global, mai degrabă de o autoidentificare simbolică decât de o adevărată logică mobilizatoare.

Ea transformă astfel Parlamentul în „uzina de minorităţi”, căci, departe de a înregistra forţa

mobilizărilor minoritare, Camera Deputaților se vădeşte a fi locul de reunire a unor

identificări politice care sporesc „reprezentarea non-proporţională”.

2 Geneza Constituţiei României 1991. Lucrările Adunării constitutante, Bucureşti, „Monitorul Oficial”, 1998;

3

Trecând din registrul politic la cel privind granițele etnoculturale, o analiză a

discursurilor cu referire la relațiile majoritate-minorități practicate în România după 1989

scoate în evidență existența a trei tipuri distincte: un discurs minoritar revendicativ, un discurs

minoritar conformist și un discurs majoritar. Esența discursului minoritar revendicativ este:

suntem diferiți, vrem sa rămânem diferiți și să fim recunoscuți ca atare. Un laitmotiv al

discursului minoritar îl reprezintã dreptul la o viață internã proprie a comunității respective,

recunoscută public. Se folosesc în acest context termeni variați: separare, autonomie, sau, în

cazul comunităților etnice se face referire la ideea de protecție, menținere, prezervare a

identității culturale/naționale proprii, identitate amenințatã cu asimilarea de cãtre societatea

majoritară. În cadrul discursului majoritar cu referire la minorități, dominant este motivul

dialogului transfrontalier, al deschiderii spre relaționarea cu celălalt, al spiritualizării

granițelor potrivit principiului: trăim în aceeași țară, trebuie să comunicăm, căci orice tendință

de izolare poate fi un pericol pentru stabilitatea societății.

Acest articol abordează discursul identitar cu referire la drepturile lingvistice şi de

autonomie ale minorităţii maghiare. Cei mai importanţi exponenţi ai discursului sunt

instituţiile de stat, un mecanism care asigură „forme prestabilite de reproducere a puterii”. In

intenția de a prezenta câteva aspecte ale discursului şi comportamentului public al unor lideri

ai “minorităţii majoritare” din judeţele Covasna şi Harghita faţă de alteritate, în primul rând

faţă de concetăţenii de naţionalitate română se poate observa că acest discurs al populației

maghiare este diferenţiat, în funcţie de structura etnică a populaţiei din localităţile zonei: el

apare într-un fel în localităţile monoetnice româneşti, situate în cele două bazine – al Topliţei

şi al Întorsurii Buzăului; în altfel în localităţile etnic mixte, în care ponderea populaţiei de

etnie română şi maghiară este relativ echilibrată; şi în altfel în localităţile locuite majoritar de

populaţie maghiară şi în care sunt comunităţi mici de români (de regulă sub 100 de persoane).

Din păcate în programelor politice UDMR, referitoare la cele două judeţe, sunt puține

prevederi referitoare la românii din zonă şi la convieţuirea cu aceştia.

4

Semnificația binomului identitate/alteritate în discursul

politic

În alte documente oficiale, de exemplu Documentul pirat prezentat în mapele participanţilor la

Adunarea Regiunilor Europei, din 4 iunie 1998, prin care se cere autonomie pentru Ţara

Secuilor, se spune, printre altele: “Am dori să avem la nivel regional autonomie teritorială

pentru regiunea noastră, adică Ţara Secuilor, împreună cu judeţele Covasna şi Mureş, care au

fost de asemenea, membre ale fostei regiuni autonome a Ţării Secuilor”(Cobianu-Băcanu,

2000).

De asemenea, majoritatea lucrărilor monografice, albumelor, studiilor şi articolelor

maghiare referitoare la judeţele Covasna şi Harghita prezintă lucrurile ca şi cum istoria

acestor locuri începe cu secuii şi este numai istoria acestora, tot ce ţine de trecutul nesecuiesc

este neglijat, omis, minimalizat sau deformat. De exemplu, lucrarea monografică (1997)

Megyenk Kovaszna-Haromszeki tudnivalok (Judeţul nostru Covasna. Informaţii despre Trei

Scaune). Referindu-se la conţinutul ei, prof. univ.dr. Dumitru Protase, face următoarele

precizări: “ Totul este prezentat de parcă judeţul nu ar fi în România, ci o zonă separată;

Necontenit se susţine că, şi în perioada interbelică şi după aceea, a avut loc românizarea

forţată. Deci, iată premisa acţiunilor după “cotitura” (aşa e numită în lucrare!) din 1989; Tot

ce ţine de trecutul nesecuiesc este neglijat, omis, deformat, iar partea de preistorie şi istorie

dacică, romană şi românească se trece sub tăcere; Lucrare tendenţioasă, incompletă,

superficială, cu vădită tentă antiromânească”.

De altfel, albumul oraşului Târgu Secuiesc, tipărit din ordinul primăriei, în anul 1997,

nu aminteşte nimic despre vechea comunitate a negustorilor români din oraş. Prezentarea

bisericilor romano-catolică şi a celei reformate nu este continuată, aşa cum ar fi fost firesc, de

cea a bisericii ortodoxe din oraş, constituită în anul 1754.

Un alt exemplu îl reprezintă în acest sens volumul Harghita cu 250 de hărţi şi 135 de

imagini, editat în 1997 de către Consiliul Judeţean Harghita. În buna tradiţie a lucrărilor lui

Orban Balasz, lucrarea prezintă o multitudine de informaţii istorice, demografice, economice,

culturale, sociale despre “Ţara Secuilor”, dar aproape nimic despre români. Cele 135 de

superbe imagini color nu redau nici o biserică sau monument românesc, din localităţile

româneşti fiind prezentate doar imagini generale sau peisaje din zonele înconjurătoare.

5

Prezenta analiză are în vedere existenţa unui decalaj între revendicările maghiarilor şi

disponibilitatea românilor în a face concesii. În timp ce din perspectiva elitelor politice

româneşti, maghiarii dispun deja de un nivel foarte ridicat al drepturilor, aceştia din urmă

adoptă o altă poziţie, susţinând că instituţiile le reprezintă interesele in mod limitat, lăsând

astfel neasistate nevoile lor specifice, legate de identitate.

Există obstacole în comunicarea interculturală, cauzate de utilizarea unor coduri

semantice diferite. Astfel se poate aprecia că în ciuda încercărilor unor organizaţii

reprezentative ale celor două comunităţi, dialogul interetnic este modest, adeseori fiind mediat

de la “centru”. Toate aceste aspecte sporesc insatisfacţiile, dezamăgirile, lipsa de orizont

pentru condiţia şi viitorul românilor într-o zonă în care monoculturalitatea maghiară se

impune tot mai mult. Absorbită într-o asemenea enclavă, populaţia de naţionalitate română

este condamnată la un proces de asimilare foarte rapid.

Se poate observa o anumită duplicitate în comportamentul unor lideri UDMR: faţă de

autorităţile centrale se practică un discurs european, modern, iar pe plan local sunt adoptate

decizii care îngrădesc afirmarea alterităţii, îndeosebi a culturii româneşti. Un aspect specific al

comunicării lingvistice din judeţele Covasna şi Harghita îl reprezintă comportamentul

majorităţii maghiarilor faţă de cei care nu cunosc limba maghiară.

6

Concluzii