Identitate si alteritate

Fiecare om are o anumita identitate si relationeaza cu alte persoane in diferite moduri. Unii produc fapte bune si infaptuiesc dreptatea, altii savarsesc fapte ale caror consecinte constau in ingradirea libertatilor celuilalt sau chiar distrugerea celuilalt. Astfel, multi dintre filosofi, cautand sa gaseasca esenta care se ascunde in spatele omului si a comportamentului acestuia, au reflectat asupra felului naturii umane si in functie de viziunea fiecaruia, au incercat sa descrie mecanismele care stau in spatele actiunilor umane. Daca omul este bun de la natura si isi regleaza relatiile cu semenii identificandu-se pe sine insusi la fel ca ceilalti, atunci comportamentul sau va fi unul deschis catre celalalt.Identitatea exprima faptul că individul se percepe ca fiind acelaşi în timp, pe când, în sens mai larg, noţiunea este asimilată unui sistem de sentimente şi reprezentări prin care subiectul se singularizează. Identitatea oricarei persoane este ceea ce ii face asemănători cu ei însisi şi totodata diferiti de alţii. Identitatea, în accepţie generală, constă în faptul de a fi identic în fiecare moment cu sine însuşi, desemnând starea unui obiect de a fi ceea ce este, de a-şi păstra un anumit timp caracterele fundamentale. Alteritatea, din contra, reprezintă caracterul a ceea ce este diferit de un eu, ceea ce constituie o entitate aparte, diferită , dar şi senzaţia unui eu de a fi un altul, de a fi altcineva. Identitatea se bazează,deci, pe ideea de permanenţă şi unitate, care exclude diferenţa, schimbarea, alteritatea. O astfel de receptare a identităţii, corespunzătoare unei viziuni înguste asupra fenomenului pus în discuţie, este specifică întregii gândiri occidentale. În concepţia filozofului francez Emmanuel Levinas, alteritatea presupune apelul către Celălalt, iar acest act de identificare, în multe situaţii, constituie adevărul individual şi posibilitatea de a detecta prezenţa lui Dumnezeu. Alteritatea presupune renunţarea la confortul singurătăţii cu speranţa vagă de a lua în posesiune imaginea celuilalt. La Immanuel Kant acest principiu al idenfificarii cu celalalt ia forma imperativului categoric al ratiunii „actioneaza astfel incat maxima vointei tale sa poata servi oricand in acelasi timp ca principiu al unei legiferari universale”. Daca in filosofia lui Kant intrebarea principala este „cum?”, atunci la intrebarea „cum pot sa devin fericit?” raspunsul unic consta in urmarea acestui imperativ din care reiese faptul ca fiecare om trebuie tratat ca scop in sine si nu ca pe un mijloc: ,,daca ma identific cu cel de langa mine si daca constientizez faptul ca si eu ma pot afla oricand in acceasi postura ca si el, atunci cel de asemeni mie va fi tratat de catre mine exact asa cum mi-as dori eu sa fiu tratat in situatia data, deci nu ca mijloc pentru ceva, ci ca scop in sine.” Premisa pe care Kant o foloseste aici este ca daca toti oamenii sunt dotati cu ratiune, atunci toti oamenii sunt egali.